EVAZIUNE FISCALA, CESIONAREA FICTIVĂ DE PĂRŢI SOCIALE, TRANSFER DE OBLIGAŢIILE FISCALE , SEDIUL FICTIV, SUSTRAGEREA DE LA PLATA OBLIGAŢIILOR FISCALE

Instanţa de fond a reţinut că prin Decizia penală nr. 94/ A din 12 septembrie 2007 a Curţii de Apel Piteşti a fost desfiinţată sentinţa penală nr. 310 din 12 iunie 2007 a Tribunalului Argeş şi a fost trimisă cauza la aceeaşi instanţă pentru a fi rejudecată pe fond.

În motivarea deciziei s-a arătat că prin sentinţa atacată a fost respinsă cererea condamnatului S.I. de rejudecare după extrădare, potrivit art. 522¹ C. pr. pen. S-a mai reţinut în decizie că plecarea condamnatului în Spania s-a făcut mult înainte de începerea urmăririi penale, motiv pentru care nu se poate susţine că s-a sustras de la judecată.

Având în vedere considerentele deciziei de casare, în baza art. 522¹ din C. pr. pen. a fost admisă cererea de rejudecare formulată de condamnatul S.I., iar în baza art. 406 alin. (1) C. pr. pen. a fost anulată sentinţa penală nr. 426 din 27 noiembrie 2003 a Tribunalului Argeş.

Pe cale de consecinţă au fost administrate probele din primul ciclu procesual, a fost interogat inculpatul şi s-a dispus efectuarea unei expertize contabile.

Pe baza probelor administrate, tribunalul a reţinut că inculpatul S.I. este administrator şi asociat unic la SC A.I. SRL Mioveni cu sediul social în oraşul Mioveni, jud. Argeş.

Conform statutului societăţii, obiectul principal de activitate al acesteia este întreţinerea şi repararea autovehiculelor, iar ca obiect secundar comerţul cu autovehicule, sens în care, în anul 2000, inculpatul a încheiat cu SC A.D. SA un contract de distribuţie (1 martie 2000) şi contractul de depozit din 1 martie 2000 acesta fiind anexă la primul contract, ambele având valabilitate 1 an.

Obiectul acestor contracte l-a constituit comercializarea de către SC A.I. SR în calitate de dealer a autoturismelor marca D. în numele producătorului SC A.D. SA, pentru fiecare autoturism comercializat la client, societatea inculpatului primea un comision în funcţie de preţ, model şi tipul autoturismului. SC A.D. SA îşi păstra dreptul de proprietate asupra autoturismelor până la vânzarea şi facturarea acestora către clienţi, iar factura originală era întocmită către client de către uzina producătoare.

La livrarea autoturismului, societatea inculpatului trebuia să elibereze clientului un decont de plată valabil până la eliberarea de către SC A.D. SA a facturii originale.

Sumele încasate de dealer trebuiau evidenţiate într-un borderou special ce trebuia expediat prin fax uzinei producătoare în aceeaşi zi, iar sumele virate în aceeaşi zi într-un cont special, într-o bancă agreată de SC A.D. SA direct în contul său menţionat în contract.

Autoturismele livrate de uzină către societatea inculpatului spre vânzare, erau însoţite doar de copia cărţii de identitate, avize de expediţie, fără facturare, astfel că la cumpărare, deşi plătea integral preţul şi intra în posesia autoturismului, clientul nu primea decât copia actelor de identitate ale autoturismului, cât şi dovada provizorie de circulaţie, urmând să primească originalele necesare înscrierii în circulaţie, după ce societatea inculpatului vira contravaloarea în contul uzinei producătoare.

Profitând de acest sistem de plată prin casierie proprie, în perioada 1 octombrie 2000 – 1 iulie 2001, inculpatul a încasat prin firma sa contravaloarea a 26 autoturisme pe care şi-a însuşit-o pe nedrept, folosind banii în interes propriu.

Astfel, persoanele care au achitat preţul şi au intrat în posesia autoturismului nu au putut să le înmatriculeze în circulaţie, ca urmare a lipsei documentelor originale de la uzina producătoare-vânzătoare, care la rândul său nu a primit contravaloarea de la inculpat.

În cauză, numai 11 persoane aflate în această situaţie au formulat plângeri penale pentru înşelăciune împotriva inculpatului, acestea făcând dovada plăţii autoturismelor cu diferenţe şi deconturi de plată şi au solicitat punerea în deplină proprietate asupra autoturismelor de către SC A.D. SA, prin eliberarea documentelor originale, fapt ce le-a fost refuzat.

Pentru a salva relaţiile sale cu uzina producătoare, la data de 22 ianuarie 2002, inculpatul a înaintat către SC A.D. SA un grafic unilateral de decontare, însoţit de 20 file CEC cu care garanta plata eşalonată a autoturismelor comercializate deja, prin aceasta recunoscându-şi fapta. Acţiunea sa a fost amăgitoare câtă vreme, pe plan financiar nu s-a concretizat în acoperirea prejudiciului, întrucât din lipsa disponibilului din cont, filele CEC au fost refuzate la plată de către SC B.P. – Sucursala Argeş.

Filele CEC nu au reprezentat un mijloc de inducere sau menţinere în eroare cu prilejul încheierii sau derulării contractului, întrucât după data eliberării lor, inculpatul nu a mai primit autoturisme spre vânzare.

