La 4 februarie 2008 a fost înregistrată la Curtea de Apel Oradea plângerea formulată, în temeiul art. 2781 C. pr. pen., de către petenta L.V. împotriva rezoluţiei nr. 336/P/2007 din 15 noiembrie 2007 a Parchetului de pe lângă Curtea de Apel Oradea, prin care s-a dispus neînceperea urmăririi penale faţă de făptuitorii L.A., procuror şi P.A., avocat.
Petenta a solicitat desfiinţarea rezoluţiei în baza art. 2781 alin. (8) lit. b) C. pr. pen. şi trimiterea cauzei procurorului în vederea începerii urmăririi penale, urmând să fie reaudiaţi făptuitorii sub aspectul tuturor faptelor reclamate, să fie solicitate înscrisurile despre care face vorbire în plângere, să se dispună un control fiscal, să se facă confruntări, să fie audiaţi martorii invocaţi în plângere şi alte persoane conform exigenţelor unei anchete serioase.
A arătat, în esenţă, că s-a plâns împotriva magistratului procuror L.A., pentru că a dat curs unui dosar penal pe baza unei „plângeri penale” ce nu a fost făcută personal de persoana fizică care pretinde că i s-a cauzat o vătămare şi nici nu a fost însoţită de o procură specială a acesteia, fără a stabili dacă s-a produs un prejudiciu, fără audierea şi constituirea persoanei vătămate ca parte civilă. A arătat că fapta procurorului de a da curs acelei plângeri întruneşte elementele constitutive ale infracţiunii de abuz în serviciu contra intereselor persoanelor în formă calificată prevăzută şi pedepsită de art. 248 C. pen. combinat cu art. 246 C. pen.
Petenta a susţinut că soluţia de neîncepere a urmăririi penale întemeiată pe dispoziţiile art. 10 lit. f) C. pr. pen. (autoritatea de lucru judecat) este greşită. Astfel, despre soluţia adoptată în dosarul nr. 99/P/2007 a Parchetului de pe lângă Curtea de Apel Oradea prin care s-a dispus neînceperea urmăririi penale faţă de procurorul L.A. pentru infracţiunile prevăzute de art. 246, art. 267 şi art. 268 C. pen., nu se poate afirma că s-ar bucura de autoritate de lucru judecat de vreme ce a fost atacată cu plângere la Curtea de Apel Oradea, de unde a fost strămutată şi se află în curs de judecată. în plus, fapta reclamată în cauza de faţă, aceea de a da curs unui dosar penal pe baza unei „plângeri penale” ce nu a fost făcută personal de persoana vătămată şi care nu a fost audiată şi nu s-a constituit parte civilă, nu a mai fost niciodată reclamată şi procurorul nu a mai dispus soluţie cu privire la ea. Aşa fiind, soluţia adoptată faţă de L.A. este nelegală şi netemeinică şi se impune admiterea plângerii.
În ce o priveşte pe făptuitoarea, avocat P.A. a arătat că s-a plâns împotriva acesteia pentru că:
– a întreprins activităţi specifice profesiei de avocat fără să aibă legitimarea activităţilor printr-un contract de asistenţă juridică, de a emite „delegaţie” în baza unui contract de asistenţă juridică ce avea alt obiect şi fără să menţioneze corect onorariul stabilit cu clientul ei, de a-l convinge pe procurorul L.A. că „procura generală” şi „delegaţia” întocmită o îndreptăţesc să depună plângere împotriva sa, constituie infracţiunile de uzurpare de calităţi oficiale, instigare la abuz în serviciu contra intereselor persoanelor în forma calificată, fals intelectual şi uz de fals, denunţare calomnioasă prin ticluire de probe şi evaziune fiscală.
În condiţiile date, consideră soluţia de neîncepere a urmăririi penale, în baza art. 10 lit. a) şi d) pentru toate faptele reclamate, ca fiind nelegală şi netemeinică.
A susţinut că plângerea nu a fost făcută cu respectarea dispoziţiilor art. 222 alin. (3) C. pr. pen., nu a existat mandat (procură) special (ă), făptuitoarea nu avea abilitarea să semneze şi să depună o plângere în numele lui C.P., pretinzând în mod fals că acesta a mandatat-o şi în acest scop, făptuitoarea nu a încheiat nici un contract de asistenţă juridică cu C.P. în temeiul căreia să fie îndreptăţită să exercite activităţile prevăzute la art. 3 din Legea nr. 51/1995 în faţa Parchetului de pe lângă Judecătoria Oradea.
