Inculpatul C.P. a avut calitatea de unic asociat si administrator al SC S. SRL Comăneşti din data de 28 aprilie 2005. Intre inculpat si martorul B.S., administrator al SC L. SRL Oneşti s-a încheiat contractul de antrepriza nr. 1 din 26 mai 2004, în baza căruia societatea inculpatului se obliga să construiască o hala societăţii L. SRL Oneşti pe parcursul unei perioade de 2 luni.
Din declaraţiile inculpatului si ale lui B.S. a rezultat că lucrarea a fost finalizată în luna mai 2005, iar c/val construcţiei a fost achitată în mai multe tranşe, iar în data de 1 aprilie 2005 SC S. SRL a emis factura fiscala nr. 2193504 către SC L. SRL privind plata lucrării evaluate la suma de 283.646,14 lei. După ce banii au fost plătiţi, între inculpat în calitate de administrator al SC C. şi B.S. în calitate de administrator al SC L. s-a încheiat un act de mână intitulat „convenţie” în ziua de 14 mai 2005, prin care C.P. recunoştea că a primit suma de 278.396,14 lei reprezentând c/val facturii şi se obliga să depună banii în contul societăţii. Banii astfel primiţi – reţin în continuare instanţele – nu au fost înregistraţi în contabilitatea SC C. S.R.L. ca reprezentând c/val facturii şi deci ca plată efectuată de SC L. SRL, ci ca aport social personal al inculpatului în cadrul SC C., fapt petrecut la indicaţia acestuia, după cum declara martora L.I., contabila societăţii în acea perioadă.
Având în vedere această situaţie de fapt, instanţele au concluzionat că în cauză sunt incidente dispoziţiile art. 272 pct. 2 din Legea nr. 31/1990 republicată, precum şi dispoziţiile art. 31 alin. (2) C. pen., raportat la art. 43 din Legea nr. 82/1991 republicată, cu referire la art. 289 C. pen.
În realitate, din economia probelor existente la dosarul cauzei rezultă o cu totul altă situaţie: istoricul litigiului – despre care a susţinut în permanenţă că este de natură civilă – demonstrează că nu a folosit nici un bun sau credit al societăţii în scop contrar acesteia sau în interes propriu.
Conform Legii nr. 82/1991 a contabilităţii: Art. 6 alin. (1) Orice operaţiune economico-financiara efectuată se consemnează în momentul efectuării ei intr-un document care sta la baza înregistrărilor în contabilitate, dobândind astfel calitatea de document justificativ.
Având în vedere că, în conformitate cu toate declaraţiile din dosar, se arată faptul că în cadrul societăţii nu s-a ştiut nimic de SC L. SRL până la data emiterii facturii, aceste documente justificative au fost întocmite de către personalul din cadrul serviciului de contabilitate în contul administratorului. Faptul că la acel moment nu se cunoştea beneficiarul final al lucrării nu a permis să se deschidă în contabilitate un cont client pe numele vreunei societăţi. Acest lucru este relevant şi în raportul de expertiză din dosar, care arată fără echivoc că în contabilitatea SC C. S.R.L. a fost înregistrată ca investiţie în curs lucrarea numită „H.S.B.”, la care face referire şi martora L.I. în declaraţia sa. Reglementările legale în vigoare arată că modul de organizare a contabilităţii de gestiune este la latitudinea fiecărei unităţi patrimoniale, funcţie de specificul activităţii şi necesităţile proprii ale acesteia (conform H.G. nr. 704/1993 pct. 105 şi reglementările ulterioare). Înregistrarea ca investiţie în curs a acestei lucrări, inventarierea şi declararea acesteia prin bilanţul pe anul 2004 în stadiul de execuţie în care se afla această lucrare au determinat o reflectare corespunzătoare a indicatorilor economici ai societăţii, constituindu-se în mod corespunzător impozitele şi taxele legale, instanţa dispunând în mod corect scoaterea de sub urmărire penala pentru evaziune fiscală sau prejudicierea bugetului de stat.
În aceste condiţii, în momentul în care SC C. S.R.L. a intrat în stare de insolvenţă – noiembrie 2005- în urma identificării activului şi pasivului societăţii, lichidatorul judiciar l-a consemnat în tabloul creditorilor şi pe el cu suma care s-a regăsit în contabilitate pe numele său.