Documentele financiar contabile ale firmei nu au putut fi verificate pentru a se stabili în ce scop a folosit inculpatul banii întrucât acesta s-a sustras urmăririi penale.

În declaraţia dată în cursul urmăririi penale, inculpatul a susţinut că începând cu anul 2001 a făcut investiţii pentru producerea de armătură scaune D. şi tetiere de cca.300 mii lei, în baza unei comenzi lansate de SC A.D. SA şi întrucât aceasta nu i-a dat nici o sumă de bani a decis să-şi recupereze contravaloarea investiţiei prin neachitarea autovehiculelor.

Declaraţia a fost infirmată de SC A.D. SA care a precizat că nu a avut debite faţă de societatea inculpatului, că nu a încheiat nici un contract privind livrarea sau confecţionarea de armături pentru scaune, iar adresa din 26 martie 2001 nu este un contract în sensul celor susţinute de inculpat ci este o înştiinţare către acesta, prin care i se face cunoscut că firma sa a fost aleasă să participe în vederea selectării furnizorului de produse şi piese armătură scaune.

Societatea inculpatului avea calitatea de depozitar a autoturismelor primite în vederea comercializării către terţi, în numele şi pentru uzina producătoare, inculpatul a avut calitatea de gestionar, primind, păstrând şi eliberând bunurile arătate, iar sumele de bani primite de la clienţi erau destinate producătorului-vânzător SC A.D. SA.

Tribunalul a apreciat că fapta inculpatului S.I., care în calitate de administrator şi asociat unic al SC A.I. SRL Mioveni a gestionat în temeiul unui contract de depozit şi distribuţie bunuri şi bani aparţinând SC A.D. SA şi în timpul executării acestor contracte şi-a însuşit repetat, pe nedrept şi în interes propriu, suma de 412.725 lei reprezentând contravaloarea a 26 autoturisme D., primite în gestiune spre a fi vândute în numele şi pentru societatea producătoare, producând acesteia un prejudiciu echivalent, întruneşte elementele constitutive ale infracţiunii de delapidare prevăzută de art. 215¹ alin. (1) şi (2) C. pen. cu aplicarea art. 41 alin. (2) C. pen.

Pentru obţinerea de noi credite, inculpatul a fost nevoit să achiziţioneze de la terţe persoane, bunuri imobile pe care apoi le-a ipotecat prin inscripţie ipotecară în favoarea băncii creditoare.

Astfel, împotriva inculpatului au formulat plângeri penale numiţii Ş.I., A.E. şi B.F.

Numitul Ş.I. a arătat că în cursul anului 2001 a fost înşelat de inculpat în următoarea modalitate:

Inculpatul i-a oferit spre vânzare magazinul situat la parterul blocului din oraşul Mioveni. A acceptat oferta şi la data de 4 octombrie 2001 a achitat suma de 25.000 DOLARI SUA pentru care a primit de la inculpat factura fiscală, iar actul de vânzare-cumpărare urma să fie perfectat după achitarea integrală a preţului, până la concurenţa sumei de 110.000 DOLARI SUA.

La data acordului de voinţă, inculpatul nu i-a făcut cunoscut că imobilul era deja ipotecat în favoarea B.P. SA – Sucursala Argeş, lucru pe care l-a aflat mai târziu de la terţe persoane, astfel că Ş.I. i-a solicitat restituirea banilor. Inculpatul i-a eliberat o filă CEC completată pentru suma respectivă şi în numele său la beneficiar, însă pentru termenul scadent i-a cerut să nu o introducă la plată deoarece nu avea disponibil în cont. Pentru a-l linişti i-a spus că se află în tratative cu B.P. SA pentru acordarea unui credit suplimentar, dar pentru asta avea nevoie de un imobil pentru a garanta creditul. Partea vătămată a acceptat să-i vândă un apartament care apoi a fost ipotecat în favoarea băncii, iar pentru a-i întări convingerea, inculpatul a mai remis 3 file CEC care nu aveau acoperire în contul bancar.

Deşi a beneficiat de un credit de 210 mii. lei, inculpatul nu şi-a respectat promisiunea de a achita obligaţiile financiare pe care le avea faţă de partea vătămată.

Ş.I. s-a constituit parte civilă cu suma de 35.000 DOLARI SUA, sumă recunoscută şi de inculpat.

În aceeaşi perioadă, prin intermediul numitului R.T., inculpatul a cunoscut pe părţile vătămate B.F. şi A.E., coproprietari ai unui imobil pe care doreau să-l vândă.

Intenţionând să obţină un credit de la B.P., inculpatul avea nevoie de bunuri imobile cu care să garanteze creditul, astfel că s-a oferit să cumpere imobilul în numele firmei sale.

S-a convenit ca plata să fie făcută parţial în numerar la încheierea actului, iar diferenţa după obţinerea creditului, până atunci garantând cu file CEC scadente în luna aprilie.

Vânzarea imobilului s-a realizat prin actul autentificat din 28 martie 2002 şi în aceeaşi zi a fost ipotecat în favoarea băncii, preţul vânzării fiind de 110.000 lei din care a achitat 30.000 lei.

