A sample text widget

Etiam pulvinar consectetur dolor sed malesuada. Ut convallis euismod dolor nec pretium. Nunc ut tristique massa.

Nam sodales mi vitae dolor ullamcorper et vulputate enim accumsan. Morbi orci magna, tincidunt vitae molestie nec, molestie at mi. Nulla nulla lorem, suscipit in posuere in, interdum non magna.

EVAZIUNE FISCALA, EXECUTOR JUDECĂTORESC, ABUZ ÎN SERVICIU CONTRA INTERESELOR PERSOANELOR , EXERCITARE CU REA-CREDINŢĂ A FUNCŢIEI DEŢINUTE, CUNOAȘTEREA CARACTERULUI VĂDIT NELEGAL AL ACŢIUNILOR, URMĂRIND SAU ACCEPTÂND VĂTĂMAREA INTERESELOR LEGALE ALE UNEI PERSOANE, NEÎNCEPEREA URMĂRIRII PENALE, PLÂNGERE ÎMPOTRIVA MĂSURILOR SAU ACTELOR EFECTUATE DE PROCUROR SAU EFECTUATE PE BAZA DISPOZIŢIILOR DATE DE ACESTA

Prin rezoluţia nr. 464/P/2009 din 16 decembrie 2009 a Parchetului de pe lângă Curtea de Apel Ploieşti, s-a dispus, în baza art. 10 lit. a) C. pr. pen., neînceperea urmăririi penale faţă de făptuitoarea D.F.L., executor judecătoresc din cadrul Camerei Executorilor Judecătoreşti de pe lângă Curtea de Apel Ploieşti pentru săvârşirea infracţiunilor prevăzute de art. 246 C. pen., art. 215 C. pen., art. 26 C. pen. rap. la art. 9 din Legea nr. 241/2005.

S-a reţinut în această rezoluţie că prin plângerea din 29 iunie 2009, V.Ş. din municipiul Moreni, judeţul Dâmboviţa, a solicitat efectuarea de cercetări împotriva numitei D.F.L. – executor judecătoresc, sub aspectul săvârşirii complicităţii la infracţiunile de înşelăciune şi evaziune fiscală comise de către Ş.O. deoarece a stabilit împreună cu aceasta din urmă să execute silit o chirie asupra unui imobil pentru care nu există contract de închiriere prevăzut în Legea locuinţei nr. 114/1996 şi ignorând calitatea de proprietar avută de debitor; s-a mai arătat de către persoana vătămată că Ş.O. a solicitat executarea silită pentru chiria datorată pe 4 ani şi 4 luni deşi din titlu executor – Decizia civilă nr. 317/2008, se înţelege că obiectul acţiunii civile îl constituie chiria pe ultimii trei ani, cu începere din 01 ianuarie 2005. Executorul judecătoresc a trecut la executarea silită pentru suma de 20.800 lei, mai mare decât suma ce ar trebui executată silit şi anume de 7.500 lei.

Prin Decizia nr. 317 din 11 martie 2008 pronunţată de Tribunalul Dâmboviţa în Dosarul nr. 2485/262/2007 a fost respins recursul declarat de pârâtul reclamant V.Ş. împotriva hotărârii pronunţată de instanţa de fond, a fost admis recursul declarat de reclamanta pârâtă Ş.O. şi în consecinţă, a fost schimbată în parte sentinţa, în sensul că a fost admisă acţiunea reclamantei şi a fost obligat pârâtul reclamant la 200 lei/lună chirie începând cu data de 01 ianuarie 2005.

Ulterior, prin încheierea din 20 ianuarie 2009 a Tribunalului Dâmboviţa, Dosar nr. 2485/262/2007, la solicitarea numitei Ş.O., a fost lămurit dispozitivul deciziei menţionate mai sus în sensul că ambii pârâţi – V.S. şi V.Ş. – vor fi obligaţi la plata contravalorii chiriei de 200 lei lunar.

La data de 07 aprilie 2009 Ş.O. a formulat cerere de executare silită, adresându-se executorului judecătoresc D.F.L. – ce-şi desfăşoară activitatea în raza de competenţă a Judecătoriei Moreni, formându-se astfel Dosarul execuțional nr. 80/2009.

În cuprinsul cererii creditorul a solicitat efectuarea demersurilor necesare în vederea executării silite a debitorilor, prin înfiinţarea popririi asupra veniturilor din pensie, respectiv din salariul obţinute de aceştia, cu menţiunea că titlul executoriu este reprezentat de Decizia civilă nr. 317/2008 a Tribunalului Dâmboviţa, iar creanţa reprezintă chiria pe 52 luni – de la data de 01 ianuarie 2005 până la 01 mai 2009. A solicitat şi cheltuieli de executare.