Consideră că în lipsa contractului de asistenţă juridică „delegaţia” anexată plângerii depuse la Parchetul de pe lângă Judecătoria Oradea constituie un fals intelectual.
Infracţiunea de evaziune fiscală a fost sumar cercetată. Procurorul nu a indicat încheierea din dosarul civil în care sunt consemnate în scris cele reclamate.
Astfel, onorariul real stabilit este în sumă de 30.000 euro, din care C.P. a susţinut că a achitat deja ½ şi s-a plâns că făptuitoarea a depus la dosar o singură chitanţă pentru suma de 15.000 Ron.
În fine, a arătat că, faptul că a fost pusă în mişcare acţiunea penală împotriva ei, nu o exonerează pe denunţătoare (făptuitoarea P.) de răspundere penală, măsura procesuală respectivă fiind fără relevanţă pentru constatarea vinovăţiei petentei.
Prin încheierea nr. 857 din 8 mai 2008, pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia penală, judecarea plângerii împotriva rezoluţiei a fost strămutată la Curtea de Apel laşi.
Procedând conform art. 2781 alin. (7) C. pr. pen., Curtea în temeiul art. 2781 alin. (8) lit. b) C. pr. pen. a admis plângerea formulată de petenta L.V. împotriva rezoluţiei de neînceperea a urmăririi penale faţă de L.A., magistrat procuror şi P.A., avocat, din 15 noiembrie 2007, dată în dosarul nr. 336/P/2007 al Parchetului de pe lângă Curtea de Apel Oradea şi, respectiv, rezoluţia de respingere a plângerii nr. 521A/lll/1/2007 din 07 ianuarie 2008 a procurorului general al Parchetului de pe lângă Curtea de Apel Oradea.
A desfiinţat rezoluţiile şi a trimis cauza procurorului în vederea începerii urmăririi penale, urmând ca procurorul să dispună cu privire la toate faptele reclamate de petentă, inclusiv în ceea ce priveşte temeiul juridic pentru unele din acestea, respectiv infracţiunile de uzurpare de calităţi oficiale, art. 240 C. pen., denunţare calomnioasă, prevăzută de art. 259 C. pen., instigare la abuz în serviciu, prevăzută de art. 25 rap. la de art. 246 C. pen., evaziune fiscală prevăzută de art. 9 alin. (1) lit. a) şi b) din Legea nr. 241/2005 în ceea ce o priveşte pe P.A. şi infracţiunea de abuz în serviciu contra intereselor persoanelor, prevăzută de art. 246 C. pen. în ceea ce-l priveşte pe L.A.
A indicat procurorului să administreze toate probele necesare si pertinente în acest sens, respectiv:
– înscrisuri: chitanţe avocaţiale, împuterniciri, rezoluţii ale procurorilor, hotărâri judecătoreşti, contracte etc;
– audierea persoanelor cercetate şi a petentei cu privire la faptele reclamate şi situaţia de fapt invocată;
– identificarea şi audierea în calitate de martori a persoanelor relevante în cauză.
Pentru a hotărî astfel, prima instanţă a motivat următoarele:
Cu privire la infracţiunea de uzurpare de calităţi oficiale, instanţa motivează că susţinerile petentei, în sensul că mandatul dat de C.P. a fost dat doar în exercitarea demersurilor referitoare la dosarul civil, având ca obiect „anulare titlu de proprietate” este nereală. Astfel, în contractul de asistenţă juridică încheiat între cele două părţi se stipulează că aceasta îl reprezintă:”asistare şi reprezentare client în faţa oricăror organe ale statului şi private; redactare, susţinere acţiuni în justiţie şi orice alte acte juridice ce se impun, precum şi exercitarea căilor de atac necesare, orice alte demersuri ce se consideră necesare.”
Ca urmare a unei motivări superficiale a probelor administrate, procurorul a apreciat că nu există nici un element al infracţiunii de uzurpare de calităţi oficiale, fără a indica temeiul de drept care a determinat adoptarea soluţiei de neîncepere a urmăririi penale.