În urma depunerii acestei garanţii, inculpatul a beneficiat de un credit de 80.000 lei, sumă suficientă pentru a achita imobilul, lucru pe care însă nu l-a făcut, ba mai mult, a dispărut din localitate, sustrăgându-se urmăririi penale.

Filele CEC emise de inculpat în favoarea imobilelor achiziţionate de la Ş.I., B.F. şi A.E. au fost respinse la decontare, în lipsă de disponibil.

Instanţa a apreciat că fapta inculpatul de a induce şi menţine în eroare pe partea vătămată Ş.I. cu ocazia vânzării unui spaţiu ce aparţinea societăţii pe care o administra, spaţiu ipotecat în favoarea SC B.P. SA, fără a-i preciza acest lucru, cât şi cu ocazia încheierii contractului de vânzare-cumpărare imobil autentificat din 15 martie 2002, producându-i un prejudiciu de 35.000 DOLARI SUA întocmeşte elementele constitutive ale infracţiunii de înşelăciune prev. de art. 215 alin. (1) şi (3) C. pen.

Fapta aceluiaşi inculpat de a induce în eroare pe părţile vătămate A.E. şi B.F. cu ocazia încheierii contractului de vânzare-cumpărare autentificat din 28 martie 2000, producând un prejudiciu de 50.000 lei, întocmeşte elementele constitutive ale infracţiunii de înşelăciune prev. de art. 215 alin. (1) şi (3) C. pen., partea vătămată A.E. constituindu-se parte civilă cu suma de 30.000 lei iar partea vătămată B.F. cu suma de 20.000 lei.

În luna martie 2001, după participarea la revizuirea anuală a furnizorilor SC A.D. SA, inculpatul, în calitate de administrator al SC A.I. SRL şi P.R., director general al SC T. SA au încheiat contractul de prestări servicii din 27 martie 2001 prin care, ultima societate se obliga să livreze componente de armături pentru scaunul S.N. fabricat de societatea inculpatului.

Relaţiile comerciale s-au desfăşurat în bune condiţii până în luna martie 2002 când pentru marfa livrată prin mai multe facturi fiscale în valoare totală de 35.859.5112 lei, inculpatul a emis ca modalitate de plată 5 file CEC şi 2 bilete la ordin, instrumente de plată care au fost refuzate de unităţile bancare, din lipsă de disponibil în cont.

Filele CEC şi biletele la ordin au fost completate de martora C.I. din dispoziţia inculpatului, care a semnat documentele la rubrica trăgătorului şi le-a ştampilat cu ştampila societăţii.

Constatarea grafică efectuată a stabilit că semnăturile trăgătorului de pe filele CEC au fost executate de inculpat. Filele CEC depuse de SC T. SA sunt eliberate la 5 aprilie, 12 aprilie, 19 aprilie, 3 mai, 17 mai 2002, perioadă în care societatea avea mari debite către părţile fizice şi juridice, inculpatul cunoscând că nu avea acoperire în contul bancar.

Fapta inculpatului care a emis în favoarea SC T. SA Turda, jud. Cluj un număr de 5 file CEC şi 2 bilete la ordin în sumă totală de 35.435,3485 lei fără a avea disponibil în contul bancar, producând un prejudiciu echivalent, întruneşte elementele constitutive ale infracţiunii de înşelăciune prev. de art. 215 alin. (1), (3) şi (4) C. pen. cu aplicarea art. 41 alin. (2) C. pen. SC T. SA nu s-a mai constituit parte civilă cu suma menţionată mai sus.

La data de 6 august 2002, M.A. – administrator la SC S.S. SRL Buzău a formulat plângere penală împotriva inculpatului administrator al SC A.I. SRL reclamând faptul că societatea sa a livrat mărfuri societăţii comerciale a inculpatului în perioada 22 februarie – 2 mai 2002 în valoare de 48.451,3260 lei. Pentru mărfurile livrate, plata s-a făcut cu mai multe file CEC, din care numai suma de 99.513.260 lei a fost decontată, iar un număr de 4 file CEC au fost refuzate la plată din lipsă de disponibil.

S-a constatat de către instanţa de fond că fapta inculpatului, care în calitate de administrator al SC A.I. SRL a emis în favoarea SC S.S. SRL Buzău un număr de 4 file CEC în valoare de 35.435,3485 lei tară a avea acoperirea necesară în unitatea bancară, producând un prejudiciu echivalent, întruneşte elementele constitutive ale infracţiunii de înşelăciune prev. de art. 215 alin. (1), (3), (4) C. pen. cu aplicarea art. 41 alin. (2) C. pen. Partea civilă nu s-a mai constituit parte civilă cu suma menţionată.

Datorită acumulării unor mari datorii către terţi şi bugetul de stat, în calitatea sa de administrator, inculpatul a hotărât cesionarea părţilor sociale ale societăţii şi odată cu acestea toate obligaţiile fiscale, prin contractul de cesiune din 23 aprilie 2002, beneficiar fiind cetăţeanul irakian A.Z.H.

Cesionarea nu s-a definitivat la C.C.I. – O.R.C. Argeş, iar verificându-se noul sediu al societăţii, declarat la notariat cu ocazia încheierii actului adiţional de cesionare de creanţă, s-a stabilit că adresa este fictivă, iar noul administrator nu a putut fi identificat, singurele date fiind că a intrat în România la 13 octombrie 1999.

