CURTEA EUROPEANĂ A DREPTURILOR OMULUI ȘI PROCEDURA PENALĂ ROMÂNĂ
Având în vedere principiul aplicabilității generale a legilor, CEDO a constatat că formularea acestora nu poate prezenta o precizie absolută. Una dintre tehnicile standard de reglementare constă în recurgerea mai degrabă la categorii generale decât la liste exhaustive. Astfel, numeroase legi folosesc, prin forța lucrurilor, formule mai mult sau mai puțin vagi, a căror interpretare și aplicare depind de practică. Oricât de clar ar fi redactată o normă juridică, în orice sistem de drept, există un element inevitabil de interpretare judiciară, inclusiv într-o normă de drept penal. Nevoia de elucidare a punctelor neclare și de adaptare la circumstanțele schimbătoare va exista întotdeauna. Deși certitudinea este extrem de dezirabilă, aceasta ar putea antrena o rigiditate excesivă, or legea trebuie să fie capabilă să se adapteze schimbărilor de situație. Rolul decizional conferit instanțelor urmărește tocmai înlăturarea dubiilor ce persistă cu ocazia interpretării normelor, dezvoltarea progresivă a dreptului penal prin intermediul jurisprudenței ca izvor de drept fiind o componentă necesară și bine înrădăcinată în tradiția legală a statelor membre (Hotărârea din 22 noiembrie 1995, Cauza S.W. împotriva Regatului Unit, § 36, Hotărârea din 24 mai 2007, Cauza Dragotoniu și Militaru-Pidhorni împotriva României, §§ 36 și 37, Hotărârea din 12 februarie 2008, Cauza Kafkaris împotriva Ciprului, § 141, Hotărârea din 21 octombrie 2013, Cauza Del Rio Prada împotriva Spaniei, §§ 92 și 93).[1]
Legea penală cuprinde norme exprese și clare referitoare la actele prin care se poate pune în mișcare acțiunea penală, astfel încât nu se poate susține că exprimarea generală din redactarea art. 14 alin. (2) C. pr. pen. ar crea dificultăți de înțelegere/interpretare/aplicare. Aceasta cu atât mai mult cu cât norma în cauză se adresează unei audiențe specializate, și anume autorităților competente să pună în mișcare acțiunea penală, respectiv să aprecieze asupra legalității punerii în mișcare a acțiunii penale. Semnificația noțiunii de previzibilitate depinde într-o mare măsură de conținutul textului despre care este vorba și de domeniul pe care îl acoperă, precum și de numărul și de calitatea destinatarilor săi. Principiul previzibilității legii nu se opune ideii ca persoana în cauză să fie determinată să recurgă la îndrumări clarificatoare pentru a putea evalua, într-o măsură rezonabilă în circumstanțele cauzei, consecințele ce ar putea rezulta dintr-o anumită faptă. Este, în special, cazul profesioniștilor, care sunt obligați să dea dovadă de o mare prudență în exercitarea profesiei lor, motiv pentru care se așteaptă din partea acestora să acorde o atenție specială evaluării riscurilor pe care aceasta le prezintă (cauzele Cantoni, § 35, Dragotoniu și Militaru-Pidhorni împotriva României, § 35, Sud Fondi – S.R.L. și alții împotriva Italiei, § 109).
Art. 7 § 1 din Convenție consacră, la modul general, principiul legalității infracțiunilor și a pedepselor (nullum crimen, nulla poena sine lege) și interzice, în mod special, aplicarea retroactivă a dreptului penal atunci când ea se face în dezavantajul acuzatului (Kokkinakis împotriva Greciei, Hotărârea din 25 mai 1993, seria A nr. 260-A, p. 22, § 52). Dacă interzice în mod special extinderea domeniului de aplicare a infracțiunilor existente asupra faptelor care, până atunci, nu constituiau infracțiuni, el prevede, pe de altă parte, neaplicarea legii penale în mod extensiv în dezavantajul acuzatului, de exemplu prin analogie. Rezultă că legea trebuie să definească în mod clar infracțiunile și sancțiunile care le pedepsesc (Achour împotriva Franței [MC], nr. 67.335/01, § 41, 29 martie 2006).
Noțiunea „drept“ („law“) folosită la art. 7 corespunde noțiunii „lege“ ce apare în alte articole din Convenție; ea înglobează dreptul de origine atât legislativă, cât și jurisprudențială și implică condiții calitative, printre altele, pe cele ale accesibilității și previzibilității (v, în special, Cantoni împotriva Franței, Hotărârea din 15 noiembrie 1996, Culegere 1996-V, p. 1627, § 29, Coëme și alții împotriva Belgiei, § 145, CEDO 2000-VII, și E.K. împotriva Turciei, § 51, 7 februarie 2002).
Semnificația noțiunii de previzibilitate depinde într-o mare măsură de conținutul textului de care este vorba, de domeniul pe care îl acoperă, precum și de numărul și calitatea destinatarilor săi (Groppera Radio AG și alții împotriva Elveției, 28 martie 1990, seria A nr. 173, p. 26, § 68). Previzibilitatea legii nu se opune ideii ca persoana în cauză să fie determinată să recurgă la îndrumări clare pentru a putea evalua, într-o măsură rezonabilă în circumstanțele cauzei, consecințele ce ar putea rezulta dintr-o anumită faptă ( v, printre altele, Tolstoy Miloslavsky împotriva Regatului Unit, 13 iulie 1995, seria A nr. 316-B, p. 71, § 37). La fel se întâmplă și cu profesioniștii, obișnuiți să dea dovadă de o mare prudență în exercitarea funcției lor. Astfel, ne putem aștepta din partea lor să acorde o atenție specială evaluării riscurilor pe care aceasta le prezintă (Cantoni, § 35).
Tocmai în considerarea principiului generalității legilor, formularea acestora nu poate prezenta o precizie absolută. Una dintre tehnicile-tip de reglementare constă în recurgerea la unele categorii mai degrabă generale decât la liste exhaustive. Astfel, numeroase legi se folosesc prin forța lucrurilor de formule mai mult sau mai puțin vagi, pentru a evita o rigiditate excesivă și pentru a se putea adapta schimbărilor de situație. Interpretarea și aplicarea acestor texte depind de practică ( v, printre altele, Kokkinakis, , § 40, și Cantoni, , § 31).
Funcția de decizie încredințată instanțelor servește tocmai înlăturării îndoielilor ce ar putea rămâne în ceea ce privește interpretarea normelor, ținându-se cont de evoluția practicii cotidiene, cu condiția ca rezultatul să fie coerent cu substanța infracțiunii și rezonabil de previzibil (S.W. împotriva Regatului Unit, Hotărârea din 22 noiembrie 1995, seria A nr. 335-B, p. 41, § 36).
Prin urmare, Curtea trebuie să cerceteze dacă, în speță, textul prevederii legale, citită eventual în lumina jurisprudenței interpretative de care este însoțită, respecta această condiție la data faptelor (Cantoni, § 32)[2].
Principiul autorității de lucru judecat este de o importanță fundamentală atât în ordinea juridică națională, cât și în ordinea juridică europeană, precum și la nivelul CEDO , iar atingerea adusă acestuia prin legislația națională trebuie să fie limitată, fiind necesar a se deroga de la acest principiu doar dacă derogarea este impusă de motive substanțiale și imperioase. (Decizia nr. 126 din 3 martie 2016, M. Of. nr. 185 din 11 martie 2016; CEDO din 7 iulie 2009 și , respectiv, 24 iulie 2003, pronunțate în cauzele Stanca Popescu împotriva României, § 99, și , respectiv, Ryabykh împotriva Rusiei, § 52.
Dreptul la un proces echitabil în fața unei instanțe, garantat de art. 6 § 1 din Convenție, trebuie să se interpreteze în lumina preambulului Convenției, care enunță supremația dreptului ca element al patrimoniului comun al statelor contractante. Unul dintre elementele fundamentale ale supremației dreptului este principiul securității raporturilor juridice, care prevede, printre altele, ca soluția dată de către instanțe în mod definitiv oricărui litigiu să nu mai fie rejudecată (Brumărescu § 61), deoarece securitatea raporturilor juridice presupune respectarea principiului autorității de lucru judecat, adică a caracterului definitiv al hotărârilor judecătorești (Riabykh împotriva Rusiei, nr. 52.854/99, § 52, CEDO 2003-IX).
Trebuie constatat că motivele avansate în cadrul procedurii de revizuire și acceptate de judecătorie se refereau la modalitatea în care expertul a realizat expertiza. Or, o eventuală eroare a acestuia în delimitarea terenurilor ar fi putut fi reparată prin intermediul căilor ordinare de atac, evitând astfel repunerea în discuție a unei hotărâri judecătorești definitive (Sergey Petrov împotriva Rusiei, nr. 1.861/05, § 28, 10 mai 2007). Numai erorile de fapt ce nu devin vizibile decât la finalul unei proceduri judiciare pot justifica o derogare de la principiul securității raporturilor juridice pe motivul că ele nu au putut fi corectate prin intermediul căilor ordinare de atac (Pchenitchny împotriva Rusiei, nr. 30.422/03, § 26, 14 februarie 2008).
Revizuirea nu a constituit, în circumstanțele speciale ale cauzei de față, decât o modalitate deghizată de a provoca redeschiderea unei proceduri soluționate în mod definitiv, și aceasta cu privire la aspecte pe care vecinii reclamantei avuseseră posibilitatea să le aducă în discuție în cadrul acestei proceduri. Simplul fapt că pot exista două puncte de vedere asupra aceluiași subiect nu reprezintă un motiv suficient pentru rejudecarea unei cauze (Riabykh, § 52). De altfel, faptul că există divergențe între mai multe rapoarte de expertiză nu este de natură, prin el însuși, să constate existența infracțiunii de mărturie mincinoasă din partea unuia dintre experții respectivi .
Prin urmare, Curtea nu distinge în speță nicio împrejurare substanțială și imperioasă de natură să justifice redeschiderea procedurii (v, a contrario, Protsenko împotriva Rusiei, nr. 13.151/04, §§ 30-34, 31 iulie 2008; Podrugina și Yedinov împotriva Rusiei (dec.), nr. 39.654/07, 17 februarie 2009).CEDO, cauzele Stanca Popescu împotriva României, hotărârea din 7 iulie 2009, definitivă la 7 octombrie 2009, M. Of. nr. 179 din 14 martie 2011, (www.monitoruloficial.ro).
Trebuie acordată o importanță specială principiului bunei guvernanțe, care cere ca autoritățile publice să acționeze în timp util, în mod corespunzător și cu consecvență maximă, atunci când miza este o chestiune în interesul general [v Beyeler împotriva Italiei (MC), nr. 33202/96, § 120, CEDO 2000-I și Megadat.com S.R.L. împotriva Moldovei, nr. 21151/04, § 72, 8 aprilie 2008].
Ingerința asupra „bunurilor” reclamantei nu respectă cerințele prevăzute la art. 1 din Protocolul nr. 1 (v. mutatis mutandis, Chengelyan și alții împotriva Bulgariei, nr. 47405/07, § 50, 21 aprilie 2016). Ingerința, în mod deosebit sechestrul, era necesară pentru a asigura plata impozitelor și că era proporțională în măsura în care reclamanta avea posibilitatea să o conteste
Curții să respingă obiecția preliminară privind neepuizarea căilor de atac interne depusă de Guvern și să concluzioneze că natura nerecunoașterii de către autoritățile statului a efectului de lucru judecat al hotărârii definitive din 29 iunie 2016 și a neimplementării concluziilor acesteia (prin executarea în totalitate a respectivei hotărâri principale, a avut ca rezultat o sarcină excesivă impusă reclamantei (v, mutatis mutandis, Polimerkonteyner, TOV împotriva Ucrainei, § 20, 24 noiembrie 2016).În speță a fost încălcat art. 1 din Protocolul nr. 1.[3]
Prin Hotărârea din 21 octombrie 2014, Cauza Lungu împotriva României, § 47, CEDO a statuat că, revenind asupra unei chestiuni în litigiu care fusese deja soluționată și care făcuse obiectul unei hotărâri definitive și în absența oricărui motiv valabil, instanța națională a încălcat principiul securității raporturilor juridice, motiv pentru care a fost încălcat dreptul reclamanților la un proces echitabil, în sensul art. 6 § 1 din Convenție. De asemenea, prin Hotărârea din 31 mai 2012, Cauza Esertas împotriva Lituaniei, § 21, instanța de la Strasbourg a reținut că „principiul autorității de lucru judecat impune ca nicio parte să nu aibă dreptul de a solicita revizuirea unei hotărâri definitive și obligatorii numai în scopul obținerii unei rejudecări și a unei noi decizii a cauzei”. Prin aceeași hotărâre s-a reținut că „orice revizuire ar trebui tratată ca un recurs deghizat, iar simpla posibilitate de a exista două puncte de vedere cu privire la acest subiect nu este un motiv pentru reexaminare”. În același sens, prin Hotărârea din 12 ianuarie 2006, Cauza Kehaya și alții împotriva Bulgariei, § 69, CEDO a reținut încălcarea art. 6 § 1 din Convenție în situația în care „abordarea Curții Supreme de Casație în hotărârea sa din 10 octombrie 2000 a avut, în plus, efectul de a oferi statului o a doua șansă de a obține o reexaminare a unui litigiu deja stabilit prin hotărâri definitive în proceduri contencioase la care o altă emanație a statului, o autoritate administrativă specializată însărcinată cu restituirea – comisia funciară – a fost parte și i s-au oferit toate mijloacele procedurale pentru apărarea interesului statului.”
O astfel de reexaminare era aparent posibilă fără nicio limitare în timp și putea fi interzisă numai după expirarea perioadei relevante de prescripție achizitivă. Această abordare a fost dezechilibrată și a creat incertitudine juridică”. Totodată, în Hotărârea din 29 noiembrie 2016, Cauza Parohia Greco-Catolică Lupeni și alții împotriva României, § 116, aceeași instanță europeană a statuat că „principiul securității juridice este implicit în toate articolele din Convenție și constituie unul dintre elementele fundamentale ale statului de drept”. S-a reținut prin aceeași hotărâre că „Scopul acestui principiu este în special acela de a garanta stabilitatea situațiilor juridice și de a promova încrederea publicului în justiție. Orice persistență a divergențelor de jurisprudență riscă să ducă la o stare de incertitudine juridică de natură să reducă încrederea publicului în sistemul judiciar, chiar dacă această încredere este una dintre componentele fundamentale ale statului de drept”.
Prezenta cauză se înscrie în contextul special al restituirii lăcașurilor de cult care au aparținut Bisericii Greco-Catolice, desființate de regimul comunist. Problema restituirii acestor lăcașuri de cult se pune la o scară destul de mare și constituie o chestiune delicată din punct de vedere social. O excludere generală din competența instanțelor a litigiilor având ca obiect lăcașurile de cult este în sine contrară dreptului de acces la instanță, cu atât mai mult cu cât sistemul de soluționare a conflictelor prealabile, introdus prin Decretul-lege nr. 126/1990, nu era reglementat suficient, iar controlul jurisdicțional asupra deciziei comisiei mixte nu era adecvat (Parohia greco-catolică Sâmbata Bihor, § 66-75).
Articolul 3 din Decretul-lege nr. 126/1990, cu modificările ulterioare aduse prin Ordonanța nr. 64/2004 și Legea nr. 182/2005, oferea reclamanților posibilitatea unei acțiuni în justiție în vederea stabilirii situației juridice a lăcașului de cult (v , a contrario, Tserkva Sela Sossoulivka împotriva Ucrainei, nr. 37878/02, § 51, 28 februarie 2008). De asemenea, art. 3 astfel modificat prevedea termenele de respectat și procedura de aplicat în fața comisiei mixte, astfel încât această etapă prealabilă nu a constituit un obstacol pentru sesizarea unei instanțe (v, a contrario, Parohia greco-catolică Sâmbata Bihor, § 71).
Reclamanții au recurs la acțiunea introdusă prin art. 3 din Decretul-lege nr. 126/1990, cu modificările ulterioare, și că au acționat în justiție Biserica Ortodoxă care deținea bunul, sesizând tribunalul cu o acțiune în revendicarea lăcașului de cult în litigiu. Astfel, reclamanții susțin că acel criteriu stabilit prin legea specială, conform căruia situația juridică a lăcașurilor de cult se va stabili ținând seama de „dorința credincioșilor din comunitățile care dețin aceste bunuri”, constituie o limitare a dreptului lor de acces la instanță pe motiv că face să prevaleze dorința pârâtei în cadrul acțiunii.
Curtea nu are sarcina de a aprecia în sine sistemul legislativ introdus de legiuitorul român pentru reglementarea situației juridice a lăcașurilor de cult care au aparținut bisericilor greco-catolice și au fost transferate în timpul regimului totalitar comunist în patrimoniul Bisericii Ortodoxe. Nu are nici sarcina de a soluționa problema ridicată de normele de drept aplicabile în general într-o acțiune în revendicare având ca obiect un lăcaș de cult. Curtea se va limita așadar, pe cât posibil, la examinarea problemelor concrete care i-au fost sesizate (Bellet împotriva Franței, 4 decembrie 1995, § 34, seria A nr. 333‑B). Deși nu are competența de a substitui aprecierea sa aprecierii autorităților naționale cu privire la aplicarea dreptului intern, are sarcina de a se pronunța în ultimă instanță asupra respectării cerințelor din Convenție. În acest scop, Curtea trebuie totuși să se axeze în speță pe criteriul „dorinței credincioșilor din comunitățile care dețin aceste bunuri” pentru a decide dacă aplicarea acestuia a adus atingere dreptului reclamanților de acces la instanță.
Instanțele interne nu și-au declinat competența de a judeca această cauză, ci au examinat-o pe fond înainte de a o declara vădit nefondată. Acestea au declarat că intenționează să aplice criteriul din legea specială recurgând la elemente de fapt concrete. Astfel, acestea au ținut seama de contextul istoric, de contribuțiile financiare ale diverselor părți la construirea bisericii și de modul în care a fost folosită clădirea. Acestea au efectuat o examinare în timp a criteriului dorinței credincioșilor din comunitățile care dețin bunurile și au luat în considerare aspecte istorice și sociale, nu doar aspectele statistice. Instanțele au examinat toate pretențiile reclamanților pe fond, punct cu punct, fără v constrânse vreodată să-și decline competența de a răspunde acestora sau de a cerceta faptele relevante. Instanțele au pronunțat hotărâri atent motivate, iar argumentele reclamanților care erau importante pentru soluționarea cauzei au făcut obiectul unei examinări aprofundate. Instanțele interne au avut, în prezenta cauză, plenitudine de jurisdicție pentru aplicarea și interpretarea legii interne, fără ca refuzul formulat de partea ortodoxă în procedura amiabilă să fie obligatoriu pentru acestea. În plus, controlul efectuat de acestea a fost suficient de amplu pentru a îndeplini cerințele de la art. 6 § 1 (v , mutatis mutandis, Potocka și alții împotriva Poloniei, nr. 33776/96, § 56-59, CEDO 2001‑X; și, a contrario, Terra Woningen B.V. împotriva Țărilor de Jos, 17 decembrie 1996, § 52, Culegere 1996‑VI).
Efectivitatea dreptului de acces la instanță impune ca o persoană să beneficieze de o posibilitate clară și concretă de a contesta un act ce constituie o ingerință în drepturile sale (Bellet, § 36). În speță, reclamanții au beneficiat de o examinare aprofundată a acțiunii lor de către completul de judecată. Simplul fapt că ei consideră inechitabil criteriul prevăzut de legea specială, și anume „dorința credincioșilor din comunitățile care dețin aceste bunuri”, nu este suficient pentru ca dreptul lor de acces la instanță să devină ineficient.
Reclamanții au avut posibilitatea de a-și exercita dreptul de acces la instanță. Prin urmare, nu a fost încălcat art. 6 § 1 din Convenție.
Pentru aprecierea caracterului rezonabil al duratei unei proceduri, se ține seama de circumstanțele cauzei și, în baza criteriilor consacrate de jurisprudența sa, în special de complexitatea cauzei, comportamentul reclamantului și cel al autorităților competente, precum și miza litigiului pentru persoanele în cauză [v, printre multe altele, Frydlender împotriva Franței (MC), nr. 30979/96, § 43, CEDO 2000–VII].
Art. 14 din Convenție completează celelalte prevederi normative ale Convenției și protocoalelor la aceasta. Acest articol nu are o existență independentă deoarece este valabil numai pentru „a beneficia de drepturile și libertățile” pe care acestea le garantează. În mod cert, acesta poate fi luat în considerare chiar și fără să existe încălcarea cerințelor prevăzute de acestea și, în această măsură, are o sferă de aplicare autonomă, dar nu ar trebui să se aplice dacă situația de fapt din litigiu nu intră sub incidența a cel puțin uneia dintre aceste prevederi [v , printre multe altele, E.B. împotriva Franței (MC), § 47-48, 22 ianuarie 2008].
O discriminare constă în tratarea în mod diferit, fără o justificare obiectivă și rezonabilă, a persoanelor aflate în situații similare [D.H. și alții împotriva Republicii Cehe (MC), nr. 57325/00, § 175, CEDO 2007‑IV]. Totuși, art. 14 nu interzice unui stat membru să trateze grupurile într‑un mod diferit pentru a corecta „inegalitățile faptice” dintre acestea; într-adevăr, în anumite circumstanțe, absența unui tratament diferențiat în vederea corectării unei inegalități este cea care poate, fără justificare obiectivă și rezonabilă, să atragă după sine încălcarea dispoziției în cauză [Thlimmenos împotriva Greciei (MC), nr. 34369/97, § 44, CEDO 2000-IV; Stec și alții împotriva Regatului Unit (MC), nr. 65731/01, § 51, CEDO 2006‑VI]. Poate fi considerată discriminatorie o politică sau o măsură generală ce are efecte defavorabile disproporționate asupra unui grup de persoane, chiar dacă nu vizează în mod special acest grup [Hoogendijk împotriva Țărilor de Jos (dec.), nr. 58641/00, 6 ianuarie 2005] și că o discriminare posibil contrară Convenției poate rezulta dintr-o situație de fapt (Zarb Adami împotriva Maltei, nr. 17209/02, § 76, CEDO 2006‑VIII).
O diferență de tratament este discriminatorie dacă îi lipsește justificarea obiectivă și rezonabilă, adică dacă nu urmărește un scop legitim sau dacă nu există un raport rezonabil de proporționalitate între mijloacele folosite și scopul urmărit [Stec și alții împotriva Regatului Unit (MC), § 51].
Sesizată asupra unei excepții de neconstituționalitate a criteriului în litigiu, Curtea Constituțională a prezentat motivele legate de necesitatea protejării libertății cultelor și a libertății celorlalți, integrându-le totodată în contextul istoric al cauzei. În acest sens, Curtea reamintește că, în repetate rânduri, a avut ocazia de a sublinia rolul statului în calitate de organizator neutru și imparțial al practicării religiilor, cultelor și credințelor, și de a preciza că acest rol contribuie la asigurarea ordinii publice, a păcii religioase și a toleranței într-o societate democratică, în special între grupări opuse [v , printre altele, mutatis mutandis, Sindicatul „Păstorul cel Bun” împotriva României (MC), nr. 2330/09, § 165, CEDO 2013 (fragmente)]. Ținând seama de obiectivul urmărit și de justificările rezonabile ale acestuia, adoptarea de către legiuitorul național a criteriului în litigiu nu a fost contrară art. 14 din Convenție. Prin urmare, în speță, nu a fost încălcat art. 14 coroborat cu art. 6 § 1 din Convenție.[4]
Prin hotărârile din 28 iulie 2009 și 31 mai 2012, pronunțate în cauzele Gok și alții împotriva Turciei, §§ 57-62, și Esertas împotriva Lituaniei, §§ 23-32, CEDO a reținut că, fie și în absența casării unei hotărâri, repunerea în cauză a soluției adoptate într-un litigiu printr-o hotărâre judecătorească definitivă în cadrul unei alte proceduri judiciare poate aduce atingere art. 6 din Convenție, în măsura în care poate să facă iluzoriu dreptul de acces la o instanță și să încalce principiul securității juridice. În fine, prin Hotărârea din 28 octombrie 1999, Cauza Brumărescu împotriva României, § 61, Curtea de la Strasbourg a constatat că dreptul la un proces echitabil în fața unei instanțe, garantat de art. 6 § 1 din Convenție, trebuie să fie interpretat în lumina preambulului la Convenție, care enunță supremația dreptului ca element al patrimoniului comun al statelor contractante. S-a reținut, totodată, că unul dintre elementele fundamentale ale supremației dreptului este principiul securității raporturilor juridice, care prevede, printre altele, ca soluția dată în mod definitiv oricărui litigiu de către instanțe să nu mai poată fi supusă rejudecării.
Principiul securității raporturilor juridice decurge implicit din C.E.D.H. și constituie unul dintre principiile fundamentale ale statului de drept (v hotărârile din 2 octombrie 2009, 10 octombrie 2011 și 16 iulie 2013, pronunțate în cauzele Iordanov și alții împotriva Bulgariei, § 47, Nejdet Șahin și Perihan Șahin împotriva Turciei, § 56, și Remuszko împotriva Poloniei, § 92).