Executorul judecătoresc a verificat şi a constatat că hotărârea judecătorească poartă menţiunea “irevocabilă” şi este investită cu formulă executorie de către Judecătoria Moreni, fiind posibilă trecerea efectivă la executarea silită, motiv pentru care, la data de 08 aprilie 2009 a solicitat celor doi debitori, cărora Ie-a trimis somaţii, ca în termen de o lună să îndeplinească obligaţia prevăzută în titlul executoriu. în cuprinsul acestor somaţii este menţionată ca fiind datorată, împreună cu suma de 11.685,75 lei reprezentând 100400 lei debit (contravaloarea chiriei în cu antum de 200 lei/lună pentru perioada 01 mai 2005 – 01 mai 2009) şi 1285, 75 lei cheltuieli de executare.

S-a solicitat ulterior şi înfiinţarea de către Casa Judeţeană de Pensii Dâmboviţa asupra drepturilor băneşti ale debitorului – persoană vătămată V.Ş., urmarea fiind reţinerea din pensie a sumei de câte 100 lei lunar, s-a solicitat înfiinţarea popririi pe drepturile băneşti cuvenite cu titlu de salariu şi numitului V.S. de către SC P.S., astfel încât acestuia i se reţine lunar suma de 450 lei.

S-a mai reţinut în cuprinsul rezoluţiei că, fiind audiat în cauză, petentul a declarat în plus faţă de cele menţionate în plângere şi că solicită efectuarea de cercetări faţă de executorul judecătoresc sub aspectul comiterii in fracţiunii de abuz în serviciu deoarece a trecut la executarea unei creanţe ce nu este certă, lichidă, astfel cum prevăd dispoziţiile C. proc. civ., lipsind contractul de închiriere, iar chiria nu a fost stabilită în baza unui astfel de contract şi nu este nici exigibilă întrucât ambele părţi (atât creditorul cât şi debitorul) invocă în favoarea sa dreptul de proprietate asupra imobilului pentru care s-a stabilit chiria.

În apărare, făptuitoarea a arătat că în condiţiile legale referitoare la creanţă sunt îndeplinite în cauză, creanţa fiind stabilită printr-o hotărâre judecătorească ce reprezintă titlu executoriu, şi deci este certă, este lichidă fiind exprimată în bani şi este exigibilă, întrucât termenul de plată al acesteia era scadent; calculului debitului datorat în sumă de 10.400 lei s-a făcut conform titlului executor respectiv câte 200 lei lunar, perioada la care s-a raportat fiind cuprinsă între 01 ianuarie 2005 până la 01 mai 2009, incluzând şi luna aprilie când s-a formulat cererea şi totalizând astfel 52 de luni. A mai precizat aceasta că, obligaţia fiind solidară, a emis somaţie către ambii debitori.

S-a mai reţinut de procuror şi că în cursul executării persoana vătămată împreună cu celălalt debitor au promovat contestaţie la executare – respinsă de Judecătoria Moreni prin sentinţa civilă nr. 1132/2009 împotriva căreia s-a declarat recurs.

Cu privire la temeinicia acuzaţiilor aduse executorului judecătoresc, procurorul a reţinut că, pentru existenţa infracţiunii de abuz în serviciu contra intereselor persoanelor, prevăzută în art. 246 C. pen., este necesar ca funcţionarul public să-şi exercite abuziv îndatoririle de serviciu, fie printr-o inacţiune – neîndeplinirea unui act, fie printr-o acţiune – îndeplinirea defectuoasă a unui act care trebuie să aibă ca urmare vătămarea intereselor legale ale unei persoane.

S-a observat însă că, în cauză, făptuitoarea – executorul judecătoresc, a efectuat procedurile legale necesare pentru punerea în executare a unei hotărâri civile deoarece nu a sesizat impedimente la executare care să împiedice punerea în executare a dispoziţiilor instanţei. Nu a existat intenţia sa de a cauza vreo vătămare persoanei vătămate ori de a obţine, pentru sine sau pentru altul, un folos material injust.

De altfel, actele executorilor judecătoreşti sunt supuse, în condiţiile legii, controlului instanţelor judecătoreşti competente, atât creditorul cât şi debitorul având posibilitatea să conteste actele de urmărire promovând în cadrul procesului executării silite contestaţie la executare silită. Contestaţia poate să privească însăşi executarea silită ori numai un act de executare dar şi lămurirea înţelesului, întinderii sau aplicării titlului executoriu.