Din adresa din 20 ianuarie 1003, D.G.F.P. Argeş a precizat că societatea administrată de inculpat datorează bugetului de stat suma de 54.173,444 lei.

Având în vedere că actul adiţional este un act simulat, prin care inculpatul a încercat să transfere obligaţiile sale fiscale către o persoană care nu poate fi identificată, s-a constatat că în realitate a încercat să ascundă sursa impozabilă în scopul sustragerii de la plata obligaţiilor fiscale.

S-a reţinut de instanţa de fond că fapta inculpatului care în calitate de asociat unic al SC A.I. SRL a cesionat fictiv părţile sociale ale societăţii pe care o administrează, transferând obligaţiile fiscale către o persoană care nu a putut fi identificată şi a modificat sediul social al societăţii la un sediul fictiv în scopul de a se sustrage de la plata obligaţiilor fiscale datorate bugetului de stat, în sumă de 36.107,2282 lei, întruneşte elementele constitutive ale infracţiunii prev. de art. 12 din Legea nr. 87/1994.

Inculpatul a relatat punctul său de vedere asupra celor reţinute în actul de sesizare, insistând asupra împrejurării că nu a intenţionat să săvârşească faptele, dar că având probleme financiare, a încercat să le rezolve, ajungându-se la această situaţie.

Susţinerile inculpatului nu au fost primite de tribunal întrucât toate infracţiunile reţinute în sarcina sa, se săvârşesc atât cu intenţie directă, atunci când se urmăreşte producerea rezultatului, cât şi cu intenţie indirectă atunci când, potrivit art. 19 alin. (1), pct. 1 lit. b) C. pr. pen. se prevede rezultatul faptei şi deşi nu este urmărit se acceptă posibilitatea producerii lui. In speţă, inculpatul a acceptat producerea rezultatului socialmente periculos al faptelor sale.

Inculpatul s-a apărat că nu avea raporturi de muncă în baza unui contract individual de muncă cu SC A.D. SA, astfel încât să se reţină în sarcina sa infracţiunea de delapidare.

Această apărare a fost înlăturată de tribunal întrucât lipsa calităţii de salariat nu este relevantă, în speţă fiind vorba despre societatea inculpatului, nu despre SC A.D. SA, care în final a fost păgubită prin fapta inculpatului.

S-a mai solicitat de către inculpat schimbarea încadrării juridice din infracţiunea prev. de art. 215¹ C. pen. în infracţiunea prev. de art. 84 pct. 2 din Legea nr. 59/1934.

În legătură cu acest aspect, tribunalul a precizat că atunci când partea vătămată cunoaşte că emitentul filei CEC nu are provizia necesară în cont, ne aflăm în prezenta infracţiunii la Legea CEC-ului, însă în speţă inculpatul a susţinut că eşalonările ulterioare acceptate de SC A.D. SA dovedesc că această parte vătămată cunoştea că nu are provizia necesară în cont. Susţinerea a fost apreciată ca inexactă întrucât partea vătămată a aflat despre lipsa de bani în cont, ulterior emiterii filei CEC, or, pentru a fi în prezenţa infracţiunii la legea CEC-ului este necesar să fi cunoscut despre această lipsă în momentul emiterii filei CEC.

Având în vedere că inculpatul a comis mai multe fapte mai înainte de condamnarea definitivă pentru vreuna dintre ele, s-au reţinut dispoziţiile art. 33 lit. a) C. pen.

Totodată s-a făcut aplicarea art. 41 alin. (2) C. pen.

Întrucât de la săvârşirea infracţiunilor până în prezent a intrat în vigoare o nouă lege ce sancţionează evaziunea fiscală, respectiv Legea nr. 241/2005, tribunalul a apreciat că mai favorabilă este legea veche, respectiv Legea nr. 87/1994, motiv pentru care s-au reţinut dispoziţiile art. 13 C. pen.

La stabilirea pedepselor s-au avut în vedere criteriile de individualizare prevăzute de art. 72 C. pen., reţinându-se gradul de pericol social al infracţiunilor şi împrejurarea că inculpatul este infractor primar.

Împotriva hotărârii instanţei de fond au declarat apel inculpatul S.I. şi partea civilă Statul Român prin A.N.A.F. reprezentată de D.G.F.P. Argeş.

Prin Decizia penală nr. 41/ A din 13 aprilie 2010 pronunţată de Curtea de Apel Piteşti, secţia penală şi pentru cauze cu minori şi de familie, s-a admis apelul declarat de inculpatul S.I. împotriva sentinţei penale nr. 263 din 2 iulie 2009 pronunţată de Tribunalul Argeş.

S-a desfiinţat în parte sentinţa atacată în sensul că s-a redus cuantumul despăgubirilor civile de la 77.486 lei la care inculpatul a fost obligat către partea civilă Statul Român – A.N.A.F. reprezentată de D.G.F.P. Argeş la 36.107,2282 lei.

S-au menţinut celelalte dispoziţii ale sentinţei apelate.

S-a respins ca nefondat apelul declarat de partea civilă Statul Român – A.N.A.F. reprezentată de D.G.F.P. Argeş.

S-a constatat că inculpatul S.I. a fost arestat în baza mandatului de executare a pedepsei din 14 iulie 2004, emis de Judecătoria Piteşti şi întocmit în baza sentinţei penale nr. 426 din 27 noiembrie 2003 pronunţată de Judecătoria Piteşti, definitivă prin Decizia penală nr. 3581 din 29 iunie 2004 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie.