Reglementarea unei excepții de la principiul autorității de lucru judecat este justificată doar atunci când este impusă de circumstanțe substanțiale și convingătoare (v Hotărârea CEDO din 24 iulie 2003, Cauza Ryabykh împotriva Rusiei, § 52), o eroare judiciară putând constitui un motiv pentru justificarea redeschiderii unei proceduri, dar numai cu asigurarea unui echilibru echitabil între interesele unui individ și nevoia de a asigura eficiența sistemului judiciar (v Hotărârea CEDO din 20 iulie 2004, Cauza Nikitin împotriva Rusiei, § 57). Însă, cu referire la noțiunea de „eroare judiciară”, CEDO a statuat că simpla considerare a faptului că investigația în cazul reclamantului era „incompletă și părtinitoare” sau a dus la achitarea „eronată” nu poate prin ea însăși, în absența erorilor judiciare sau a unor încălcări serioase ale procedurilor judecătorești, a unor abuzuri de putere, a unor erori evidente în aplicarea dreptului material sau a oricărui alt motiv important ce rezultă din interesul justiției, să indice prezența unei erori fundamentale în procedura anterioară (v Hotărârea CEDO din 24 mai 2007, Cauza Radchikov împotriva Rusiei, § 48).
Având în vedere caracterul echivoc al sintagmei „cu excepția împrejurărilor care privesc existența infracțiunii” din cuprinsul dispozițiilor art. 52 alin. (3) C. pr. pen. , aceasta contravine normei constituționale de la art. 1 alin. (5) și sub aspectul nerespectării exigențelor referitoare la calitatea legii (v, în acest sens, Decizia nr. 599 din 21 septembrie 2006, M. Of. nr. 839 din 11 octombrie 2006, Decizia nr. 1.646 din 15 decembrie 2009, M. Of. nr. 49 din 21 ianuarie 2010, Decizia nr. 1.358 din 21 octombrie 2010, M. Of. nr. 761 din 15 noiembrie 2010, și Decizia nr. 573 din 3 mai 2011, M. Of. nr. 363 din 25 mai 2011), prin raportare la jurisprudența CEDO . În materia clarității și previzibilității unui text de lege, CEDO s-a pronunțat în repetate rânduri, statuând că o normă este „previzibilă” numai atunci când este redactată cu suficientă precizie, în așa fel încât să permită oricărei persoane – care, la nevoie, poate apela la consultanță de specialitate – să își corecteze conduita (Hotărârea din 29 martie 2000, Cauza Rotaru împotriva României, § 55).
Curtea trebuie să verifice dacă Legea nr. 14/1992 cu privire la organizarea și funcționarea S.R.I., invocată de altfel și de Guvern, poate constitui fundamentul legal al acestor măsuri. Cu privire la acest aspect se constată că legea menționată autorizează S.R.I. să culeagă, să arhiveze și să folosească informații care vizează securitatea națională, motiv pentru care Curtea are dubii cu privire la relevanța pentru securitatea națională a datelor deținute despre reclamant. Cu toate acestea, reamintește că în primul rând autoritățile naționale și mai ales instanțele sunt chemate să interpreteze și să aplice dreptul intern (Hotărârea Kopp împotriva Elveției § 59)
„Sintagma «prevăzută de lege» nu se referă doar la dreptul intern, ci vizează și calitatea «legii»; prin aceasta expresie se înțelege compatibilitatea legii cu principiul preeminenței dreptului, menționat explicit în preambulul convenției (…). Înseamnă – și aceasta reiese din obiectul și din scopul articolului 8 – că dreptul intern trebuie să ofere o anume protecție împotriva încălcărilor arbitrare ale drepturilor garantate de § 1 (…). Or, pericolul arbitrarului apare cu o deosebită claritate atunci când o autoritate își exercită în secret atribuțiile (…).
Deoarece aplicarea unei măsuri secrete de supraveghere a convorbirilor telefonice nu poate fi cenzurată de persoana vizată sau de public, «legea» contravine principiului preeminenței dreptului atunci când marja de apreciere acordată executivului, nu este limitată. Prin urmare, legea trebuie să definească suficient de clar limitele marjei de apreciere acordate executivului, dar și modalitățile de exercitare, având în vedere scopul legitim al măsurii în discuție, pentru a oferi persoanei protecție adecvată împotriva arbitrarului.”
Curtea trebuie, de asemenea, să verifice dacă exista garanții adecvate și suficiente împotriva abuzurilor, deoarece un sistem de supraveghere secretă destinat să protejeze siguranța națională, motivat de ideea apărării democrației, creează riscul de a o submina sau chiar de a o distruge (Hotărârea Klass și alții împotriva Germaniei §§49-50).
Pentru a fi compatibil cu exigențele art. 8, un sistem de supraveghere secretă trebuie să conțină garanții stabilite de lege, aplicabile atunci când activitatea structurilor abilitate să supravegheze este controlată. Procedurile de control trebuie să respecte cât se poate de fidel valorile unei societăți democratice, în special principiul preeminenței dreptului, la care se referă în mod expres preambulul convenției. Aceasta înseamnă că orice ingerință a executivului în exercitarea drepturilor unei persoane va fi supusă unui control eficient, asigurat – cel puțin și în ultimă instanța – de către puterea judecătorească, care oferă cele mai largi garanții de independență, imparțialitate și procedura (Hotărârea Klass și alții împotriva Germaniei § 55), CEDO, Cauza Rotaru împotriva României, Hotărârea din 29 martie 2000 , M. Of. nr. 19 din 11 ianuarie 2001
Instanța de contencios al drepturilor omului a statuat, de exemplu, prin Hotărârea din 20 mai 1999, Cauza Rekvenyi împotriva Ungariei, § 34, că previzibilitatea consecințelor ce decurg dintr-un act normativ determinat nu poate avea o certitudine absolută, întrucât, oricât de dorită ar fi aceasta, ea ar da naștere la o rigiditate excesivă a reglementării. De asemenea, prin Hotărârea din 24 mai 2007, Cauza Dragotoniu și Militaru-Pidhorni împotriva României, § 35, CEDO a reținut că însemnătatea noțiunii de previzibilitate depinde în mare măsură de contextul textului de lege, de domeniul pe care îl acoperă, precum și de numărul și calitatea destinatarilor săi (v și Hotărârea din 28 martie 1990, Cauza Groppera Radio AG și alții împotriva Elveției, § 68). S-a arătat, astfel, că previzibilitatea legii nu se opune ca persoana interesată să fie nevoită să recurgă la o bună consiliere pentru a evalua, la un nivel rezonabil în circumstanțele cauzei, consecințele ce ar putea decurge dintr-o anumită acțiune. Totodată, s-a reținut prin aceeași jurisprudență că, având în vedere principiul generalității legilor, conținutul acestora nu poate avea o precizie absolută. Una din tehnicile-tip de reglementare constă în recurgerea mai degrabă la categorii generale decât la liste exhaustive. De asemenea, numeroase legi se folosesc de eficacitatea formulelor mai mult sau mai puțin vagi pentru a evita o rigiditate excesivă și a se putea adapta la schimbările de situație. Funcția decizională acordată instanțelor servește tocmai la îndepărtarea îndoielilor ce ar putea exista în privința interpretării normelor, ținând cont de evoluțiile practicii cotidiene, cu condiția ca rezultatul să fie coerent (Hotărârea din 11 noiembrie 1996, Cauza Cantoni împotriva Franței, § 31).[5]
Ca și în cauzele Străin și alții, Preda și alții, reclamanții din Cauza Ana Ionescu[6] au obținut deciziile definitive recunoscându-se ilegalitatea confiscării proprietății de către stat și a proprietății legitime cu efect retroactiv asupra acestor proprietăți. În prezent, solicitanții nu au reușit să recupereze posesia proprietăților sau să obțină despăgubiri pentru această privare (27), mecanismul de compensare instituit de legislația internă nu a fost eficace.
Guvernul a susținut că reclamanții ar fi trebuit să urmeze procedurile prevăzute în legile restituției, inclusiv Legea nr. 165/2013[7], că reclamanții nu au epuizat căile de atac interne disponibile și / sau că nu pot pretinde că au o posesie în sensul articolului 1 din Protocolul nr. 1 la Convenție, plângerile lor fiind, prin urmare, incompatibile rationae materiae.
Legea nr. 165 / 2013 nu asigură un remediu eficient pentru acordarea măsurilor reparatorii pentru imobilele preluate abuziv de statul comunist[8].
Așa cum Curtea a statuat în mai multe rânduri, Curtea a impus României o obligație legală de a pune capăt încălcării și de a repara consecințele acesteia, astfel încât să restabilească situația normală[9], după atât de mult timp de la căderea comunismului.
În cazul lui Preda și alții, s-a constatat că incapacitatea reclamanților de a-și recupera proprietățile în ciuda hotărârilor judecătorești definitive care le recunoșteau retroactiv drepturile de proprietate constituia o privare în sensul primului paragraf teza a doua din Articolul 1 din Protocolul nr. 1 și că o astfel de privare, combinată cu o lipsă totală de despăgubire, a impus reclamanților o povară disproporționată și excesivă, încălcând dreptul lor la exercitarea pașnică a posesiunilor garantate de articolul 1 din Protocolul nr.1[10]. Legea nr. 165/2013 nu a furnizat o cale de atac efectivă pentru situații similare celor din speță[11], ceea ce permite Curții să constate existența unei încălcări a articolului 1 din Protocolul nr. 1 la Convenție[12].
În continuare a examinat și a respins în repetate rânduri declarațiile Guvernului privind presupusa eficacitate a legilor de restituire, inclusiv Legea nr. 10/2001[13] și Legea nr. 165/2013, în cazurile în care există acte de drept valabile simultan[14].
În ceea ce privește suma solicitată pentru pierderile de profit sau beneficiile bunurilor reclamanților, Curtea respinge această afirmație. Acordarea unei sume de bani pe această bază ar fi un proces speculativ, dat fiind faptul că profitul obținut din deținerea proprietății depinde de mai mulți factori[15].
Această situație a determinat, în cele din urmă, și condamnarea României la CEDO în numeroase cauze intentate de persoane fizice române cărora le‑a fost încălcat dreptul la respectarea bunurilor prevăzut în Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale[16].
În anul 2005, pentru a asigura practica unitară la nivelul tuturor instanțelor, Înalta Curte de Casație și Justiție a stabilit în mod expres admisibilitatea cererilor de retrocedare, casând sentințele contrare adoptate de instanțele inferioare și trimițând spre rejudecare cauzele vizate, cu respectarea îndrumărilor date de Curte.Lipsa de progres în chestiunea restituirii bisericilor greco-catolice a fost menționată drept „o problemă semnificativă” în raportul Departamentului de Stat al Statelor Unite privind libertatea religioasă, dat publicității în 28 iulie2014[17].
Termenul „suspiciune rezonabilă” reprezintă un temei obiectiv, rezultat din anumite fapte sau împrejurări, pentru a suspecta o persoană de săvârșirea unei fapte prevăzute de legea penală. De asemenea, a reținut că prin „suspiciune rezonabilă” trebuie înțeles suspiciunea bazată pe motive verosimile (plauzibile). Instanța europeană a analizat această sintagmă pe tărâmul art. 5 din C.E.D.H. . Prin existența unei suspiciuni rezonabile se înțelege existența unor date sau informații de natură să convingă un observator obiectiv și imparțial că este posibil ca o persoană să fi săvârșit o infracțiune (Hotărârea din 30 august 1990, Cauza Fox, Campbell și Hartley împotriva Regatului Unit, § 32). Caracterul rezonabil al suspiciunii se apreciază în funcție de circumstanțele fiecărei cauze, fiind atribuția judecătorului speței stabilirea gradului de rezonabilitate al acesteia. Nu se poate pune în discuție o simplă suspiciune sau o suspiciune bazată exclusiv pe buna-credință, ci o suspiciune rezonabilă ce presupune un test obiectiv (Hotărârea din 19 mai 2004, Cauza Gusinskiy împotriva Rusiei, § 53).( prin Decizia nr. 438 din 21 iunie 2016, M. Of. nr. 857 din 27 octombrie 2016, §§ 18 și 19)
Atât destinatarii legii procesual penale, cât și organele chemate să o aplice pot determina sensul noțiunii de „suspiciune rezonabilă“, sintagmă al cărei conținut concret va fi stabilit, conform celor reținute de CEDO și de Curtea Constituțională, în funcție de circumstanțele fiecărei cauze. Pentru acest motiv, textul criticat îndeplinește cerințele de claritate, precizie și previzibilitate specifice standardului calității legii, impus de dispozițiile art. 1 alin. (5) din Constituție. O lege îndeplinește condițiile calitative impuse atât de Constituție, cât și de C.E.D.H. numai dacă este enunțată cu suficientă precizie pentru a permite cetățeanului să își adapteze conduita în funcție de aceasta, astfel încât, apelând, la nevoie, la consiliere de specialitate în materie, el să fie capabil să prevadă, într-o măsură rezonabilă, față de circumstanțele speței, consecințele care ar putea rezulta dintr-o anumită faptă și să își corecteze conduita (v, în acest sens, Decizia nr. 259 din 5 mai 2016, M. Of. nr. 629 din 17 august 2016, §§ 17 și 18). [18]
Potrivit cu jurisprudența instanței de la Strasbourg (în acest sens, hotărârile pronunțate în cauzele CEDO : Procola împotriva Luxemburgului; Le Compte, van Leuven și de Meyere împotriva Belgiei; Thorgeir Thorgeirson împotriva Islandei; Hauschildt împotriva Danemarcei; Kleyn împotriva Olandei; Piersack împotriva Belgiei; De Cubber împotriva Belgiei; Grieves împotriva Marii Britanii; Kyprianou împotriva Ciprului; Wettstein împotriva Elveției; Padovani împotriva Italiei; Rudnichemko împotriva Ucrainei; Castillo Algar împotriva Spaniei; Micallef împotriva Maltei), imparțialitatea magistratului, ca o garanție a dreptului la un proces echitabil, poate fi apreciată într-un dublu sens: un demers subiectiv, ce tinde a determina convingerea personală a unui judecător într-o cauză anume, ceea ce semnifică așa-numita imparțialitate subiectivă, și un demers obiectiv, cu scopul de a determina dacă acesta a oferit garanții suficiente pentru a exclude orice îndoială legitimă în privința sa, ceea ce semnifică așa-numita imparțialitate obiectivă. De asemenea, imparțialitatea subiectivă este prezumată până la proba contrară, în schimb, aprecierea obiectivă a imparțialității constă în a analiza dacă, independent de conduita personală a judecătorului, anumite împrejurări care pot fi verificate dau naștere unor suspiciuni de lipsă de imparțialitate (v Decizia nr. 333 din 12 iunie 2014, M. Of. nr. 533 din 17 iulie 2014, și Decizia nr. 711 din 27 octombrie 2015, M. Of. nr. 913 din 9 decembrie 2015). CEDO admite că nu există o delimitare clară între aspectul obiectiv și cel subiectiv și că, pentru a statua asupra imparțialității judecătorului, același act al unui judecător poate fi analizat atât prin prisma demersului subiectiv, cât și prin cea a demersului obiectiv (Hotărârea din 5 februarie 2009, Cauza Olujic împotriva Croației, § 57 și următoarele, și Hotărârea din 11 iulie 2013, Cauza Rudnichenko împotriva Ucrainei, § 114). Potrivit jurisprudenței aceleiași instanțe, imparțialitatea, conform demersului subiectiv, se prezumă până la proba contrară, atitudinea părtinitoare a judecătorului într-o anumită cauză urmând a fi dovedită, însă Curtea poate aplica, de asemenea, testul obiectiv, pentru a determina dacă judecătorul oferă suficiente garanții pentru a exclude orice bănuială legitimă în privința sa (Hotărârea din 1 octombrie 1982, Cauza Piersack împotriva Belgiei, § 30, și Hotărârea din 16 decembrie 2003, Cauza Grieves împotriva Regatului Unit, § 69). În aplicarea acestui test, opinia părții cu privire la imparțialitatea judecătorului cauzei este importantă, dar nu decisivă. Esențial este ca bănuielile referitoare la imparțialitate să poată fi justificate rezonabil, caz în care judecătorul bănuit de incompatibilitate trebuie să se retragă de la soluționarea cauzei (Hotărârea din 11 iulie 2013, Cauza Rudnichenko împotriva Ucrainei, § 113, și Hotărârea din 15 octombrie 2009, Cauza Micallef împotriva Maltei, § 98).
Prin enumerarea exhaustivă a “elementelor întemeiate” ce conduc la suspiciunea rezonabilă că imparțialitatea este afectată, cu includerea “omisiunilor și atestărilor neadevărate ale înscrisurilor judiciare“, astfel cum susține autorul excepției, textul de lege criticat ar căpăta un caracter rigid, lipsind autoritățile competente de posibilitatea de a evalua „suspiciunea rezonabilă” că imparțialitatea judecătorului este afectată. Normele procesual penale criticate reglementează un caz de incompatibilitate cu o sferă largă de incidență, de natură să acopere „aparența de incompatibilitate” (lipsa aparenței de imparțialitate), consacrată jurisprudențial de CEDO.
Valorificarea în dreptul procesual penal român a principiilor statuate în jurisprudența instanței europene de contencios al drepturilor omului se realizează prin reglementarea, în cuprinsul dispozițiilor art. 64 C. pr. pen., a cazurilor de incompatibilitate a judecătorului. Cu toate acestea, legiuitorul român a apreciat ca fiind necesară extinderea incidenței cazurilor de incompatibilitate a judecătorului și cu privire la persoanele care determină constituirea instanței, o parte dintre dispozițiile vizând incompatibilitatea acestuia aplicându-se, în mod corespunzător, și procurorului, magistratului-asistent și grefierului (art. 65 C. pr. pen.). Interpretând coroborat prevederile art. 64 alin. (1) și ale art. 65 alin. (1) C. pr. pen., în cazul procurorilor sunt aplicabile cazurile de incompatibilitate reglementate la art. 64 alin. (1) lit. a)-d) și f) C. pr. pen.. Legiuitorul a exclus dintre cazurile de incompatibilitate a procurorului pe cel reglementat la art. 64 alin. (1) lit. e) C. pr. pen., conform căruia judecătorul este incompatibil dacă a efectuat, în cauză, acte de urmărire penală sau a participat, în calitate de procuror, la orice procedură desfășurată în fața unui judecător sau a unei instanțe de judecată.
Articolul 3 din Convenție consfințește una dintre valorile fundamentale ale societăților democratice. Chiar și în cele mai dificile situații, cum ar fi lupta împotriva terorismului sau a crimei organizate, Convenția interzice în termeni absoluți tortura, pedepsele și tratamentele inumane sau degradante. Art. 3 nu prevede nicio restricție, aspect prin care contrastează față de majoritatea clauzelor normative ale Convenției și Protocoalelor nr. 1 și 4, iar conform art. 15 § 2, el nu suferă nicio derogare, nici măcar în caz de pericol public ce amenință viața națiunii (Labita împotriva Italiei [MC], nr. 26.772/95, § 119, CEDO 2000-IV; Selmouni împotriva Franței [MC], nr. 25.803/94, § 95, CEDO 1999-V). Interzicerea torturii și a pedepselor sau tratamentelor inumane sau degradante este absolută, indiferent de provocările victimei (Chahal împotriva Regatului Unit, hotărârea din 15 noiembrie 1996, Culegere 1996-V, p. 1.855, § 79). Natura infracțiunii reproșate reclamantului este, așadar, lipsită de relevanță pentru analiza din perspectiva art. 3.
Pentru a intra sub incidența art. 3, un rău tratament trebuie să atingă un nivel minim de gravitate. Aprecierea acestui nivel minim este relativă prin esență; ea depinde de toate datele cauzei și, în special, de durata tratamentului, de efectele sale fizice și psihice, precum și, uneori, de sexul, vârsta și starea de sănătate a victimei. Atunci când un individ este privat de libertate, utilizarea forței fizice asupra sa atunci când ea nu este strict necesară prin comportamentul său, lezează demnitatea umană și constituie, în principiu, o încălcare a dreptului garantat de art. 3 (Labita împotriva Italiei, § 120, Ribitsch împotriva Austriei, hotărârea din 4 decembrie 1995, seria A nr. 336, pp. 25-26, § 38, și Tekin împotriva Turciei din 9 iunie 1998, Culegere 1998-IV, pp. 1.517-1.518, §§ 52 și 53).
Un anumit tratament este „inuman“, în special pentru că a fost aplicat cu premeditare ore întregi și pentru că a produs, dacă nu adevărate leziuni, cel puțin puternice suferințe fizice și morale, și, în același timp, „degradant“, deoarece este capabil să producă victimelor sale sentimente de teamă, angoasă și inferioritate, menite să le umilească și să le înjosească. Pentru ca o pedeapsă sau tratamentul care o însoțește să fie considerate „inumane“ sau „degradante“, suferința sau umilința trebuie, în orice caz, să le depășească pe cele pe care le presupune o anumită formă de tratament sau de pedeapsă legitimă. Întrebarea dacă tratamentul a avut ca scop umilirea sau înjosirea victimei este un alt element de luat în calcul ( v, de exemplu, hotărârile V. împotriva Regatului Unit [MC], § 71, CEDO 1999-IX, și Raninen împotriva Finlandei, pp. 2821-2822, § 55). Totuși, lipsa unui asemenea scop nu exclude în mod definitiv o constatare de încălcare a art. 3.
În ciuda caracterului subsidiar al rolului său în raport cu cel al instanțelor interne, în contextul special al drepturilor primordiale garantate de art. 2 și 3 din Convenție, pentru a stabili dacă în speță a avut loc încălcarea acestor articole, Curtea nu se consideră legată nici de constatările de fapt ale instanțelor naționale, nici de modul de soluționare a procedurilor interne, atunci când există motive serioase care fac inevitabilă abaterea de la ele.”
Plângerile privind relele tratamente trebuie susținute în fața Curții prin elemente de probă adecvate (v, mutatis mutandis, Klaas împotriva Germaniei, Hotărârea din 22 septembrie 1993, seria A nr. 269, § 30). Pentru aprecierea elementelor de probă, ea reține criteriul probei „dincolo de orice îndoială rezonabilă“. În cadrul procedurii în fața Curții nu există niciun obstacol procedural în calea admisibilității unor elemente de probă sau a unor formule predefinite aplicabile la aprecierea lor. Curtea adoptă concluziile care, în opinia sa, sunt susținute de o evaluare independentă a tuturor elementelor de probă, inclusiv deducțiile pe care le poate extrage din faptele și observațiile părților. În conformitate cu jurisprudența sa constantă, proba poate rezulta dintr-un fascicul de indicii sau din prezumții necontestate, suficient de grave, exacte și concordante. În plus, gradul de convingere necesar pentru a ajunge la o anumită concluzie și, în acest sens, repartizarea sarcinii probei sunt legate în mod intrinsec de specificitatea faptelor, de natura plângerii formulate și de dreptul convențional aflat în joc. Curtea este atentă și la gravitatea unei constatări conform căreia un stat contractant a încălcat drepturile fundamentale ( v, printre altele, Natchova și alții împotriva Bulgariei [MC], nr. 43.577/98 și 43.579/98, § 147, CEDO 2005-VII, și jurisprudența citată în aceasta).
Sensibilă la vulnerabilitatea deosebită a persoanelor aflate sub controlul exclusiv al agenților statului, cum sunt persoanele deținute, Procedura prevăzută de Convenție nu se pretează întotdeauna unei aplicări riguroase a principiului affirmanti incumbit probatio (proba îi revine celui care afirmă). Într-adevăr, în procedurile legate de cauzele de acest tip, în care un individ acuză agenți ai statului că i-ar fi încălcat drepturile ce îi sunt garantate prin Convenție, este inevitabil ca Guvernul pârât să fie uneori singurul care are acces la informațiile capabile să confirme sau să infirme aceste afirmații. Din acest motiv, faptul că Guvernul nu furnizează astfel de informații, fără a da acestui lucru o justificare mulțumitoare, poate nu numai să aducă atingere respectării de către un stat pârât a obligațiilor ce îi revin conform art. 38 § 1 a) din Convenție, ci și să îi permită Curții să tragă concluzii cu privire la temeinicia susținerilor reclamantului (v Khoudoyorov împotriva Rusiei, nr. 6.847/02, § 113, CEDO 2005-X (extrase); pentru același principiu, din perspectiva art. 2, v hotărârile Timurtaș împotriva Turciei, nr. 23.531/94, § 66, CEDO 2000-VI, Akkum și alții împotriva Turciei, nr. 21.894/93, § 185, CEDO 2005-II (extrase).
Imposibilitatea de a aduce lumină asupra circumstanțelor exacte ale unei cauze nu ridică obstacole în calea constatării unei încălcări materiale a art. 2, atunci când Curtea s-a aflat în această imposibilitate din motive imputabile în mod obiectiv organelor statului, și anume nerespectarea de către guvernul pârât a obligației sale de a explica într-o manieră mulțumitoare și convingătoare desfășurarea faptelor și de a expune elemente care să permită respingerea susținerilor reclamanților (Mansuroğlu împotriva Turciei, nr. 43.443/98, §§ 80 și 99-100, 26 februarie 2008, și jurisprudența citată în aceasta).
