LUARE DE MITĂ, ACT DETERMINAT, FOLOASE NECUVENITE, CARACTER DE RETRIBUŢIE
Fapta funcţionarului[1] care, direct sau indirect, pretinde ori primeşte bani sau alte foloase care nu i se cuvin ori acceptă promisiunea unor astfel de foloase sau nu o respinge, în scopul de a îndeplini, a nu îndeplini ori a întârzia îndeplinirea unui act privitor la îndatoririle sale de serviciu sau în scopul de a face un act contrar acestor îndatoriri, se pedepseşte .
Elementul material al infracţiunii de luare de mită poate consta fie într-o acţiune (pretindere, primire sau acceptarea promisiunii), fie într-o inacţiune (nerespingerea promisiunii), cerinţa esenţială fiind însă ca banii sau celelalte foloase[2] pretinse, primite ori promise să aibă un caracter de retribuţie, adică să constituie plata sau răsplata obținute în vederea efectuării de către funcţionar a unui act determinat, arătat în mod explicit de către mituitor.
În acest context, prima instanţă a apreciat că nu doar actul privitor la îndatoririle de serviciu ale funcţionarului sau actul contrar acestor îndatoriri trebuie să fie determinat de către mituitor, ci şi plata oferită, primită sau făgăduită funcţionarului. Aceasta, pentru că stabilirea caracterului de retribuţie a banilor sau foloaselor presupune existenţa unei anumite proporţii între, pe de o parte, actul privitor la atribuţiile de serviciu, respectiv, contrar acestora şi , pe de altă parte, răsplată, în raport de care se poate aprecia dacă, din punct de vedere subiectiv, funcţionarul a conștientizat sau nu că primeşte sau acceptă promisiunea unei retribuţii. Înalta Curte de Casaţie și Justiţie, Completului de 5 judecători , dosarul nr. 8948/1/2011 , decizia penală nr. 448 din 19 decembrie 2011 (inculpaţi Pacuraru Nicolae Paul Anton, Morega Dan Ilie, nepublicată).
Acţiunea (inacţiunea) făptuitorului trebuie să constituie sine qua non un contraechivalent al conduitei sale lipsite de probitate, să existe “o conlucrare delictuoasă”[3]. Reciproca acesteia trebuie să aibă caracterul unei plăţi, al unei răsplătiri în vederea efectuării unui anume act perfect determinat, şi nu în general. Chiar dacă legea permite un avantaj patrimonial indirect, acesta trebuie să profite tot făptuitorului, deşi în chip mediat[4]. Fără existenţa unei asemenea proporţii, a unei asemenea raportări, fapta nu este caracterizată penal (daruri ocazionale, expresia unor sentimente de recunoştinţă ori respect personal – cf art. 4 alin. (1) din lege, etc.), după cum lipsa raportului de legătură, de retribuire poate caracteriza o altă infracţiune, cum ar fi, de exemplu, un abuz în serviciu.
Ceea ce trebuie neapărat dovedit, probat este relaţia dintre beneficiul dat şi îndeplinirea de către funcţionar a unui act ce intra în sfera atribuţiilor de serviciu, condiţionarea celor două categorii.
Banii sau celelalte foloase primite, pretinse ori promise trebuie să fie necuvenite, adică legal nedatorate, să aibă caracter de retribuţie, întrucât invocarea unui alt titlu atrage calificarea de abuz în serviciu[5].
Atunci când legea vorbeşte de foloase necuvenite ea se referă la sensul de drept comun al sintagmei, în accepţiunea dreptului penal român; iar aceste foloase pot fi directe sau indirecte, dar fără a se renunţa la caracterul de plată a prestaţiei funcţionarului. Sensul de folos „indirect” se referă la persoane interpuse, dar tot în ideea exact a recompensării actului făptuitorului, cum ar fi un dar făcut soţiei funcţionarului şi nerestituit[6], reparaţii, zugrăveli, efectuarea de lucrări în favoarea făptuitorului sau acoliţilor săi, aceştia putând fi o rudă, un prieten sau chiar o persoană juridică. Cel ce îndreaptă spre aceştia folosul necuvenit este făptuitorul din voinţa sa, şi nu plătitorul favorului care trebuie să fie mereu altul decât beneficiarul plăţii necuvenite. La rândul său, această persoană va beneficia întotdeauna de celelalte avantaje astfel cumpărate în contrapartidă.