S-a constatat că inculpatul este arestat în baza mandatului de mai sus începând cu data de 21 iunie 2005 la zi.

Pentru a pronunţa această hotărâre, instanţa de apel a reţinut că prima instanţă a stabilit corect situaţia de fapt în baza unor probe concludente, legal administrate şi corect interpretate.

S-a arătat că este neîntemeiată solicitarea inculpatului de a se schimba încadrarea juridică a faptei de delapidare în infracţiunea de abuz de încredere întrucât societatea reprezentată de inculpat avea calitatea de depozitar al autoturismelor primite în scopul comercializării către terţi în numele şi pentru uzina producătoare. Ca atare, inculpatul a dobândit calitatea de gestionar pentru că a primit, păstrat şi eliberat bunurile de mai sus.

Sumele de bani destinate efectuării unor plăţi, respectiv banii primiţi de la clienţi erau destinaţi nu societăţii sale ci producătorului vânzător, pentru plata efectivă a autoturismelor vândute şi care au făcut parte din gestiunea inculpatului.

Întrucât fapta gestionarului, în speţă a inculpatului care sustrage din sumele respective înainte de a le remite efectiv beneficiarului, constituie infracţiunea de delapidare şi nu de abuz de încredere.

S-a arătat că probele administrate în cauză conturează conţinutul constitutiv al infracţiunilor pentru care prima instanţă a dispus condamnarea inculpatului, astfel că s-a constatat neîntemeiată solicitarea privind achitarea inculpatului.

Astfel, inducerea şi menţinerea în eroare a părţii vătămate Ş.I. cu ocazia vânzării unui spaţiu ce aparţinea societăţii pe care o administra, cât şi cu ocazia încheierii contractului de vânzare-cumpărare imobil, autentificat din 15 martie 2002 şi producerea unui prejudiciu de 35.000 DOLARI SUA întruneşte elementele constitutive ale infracţiuni de înşelăciune prev. de art. 215 alin. (1) şi (3) C. pen. Imobilul care a constituit obiect al vânzării era deja ipotecat în favoarea băncii B.P. SA.

Inducerea în eroare a părţilor vătămate A.E. şi B.F. cu ocazia încheierii contractului de vânzare – cumpărare autentificat sub nr. 1335 din 28 martie 2000 şi producerea unui prejudiciu de 500.000.000 ROL întruneşte elementele constitutive ale infracţiunii de înşelăciune prev. de art. 215 alin. (1) şi (3) C. pen.

Intenţia inculpatului de a înşela aceste părţi vătămate este conturată şi de modul de dobândire a bunurilor imobile care au constituit gajul, de intenţia de a vinde un imobil aflat sub ipotecă, fără a încunoştinţa despre aceasta şi pe cumpărător precum şi de folosirea numai în interes propriu a creditelor bancare obţinute.

În ce priveşte infracţiunea reţinută în sarcina inculpatului, privind pe partea civilă SC T. SA instanţa de apel a apreciat ca neîntemeiată cererea inculpatului de a fi achitat întrucât fapta a fost comisă în calitate de administrator al SC A.I. SR Mioveni, faptă care a constat în emiterea în favoarea acestei părţi civile a unui număr de 5 file CEC şi 2 bilete la ordin în sumă totală de 354.353.485 lei fără a avea disponibil în contul bancar, producând un prejudiciu echivalent, întruneşte elementele constitutive ale infracţiunii prev. de art. 215 alin. (1), (3), (4) C. pen. cu aplicarea art. 41 alin. (2) C. pen.

În legătură cu această faptă s-a apreciat că instanţia inculpatului de a înşela partea vătămată rezultă din emiterea filelor CEC în lunile aprilie şi mai 2002, perioadă în care inculpatul şi societatea sa aveau mari datorii faţă de persoanele fizice şi juridice, astfel că la eliberarea lor, inculpatul a cunoscut că acestea nu aveau acoperire în contul bancar.

Acelaşi raţionament este valabil şi în cazul faptei inculpatului care, în calitate de administrator al SC A.I. SRL Mioveni a emis în favoarea SC S.S. SRL Buzău un număr de 4 file CEC în valoare de 354.353.485 Rol, fără a avea disponibil în cont.

Instanţa de apel a constatat că în mod corect inculpatul a fost condamnat pentru săvârşirea infracţiunii prev. de art. 12 din Legea nr. 87/1994 întrucât acesta a încercat să cesioneze părţile sociale unei persoane neidentificată şi a modificat sediul social al societăţii la unul fictiv cu scopul de a se sustrage de la plata obligaţiilor fiscale datorate bugetului de stat, în cuantum de 36.107,2282 lei.

În ce priveşte pedeapsa aplicată, s-a constat că aceasta răspunde criteriilor prevăzute de art. 72 şi art. 52 C. pen.

În ce priveşte latura civilă a cauzei, instanţa de apel a constatat că aceasta a fost corect soluţionată de instanţa de fond, în raport de probele administrate în cauză, coroborate cu recunoaşterea inculpatului.