Această soluție a fost preferată de Curte datorită apropierii dintre situația persoanelor găsite vătămate sau moarte într-o zonă aflată sub controlul exclusiv al autorităților statului și cea a deținuților, a căror stare de sănătate ține de răspunderea statului. În cele două cazuri, persoanele în discuție se află într-o stare deosebit de vulnerabilă față de autorități, iar evenimentele în discuție, în totalitatea lor sau doar într-o mare parte, sunt cunoscute exclusiv de acestea ( v, mutatis mutandis, Akkum, § 211).
De această dată din perspectiva art. 3, că imposibilitatea de a stabili circumstanțele exacte în care o persoană a fost rănită, atunci când ea se afla sub controlul agenților statului, nu o împiedică să ajungă la o constatare a încălcării laturii materiale a acestui articol, în lipsa stabilirii de către guvernul pârât a desfășurării faptelor într-o manieră mulțumitoare și convingătoare, cu elemente de probă în sprijinul său.
Conștientă de necesitatea de a da dovadă de prudență în analiza evenimentelor cu beneficiul de a putea reveni [Bubbins împotriva Regatului Unit, nr. 50.196/99, § 147, CEDO 2005-II (extrase)], Curtea este pregătită să admită că, în anumite circumstanțe, poliția poate recurge la un anumit grad de forță, poate utiliza gaz lacrimogen și cătușe pentru a imobiliza un suspect.
În ceea ce privește ancheta inițiată pornind de la plângerile depuse de reclamant, pentru a fi considerată eficientă, aceasta ar fi trebuit să includă, de exemplu, investigații detaliate și eficiente, care să conducă la stabilirea circumstanțelor exacte ale prinderii reclamantului și, dacă ar fi fost cazul, la identificarea și la pedepsirea vinovaților, precum și să permită accesul efectiv al reclamantului la procedura de anchetă (Ay împotriva Turciei, nr. 30.951/96, §§ 59-60, 22 martie 2005; Pantea împotriva României, § 199).
Curtea reamintește că a statuat deja în mai multe cauze împotriva României că anchetele conduse de procurorii militari ridicau îndoieli serioase prin faptul că aceștia nu erau independenți prin raportare la polițiștii pe care trebuia să îi cerceteze (Barbu Anghelescu împotriva României, nr. 46.430/99, § 67, 5 octombrie 2004; Bursuc împotriva României, nr. 42.066/98, § 107, 12 octombrie 2004).
În concluzie, ancheta efectuată cu privire la plângerile penale ale reclamantului a dus la o rezoluție de neîncepere a urmăririi penale bazată exclusiv pe declarația părții interesate din 20 martie 1998 și pe probe neidentificate în rezoluția respectivă. Această anchetă este departe de a respecta cerințele de eficiență și efectivitate pe care le impune art. 3 din Convenție (Sultan Öner și alții împotriva Turciei, nr. 73.792/01, §§ 139-143, 17 octombrie 2006).
Este important să reamintească faptul că interdicția generală enunțată la art. 3 din Convenție le impune autorităților naționale obligația de a veghea asupra sănătății și confortului general ale unui deținut, ceea ce presupune, printre altele, obligația de a-l hrăni corespunzător ( v Ilașcu și alții împotriva Moldovei și Rusiei [MC], nr. 48.787/99, § 451, CEDO 2004-VII; Moisejevs împotriva Letoniei, nr. 64.846/01, § 78, 15 iunie 2006).
Este cazul să se reamintească faptul că, atunci când numai statul pârât are acces la informațiile care ar putea confirma sau infirma susținerile unui reclamant, faptul că acesta nu furnizează aceste informații, fără a oferi vreo justificare satisfăcătoare pentru omisiunea sa, îi poate permite Curții să tragă concluzii referitoare la temeinicia susținerilor reclamantului (Akkum și alții, § 209).
Tocmai din cauza acestui comportament inițial al polițiștilor, în speță, reacția ulterioară a reclamantului nu ar putea simplifica sarcina probei ce îi revine Guvernului, care trebuie să demonstreze că forța folosită în timpul intervenției nu a fost excesivă sau disproporționată (v, per a contrario, Abdulkadir Aktaș împotriva Turciei, nr. 38.851/02, § 83, 31 ianuarie 2008).
În trecut, Curtea a avut ocazia de a analiza compatibilitatea utilizării cătușelor și a altor instrumente de constrângere cu dispozițiile art. 3 din Convenție. Astfel, ea a statuat că recurgerea la astfel de mijloace de constrângere nu ridică în mod normal nicio problemă în ceea ce privește art. 3 atunci când ea este legată de o detenție legală și nu este însoțită de utilizarea forței sau expunerea în public dincolo de ceea ce se poate considera ca necesar în limite rezonabile. În acest sens, trebuie luat în considerare, de exemplu, înlăturarea pericolului ca persoana să fugă sau să producă vătămări sau alte prejudicii (Raninen împotriva Finlandei, p. 2.822, § 56; Mathew împotriva Olandei, nr. 24.919/03, § 180, CEDO 2005-IX).
Atunci când s-a recurs la mijloace de constrângere, Curții îi revine obligația de a stabili dacă nu s-a depășit, în ceea ce privește utilizarea forței, gradul de proporționalitate impus de comportamentul reclamantului (Koutcherouk împotriva Ucrainei, §§ 140-145, CEDO 2007-…). În ceea ce privește analiza necesității de a imobiliza persoanele deținute în afara mediului penitenciar, Curtea acordă o importanță deosebită circumstanțelor fiecărei spețe în parte și se pliază unei analize de la caz la caz (Gorodnitchev împotriva Rusiei, nr. 52.058/99, § 102, 24 mai 2007).
Autoritățile au obligația de a proteja sănătatea persoanelor private de libertatea lor și, în acest context, lipsa îngrijirilor medicale adecvate poate constitui un tratament contrar art. 3 din Convenție (Kudła împotriva Poloniei [MC], § 94, CEDO 2000-XI; Keenan împotriva Regatului Unit, § 111, CEDO 2001-III).
În lipsa oricărei justificări din partea Guvernului, acest risc ar fi putut fi acoperit prin întărirea escortei care îl însoțea pe reclamant și că, prin urmare, recurgerea la lanțuri pentru a imobiliza picioarele reclamantului a avut ca obiect limitarea mișcării părții într-un mod nerezonabil (Gorodnitchev, § 105). La aceasta se adaugă caracterul public necontestat al măsurii în cauză.
Guvernul i-a reproșat reclamantului, încă din stadiul analizei inițiale a admisibilității, că a omis să aducă la cunoștința parchetului competent doleanțele sale referitoare la condițiile materiale de detenție impuse în Comisariatul de Poliție (Rupa împotriva României (dec.), nr. 58.478/00, 14 decembrie 2004, § 91).
Reclamantul pretinde că lipsa unei anchete eficiente cu privire la susținerile sale de rele tratamente l-a lipsit de accesul la o instanță care să poată statua asupra cererii sale de despăgubire și invocă în acest sens art. 6 § 1 din Convenție.
În contextul susținerilor de încălcare a art. 3 din Convenție, Curtea a considerat întotdeauna că ar trebui să analizeze capetele de cerere ce țin de inexistența, de nelegalitatea sau de ineficiența procedurilor de despăgubire din perspectiva art. 13 din Convenție, ale cărui garanții sunt mai mari decât cele ale art. 6 (Aydın împotriva Turciei, Hotărârea din 25 septembrie 1997, Culegere 1997-VI, p. 1895, § 102; Egmez împotriva Ciprului, § 102, CEDO 2000-XII).
Art. 13 din Convenție prevede următoarele: „Orice persoană, ale cărei drepturi și libertăți recunoscute de prezenta convenție au fost încălcate, are dreptul să se adreseze efectiv unei instanțe naționale, chiar și atunci când încălcarea s-ar datora unor persoane care au acționat în exercitarea atribuțiilor lor oficiale.”
Articolul 13 din Convenție garantează existența în dreptul intern a unei căi de atac care să permită valorificarea drepturilor și libertăților prevăzute de Convenție, astfel cum le consfințește aceasta. Consecința acestei prevederi este, așadar, că impune o cale de atac internă care să abiliteze instanța națională competentă să fie sesizată cu conținutul unui „capăt de cerere pertinent“, întemeiat pe Convenție, și să ofere reparația potrivită, chiar dacă statele contractante se bucură de o anumită marjă de apreciere în ceea ce privește modalitatea de a se conforma obligațiilor care le sunt impuse de această prevedere. Sfera de aplicare a obligației ce rezultă din art. 13 variază în funcție de tipul capătului de cerere pe care reclamantul îl întemeiază pe Convenție. Totuși, calea de atac prevăzută de art. 13 trebuie să fie „efectivă“ atât în drept, cât și în practică, în special în sensul că exercitarea sa nu trebuie să fie împiedicată nejustificat prin actele sau omisiunile autorităților statului pârât (Aydın împotriva Turciei, s, pp. 1895-1896, § 103; Cobzaru împotriva României, nr. 48.254/99, § 80, 26 iulie 2007).
Capetele de cerere enunțate de reclamant în această privință pot, așadar, „să fie susținute“ în sensul art. 13 (Boyle și Rice împotriva Regatului Unit, Hotărârea din 27 aprilie 1988, seria A nr. 131, p. 23, § 52; Cobzaru, § 83). Autoritățile aveau, așadar, obligația de a realiza o anchetă efectivă cu privire la susținerile reclamantului referitoare la relele tratamente suferite când s-a aflat sub autoritatea poliției Curtea reamintește că a analizat deja plângeri privind rele tratamente comise de agenți ai statului român și că a statuat că, deși instanțele civile nu sunt ținute de aprecierea pe care organele de urmărire penală o dau faptelor, importanța acordată anchetei penale ce a precedat sesizarea instanței civile este atât de mare încât o acțiune civilă separată ar fi fost iluzorie și teoretică, de vreme ce în practică ar fi fost înlăturate chiar și cele mai convingătoare probe (Cobzaru, 83).
Procurorii care erau competenți la data evenimentelor să dispună plasarea în detenție pentru o primă perioadă maximă de 30 de zile nu puteau fi considerați drept „magistrați împuterniciți prin lege cu exercitarea atribuțiilor judiciare“ în sensul art. 5 § 3 din Convenție (v Cauza Pantea, §§ 238-239).
Durata totală a detenției reclamantului înainte de a fi adus în fața unui judecător sau a altui magistrat în sensul art. 5 § 3 a fost, așadar, de circa 4 luni. Deoarece Curtea a statuat deja că o astfel de durată nu respectă cerințele §ui 3 al art. 5 din Convenție (Cauza Pantea, § 242), rezultă că a avut loc încălcarea acestei prevederi.
§ 5 al art. 5 din Convenție este respectat atunci când se poate cere reparație pentru o privare de libertate luată și executată în condiții contrare §§ 1, 2, 3 sau 4 (Wassink împotriva Olandei, Hotărârea din 27 septembrie 1990, seria A nr. 185-A, p. 14, § 38). Dreptul la reparație enunțat la § 5 presupune așadar ca o încălcare a unuia dintre celelalte paragrafe să fi fost stabilită de o autoritate națională sau de instituțiile Convenției (N.C. împotriva Italiei [MC], nr. 24.952/94, § 49, CEDO 2002-X), ceea ce s-a întâmplat în cauza de față.
Prevederile legislative în vigoare la data evenimentelor nu permiteau obținerea unei reparații pentru o detenție contrară Convenției, în lipsa unei soluții de achitare sau a unei rezoluții de neîncepere a urmăririi penale în beneficiul părții interesate (Cauza Pantea, §§ 264-271). Or, deoarece reclamantul nu se află în niciuna dintre aceste situații, Curtea nu distinge în speță niciun motiv să se abată de la constatarea sa anterioară.
Prin urmare, art. 5 § 5 din Convenție a fost încălcat.
În materie de privare de libertate, garanția prevăzută de art. 5 § 4 din Convenție are întâietate față de cea prevăzută de art. 13 din Convenție, constituind lex specialis (Chahal împotriva Regatului Unit, Hotărârea din 15 noiembrie 1996, Culegere 1996-V, §§ 126 și 146; Bassaïeva împotriva Rusiei, § 159, 5 aprilie 2007; Smatana împotriva Republicii Cehe, § 145, 27 septembrie 2007). Curtea nu consideră necesar în speță să stabilească dacă a avut loc nerespectarea cerințelor mai puțin stricte ale art. 13 din Convenție.
Art. 6 §§ 1, 2 și 3 din Convenție prevede următoarele:
„1. Orice persoană are dreptul la judecarea cauzei sale în mod echitabil, public și în termenrezonabil, de către o instanță independentă și imparțială, instituită de lege, care va hotărî (…) asupra temeiniciei oricărei acuzații penale îndreptate împotriva sa. (…)
2. Orice persoană acuzată de o infracțiune este prezumată nevinovată până ce vinovăția sa va fi legal stabilită.
3. Orice acuzat are, în special, dreptul: (…)
b)să dispună de timpul și de înlesnirile necesare pregătirii apărării sale;
c)să se apere el însuși sau să fie asistat de un apărător ales de el și, dacă nu dispune de mijloacele necesare remunerării unui apărător, să poată fi asistat în mod gratuit de un avocat din oficiu, atunci când interesele justiției o cer;
d)să audieze sau să solicite audierea martorilor acuzării și să obțină citarea și audierea martorilor apărării în aceleași condiții ca și martorii acuzării; (…) ”
Cum cerințele §§ 2 și 3 ale art. 6 din Convenție reprezintă aspecte speciale ale dreptului la un proces echitabil garantat de § 1, Curtea va analiza capetele de cerere formulate de reclamant din perspectiva acestor texte coroborate (v, printre altele, Doorson împotriva Olandei, Hotărârea din 26 martie 1996, Culegere 1996-II, pp. 469-470, § 66, și Van Mechelen și alții împotriva Olandei, Hotărârea din 23 aprilie 1997, Culegere 1997-III, p. 711, § 49).
Articolul 6 din Convenție are ca obiectiv principal, în materie penală, asigurarea unui proces echitabil în fața unei „instanțe“ competente să hotărască „asupra temeiniciei acuzați[ei]“, însă din aceste dispoziții nu rezultă că fazele care se desfășoară înaintea procedurii de judecată nu ar fi avute în vedere. Cerințele art. 6 din Convenție, în special cele din § 3 al acestuia, pot și ele să joace un rol înainte de sesizarea judecătorului fondului dacă și în măsura în care nerespectarea lor inițială riscă să compromită în mod grav caracterul echitabil al procesului (v, de exemplu, Imbrioscia împotriva Elveției, Hotărârea din 24 noiembrie 1993, seria A nr. 275, p. 13, § 36).
Modalitățile de aplicare a art. 6 §§ 1 și 3 c din Convenție în timpul urmăririi penale depind de particularitățile procedurii și de circumstanțele cauzei. Pentru a se asigura că rezultatul urmărit de art. 6 din Convenție – dreptul la un proces echitabil – a fost atins, trebuie văzut în fiecare caz dacă, în lumina procedurii în ansamblul său, restricția l-a privat pe acuzat de un proces echitabil (v, mutatis mutandis, John Murray împotriva Regatului Unit, Hotărârea din 8 februarie 1996, Culegere 1996I, pp. 54-55, §§ 63-64
În ceea ce privește admisibilitatea probelor, această chestiune intră în primul rând sub incidența regulilor dreptului intern și că, în principiu, instanțelor naționale le revine sarcina de a aprecia elementele de probă administrate de acestea. Sarcina stabilită în competența Curții prin Convenție constă în special în a cerceta dacă procedura privită în ansamblul său a îmbrăcat un caracter echitabil (v, printre altele, Doorson, p. 470, § 67, Van Mechelen și alții, p. 711, § 50, Sadak și alții împotriva Turciei, nr. 29.900/96, 29.901/96, 29.902/96 și 29.903/96, § 63, CEDO 2001-VIII, și Craxi împotriva Italiei (nr. 1), nr. 34.896/97, § 84, 5 decembrie 2002).
Pe de altă parte, dacă este adevărat faptul că probele trebuie în principiu să fie administrate în fața acuzatului în ședință publică, în vederea unei dezbateri contradictorii, acest principiu nu este lipsit de excepții, sub rezerva respectării drepturilor apărării. Astfel, drepturile apărării sunt limitate într-un mod incompatibil cu garanțiile art. 6 din Convenție atunci când o condamnare se întemeiază exclusiv sau într-o măsură hotărâtoare pe depoziții ale unei persoane pe care acuzatul nu a putut să o interogheze sau să o vadă interogată nici în stadiul de urmărire penală, nici în timpul dezbaterilor ( v Saïdi împotriva Franței, Hotărârea din 20 septembrie 1993, seria A nr. 261-C, pp. 56-57, §§ 43-44).
Dacă îi recunoaște oricărui acuzat dreptul „să se apere el însuși sau să fie asistat de un apărător (…)“, art. 6 § 3 c) din Convenție nu precizează condițiile de exercitare a acestui drept. Astfel, el le lasă statelor contractante dreptul să aleagă mijloacele potrivite pentru a permite sistemului lor judiciar să îl garanteze; sarcina Curții constă în a cerceta dacă metoda pe care au ales-o respectă cerințele unui proces echitabil (Quaranta împotriva Elveției, Hotărârea din 24 mai 1991, seria A nr. 205, p. 16, § 30). În acest sens, nu trebuie uitat faptul că Convenția are ca scop „protejarea unor drepturi nu teoretice sau iluzorii, ci concrete și efective“ și că doar numirea unui avocat nu asigură prin ea însăși eficiența asistenței pe care i-o poate acorda acuzatului (Imbrioscia împotriva Elveției, Hotărârea din 24 noiembrie 1993, seria A nr. 275, p. 13, § 38, și Artico împotriva Italiei, Hotărârea din 13 mai 1980, seria A nr. 37, p. 16, § 33).
Din acest motiv, statului nu i se poate imputa răspunderea pentru orice deficiență a asistenței din partea unui avocat numit din oficiu sau ales de acuzat. Din independența baroului față de stat rezultă faptul că organizarea apărării aparține, în mare parte, acuzatului și avocatului său, numit din oficiu cu titlu de asistență judiciară sau retribuit de clientul său (Cuscani împotriva Regatului Unit, nr. 32.771/96, § 39, 24 septembrie 2002). Art. 6 § 3 c din Convenție nu obligă autoritățile naționale competente să intervină decât dacă lipsurile avocatului numit din oficiu sunt vădite sau dacă sunt informate despre acest lucru într-un mod neechivoc printr-o altă modalitate (Kamasinski împotriva Austriei, Hotărârea din 19 decembrie 1989, seria A nr. 168, p. 33, § 65, și Daud împotriva Portugaliei, Hotărârea din 21 aprilie 1998, Culegere 1998-II, pp. 749-750, § 38).
Curtea subliniază, in fine, importanța pe care trebuie să i-o acorde, în analiza noțiunii de proces echitabil, aparențelor precum și sensibilității crescute a publicului față de garanțiile unei bune justiții (Borgers împotriva Belgiei, Hotărârea din 30 octombrie 1991, seria A nr. 214 B, § 24; Öcalan împotriva Turciei [MC], nr. 46.221/99, CEDO 2005-IV). Ea reamintește și faptul că, în materie de echitate, statele contractante se bucură de o marjă de apreciere mai redusă în anchetele penale decât în domeniul contenciosului civil (Dombo Beheer B.V. împotriva Olandei, Hotărârea din 27 octombrie 1993, seria A nr. 274, § 32).
Prin urmare, a avut loc încălcarea art. 8 din Convenție.[19]
Pentru aprecierea elementelor de fapt ea se bazează pe principiul probei „dincolo de orice îndoială rezonabilă”, dar adaugă că o asemenea probă poate rezulta dintr-un ansamblu de indicii sau de prezumții necontestate, suficient de grave, precise și concordante; în plus, poate fi avut în vedere comportamentul părților în timpul aprecierii probelor (Orhan c. Turciei, Cererea nr. 25.656/1994, § 264, Hotărârea din 18 iunie 2002).
Curtea trebuie să dea dovadă de prudență în a asuma rolul de instanța competentă pentru a aprecia faptele, cu excepția situației în care acest lucru devine inevitabil din cauza circumstanțelor cauzei (McKerr împotriva Marii Britanii, Cererea nr. 28.883/95, Decizia din 4 aprilie 2000). În principiu, atunci când în speța au fost făcute anchete interne, nu este sarcina Curții să substituie propria interpretare a faptelor celei a autorităților interne, a căror sarcină este stabilirea faptelor pe baza probelor din cauză. Curtea nu este obligată să țină cont de constatările acestor autorități, ea putând face o evaluare proprie în lumina ansamblului informațiilor de care dispune, dar ea trebuie să se afle în posesia unor elemente convingătoare, care să conducă la o altă apreciere a faptelor decât cea a judecătorilor naționali (Klaas împotriva Germaniei, Hotărârea din 22 septembrie 1993, seria A nr. 269, p. 17, § 29).
Atunci când un individ este privat de libertate sau, în general, intră în contact cu agenții forțelor de ordine, utilizarea forței fizice asupra sa, atunci când aceasta nu este determinată de comportamentul acestuia, aduce atingere demnității umane și constituie, în principiu, o încălcare a dreptului garantat de art. 3 din Convenție (Labita împotriva Italiei, [M.C.], Cererea nr. 26.772/95, § 120, CEDO 2000-IV, și Pantea împotriva României, Cererea nr. 33.343/96, § 185-186, Hotărârea din 3 iunie 2003, nepublicată).
Curtea concluzionează că art. 3 din Convenție a fost încălcat în această privință.
Atunci când o persoană afirmă în mod credibil că a suferit, din partea Poliției sau a altor servicii asemănătoare ale statului, tratamente contrare art. 3 din Convenție, această dispoziție, combinată cu obligația generală impusă statului prin art. 1 din Convenție de a „recunoaște oricărei persoane aflate sub jurisdicția [sa] drepturile și libertățile definite (…) [în] Convenție”, impune, în consecința, existența unei anchete oficiale efective. Această anchetă, asemenea celei impuse de art. 2 din Convenție, trebuie să fie de natură a conduce la identificarea și pedepsirea persoanelor vinovate (Labita împotriva Italiei, § 131).
Pentru ca o anchetă privind infracțiunile de omucidere sau de rele tratamente comise de către agenții statului să poată fi considerată ca efectivă, se poate considera, în general, că este necesar ca persoanele competențe să desfășoare ancheta, precum și cele care au efectuat cercetările să fie independente de persoanele implicate în evenimente (v, de exemplu, hotărârile Gulec împotriva Turciei din 27 iulie 1998, Culegere 1998-IV, § 81-82, și Ogur împotriva Turciei, [M.C.], Cererea nr. 21.954/93, CEDO 1999-III, § 91-92). Acest lucru presupune nu numai absența oricărei legături ierarhice sau instituționale, ci și o independență practică (v, de exemplu, hotărârea Ergi împotriva Turciei din 28 iulie 1998, Culegere 1998-IV, § 83-84, și Kelly și alții împotriva Marii Britanii, Cererea nr. 30.054/96, § 114, Hotărârea din 4 mai 2001).
Independența procurorilor militari care au efectuat ancheta în privința polițiștilor poate fi pusă la îndoială, avându-se în vedere reglementarea internă în vigoare la momentul faptelor. Principiile generale în materie de obligații pozitive care decurg din art. 2 din Convenție și utilizarea, de către funcționarii statului, a forței letale sunt rezumate în hotărârea Soare și alții (§§ 126–128 și 130).
Curtea reamintește responsabilitatea care îi revine, de a examina cu deosebită atenție pretinsa încălcare a acestei dispoziții, luând în considerare nu doar actele funcționarilor statului care au recurs efectiv la forță, ci și toate circumstanțele în privința acestora, în special pregătirea și controlul exercitat asupra acestora (McCann și alții împotriva Regatului Unit, 27 septembrie 1995, pct. 150, seria A, nr. 324). Polițiștilor nu trebuie să le lipsească precizia atunci când își exercită funcțiile, fie în contextul unei operațiuni pregătite, fie în cel al urmăririi spontane a unei persoane percepute ca fiind periculoasă: un cadru juridic și administrativ trebuie să definească condițiile limitate în care responsabilii privind aplicarea legii pot să recurgă la forță și să utilizeze arme de foc, ținând seama de normele internaționale elaborate în domeniu (Hamiyet Kaplan și alții împotriva Turciei, nr. 36749/97, pct. 49, 13 septembrie 2005, și Makaratzis, §59 in fine).
Curtea a decis, într-un cauză privind o operațiune a poliției care s-a soldat cu focuri de armă care au produs leziuni grave și o infirmitate fizică și psihică permanentă unei persoane suspectate de a fi comis o infracțiune, că în cadrul legislativ românesc care reglementează folosirea armelor de foc și a muniției (Legea nr. 17/1996) nu pare să fie suficient să se ofere „prin lege” nivelul de protecție a dreptului la viață impus în societățile democratice contemporane în Europa (Soare și alții, pct. 132).
În speță era vorba despre o operațiune polițienească în care polițistul a trebuit să reacționeze fără a se pregăti (v, a contrario, Rehbock împotriva Sloveniei, nr. 29462/95, pct. 71–72, CEDO 2000–XII) și, în acest caz, este necesar ca sfera de aplicare a obligației pozitive ce revine autorităților interne să fie interpretată astfel încât să nu le impună acestora o sarcină insuportabilă (v, mutatis mutandis, Mahmut Kaya împotriva Turciei, nr. 22535/93, § 86, CEDO 2000–III). Totuși, reacțiile spontane ale polițistului trebuiau să fie compatibile cu instrucțiunile relevante în materie de intervenții polițienești.
