În cazul faptelor săvârşite sub imperiul Legii nr. 87/1994 şi al judecării lor după intrarea în vigoare a Legii nr. 241/2005 pentru prevenirea şi combaterea evaziunii fiscale, pot beneficia de cauzele de impunitate sau de reducere a pedepsei reglementate de art. 10 din această lege numai cei în sarcina cărora s-a reţinut, prin aplicarea art. 13 din Codul penal, săvârşirea unei infracţiuni fiscale prevăzute de art. 9 din Legea nr. 241/2005.
În practica instanţelor judecătoreşti s-a constatat că nu există practică unitară în legătură cu incidenţa cauzelor de nepedepsire sau reducere a pedepselor, prevăzute de art. 10 din Legea nr. 241/2005 pentru prevenirea şi combaterea evaziunii fiscale, în cazul situaţiilor tranzitorii generate de săvârşirea faptelor sub imperiul legii vechi în această materie (Legea nr. 87/1994) şi judecate după intrarea în vigoare a legii noi.
Astfel, unele instanţe au considerat că dispoziţiile art. 10 din Legea nr. 241/2005 sunt aplicabile şi infracţiunilor prevăzute de Legea nr. 87/1994, cu modificările ulterioare, prin combinarea dispoziţiilor mai favorabile din cele două legi succesive.
Aceste instanţe şi-au fundamentat soluţia pe dispoziţiile art. 13 din Codul penal, potrivit cărora “în cazul în care de la săvârşirea infracţiunii până la judecarea definitivă a cauzei au intervenit una sau mai multe legi penale, se aplică legea cea mai favorabilă”, precum şi pe prevederile art. 10 din Legea nr. 241/2005, conform cărora “în cazul săvârşirii unei infracţiuni de evaziune fiscală prevăzute de prezenta lege, dacă în cursul urmăririi penale sau al judecăţii, până la primul termen de judecată, învinuitul ori inculpatul acoperă integral prejudiciul cauzat, limitele pedepsei prevăzute de lege pentru fapta săvârşită se reduc la jumătate”.
Alte instanţe, dimpotrivă, au statuat că, în astfel de situaţii, inculpatul beneficiază de aceste cauze de impunitate sau de reducere a pedepsei numai în cazul în care, prin aplicarea art. 13 din Codul penal, este judecat pentru o infracţiune de evaziune fiscală prevăzută de art. 9 din Legea nr. 241/2005.
Aceste din urmă instanţe au interpretat şi aplicat corect dispoziţiile legii.
Într-adevăr, în conformitate cu principiul activităţii legii penale, în art. 10 din Codul penal se prevede: “legea penală se aplică infracţiunilor săvârşite în timpul cât ea se află în vigoare.”
Din această formulare dată principiului enunţat rezultă că pentru toate infracţiunile se aplică legea în vigoare în timpul săvârşirii lor.
Există însă cazuri când anumite infracţiuni săvârşite sub legea veche sunt judecate sub imperiul legii noi.
Astfel de cazuri, de succesiune a legilor penale, generează situaţii tranzitorii ce impun o derogare firească de la principiul activităţii legii penale.
Ca urmare, pentru asemenea situaţii, trebuie să se recurgă la principiul subsidiar al aplicării legii penale mai favorabile.
Or, acest principiu impune aplicarea “legii” mai favorabile în ansamblu şi nu doar aplicarea unora dintre “dispoziţiile mai favorabile” ale acelei legi.
Ca atare, în raport cu principiul menţionat, nu se poate recurge la combinarea unei dispoziţii mai favorabile dintr-o lege cu dispoziţii din altă lege, fiindcă în acest fel s-ar ajunge, pe cale judecătorească, la crearea unei a treia legi, ceea ce nu ar fi îngăduit.
De aceea, în art. 13 din Codul penal este folosită expresia “legea mai favorabilă” şi nu dispoziţiile mai favorabile ale unei legi.
Pe lângă aceste reglementări de principiu, mai trebuie avute în vedere şi particularităţile dispoziţiilor Legii nr. 87/1994 şi ale Legii nr. 241/2005.
Sub acest aspect este de observat că prin art. 16 din Legea nr. 241/2005 pentru prevenirea şi combaterea evaziunii fiscale au fost abrogate expres atât Legea nr. 87/1994 pentru combaterea evaziunii fiscale, cu modificările ulterioare, cât şi art. 280 din Codul muncii.
Or, această abrogare nu este identică cu dezincriminarea cel puţin nu în totalitate întrucât unele fapte în discuţie au fost menţinute ca infracţiuni. Prin urmare, în materia enunţată există o continuitate a incriminării, fiind efectuată doar o schimbare a sediului acesteia.
Spre deosebire de Legea nr. 87/1994, prin noua Lege nr. 241/2005 pentru prevenirea şi combaterea evaziunii fiscale a fost lărgită sfera expresiei “contribuabil”, extinzându-se totodată şi aria faptelor incriminate ca “infracţiuni de evaziune fiscală” sau ca “infracţiuni aflate în legătură cu acestea”.