Pentru existenţa infracţiunii de corupție este necesar ca acţiunea care constituie elementul material să fie săvârşită cu vinovăţie, şi anume cu intenţie directă, fiind necesară voinţa făptuitorului de a primi banii, bunurile sau celelalte foloase necuvenite şi ştiinţa că acestea nu îi sunt legalmente cuvenite, reprezentarea stării de pericol a acţiunii sale. Făptuitorul trebuie să fi urmărit obţinerea, pentru sine sau pentru, altul de bani, bunuri sau de alte foloase necuvenite. Dacă scopul este integral realizat, existând dovada hotărârii aproprierii avantajului patrimonial şi au fost începute acte de executare dar care au fost întrerupte, fapta nu este o tentativă, ci o infracţiune consumată, care se pedepseşte[7].
[1] Extinderea răspunderii penale pentru faptele de corupţie şi la alţi salariaţi din cadrul societăţilor comerciale, prin Legea nr. 65/1992, nu poate fi considerată neconstituţională atâta vreme cât reglementările privitoare la noţiunile de „funcţionar” şi „alţi salariaţi”, inclusiv incriminările care presupun o astfel de calitate a subiectului activ nemijlocit, sunt caracterizate prin Constituţie ca ţinând de domeniul legii. Vezi Curtea Constituţională, decizia nr. 81 din 15 iulie 1996, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 236 din 10 septembrie 1997, Curtea Constituţională, decizia nr. 130 din 16 noiembrie 1994, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 169 din 2 august 1995
[2] C. S. J. , S. pen. , dec. nr. 1431/1998, cit. apud Th. Mrejeru ş. a. , Infracţiunile de corupţie, All Beck, 2000, p. 47-48
[3] Comisia mixtă parlamentară, la elaborarea Codului Carol al II-lea, în C. Rătescu ș. a.,Codul Carol al II-lea adnotat, Editura Librăriei Socec&Co, 1937, vol. II. p. 138
[4] I. Ionescu-Dolj, Comentare, în “Codul Carol al II-lea adnotat”,de C. Rătescu ș. a.: indirect, “ destul numai ca sumele să fie date spre a fi remise în total sau în parte funcționarului” p.139
[5] Există opinia că fapta va constituie abuz dacă motivarea destinaţiei şi chiar destinaţia efectivă nu va fi în folos propriu, ci al unităţii (D. Ciuncan, Criterii distinctive la unele infracţiuni de serviciu sau în legătură cu serviciul, în „R.R.D.” nr. 1/1987, p. 43). Argumentul este acela al lipsei laturii subiective. În acelaşi sens, O. Loghin, T. Toader, Drept penal român, Editura Şansa, Bucureşti, ed. 1996, p. 336. D. Ciuncan, Prevenirea, descoperirea şi sancţionarea faptelor de corupţie, Legea nr. 78 / 2000 adnotată şi comentată, Universul Juridic, 2009, p. 245
[6] Persoana interpusă poate fi, în acest caz, complice sau instigator. S. Kahane, Infracţiuni de serviciu sau în legătură cu serviciul, în „Explicaţii teoretice ale Codului penal român, ”, vol. IV, Partea specială, de V. Dongoroz ş. a., Editura Academiei, Bucureşti, 1972, p. 149. În afara îndatoririlor de serviciu o faptă, care altminteri ar fi o luare de mită, poate primi încadrarea juridică de trafic de influenţă sau înşelăciune etc.
[7] O. Loghin, T. Toader, Drept penal român, Partea specială, ed. a IV-a, Şansa, 2001, p. 403
Leave a Reply
You must be logged in to post a comment.