Lipsa unor reguli clare poate explica reacția polițistului A.S., care a tras un foc de armă în direcția lui A. Cobzaru pentru a-l prinde, deși acesta nu era, în mod clar, înarmat. Polițistul a acționat astfel în mod total autonom luând inițiative necugetate, ceea ce probabil nu s-ar fi întâmplat dacă beneficia de o instrucție corespunzătoare (v, mutatis mutandis, Makaratzis, §70).
Curtea se confruntă cu versiuni contradictorii ale evenimentelor care au condus la pierderea vieții fiului reclamantului. Totuși, reamintește că, în general, nu are obligații în raport cu constatările instanțelor interne și este liberă să facă propria evaluare ținând seama de toate elementele de care dispune [Iambor împotriva României (nr. 1), nr. 64536/01, pct. 166, 24 iunie 2008].
Pentru aprecierea probelor, Curtea adoptă, în general, criteriul probei „dincolo de orice îndoială rezonabilă”. O asemenea probă poate reieși dintr-o serie de indicii sau din supoziții necontestate, suficient de grave, precise și concordante. Atunci când evenimentele în cauză, în ansamblul lor sau în mare parte, sunt cunoscute exclusiv de autorități, orice vătămare corporală sau deces survenit în această perioadă dă naștere la puternice prezumții de fapt. În realitate, trebuie să se considere că sarcina probei revine autorităților, care trebuie să ofere o explicație satisfăcătoare și convingătoare cu privire la derularea faptelor și să expună elemente solide care permit respingerea susținerilor reclamantului [Salman împotriva Turciei (MC), nr. 21986/93, pct. 100, CEDO 2000‑VII, și Mansuroğlu împotriva Turciei, nr. 43443/98, pct. 78, 26 februarie 2008].
Reiese că, atunci când se reproșează agenților săi că au recurs la o forță potențial letală în circumstanțe aflate sub controlul lor, cu încălcarea art. 2 § 2 din Convenție, Guvernului pârât îi revine sarcina de a stabili că forța în cauză nu a depășit ceea ce era „absolut necesar” și că era „strict proporțională” cu oricare dintre scopurile autorizate prin această dispoziție.
În plus, polițistul nu a susținut că ar fi avut motive să creadă că fiul reclamantului comisese infracțiuni grave, că ar fi fost periculos și că nearestarea sa ar fi avut consecințe negative ireversibile (v, a contrario, Makaratzis, §§64–66). Având în vedere derularea faptelor, trăgând un foc de armă în direcția fiului reclamantului pentru a-l prinde, în plină noapte, polițistul nu a luat toate măsurile de precauție suficiente pentru a-i proteja viața (v, mutatis mutandis, Alikaj și alții, §§ 66–77, 29 martie 2011), în contextul lipsei unor reguli clare privind folosirea armelor de foc de către forțele de ordine.
Întrucât autoritățile române nu au demonstrat că forța potențial letală utilizată împotriva fiului reclamantului nu a depășit ceea ce era „absolut necesar”, că era strict „proporțională” și că urmărea unul din scopurile autorizate de art. 2 § 2, răspunderea statului este angajată în speță.
Principiile generale cu privire la obligațiile procedurale care decurg din art. 2 din Convenție sunt rezumate în hotărârea Soare și alții .
A avut loc o anchetă, reprezentanții parchetului s-au sesizat în cauză și au investigat circumstanțele decesului fiului reclamantului. Parchetele au pronunțat, într-o primă etapă, neînceperea urmării penale pe motiv că intervenția polițistului a fost legitimă și, ulterior, încetarea urmării penale, în absența caracterului penal al acestei intervenții. În prezent, Curtea trebuie să facă o evaluare a caracterului „efectiv” al anchetei și a diligenței cu care aceasta a fost efectuată [Ramsahai și alții împotriva Țărilor de Jos (MC), nr. 52391/99, pct. 324, CEDO 2007–II].
Deși art. 2 din Convenție nu impune autorităților de anchetă obligația de a răspunde oricărei cereri de măsuri de investigare care ar putea fi făcută de rudele victimei, acestea din urmă trebuie să fie implicate în procedură în măsura în care este necesar pentru a le proteja interesele legitime (Güleç împotriva Turciei, 27 iulie 1998, pct. 82, Culegere 1998‑IV). În speță, din dosar nu reiese că reclamantul ar fi fost implicat în mod adecvat în cadrul actelor de anchetă, informat sau consultat cu privire la probele sau mărturiile propuse de autorități (v mutatis mutandis, Predică împotriva României, nr. 42344/07, § 71, 7 iunie 2011).
La mai mult de 6 ani de la evenimente, ancheta efectuată de parchet cu privire la operațiunea polițienească efectuată este încă pendinte. Este vorba despre o perioadă de timp foarte lungă, ce riscă să complice colectarea de către autoritățile naționale a probelor și stabilirea faptelor (v, mutatis mutandis, Ismail Altun împotriva Turciei, nr. 22932/02, pct. 82, 21 septembrie 2010). În consecință, Curtea respinge excepția de neepuizare a căilor de atac interne, invocată de Guvern.
Procedurile efectuate în ceea ce privește operațiunea polițienească din 19 septembrie 2006 nu pot reprezenta o anchetă rapidă și eficientă. Autoritățile române nu au respectat obligația procedurală care rezultă din art. 2 din Convenție. În consecință, s-a produs o încălcare a acestei dispoziții sub aspect procedural.[20]
În Hotărârea CEDO din 6 mai 2003, Cauza Coban (Asim Babuscum) împotriva Spaniei, reclamantul invoca nulitatea înregistrărilor convorbirilor sale telefonice, întrucât nu îndeplineau condițiile de legalitate și proporționalitate. După ce a reamintit faptul că admisibilitatea probelor este o problemă ce ține de reglementările naționale și că revine jurisdicțiilor naționale să aprecieze elementele care le sunt prezentate, Curtea de la Strasbourg a stabilit că respectiva condamnare penală a intervenit în urma unei proceduri contradictorii, pe baza probelor discutate de părți. Reclamantul a avut posibilitatea de a interoga martorii audiați și de a contracara depozițiile care îi erau defavorabile. De asemenea, în privința înregistrărilor convorbirilor telefonice s-a constatat că instanțele naționale au confirmat legalitatea strângerii acestor probe, iar reclamantul ar fi putut face observații în fața judecătorului cu privire la aceste înregistrări, care nu au constituit, de altfel, singurul mijloc de probă invocat de acuzare. Totodată, și în Hotărârea din 16 noiembrie 2006, Cauza Klimentyev împotriva Rusiei, CEDO a statuat că, pentru a asigura dreptul la un proces echitabil, este esențial ca toate probele să fie prezentate de față cu acuzatul, în cadrul unei audieri publice, pentru a se putea oferi contraargumente. Acest lucru nu înseamnă totuși că declarațiile martorilor trebuie făcute în fața tribunalului pentru a fi admise ca mijloace de probă. Utilizarea declarațiilor din faza de instrucție penală a cazului nu încalcă, în principiu, prevederile art. 6 § 3 din C.E.D.H. , atât timp cât se respectă dreptul la apărare. De regulă, acest drept impune ca acuzatul să aibă ocazia de a pune întrebări martorului care depune mărturie împotriva sa, fie atunci când face aceste declarații, fie într-un stadiu ulterior al procedurilor.
În acord cu jurisprudența instanței de la Strasbourg (în acest sens, v hotărârile pronunțate în cauzele CEDO: Procola împotriva Luxemburgului; Le Compte, van Leuven, de Meyer împotriva Belgiei; Thorgeir Thorgeirson împotriva Islandei; Hauschildt împotriva Danemarcei; Kleyn împotriva Olandei; Piersack împotriva Belgiei; De Cubber împotriva Belgiei; Grieves împotriva Regatului Unit; Kyprianou împotriva Ciprului; Wettstein împotriva Elveției; Padovani împotriva Italiei; Rudnichenko împotriva Ucrainei; Castillo Algar împotriva Spaniei; Micallef împotriva Maltei), că imparțialitatea magistratului, ca o garanție a dreptului la un proces echitabil, poate fi apreciată într-un dublu sens: un demers subiectiv, ce tinde a determina convingerea personală a unui judecător într-o cauză anume, ceea ce semnifică așa-numita imparțialitate subiectivă, și un demers obiectiv, cu scopul de a determina dacă acesta a oferit garanții suficiente pentru a exclude orice îndoială legitimă în privința sa, ceea ce semnifică așa-numita imparțialitate obiectivă. Imparțialitatea subiectivă este prezumată până la proba contrară, atitudinea părtinitoare a judecătorului într-o anumită cauză urmând a fi dovedită; în schimb, aprecierea obiectivă a imparțialității constă în a analiza dacă, independent de conduita personală a judecătorului, anumite împrejurări care pot fi verificate dau naștere unor suspiciuni de lipsă de imparțialitate; așadar, se poate aplica testul obiectiv pentru a determina dacă judecătorul oferă suficiente garanții pentru a exclude orice bănuială legitimă în privința sa (Hotărârea din 1 octombrie 1982, Cauza Piersack împotriva Belgiei, § 30). În aplicarea acestui test, opinia părții cu privire la imparțialitatea judecătorului cauzei este importantă, dar nu decisivă. Esențial este ca bănuielile referitoare la imparțialitate să poată fi justificate rezonabil, caz în care judecătorul bănuit de incompatibilitate trebuie să se retragă de la soluționarea cauzei (Hotărârea din 11 iulie 2013, Cauza Rudnichenko împotriva Ucrainei, § 113, Hotărârea din 15 octombrie 2009, Cauza Micallef împotriva Maltei, § 98). De asemenea, CEDO admite că nu există o delimitare clară între aspectul obiectiv și cel subiectiv și că, pentru a statua asupra imparțialității judecătorului, același act al unui judecător poate fi analizat atât prin prisma demersului subiectiv, cât și a celui obiectiv (Hotărârea din 5 februarie 2009, Cauza Olujic împotriva Croației, §§ 57 și următoarele, Hotărârea din 11 iulie 2013, Cauza Rudnichenko împotriva Ucrainei, § 114).
Valorificarea acestor principii în dreptul procesual penal român se realizează prin reglementarea, în cuprinsul dispozițiilor art. 64 C. pr. pen., a cazurilor de incompatibilitate ale judecătorului.
Situația vizată își are sediul materiei în dispozițiile art. 64 alin. (1) lit. f) C. pr. pen., ce reglementează un caz de incompatibilitate cu o sferă largă de incidență, de natură să acopere „aparența de incompatibilitate” (lipsa aparenței de imparțialitate), consacrată jurisprudențial de CEDO. Potrivit art. 64 alin. (1) lit. f) C. pr. pen., „Judecătorul este incompatibil dacă: […] f) există o suspiciune rezonabilă că imparțialitatea judecătorului este afectată“. Curtea constată astfel că, în cazul recuzării pentru cazul de incompatibilitate reglementat la art. 64 alin. (1) lit. f) din Codul de procedură penală, criteriul general acceptat pentru excludere este percepția rezonabilă de subiectivism, modalitățile de a stabili dacă există percepția de subiectivism evoluând, în jurisprudența instanței europene, de la o „probabilitate mare” de subiectivism până la o „probabilitate reală”, o „posibilitate substanțială” și o „suspiciune rezonabilă” de subiectivism. Percepția de subiectivism se măsoară prin standardul obiectiv al observatorului rezonabil, așadar, aspectul decisiv este dacă temerile că un anumit judecător ar fi lipsit de imparțialitate pot fi considerate ca justificate, în mod obiectiv, de către un observator rezonabil care reprezintă societatea. Cu alte cuvinte, în cazurile în care se solicită recuzarea unui judecător, cercetarea trebuie să stabilească nu dacă a existat în fapt subiectivism conștient sau inconștient din partea acestuia, ci dacă o persoană rezonabilă și bine informată ar percepe existența unui atare subiectivism[21]
Cât privește critica referitoare la încălcarea dispozițiilor constituționale ale art. 21 referitor la accesul liber la justiție și ale art. 24 referitor la dreptul la apărare, în pofida relațiilor de încredere dintre avocat și client, nu se poate acorda un caracter absolut dreptului garantat de art. 6 § 3 lit. c) din C.E.D.H. . Acesta este subordonat obligatoriu unor limitări atunci când instanțele au sarcina de a decide dacă interesele justiției impun numirea unui apărător din oficiu pentru acuzat. La numirea avocatului respectiv, instanțele naționale trebuie inevitabil să țină cont de dorința acuzatului. Cu toate acestea, instanțele pot să nu țină seama de aceasta dacă există motive pertinente și suficiente pentru a considera că interesele justiției o impun (Hotărârea din 25 septembrie 1992, Cauza Croissant împotriva Germaniei, § 29, Hotărârea din 25 martie 2008, Cauza Vitan împotriva României, § 59, Hotărârea din 8 februarie 2011, Cauza Micu împotriva României, § 103).
Dincolo de importanța relațiilor de încredere dintre avocat și client, nu se poate conferi un caracter absolut dreptului garantat de art. 6 § 3 c). El este în mod necesar supus anumitor limitări atunci când, așa cum este cazul în speță, instanțele au obligația de a hotărî dacă interesele justiției impun asigurarea unui apărător numit din oficiu pentru acuzat. Desemnând un avocat din oficiu, instanțele naționale trebuie, desigur, să țină cont de voința acuzatului. Totuși, ele pot să treacă dincolo de această limită dacă există motive întemeiate și suficiente de a considera că interesele justiției o impun (Croissant împotriva Germaniei, Hotărârea din 25 septembrie 1992, seria A, nr. 237-B, § 29).
Aceste elemente îi sunt suficiente Curții pentru a constata că cerințele art. 6 §§ 1 și 3 au fost respectate de instanțele interne. Prin urmare, nu a avut loc încălcarea acestor prevederi din Convenție.[22]
Art. 6 § 3 lit. c) din Convenție recunoaște oricărui acuzat dreptul de a fi asistat de un apărător ales de el (Pakelli împotriva Germaniei, 25 aprilie 1983, § 31, serie A nr. 64). Cu toate acestea și în pofida relațiilor de încredere dintre avocat și client, nu se poate acorda un caracter absolut dreptului garantat de art. 6 § 3 lit. c). Acesta este subordonat obligatoriu unor limitări atunci când instanțele au sarcina de a decide dacă interesele justiției impun numirea unui apărător din oficiu pentru acuzat. La numirea avocatului respectiv, instanțele naționale trebuie inevitabil să țină cont de dorința acuzatului. Cu toate acestea, instanțele pot să nu țină seama de aceasta dacă există motive pertinente și suficiente pentru a considera că interesele justiției o impun (Croissant împotriva Germaniei, 25 septembrie 1992, seria A, nr. 237-B, § 29, și Vitan împotriva României, nr. 42.084/02, § 59, 25 martie 2008).
Faptul că reclamantul nu a fost asistat de avocatul ales în cadrul primelor interogatorii nu a adus atingere caracterului echitabil al procedurii penale în ansamblu. Rezultă că acest capăt de cerere este în mod vădit nefondat și trebuie respins, în temeiul art. 35 § 3 și 4 din Convenție.[23]
Din jurisprudența instanței de la Strasbourg rezultă că limitările admise de aceasta reprezintă expresia preocupării pentru prevenirea unor dubii de natură judiciară, ce pot să apară în cauze concrete, în situații individuale, dispozițiile legale astfel criticate nefiind altceva decât interdicții care constituie măsuri de protecție pentru părți și împotriva unor suspiciuni ce ar putea altera actul de justiție.
Deși art. 6 § 3 lit. c) din C.E.D.H. prevede, printre altele, că orice acuzat are dreptul “să fie asistat de un apărător ales de el”, CEDO a reținut că textul convențional menționat nu precizează condițiile de exercitare a dreptului fiecărui acuzat de a se apăra prin avocat, lăsând statelor contractante alegerea mijloacelor corespunzătoare ce permit realizarea sa efectivă, Curtea de la Strasbourg urmând să examineze dacă aceste mijloace sunt compatibile cu exigențele unui proces echitabil (Hotărârea din 24 noiembrie 1993, Cauza Imbrioscia împotriva Elveției, § 38).
Dreptul la apărare conferă oricărei părți implicate într-un proces, potrivit intereselor sale și indiferent de natura procesului, posibilitatea de a utiliza toate mijloacele prevăzute de lege pentru a invoca în apărarea sa fapte sau împrejurări. Acest drept presupune participarea la ședințele de judecată, folosirea mijloacelor de probă și invocarea excepțiilor prevăzute de legea procesual penală (v Decizia nr. 667 din 15 octombrie 2015, M. Of. nr. 870 din 20 noiembrie 2015, § 33). Drept exigență impusă de prevederile art. 21 alin. (3) și ale art. 24 alin. (1) din Constituție, este necesar ca dispozițiile art. 88 alin. (2) lit. b) C. pr. pen., care reglementează incompatibilitatea calității de avocat cu cea de martor citat în procesul penal, să instituie, în mod expres, o exceptare în ceea ce privește persoanele care s-au prevalat de dreptul de a refuza să dea declarații în calitate de martor, enumerate la art. 117 alin. (1) lit. a) și b) C. pr. pen. și stabilite prin Decizia Curții Constituționale nr. 562 din 19 septembrie 2017 .
În aceste condiții, în acord cu dreptul părților la un proces echitabil coroborat cu dreptul fundamental la apărare, dispozițiile art. 88 alin. (2) lit. b) C. pr. pen. sunt constituționale în măsura în care nu se referă la “martorul (s.n. avocat) citat în cauză“, care s-a prevalat, în temeiul art. 117 alin. (1) lit. a) și b) C. pr. pen., de dreptul de a refuza să fie audiat.[24]
Instanța de la Strasbourg a stabilit în Hotărârile din 24 noiembrie 1986, § 30, respectiv 19 iulie 2012, § 41, pronunțate în cauzele Unterpertinger împotriva Austriei, respectiv Hümmer împotriva Germaniei, că dispozițiile din legea națională care permit refuzul membrilor familiei celui acuzat de a depune mărturie nu sunt, în sine, incompatibile cu art.6 §§ 1 și 3 lit.d) din Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale, deoarece țin cont de problemele deosebite ce se pot ridica din cauza unei confruntări între acuzat și un martor din propria sa familie și sunt menite a proteja un astfel de martor prin evitarea punerii într-o dilemă morală.
Rațiunea reglementării dreptului de a refuza să fie audiate în calitate de martori, al persoanelor enumerate în art.117 alin.(1) lit.a) și lit.b) C.pr.pen., este, în principal, evitarea unei dileme morale ce s-ar naște în ipoteza reglementării unei obligații a acestora de a da declarație sub jurământ și sub sancțiunea infracțiunii de mărturie mincinoasă. Autorul excepției de neconstituționalitate din prezenta cauză susține că normele procesual penale criticate sunt contrare dispozițiilor constituționale și convenționale privind interzicerea discriminării, întrucât concubinii suspectului sau inculpatului nu beneficiază de acest drept.
Instanța de la Strasbourg s-a pronunțat cu privire la dreptul de refuz al audierii în cazul concubinilor, prin Hotărârea din 3 aprilie 2012, pronunțată în Cauza Van der Heijden împotriva Olandei. În cauză, față de susținerile părților, instanța europeană a reținut că noțiunea de „viață de familie”, apărată prin art.8 al Convenției, nu este restrânsă doar la familiile bazate pe căsătorie și poate include alte relații de facto. Când trebuie să se stabilească dacă o relație constituie „viață de familie”, trebuie luați în considerare o serie de factori, în special dacă cuplul trăiește împreună, durata relației, dacă au demonstrat stabilitatea relației având copii împreună sau prin orice alte mijloace. Conform celor reținute de instanța europeană, în cauză au existat două interese publice contrare, respectiv judecarea unei infracțiuni grave și protejarea vieții de familie de interferența statală. Olanda se numără printre statele membre care au creat un privilegiu de refuz al audierii pentru anumite categorii de martori și acest lucru a fost realizat într-o manieră clară și accesibilă, prin delimitarea anumitor categorii de persoane, printre care și soțul/soția, actual sau fost, și partenerul civil, actual sau fost, al suspectului. Asemenea martori sunt eliberați de dilema morală de a trebui să aleagă între o mărturie adevărată care ar putea periclita relația lor cu suspectul și o mărturie falsă care ar proteja această relație. Instanța europeană a subliniat că dreptul de a nu depune mărturie constituie o excepție de la o datorie civică normală, de interes public, și de aceea un asemenea drept, când este recunoscut, poate fi supus unor condiții și formalități, iar categoriile de beneficiari trebuie clar delimitate. În concluzie, instanța de la Strasbourg nu a considerat că interferența cu viața de familie a reclamantei a fost atât de împovărătoare și disproporționată încât să fie considerată injustă în raport cu interesul său, astfel încât a constatat că art.8 din Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale nu a fost încălcat.
Temeiul pentru reglementarea dreptului de refuz al audierii se află în sfera de protecție a relațiilor de familie. Deși Constituția nu definește noțiunea de „viață familială”, în jurisprudența sa, CEDO a reținut că noțiunea de „viață de familie”, apărată prin art.8 din Convenție, nu este restrânsă doar la familiile bazate pe căsătorie și poate include alte relații de facto (a se vedea Hotărârea din 3 aprilie 2012, pronunțată în Cauza Van der Heijden împotriva Olandei). Cu alte cuvinte, există „viață de familie” și în cazul unei relații de fapt echivalente căsătoriei, așa încât Curtea Constituțională constată că rațiunea reglementării dreptului de refuz al audierii subzistă și în cazul persoanelor care au relații asemănătoare acelora dintre soți ori au avut relații asemănătoare acelora dintre soți cu suspectul sau inculpatul, de vreme ce scopul substanțial al instituirii acestui drept îl reprezintă protecția „vieții de familie”, având o importanță majoră în societate, indiferent de existența unei înregistrări formale. Așa încât, câtă vreme principiul egalității în fața legii presupune instituirea unui tratament egal pentru situații care, în funcție de scopul urmărit, nu sunt diferite, atunci, nu există niciun motiv obiectiv și rezonabil pentru care persoanele care au relații asemănătoare acelora dintre soți sau au avut relații asemănătoare acelora dintre soți cu suspectul sau inculpatul să fie excluse de la exercițiul dreptului de a refuza să dea declarații în calitate de martori în procesul penal.
Dreptul la viața familială nu are caracter absolut, exercițiul acestui drept putând fi restrâns, potrivit art.53 din Legea fundamentală, „prin lege”, toți participanții la înfăptuirea actului de justiție având obligația de a se supune principiului aflării adevărului, ca o necesitate firească ce se impune ca urmare a „desfășurării instrucției penale”. Însă, principiul proporționalității impune ca restrângerea exercițiului acestui drept să nu depășească limitele a ceea ce este necesar pentru realizarea obiectivelor legitime urmărite de norma penală, fiind de dorit ca, atunci când este posibilă alegerea între mai multe măsuri adecvate, să se recurgă la cea mai puțin constrângătoare, iar inconvenientele cauzate să nu fie disproporționate în raport cu scopurile vizate. În acest sens, în Decizia nr.371 din 26 iunie 2014, M.Of.nr.584 din 5 august 2014, instanța de control constituțional a arătat că, în ceea ce privește pretinsa discriminare, CEDO a statuat că o deosebire de tratament juridic este discriminatorie atunci când nu este justificată în mod obiectiv și rezonabil, aceasta însemnând că nu urmărește un scop legitim sau nu păstrează un raport rezonabil de proporționalitate între mijloacele folosite și obiectivul avut în vedere (a se vedea hotărârile din 23 iulie 1968, 13 iunie 1979, 28 noiembrie 1984, 28 mai 1985, 16 septembrie 1996, 18 februarie 1999 și, respectiv, 6 iulie 2004, pronunțate în cauzele „Aspecte privind regimul lingvistic în școlile belgiene” împotriva Belgiei, § 10, Marckx împotriva Belgiei, § 33, Rasmussen împotriva Danemarcei, §§ 35, 38 și 40, Abdulaziz, Cabales și Balkandali împotriva Regatului Unit, § 72, Gaygusuz împotriva Austriei, § 42, Larkos împotriva Cipru, § 29, Bocancea și alții împotriva Moldovei, § 24).
În măsura în care nu vor fi obligate să dea declarații în calitate de martor în procesul penal, persoanele care au relații asemănătoare acelora dintre soți ori au avut relații asemănătoare acelora dintre soți cu suspectul sau inculpatul au, totuși, facultatea de a da astfel de declarații, renunțând la dreptul lor, în acest fel fiind asigurat și interesul public de a se exercita în mod eficient acțiunea penală.[25]
Noțiunea de „martor” are un înțeles autonom în sistemul C.E.D.H., independent de calificarea sa în norma națională (Hotărârea din 24 aprilie 2012, Cauza Damir Sibgatullin împotriva Rusiei, § 45). Astfel, din moment ce o depoziție, fie că ea este făcută de un martor – stricto sensu – sau de către o altă persoană, este susceptibilă să fundamenteze, în mod substanțial, condamnarea celui trimis în judecată, ea constituie o “mărturie în acuzare”, fiindu-i aplicabile garanțiile prevăzute de art. 6 §§ 1 și 3 lit. d) din Convenție (Hotărârea din 9 noiembrie 2006, Cauza Kaste și Mathisen împotriva Norvegiei, § 53; Hotărârea din 27 februarie 2001, Cauza Luca împotriva Italiei, § 41. V și Decizia nr. 463 din 5 iulie 2018, M. Of. nr. 930 din 5 noiembrie 2018, §§ 16 și 17; Decizia nr. 198 din 7 aprilie 2016, M. Of. nr. 496 din 4 iulie 2016, §§ 19 și 21, și Decizia nr. 97 din 1 martie 2018, M. Of. nr. 540 din 29 iunie 2018, §§ 27 și 28).