Este adevărat că, preluând majoritatea infracţiunilor prevăzute în legea anterioară, care se regăsesc în art. 4, art. 7 alin. (1) şi (2), art. 9 alin. (1) lit. a), b), c), d), e) şi f) din Legea nr. 241/2005, această nouă lege nu a mai preluat şi faptele prevăzute în art. 10, art. 11 lit. a), art. 11 lit. b) teza I şi a III-a şi în art. 12 lit. a) din Legea nr. 87/1994, care au fost astfel dezincriminate.
Mai mult, prin noua lege pentru prevenirea şi combaterea evaziunii fiscale (nr. 241/2005) au fost instituite noi infracţiuni, una fiind de evaziune fiscală [prevăzută la art. 9 alin. (1) lit. g)], iar trei având legătură cu infracţiunile de evaziune fiscală (prevăzute în art. 3, 5 şi 8).
În fine, tot prin această nouă lege a fost preluată infracţiunea de stopaj la sursă, de la art. 280 din Legea nr. 53/2003, fiind inclusă în categoria infracţiunilor având legătură cu infracţiunile de evaziune fiscală (art. 6).
Este semnificativ că dispoziţiile Legii nr. 241/2005 referitoare la incriminarea faptelor de evaziune fiscală şi a celor având legătură cu evaziunea fiscală nu conţin alte reglementări de detaliu privind cauzele de nepedepsire şi de reducere a pedepselor decât cele cuprinse în art. 10 din această lege.
Or, prin textele de lege arătate se prevede că “în cazul săvârşirii unei infracţiuni de evaziune fiscală prevăzute de prezenta lege, dacă în cursul urmăririi penale sau al judecăţii, până la primul termen de judecată, învinuitul ori inculpatul acoperă integral prejudiciul cauzat, limitele pedepsei «prevăzute de lege» pentru fapta săvârşită se reduc la jumătate”, iar “dacă prejudiciul cauzat şi recuperat în aceleaşi condiţii este de până la 100.000 euro, în echivalentul monedei naţionale, se poate aplica pedeapsa cu amendă”, şi, în fine, “dacă prejudiciul cauzat şi recuperat în aceleaşi condiţii este de până la 50.000 euro, în echivalentul monedei naţionale, se aplică o sancţiune administrativă, care se înregistrează în cazierul judiciar”.
Aşa cum rezultă din reglementarea menţionată, cauzele de nepedepsire şi cele de reducere a pedepselor la care se referă art. 10 din Legea nr. 241/2005 sunt aplicabile numai “în cazul săvârşirii unei infracţiuni de evaziune fiscală prevăzute de prezenta lege”, iar nu şi de o altă lege.
O atare formulare limitativă este menită ca, în raport cu principiile de drept penal unanim acceptate, să fie restrânsă incidenţa cauzelor de nepedepsire sau de reducere a pedepselor numai la infracţiunile de evaziune fiscală prevăzute de art. 9 din Legea nr. 241/2005, fiind excluse orice alte infracţiuni de la beneficiul reglementat prin art. 10 din această lege.
A considera altfel, ar însemna ca, după caz, fie să se depăşească limitele interpretării corecte impuse de conţinutul art. 10 alin. (1) din Legea nr. 241/2005, prin care se stabileşte că dispoziţiile sale sunt aplicabile numai “în cazul săvârşirii unei infracţiuni de evaziune fiscală prevăzute de prezenta lege”, fie să se încalce prevederile art. 13 alin. 1 din Codul penal, referitoare la legea penală mai favorabilă, prin care se instituie principiul potrivit căruia “în cazul în care de la săvârşirea infracţiunii până la judecarea definitivă a cauzei au intervenit una sau mai multe legi penale, se aplică legea cea mai favorabilă”, adică în ansamblul ei, iar nu doar anumite dispoziţii mai favorabile rezultate din combinarea prevederilor mai multor legi succesive.
În consecinţă, urmează a se admite recursul în interesul legii şi a se stabili că, în cazul faptelor săvârşite sub imperiul Legii nr. 87/1994 şi al judecării lor după intrarea în vigoare a Legii nr. 241/2005 pentru prevenirea şi combaterea evaziunii fiscale, pot beneficia de cauzele de impunitate sau de reducere a pedepsei reglementate de art. 10 din această lege numai cei în sarcina cărora s-a reţinut, prin aplicarea art. 13 din Codul penal, săvârşirea unei infracţiuni fiscale prevăzute de art. 9 din Legea nr. 241/2005 ( ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE SECŢIILE UNITE – DECIZIA Nr. 8 din 21 ianuarie 2008 , Dosar nr. 48/2007 , publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 866 din 22 decembrie 2008).
Leave a Reply
You must be logged in to post a comment.