Câtă vreme îndeplineşte un serviciu de interes public, executorul judecătoresc nu poate să refuze nejustificat, să efectueze o executare silită.

S-a mai constatat de procuror că în sarcina făptuitoarei nu poate fi reţinută nici încălcarea Legii nr. 241/2005 pentru prevenirea şi combaterea evaziunii fiscale sub forma complicităţii la infracţiunea prevăzută de art. 9 din lege, întrucât aceasta nu a acţionat în scopul sustragerii de la îndeplinirea vreunei obligaţii fiscale de către Ş.O.

Faţă de cele expuse procurorul a apreciat că acţiunea penală nu poate fi pusă în mişcare împotriva făptuitoarei şi ca atare, s-a dispus neînceperea urmăririi penale deoarece faptele nu există.

Împotriva rezoluţiei de neîncepere a urmăririi penale petentul V.Ş. a formulat plângere în condiţiile art. 278 C. pr. pen. la procurorul general al Parchetului de pe lângă Curtea de Apel Ploieşti.

Prin rezoluţia nr. 49/11/2/2010 din 15 februarie 2010 Procurorul general al Parchetului de pe lângă Curtea de Apel Ploieşti, a respins ca nefondată plângerea formulată de petentul V.Ş. împotriva soluţiei dispusă de procuror prin rezoluţia din 16 decembrie 2009 în Dosarul nr. 464/P/2009 al Parchetului de pe lângă Curtea de Apel Ploieşti.

S-a avut în vedere de către procurorul ierarhic superior că soluţia dispusă în cauză de procuror prin rezoluţia din 16 decembrie 2009 este legală şi temeinică, întrucât argumentele folosite de procuror în motivarea soluţiei sunt întru totul valabile. Creanţa stabilită prin titlul executoriu este certă, lichidă şi exigibilă şi, în orice caz, persoana vătămată avea la îndemână calea contestaţi ei la executare civile pentru îndreptarea unor eventuale erori. Indiferent de argumentele persoanei vătămate legate de eventuala nerespectare a dispoziţiilor Legii nr. 114/1996 şi care nu au incidenţă în prezenta cauză, o instanţă de judecată este competentă să stabilească, în favoarea unei persoane, o sumă de bani cu titlu de despăgubiri pentru un fapt cauzator de prejudicii cum este şi refuzul de a părăsi o locuinţă şi împiedicarea astfel a persoanei îndreptăţite de a încasa o potenţială chirie de pe urma folosinţei acelui spaţiu. Or, tocmai o astfel de hotărâre judecătorească a pronunţat Tribunalul Dâmboviţa, hotărâre ce a devenit titlu executoriu contestat de V.Ş.

În ceea ce priveşte viciile de procedură reclamate, s-a precizat de procurorul ierarhic superior că în temeiul art. 224 C. pr. pen. organul de urmărire penală sau procurorul poate efectua acte premergătoare înainte de începerea urmăririi penale, iar din ansamblul normelor procedurale reglementate la nivelul Titlului 1 (Urmărire penală) din Partea specială a C. pr. pen. reiese că legea îi conferă acestuia posibilitatea de a decide ce activităţi doreşte să efectueze în această fază.

Persoana vătămată nu sesizează în esenţă existenta vreunui caz de incompatibilitate ce l-ar fi împiedicat pe procurorul de caz să instrumenteze prezentul dosar, ci îşi manifestă în mod subiectiv nemulţumirea că acelaşi procuror a instrumentat în trecut şi alte cauze penale având ca obiect conflictul dintre familia sa şi numita Ş.O.

Împotriva celor două rezoluţii petentul V.Ş. s-a adresat cu plângere în condiţiile prevăzute de art. 2781 C. pr. pen. instanţei de judecată, respectiv Curţii de Apel Ploieşti, solicitând admiterea plângerii, desfiinţarea rezoluţiilor atacate şi trimiterea cauzei la parchet pentru începerea urmăririi penale împotriva intimatei, despre care susţine că se face vinovată de săvârşirea infracţiunilor pentru care s-a formulat plângere penală.