În condițiile în care una dintre măsurile de protecție este cea prevăzută de art. 126 alin. (1) lit. d) și art. 127 lit. d) C . pr. pen. , audierea martorului se poate efectua prin intermediul mijloacelor audio-video, fără ca martorul să fie prezent fizic în locul unde se află organul judiciar, subiecții procesuali principali, părțile și avocații acestora putând adresa întrebări martorului audiat în aceste condiții, fiind respinse întrebările care ar putea conduce la identificarea martorului. Această modalitate de audiere este cea aplicabilă și în cazul investigatorilor și colaboratorilor. Totodată, potrivit art. 149 alin. (1) C . pr. pen. , identitatea reală a investigatorilor sub acoperire și a colaboratorilor cu o altă identitate decât cea reală nu poate fi dezvăluită.
Au fost exprimate opinii în sensul că dispozițiile art. 103 alin. (3) C . pr. pen. preiau în dreptul intern un standard clasic al jurisprudenței CEDO , potrivit căruia, în anumite circumstanțe, autoritățile judiciare pot apela la declarațiile administrate în faza „instrucției” (urmăririi penale), în special în cazul refuzului persoanelor care le-au dat de a le reitera în public de teama consecințelor pe care acestea le-ar putea avea pentru siguranța lor. Necesitatea protecției nu poate aduce atingere substanței dreptului la apărare, astfel că, și în aceste situații, CEDO apreciază că drepturile apărării sunt restrânse într-un mod incompatibil cu garanțiile prevăzute de art. 6 din C.E.D.H. , atunci când o condamnare se întemeiază în întregime sau într-o măsură determinantă pe mărturia făcută de o persoană pe care acuzatul nu a putut-o interoga direct sau prin altă persoană în numele său, nici în faza de urmărire penală, nici în faza dezbaterilor.
Pe de altă parte, s-a arătat că sfera martorilor protejați ale căror declarații nu pot fi determinante în luarea unei hotărâri de condamnare este în realitate mai largă decât cea care rezultă nemijlocit din text. În această categorie sunt incluși investigatorii cu identitate reală sau protejată, colaboratorii cu identitate reală sau protejată, martorii amenințați, martorii vulnerabili, dar și persoana vătămată și partea civilă cu privire la care s-au luat măsuri de protecție similare martorilor amenințați. Din acest punct de vedere, persoana vătămată protejată și partea civilă protejată se află în aceeași situație faptică și au același regim juridic ca cel al martorilor protejați, prin urmare, și efectele declarațiilor lor trebuie să fie asemănătoare cu cele ale acestora din urmă. Restrângerea valorii probante a declarațiilor acestor persoane are la bază temerea că atât investigatorii, colaboratorii, cât și martorii protejați (în sens larg) sunt supuși unui anumit control de autoritate din partea organului de urmărire penală și astfel pot fi influențați în declarații, fie pentru că unii sunt agenți executivi ai statului, fie că alții au anumite interese (colaboratorii pot avea interesul de a obține o remunerație sau de a li se reduce pedeapsa în propriul dosar, de a beneficia de un acord de recunoaștere a vinovăției sau de renunțare la urmărirea penală etc.) în a acționa conform dorinței organului judiciar sau sunt îndatorați moral de efortul de protejare a lor și reacționează în consecință etc. Deși utilizarea tehnicilor sub acoperire nu poate încălca în sine dreptul la un proces echitabil, riscul pe care îl implică instigarea de către poliție prin asemenea tehnici presupune ca folosirea acestor metode să fie menținută în limite bine determinate. Astfel, în scopul evitării unei erori judiciare bazate pe astfel de probe, precum și având în vedere condițiile derogatorii de audiere a acestor persoane, care restrâng într-o oarecare măsură posibilitățile de apărare, legea a restrâns, la rândul ei, valoarea probantă a declarațiilor investigatorului, colaboratorului, martorului protejat.
Sfera de cuprindere a persoanelor ale căror declarații nu pot fi determinante în luarea unei hotărâri de condamnare este în realitate mai largă decât cea care rezultă nemijlocit din text. Cu toate acestea, dacă legiuitorul ar fi instituit această dispoziție legală având în vedere cele enunțate anterior, ar fi însemnat ca restrângerea valorii probante a declarațiilor acestor persoane să se răsfrângă asupra procesului penal, indiferent de modalitatea de audiere a acestora. Aceasta, deoarece existența unui control de autoritate din partea organului de urmărire penală asupra investigatorilor, colaboratorilor și martorilor protejați (în sens larg) nu este determinată de modalitatea de audiere a acestor persoane. Totodată, existența anumitor interese ale colaboratorului, persoanei vătămate etc. subzistă indiferent de cunoașterea sau necunoașterea de către inculpat a identității acestor persoane.
Instanța de contencios european a acordat o atenție deosebită cauzelor ce aveau ca obiect folosirea martorilor anonimi de către organele de urmărire penală pentru administrarea probatoriului în acuzare; prin martori anonimi, instanța europeană are în vedere persoanele care au fost audiate cu protejarea identității sau prin includerea în programe speciale de protecție și care au dat declarații cu privire la faptele de care este acuzată o persoană și a căror identitate nu este cunoscută apărării. În cadrul acestei noțiuni sunt incluși și agenții infiltrați, care sunt reprezentanți ai organelor de anchetă și care, prin activitatea desfășurată sub protecția anonimatului, contribuie la strângerea de mijloace de probă în acuzarea unei persoane. Curtea de la Strasbourg a apreciat că folosirea declarațiilor acestor persoane pentru a dispune condamnarea nu este, în sine, incompatibilă cu prevederile Convenției. Însă, dacă se menține anonimatul martorului acuzării, apărarea va fi confruntată cu dificultăți deosebite. Astfel, în acest caz, dezavantajul cu care se confruntă apărarea trebuie să fie în mod suficient contrabalansat prin procedura urmată de autoritățile judiciare. Probele obținute de la martori în condițiile în care drepturile apărării nu au putut fi asigurate la un nivel normal cerut de Convenția europeană trebuie analizate cu extremă atenție, iar condamnarea unui acuzat nu trebuie să se bazeze în exclusivitate sau într-o măsură determinantă pe mărturia anonimă (Hotărârea din 28 februarie 2006, Cauza Krasniki împotriva Republicii Cehe, §§ 76-79; Hotărârea din 14 februarie 2002, Cauza Visser împotriva Olandei, §§ 43-46).
Prevederile art. 21 alin. (3) din Constituție referitor la dreptul la un proces echitabil nu sunt aplicabile în cauza de față, care privește dispoziții de drept penal substanțial. De asemenea, nu sunt aplicabile nici prevederile constituționale ale art. 26 alin. (1) referitor la ocrotirea vieții intime, familiale și private și nici cele ale art. 45 privind libertatea economică[26].
Admisibilitatea probelor este o chestiune ce ține în primul rând de normele dreptului intern, că, în principiu, instanțele naționale sunt cele cărora le revine sarcina de a aprecia probele administrate de acestea (García Ruiz împotriva Spaniei [MC], nr. 30544/96, pct. 28, CEDO 1999‑I) și că sarcina sa este, conform Convenției, să examineze dacă procedura, considerată în ansamblul său, inclusiv modul de prezentare a mijloacelor de probă, a avut un caracter echitabil (v, printre multe altele, Teixeira de Castro împotriva Portugaliei, 9 iunie 1998, §34, Culegere 1998‑IV).
Atunci când o instanță de recurs este sesizată să soluționeze o cauză în fapt și în drept și să examineze, în ansamblu, chestiunea vinovăției sau a nevinovăției, aceasta nu poate, pentru motive de echitate a procedurii, să decidă asupra acestor chestiuni fără ascultarea directă a declarațiilor date în persoană fie de acuzatul care susține că nu a comis actul de care este învinuit (v, printre alte exemple, Ekbatani împotriva Suediei, 26 mai 1988, pct. 32, seria A nr. 134; Constantinescu împotriva României, nr. 28871/95, § 55, CEDO 2000‑VIII, Dondarini împotriva San Marino, nr. 50545/99, pct. 27, 6 iulie 2004, și Igual Coll împotriva Spaniei, nr. 37496/04, pct. 27, 10 martie 2009), fie de martorii care au dat declarații în timpul procedurii (Găitănaru, §35, și Hogea împotriva României, nr. 31912/04, §54, 29 octombrie 2013).
În sistemul judiciar român, competențele instanțelor sesizate cu recurs nu se limitau doar la chestiuni de drept. Procedura în fața instanței de recurs era o procedură completă care urma aceleași reguli ca o procedură pe fond și că instanța de recurs putea fie să confirme achitarea pronunțată de instanța inferioară, fie să declare persoana în cauză vinovată, după o apreciere completă a chestiunii vinovăției sau nevinovăției acesteia, administrând, după caz, noi mijloace de probă (Dănilă împotriva României, nr. 53897/00, pct. 38, 8 martie 2007, Găitănaru, §30 și Văduva împotriva României, nr. 27781/06, §43, 25 februarie 2014). În opinia Curții, în speță, Înalta Curte a oferit într-adevăr o nouă interpretare a probelor, stabilind că reclamantul comisese faptele imputate, ceea ce a avut drept consecință aplicarea unei condamnări penale.
În temeiul dispozițiilor Codului de procedură penală, dacă instanța de recurs reținea o cauză spre rejudecare, aceasta trebuia să se pronunțe, după caz, asupra probelor ce urmau a fi administrate în cadrul procedurii. Prin urmare, rezultă că administrarea probelor după casarea unei hotărâri era reglementată de un cadru legislativ specific (Găitănaru, §33).
Curtea amintește că a criticat anterior autoritățile române pentru lipsa administrării probelor în fața instanței de recurs (Flueraș împotriva României, nr. 17520/04, §§ 56-62, 9 aprilie 2013, și Moinescu împotriva României, nr. 16903/12, §§ 36-41, 15 septembrie 2015).
Înalta Curte și-a bazat în mod decisiv condamnarea reclamantului pentru luare de mită, între altele, pe declarațiile martorilor, depuse la dosar în fața instanțelor inferioare, și aceasta fără a proceda la audierea martorilor în cauză. Întemeindu-se, în special, pe declarațiile acelorași martori, Înalta Curte a mers mai departe decât instanțele inferioare. Fără îndoială instanța de recurs avea competența să aprecieze diferitele informații obținute, precum și relevanța celor pe care reclamantul dorea să le prezinte. Nu este însă mai puțin adevărat că reclamantul a fost considerat vinovat pe baza mărturiilor pe care primele instanțe care au soluționat cauza le consideraseră insuficiente pentru a-l condamna. În aceste condiții, omisiunea audierii martorilor de către instanța supremă înainte de a-l declara vinovat pe reclamant a limitat în mod considerabil dreptul la apărare (Destrehem împotriva Franței, nr. 56651/00, § 45, 18 mai 2004; Dan împotriva Republicii Moldova, nr. 8999/07, §§ 31-35, 5 iulie 2011, și Lazu împotriva Republicii Moldova, nr. 46182/08, §§ 36-44, 5 iulie 2016 ; v, de asemenea, mutatis mutandis, Marcos Barrios împotriva Spaniei, nr. 17122/07, §§ 40-41, 21 septembrie 2010, și Lacadena Calero împotriva Spaniei, nr. 23002/07, §§ 49, 22 noiembrie 2011).
Respectiva condamnare a reclamantului pentru luare de mită, pronunțată fără audierea martorilor menționați anterior, și cu toate că cele două instanțe inferioare consideraseră că nu erau întrunite elementele constitutive ale acestei infracțiuni, este contrară cerințelor unui proces echitabil în sensul art. 6 § 1 din Convenție. Prin urmare, această dispoziție a fost încălcată.[27]
Modul în care art. 6 se aplică procedurilor de recurs depinde de caracteristicile procedurii în cauză; ar trebui să se țină seama de întreaga procedură internă și de rolul instanței de apel în ordinea juridică națională. Atunci când s-a desfășurat o ședință publică în primă instanță, absența ședințelor publice în cale de atac poate fi justificată de particularitățile procedurii în cauză, având în vedere natura sistemului de recurs intern, întinderea competențelor căii de atac. instanței, la modul în care interesele reclamantului au fost efectiv prezentate și protejate în fața acesteia și, în special, la natura întrebărilor pe care aceasta trebuia să se pronunțe (Botten împotriva Norvegiei, 19 februarie 1996, § 39, Rapoartele hotărârilor și deciziilor). 1996 I).
Atunci când un organ de apel este chemat să examineze o chestiune de fapt și de drept și să examineze chestiunea vinovăției sau a nevinovăției în ansamblu, nu poate, din motive de echitate a procesului, să se pronunțe asupra acestor întrebări. fără a aprecia în mod direct probele prezentate personal de învinuitul care susține că nu a săvârșit fapta considerată infracțiune (Ekbatani împotriva Suediei, hotărârea din 26 mai 1988, seria A nr. 134, p. 14, § 32 și Constantinescu împotriva României, nr.28871/95, § 55, CEDO 2000 VIII).
Admisibilitatea probelor ține în primul rând de normele de drept intern, că, în principiu, este de competența instanțelor naționale să aprecieze probele colectate de acestea și că sarcina încredințată Curții prin Convenție este de a stabili dacă procedurile luate în considerare în ansamblu, inclusiv modul de prezentare a probelor, au fost echitabile (García Ruiz împotriva Spaniei [GC], nr. 30544/96, § 28, CEDO 1999-I). Astfel, deși „în principiu revine instanței naționale să se pronunțe asupra necesității sau oportunității chemării unui martor (…), circumstanțe excepționale ar putea conduce Curtea să concluzioneze că aceasta este incompatibilă cu articolul 6 din examinarea unui persoană în calitate de martor” (Bricmont împotriva Belgiei, 7 iulie 1989, § 89, Seria A nr. 158).
În plus, aspectele pe care Înalta Curte a trebuit să le analizeze pentru a se pronunța asupra vinovăției reclamantului erau în esență de natură faptică. Întrebarea a fost dacă reclamantul a primit mai multe sume de bani de la administratorii standurilor (v, de asemenea, mutatis mutandis, Dănilă împotriva României, nr. 53897/00, § 39, 8 martie 2007). Înalta Curte a întemeiat condamnarea reclamantului pe o nouă interpretare a probelor de care nu a auzit. Astfel, ea a avut o opinie contrară față de hotărârile instanțelor inferioare, care l-au achitat pe reclamant pe baza, în special, a declarațiilor acestor martori făcute în timpul audierilor desfășurate în fața lor. Fără îndoială, era de competența instanței de apel să evalueze diferitele date colectate, precum și relevanța celor pe care reclamantul dorea să fie prezentate; rămâne faptul că reclamantul a fost găsit vinovat pe baza însăși mărturiei care a stârnit îndoieli în rândul primilor judecători cu privire la fondul acuzației împotriva reclamantului pentru a justifica achitarea sa în primă instanță și în apel. În aceste împrejurări, lipsa audierii de către Înalta Curte a acestor martori înainte de a-l condamna a redus semnificativ drepturile la apărare (Destrehem împotriva Franței, nr. 56651/00, § 45, 18 mai 2004, și mutatis mutandis, Marcos Barrios împotriva Franței, nr. Spania, nr.17122/07, §§ 40-41, 21 septembrie 2010 și Lacadena Calero împotriva Spaniei, nr.23002/07, § 49, 22 noiembrie 2011).
În sfârșit, în măsura în care Guvernul a subliniat faptul că reclamantul nu a solicitat Înaltei Curți să-l audieze pe el sau pe martori, Curtea consideră că instanța de apel a fost obligată să ia măsuri pozitive din oficiu în acest scop, chiar dacă reclamantul nu i-a solicitat în mod expres acest lucru (v, mutatis mutandis, Botten, § 53, și Dănilă, § 41).
Condamnarea reclamantului pentru acceptarea de mită, pronunțată în lipsa unei audieri complete a martorilor, deși fusese achitat de cele două instanțe inferioare, este contrară cerințelor unui proces echitabil în cadrul sensul articolului 6 § 1 din Convenție. Prin urmare, a existat o încălcare a articolului 6 § 1 din Convenție.[28]
Modurile de aplicare a articolului 6 în procedurile de apel depind de caracteristicile procedurii în speță; este indicat să se țină seama de ansamblul procedurii interne și de rolul care revine jurisdicției de apel în ordinea juridică națională. Când o ședință publică a avut loc în primă instanță, absența dezbaterilor publice în apel se poate justifica prin particularitățile procedurii în cauză, ținând seama de natura sistemului de apel intern, de extindere puterilor jurisdicției de apel, de modul în care au fost realmente prezentate și protejate interesele reclamantului în fața acesteia, și mai ales de natura des chestiunilor pe care trebuia să le tranșeze (Botten împotriva Norvegiei, hotărârea din 19 februarie 1996, Culegere 1996-I, p. 141, § 39).
În fața unei curți de apel care se bucură de plenitudinea jurisdicției, articolul 6 nu garantează în mod necesar dreptul la o audiere publică și nici, dacă are loc o astfel de audiere are loc, cel de a asista personal la dezbateri (Fejde împotriva Suediei, hotărârea din 29 octombrie 1991, seria A nr. 212-C, p. 69‑70, § 33).
Atunci când o instanță de apel este sesizată cu o cauză în fapt și în drept și studiază în ansamblu problema vinovăției sau nevinovăției, ea nu poate, din motive de echitate a procesului, să se pronunțe asupra acestor chestiuni fără apreciere directă a mărturiilor prezentate personal de acuzatul care susține că nu a comis fapta considerată ca infracțiune penală (Ekbatani împotriva Suediei, hotărârea din 26 mai 1988, seria A nr. 134, p. 14, § 32 și Constantinescu, , § 55). A avut deci loc o încălcare a art. 6 § 1 din Convenție.[29]
Dispozițiile constituționale și convenționale, precum și jurisprudența instanței de contencios constituțional și a celei europene impun o obligație pozitivă din partea statului ce are ca obiect reglementarea, în cadrul legislației interne, a unui “recurs efectiv” care să permită înlăturarea eventualei încălcări a drepturilor și a libertăților fundamentale. Absența unui asemenea recurs în dreptul intern constituie o încălcare a acestei obligații, deci a dispozițiilor constituționale ale art. 21 și a celor convenționale ale art. 13. Or, în ceea ce privește persoanele supuse măsurilor de supraveghere tehnică, altele decât inculpatul, statul nu și-a respectat obligația pozitivă de a reglementa o formă de control a posteriori, pe care persoana în cauză să îl poată accesa în scopul verificării îndeplinirii condițiilor și, implicit, a legalității acestei măsuri, ceea ce a condus la constatarea încălcării prevederilor art. 26 și 53 din Constituție, precum și a celor ale art. 8 și 13 din C.E.D.H. (§ 68).
În analiza respectării garanțiilor dreptului la viață privată, prevăzute de art. 8 din Convenție, CEDO are în vedere, pe lângă aspecte referitoare la definirea categoriilor de persoane care pot fi supuse măsurilor de supraveghere tehnică, natura infracțiunilor (tipurile de infracțiuni), durata de executare a măsurii, procedura de autorizare a măsurii, condițiile de întocmire a procesului-verbal de sinteză a conversațiilor interceptate (procedeele de transcriere), măsurile de precauție pentru a comunica înregistrările intacte și complete pentru a putea fi supuse controlului judecătoresc și aspectele ce țin de circumstanțele în care aceste interceptări pot sau trebuie să fie distruse (v, în acest sens, Hotărârea din 24 aprilie 1990, Cauza Huvig împotriva Franței, § 34; Hotărârea din 18 februarie 2003, Cauza Prado Bugallo împotriva Spaniei, § 30; Hotărârea din 4 decembrie 2015, Cauza Roman Zakharov împotriva Rusiei, § 231). Instanța europeană a reținut încălcarea prevederilor art. 8 din C.E.D.H. în măsura în care dispozițiile incidente nu conțineau reglementări relative la distrugerea datelor interceptate (v, în acest sens, Hotărârea din 1 iulie 2008, Cauza Liberty și alții împotriva Marii Britanii, § 69; Hotărârea din 4 decembrie 2015, Cauza Roman Zakharov împotriva Rusiei, § 302). Pe lângă obligația pozitivă de a reglementa o formă de control a posteriori, pe care persoana în cauză să îl poată accesa în scopul verificării îndeplinirii condițiilor și, implicit, a legalității măsurii supravegherii tehnice, legiuitorul are obligația de a reglementa și procedura aplicabilă conservării și/sau distrugerii datelor interceptate prin punerea în executare a măsurii contestate. În materia protecției dreptului constituțional la viață privată, legiuitorul are obligația de a reglementa o cale de atac efectivă, care să permită persoanei supuse măsurii de supraveghere tehnică să obțină repararea apropriată a urmărilor încălcării contestate, sens în care a admis excepția de neconstituționalitate ridicată (§§ 70, 71 și 73). Legiuitorul ordinar a reglementat în detaliu procedura referitoare la supravegherea tehnică, instituind proceduri de natură să confere suficiente garanții împotriva arbitrarului organelor de urmărire penală (§ 38 din Decizia nr. 855 din 14 decembrie 2017). Aceste considerente sunt aplicabile, mutatis mutandis, întrucât nu au intervenit elemente noi, de natură să determine jurisprudența Curții Constituționale.[30]
Potrivit dispozițiilor art. 6 § 3 lit. d) din Convenție, orice acuzat are dreptul să audieze sau să solicite audierea martorilor acuzării și să obțină citarea și audierea martorilor apărării în aceleași condiții ca pentru martorii acuzării. Dreptul înscris în prevederile art. 6 § 3 lit. d) din Convenție constă în posibilitatea acordată acuzatului de a contesta o mărturie făcută în defavoarea sa, de a putea cere să fie audiați martori care să îl disculpe, în aceleași condiții în care sunt audiați și interogați martorii acuzării. Acest drept constituie o aplicație a principiului contradictorialității în procesul penal și, în același timp, o componentă importantă a dreptului la un proces echitabil. Potrivit jurisprudenței în materie a CEDO , admisibilitatea probelor ține în primul rând de regulile de drept intern și, în principiu, instanțelor naționale le revine obligația de a aprecia elementele adunate de acestea, cerințele § ui 3 al art. 6 reprezentând aspecte particulare ale dreptului la un proces echitabil garantat de § 1 al acestui articol. Elementele de probă trebuie să fie prezentate în fața acuzatului în ședință publică, în vederea unei dezbateri contradictorii, excepțiile putând fi acceptate numai sub rezerva drepturilor apărării. Ca regulă generală, § 1 și § 3 lit. d) ale art. 6 din Convenție prevăd acordarea în favoarea acuzatului a unei ocazii adecvate și suficiente de a contesta o mărturie a acuzării și de a-l interoga pe autorul acesteia, în momentul depoziției sau mai târziu. Curtea de la Strasbourg a mai reținut că, în anumite circumstanțe, poate fi necesar ca autoritățile judiciare să recurgă la depoziții ce datează din faza de urmărire penală. Dacă acuzatul a avut o ocazie adecvată și suficientă de a contesta aceste depoziții, în momentul în care au fost făcute sau ulterior, utilizarea lor nu contravine în sine prevederilor art. 6 § 1 și § 3 lit. d) din Convenție. Totuși, CEDO a statuat că, atunci când o condamnare se bazează exclusiv sau într-o măsură hotărâtoare pe depozițiile date de o persoană pe care acuzatul nu a putut să o interogheze sau să asigure interogarea ei nici în faza urmăririi penale, nici în timpul dezbaterilor, aceste drepturi de apărare sunt restrânse într-un mod incompatibil cu garanțiile art. 6 din Convenție (Hotărârea din 24 februarie 2009, Cauza Tarău împotriva României, §§ 69 și 70).
Admisibilitatea probelor ține în primul rând de regulile de drept intern și că, în principiu, instanțelor naționale le revine obligația de a aprecia elementele adunate de ele. Misiunea încredințată Curții prin Convenție nu constă în a se pronunța dacă depozițiile martorilor au fost admise ca probe în mod corect, ci în a cerceta dacă procedura, privită în ansamblul său, inclusiv modul de prezentare a mijloacelor de probă, a avut un caracter echitabil (Van Mechelen și alții împotriva Olandei, Hotărârea din 23 aprilie 1997, § 50, Culegere 1997-III, și De Lorenzo împotriva Italiei (dec.), nr. 69.264/01, 12 februarie 2004). Cerințele §ui 3 de la art. 6 reprezintă aspecte particulare ale dreptului la un proces echitabil garantat de § 1 al acestui articol (Van Geyseghem împotriva Belgiei [MC], nr. 26.103/95, § 27, CEDO 1999-I).