Motivează instanţa că simpla menţionare a art. 10 lit. a), d) şi j) C. pr. pen. după aşa zisa expunere a considerentelor nu complineşte dispoziţia legală, care impune indicarea temeiurilor de drept în care se pronunţă o hotărâre de către un organ judiciar, nefiind la latitudinea părţilor să aleagă temeiul de drept incident în cauză.
Aceasta cu atât mai mult că referirea procurorului la neexistenţa vreunui element al infracţiunii poate conduce şi la concluzia existenţei cazului prevăzut de art. 10 lit. a) C. pr. pen., fapta nu există şi art. 10 lit. d) C. pr. pen. „faptei îi lipseşte unul din elementele constitutive.”
În legătură cu infracţiunea de fals intelectual şi uz de fals, constând în aceea că neexistând legitimitatea de a formula o plângere în numele lui C.P. la parchet împotriva petentei, făptuitoarea P.A. a emis în fals o delegaţie de avocat pentru a se legitima astfel în faţa organelor de urmărire penală delegaţie de care a uzat în aceste condiţii.
După ce prima instanţă analizează si motivează că făptuitoarea era îndreptăţită în baza contractului unic de asistenţă juridică folosit si în dosarul civil să emită o delegaţie, constată că rezoluţia se referă la alte fapte decât cele reclamate.
Făcând distincţie între plângerea formulată împotriva petentei care are caracter de act sub semnătură privată şi nu de act oficial şi delegaţia avocaţială emisă de P.A., care are caracter de act oficial şi nu de act sub semnătură privată, prima instanţă ajunge la concluzia că procurorul nu a cercetat faptele reclamate şi că şi sub acest aspect rezoluţia este nelegală, deoarece nu a rezolvat cauza.
Referitor la denunţarea calomnioasă prin ticluirea de probe mincinoase, prevăzută de art. 259 alin. (2) C. pen., prima instanţă a considerat că simpla sesizare făcută de făptuitoare nu poate conferi sub nici o formă un minim de date care să confirme sau nu săvârşirea infracţiunii reclamate, astfel că soluţia procurorului nu se poate justifica pe plângerea formulată. Instanţa a considerat că procurorul nu a efectuat acte premergătoare care să justifice soluţia, iar motivarea în sensul că în baza probelor din dosarul nr. 1540/P/2006 al Parchetului de pe lângă Judecătoria Oradea (care lipsesc din dosarul cauzei) a fost pusă în mişcare acţiunea penală faţă de L.V., constatându-se vinovăţia acesteia, încalcă normele de bază ale procesului penal.
Având în vedere şi faptul că plângerea vizează infracţiunea prevăzută de art. 259 alin. (1) C. pen., rezoluţia este greşită şi se impune trimiterea cauzei la procuror în vederea începerii urmăririi penale cu privire la infracţiunea prevăzută de art. 259 alin. (2) C. pen. Se dau şi indicaţii privind activităţile pe care procurorul urmează să le desfăşoare:
– identificarea şi audierea în calitate de martori a persoanelor implicate în dosarul nr. 15407P/2006 al Parchetului de pe lângă Judecătoria Oradea, în care petenta are calitatea de inculpată;
– ataşarea de copii de pe probele administrate în dosarul menţionat;
– verificarea veridicităţii si legalităţii probelor respective dată fiind natura infracţiunilor reclamate în prezenta cauză.
În ce priveşte infracţiunea de instigare la abuz în serviciu a procurorului de către petentă, instanţa a motivat că nu a fost administrată absolut nici o probă, iar procurorul nu s-a pronunţat cu privire la această faptă, ceea ce echivalează cu nerezolvarea cauzei.
Referitor la infracţiunea de evaziune fiscală reclamată nu s-au făcut cercetări, simpla susţinere a procurorului că s-au emis şi s-au depus chitanţe pentru sumele încasate este insuficientă pentru a ajunge la concluzia că fapta nu există.