În realitate, aceşti bani nu au fost niciodată folosiţi de contestator în interes propriu, ci au fost introduşi în societate prin casieria societăţii şi direcţionaţi în ansamblul cheltuielilor ocazionate de ridicarea construcţiei comandate de B.S. (plaţi materiale, salarii, utilaje, transport), lucrare care a fost finalizata de SC C. S.R.L.
Instanţele de fond, apel si recurs au apreciat în mod greşit că acţiunile sale au fost de rea-credinţă faţă de SC C. S.RL. datorită următoarelor considerente:
Nu putea fi vorba despre rea-credinţă faţă de această societate în care s-au concentrat investiţiile şi munca familiei în 11 ani de activitate (este ca şi cum un părinte dovedeşte rea-credinţă faţă de propriul copil). In Regulamentului nr. 704 din 22 decembrie 1993 de aplicare a Legii contabilităţii nr. 82/1991 se specifică: „Pentru a da o imagine fidelă a patrimoniului, a situaţiei financiare şi a rezultatelor obţinute trebuie respectate, cu bună-credinţă, regulile privind evaluarea patrimoniului şi celelalte norme şi principii contabile, cum sunt:
a) principiul prudentei, potrivit căruia nu este admisa supraevaluarea elementelor de activ si a veniturilor, respectiv subevaluarea elementelor de pasiv si a cheltuielilor, ţinând cont de deprecierile, riscurile si pierderile posibile generate de desfăşurarea activităţii exerciţiului financiar curent sau anterior;
b) principiul permanenţei metodelor, care conduce la continuitatea aplicării regulilor şi normelor privind evaluarea, înregistrarea în contabilitate şi prezentarea elementelor patrimoniale şi a rezultatelor, asigurând comparabilitatea în timp a informaţiilor contabile;
c) principiul continuităţii activităţii, potrivit căruia se presupune ca unitatea patrimoniala îşi continuă în mod normal funcţionarea într-un viitor previzibil, fără a intra in stare de lichidare sau de reducere sensibila a activităţii;
d) principiul independentei exerciţiului financiar, care presupune delimitarea în timp a veniturilor şi cheltuielilor aferente activităţii unităţii patrimoniale pe măsura angajării acestora şi trecerii lor la rezultatul exerciţiului financiar la care se referă;
e) principiul intangibilităţii bilanţului de deschidere a unui exerciţiu financiar, care trebuie să corespundă cu bilanţul de închidere a exerciţiului financiar precedent;
f) principiul necompensării, potrivit căruia elementele de activ şi de pasiv trebuie să fie evaluate şi înregistrate in contabilitate separat, nefiind admisă compensarea între posturile de activ şi cele de pasiv ale bilanţului, precum şi între veniturile şi cheltuielile din contul de rezultate.
Astfel, instanţa prin sentinţă vorbeşte în mod generic de reaua sa credinţă, fără a preciza care din aspectele prevăzute de lege determina acest lucru. Şi aceasta deoarece toate cele 6 principii enunţate de lege au fost respectate şi nu se putea invoca nici unul din aceste principii.
În schimb, dacă nu se accepta că instanţele care s-au pronunţat în acest dosar, nu au nici cele mai elementare noţiuni de contabilitate, cu siguranţă că se poate vorbi de reaua – credinţă a judecătorilor şi procurorilor faţă de el.
Consideră că instanţa de fond a fost într-o confuzie totală. Astfel, când stabileşte sentinţa foloseşte sintagma „înregistrări inexacte”, pentru ca aşa prevedea art. 43 din Lege nr. 82/1991, iar când hotărăşte anularea înscrisului contabil – balanţa – foloseşte sintagma „înregistrare eronata”. Totuşi înregistrările efectuate au fost inexacte sau eronate? Cred că există mari diferenţe între aceste termene. Dacă era inexactă cred că trebuia precizat şi din ce pct. de vedere (spre exemplu nu coincideau sumele). Este de părere că putem vorbi de înregistrări eronate în situaţia în care s-au folosit conturi nepotrivite, aşa cum rezultă din descrierea faptelor. Dacă sumele nu ar fi corespuns (cazul înregistrărilor inexacte) diferenţele ar fi avut şi urmări de natura patrimonială şi fiscală, ceea ce nu este cazul. Contarea eronată se rezolvă prin operaţii simple şi nu are urmări patrimoniale şi fiscale. Ori, Legea nr. 43 nu pedepseşte penal înregistrările eronate. Doamna judecător face menţiunea că este vorba de fals intelectual, însă la dosar nu există nici măcar un înscris cercetat şi dovedit a fi fals.