Împrejurarea că pe parcursul procesului penal, prejudiciul a fost parţial recuperat, este o chestiune de executare, iar susţinerea inculpatului că parte din prejudiciul cauzat părţilor civile A.E., B.F. şi a contestării întinderii prejudiciului cauzat SC A.D. SA nu este dovedită.

În legătură cu prejudiciul cauzat părţii civile Statul Român – D.G.F.P. Argeş, care a fost majorat de instanţa de fond, s-a arătat că a fost încălcat principiul non reformatio in pejus, potrivit căruia nimeni nu-şi poate crea o situaţie defavorabilă în propria cale de atac.

Prin consacrarea acestui efect, s-a dat expresie deplină dreptului părţilor de a supune hotărârea ce le priveşte unui control jurisdicţional, fiind menită a le înlătura teama asumării riscului agravării situaţiei lor în propria cale de atac, interesul fiind superior celor al părţilor de a realiza un cât mai bun act al justiţiei.

S-a arătat că prezenta cauză se află în rejudecare în procedura prevăzută de art. 522¹ C. pr. pen., raportat la art. 405 – 408 din acelaşi cod.

Iniţial, prin sentinţa penală nr. 426 din 27 noiembrie 2003 a Tribunalului Argeş, pe care D.G.F.P. Argeş nu a atacat-o cu apel, rămasă definitivă prin Decizia penală nr. 3581 din 29 iunie 2004 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, inculpatul a fost obligat în solidar cu partea responsabilă civilmente SC A.I. SRL Mioveni la plata despăgubirilor civile în cuantum de 36.107,2282 RON către D.G.F.P. Argeş.

Majorând cuantumul acestor despăgubiri la 77.486 RON în perioada de rejudecare a cauzei, la solicitarea inculpatului, prima instanţă a încălcat principiul neagravării situaţiei în propria cale de atac.

Prejudiciul cauzat părţii civile Statul Român este dovedit cu înscrisurile depuse la dosar şi deşi prin adresa din 29 ianuarie 2003 D.G.F.P. Argeş a precizat că societatea administrată de inculpat datorează bugetului de stat suma de 541.734.440 ROL, cuantumul prejudiciului nu poate fi majorat la această sumă din motivele prezentate mai sus.

În baza aceluiaşi raţionament şi pornind de la dispoziţiile sentinţei iniţiale de condamnare, care nu conţin nici o referire la instituirea sechestrului asupra bunurilor inculpatului şi ale părţii responsabile civilmente, nu pot fi aplicabile dispoziţiile art. 163 C. pr. pen.

În ce priveşte starea de detenţie a inculpatului s-a reţinut că faţă de acesta s-a emis un nou mandat de executare a pedepsei închisorii din 14 iulie 2004 al Tribunalului Argeş, întocmit în temeiul unei sentinţe definitive de condamnare, în cauză nefiind vorba de o arestare preventivă.

S-a arătat că în cauză nu sunt aplicabile dispoziţiile art. 403 C. pr. pen., astfel că instanţa nu poate suspenda în tot sau în parte, executarea hotărârii şi de asemenea, nu poate lua, revoca, constata încetată de drept vreo măsură preventivă ori înlocui măsura preventivă. Numai dacă s-ar fi aplicat dispoziţiile art. 404 C. pr. pen., acestea ar fi obligat instanţa, conform art. 350 C. pr. pen. să se pronunţe prin hotărâre asupra măsurii arestării preventive.

Ca atare, întrucât nu s-a dispus suspendarea executării hotărârii, până la momentul rămânerii definitive a noii hotărâri de condamnare, condamnatul este arestat în baza mandatului de executare a pedepsei închisorii, emis conform primei sentinţe de condamnare.

S-a mai arătat că tot în virtutea principiului non reformatio in pejus, în procedura rejudecării conform art. 522¹ raportat la art. 405 – 408 C. pr. pen., nu este posibilă anularea sentinţei penale nr. 271 din 22 mai 2007 a Tribunalului Argeş prin care au fost contopite mai multe pedepse aplicate inculpatului, printre care şi condamnarea iniţială, pedeapsa rezultantă fiind de 13 ani şi 3 luni închisoare întrucât în apel nu este posibilă contopirea pedepselor pentru prima dată, întrucât inculpatul ar fi privat de o cale ordinară de atac.

Împotriva hotărârii instanţei de apel au declarat recurs inculpatul S.I. şi partea civilă M.F.P. – A.N.A.F. – D.G.F.P. Argeş.

Inculpatul a criticat hotărârea atacată cu privire la infracţiunea de delapidare, arătând că litigiul dintre părţi este unul de natură comercială, inculpatul nu a avut calitatea de gestionar sau administrator şi nici aceea de funcţionar public, solicitând achitarea în temeiul art. 10 lit. a) C. pr. pen.

În subsidiar a solicitat schimbarea încadrării juridice din delapidare în infracţiunea prevăzută de art. 84 pct. 2 din Legea nr. 59/1934.

A mai arătat că inculpatul nu se face vinovat nici de săvârşirea infracţiunilor de înşelăciune reţinute în sarcina sa, nefiind întrunite elementele constitutive ale acestei infracţiuni sub aspectul laturii subiective, respectiv lipsa intenţiei cât şi sub aspectul laturii obiective, lipseşte elementul material al laturii obiective.

A arătat că inculpatul nu a avut intenţia de a comite infracţiunea de înşelăciune şi nu a desfăşurat o activitate de inducere în eroare, prin care să creeze o falsă reprezentare a realităţii asupra celui indus în eroare.