Cu privire la plângerea formulată de petentă împotriva procurorului, instanţa motivează că în mod greşit s-a dispus neînceperea urmăririi penale pentru existenţa autorităţii de lucru judecat, proba în cazul de faţă făcându-se cu hotărârea judecătorească definitivă, din care să rezulte că persoana chemată să răspundă penal a mai fost judecată pentru aceeaşi faptă. Soluţiile de neurmărire pronunţate de procuror nefiind definitive nu vizează o judecată în fond a cauzei de drept penal, nu pot produce efectul negativ al autorităţii de lucru judecat privind repetarea exercitării din nou a acţiunii penale. Astfel, prima instanţă consideră că nu au fost respectate dispoziţiile art. 228 C. pr. pen., ceea ce a condus la adoptarea unei rezoluţii nelegale pe fondul unei cercetări lacunare, lapidare şi superficiale.
Împotriva sentinţei au declarat recurs procurorul şi intimaţii făptuitori.
Prin recursul procurorului, sentinţa este criticată ca nelegală şi netemeinică, deoarece prin rezoluţia adoptată procurorul s-a pronunţat pentru toate faptele reclamate de petenta L.V. privind făptuitoarea P.A., în temeiul dispoziţiilor art. 10 lit. a) şi d) C. pr. pen. Cu referire la făptuitorul L.A., chiar dacă referirea se face la art. 10 lit. f) C. pr. pen., temei de neîncepere a urmăririi penale greşit, soluţia este corectă în fond, urmărirea penală nu poate fi începută, întrucât rezulta unul din cazurile de împiedicare a punerii în mişcare a acţiunii penale, respectiv cel prevăzut de art. 10 lit. a) C. pr. pen. cum de altfel a şi stabilit procurorul în rezoluţia dată în dosarul nr. 99/P/2007 al Parchetului de pe lângă Curtea de Apel Oradea.
Făptuitoarea P.A. motivându-şi recursul, a arătat că actele de care s-a folosit sunt legale şi nu false cum susţine petenta, că nemulţumirea petentei este urmare a punerii sub urmărire penală alături de notarul public D.I., care i-a întocmit un act de vânzare-cumpărare în baza unor acte false.
A arătat că depune toate chitanţele şi actele care se referă la asistenţa juridică acordată în baza contractului încheiat cu partea vătămată C.P. A cerut casarea hotărârii şi menţinerea rezoluţiilor (a depus un dosar cu 230 de file, chitanţe, cereri, acţiuni judecătoreşti, sentinţe, decizii etc).
Intimatul făptuitor L.A.L., prin motivele de recurs scrise a cerut casarea sentinţei ca nelegală, respingerea plângerii ca nefondată şi menţinerea rezoluţiei.
A susţinut, în esenţă, că în calitate de procuror a avut de soluţionat o cauză care i-a fost repartizată de prim procurorul Parchetului de pe lângă Judecătoria Oradea, cauză în care, pe baza propunerilor făcute de organele de cercetare penală a propus luarea faţă de inculpata L.V. a măsurii arestării preventive. Inculpata a fost arestată prin încheierea Judecătoriei Oradea pentru ca în recurs, Tribunalul Bihor să înlocuiască măsura arestării cu obligarea de a nu părăsi ţara. La data la care a făcut plângerea, petenta nu se afla în posesia unei hotărâri de achitare, aşa încât consideră că plângerea (acţiunea) concentrată asupra sa este una de rea-credinţă, determinată de intenţia petentei de a se răzbuna asupra procurorului care a declanşat cercetările.
Recursurile sunt fondate.
Organele judiciare, sesizate în modurile prevăzute de art. 221-223 C. pr. pen., au obligaţia de a efectua acte premergătoare pentru a preîntâmpina începerea urmăririi penale în cazuri nejustificate, eliminându-se, în acest mod, posibilitatea apariţiei acelui cadru legal în care pot fi dispuse anumite măsuri procesuale care, în final, s-ar dovedi nejustificate.
După efectuarea actelor premergătoare, atunci când condiţiile legii sunt îndeplinite, se poate dispune începerea urmăririi penale într-o cauză concretă şi ca o consecinţă imediată, se poate trece la audierea învinuitului, a inculpatului, a părţii vătămate, pot fi administrate probe, în sensul prevăzut de art. 63 şi urm. C. pr. pen.
Actele premergătoare sunt, astfel, mijloace de investigaţie prin care este verificată seriozitatea unei sesizări, precum şi existenţa ori inexistenţa vreunuia din cazurile prevăzute de art. 10 C. pr. pen. ori a unui caz de impunitate. Prin urmare, actele premergătoare sunt situate înaintea fazei procesuale a urmăririi penale şi sunt realizate tocmai în vederea începerii urmăririi penale.