În Regulamentul nr. 704 din 22 decembrie 1993 de aplicare a Legii contabilităţii nr. 82/1991 se specifică: în conformitate cu prevederile art. 22 din lege, pentru verificarea înregistrării corecte in contabilitate a operaţiunilor patrimoniale se întocmeşte lunar balanţa de verificare.
Balanţa de verificare este un document contabil care serveşte pentru întocmirea bilanţului contabil. Balanţa de verificare cuprinde pentru toate conturile unităţii patrimoniale, de regula, următoarele elemente: simbolul si denumirea conturilor, în ordinea din planul de conturi, soldurile iniţiale debitoare si creditoare, rulajele debitoare si creditoare, totalul sumelor debitoare şi creditoare, soldurile finale debitoare şi creditoare.
Cu ajutorul balanţei de verificare se verifica corelaţiile dintre egalităţile generate de dubla înregistrare a operaţiunilor patrimoniale in contabilitate, respectiv concordanta dintre totalul înregistrărilor din registrul-jurnal, totalul rulajelor debitoare si totalul rulajelor creditoare din balanţa, precum si concordanta dintre totalul soldurilor finale debitoare şi creditoare din „cartea mare” şi totalul soldurilor finale debitoare şi creditoare din balanţă.
Balanţa de verificare se întocmeşte atât pentru conturile sintetice cât şi pentru cele analitice; pentru conturile analitice se poate întocmi numai situaţia soldurilor. Prin intermediul balanţei de verificare analitice se verifica concordanta dintre conturile sintetice şi conturile lor analitice.
Anularea balanţei de către instanţa este o măsura ilegală. Cum poate fi anulată o balanţă care este un document de verificare ce stă la baza întocmirii bilanţului anual? Instanţa ar fi trebuit să identifice documentele primare care s-a constatat că sunt înregistrate eronat şi să dispună eventual anularea şi înlocuirea acestora. O soluţie legală nu putea să fie data decât cu respectarea Legii contabilităţii şi a regulamentului şi normelor de aplicare.
Cu toate că şi la instanţele superioare a arătat această gravă greşeală a instanţei de fond, acestea nu au analizat această situaţie şi corectat.
Mai mult, instanţa de recurs, în faţa căreia s-a insistat pe aceasta apărare, ar fi trebuit să sesizeze şi să dea eficienta şi unui alt aspect de natură legală, care ar fi trebuit să opereze în favoarea sa în calitate de inculpat.
Astfel, aşa cum am mai arătat, la SC S. SRL a existat şi funcţiona un serviciu de contabilitate, reglementarea activităţii şi răspunderii acestora regăsindu-se în Legea nr. 82/1991 republicata.
La momentul soluţionării cauzei încă de către prima instanţa, răspunderea administratorului era reglementată separat de a altor persoane conform Legii nr. 259/2007 publicata în M.O. încă din data de 27 iulie 2007. Astfel, art. 10 stabileşte răspunderea administratorului pentru organizarea şi conducerea contabilităţii.
Alin. (2) al aceluiaşi articol arată că, de regulă, contabilitatea se organizează şi conduce în compartimente distincte conduse de către directorul economic, contabilul şef sau altă persoană împuternicită.
Alin. (4) stabileşte că răspunderea pentru aplicarea necorespunzătoare reglementarilor contabile revine directorului economic, contabilului şef sau altei persoane împuternicite să îndeplinească aceasta funcţie, împreuna cu personalul din subordine.
A solicitat instanţelor de apel şi de recurs să aibă în vedere această modificai a legii care a survenit pe parcursul desfăşurării procesului „şi să beneficiez în ultimă instanţă conform legii penale de clauza cea mai favorabila”.
Această modificare a dispoziţiilor legale trebuia avută în vedere de instanţa c fond sau corectată la verificare de instanţa de apel sau recurs şi aplicată ca fiind evident legea mai favorabilă inculpatului.