În esenţă, a susţinut petentul că intimata executor judecătoresc a pus în executare titlul executor fără ca respectiva creanţă să fie certă, lichidă şi exigibilă, că în realitate executarea a fost îndreptată asupra unei sume mult mai mari, de 20.000 lei în loc de 7.200 lei şi că în mod eronat s-a pus în executare şi încheierea de îndreptare a erorii materiale, care nu putea fi supusă acestei proceduri de executare silită.

A mai invocat petentul şi faptul că, în materie de închiriere, hotărârea instanţei nu poate reprezenta o creanţă certă, lichidă şi exigibilă şi că sediul materiei este reprezentat în mod exclusiv de Legea nr. 114/1995, aşa încât cuantumul creanţei supuse executării a fost în mod greşit calculat, fiind în realitate supraevaluat în mod semnificativ în raport de dispoziţiile legii.

Curtea de Apel, examinând plângerea formulată, în raport de dispoziţiile legale în materie, de actele şi lucrările dosarului de urmărire penală ce a fost ataşat, dar şi din oficiu sub toate aspectele de fapt şi de drept,a constatat că aceasta este nefondată, după cum se va arăta în continuare:

În primul rând, în ceea ce priveşte condiţia termenului, curtea constată că plângerea de faţă a fost formulată de către petent în cadrul termenului de 20 de zile, prevăzut de disp. art. 2781 alin. (1) teza finală C. pr. pen., termen care curge de la data comunicării de către procuror a modului de rezolvare a plângerii formulate pe calea prevăzută de art. 278 C. pr. pen.

Nu s-ar putea susţine că, în situaţia în care petentului nu i se comunică în termenul legal de 20 de zile, de către procurorul ierarhic superior, răspunsul la plângerea formulată conform art. 278 C. pr. pen., plângerea astfel formulată, de către petent, după expirarea termenului de 40 de zile, calculat prin adiţionarea celor două termene de câte 20 de zile, ar putea fi calificată ca tardivă.

O atare soluţie, nu ar putea face decât să consacre ineficienta procedurii prevăzută de art. 278 C. pr. pen. şi implicit, pe cea prev. de art. 2781 C. pr. pen. şi practic ar îngrădi persoanei în cauză accesul la justiţie, tocmai prin utilizarea condiţiei termenului în defavoarea părţii respective, limitând deci, drepturile procesuale ale iniţiatorului plângerii, însă această limitare s-ar face în mod exclusiv tocmai de persoana îndreptăţită să rezolve plângerea.

Mai exact spus, nerezolvarea plângerii de către procurorul ierarhic superior în decursul termenului de 20 de zile ar deveni o sancţiune aplicabilă unei alte persoane şi anume, petentului ce a formulat plângerea prin considerarea acesteia ca tardivă.

În speţă, este adevărat că la dosar nu există dovada comunicării rezoluţiei adoptată de către procurorul general la 15 februarie 2010 şi că petentul s-a adresat instanţei de judecată, respectiv Curţii de Apel Ploieşti, la 09 februarie 2010, aşa cum rezultă din ştampila aplicată de Oficiul Poştal prin intermediul căruia s-a realizat expediţia (fila 5 dosar fond), deci, înainte de emiterea şi comunicarea răspunsului de către procurorul ierarhic superior cu privire la plângerea formulată în temeiul art. 278 C. pr. pen.

În absenţa dovezii de comunicare, plângerea de faţă nu poate fi considerată decât în termen, în raport de argumentele prezentate mai sus, astfel încât, curtea va proceda \a examinarea acesteia pe fond.

În ceea ce priveşte fondul cauzei, în mod judicios, în rezoluţiile atacate s-a constatat existenţa unei cauze care împiedică punerea în mişcare a acţiunii penale împotriva intimatei executor judecătoresc, respectiv aceea prev. de art. 10 lit. a) C.proc. pen., incidente în legătură cu toate infracţiunile pentru care s-a solicitat antrenarea răspunderii penale a intimatei.

Astfel, din examinarea actelor şi lucrărilor dosarului de urmărire penală rezultă că intimata a procedat la punerea în executare a titlului executor care constă într-o hotărâre judecătorească irevocabilă şi investită cu formulă executorie, respectiv a Deciziei civile nr. 317 din 11 martie 2008 pronunţată de Tribunalul Dâmboviţa, secţia civilă.

Prin această decizie, a fost admisă acţiunea reclamantei Ş.O. şi a fost obligat pârâtul reclamant V.Ş., la plata sumei de 200 lei noi pe lună cu titlu de chirie în favoarea reclamantei, începând cu data de 01 ianuarie 2005.