În cauza dedusă judecăţii, petenta i-a reclamat pe avocata P.A., cea care a depus o plângere penală împotriva ei şi pe procurorul L.A., care supraveghind urmărirea penală, la un moment a pus în mişcare acţiunea penală şi apoi a propus instanţei arestarea preventivă, de săvârşirea mai multor infracţiuni, uzurpare de calităţi oficiale, fals intelectual şi uz de fals, denunţare calomnioasă, instigare la infracţiunea de abuz în serviciu şi evaziune fiscală, făptuitoarea şi infracţiunea de abuz în serviciu contra intereselor persoanelor, făptuitorul.
În urma actelor premergătoare (de verificare a seriozităţii sesizării), printr-o motivare seacă, cu trimitere la actele efectuate, procurorul, în baza art. 228 alin. (6) şi art. 10 lit. a), d) şi f) C. pr. pen., a dispus neînceperea urmăririi penale faţă de cei doi intimaţi făptuitori.
Din lectura rezoluţiei rezultă cu claritate că neînceperea urmăririi penale, în temeiul art. 228 alin. (6) raportat la art. 10 lit. a) şi d) C. pr. pen., s-a dispus faţă de avocata P.A., pentru infracţiunile reclamate de petentă şi că neînceperea urmăririi penale faţă de magistratul procuror s-a dispus în temeiul art. 228 alin. (6) raportat la art. 10 lit. f) C. pr. pen.
Împotriva rezoluţiei a făcut plângere, în temeiul art. 278 C. pr. pen., petenta L.V., plângere respinsă de procurorul general al Parchetului de pe lângă Curtea de Apel Oradea, care a motivat şi el rezoluţia.
Verificând rezoluţia, cu privire la infracţiunea de uzurpare de calităţi oficiale, chiar instanţa motivează că susţinerile petentei cu privire la mandatul dat de C.P., valabil doar pentru acţiunile civile, sunt nereale şi că făptuitoarea era îndreptăţită să întreprindă orice demers în fata oricărei autorităţi. Cu toate acestea, instanţa consideră că, prin motivarea superficială a probelor administrate, procurorul a apreciat că nu există niciun element al infracţiunii de uzurpare de calităţi oficiale, fără a indica temeiul de drept care a determinat adoptarea soluţiei şi conchide că menţionarea la sfârşit a mai multor temeiuri, nu complineşte dispoziţia legală care impune indicarea temeiului de drept în baza căruia se pronunţă o hotărâre de către un organ judiciar.
Instanţa se contrazice, pe de o parte motivează că nu se poate vorbi, în speţă, de infracţiunea de uzurpare de calităţi oficiale, iar pe de altă parte, că prin indicarea mai multor temeiuri în baza cărora nu se începe urmărirea penală nu s-a indicat clar temeiul în legătură cu imposibilitatea începerii urmăririi penale pentru infracţiunea prevăzută de art. 240 C. pen.
Înalta Curte constată că în cadrul actelor premergătoare, procurorul i-a audiat pe făptuitori şi a avut în vedere, pe lângă declaraţiile lui C.P., procura generală şi contractul de asistenţă juridică nr. 99 din 1 martie 2005.
Potrivit art. 240 C. pen., uzurparea de calităţi oficiale este fapta persoanei care foloseşte fără drept o calitate oficială şi îndeplineşte acte legate de acea calitate. Cerinţa esenţială pentru existenţa laturii obiective constă în folosirea „fără drept” a unei calităţi oficiale. Sub acest aspect, P.A., avocată în cadrul Baroului Bihor, nu putea să-şi uzurpe calitatea.
Mergând mai departe, în doctrină s-a subliniat că prin folosirea „fără drept” a unei calităţi oficiale se înţelege însuşirea sau atribuirea acesteia fără un titlu legitim (numire, delegare, alegere, etc.) sau continuarea folosirii calităţii după ce titlul legitim a încetat (ieşire la pensie, destituire, revocare).