Apreciază că prin modificările aduse textului invocat, s-a delimitat foarte clar răspunderea administratorului unei societăţi, astfel încât s-a înlăturat practic răspunderea acestuia pentru „aplicarea necorespunzătoare a reglementările contabile”, menţinându-se răspunderea doar pentru organizarea şi conducere contabilităţii.
In speţa dedusă judecaţii, suntem deci într-o situaţie evidentă în care legea modificată prevede o cauză de nepedepsire care ar fi trebuit să fie subiect de analiză, chiar şi din oficiu, pentru instanţa de judecată. Dacă s-ar fi analizat cauza sub acest aspect, s-ar fi ajuns la concluzia că, prin aplicarea legii mai favorabile inculpatului se putea dispune încetarea procesului penal în temeiul art. 1 pct. 2 lit. b) C. pr. pen., raportat la art. 10 pct. 1 lit. i)1 C. pr. pen.
Această constatare a instanţei ar fi avut înrâurire asupra întregii situaţii reţinute în sarcina inculpatului şi ar fi determinat, pe ansamblu, o altă soluţie, atât pe latură penală, cât şi pe latură civilă.
Având în vedere aspectele invocate, s-a solicitat să se constatate ca sunt întrunite condiţiile de admisibilitate prevăzute de art. 386 lit. c) C. pr. pen. şi, pe cale de consecinţă, să se admită în principiu contestaţia conform dispoziţiilor art. 391 şi urm. C. pr. pen.
Analizând actele şi lucrările dosarului, Curtea de Apel Bacău a constatat că prin sentinţa penală nr. 1067 din data de 12 decembrie 2007 a Judecătoriei Oneşti pronunţată în dosarul nr. 3312/270/2007, s-a dispus condamnarea inculpatul C.P., pentru săvârşirea următoarelor infracţiuni:
a) folosire cu rea credinţă a bunurilor sau a creditului de care se bucură societatea, într-un scop contrar intereselor acesteia sau folosirii acestora într-un scop propriu, prevăzută de art. 272 alin. (1) pct. 2 din Legea nr. 31/1990 cu modificările ulterioare, la pedeapsa de 1 (un) an închisoare;
b) participaţie improprie la săvârşirea infracţiunii de efectuare cu ştiinţă de înregistrări inexacte, precum şi omisiunea cu ştiinţă a înregistrărilor în contabilitate, având drept consecinţă denaturarea veniturilor, cheltuielilor, rezultatelor financiare precum şi a elementelor de activ şi de pasiv ce se reflectă în bilanţ, prevăzută de art. 31 alin. (2) C. pen., raportat la art. 43 din Legea nr. 82/1991, cu referire la art. 289 C. pen., la pedeapsa de 1 an şi 6 (şase) luni închisoare.
Pentru a pronunţa astfel, instanţa de fond a reţinut următoarele: Inculpatul C.P. are calitatea de unic asociat şi administrator al SC S. SRL Comăneşti, din data de 28 aprilie 2005. De menţionat este faptul că până la această dată în societate a avut calitatea de asociat şi soţia sa P.M., însă de activitatea societăţii se ocupa tot inculpatul. Intre inculpat şi martorul B.S., administrator al SC L. SRL Oneşti, martor în acest dosar şi persoana care a făcut sesizarea penală, s-a încheiat contractul de antrepriză nr. 1 din 26 mai 2004.
Conform obiectului contractului societatea inculpatului se obligă să construiască o hală în favoarea societăţii L. SRL Oneşti pe parcursul unui interval de 2 luni.
Banii primiţi cu această ocazie de la SC L. SRL nu au fost înregistraţi în contabilitatea SC C. ca reprezentând contravaloarea facturii nr. 2193504/2005 şi deci ca plată efectuată de SC L. SRL, ci ca aport social personal al inculpatului. În cadrul SC C., fapt petrecut la indicaţia acestuia, aspect confirmat de martora I., contabila societăţii la acea perioadă.
Instanţa comercială însă, prin sentinţa civilă nr. 764 din 31 august 2006, nu a ţinut cont de actul de mână încheiat, deoarece acesta produce efecte juridice doar între inculpat şi SC L., neavând valoare juridică atât timp cât suma de bani nu figurează în contabilitatea SC S. SRL (fila 16 dosar).
