Prin încheierea de şedinţă din 8 februarie 2010 a Curţii de Apel Timişoara, secţia penală, pronunţată în dosarul nr. 151.1/238/2008, în baza art. 29 alin. (6) din Legea nr. 47/1992 a fost respinsă cererea privind sesizarea Curţii Constituţionale, ca inadmisibilă.
Pentru a se pronunţa astfel, instanţa de recurs a reţinut că potrivit dispoziţiilor art. 29 alin. (1) din Legea nr. 47/1992, Curtea Constituţională decide asupra excepţiilor ridicate în faţa instanţelor judecătoreşti sau arbitraj comercial, privind neconstituţionalitatea unei legi sau ordonanţe, a unei dispoziţii dintr-o lege sau dintr-o ordonanţă în vigoare, care are legătură cu soluţionarea cauzei, în orice fază a litigiului şi oricare ar fi obiectul acestuia.
Aşadar, pentru sesizarea Curţii Constituţionale cu soluţionarea unei excepţii de neconstituţionalitate a unor dispoziţii legale dintr-o lege în vigoare, în cazul dedus spre soluţionare, se impun a fi îndeplinite mai multe condiţii cumulative, una dintre acestea fiind ca excepţia invocată să aibă legătură cu soluţionarea cauzei.
Textele de lege care au fost invocate în susţinerea excepţiei privesc aspecte privind separarea puterilor în stat, organizarea instanţelor, nu au legătură cu obiectul cauzei care este o contestaţie la executare.
Ipoteza contrară, ar da posibilitate oricărui justiţiabil să invoce în orice cauză excepţii de neconstituţionalitate a oricăror dispoziţii legale, care nu sunt aplicabile în respectivul litigiu, ceea ce nu a fost în intenţia legiuitorului la adoptarea Legii nr. 47/1992, privind organizarea şi funcţionarea Curţii Constituţionale.
Pentru aceste considerente, nefiind îndeplinite cumulativ condiţiile pentru sesizarea Curţii Constituţionale, instanţa de recurs a respins, ca inadmisibilă cererea privind sesizarea Curţii Constituţionale potrivit art. 29 alin. (6) din Legea nr. 47/1992.
Împotriva acestei încheieri de şedinţă a declarat, în termenul legal, recurs contestatorul M.A., arătând în scris motivele de recurs.
În motivarea recursului, recurentul contestator a menţionat că excepţia de neconstituţionalitate are legătură cu cauza, aceasta nu a mai fost examinată de către Curtea Constituţională, în prezent O.U.G. nu este aprobată de Parlament şi nici promulgată prin decret prezidenţial, precum şi faptul că reiterează motivaţia şi solicitările din excepţia de neconstituţionalitate ridicată.
În context, există situaţia de excepţie când puterea politică continuă să subziste, în timp ce dreptul devine tot mai limitat. Starea de excepţie diferă de anarhie sau haos, fiindcă, deocamdată există o ordine, la care structurile şi funcţiile publice fac referire, însă nu mai este vorba de o ordine de drept. Funcţia judecătorului este un rol, un tribunal, este o structură de roluri. Rolul şi structura se referă la comportamentul real al indivizilor, fie ei şi judecători. Cele două elemente ale conceptului „ordine de drept” vin aici în contrapoziţie şi îţi găsesc autonomia conceptuală propriu-zisă. O.U.G. nr. 114/2009 implicit restrânge drepturi fundamentale sub pretextul crizei, iar refuzul judecătorilor de a sesiza Curtea Constituţională cu prezenta excepţie, reprezintă o altă restrângere şi mai accentuată a drepturilor fundamentale.
Recurentul contestator a solicitat admiterea recursului, desfiinţarea hotărârii atacate şi sesizarea Curţii Constituţionale cu excepţia de neconstituţionalitate ridicată.
La termenul de judecată de la 18 februarie 2010, în recurs, Înalta Curte, faţă de lipsa de procedură cu recurentul contestator a amânat cauza la 4 martie 2010.
La termenul de astăzi, a lipsit recurentul contestator M.A., procedura de citare fiind legal îndeplinită.
Reprezentantul Ministerului Public, în dezbateri a pus concluzii de respingere, ca nefondat a recursului declarat.
Examinând recursul declarat de recurentul contestator M.A. prin prisma dispoziţiilor art. 385 6 cu referire la art. 3851 alin. (2) din acelaşi cod şi art. 29 alin. (6) din Legea nr. 47/1992 republicată, aşa cum a fost interpretat prin decizia nr. XXXVI din 11 decembrie 2006 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, Secţiile Unite, Înalta Curte constată recursul contestatorului declarat împotriva încheierii din 8 februarie 2010, ca fiind nefondat pentru considerentele ce se vor arăta.