Atâta timp cât însăşi prima instanţă motivează că intimata făptuitoare era abilitată să facă plângere în baza mandatului, este evident că în măsura în care s-ar pune în discuţie care din părţi ar putea fi prejudiciată pentru că nu s-a indicat clar temeiul în baza căruia se dispune neînceperea urmăririi penale aceea este făptuitoarea, în măsura în care, în loc să se considere că infracţiunea de uzurpare de calităţi oficiale nu există, s-ar reţine că fapta există, dar nu sunt întrunite elementele constitutive ale infracţiunii [art. 10 lit. d) C. pr. pen.].
Motivând soluţia referitor la existenta sau nu a infracţiunilor de fals intelectual şi uz de fals – prin emiterea „în fals a delegaţiei de avocat” pentru a se legitima în faţa organelor de urmărire penală, după ce constată că făptuitoare era îndreptăţită să emită delegaţia – aceasta în baza contractului de asistenţă juridică, prima instanţă constată că în realitate faptele reclamate nu au fost cercetate, soluţia de neîncepere a urmăririi penale referindu-se la infracţiunile de fals şi uz de fals săvârşite de avocat prin depunerea plângerii. Emiterea delegaţiei şi depunerea plângerii însoţită de delegaţie trebuiesc considerate ca fiind un tot unitar, care mai apoi, presupune derularea tuturor activităţilor pe care avocatul le are de făcut pentru a se ajunge la o soluţie.
Aşa cum s-a mai arătat, actele premergătoare sunt mijloace de investigare prin care sunt verificate credibilitatea şi seriozitatea unei sesizări, precum şi existenţa sau inexistenţa vreunuia din cazurile prevăzute de art. 10 C. pr. pen. sau a unui caz de impunitate.
Câtă vreme făptuitoarea nu a uzurpat o calitate oficială şi, în calitate de avocat, pe baza unui mandat şi a unei procuri, a emis delegaţie avocaţială, fapta reclamată nu poate justifica începerea urmăririi penale.
Că procurorul, motivând soluţia, se referă la infracţiunile de fals intelectual şi uz de fals, are în vedere depunerea plângerii penale în legătură cu care trage concluzia că acea plângere are caracter de act sub semnătură privată şi nu de act oficial, depus în reprezentarea lui C.P., nu este de natură a schimba soluţia şi a justifica începerea urmăririi penale.
Tot astfel, în legătură cu infracţiunea de denunţare calomnioasă, procurorul constată şi motivează că nu se poate dispune începerea urmăririi penale pentru existenţa cazului prevăzut de art. 10 lit. d) C. pr. pen.
Cu privire la infracţiunea de denunţare calomnioasă reclamată, se constată că în baza probelor din dosarul nr. 1540/P/2006 al Parchetului de pe lângă Judecătoria Oradea, s-a pus în mişcare acţiunea penală faţă de L.V. Din cuprinsul plângerii depusă de petentă la Curtea de Apel Oradea rezultă, aşa cum însăşi petenta arată, că împotriva ei s-a pus în mişcare acţiunea penală.
Până la momentul plângerii în dosarul de faţă, nu s-a pronunţat o soluţie de scoatere de sub urmărire sau o hotărâre de achitare ori încetare a procesului penal pornit în baza plângerii (considerată de petentă denunţare calomnioasă).
Prima instanţă apreciază greşit că neînceperea urmăririi penale pentru infracţiunea de denunţare calomnioasă a fost luată fără să se fi efectuat acte premergătoare.
Mai mult, consideră că se impune trimiterea cauzei la procuror, care urmează să identifice şi audieze, în calitate de martori, persoanele implicate în dosarul nr. 15407P/2006 al Parchetului de pe lângă Judecătoria Oradea, să ataşeze copii de pe probele administrate în acel dosar şi să verifice veridicitatea si legalitatea probelor respective.
Indiferent că este vorba de infracţiunea de denunţare calomnioasă, prevăzută de art. 259 alin. (1) sau art. 259 alin. (2) C. pen., câtă vreme faţă de petentă s-a pus în mişcare acţiunea penală, în cadrul actelor premergătoare nu se pot administra probe şi mai ales să se verifice veridicitatea şi legalitatea probelor administrate într-o cauză penală în curs.