Ca urmare, SC L. a fost obligată să achite suma de 278.396,14 lei fapt ce l-a determinat pe administratorul acestei societăţi – B.S., să formuleze în data de 2 noiembrie 2006 o plângere penală împotriva numitului C.P. pentru săvârşirea de către acesta infracţiunilor de înşelăciune şi delapidare, prevăzute de art. 215 alin. (3) şi art. 215 C. pen. – fila 7 dosar.
Referitor la infracţiunea de delapidare, s-a apreciat că, în cauză, primează infracţiunea din legea specială prevăzută de art. 272 pct. 2 din Legea nr. 31/1990 republicată.
Având în vedere faptul că prin înregistrarea inexactă în contabilitate a sumei de 278.396,14 lei s-a produs o denaturare a elementelor de activ şi pasiv ale SC S. SRL, denaturare care s-a produs la dispoziţia inculpatului, în cauză ne aflăm şi în prezenţa infracţiunii la Legea contabilităţii comisă sub forma participaţiei improprii de către inculpat, prevăzută de art. 31 alin. (2) C. pen., raportat la art. 43 din Legea nr. 82/1991 republicată, cu referire la art. 289 C. pen.
SC S. SRL Comăneşti, prin lichidator judiciar, s-a constituit parte civilă în cauză cu suma de 278.396,14 lei ( fila 89 dosar).
Convenţia aflată la fila 50 dosar (dosar urmărire penală) care materializează primirea sumei de 2783961,39 lei reprezentând contravaloarea halei, s-a încheiat între inculpat în calitate de administrator al SC C. şi B.S., administrator al SC L. S.KL. beneficiara lucrării.
La final, în înscrisul denumit „convenţie” inculpatul s-a obligat să depună suma în contul societăţii.
In instanţă, a recunoscut faptele ,a fost de acord să achite suma de bani SC C. S.KL. Comăneşti, însă nu s-a considerat vinovat, afirmând ca obiectul dosarului are o latura civilă.
Mai arată că o executare silită din 4 octombrie 2005 a determinat starea de insolvenţă şi deşi s-a efectuat expertiză (o expertiză plus un supliment de expertiză) nu înţelege unde trebuia înregistrată corect suma recunoscută şi încasată de la B.S. fără chitanţe.
Potrivit practicii create de către inculpat, suma încasată a fost înregistrată în contul „Asociaţi conturi curente”.
În drept, fapta săvârşită de către administratorul SC S. SRL Comăneşti, inculpatul C.P., de a folosi suma de 278.396,14 lei în scop propriu, s-a apreciat ca întruneşte elementele constitutive ale infracţiunii de folosire cu rea-credinţă a bunurilor sau a creditului de care se bucură societatea într-un scop contrar intereselor acestora sau folosirii acestora într-un scop propriu, prevăzută şi pedepsită de art. 272 alin. (1) pct. 2 din Legea nr. 31/1990, cu modificările ulterioare, pentru care urmează să fie condamnat la pedeapsa închisorii.
Fapta inculpatului, constând în participaţie improprie la săvârşirea infracţiunii de efectuare cu ştiinţă de înregistrări inexacte, precum şi înscrierea cu ştiinţă a înregistrărilor în contabilitate având drept consecinţă denaturarea veniturilor, cheltuielilor, rezultatelor financiare, precum, şi a elementelor de activ şi de pasiv ce reflectă în bilanţ constituie infracţiunea de fals intelectual, prevăzută şi pedepsită de art. 31 alin. (2) C. pen., raportat la art. 43 din Legea nr. 82/1991, cu referire la art. 289 C. pen., pentru care s-a dispus condamnarea la pedeapsa închisorii.
Faptele fiind concurente s-au aplicat dispoziţiile art. 33 lit. a) C. pen.
În cauză a formulat apel în termen legal inculpatul, care prin decizia penală nr. 249 din 16 mai 2008, pronunţată de Tribunalul Bacău îi dosarul nr. 3312/270/2007, în temeiul art. 379 pct. 1lit. b) C. pr. pen., s-a respins ca nefondat apelul declarat de inculpatul C.P.