Din analiza cauzei rezultă că prin sentinţa penală nr. 15 de la 19 ianuarie 2009 a Tribunalului Arad, secţia penală, pronunţată în dosarul nr. 151/238/2008 a fost respinsă contestaţia la executare formulată de petentul M.A. împotriva deciziei penale nr. 237 din 5 mai 2006 a Tribunalului Arad, fiind obligat contestatorul să plătească statului 200 lei cheltuieli judiciare.
În considerentele sentinţei, prima instanţă a făcut referire la obiectul cererii contestatorului înregistrată iniţial la Judecătoria Gurahonţ la 28 ianuarie 2008, petentul M.A. formulând contestaţie la executare împotriva executării silite dispusă în dosarul nr. 1555/2007 conform somaţiei de executare din 28 noiembrie 2008 pentru suma de 34.231 lei cu motivarea că SC M.C.T. SRL Sebiş, al cărui asociat unic a fost petentul, a fost radiată din evidenţele ORC prin sentinţa civilă nr. 1385/2006 a Tribunalului Arad şi că asociaţii societăţii cu răspundere limitată răspund numai până la limita capitalului social subscris, în speţă de 200 lei.
Prima instanţă a menţionat că acea cauză a fost declinată între mai multe instanţe, evidenţiindu-le în concret, precum şi faptul că pentru soluţionarea conflictului negativ, dosarul a fost trimis la Curtea de Apel Timişoara care, prin sentinţa penală nr. 230 din 6 octombrie 2008 a stabilit competenţa de soluţionare a cauzei la Tribunalul Arad, secţia penală.
De asemenea, prima instanţă a făcut referire la sentinţa penală nr. 172 din 20 decembrie 2005 a Judecătoriei Gurahonţ prin care a fost achitat inculpatul M.A. pentru săvârşirea infracţiunii de evaziune fiscală prevăzută de art. 11 lit. c) din Legea nr. 87/1994 şi a infracţiunii de fals intelectual prevăzută de art. 37 din Legea nr. 82/1991, instanţa făcând aplicarea dispoziţiilor art. 10 lit. d) C. pr. pen., în sensul că lipseşte un element constitutiv al infracţiunii, respectiv latura subiectivă sub forma intenţiei, precum şi la respingerea acţiunii civile formulată de D.G.F.P. Arad, în reprezentarea A.N.A.F. Bucureşti.
Prin decizia penală nr. 237 din 5 mai 2006 a Tribunalului Arad a fost admis apelul părţii civile şi a fost obligat inculpatul să plătească părţii civile suma de 341.712,537 lei cu titlu de despăgubiri civile, cu dobânzi şi penalităţi aferente, actualizate până la data efectuării plăţii, iar prin decizia penală nr. 351 din 4 aprilie 2007 a Curţii de Apel Timişoara a fost respins recursul declarat de inculpat împotriva hotărârii pronunţată de Tribunalul Arad.
Totodată, prima instanţă a mai arătat că prin contestaţia la executare formulată, petentul a cerut calcularea distinctă a pretinsei creanţe pentru perioada 30 ianuarie 2003-1 ianuarie 2004 şi departajarea acesteia, respectiv scăderea din calcularea pretinsei despăgubiri pe perioada 1 ianuarie 2004-30 aprilie 2004, arătând că instanţa este obligată să aplice legea penală mai favorabilă, fiindcă art. 346 alin. (2) C. pr. pen., text în baza căruia a fost obligat inculpatul la despăgubiri, a intrat în vigoare la 1 ianuarie 2004, legea penală neputând retroactiva, în sensul că nu se pot acorda despăgubiri civile pentru perioada de dinainte de 1 ianuarie 2004.
Contestatorul a mai cerut, de asemenea, să se constate inexistenţa apelului declarat împotriva sentinţei penale nr. 172/2005 a Judecătoriei Gurahonţ, întrucât partea civilă atacat doar această sentinţă, nu şi încheierea de şedinţă din 15 decembrie 2005, prin care s-a dispus amânarea pronunţării, cu consecinţa admiterii contestaţiei la executare pe care a formulat-o.
În considerentele sentinţei mai sus precizate, prima instanţă a menţionat că a verificat susţinerile petentului şi a constatat că acestea nu sunt fondate.
În ceea ce priveşte legea penală mai favorabilă, în cazul pedepselor definitive, fie obligatorie, fie facultativă, pe care invocă petentul, în speţă nu sunt aplicabile dispoziţiile art. 458 C. pr. pen., prin raportare la art. 14 sau art. 15 C. pen., fiindcă textele legale incidente privesc situaţiile când printr-o lege ulterioară răspunderea penală este atenuată prin prevedere, în norma de incriminare, a unei pedepse mai mici pentru infracţiunea săvârşită, ori, în speţă, astfel de dispoziţii nu există; referirea pe care o face petentul la modificările dispoziţiilor art. 346 alin. (2) C. pr. pen., nu prezintă relevanţă în speţă, modificarea adusă acestui text legal prin Legea nr. 381/2003, privind doar posibilitatea dată instanţei de a putea obliga la „repararea pagubei materiale şi a daunelor morale”, fiind impusă doar de necesitatea de a se dispune expres cu privire la daunele morale, fiindcă în afara acestei adăugiri la text, norma este nemodificată de la 1 iunie 1969, când a intrat în vigoare Codul penal.