Elementele de probă trebuie, în principiu, să fie prezentate în fața acuzatului în ședință publică, în vederea unei dezbateri contradictorii. Acest principiu comportă excepții, însă acestea nu se pot accepta decât sub rezerva drepturilor apărării; ca regulă generală, §§ 1 și 3 lit. d) ale art. 6 prevăd acordarea în favoarea acuzatului a unei ocazii adecvate și suficiente de a contesta o mărturie a acuzării și de a interoga autorul acesteia, în momentul depoziției sau mai târziu (Lüdi împotriva Elveției, Hotărârea din 15 iunie 1992, § 49, seria A nr. 238, și Van Mechelen și alții, § 51). Așa cum a precizat Curtea în mai multe rânduri ( v, printre altele, Isgrò împotriva Italiei, Hotărârea din 19 februarie 1991, § 34, seria A nr. 194-A, și Lüdi § 47), în anumite circumstanțe poate fi necesar ca autoritățile judiciare să recurgă la depoziții ce datează din faza de urmărire penală. Dacă acuzatul a avut o ocazie adecvată și suficientă de a contesta aceste depoziții, în momentul în care au fost făcute sau ulterior, utilizarea lor nu contravine în sine art. 6 §§ 1 și 3 lit. d). Totuși, atunci când o condamnare se bazează exclusiv sau într-o măsură hotărâtoare pe depozițiile date de o persoană pe care acuzatul nu a putut să o interogheze sau să asigure interogarea ei nici în faza urmăririi penale, nici în timpul dezbaterilor, rezultă că aceste drepturi de apărare sunt restrânse într-un mod incompatibil cu garanțiile art. 6 (A.M. împotriva Italiei, nr. 37.019/97, § 25, CEDO 1999-IX, și Saïdi împotriva Franței, Hotărârea din 20 septembrie 1993, §§ 43-44, seria A nr. 261-C).
Art. 6 § 3 lit. d) din Convenție lasă instanțelor interne, tot în principiu, grija de a judeca utilitatea unei cereri de probe cu martori. Acest articol nu impune convocarea și interogarea oricărui martor al apărării: astfel cum indică cuvintele „în aceleași condiții „, el are ca scop esențial o deplină egalitate de arme în materie. Noțiunea de egalitate de arme „ nu epuizează totuși conținutul §ui 3 lit. d) de la art. 6, nici pe cel al § 1, a cărui aplicare o reprezintă prezentul alineat, printre multe altele. Într-adevăr, nu este suficient să se demonstreze că „acuzatul“ nu a putut interoga un anumit martor al apărării; mai este nevoie și ca partea interesată să facă plauzibilă necesitatea convocării martorului respectiv în căutarea adevărului și ca refuzul de a-l interoga să fi cauzat un prejudiciu drepturilor apărării (Vaturi împotriva Franței, § 51, 13 aprilie 2006). Astfel, numai anumite circumstanțe excepționale pot determina Curtea să constate incompatibilitatea cu art. 6 a neaudierii unei persoane ca martor (Bricmont împotriva Belgiei, Hotărârea din 7 iulie 1989, § 89, seria A nr. 158, și Destrehem împotriva Franței, § 41, 18 mai 2004).
Or, un element important al unui proces echitabil este posibilitatea ca acuzatul să se confrunte cu martorii decisivi în prezența judecătorului care trebuie, în ultimă instanță, să ia o hotărâre cu privire la cauză (Reiner și alții împotriva României, § 74, 27 septembrie 2007). Guvernul nu a furnizat nici informații referitoare la diligența instanțelor de a o aduce pe principalul martor al acuzării, împotriva reclamantei. Dacă Curtea a statuat în cauze anterioare că era excesiv să se ceară din partea autorităților unei țări să facă o anchetă pentru a găsi și a aduce în fața lor o persoană ce locuia într-un alt stat (Gossa împotriva Poloniei, nr. 47.986/99, § 59, 9 ianuarie 2007), ea a luat totuși în considerare, din perspectiva acestui articol, dacă autoritățile au făcut sau nu demersuri rezonabile pentru a încerca să identifice adresa unui martor important pe care un acuzat nu l-a putut interoga (Gossa, §§ 58 și 61, și Bonev împotriva Bulgariei, nr. 60.018/00, § 44, 8 iunie 2006). În speță, trebuie menționat că instanțele nu au admis cererea reclamantei de a-i audia, și că ele nu au făcut niciun demers cu excepția celui de a o cita fără rezultat, la adresa pe care aceasta o furnizase în cursul urmăririi penale.
Având în vedere că orice sistem de apărare adoptat de reclamantă a fost compromis, Curtea nu consideră că trebuie să speculeze cu privire la caracterul fundamental sau nu al audierilor solicitate de reclamantă, în măsura în care ea consideră că, în orice caz, ele ar fi putut contribui, în circumstanțele cauzei, la echilibrul și egalitatea ce trebuie să primeze pe tot parcursul procesului între acuzare și apărare. Economia generală a procesului impunea astfel să i se acorde reclamantei dreptul de a interoga sau de a asigura interogarea unui martor propus de ea. În final, reclamanta nu a avut o ocazie potrivită și suficientă pentru a-și valorifica în mod util drepturile sale de apărare (Vaturi, § 58, și, mutatis mutandis, hotărârile Destrehem și Kostovski împotriva Olandei, 20 noiembrie 1989, seria A nr. 166).
În concluzie, având în vedere importanța deosebită a respectării drepturilor de apărare în procesul penal, Curtea apreciază că reclamanta nu a beneficiat de un proces echitabil, care să îi asigure, în special în ceea ce privește condițiile de convocare și de interogare a martorilor, un anumit echilibru între acuzare și apărare. Prin urmare, a avut loc încălcarea art. 6 § 3 lit. d) din Convenție.[31]
Noțiunea de „martor” are un înțeles autonom în sistemul C.E.D.H., independent de calificarea sa în norma națională (Hotărârea din 24 aprilie 2012, Cauza Damir Sibgatullin împotriva Rusiei, § 45, Decizia nr. 463 din 5 iulie 2018, M. Of. nr. 930 din 5 noiembrie 2018, §§ 16 și 17, Decizia nr. 198 din 7 aprilie 2016, M. Of. nr. 496 din 4 iulie 2016, §§ 19-21, și Decizia nr. 97 din 1 martie 2018, M. Of. nr. 540 din 29 iunie 2018, §§ 27 și 28). Astfel, din moment ce o depoziție, fie că este făcută de un martor stricto sensu, fie de o altă persoană, este susceptibilă să fundamenteze, în mod substanțial, condamnarea celui trimis în judecată, ea constituie o “mărturie în acuzare”, fiindu-i aplicabile garanțiile prevăzute de dispozițiile art. 6 § 1 și § 3 lit. d) din Convenție (Hotărârea din 9 noiembrie 2006, Cauza Kaste și Mathisen împotriva Norvegiei, § 53, și Hotărârea din 27 februarie 2001, Cauza Luca împotriva Italiei, § 41).
Ideea de bază a reglementării instituției denunțătorului este aceea că persoana fizică/juridică ce face denunțul are cunoștință de săvârșirea unor fapte care pot constitui infracțiune. Mai mult, denunțul este realizat cu scopul de a acuza o persoană de săvârșirea unei infracțiuni, astfel că denunțul poate constitui o „mărturie în acuzare“, cu consecința dobândirii de către denunțător a calității de „martor“.( Decizia nr. 463 din 5 iulie 2018, M. Of. nr. 930 din 5 noiembrie 2018, §§ 16 și 17, Decizia nr. 198 din 7 aprilie 2016, M. Of. nr. 496 din 4 iulie 2016, §§ 19-21, și Decizia nr. 97 din 1 martie 2018, M. Of. nr. 540 din 29 iunie 2018, §§ 27 și 28)
Prin dispozițiile art. 103 alin. (3) C. pr. pen., legiuitorul a avut în vedere echitatea procesului penal în contextul existenței unor situații în care persoanele anterior menționate nu sunt prezente pentru a fi audiate într-un proces public și contradictoriu, astfel că persoana acuzată nu beneficiază de toate garanțiile procedurale, iar nu atât faptul că aceste persoane au anumite interese cu privire la o ipotetică tragere la răspundere penală a propriei persoane (CEDO Hotărârea din 28 februarie 2006, Cauza Krasniki împotriva Republicii Cehe, §§ 76-79, și Hotărârea din 14 februarie 2002, Cauza Visser împotriva Olandei, §§ 43-46). Or, din perspectiva denunțătorului, în situația în care sunt îndeplinite condițiile prevăzute de lege și acesta dobândește calitatea de martor protejat (în sens larg), dispozițiile art. 103 alin. (3) C. pr. pen. sunt pe deplin aplicabile. În cazul în care denunțătorul nu dobândește calitatea de martor protejat (în sens larg), prevederile art. 103 alin. (3) C. pr. pen. nu sunt aplicabile, denunțătorul putând fi audiat în calitate de martor, într-o procedură publică și contradictorie, cu respectarea dispozițiilor referitoare la audierea martorilor.
Dincolo de criteriile obiective care pot fi folosite pentru a discerne valoarea probatorie a declarației martorilor, rămân de actualitate considerentele reliefate de literatura de specialitate clasică, potrivit cărora numai adânca și serioasa pricepere a judecătorilor poate fi chezășie pentru o evaluare mai aproape de adevăr a declarațiilor făcute de martori. ( Decizia nr. 59 din 22 ianuarie 2019, M. Of. nr. 639 din 1 august 2019, Decizia nr. 63 din 22 ianuarie 2019, M. Of. nr. 650 din 6 august 2019, Decizia nr. 727 din 5 noiembrie 2019, M. Of. nr. 190 din 9 martie 2020, Decizia nr. 162 din 26 mai 2020, M. Of. nr. 701 din 5 august 2020, Decizia nr. 165 din 26 mai 2020, M. Of. nr. 723 din 11 august 2020, și Decizia nr. 118 din 2 martie 2021, M. Of. nr. 535 din 24 mai 2021). [32]
Prin dispozițiile art. 103 alin. (3) C. pr. pen., legiuitorul a instituit unele limitări ale principiului liberei aprecieri a probelor. Totodată, luând în considerare și jurisprudența CEDO (Hotărârea din 28 februarie 2006, Cauza Krasniki împotriva Republicii Cehe, §§ 76-79; Hotărârea din 14 februarie 2002, Cauza Visser împotriva Olandei, §§ 43-46), Curtea a apreciat că, reglementând dispozițiile art. 103 alin. (3) C. pr. pen., legiuitorul a avut în vedere echitatea procesului penal în contextul existenței unor situații în care martorii protejați nu sunt prezenți pentru a fi audiați într-un proces public și contradictoriu, astfel că persoana acuzată nu beneficiază de toate garanțiile procedurale, iar nu atât faptul că aceste persoane au anumite interese legate de tragerea la răspundere penală a propriei persoane.[33]
Potrivit jurisprudenței CEDO , art. 7 § 1 din Convenție, care consacră principiul legalității incriminării și pedepsei (nullum crimen, nulla poena sine lege), pe lângă interzicerea, în mod special, a extinderii conținutului infracțiunilor existente asupra unor fapte care, anterior, nu constituiau infracțiuni, prevede și principiul potrivit căruia legea penală nu trebuie interpretată și aplicată extensiv în defavoarea acuzatului, de exemplu, prin analogie. Rezultă, astfel, că legea trebuie să definească în mod clar infracțiunile și pedepsele aplicabile, această cerință fiind îndeplinită atunci când un justițiabil are posibilitatea de a cunoaște, din însuși textul normei juridice pertinente, la nevoie cu ajutorul interpretării acesteia de către instanțe și în urma obținerii linei asistențe judiciare adecvate, care sunt actele și omisiunile ce pot angaja răspunderea sa penală și care este pedeapsa pe care o riscă în virtutea acestora. Totodată, Curtea de la Strasbourg a statuat că noțiunea de „drept” folosită la art. 7 corespunde celei de „lege” care apare în alte articole din Convenție și înglobează atât prevederile legale, cât și practica judiciară, presupunând cerințe calitative, îndeosebi cele ale accesibilității și previzibilității [Hotărârea din 15 noiembrie 1996, Cauza Cantoni împotriva Franței, § 29, Hotărârea din 22 iunie 2000, Cauza Coeme și alții împotriva Belgiei, § 145, Hotărârea din 7 februarie 2002, Cauza E.K. împotriva Turciei, § 51, Hotărârea din 29 martie 2006, Cauza Achour împotriva Franței, §§ 41 și 42, Hotărârea din 24 mai 2007, Cauza Dragotoniu și Militaru-Pidhorni împotriva României, §§ 33 și 34, Hotărârea din 12 februarie 2008, Cauza Kafkaris împotriva Ciprului, § 140, Hotărârea din 20 ianuarie 2009, Cauza Sud Fondi SRL și alții împotriva Italiei, §§ 107 și 108, Hotărârea din 17 septembrie 2009, Cauza Scoppola împotriva Italiei (nr. 2), §§ 93, 94 și 99, Hotărârea din 21 octombrie 2013, Cauza Del Rio Prada împotriva Spaniei, §§ 78, 79 și 91]. Semnificația noțiunii de previzibilitate depinde într-o mare măsură de conținutul textului despre care este vorba și de domeniul pe care îl acoperă, precum și de numărul și de calitatea destinatarilor săi. Principiul previzibilității legii nu se opune ideii ca persoana în cauză să fie determinată să recurgă la îndrumări clarificatoare pentru a putea evalua, într-o măsură rezonabilă în circumstanțele cauzei, consecințele ce ar putea rezulta dintr-o anumită faptă. Este, în special, cazul profesioniștilor, care sunt obligați să dea dovadă de o mare prudență în exercitarea profesiei lor, motiv pentru care se așteaptă din partea lor să acorde o atenție specială evaluării riscurilor pe care aceasta le prezintă (Cantoni, § 35, Dragotoniu și Militaru-Pidhorni împotriva României, § 35, Sud Fondi SRL și alții împotriva Italiei, § 109).
Având în vedere principiul aplicabilității generale a legilor, Curtea de Strasbourg a reținut că formularea acestora nu poate prezenta o precizie absolută. Una dintre tehnicile standard de reglementare constă în recurgerea mai degrabă la categorii generale decât la liste exhaustive. Astfel, numeroase legi folosesc, prin forța lucrurilor, formule mai mult sau mai puțin vagi, a căror interpretare și aplicare depind de practică. Oricât de clar ar fi redactată o normă juridică, în orice sistem de drept, există un element inevitabil de interpretare judiciară, inclusiv într-o normă de drept penal. Nevoia de elucidare a punctelor neclare și de adaptare la circumstanțele schimbătoare va exista întotdeauna. Din nou, deși certitudinea este extrem de dezirabilă, aceasta ar putea antrena o rigiditate excesivă, or, legea trebuie să fie capabilă să se adapteze schimbărilor de situație. Rolul decizional conferit instanțelor urmărește tocmai înlăturarea dubiilor ce persistă cu ocazia interpretării normelor, dezvoltarea progresivă a dreptului penal prin intermediul jurisprudenței ca izvor de drept fiind o componentă necesară și bine înrădăcinată în tradiția legală a statelor membre. Prin urmare, art. 7 § 1 din Convenție nu poate fi interpretat ca interzicând clarificarea graduală a regulilor răspunderii penale pe calea interpretării judiciare de la un caz la altul, cu condiția ca rezultatul să fie coerent cu substanța infracțiunii și să fie în mod rezonabil previzibil (Hotărârea din 22 noiembrie 1995, Cauza S.W. împotriva Regatului Unit, § 36, Dragotoniu și Militaru-Pidhorni împotriva României, §§ 36 și 37, Kafkaris, § 141, Del Rio Prada împotriva Spaniei, §§ 92 și 93).
Prevederile art. 21 alin. (3) din Constituție referitor la dreptul la un proces echitabil nu sunt aplicabile în cauza de față, care privește dispoziții de drept penal substanțial. De asemenea, nu sunt aplicabile nici prevederile constituționale ale art. 26 alin. (1) referitor la ocrotirea vieții intime, familiale și private și nici cele ale art. 45 privind libertatea economică. [34]
Momentul procesual, reglementat expres de normele în vigoare, în care, în cursul procesului penal, se verifică legalitatea administrării probelor și a efectuării actelor de către organele de urmărire penală este cel al camerei preliminare (art. 342 C. pr. pen. ), judecătorul de cameră preliminară fiind singurul care poate aprecia asupra acestor elemente (Decizia nr. 641 din 11 noiembrie 2014, § 59), actele pe care acesta le îndeplinește având o influență directă asupra desfășurării și echității procesului propriu-zis (Decizia nr. 802 din 5 decembrie 2017, § 27). Cu toate acestea, probele pot fi viciate atât prin încălcarea prescripțiilor procedurale de administrare a lor, cât și prin obținerea probelor prin metode nelegale. Or, legea procesual penală în vigoare interzice în mod absolut administrarea probelor prin practici neloiale, prin dispozițiile art. 101 alin. (1)-(3), ca și folosirea procedeelor de obținere nelegală a probelor, legiuitorul excluzând în mod absolut astfel de practici/procedee din câmpul legalității. Acest aspect reiese foarte clar din modul de formulare a textelor menționate. Astfel, dacă, în mod obișnuit, nelegalitatea probelor este determinată de încălcarea unor reguli procedurale impuse de lege, în cazul principiului loialității administrării probelor legiuitorul folosește expresii prohibitive în mod absolut [„este oprit a se întrebuința (…)”, „nu pot fi folosite (…)”, „este interzis (…)”], similar ipotezei probelor obținute prin tortură, precum și probelor derivate din acestea [“nu pot fi folosite (…)”]. Cu alte cuvinte, mijloacele de constrângere enumerate în art. 101 alin. (1) C. pr. pen. , tehnicile de ascultare care afectează conștiința persoanei [art. 101 alin. (2) C. pr. pen. ], provocarea unei persoane să săvârșească ori să continue săvârșirea unei fapte penale, în scopul obținerii unei probe [art. 101 alin. (3) C. pr. pen. ], ca și folosirea torturii în obținerea probelor [art. 102 alin. (1) C. pr. pen. ] atrag nulitatea absolută a mijlocului de probă astfel obținut, consecința fiind excluderea necondiționată a probei. Așadar, analizând probatoriul administrat din perspectiva conformității acestuia cu principiul loialității administrării probelor, judecătorul de cameră preliminară va sancționa cu excluderea probele obținute prin întrebuințarea de violențe, amenințări ori alte mijloace de constrângere, precum și promisiuni sau îndemnuri; prin metode sau tehnici de ascultare care afectează capacitatea persoanei de a-și aminti și de a relata în mod conștient și voluntar faptele care constituie obiectul probei, chiar dacă persoana ascultată își dă consimțământul pentru utilizarea unei asemenea metode sau tehnici de ascultare; prin provocarea unei persoane să săvârșească ori să continue săvârșirea unei fapte penale, în scopul obținerii unei probe [art. 101 alin. (1)-(3) C. pr. pen. ]. În același mod, judecătorul de cameră preliminară va aplica sancțiunea excluderii și în ipoteza în care constată că, în cadrul probatoriului administrat în faza de urmărire penală, se află probe obținute prin tortură și probe derivate din acestea [art. 102 alin. (1) C. pr. pen. ]. În acest sens este și jurisprudența CEDO potrivit căreia folosirea în proces a declarațiilor obținute prin încălcarea art. 3 din C.E.D.H. – încălcare determinată de folosirea torturii sau a tratamentelor inumane și degradante[35] – atrage nevalabilitatea întregii proceduri judiciare și încălcarea art. 6 din Convenție(Hotărârea din 25 septembrie 2012, Cauza El Haski împotriva Belgiei) (Decizia nr. 802 din 5 decembrie 2017, § 28).
Incidența autorității de lucru judecat în cazul încheierilor pronunțate de judecătorul de cameră preliminară nu este de natură a încălca drepturile fundamentale invocate de autorul excepției, respectiv dreptul la un proces echitabil și dreptul la apărare, astfel cum acestea sunt prevăzute la art. 21 alin. (3) și art. 24 din Constituție și la art. 6 § 3 din C.E.D.H. .
Caracterul definitiv al încheierii prin care se dispune începerea judecății sau restituirea cauzei la parchet nu contravine, ci, dimpotrivă, dă eficiență celor statuate prin deciziile Curții Constituționale pronunțate cu privire la instituția camerei preliminare, motiv pentru care acest caracter este în acord cu prevederile art. 147 din Constituție.
Pentru aceste motive, excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 4251 alin. (1) și (7) C. pr. pen. este inadmisibilă.
În ceea ce privește excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 29 alin. (1) lit. a) și b) din Legea nr. 656/2002, acestea au mai făcut obiectul controlului de constituționalitate, prin Decizia nr. 215 din 12 aprilie 2016, M. Of. nr. 420 din 3 iunie 2016, și Decizia nr. 116 din 10 martie 2020, M. Of. nr. 564 din data de 29 iunie 2020, prin care Curtea a respins, ca neîntemeiate, excepțiile de neconstituționalitate invocate.
Prin Decizia nr. 215 din 12 aprilie 2016, în ceea ce privește critica referitoare la aspectul lipsei de claritate și previzibilitate, Curtea a reținut că dispozițiile art. 29 din Legea nr. 656/2002 stabilesc criterii obiective de apreciere a caracterului penal al operațiunilor săvârșite în legătură cu bunul sau sumele rezultate dintr-o anumită infracțiune. De altfel, instanța de contencios constituțional a reținut că, în jurisprudența sa, CEDO a statuat că norma legală trebuie să fie suficient de accesibilă și de previzibilă, astfel încât să permită cetățeanului să dispună de informații suficiente asupra normelor juridice aplicabile într-un caz dat și să fie capabil să prevadă, într-o măsură rezonabilă, consecințele care pot apărea. Astfel, în Hotărârea din 25 august 1998, Cauza Hertel împotriva Elveției, CEDO a reținut că previzibilitatea legii nu trebuie neapărat să fie însoțită de certitudini absolute. S-a arătat, totodată, că certitudinea, chiar dacă este de dorit, este dublată uneori de o rigiditate excesivă, or, dreptul trebuie să știe să se adapteze schimbărilor de situație. S-a reținut, de asemenea, că există multe legi care se servesc, prin forța lucrurilor, de formule mai mult sau mai puțin vagi, a căror interpretare depinde de practică, așa cum se întâmplă și în cazul judecătorului român. Și în Hotărârea din 25 noiembrie 1996, Cauza Wingrove împotriva Regatului Unit, CEDO a decis că legea internă pertinentă care înglobează atât dreptul scris, cât și pe cel nescris trebuie să fie formulată cu o precizie suficientă pentru a permite persoanelor interesate, care pot apela la nevoie la sfatul unui specialist, să prevadă într-o măsură rezonabilă, în circumstanțele speței, consecințele care pot rezulta dintr-un act determinat. Așa fiind, o lege care atribuie o putere de apreciere (cum este, în speță, cazul autorităților chemate să aplice legea) nu contravine, în principiu, acestei exigențe.[36]
Încă din 1936 legiuitorul român, reglementând cu privire la audierea martorilor, nu a obligat, dar nici nu l-a înlăturat pe martorul soț, fost soț ori „rudă apropiată” cu învinuitul/inculpatul, respectiv suspectul/inculpatul, de la posibilitatea de a declara ca martor, ci a lăsat la latitudinea acestuia să decidă dacă depune declarație ca martor sau se abține. Dreptul rudelor de a refuza să dea declarații în calitate de martor este reglementat și în legislația procesual penală a unor state europene, iar instanța de la Strasbourg a stabilit în hotărârile din 24 noiembrie 1986, § 30, respectiv 19 iulie 2012, § 41, pronunțate în cauzele Unterpertinger împotriva Austriei, respectiv Hummer împotriva Germaniei, că dispozițiile din legea națională care permit refuzul membrilor familiei celui acuzat de a depune mărturie nu sunt, în sine, incompatibile cu art. 6 §§ 1 și 3 lit. d) din C.E.D.H. , deoarece țin cont de problemele deosebite ce se pot ridica din cauza unei confruntări între acuzat și un martor din propria sa familie și sunt menite a proteja un astfel de martor prin evitarea punerii într-o dilemă morală.
Rațiunea reglementării dreptului de a refuza să fie audiate în calitate de martori al persoanelor enumerate în art. 117 alin. (1) lit. a) și b) C. pr. pen. este, în principal, evitarea unei dileme morale ce s-ar naște în ipoteza reglementării unei obligații a acestora de a da declarație sub jurământ și sub sancțiunea infracțiunii de mărturie mincinoasă.
