Prin art. 1073 din Codul civil este consacrat principiul executării în natură a obligaţiilor, potrivit căruia creditorul este îndreptăţit să pretindă şi să obţină de la debitor îndeplinirea exactă a prestaţiei la care acesta din urmă este obligat.
Acelaşi text stabileşte că, în caz contrar, creditorul are drept de dezdăunare.
De regulă, prestaţia ce formează obiectul obligaţiei este executată de debitor de bunăvoie, deci executarea în natură a obligaţiei are loc cu concursul acestuia.
Dacă debitorul nu îşi execută voluntar obligaţia, creditorul va putea recurge la mijloacele pe care legea i le pune la dispoziţie, căutând să obţină satisfacerea creanţei sale pe calea executării silite.
Transpunerea în planul dreptului procesual a principiului executării în natură şi voluntare a obligaţiilor constituie reglementarea conţinută în art. 3711 alin. 1 şi 2 din Codul de procedură civilă, potrivit căruia obligaţia stabilită prin hotărârea unei instanţe sau printr-un alt titlu executoriu se duce la îndeplinire de bunăvoie, iar în cazul în care debitorul nu îşi execută în acest mod obligaţia, aceasta se duce la îndeplinire prin executare silită, potrivit dispoziţiilor cărţii a V-a din acest cod, dacă legea nu prevede altfel.
În cartea a V-a a Codului de procedură civilă, intitulată “Despre executarea silită”, este cuprinsă întreaga materie a executării silite, structurată pe 6 capitole şi, din ansamblul reglementării, se observă că legiuitorul a fost preocupat să asigure, de regulă, satisfacerea dreptului creditorului prin obligarea debitorului la executarea chiar a prestaţiei la care s-a obligat.
În cazul în care executarea în natură a obligaţiei nu mai este posibilă, se procedează la executarea ei prin acordarea de despăgubiri creditorului pentru prejudiciul pe care l-a suferit prin neexecutarea în natură a obligaţiei.
Întrucât, în funcţie de obiectul lor, numai anumite obligaţii sunt susceptibile de executare silită directă, legiuitorul le-a menţionat expres în cuprinsul alin. 1 al art. 3712 din Codul de procedură civilă.
Există însă obligaţii a căror executare în natură nu poate fi realizată pe cale silită, deoarece, fiind intuitu personae, executarea lor implică în mod necesar participarea strict personală a debitorului.
Întrucât nimeni nu poate fi silit să execute un fapt strict personal, deoarece ar însemna să fie afectată libertatea individuală, legiuitorul a considerat că este cazul să instituţionalizeze un mijloc indirect de constrângere, creat de practica judecătorească, anume daunele cominatorii, pentru a-l determina pe debitorul unei obligaţii intuitu personae să o execute în natură.
Ca urmare, în Codul de procedură civilă a fost introdus art. 5803 prin al cărui prim alineat se stabileşte că, în cazul în care debitorul unei astfel de obligaţii nu şi-o îndeplineşte, acesta poate fi constrâns la îndeplinirea ei, în urma sesizării de către creditor a instanţei, prin obligarea la plată, în favoarea statului, a unei amenzi civile, stabilită pe zi de întârziere până la executarea obligaţiei prevăzute în titlul executoriu.
Aplicarea amenzilor cominatorii nu semnifică o executare silită propriu-zisă, ci constituie un mijloc de constrângere indirectă a debitorului, prin intermediul patrimoniului său, pentru a executa în natură obligaţia cu caracter strict personal pe care şi-a asumat-o, constrângere ce se exercită însă în cadrul unei proceduri execuţionale.
Acesta este şi motivul pentru care legiuitorul a introdus textul sus-menţionat în cartea a V-a a Codului de procedură civilă, intitulată “Despre executarea silită”, la cap. VI ce vizează predarea silită a bunurilor şi executarea silită a altor obligaţii de a face sau de a nu face, respectiv în secţiunea a IV-a a acestui capitol, intitulată “Executarea silită a altor obligaţii de a face sau a obligaţiilor de a nu face”.
Întrucât prin dispoziţiile art. 5803 din Codul de procedură civilă, legiuitorul nu a stabilit altfel, rezultă că a înţeles că această procedură execuţională să se desfăşoare cu respectarea prevederilor conţinute de normele cu caracter general, aplicabile tuturor modalităţilor şi formelor de executare silită, prevederi cum sunt cea referitoare la încuviinţarea executării silite de către instanţa de executare, înscrisă în art. 3731 alin. 1 din Codul de procedură civilă, şi cea referitoare la comunicarea somaţiei către debitor, conţinută de art. 387 alin. 1 din acelaşi cod, pentru a putea fi începută executarea.
Împrejurarea că în cuprinsul art. 5803 din Codul de procedură civilă nu se menţionează că debitorul trebuie mai întâi somat şi după aceea se poate cere aplicarea amenzii cominatorii se explică prin dorinţa legiuitorului de a evita repetabilitatea inutilă, în condiţiile în care o astfel de menţiune este înscrisă în art. 387 din acest cod, ce are caracter de normă generală pentru întreaga materie a executării silite, în art. 572 a codului, ce are caracter de normă generală în materie de predare silită a bunurilor şi executare silită a altor obligaţii de a face sau de a nu face, precum şi în art. 5802 din acelaşi cod, ce are un astfel de caracter faţă de textele prin care este reglementată executarea silită a altor obligaţii de a face sau a obligaţiilor de a nu face.
La redactarea art. 894 alin. (1) din Legea nr. 134/2010 privind Codul de procedură civilă, legiuitorul a considerat ca fiind preferabil să arate în cuprinsul textului că este necesar să se comunice debitorului încheierea de încuviinţare a executării şi numai în cazul în care acesta nu îşi îndeplineşte, în termen de 10 zile de la comunicarea încheierii, obligaţia intuitu personae poate fi constrâns la îndeplinirea ei prin aplicarea unei amenzi judiciare de către instanţa de executare.
Pentru considerentele ce au fost expuse, în temeiul art. 329 din Codul de procedură civilă, urmează a se admite recursul în interesul legii şi a se stabili că debitorului unei obligaţii cu caracter strict personal îi poate fi aplicată amenda civilă prevăzută în art. 5803 din Codul de procedură civilă numai dacă executarea silită a fost încuviinţată, iar debitorul a fost somat pentru a-şi îndeplini obligaţia.
Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, Secţiile Unite, Decizia nr. 3 din 17 ianuarie 2011, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 372 din 27 mai 2011
Leave a Reply
You must be logged in to post a comment.