Referitor la infracţiunea de evaziune fiscală, în afară de aspectele evidenţiate în cele două rezoluţii, Înalta Curte are în vedere că s-a depus de către făptuitoare un dosar cuprinzând 260 file cu chitanţe, reprezentând onorariu de avocat, chitanţe reprezentând taxe şi cheltuieli pentru obţinerea de înscrisuri obţinute, multiplicate şi folosite în procesele civile, astfel că şi sub acest aspect neînceperea urmăririi penale, cu referire la art. 10 lit. a) C. pr. pen., pentru infracţiunea de evaziune fiscală, este legală şi temeinică şi nu se impunea trimiterea cauzei la procuror pentru efectuarea de cercetări.
În legătură cu infracţiunea de abuz în serviciu, de care este învinuit făptuitorul, chiar dacă refenea la cauza care împiedică începerea urmăririi penale art.10 lit. f) C. pr. pen. este greşită, în cauză neputând fi invocată autoritatea de lucru judecat, soluţia de neîncepere a urmăririi penale este temeinică. Astfel, este de necontestat că faţă de L.A. s-au efectuat cercetări în legătură cu soluţionarea dosarului nr.1540/P/2006 al Parchetului de pe lângă Judecătoria Oradea.
În anul 2007, petenta de astăzi, cercetată ca inculpată pentru săvârşirea infracţiunilor de instigare la abuz în serviciu în formă calificată, instigare la fals în înscrisuri sub semnătură privată, fapte prevăzute de art. 25 raportat la art. 246 C. pen. cu referire la art. 2481 C. pen. şi art. 25 raportat la art. 290 C. pen., cu aplicarea art. 41 alin. (2) C. pen., a depus plângere împotriva procurorului L.A. pentru săvârşirea infracţiunilor de abuz în serviciu, supunere la rele tratamente şi tortură prevăzute şi pedepsite de art. 246, art. 267 şi art. 268 C. pen.
Prin rezoluţia nr. 99/P din 12 iunie 2007 a Parchetului de pe lângă Curtea de Apel Oradea s-a dispus, în temeiul art. 228 C. pr. pen., raportat la art. 10 lit. a) şi d) C. pr. pen., neînceperea urmăririi penale. Chiar dacă soluţionarea plângerilor formulate împotriva soluţiei dispuse nu sunt definitive, existenţa dosarului în care, împotriva petentei s-a pus în mişcare acţiunea penală, fiind învinuită de săvârşirea unor infracţiuni grave, impune ca toate obiecţiunile, criticile şi acuzaţiile conţinute în cele două plângeri îndreptate împotriva magistratului procuror să fie invocate ca apărări şi critici în cadrul cercetării şi judecării cauzei în care petiţionara are calitate de inculpată.
Înalta Curte retine că infracţiunea de abuz în serviciu contra intereselor persoanelor prevăzută de art. 246 C. pen., invocată de petiţionară în plângerea sa, presupune sub aspectul laturii obiective, neîndeplinirea cu ştiinţă a unui act ori îndeplinirea acestuia în mod defectuos, cauzându-se prin aceasta vătămarea intereselor legale ale unei persoane.
Până la momentul acesta nu s-a stabilit că actul de cercetare şi punere în mişcare a acţiunii penale este abuziv.
Sub aspectul laturii subiective, fapta nu poate fi săvârşită decât cu intenţie, cerinţa acestei forme de vinovăţie rezultând din expresia „cu ştiinţă” folosită de legiuitor tocmai pentru a indica aspectul intenţionat al infracţiunii.
Cum, în cauză nu rezultă indiciile săvârşirii de către magistratul procuror a vreunei fapte penale, în mod corect s-a dispus şi în cea de a doua rezoluţie, cea care a făcut obiectul plângerii de faţă, neînceperea urmăririi penale, cu precizarea făcută de Înalta Curte că neînceperea urmăririi penale se impune a fi dispusă conform art. 228 alin. (6) C. pr. pen. raportat la art. 10 lit. a) C. pr. pen.
Aşa fiind, urmează ca recursurile să fie admise, sentinţa să fie casată şi, rejudecând cauza, să se dispună respingerea plângerii formulată de petenta L.V.
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE, SECŢIA PENALĂ, Decizia nr. 352 din 3 februarie 2009, Dosar nr. 388/45/2008
Leave a Reply
You must be logged in to post a comment.