A mai solicitat achitarea inculpatului şi pentru infracţiunea de evaziune fiscală întrucât nu se poate stabili prejudiciul cauzat statului la data acordării ultimului credit, în februarie 2002, inculpatul neavând nici o datorie la stat.

În subsidiar a solicitat acordarea circumstanţelor atenuante prevăzute de art. 74-76 C. pen. şi aplicarea art. 86¹ sau 81 C. pen. sau reducerea pedepsei la perioada executată, până în prezent.

Cu privire la latura civilă a cauzei a arătat că nu s-au avut în vedere sumele recuperate din prejudiciul cauzat părţilor civile şi în mod greşit a fost obligat la despăgubiri către A.N.A.F. întrucât prejudiciul solicitat de aceasta nu este dovedit.

Partea civilă a criticat hotărârea instanţei de apel cu privire la greşita reducere a cuantumului despăgubirilor civile la care a fost obligat inculpatul, în cauză nefiind aplicabil principiul non reformatio in pejus.

A solicitat admiterea recursului şi obligarea inculpatului la plata sumei de 77.486 lei şi a dobânzilor şi penalităţilor de întârziere aferente debitului până în ziua achitării acestuia.

În ce priveşte recursul inculpatului, acesta este nefondat.

În urma examinării actelor şi lucrărilor dosarului, Înalta Curte constată că atât situaţia de fapt cât şi vinovăţia inculpatului au fost corect stabilite de instanţa de apel pe baza probelor administrate în cauză.

S-a reţinut că inculpatul a fost trimis în judecată şi condamnat pentru săvârşirea infracţiunii de delapidare, prevăzută de art. 215¹ alin. (1) şi (2) C. pen. cu aplicarea art. 41 alin. (2) C. pen. în dauna părţii civile SC A.D. SA, a patru infracţiuni de înşelăciune prevăzute de art. 215 alin. (1), (3), (4) C. pen. în dauna părţilor civile Ş.I., A.E. şi B.F., SC T. SA Turda şi SC S.S. SRL Buzău şi pentru săvârşirea infracţiunii prevăzută de art. 12 din Legea nr. 87/1994 cu aplicarea art. 13 C. pen.

Deşi nu a contestat raporturile contractuale cu partea civilă SC A.D. SA, inculpatul a susţinut că acestea au fost raporturi comerciale şi nu se face vinovat de săvârşirea infracţiunii de delapidare.

Infracţiunea de delapidare prevăzută de art. 215 C. pen. presupune însuşirea, folosirea sau traficarea de către un funcţionar în interesul său ori pentru altul de bani, valori sau alte bunuri pe care le gestionează sau le administrează.

În speţă, inculpatul S.I., în baza contractelor încheiate cu partea civilă SC A.D. SA s-a obligat să comercializeze în calitate de dealer, autoturismele marca D. în numele producătorului, iar pentru fiecare autoturism comercializat, societatea inculpatului încasa un comision.

Între părţi s-a încheiat un contract de distribuţie şi un contract de depozit în baza cărora, la livrarea autoturismului, societatea inculpatului trebuia să elibereze clientului un decont de plată valabil până la eliberarea de către societatea producătoare a facturii originale, iar sumele încasate de dealer, trebuiau evidenţiate într-un borderou special şi virate în aceeaşi zi în contul SC A.D. SA.

Plata de făcea prin casieria proprie, ceea ce a permis ca în perioada 1 octombrie 2000 – 1 iulie 2001, inculpatul să încaseze prin firma sa contravaloarea a 26 autoturisme pe care şi-a însuşit-o pe nedrept, folosind-o în interes propriu.

Având în vedere contractele încheiate între părţi, societatea inculpatului avea calitatea de depozitar, iar inculpatul a dobândit calitatea de gestionar întrucât a primit, a păstrat şi a eliberat bunurile destinate comercializării, în timp ce banii primiţi de la clienţi nu erau destinaţi societăţii sale ci producătorului vânzător.

Ca atare, fapta inculpatului întruneşte elementele constitutive ale infracţiunii de delapidare, prevăzută de art. 215¹ alin. (1) şi (2) C. pen. cu aplicarea art. 41 alin. (2) C. pen.

În ce priveşte infracţiunea de înşelăciune, prevăzută de art. 215 C. pen., aceasta presupune inducerea în eroare a unei persoane prin prezentarea ca adevărată a unei fapte mincinoase sau ca mincinoasă a unei fapte adevărate în scopul de a obţine pentru sine sau pentru altul un folos material injust şi dacă s-a pricinuit o pagubă.

Prin această modalitate, inculpatul a înşelat pe partea civilă Ş.I., producând acesteia un prejudiciu în sumă de 35.000 DOLARI SUA.

Astfel, inculpatul a oferit părţii civile spre vânzare un magazin aparţinând societăţii al cărui asociat unic şi administrator era, pentru care a primit în avans suma de 25.000 DOLARI SUA.