Legislația procesual penală a unor state europene recunoaște partenerilor de viață de facto ai acuzatului dreptul de a refuza să dea declarații în calitate de martori. Curtea a reținut, în acest sens, că statele europene au modalități variate de reglementare a dreptului anumitor persoane de a refuza să dea declarații în calitate de martor în procesul penal, iar instanța de la Strasbourg s-a pronunțat cu privire la dreptul de refuz al audierii în cazul concubinilor, prin Hotărârea din 3 aprilie 2012, Cauza Van der Heijden împotriva Olandei, în care s-a reținut că noțiunea de „viață de familie“, apărată prin art. 8 al Convenției, nu este restrânsă doar la familiile bazate pe căsătorie și poate include alte relații de facto. Conform celor reținute de instanța europeană, în cauză au existat două interese publice contrare, respectiv judecarea unei infracțiuni grave și protejarea vieții de familie de interferența statală. CEDO a observat că Olanda se numără printre statele membre care au creat un privilegiu de refuz al audierii pentru anumite categorii de martori și acest lucru a fost realizat într-o manieră clară și accesibilă, prin delimitarea anumitor categorii de persoane, printre care și soțul/soția, actual sau fost, și partenerul civil, actual sau fost, al suspectului. Asemenea martori sunt eliberați de dilema morală de a trebui să aleagă între o mărturie adevărată care ar putea periclita relația lor cu suspectul și o mărturie falsă care ar proteja această relație. Instanța europeană a subliniat, totodată, că dreptul de a nu depune mărturie constituie o excepție de la o datorie civică normală, de interes public, și de aceea un asemenea drept, când este recunoscut, poate fi supus unor condiții și formalități, iar categoriile de beneficiari trebuie clar delimitate. În concluzie, instanța de la Strasbourg nu a considerat că interferența cu viața de familie a reclamantei a fost atât de împovărătoare și disproporționată încât să fie considerată injustă în raport cu interesul său, astfel încât a constatat că art. 8 din C.E.D.H. nu a fost încălcat.
Aparent, orientarea legiuitorului român este în concordanță cu jurisprudența Curții de la Strasbourg potrivit căreia dreptul de a nu depune mărturie, ca excepție de la îndeplinirea unei obligații civice normale, poate fi supus unor condiționări și limitări în ceea ce privește definirea categoriilor de persoane cărora le este recunoscut. Așadar, dispozițiile art. 117 alin. (1) lit. a) și b) C. pr. pen. se încadrează în categoria de norme procesual penale care reglementează într-un mod mai exigent dreptul anumitor persoane de a refuza să dea declarații în calitate de martor în procesul penal. Atunci când a reținut că Regatul Țărilor de Jos se numără printre statele membre care au creat un privilegiu de refuz al audierii pentru anumite categorii de martori, CEDO a constatat că acest lucru a fost realizat într-o manieră clară și accesibilă, prin delimitarea anumitor categorii de persoane. Instanța de la Strasbourg a subliniat chiar că dreptul de a nu depune mărturie constituie o excepție de la o datorie civică normală, de interes public, și de aceea un asemenea drept, când este recunoscut, poate fi supus unor condiții și formalități, iar categoriile de beneficiari trebuie clar delimitate.
Temeiul pentru reglementarea dreptului de refuz al audierii se află în sfera de protecție a relațiilor de familie. Deși Constituția nu definește noțiunea de „viață familială”, în jurisprudența sa, CEDO a reținut că noțiunea de „viață de familie”, apărată prin art. 8 din Convenție, nu este restrânsă doar la familiile bazate pe căsătorie și poate include alte relații de facto (v Hotărârea din 3 aprilie 2012, Cauza Van der Heijden împotriva Olandei ). Există „viață de familie” și în cazul unei relații de fapt echivalente căsătoriei, așa încât rațiunea reglementării dreptului de refuz al audierii subzistă și în cazul persoanelor care au relații asemănătoare acelora dintre soți ori au avut relații asemănătoare acelora dintre soți cu suspectul sau inculpatul, de vreme ce scopul substanțial al instituirii acestui drept îl reprezintă protecția „vieții de familie”, având o importanță majoră în societate, indiferent de existența unei înregistrări formale. Așadar, câtă vreme principiul egalității în fața legii presupune instituirea unui tratament egal pentru situații care, în funcție de scopul urmărit, nu sunt diferite, atunci nu există niciun motiv obiectiv și rezonabil pentru care persoanele care au relații asemănătoare acelora dintre soți sau au avut relații asemănătoare acelora dintre soți cu suspectul sau inculpatul să fie excluse de la exercițiul dreptului de a refuza să dea declarații în calitate de martori în procesul penal.
În acest sens, în Decizia nr. 371 din 26 iunie 2014, M. Of. nr. 584 din 5 august 2014, instanța de control constituțional a arătat că, în ceea ce privește pretinsa discriminare, CEDO a statuat că o deosebire de tratament juridic este discriminatorie atunci când nu este justificată în mod obiectiv și rezonabil, aceasta însemnând că nu urmărește un scop legitim sau nu păstrează un raport rezonabil de proporționalitate între mijloacele folosite și obiectivul avut în vedere (v hotărârile din 23 iulie 1968, 13 iunie 1979, 28 noiembrie 1984, 28 mai 1985, 16 septembrie 1996, 18 februarie 1999 și, respectiv, 6 iulie 2004, pronunțate în cauzele „Aspecte privind regimul lingvistic în școlile belgiene” împotriva Belgiei, § 10, Marckx împotriva Belgiei, § 33, Rasmussen împotriva Danemarcei, §§ 35, 38 și 40, Abdulaziz, Cabales și Balkandali împotriva Regatului Unit, § 72, Gaygusuz împotriva Austriei, § 42, Larkos împotriva Ciprului, § 29, Bocancea și alții împotriva Moldovei, § 24).
în ipoteza persoanelor care au stabilit relații asemănătoare acelora dintre părinți și copii, în cazul în care conviețuiesc cu suspectul sau inculpatul, pe de o parte, norma nu păstrează un raport rezonabil de proporționalitate între mijloacele folosite și scopul avut în vedere, iar, pe de altă parte, se face abstracție de rațiunea instituirii dreptului de refuz al audierii, aceea de a ocroti sentimentele de afecțiune, strânsele relații pe care membrii formali ai unei familii și persoanele asimilate acestora le pot avea față de suspect sau inculpat și evitarea dilemei morale cu care se confruntă aceste persoane. [37]
Cu privire la valoarea probantă a declarațiilor martorului protejat, CEDO a reținut, în jurisprudența sa, că drepturile apărării sunt restrânse într-un mod incompatibil cu garanțiile prevăzute la art. 6 din Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale, atunci când o condamnare se fondează în întregime sau într-o măsură determinantă pe mărturia făcută de o persoană pe care acuzatul nu a putut-o interoga. Prin aceeași jurisprudență, CEDO a statuat că folosirea declarațiilor martorilor anonimi pentru a dispune condamnarea unei persoane nu este, în sine, incompatibilă cu prevederile Convenției, însă, în condițiile menținerii anonimatului martorului acuzării, prevederile art. 6 § 1 și § 3 lit. d) din Convenție impun ca dezavantajul cu care se confruntă apărarea să fie în mod suficient contrabalansat prin procedura urmată de autoritățile judiciare. S-a reținut, totodată, că probele obținute de la martori, în condițiile în care drepturile apărării nu au putut fi asigurate la un nivel cerut de Convenție, trebuie analizate cu extremă atenție, iar condamnarea unui acuzat nu trebuie să se bazeze în exclusivitate sau într-o măsură determinantă pe mărturia anonimă (v hotărârile Curții Europene a Drepturilor Omului din 20 noiembrie 1989, 14 februarie 2002 și 28 februarie 2006, pronunțate în cauzele Kostovski împotriva Olandei, § 42, Visser împotriva Olandei, §§ 43-46, și Krasniki împotriva Republicii Cehe, §§ 79-86).
Prevederile art. 126 alin. (6) C. pr. pen. sunt neconstituționale, încălcând dreptul la apărare, reglementat la art. 24 din Constituție, ca garanție a dreptului la un proces echitabil, astfel cum acesta este prevăzut la art. 21 alin. (3) din Legea fundamentală și la art. 6 din Convenție. [38]
Folosirea declarațiilor martorilor anonimi pentru a dispune condamnarea unei persoane nu este, în sine, incompatibilă cu prevederile Convenției, însă, în condițiile menținerii anonimatului martorului acuzării, prevederile art. 6 § 1 și § 3 lit. d) din Convenție impun ca dezavantajul cu care se confruntă apărarea să fie în mod suficient contrabalansat prin procedura urmată de autoritățile judiciare. Curtea de la Strasbourg a reținut, astfel, că probele obținute de la martori, în condițiile în care drepturile apărării nu au putut fi asigurate la un nivel cerut de Convenție, trebuie analizate cu extremă atenție, iar condamnarea unui acuzat nu se poate baza în exclusivitate sau într-o măsură determinantă pe mărturia anonimă (Hotărârile CEDO din 20 noiembrie 1989, 14 februarie 2002 și 28 februarie 2006, pronunțate în Cauzele Kostovski împotriva Olandei, § 42, Visser împotriva Olandei, §§ 43-46, și Krasniki împotriva Republicii Cehe, §§ 79-86).
Folosirea martorilor protejați este acceptată de jurisprudența CEDO , iar acordarea posibilității inculpatului de a lua cunoștință de anumite elemente din conținutul ordonanței înseamnă a lipsi de eficiență măsurile de protecție a martorului. Caracterul confidențial al ordonanței prin care procurorul dispune aplicarea uneia sau a mai multor măsuri de protecție ține de însăși rațiunea reglementării instituției martorului amenințat, iar dezvăluirea de date privind conținutul respectivei ordonanțe este de natură să pericliteze situația martorului în cauză. Dificultățile pe care un inculpat le are în susținerea apărării din cauza folosirii unui martor anonim sunt compensate prin interdicția impusă de legiuitor ca o hotărâre de condamnare, de renunțare la aplicarea pedepsei sau de amânare a aplicării pedepsei să se întemeieze într-o măsură determinantă pe declarațiile unui asemenea martor, soluție instituită de prevederile art. 103 alin. (3) C. pr. pen. Consecința unei eventuale constatări a nelegalității ordonanței de acordare a statutului de martor amenințat este audierea martorului în condiții obișnuite, însă în acest caz respectiva declarație poate să servească într-o măsură determinantă la pronunțarea unei hotărâri de condamnare.
Dispozițiile art. 126 alin. (4) și (5) C. pr. pen. nu încalcă nici prevederile constituționale ale art. 23 alin. (11) care consacră prezumția de nevinovăție. [39]
Curtea reiterează că singura sa sarcină, în conformitate cu articolul 19 din Convenție, este să asigure respectarea angajamentelor care decurg din Convenție pentru părțile contractante. Concret, nu îi revine sarcina de a audia erorile de fapt sau de drept presupus săvârșite de o instanță națională sau de a înlocui propria apreciere cu cea a instanțelor naționale, cu excepția cazului în care și în măsura în care aceste erori ar fi putut prejudicia drepturile și libertățile. protejate prin convenție. Deși articolul 6 garantează dreptul la un proces echitabil, el nu reglementează admisibilitatea probelor ca atare, o chestiune care ține în primul rând de dreptul intern (Teixeira de Castro împotriva Portugaliei, hotărârea din 9 iunie 1998, Rapoartele 1998-IV). , § 34 și Jalloh împotriva Germaniei [GC], hotărârea din 11 iulie 2006, §§ 94-96).
Deși articolul 6 § 1 din Convenție nu reglementează admisibilitatea și valoarea probatorie a motivelor, argumentelor și ofertelor de probă ale părților, el impune instanțelor obligația de a se angaja la examinarea lor efectivă, cu excepția aprecierii relevanței lor (Van de Hurk împotriva Țărilor de Jos, 19 aprilie 1994, § 59, Seria A nr. 288). Fără a necesita un răspuns detaliat la fiecare argument al reclamantei, această obligație presupune, totuși, ca persoana vătămată să poată aștepta un răspuns concret și explicit la mijloacele decisive pentru dezlegarea procedurii în cauză (García Ruiz c. 30544/ 96, § 26, CEDO 1999-1).
În contextul plângerii formulate de reclamantă împotriva raportului de amendă întocmit de Garda financiară, aceleași instanțe naționale, în diferite forme judecătorești, au statuat că raportul de expertiză întocmit constituia o dovadă credibilă a faptelor. invocat reclamantului si a avut in vedere ca cele doua expertize au scos la iveală că produsul preluat de la reclamant nu corespunde standardului 240-80, motorina.
Deși reamintește că admisibilitatea probelor revine în primul rând dreptului intern și instanțelor naționale (García Ruiz împotriva Spaniei [GC], nr. 30544/96, § 28, CEDO 1999-1), Curtea reține că validitatea și credibilitatea acelorași probe au fost interpretate diferit de instanțele interne. Această apreciere contradictorie a condus la soluții juridice diferite în ceea ce privește stabilirea faptelor și mai ales în ceea ce privește deținerea de către reclamant a motorinei neconforme. Totuși, în măsura în care aceste probe au constituit proba decisivă pentru stabilirea faptelor, se pune o problemă în ceea ce privește echitatea procedurii. Desigur, pentru aplicarea sancțiunii reclamantului, Garda financiară se bazase, pe lângă rapoartele de expertiză, pe documente scrise. Cu toate acestea, instanțele naționale care au examinat plângerea reclamantului împotriva acestei sancțiuni nu au făcut nicio mențiune despre aceste documente în deciziile lor.
Curtea consideră că, în speță, reclamantul nu a beneficiat de un proces echitabil, cu încălcarea articolului 6 § 1 din Convenție.[40]
Cu privire la aceleași cerințe de calitate a legii, garanție a principiului legalității, CEDO, prin hotărârile din 5 ianuarie 2000, 4 mai 2000, 25 ianuarie 2007 și 24 mai 2007, pronunțate în cauzele Beyeler împotriva Italiei (§ 109), Rotaru împotriva României (§ 52), Sissanis împotriva României (§ 66), și Dragotoniu și Militaru-Pidhorni împotriva României (§ 34) a reținut obligativitatea asigurării acestor standarde de calitate a legii drept garanție a principiului legalității, prevăzut la art. 7 C. E. D. H. . Astfel, prin Hotărârea Cauza Sissanis împotriva României (§ 66), instanța europeană a reținut că sintagma „prevăzută de lege” impune ca măsura incriminată să aibă un temei în dreptul intern, însă vizează, de asemenea, calitatea legii în cauză: aceasta trebuie, într-adevăr, să fie accesibilă justițiabilului și previzibilă în ceea ce privește efectele sale. Pentru ca legea să satisfacă cerința de previzibilitate, ea trebuie să precizeze cu suficientă claritate întinderea și modalitățile de exercitare a puterii de apreciere a autorităților în domeniul respectiv, ținând cont de scopul legitim urmărit, pentru a oferi persoanei o protecție adecvată împotriva arbitrarului. Nu se poate considera drept „lege” decât o normă enunțată cu suficientă precizie, pentru a permite cetățeanului să își controleze conduita; apelând la nevoie la consiliere de specialitate în materie, el trebuie să fie capabil să prevadă, într-o măsură rezonabilă, față de circumstanțele speței, consecințele care ar putea rezulta dintr-o anumită faptă.
Expresia „prevăzută de lege“ impune ca măsura incriminată să aibă un temei în dreptul intern, însă vizează, de asemenea, calitatea legii în cauză: aceasta trebuie, într-adevăr, să fie accesibilă justițiabilului și previzibilă în ceea ce privește efectele sale (Rotaru împotriva României [MC], hotărârea din data de 4 mai 2000, nr. 28.341/95, § 52, CEDO 2000-V). Pentru ca legea să satisfacă cerința de previzibilitate, ea trebuie să precizeze cu suficientă claritate întinderea și modalitățile de exercitare a puterii de apreciere a autorităților în domeniul respectiv, ținând cont de scopul legitim urmărit, pentru a oferi persoanei o protecție adecvată împotriva arbitrarului [v Olsson împotriva Suediei (nr. 1), hotărârea din data de 24 martie 1988, seria A nr. 130, § 61]. În plus, nu putem considera drept „lege“ decât o normă enunțată cu suficientă precizie, pentru a permite cetățeanului să își controleze conduita; apelând la nevoie la consiliere de specialitate în materie, el trebuie să fie capabil să prevadă, într-o măsură rezonabilă, față de circumstanțele speței, consecințele care ar putea rezulta dintr-o anumită faptă.
Curtea trebuie să se asigure că există garanții adecvate și suficiente împotriva abuzurilor autorităților. Aceasta reamintește că, în cauzele referitoare la sistemele de supraveghere secretă, analizate din perspectiva art. 8 din Convenție, s-a decis că asemenea sisteme trebuie să cuprindă garanții stabilite prin lege, care sunt aplicabile controlului activităților serviciilor interesate. Procedurile de control trebuie să respecte, cât mai fidel posibil, valorile unei societăți democratice, în special supremația dreptului, la care se referă în mod expres preambulul Convenției. Aceasta implică, printre altele, ca o ingerință a organelor executivului în drepturile persoanei să fie supusă unui control eficient, care trebuie să implice în mod normal, cel puțin în ultimă instanță, puterea judiciară, deoarece aceasta oferă cele mai bune garanții de independență, imparțialitate și procedură conformă cu legea (Klass și alții împotriva Germaniei, hotărârea din data de 6 septembrie 1978, seria A nr. 28, p. 25-26, § 55). Acest raționament ar putea fi aplicat, mutadis mutandis, în cazul art. 2 din Protocolul nr. 4, având în vedere strânsa legătură dintre acest ultim articol și art. 8 din Convenție (v în acest sens İletmiș împotriva Turciei, 6 decembrie 2005, nr. 29.871/96, § 50). Procedura de aplicare a măsurii preventive de obligare de a nu părăsi țara nu oferă astfel de garanții, Legea nr. 25/1969 neprevăzând nicio procedură de control, nici în momentul luării măsurii, nici ulterior. De altfel, toate demersurile reclamantului care vizau revocarea măsurii preventive (cereri introduse la Ministerul de Interne, contestații în fața instanțelor penale sau în contencios administrativ) au fost respinse, deoarece reclamantul s-a aflat în imposibilitatea de a face dovada că urmărirea penală îndreptată împotriva să se încheiase sau că fusese achitat. În realitate, este vorba de o măsură automată, aplicată pentru o perioadă nedeterminată, ceea ce încalcă drepturile persoanei (v Riener împotriva Bulgariei, 23 mai 2006, nr. 46.343/99, § 121, Luordo împotriva Italiei, 17 iulie 2003, nr. 32.190/96, § 96, și İletmiș, , § 47).
Dreptul intern nu reglementează suficient de clar întinderea și modalitățile de exercitare a puterii de apreciere a autorităților în domeniul respectiv.
La toate acestea se adaugă faptul că art. 27 din Legea nr. 25/1969 a fost declarat neconstituțional printr-o decizie a Curții Constituționale din data de 11 aprilie 2001 și modificat ulterior prin Legea nr. 123/2001, pentru a se asigura conformitatea cu Constituția. În acest sens, s-a prevăzut că orice măsură preventivă de obligare de a nu părăsi țara trebuie luată de un magistrat (art. 29 din Legea nr. 123/2001).
Având în vedere faptul că măsura preventivă a fost dispusă de organele de poliție, reiese că, cel puțin începând cu data de 11 aprilie 2001, aceasta nu era în conformitate cu legislația națională în vigoare, inclusiv cu Constituția.
Este în primul rând de datoria autorităților naționale și mai ales de cea a instanțelor să interpreteze și să aplice dreptul intern (Kopp împotriva Elveției, hotărârea din 25 martie 1998, Culegere 1998-II, p. 541, § 59).
Prin sentința rămasă definitivă, Tribunalul Județean Neamț a revocat măsura preventivă a obligării de a nu părăsi țara luată împotriva reclamantului. Instanța a constatat că reclamantul nu se afla sub incidența niciunei măsuri preventive restrictive de libertate luate de un magistrat. Totuși, tribunalul nu a acordat nicio reparație pentru prejudiciul suferit de persoana interesată ca urmare a prelungirii nelegale a măsurii preventive. Mai mult, Guvernul nu a susținut deloc faptul că reclamantul ar fi putut folosi o altă cale de atac internă pentru a fi despăgubit (Vito Sante Santoro împotriva Italiei, § 45, CEDO 2004-VI).
În perioada 2 septembrie 1998-10 iunie 2004, dată la care autoritățile au revocat măsura preventivă, atingerea adusă libertății de circulație a reclamantului nu era „prevăzută de lege“.
Prin urmare, a avut loc încălcarea art. 2 din Protocolul nr. 4 la Convenție.[41]
Hotărârea în Cauza Rotaru împotriva României (§ 52):, „prevăzut de lege” înseamnă nu doar o anume bază legală în dreptul intern, ci și calitatea legii în cauză: astfel, aceasta trebuie să fie accesibilă persoanei și previzibilă. Totodată, în Hotărârea Cauza Dragotoniu și Militaru-Pidhorni împotriva României (§ 34), Curtea de la Strasbourg a statuat că noțiunea „drept” folosită la art. 7 din Convenție corespunde noțiunii de „lege” ce apare în alte articole din Convenție; ea înglobează dreptul de origine atât legislativă, cât și jurisprudențială și implică condiții calitative, printre altele, pe cele ale accesibilității și previzibilității.
În ceea ce privește materia interceptărilor, CEDO, în Decizia de admisibilitate din 29 iunie 2006, Cauza Weber și Saravia împotriva Germaniei, §§ 93-95, a generalizat jurisprudența sa vizavi de cerința legală a „previzibilității” legii în acest domeniu, statuând că reglementarea unor măsuri speciale secrete de urmărire, cum ar fi interceptarea comunicărilor, trebuie să se realizeze în mod esențial prin norme clare, detaliate, din moment ce tehnologia disponibilă pentru efectuarea lor devine constant din ce în ce mai sofisticată [ v Hotărârea din 25 martie 1998, Cauza Kopp împotriva Elveției, (§ 72) și Hotărârea din 30 iulie 1998, Cauza Valenzuela Contreras împotriva Spaniei (§ 46)]. Legislația internă trebuie să fie suficient de clară în terminologia sa pentru a oferi cetățenilor indicii adecvate cu privire la împrejurările și condițiile în care autoritățile publice sunt împuternicite să recurgă la oricare din aceste măsuri. Cu privire la măsurile secrete de urmărire, Curtea a dezvoltat garanțiile minime care ar trebui să fie prevăzute în legislația statului, pentru evitarea abuzurilor de putere: natura infracțiunilor care determină necesitatea de interceptare; stabilirea categoriilor de persoane pasibile de înregistrarea convorbirilor telefonice; o limitare a duratei de înregistrare a convorbirilor telefonice; procedura obligatorie pentru examinarea, utilizarea și stocarea datelor obținute; măsurile de precauție care trebuie luate în cazul informării altor părți; împrejurările în care înregistrările pot sau urmează să fie șterse ori distruse (v, inter alia, Hotărârea din 24 aprilie 1990, Cauza Huvig împotriva Franței, §34)].
Cu privire la procedura obligatorie de accesare, utilizare și stocare a datelor obținute din interceptări ale comunicațiilor, în jurisprudența CEDO s-a făcut distincție între două etape ale interceptării convorbirilor telefonice: autorizarea supravegherii și efectuarea propriu-zisă a supravegherii. Distincția a fost făcută de CEDO încă din 2007, prin Hotărârea din 28 iunie 2007, Cauza Association for European Integration and Human Rights și Ekimdzhiev împotriva Bulgariei, § 84, prin care s-a reținut că pe parcursul primei etape, cea de autorizare a supravegherii, conceptul de „securitate națională“, dincolo de înțelesul său obișnuit, trebuie să ofere garanții substanțiale împotriva supravegherii arbitrare și discriminatorii. De asemenea, Curtea a constatat că trebuie să examineze și dacă astfel de garanții există pe parcursul celei de-a doua etape, când supravegherea este realizată efectiv sau a fost deja încheiată. Cu privire la acest aspect au fost reținute că nu este prevăzută nicio verificare a implementării măsurilor de supraveghere tehnică secretă de către un organism sau o entitate oficială, externă serviciilor care desfășoară măsurile de supraveghere, sau cel puțin căreia să îi fie impusă îndeplinirea unor condiții care să îi asigure independența și conformitatea cu principiile statului de drept, dar că nicio altă instituție, în afara celor care dispun măsurile speciale de supraveghere, nu poate să verifice dacă măsurile luate îndeplinesc condițiile prevăzute în mandatul de supraveghere sau dacă datele originale sunt reproduse cu exactitate în documentele scrise. De asemenea, a fost menționată aparenta lipsă a unor dispoziții legale care să prevadă cu suficient grad de precizie maniera în care datele sunt obținute prin supravegherea tehnică, procedura pentru protejarea integrității și confidențialității acestora și procedura pentru distrugerea lor (§ 86). Mai mult, a fost reținut faptul că controlul activității de supraveghere tehnică îi revine în mod exclusiv Ministrului Afacerilor Interne, iar dacă datele obținute depășesc scopul în care a fost aplicată măsura supravegherii tehnice, doar Ministrul Afacerilor Interne poate decide, în mod discreționar și fără un control independent, ce trebuie făcut cu aceste date. S-a arătat că, spre deosebire de procedura existentă în Bulgaria, legea germană, modificată ca urmare a unei decizii a Curții Constituționale a Germaniei, obligă la transmiterea înregistrărilor în condiții foarte stricte și încredințează responsabilitatea verificării îndeplinirii condițiilor legale unui oficial care are dreptul să exercite funcții judiciare (§ 89).