Împotriva deciziei penale mai sus menţionate a declarat în termen legal recurs inculpatul C.P.
Prin decizia penală nr. 720 /2008, pronunţată de Curtea de Apel Bacău, în baza art. 38515 pct. 1 lit. b) C. pr. pen., a fost respins ca nefondat recursul declarat de inculpat, apreciind susţinerile inculpatului ca nefiind fondate în raport de probatoriul legal administrat pe parcursul procesului penal.
Instanţele au stabilit corect situaţia de fapt şi de drept în baza probelor administrate, astfel că fapta comisă de inculpatul C.P., de a folosi suma de 278.396,14 lei, în calitate de administrator al SC S. SRL, în scop propriu, întruneşte sub aspect obiectiv elementele constitutive ale infracţiunii prevăzute şi pedepsite de art. 272 alin. (1) pct. 2 din Legea nr. 31/1990.
Şi sub aspect subiectiv probele administrate în cauză evidenţiază intenţia directa a inculpatului. Drept urmare, instanţele au reţinut corect a fi realizate cerinţele de text impuse de art. 19 pct. 1 lit. a) C. pen.
Aşa fiind, fapta a existat, a fost comisă în realitatea obiectivă, iar vinovăţia inculpatului a fost pe deplin dovedită.
Pedeapsa aplicată inculpatului a fost stabilită în raport de infracţiunea comisă, care rămâne în centrul procesului de individualizare, dar şi ţinând seama de persoana inculpatului, gradul său de moralitate şi şansa de reeducare pe care acesta o prezintă.
Curtea de Apel Bacău în soluţionarea contestaţiei în anulare formulată de contestatorul C.P. a apreciat că motivele invocate sunt apărări care s-au făcut pe parcursul soluţionării cauzei de instanţa de fond, cât şi de cele de control judiciar, iar susţinerile contestatorului nu se încadrează în nici unul dintre cazurile expres şi limitativ prevăzute de art. 386 C. pr. pen. (problema aplicării legii mai favorabile a fost tranşată cu autoritate de lucru judecat inclusiv de instanţa de recurs).
Împotriva acestei decizii a formulat recurs contestatorul.
Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, examinând recursul declarat de către contestatorul condamnat C.P. îl consideră inadmisibil pentru următoarele considerente:
Potrivit dispoziţiilor Codului de procedură penală admisibilitatea căilor de atac este condiţionată de exercitarea acestora potrivit dispoziţiilor legii procesual penale prin care au fost reglementate hotărârile judecătoreşti a fi supuse examinării, căile de atac şi ierarhia acestora, motivele pentru care se poate cere reformarea hotărârilor.
Dând eficienţă principiului stabilit prin art. 129 din Constituţia României, privind exercitarea căilor de atac în condiţiile legii procesual penale, precum şi a celor privind liberul acces la justiţie, statuat prin art. 21 din legea fundamentală, respectiv exigenţelor determinate prin art. 13 din CEDO, legea procesual penală a stabilit un sistem coerent al căilor de atac, aceleaşi pentru persoanele aflate în situaţii identice.
Potrivit art. 3851 C. pr. pen. sunt susceptibile de reformare pe calea recursului hotărârile judecătoreşti nedefinitive, determinate de lege.
Aşadar, exercitând calea de atac menţionată exclusiv la hotărârile nedefinitive, determinate de lege, Codul de procedură penală a stabilit principiul unicităţii acesteia în raport de care posibilitatea legală a declarării mai multor recursuri este exclusă, dreptul la această cale de atac stingându-se prin exercitare.
În cauză, se constată că recurentul contestator nu mai avea dreptul de a exercita calea de atac a recursului, hotărârea (dec. pen. 259 din 9 aprilie 2009) a Curţii de Apel Bacău fiind definitivă, neputând fi recurată.
Prin urmare, excepţia inadmisibilităţii recursului, ridicată de Ministerul Public se constată a fi întemeiată, astfel încât în conformitate cu art. 38515 alin. (1) pct. 1 lit. a) C. pr. pen. va respinge recursul declarat de contestator ca inadmisibil.
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE, SECŢIA PENALĂ, Decizia nr. 2211 din 11 iunie 2009, Dosar nr. 26/32/2009
Leave a Reply
You must be logged in to post a comment.