MĂSURI DE SIGURANŢĂ, EXPULZAREA , PRINCIPIUL PROPORŢIONALITĂŢII

MĂSURI DE SIGURANŢĂ, EXPULZAREA , PRINCIPIUL PROPORŢIONALITĂŢII

Măsura de siguranţă a expulzării ce decurge dintr-o condamnare a unui infractor primar la pedeapsa de doi ani pentru săvârşirea infracţiunii de deţinere de echipamente în vederea falsificării instrumentelor de plată electronică, fără a se lua în considerare comportamentul personal al făptuitorului sau pericolul pe care această persoană îl reprezintă pentru cerinţele de ordine publică ale statului român, încălcă dreptul Uniunii Europene.

Articolele 48, 52 şi 59 din Tratat, articolul 3 din Directiva 64/221, preluat în articolele 27 şi 28 din Directiva 2004/38, se opun unei legislaţii care, cu anumite excepţii, în special în cazul în care există motive familiale, impune instanţelor unui stat membru să dispună expulzarea de pe teritoriul său a resortisanţilor altor state membre, găsiţi vinovaţi de săvârşirea infracţiunii de deţinere de echipamente în vederea falsificării instrumentelor de plată electronică, fără a lua în considerare comportamentul personal al făptuitorului sau pericolul pe care această persoană îl reprezintă pentru cerinţele de ordine publică. În cauză nici instanţa de fond şi nici cea de apel nu au făcut o analiză a considerentelor pentru care se dispune măsura expulzării, altele decât săvârşirea infracţiunii şi lipsa legăturilor cu statul român.

La articolul 27 alineatul (2) din Directiva 2004/38 privind dreptul la liberă circulaţie şi şedere pe teritoriul statelor membre pentru cetăţenii Uniunii şi membrii familiilor acestora se subliniază că, pentru a da naştere la expulzare, conduita persoanei în cauză trebuie să constituie o ameninţare reală şi prezentă la adresa unui interes fundamental al societăţii sau al statului membru în cauză, că existenţa unor condamnări penale anterioare nu poate justifica în sine luarea unor măsuri de ordine publică sau de siguranţă publică şi că nu pot fi acceptate motivări care nu sunt direct legate de caz sau care sunt legate de consideraţii de prevenţie generală.

În consecinţă, o măsură de expulzare trebuie să fie întemeiată pe examinarea individuală a cazului (Hotărârea Metock şi alţii, punctul 74) şi nu poate fi justificată de motive imperative de ordine sau siguranţă publică decât dacă, ţinând seama de gravitatea excepţională a ameninţării, o asemenea măsură este necesară pentru protejarea intereselor pe care urmăreşte să le garanteze, cu condiţia ca acest obiectiv să nu poată fi atins prin măsuri mai puţin stricte.

În cadrul aplicării Directivei 2004/38, trebuie să se pună în balanţă, pe de o parte, caracterul excepţional al ameninţării privind ordinea sau siguranţa publică reprezentate de comportamentul personal al persoanei în cauză, ameninţare evaluată, dacă este cazul, la momentul la care va interveni decizia de expulzare (Hotărârea din 29 aprilie 2004, Orfanopoulos şi Oliveri, C‑482/01 şi C‑493/01, punctele 77-79), în lumina, în special, a pedepselor ce pot fi aplicate şi a celor efectiv aplicate, de gradul de implicare în activitatea infracţională, de amploarea prejudiciului şi, dacă este cazul, de predispoziţia pentru recidivă (Hotărârea din 27 octombrie 1977, Bouchereau, 30/77, punctul 29).

În cadrul acestei evaluări, trebuie să se ţină seama de drepturile fundamentale, în măsura în care nu pot fi invocate motive de interes general pentru a justifica o măsură naţională care este de natură să constituie un obstacol în calea exercitării liberei circulaţii a persoanelor decât dacă măsura respectivă ţine seama de asemenea drepturi (Hotărârea Orfanopoulos şi Oliveri, C‑482/01 şi C‑493/01, punctele 97-99).

În consecinţă, dreptul Uniunii Europene stabileşte anumite limite inclusiv în materie penală, astfel încât în materia măsurilor de siguranţă este interzisă restrângerea libertăţilor fundamentale garantate de dreptul comunitar (Cowan v. Trésor public, C-186/87, punctul 19), pe temeiul exclusiv al săvârşirii unei infracţiuni. Dispunerea unei astfel de măsuri fără o justificare adecvată poate avea ca efect, de exemplu, încălcarea dreptului la liberă circulaţie garantat cetăţenilor comunitari (Calfa v. Grecia C-348/96).

Măsura expulzării recurentului în prezenta cauză a fost motivată exclusiv ca o consecinţă a săvârşirii infracţiunii pentru care a fost trimis în judecată. Tratatul autorizează statele membre să adopte, în ceea ce priveşte resortisanţii altor state membre, şi, în special, pe motive de ordine publică, măsuri care nu se pot aplica propriilor resortisanţi (cum este şi cazul expulzării) (C-41/74 Van Duyn v. Home Office, punctele 22 şi 23, cauzele conexate C-115/81 şi 116/81 Adoui şi Cornuaille v. Belgia, punctul 7, cauzele conexate C-65/95 şi C-111/95 Shingara şi Radiom, punctul 28).

Noţiunea de ordine publică poate fi invocată în caz de ameninţare reală şi suficient de gravă la cerinţele de ordine publică care afectează unul dintre interesele fundamentale ale societăţii

În consecinţă, măsura expulzării ar putea fi luată împotriva unui resortisant comunitar, cum ar fi recurentul în cauză, numai în cazul în care, în afară de comiterea infracţiunii, comportamentul său personal a creat o ameninţare reală şi suficient de gravă care afectează unul dintre interesele fundamentale ale societăţii (Calfa v. Grecia C-348/96, punctul 25).

Măsura de siguranţă a expulzării recurentului a fost luată, însă, nelegal, deoarece decurge exclusiv din condamnarea sa, la o pedeapsă de doi ani închisoare, fără a fi luat în considerare comportamentul personal al făptuitorului, infractor primar care anterior avea un loc de muncă, sau pericolul pe care această persoană îl reprezintă pentru cerinţele de ordine publică.

I.C.C.J., Secţia penală, decizia nr. 2764 din 11 septembrie 2012, www. scj. ro