Este adevărat că ulterior, aceeaşi instanţă la data de 20 ianuarie 2009 a pronunţat încheierea din Camera de Consiliu prin care a fost lămurit dispozitivul Deciziei civile nr. 317 din 11 martie 2008 pronunţată de Tribunalul Dâmboviţa în sensul că a obligat şi pe pârâtul V.S. împreună cu V.Ş., la plata contravalorii chiriei stabilită de instanţă, anume 200 lei lunar.

Susţinerile petentului, în sensul că intimata a procedat în mod abuziv la punerea în executare a acestor dispoziţii ale instanţei, sunt în mod evident nefondate deoarece executarea silită s-a efectuat în conformitate cu dispoziţiile codului de procedură civilă şi cu respectarea legii speciale ce reglementează statutul şi activitatea executorilor judecătoreşti.

Astfel, fiind vorba de o hotărâre judecătorească irevocabilă şi implicit definitivă, aceasta este supusă investirii cu formulă executorie şi de astfel, a şi fost investită cu formulă executorie, iar creanţa stabilită prin acest titlu executoriu este certă, lichidă şi exigibilă, atâta vreme cât este exprimată în bani iar termenul de plată al acesteia fusese împlinit la data formulării cererii de executare silită.

Împrejurarea că, potrivit susţinerilor petentului, nu ar fi trebuit puse în executare silită această decizie deoarece în materia chiriei, hotărârea instanţei nu poate reprezenta un titlu executor, este în mod evident o expresie a nemulţumirii petentului faţă de caracterul pretins injust al hotărârii judecătoreşti pronunţate.

Însă, în mod evident, o atare nemulţumire nu putea fi valorificată de către executorul judecătoresc, câtă vreme hotărârile judecătoreşti pot fi reformate doar de instanţă în cadrul exercitării căilor legale de atac, ordinare sau extraordinare, după caz, aspect care de altfel, este stipulat în mod expres în art. 17 din Legea 303/2004.

Nici cea de a doua susţinere a petentului vis-a-vis de caracterul abuziv al executării silite îndreptată împotriva fiului său V.S., nu este fondată, în raport de următoarele considerente:

Petentul a susţinut că în mod abuziv executarea silită a fost îndreptată şi împotriva fiului său, deoarece acesta nu locuieşte în spaţiul respectiv.

Însă, prin încheierea pronunţată la 20 ianuarie 2009 instanţa care a emis titlul executor a lămurit conţinutul dispozitivului acestuia, în sensul că a obligat ambii pârâţi, respectiv pe petentul V.Ş. şi pe fiul său V.S., la plata chiriei stabilită de instanţă.

Ca atare, această încheiere este supusă aceloraşi reglementări aplicabile în materie şi deci este supusă investirii cu formulă executorie, fiind de altfel, la rândul său investită cu formulă executorie, aşa cum rezultă din ştampila aplicată de instanţa care a emis titlul executor (fila 11 dosar urmărire penală).

Aşa fiind, nici cea de a doua obiecţie a petentului privitoare la inexistenţa caracterului executor a acestei încheieri prin care a fost lămurit dispozitivul deciziei iniţiale, nu este întemeiată şi nu poate configura existenţa infracţiunii prev. de art. 246 C. pen. pretins comisă de către intimată.

Or, în cauză, această faptă nu există în materialitatea sa, neexistând nici latura obiectivă care constă într-o acţiune sau inacţiune, şi cu atât mai puţin latura subiectivă a intenţiei de producere a vreunei vătămări, sau de obţinere a unui folos material injust.

Atâta vreme cât, creanţa stabilită îndeplinea în mod cert condiţiile cerute de lege, fiind certă, lichidă şi exigibilă, deoarece a fost stabilită de instanţa de judecată a cărei decizie a fost investită cu formulă executorie, este evident că punerea în executare a dispoziţiilor instanţei nu ar putea fi calificată ca fiind un act abuziv în condiţiile inexistenţei unor probe solide care să confirme pretinsul caracter abuziv al acţiunilor exercitate de executorul judecătoresc pe calea executării silite.

Mai mult decât atât, legea consfinţeşte posibilitatea atacării în instanţă a actelor emise de executorii judecătoreşti, prin intermediul formulării contestaţiilor la executare, extinzând deci, controlul jurisdicţional al instanţei competente asupra actelor şi măsurilor procesuale dispuse în faza de executare silită.

