PRINCIPIUL AFLĂRII ADEVĂRULUI, PREZUMŢIA DE NEVINOVĂŢIE, DECLARAŢIILE INCULPATULUI, PROBAŢIUNE, IN DUBIO PRO REO

PRINCIPIUL AFLĂRII ADEVĂRULUI, PREZUMŢIA DE NEVINOVĂŢIE, DECLARAŢIILE INCULPATULUI, PROBAŢIUNE,  IN DUBIO PRO REO

În Codul de procedură penală român, astfel cum a fost modificat prin Legea nr. 281/2003, prezumţia de nevinovăţie este înscrisă între regulile de bază ale procesului penal, în art. 5² statuându-se că „orice persoană este considerată nevinovată până la stabilirea vinovăţiei sale printr-o hotărâre penală definitivă”.

Prin adoptarea prezumţiei de nevinovăţie ca principiu de bază, distinct de celelalte drepturi care garantează şi ele libertatea persoanei, dreptul la apărare, respectarea demnităţii umane, s-au produs o serie de restructurări ale procesului penal şi a concepţiei organelor judiciare, care trebuie să răspundă următoarelor cerinţe:

– vinovăţia se stabileşte în cadrul unui proces, cu respectarea garanţiilor procesuale, deoarece simpla învinuire nu înseamnă şi stabilirea vinovăţiei;

– sarcina probei revine organelor judiciare, motiv pentru care interpretarea probelor se face în fiecare etapă a procesului penal, concluziile unui organ judiciar nefiind obligatorii şi definitive pentru următoarea fază a procesului;

– la adoptarea unei hotărâri de condamnare până la rămânerea definitivă inculpatul are statutul de persoană nevinovată; la adoptarea unei hotărâri de condamnare prezumţia de nevinovăţie este răsturnată cu efecte  erga omnes ;

– hotărârea de condamnare trebuie să se bazeze pe probe certe de vinovăţie, iar în caz de îndoială, ce nu poate fi înlătură prin probe, trebuie să se pronunţe o soluţie de achitare.

Toate aceste cerinţe sunt argumente pentru transformarea concepţiei asupra prezumţiei de nevinovăţie, dintr-o simplă regulă garanţie a unor drepturi fundamentale, într-un drept distinct al fiecărei persoane, de a fi tratată ca inocentă, de toată lumea până la stabilirea vinovăţiei printr-o hotărâre penală definitivă.

Faptul că inculpatul a fost inconsecvent în declaraţiile date în faţa organelor judiciare este irelevant întrucât, conform art. 66 alin. (1) C. proc. pen., „inculpatul beneficiază de prezumţia de nevinovăţie şi nu este obligat să-şi dovedească nevinovăţia”. Potrivit art. 69 C. proc. pen., „declaraţiile inculpatului făcute în cursul procesului penal pot servi la aflarea adevărului numai în măsura în care sunt coroborate cu fapte şi împrejurări ce rezultă din ansamblul probelor existente în cauză”.

Având în vedere că, la pronunţarea unei condamnări, instanţa trebuie să-şi întemeieze convingerea vinovăţiei inculpatului pe bază de probe sigure, certe şi întrucât în cauză probele în acuzare nu au un caracter cert, nu sunt decisive sau sunt incomplete, lăsând loc unei nesiguranţe în privinţa vinovăţiei inculpatului, Înalta Curte apreciază că se impune a se da eficienţă regulii potrivit căreia „orice îndoială este în favoarea inculpatului” (in dubio pro reo).

Regula in dubio pro reo constituie un complement al prezumţiei de nevinovăţie, un principiu instituţional care reflectă modul în care marele principiu al aflării adevărului (consacrat în art. 3 C. proc. pen.) se regăseşte în materia probaţiunii. Ea se explică prin aceea că, în măsura în care dovezile administrate pentru susţinerea vinovăţiei celui acuzat conţin o informaţie îndoielnică tocmai cu privire la vinovăţia făptuitorului, în legătură cu fapta imputată, autorităţile judecătoreşti penale nu-şi pot forma o convingere care să se constituie într-o certitudine şi, de aceea, ele trebuie să concluzioneze în sensul nevinovăţiei acuzatului şi să-l achite.

Înainte de a fi o problemă de drept, regula in dubio pro reo este o problemă de fapt. Înfăptuirea justiţiei penale cere ca judecătorii să nu se întemeieze, în hotărârile pe care le pronunţă, pe probabilitate, ci pe certitudinea dobândită pe bază de probe decisive, complete, sigure, în măsură să reflecte realitatea obiectivă (fapta supusă judecăţii).

Numai aşa se formează convingerea, izvorâtă din dovezile administrate în cauză, că realitatea obiectivă (fapta supusă judecăţii) este, fără echivoc, cea pe care o înfăţişează realitatea reconstituită ideologic cu ajutorul probelor.

Chiar dacă, în fapt, s-au administrat probe în sprijinul învinuirii, iar alte probe nu se întrevăd ori pur şi simplu nu mai există, şi totuşi îndoiala persistă, în ce priveşte vinovăţia, atunci îndoiala este „echivalentă cu o probă pozitivă de nevinovăţie” şi deci inculpatul trebuie achitat. Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, Secţia Penală, Dosar nr. 942/32/2006, Decizia nr. 3465 din 27 iunie 2007