Ca o garanţie a respectării legalităţii în procesul penal, legiuitorul a prevăzut posibilitatea ca orice persoană nemulţumită de soluţiile de neurmărire penală dispuse de procuror, să facă plângere împotriva acestora.
În concepţia legiuitorului, poate face o astfel de plângere orice persoană ale cărei interese legitime au fost vătămate.
Accesul liber la justiţie este reglementat de legiuitor, iar cel nemulţumit de soluţia dată de procuror se poate adresa judecătorului de la instanţa căreia i-ar reveni, potrivit legii, competenţa să judece cauza în primă instanţă, aşa cum de altfel, a procedat şi petiţionara prin plângerea ce face obiectul verificării în cauza de faţă.
Înalta Curte reţine că pentru a se putea începe urmărirea penală este necesară îndeplinirea a două condiţii.
Prima condiţie constă în existenţa acelui minim de date care permit organului de urmărire penală să considere că s-a săvârşit în mod cert o infracţiune, caz în care organul de urmărire penală poate deţine informaţiile, fie direct din sesizarea făcută, fie din actele premergătoare desfăşurate ulterior sesizării.
Cea de a doua condiţie necesară începerii urmăririi penale rezultă din art. 228 C. pr. pen. şi constă în inexistenţa cazurilor de împiedicare a punerii în mişcare a acţiunii penale prevăzute în art. 10 C. pr. pen., cu excepţia celui prevăzut la lit. b)1. Intervenţia unui astfel de caz, rezultând, fie din actele prin care a fost sesizat organul de urmărire penală, fie din actele premergătoare efectuate în urma sesizării, poate determina ca, în locul începerii urmăririi penale, să funcţioneze instituţia neînceperii urmăririi penale.
Înalta Curte constată că, în mod justificat, s-a reţinut în cauză că nu se poate începe urmărirea penală faţă de intimaţii M.L., E.S.L. şi L.M. sub aspectul infracţiunilor de abuz în serviciu contra intereselor persoanelor şi favorizarea infractorului, prev. de art. 246 C. pen. şi art. 264 C. pen., întrucât din actele premergătoare efectuate rezultă existenţa cauzei care împiedică punerea în mişcare a acţiunii penale prevăzută de art. 10 lit. b) C. pr. pen.
Analizând actele premergătoare efectuate în cauză de către parchet, Înalta Curte constată că, nu există indicii privind săvârşirea vreunei fapte prevăzută de legea penală, de către magistraţii M.L., E.S.L. şi L.M., cu prilejul judecării Dosarului nr. 6383/233/2007 al Tribunalului Galaţi, aceştia acţionând în cadrul şi cu respectarea legii.
Hotărârile judecătoreşti pot fi nelegale şi/sau netemeinice, însă magistraţii nu pot avea calitatea de subiecţi activi ai unei infracţiuni, exclusiv pe considerentul că au pronunţat o soluţie sau alta. Legalitatea şi temeinicia hotărârilor judecătoreşti pronunţate de magistraţii judecători nu pot fi analizate în cadrul unei cercetări penale.
Împrejurarea că U.P., în calitate de reprezentant al petiţionarei SC P.F. SRL Galaţi, este nemulţumit de soluţia adoptată în Dosarul nr. 462/P/2008 al Parchetului de pe lângă Curtea de Apel Galaţi, de neînceperea urmăririi penale faţă de magistraţii – judecători M.L., E.S.L. şi L.M. nu poate conduce, în nici un caz, la concluzia întrunirii elementelor constitutive ale infracţiunilor pe care acesta le-a indicat în plângerea formulată. Interpretarea şi evaluarea probelor administrate într-o cauză, fie de organele de poliţie, fie de procuror ori de instanţa de judecată, este atributul organelor judiciare, iar împotriva unor soluţii ori hotărâri considerate ca nelegale şi netemeinice, atât dispoziţiile constituţionale cât şi cele procedurale prevăd posibilitatea exercitării unor căi ordinare sau extraordinare de atac.
A admite altfel, ar însemna că s-ar deschide alte căi de atac, în afara celor ordinare şi extraordinare, prevăzute de legislaţia în vigoare, fapt ce ar crea un vădit dezechilibru în întreg sistemul judiciar.
Posibilitatea formulării unor plângeri împotriva reprezentanţilor parchetului ce au instrumentat cauze penale sau au formulat concluzii în instanţă ori împotriva membrilor completelor de judecată ce s-au pronunţat într-o cauză reprezintă un drept constituţional al petiţionarului, însă acesta nu echivalează cu exercitarea unui control asupra legalităţii şi temeiniciei soluţiilor pronunţate.
Magistratul se află în afara raportului juridic dedus judecăţii şi înfăptuieşte justiţia în numele legii, fiind independent faţă de părţi, iar soluţiile pe care le adoptă ori hotărârile pe care le pronunţă pot fi atacate ori îndreptate doar prin căile prevăzute de lege.
Pentru antrenarea răspunderii penale a unui magistrat sunt necesare indicii clare, în sensul săvârşirii unei infracţiuni, nu doar nemulţumirea unei părţi care etichetează soluţia dispusă drept abuzivă, fără a prezenta însă nici un element care să susţină această acuzare.
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE, SECŢIA PENALĂ, Decizia nr. 1741 din 3 mai 2010, Dosar nr. 1163/44/2009
Leave a Reply
You must be logged in to post a comment.