În cadrul derulării contractului de vânzare cumpărare, inculpatul nu a făcut cunoscut părţii vătămate că magazinul era ipotecat şi pentru a nu fi reclamat a eliberat acesteia o filă CEC care nu aveau acoperire în contul bancar. Apoi i-a spus că se află în tratative cu banca în vederea obţinerii unui nou împrumut, dar avea nevoie de o garanţie bancară. Partea vătămată a acceptat să-i vândă un apartament care apoi a fost ipotecat în favoarea băncii, iar pentru a-i întări convingerea, inculpatul a mai remis 3 file CEC care nu aveau acoperire în contul bancar.

Deşi a beneficiat de un credit de 210 mii lei, inculpatul nu şi-a respectat promisiunea de a achita obligaţiile financiare pe care le avea faţă de partea vătămată.

În aceeaşi perioadă, încuiatul a cunoscut pe părţile vătămate B.F. şi A.E., coproprietari ai unui imobil pe care doreau să-l vândă.

Intenţionând să obţină un credit de la B.P., inculpatul avea nevoie de bunuri imobile cu care să garanteze creditul, astfel că s-a oferit să cumpere imobilul în numele firmei sale.

S-a convenit la plata să fie făcută parţial în numerar la încheierea actului, iar diferenţa după obţinerea creditului, până atunci garantând cu file CEC scadente în luna aprilie.

Vânzarea imobilului s-a realizat prin actul autentificat din 28 martie 2002 şi în aceeaşi zi a fost ipotecat în favoarea băncii, preţul vânzării fiind de 110.000 lei din care a achitat 30.000 lei.

În urma depunerii acestei garanţii, inculpatul a beneficiat de un credit de 80.000 lei, sumă suficientă pentru a achita imobilul, lucru pe care însă nu l-a făcut, dispărând chiar din localitate.

Filele CEC emise de inculpat în favoarea imobilelor achiziţionate de la Ş.I., B.F. şi A.E. au fost respinse la decontare, din lipsă de disponibil.

Prin activitatea sa infracţională, inculpatul a determinat pe părţile vătămate să încheie contractele de vânzare-cumpărare pentru respectivele imobile, deşi ştia că nu dispune de sumele necesare achitării în întregime a contravalorii acestora, numai în scopul de a le oferi drept garanţie în vederea obţinerii de noi credite pentru sine.

Din modul în care a acţionat, rezultă că inculpatul nu a intenţionat nici un moment să încheie o tranzacţie legală şi să achite sumele datorate. A urmărit doar finalitatea de a obţine credite în scopuri personale.

Acţiunea de inducere în eroare a părţilor vătămate în scopul de a obţine pentru sine un folos material injust este evidentă şi rezultă din modalitatea în care au fost concepute şi demarate faptele, acestea întrunind elementele constitutive ale infracţiunii de înşelăciune prevăzută de art. 215 alin. (1), (3) C. pen.

De asemenea, fapta inculpatului de a achita contravaloarea mărfurilor livrate de către părţile civile SC T. SA şi SC S.S. SRL, cu file CEC fără acoperire, constituie tot infracţiunea de înşelăciune, intenţia inculpatului de a înşela cele două societăţi comerciale rezultând din însăşi faptul că acesta cunoştea că nu are disponibil în cont.

În mod corect s-a reţinut în sarcina inculpatului şi săvârşirea infracţiunii prevăzută de art. 12 din Legea nr. 87/1994, întrucât prin modul în care a fost concepută, acesta a încercat să se sustragă de la plata obligaţiilor fiscale datorate bugetului de stat, iar prejudiciul creat rezultă din raportul de expertiză contabilă existent la dosar.

În ce priveşte latura civilă a cauzei, aceasta a fost corect soluţionată de instanţa de apel, sumele la care a fost obligat inculpatul către părţile civile fiind dovedite cu probele existente la dosar şi recunoscute de inculpat.

Având în vedere împrejurările în care s-au comis faptele, varietatea mijloacelor frauduloase folosite, pericolul social deosebit al infracţiunilor comise, numărul mare al părţilor vătămate şi valoarea prejudiciilor create, precum şi circumstanţele personale ale încuiatului, care nu este cunoscut cu antecedente penale, Înalta Curte constată că atât pedepsele aplicate, cât şi modalitatea de executare a acestora sunt just individualizate.

În ce priveşte recursul declarat de partea civilă Statul Român prin A.N.A.F. – D.G.F.P. Argeş se constată că hotărârea instanţei de apel este legală şi temeinică.

Într-adevăr, prin sentinţa penală nr. 426 din 27 noiembrie 2003 pronunţată de Tribunalul Argeş, definitivă prin Decizia nr. 3581 din 29 iunie 2004 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, inculpatul a fost obligat la despăgubiri civile în cuantum de 36.107,2282 către D.G.F.P. Argeş, hotărârea nefiind atacată cu apel de partea civilă.

Cauza aflându-se în rejudecare potrivit dispoziţiilor art. 522¹ C. pr. pen. la cererea inculpatului, nu se poate crea acestuia o situaţie mai grea în propria cale de atac.

Ca atare, recursul părţii civile apare ca nefondat.

Având în vedere cele menţionate, Înalta Curte constată că hotărârea instanţei de apel este legală şi temeinică, iar recursurile declarate de inculpat şi partea civilă sunt nefondate urmând a fi respinse în temeiul art. 385¹⁵ pct. 1 lit. b) C. pr. pen.

ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE, SECŢIA PENALĂ, Decizia nr. 2648 din 2 iulie 2010, Dosar nr. 1061/46/2009