Pe cale de consecinţă, cum în cauză nu s-au constatat impedimente la executare, fapta intimatei de a pune în executare decizia civilă irevocabilă pronunţată de Tribunalul Dâmboviţa, precum şi încheierea de lămurire a conţinutului dispozitivului acesteia, nu poate fi calificată ca dând naştere unui raport juridic de drept penal, cu atât mai mult cu cât, din conţinutul plângerii petentului, se desprinde concluzia că,în principal,obiectul nemulţumirii acestuia îl constituie pretinsul caracter injust al hotărârii judecătoreşti.

Împotriva acestei sentinţe a declarat recurs petentul V.Ş., invocând incompatibilitatea procurorului care a efectuat cercetări în cauză,precum şi mai multe critici referitoare la titlul ce a fost supus executării silite.

Examinând sentinţa atacată prin prisma criticilor formulate şi din oficiu conform art. 3856 alin. (3) C. pr. pen., Înalta Curte constată că recursul este nefondat.

Pe fondul cauzei, Înalta Curte reţine că procedura reglementată de art. 2781 C. pr. pen. are în vedere cenzurarea sub aspectul legalităţii şi temeiniciei a soluţiilor dispuse de procuror, prin care acesta, apreciind că nu se impune începerea urmăririi penale sau trimiterea în judecată, a pus capăt conflictului de drept penal cu care a fost sesizat.

O asemenea procedură se limitează la a verifica soluţia dată de procuror prin prisma cazului care împiedică punerea în mişcare a acţiunii penale avut în vedere de către acesta, neputându-se cenzura pe această cale alte aspecte, care sunt supuse controlului judiciar în condiţiile prevăzute de lege.

În acest context, Curtea reţine că procedura înscrisă în art. 2781 C. pr. pen. nu se substituie altor proceduri judiciare reglementate în diferite materii, cum ar fi căile de atac ce pot fi exercitate împotriva soluţiilor date de magistraţi în procesul de interpretare şi aplicare a legii într-o cauză dată ori, cum este cazul în speţă, împotriva actelor întocmite de executorii judecătoreşti în legătură cu modul de executare silită a unui titlu executoriu.

Trecerea în sfera ilicitului penal are loc numai în cazul în care cele invocate în susţinerea unei plângeri penale reprezintă aspecte care depăşesc cenzura actelor întocmite de intimaţi (şi care poate fi exercitată exclusiv prin căile de atac recunoscute de lege), fiind vorba în sens larg despre o exercitare cu rea-credinţă a funcţiei deţinute,ceea ce înseamnă că intimaţii au cunoscut caracterul vădit nelegal al acţiunilor lor, urmărind sau acceptând vătămarea intereselor legale ale unei persoane.

Referitor la activitatea executorilor judecătoreşti, Curtea reţine că aceasta este reglementată de Legea nr. 188/2000, care statuează în art. 57 alin. (1) că actele acestora sunt supuse în condiţiile legii controlului instanţelor judecătoreşti competente, iar potrivit art. 58 din aceeaşi lege cei interesaţi sau vătămaţi prin actele de executare pot formula contestaţie la executare în condiţiile prevăzute de C. proc. civ.

În speţă, din actele dosarului rezultă că prin plângerea penală pe care a formulat-o împotriva intimatei executor judecătoresc petentul aduce în realitate critici fie împotriva titlului care s-a executat, fie a modului în care executarea a avut loc,aspecte pe care acesta putea şi trebuia să le invoce pe calea contestaţiei la executare,exercitată în condiţiile C. proc. civ.

De altfel,din aceleaşi acte rezultă că petentul a urmat această cale,contestaţia fiind respinsă în fond prin sentinţa civilă nr. 1132/2009 a Judecătoriei Moreni, hotărâre împotriva căreia a declarat recurs.

În aceste condiţii, Curtea constată că în mod corect s-a reţinut atât de către procurorul care a instrumentat plângerea, respectiv procurorul ierarhic superior acestuia, cât şi de instanţa de fond investită cu soluţionarea plângerii împotriva soluţiei procurorului că în cauză nu sunt întrunite cerinţele prevăzute de lege pentru a putea reţine săvârşirea de către intimtată a infracţiunii pentru care s-a formulat plângere penală, astfel încât recursul de faţă este nefondat şi urmează a fi respins conform art. 38515 pct. 1 lit. b) C. pr. pen., cu obligarea recurentului la plata cheltuielilor judiciare către stat conform art. 192 alin. (2) C. pr. pen.

ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE Şl JUSTIŢIE, SECŢIA PENALA, Decizia nr. 2282 din 10 iunie 2010, Dosar nr. 143/42/2010

Leave a Reply