Tot astfel, au fost înlăturate susţinerile privind neatacarea cu apel a încheierii de amânare a pronunţării, pe calea contestaţiei la executare neputându-se pune în discuţie o astfel de situaţie, câtă vreme instituţiile de control judiciar au soluţionat cauza în apel şi în recurs.
Cu privire la susţinerile petentului, potrivit cărora în calitate de asociat unic al unei societăţi cu răspundere limitată el putea răspunde civil doar până la concurenţa capitalului social subscris, şi aceste susţineri au fost înlăturate fiindcă răspundere civilă a fost stabilită prin hotărâre definitivă în cadrul unui proces penal, în speţă prejudiciul fiind cauzat ca urmare a săvârşirii unor fapte prevăzute de legea penală, chiar dacă s-a dispus achitarea pe considerentul că fapta a fost săvârşită fără vinovăţie.
Reţinând astfel, întrucât în speţă nu sunt îndeplinite condiţiile art. 461 lit. c) raportat la 463 C. pr. pen., instanţa a respins contestaţia la executare formulată, ca nefondată, văzând şi dispoziţiile art. 192 alin. (2) C. pr. pen.
Împotriva acestei sentinţe a declarat recurs contestatorul M.A. ce a fost înregistrat pe rolul Curţii de Apel Timişoara, secţia penală, sub nr. 151.1/238/2008, iar la termenul de judecată de la 8 februarie 2010 a fost invocată de către recurentul contestator, excepţia de neconstituţionalitate a prevederilor art. X, art. XI din O.U.G. nr. 114/2009, a O.U.G. nr. 137/2008, art. 51 lit. h) din Legea nr. 304/2004, a cărei motivare scrisă se află la filele 94-98 dosarul curţii de apel.
Împotriva acestei încheieri de şedinţă din 8 februarie 2010 a declarat recurs recurentul contestator M.A., ce face obiectul prezentei cauze.
Înalta Curte constată că, instanţa de recurs, respectiv Curtea de Apel Timişoara, secţia penală, în mod judicios şi motivat a respins, ca inadmisibilă cererea de sesizare a Curţii Constituţionale, făcând un riguros examen asupra excepţiei invocate, în raport cu dispoziţiile art. 29 alin. (1) din Legea nr. 47/1992 şi stabilind că nu este îndeplinită una din condiţiile impuse de norma menţionată şi anume aceea, ca excepţia invocată să aibă legătură cu soluţionarea cauzei, întrucât textele de lege la care contestatorul a făcut referire pe calea excepţiei de neconstituţionalitate privesc aspecte referitoare la separarea puterilor în stat şi organizarea instanţelor.
Totodată, Înalta Curte, în baza propriului examen asupra criticilor formulate de recurentul contestator M.A. sub forma motivelor de recurs, în raport cu încheierea atacată privind modul de soluţionare a cererii de sesizare a Curţii Constituţionale şi faţă de obiectul cauzei, constată că dispoziţiile legale invocate, ca fiind neconstituţionale, nu au nicio legătură cu soluţiile ce ar putea fi pronunţate cu privire la contestaţia la executare, ceea ce atrage inadmisibilitatea excepţiei menţionate, aşa încât în mod corect şi legal a fost dispusă soluţia respingerii, ca inadmisibilă a cererii de sesizare a Curţii Constituţionale cu privire la această excepţie, de către curtea de apel, ca instanţă de recurs,
În raport cu cele menţionate, Înalta Curte consideră că încheierea din 8 februarie 2010 a Curţii de Apel Timişoara, secţia penală, prin care, în baza art. 29 alin. (6) din Legea nr. 47/1992 s-a respins, ca inadmisibilă cererea de sesizare a Curţii Constituţionale formulată de recurentul contestator M.A., este legală şi temeinică, sub toate aspectele.
Faţă de aceste considerente, Înalta Curte, în baza art. 38515 pct. 1 lit. b) C. pr. pen. va respinge, ca nefondat, recursul declarat de recurentul contestator M.A. împotriva încheierii din 8 februarie 2010 a Curţii de Apel Timişoara, secţia penală, pronunţată în dosar nr. 151.1/238/2008.
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE, SECŢIA PENALĂ, Decizia nr. 856 din 4 martie 2010, Dosar nr. 1300/1/2010
Leave a Reply
You must be logged in to post a comment.