Prin Hotărârea din 10 februarie 2009, Cauza Iordachi și alții împotriva Moldovei, CEDO a statuat cu privire la etapa a doua a procedurii interceptărilor convorbirilor telefonice, că în cauza dedusă judecății, aparent, judecătorul de instrucție joacă un rol foarte limitat. Conform prevederilor art. 41 C. pr. pen., rolul judecătorului este de autorizare a interceptărilor. Potrivit articolului 136 din același cod, judecătorul de instrucție are dreptul de a păstra „casetele cu originalul înregistrării comunicărilor, însoțite de reproducerea integrală în scris a înregistrării […] în locuri speciale, într-un plic sigilat” și de a emite „încheiere cu privire la distrugerea înregistrărilor care nu sunt importante pentru urmărirea penală“. Cu toate acestea, deși judecătorul are competența de a autoriza interceptarea convorbirilor, Codul de procedură penală nu prevede informarea acestuia cu privire la rezultatele interceptării și nu-i impune să verifice dacă prevederile legislative au fost respectate (§ 47). Alt punct de vedere necesar de a fi menționat în acest sens este lipsa aparentă a reglementărilor cu un înalt grad de precizie și care ar orândui maniera în care se face filtrarea datelor secrete obținute prin aceste măsuri operative de investigații sau procedurile prin care s-ar păstra integritatea și confidențialitatea acestora, fie reguli de distrugere a acestora (§ 48). În concluzie, reținând încălcarea în cauză a dispozițiilor art. 8 din Convenție referitoare la dreptul la respectarea vieții private și de familie, Curtea a statuat că interceptarea convorbirilor telefonice este o ingerință foarte gravă în drepturile unei persoane și că o chestiune care merită a fi menționată este lipsa aparentă a reglementărilor care să specifice, cu un grad corespunzător de precizie, modalitatea de examinare a informației obținute ca rezultat al supravegherii sau procedurile de păstrare a integrității și confidențialității acesteia, precum și procedurile de distrugere a ei.
Prin Decizia nr. 140 din 27 martie 2018, M. Of. nr. 524 din 26 iunie 2018, Curtea a respins, ca neîntemeiată, excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 911 și ale art. 912 alin. 1 fraza a doua din Codul de procedură penală din 1968, reținând (în §§ 14-20 și 22-24) că dispozițiile din Codul de procedură penală din 1968 referitoare la interceptările și înregistrările audio sau video prevedeau suficiente garanții, prin reglementarea în detaliu a justificării emiterii autorizației, a condițiilor și a modalităților de efectuare a înregistrărilor, a instituirii unor limite cu privire la durata măsurii, a consemnării și certificării autenticității convorbirilor înregistrate, a redării integrale a acestora, a definirii persoanelor care sunt supuse interceptării, iar eventuala nerespectare a acestor reglementări nu constituie o problemă de constituționalitate, ci una de aplicare, ceea ce însă excedează competenței Curții Constituționale, întrucât, potrivit alin. (3) al art. 2 din Legea nr. 47/1992, aceasta “se pronunță numai asupra constituționalității actelor cu privire la care a fost sesizată […]”.
Prin Hotărârea din 26 aprilie 2007, Cauza Dumitru Popescu împotriva României, după ce a reținut existența unei încălcări a art. 8 din C.E.D.H. [42], având în vedere că, la data comiterii faptelor, legislația în materie era alta – CEDO a afirmat că, în noul cadru legislativ, prin modificările aduse de Legea nr. 281/2003 și Legea nr. 356/2006, au fost introduse numeroase garanții în materie de interceptare și de transcriere a comunicațiilor, de arhivare a datelor pertinente și de distrugere a celor nepertinente. Așa fiind, Curtea Constituțională a statuat că dispozițiile de lege criticate oferă protecție împotriva amestecului arbitrar în exercitarea dreptului la viață privată al persoanei, legea folosind termeni cu un înțeles univoc.
Faptul că plângerea reclamantului se referă, pe de o parte, la încălcarea prevederilor legale din dreptul național în materia interceptărilor telefonice, în absența unei autorizații eliberate de procuror pe numele sau, iar pe de altă parte vizează inexistența unei baze legale cuprinzătoare în dreptul român, pentru a se putea proceda la ascultarea convorbirilor telefonice, în absența unei legi care să ofere suficiente garanții împotriva arbitrarului. Convorbirile telefonice ce intră în noțiunile de „viață privată” și „corespondența” în sensul art. 8 § 1, interceptarea lor, memorarea datelor astfel obținute și eventuala lor utilizare în cadrul urmăririi penale îndreptate împotriva reclamantului se analizează drept o „ingerința a unei autorități publice” în exercitarea dreptului garantat de art. 8 (v , printre altele, hotărârile Malone împotriva Regatului Unit din 2 august 1984, seria A nr. 82, p. 30, § 64; Kruslin împotriva Franței și Huvig împotriva Franței din 24 aprilie 1990, seria A nr. 176-A și 176-B, p. 20, § 26, și p. 52, § 25, Halford împotriva Regatului Unit din 25 iunie 1997, Culegere 1997-III, p. 1016-1017, § 48; Aalmoes și alți 112 împotriva Olandei (dec.), nr. 16.269/02, 25 noiembrie 2004).
Expresia „prevăzută de lege” impune nu numai respectarea dreptului intern, ci se referă și la calitatea legii, care trebuie să fie compatibilă cu principiul preeminenței dreptului (Halford, § 49; Aalmoes și alți 112,; Khan împotriva Regatului Unit, nr. 35.394/97, § 26, CEDO 2000-V). În contextul supravegherii secrete exercitate de autoritățile publice, dreptul intern trebuie să ofere o protecție împotriva intervenției arbitrarului în exercitarea dreptului unui individ prin raportare la art. 8. În plus, legea trebuie să folosească termeni suficient de clari pentru a le indica persoanelor, de o manieră satisfăcătoare, circumstanțele și condițiile în care abilitează autoritățile publice să ia astfel de măsuri secrete (Malone, § 67; Weber și Saravia împotriva Germaniei (dec.), nr. 54.934/00, § 93, CEDO 2006-…). Dacă, indiferent care ar fi sistemul, nu se poate înlătura niciodată complet eventualitatea unei acțiuni nelegitime a unui funcționar de rea-credință, neglijent sau prea zelos, elementele care contează în vederea exercitării controlului Curții în cauza sunt probabilitatea unei asemenea acțiuni și garanțiile oferite pentru a se proteja împotriva acesteia (Klass, § 59; Aalmoes și alți 112).
În speță, dacă nu se contesta faptul că a avut loc o ingerință în dreptul reclamantului la respectarea vieții private, părțile nu sunt de acord în ceea ce privește temeiul sau legal: potrivit reclamantului, ar fi vorba de dispozițiile Legii nr. 14/1992 privind organizarea Serviciului Român de Informații, considerată deja de Curte că fiind incompatibilă cu art. 8 § 2 din Convenție în Cauza Rotaru împotriva României ([MC], nr. 28.341/95, §§ 61-63, CEDO 2000-V), în timp ce, în opinia Guvernului, ar fi vorba de Legea nr. 51/1991 privind siguranța națională.
Curtea admite, potrivit exemplului Guvernului, că acele constatări pe care le-a formulat în cauza Rotaru, citată de reclamant, nu sunt direct aplicabile în cauza de față. Într-adevăr, obiectul litigiului prezentat Curții în cauza respectivă nu se referea la măsuri de supraveghere secretă autorizate de parchet în temeiul Legii nr. 51/1991 privind siguranța națională, ci la păstrarea și utilizarea de către Serviciul Român de Informații a datelor obținute de fostele organe de securitate ale statului, referitoare la viața privată a domnului Rotaru, precum și la imposibilitatea acestuia de a le combate (Rotaru, §§ 61-63).
Totuși, trebuie constatat faptul că infracțiunea de contrabandă cu țigări, de comiterea căreia era suspectat reclamantul, nu este enumerată în art. 3 din Legea nr. 51/1991 printre acțiunile ce constituie amenințări la adresa siguranței naționale, care ar fi justificat, în opinia Guvernului, interceptarea comunicațiilor sale: legea în cauză se referă în mod expres la infracțiunea de contrabandă cu materiale explozive sau radioactive, și nu la contrabanda cu țigări. Numai o interpretare extensivă a art. 3 din Legea nr. 51/1991 ar permite considerarea acestei dispoziții drept un temei legal al ingerinței, dacă sunt avute în vedere circumstanțele în care a avut loc contrabanda cu țigări, și anume pe un aeroport militar, ceea ce ar fi putut afecta, într-adevăr, capacitatea de apărare a țării.
Presupunând că ingerința în viața privată a reclamantului ar fi avut un astfel de temei în dreptul intern, pentru că aceasta să nu ducă la încălcarea art. 8, este necesar să fi fost respectate condițiile prevăzute de legea națională pentru autorizarea ascultărilor telefonice de către serviciile speciale și, în acest caz, să fi existat în lege suficiente garanții pentru că autoritățile să nu poată lua măsuri arbitrare care să aducă atingere dreptului reclamantului la respectarea vieții private. Prin urmare, Curtea va analiza fiecare dintre aceste cerințe.
Curtea admite – după exemplul Guvernului – că prezenta cauza prezintă similitudini cu Cauza Klass împotriva Germaniei (Hotărârea din 6 septembrie 1978, seria A nr. 28), în măsura în care ingerința în dreptul la respectarea vieții private a reclamantului viza și apărarea siguranței naționale. Existența unor dispoziții legale atribuind competențe de supraveghere secretă a corespondenței și a telecomunicațiilor, putea, într-o situație excepțională, să se dovedească necesară într-o societate democratică și că legiuitorul național se bucură de o anumită putere discreționară, care nu era însă nelimitată (Klass, § 49 in fine).
Este adevărat că, în timp ce cauza Klass a oferit prilejul constatării neîncălcării art. 8, motivat de faptul că legea germană privind siguranța națională (Legea “G10”) cuprindea garanții adecvate și suficiente pentru a proteja indivizii de eventualele abuzuri ale autorităților (v , în același sens, și Weber și Saravia, § 137), Curtea nu este convinsă că în cauza de față este vorba de aceeași situație. Într-adevăr, analiza detaliată a cerințelor legislației române aplicabile și a impedimentelor de fapt eventual întâlnite de orice persoană care se considera lezată de o măsură de interceptare a comunicațiilor sale reliefează absența unor garanții adecvate, situație care este incompatibilă cu gradul minim de protecție impus de preeminența dreptului într-o societate democratică.
Pentru început, trebuie constatat că, în caz de amenințare la adresa siguranței naționale, convorbirile telefonice puteau fi interceptate, în temeiul art. 13 din Legea nr. 51/1991, de către serviciile speciale ale Serviciului Român de Informații pentru o durată de 6 luni, cu simpla autorizare a procurorului . Acesta avea dreptul, la cererea serviciilor speciale, să prelungească ulterior durata interceptărilor pentru termene de câte 3 luni, consecutiv, fără că legea să prevadă vreo limita temporală (v, per a contrario, hotărârile Klass, §§ 51-52, Prado Bugallo împotriva Spaniei, nr. 58.496/00, § 29, 18 februarie 2003, și Valenzuela Contreras împotriva Spaniei, Culegere 1998-V, § 60).
În acest caz era vorba, în mod cert, de măsuri ce încălca grav dreptul la respectarea vieții private a particularilor, lăsate la discreția procurorului. Or, Curtea a statuat deja că procurorii români, acționând în calitate de magistrați ai ministerului public, nu îndeplineau cerința de a fi independenți față de puterea executivă (Vasilescu împotriva României, hotărârea din 22 mai 1998, Culegere 1998 III, p. 1075, §§ 40, 41, Pantea împotriva României, nr. 33.343/96, §§ 238-239, CEDO 2003-VI).
Deciziile procurorului nu puteau fi atacate, la data faptelor, în fața unui organ jurisdicțional independent și imparțial, singura cale de recurs prevăzută de lege împotriva unor astfel de decizii fiind contestația în fața procurorului ierarhic superior (v , mutatis mutandis, Rupa împotriva României, 14 decembrie 2004, nr. 58.478/00).
Autorizația procurorului de a proceda la interceptarea convorbirilor nu era, așadar, susceptibilă, la data faptelor, de vreun control a priori din partea unui judecător sau a unei autorități independente, fie că era vorba de un control din oficiu sau la cererea părții în cauza; din lectura dispozițiilor naționale în vigoare reiese faptul că persoanele ce făceau obiectul interceptărilor propriilor convorbiri nu erau, de altfel, informate în niciun moment cu privire la acest aspect, iar legea nu prevedea nicio posibilitate de a introduce un recurs în fața unei instanțe (v, per a contrario, Kruslin § 34).
O persoana ale cărei convorbiri au fost puse sub ascultare și care a fost trimisă în judecată că urmare a faptelor dezvăluite prin acest mijloc nu putea să beneficieze nici de un control a posteriori al temeiniciei interceptării convorbirilor sale din partea unei autorități judiciare independente și imparțiale.
Articolul 91 1 -5 C. pr. pen. nu obliga nici serviciile secrete, nici procurorul să depună la dosarul instanței sesizate cu o acuzație penală documentația pe care acestea s-au bazat atunci când au solicitat și, respectiv, au autorizat interceptarea convorbirilor, așa cum a arătat în mod expres reclamantul în excepția sa de neconstituționalitate a art. 91 1 -5 C. pr. pen.
Or, aceste lacune ale legii par să fi condus, în speță, la o imposibilitate pentru instanțele sesizate cu acuzația penală îndreptată împotriva reclamantului de a verifica temeinicia autorizației emise de parchet; astfel, aceste instanțe s-au limitat la a controla respectarea condițiilor de formă în ceea ce privește interceptările propriu-zise, procesele-verbale și transcrierile convorbirilor interceptate .
Simpla posibilitate pentru un particular – prevăzută de art. 16 in fine din Legea nr. 51/1991 – de a sesiza comisiile pentru apărare și ordine publică ale celor două camere ale Parlamentului național nu ar putea compensa lipsa oricărui control a priori sau a posteriori al interceptărilor de către o autoritate judiciară independentă și imparțială. Așa cum era reglementat de lege, controlul exercitat de puterea legislativă părea mai degrabă teoretic și, în orice caz, lipsit de efect practic pentru individ, în măsura în care o persoană pusă sub ascultare nu era încunoștințată de existența unor astfel de măsuri secrete în privința sa. Mai mult, legea nu prevedea nicio sancțiune sau măsură pe care comisiile parlamentare ar fi putut să le ia în caz de încălcare a legii de către autoritățile ce au efectuat sau au autorizat interceptările (v, per a contrario, Klass §§ 53 și 55).
Legea nu obliga procurorul să precizeze în autorizație numerele de telefon puse sub ascultare, nici nu prevedea garanții pentru a păstra caracterul intact și complet al înregistrărilor (mutatis mutandis, Prado Bugallo, § 30 in fine; Kruslin § 35). În speță, este de necontestat faptul că parchetul a depus la dosarul instanței unele transcrieri fragmentare ale conversațiilor telefonice ale reclamantului puse sub ascultare. Acest aspect nu este, prin el însuși, incompatibil cu cerințele art. 8. Curtea poate admite că în anumite cazuri ar fi excesiv, fie chiar și numai din punct de vedere practic, să se transcrie și să se depună la dosarul unei cauze toate conversațiile interceptate de la un post telefonic. Desigur, acest lucru ar putea încălca alte drepturi, cum ar fi, de exemplu, dreptul la respectarea vieții private a altor persoane care au efectuat apeluri de la postul pus sub ascultare. În acest caz, persoanei interesate trebuie să i se ofere posibilitatea de a asculta înregistrările sau de a le contesta veridicitatea, de unde rezultă necesitatea de a le păstra intacte până la sfârșitul procesului penal și, de o manieră mai generală, de a depune la dosarul de urmărire penală probe pe care le apreciază pertinente pentru apărarea intereselor sale. Curtea va reveni asupra acestui aspect într-un paragraf ulterior.
Legea nu cuprindea nici precizări referitoare la circumstanțele în care informațiile obținute prin intermediul ascultărilor telefonice puteau fi distruse (mutatis mutandis, Amann împotriva Elveției [MC], nr. 27.798/95, § 78, CEDO 2000-II; v, per a contrario, Klass, § 52).
Din motivarea încheierii de ședința a Tribunalului Militar Teritorial București din 5 februarie 1999 reiese că singura autoritate națională care ar fi putut să certifice realitatea și fiabilitatea înregistrărilor, procedând la o comparare a vocilor, era Serviciul Român de Informații, adică tocmai autoritatea care era însărcinată sa intercepteze convorbirile, să le transcrie și să le certifice autenticitatea, autoritate a cărei independentă și imparțialitate puteau, din acest motiv, să fie puse la îndoială (v, mutatis mutandis, Hugh Jordan împotriva Regatului Unit, nr. 24.746/94, § 106, 4 mai 2001; McKerr împotriva Regatului Unit, nr. 28.883/95, § 112, CEDO 2001 III; Ogur împotriva Turciei, [MC] nr. 21.954/93, CEDO 1999-III, §§ 91-92).
Era vorba de un obstacol de fapt susceptibil de a descuraja – după exemplul unui obstacol de drept – persoanele care ar fi dorit să reclame eventuale abuzuri ale autorităților. Din moment ce exista o îndoială în ceea ce privește realitatea sau fiabilitatea unei înregistrări, ar trebui să existe o posibilitate clară și efectivă că aceasta să fie supusă unei expertize efectuate de un centru public ori privat independent de cel care a efectuat ascultările.
În prezent, Codul de procedură penală cuprinde numeroase garanții în materie de interceptare și transcriere a convorbirilor, de arhivare a datelor pertinente și de distrugere a celor nerelevante; acest lucru este certificat de legile nr. 281/2003 și 356/2006 privind modificarea C.pr.pen., care impun că operațiunile de interceptare și înregistrare a comunicațiilor efectuate prin telefon sau prin orice alt mijloc electronic să fie realizate în baza unei autorizații motivate, data de un judecător Reclamantul nu s-a bucurat de gradul minim de protecție împotriva arbitrarului, impus de art. 8 din Convenție.[43]
Potrivit art. 138 alin. (1) lit. a)-d) și alin. (13) C. pr. pen. , constituie metode speciale de supraveghere tehnică: interceptarea comunicațiilor ori a oricărui tip de comunicare la distanță; accesul la un sistem informatic; supravegherea video, audio sau prin fotografiere; localizarea sau urmărirea prin mijloace tehnice.
Potrivit art. 138 alin. (2) C. pr. pen., prin interceptarea comunicațiilor ori a oricărui tip de comunicare se înțelege interceptarea, accesul, monitorizarea, colectarea sau înregistrarea comunicărilor efectuate prin telefon, sistem informatic ori prin orice alt mijloc de comunicare. Instanța de la Strasbourg a reținut că sunt cuprinse în noțiunile de „viață privată” și „corespondență”, în sensul art. 8 § 1 din Convenție, convorbirile telefonice, interceptarea acestora, memorarea datelor astfel obținute și eventuala utilizare a acestora în cadrul urmăririi penale declanșate împotriva unei persoane, interpretându-se ca fiind o „ingerință a unei autorități publice” în exercitarea dreptului garantat de art. 8 (Hotărârea din 21 aprilie 2009, Cauza Răducu împotriva României, § 91).
Convorbirile telefonice care sunt cuprinse în noțiunile de „viață privată” și „corespondență”, în sensul art. 8 § 1 citat anterior, interceptarea acestora, memorarea datelor astfel obținute și eventuala utilizare a acestora în cadrul urmăririi penale declanșate împotriva reclamantului se interpretează ca fiind o „ingerință a unei autorități publice” în exercitarea dreptului garantat de art. 8 (v , printre multe altele, Malone împotriva Regatului Unit din 2 august 1984, seria A nr. 82, p. 30, § 64 ). Acest punct nu a condus, de altfel, la o dispută în speță.
Pentru a fi conformă cu art. 8 din convenție, o astfel de ingerință trebuie să fie prevăzută de lege. Expresia „prevăzută de lege” impune nu numai respectarea dreptului intern, ci se referă, de asemenea, la calitatea legii, care trebuie să fie compatibilă cu principiul supremației dreptului (Khan împotriva Regatului Unit, nr. 35394/97, § 26, CEDO 2000-V). În contextul supravegherii secrete exercitate de autoritățile publice, dreptul intern trebuie să ofere protecție împotriva ingerinței arbitrare în exercitarea dreptului unei persoane protejat de art. 8 (Malone, § 67 și Klass și alții împotriva Germaniei, hotărâre din 6 septembrie 1978, seria A nr. 28, § 59).
Curtea reamintește că a examinat deja aceste dispoziții legale, aplicabile în materie de interceptare a convorbirilor telefonice în România înainte de modificarea Codului de procedură penală prin Legea nr. 281/2003, într-o cauză în care a constatat că examinarea minuțioasă a acestora arăta deficiențe incompatibile cu gradul minim de protecție impus de supremația dreptului într-o societate democratică (Calmanovici §§ 121-126). Guvernul nu a oferit niciun element care să conducă la o concluzie diferită în prezenta cauză.
Noul cadru legislativ impus de Legea nr. 281/2003 care prevede numeroase garanții în materie de interceptare și de transcriere a convorbirilor, de arhivare a datelor relevante și de distrugere a celor care nu sunt relevante (Dumitru Popescu, §45-46 și 82), ulterior faptelor în cauză, nu poate influența concluzia Curții în prezenta cauză.
Prin urmare, a fost încălcat art. 8 din convenție.[44]
Totodată, CEDO a reținut că toate comunicațiile telefonice, cele prin facsimil și cele prin e-mail intră în sfera de acoperire a noțiunilor de „viață privată” și „corespondență”, în sensul art. 8 § 1 din Convenție (Hotărârea din 1 iulie 2008, Cauza Liberty și alții împotriva Regatului Unit al Marii Britanii, § 56).
Potrivit art. 138 alin. (4) C. pr. pen., prin sistem informatic se înțelege orice dispozitiv sau ansamblu de dispozitive interconectate ori aflate în relație funcțională, dintre care unul sau mai multe asigură prelucrarea automată a datelor, cu ajutorul unui program informatic. Prin Decizia nr. 17 din 21 ianuarie 2015, M. Of. nr. 79 din 30 ianuarie 2015, a inclus această noțiune în conceptul de viață privată.
Potrivit art. 138 alin. (6) C. pr. pen. , prin supraveghere video, audio sau prin fotografiere se înțelege fotografierea persoanelor, observarea sau înregistrarea conversațiilor, mișcărilor ori a altor activități ale acestora. Instanța europeană a statuat că înregistrările video intră în sfera noțiunii de viață privată (Hotărârea din 17 iulie 2003, Cauza Perry împotriva Regatului Unit al Marii Britanii, § 43). De asemenea, intră în sfera noțiunii de viață privată înregistrările audiovideo (Hotărârea din 5 noiembrie 2002, Cauza Allan împotriva Regatului Unit al Marii Britanii, §§ 35-36; Hotărârea din 12 mai 2000, Cauza Khan împotriva Regatului Unit al Marii Britanii, § 25).
Potrivit art. 138 alin. (7) C. pr. pen. , prin localizare sau urmărire prin mijloace tehnice se înțelege folosirea unor dispozitive care determină locul unde se află persoana sau obiectul la care sunt atașate. Instanța europeană a constatat că localizarea și supravegherea prin intermediul GPS constituie o ingerință în viața privată (Hotărârea din 2 septembrie 2010, Cauza Uzun împotriva Germaniei, § 52).
Noțiunea de viață privată include elementele la care art. 138 alin. (1) lit. a)-d) C. pr. pen. face referire, acestea putând face obiectul unor metode speciale de supraveghere. Atât în jurisprudența sa, cât și în jurisprudența CEDO, s-a reținut că, nefiind un drept absolut, exercițiul dreptului la respectarea vieții private poate fi supus unor restrângeri. Astfel, § 2 al art. 8 din C.E.D.H. și alin. 2 al art. 53 din Constituție prevăd condițiile ce trebuie îndeplinite pentru ca restrângerea exercițiului acestui drept să fie conformă dispozițiilor constituționale și convenționale.
Potrivit jurisprudenței CEDO, o ingerință în dreptul la viața privată și de familie nu contravine prevederilor art. 8 doar dacă „este prevăzută de lege”, urmărește unul sau mai multe scopuri legitime prevăzute în § 2 al articolului și dacă este „necesară într-o societate democratică” pentru atingerea acelui scop (Hotărârea din 24 august 1998, Cauza Lambert împotriva Franței, § 22). Pentru ca restrângerea unui drept să poată fi justificată, trebuie întrunite, în mod cumulativ, cerințele expres prevăzute de art. 53 din Constituție, și anume: să fie prevăzută prin lege; să se impună restrângerea sa; să se circumscrie motivelor expres prevăzute de textul constituțional, și anume pentru: apărarea securității naționale, a ordinii, a sănătății ori a moralei publice, a drepturilor și a libertăților cetățenilor; desfășurarea instrucției penale; prevenirea consecințelor unei calamități naturale, ale unui dezastru ori ale unui sinistru deosebit de grav; să fie necesară într-o societate democratică; să fie proporțională cu situația care a determinat-o; să fie aplicată în mod nediscriminatoriu; să nu aducă atingere existenței dreptului sau a libertății (Decizia nr. 874 din 25 iunie 2010, M. Of. nr. 433 din 28 iunie 2010).
În ceea ce privește art. 13 din Convenție, instanța europeană a statuat că aceste prevederi impun ca în fiecare stat membru să existe un mecanism care să permită persoanei remedierea în plan național a oricărei încălcări a unui drept consacrat în Convenție. Această dispoziție statuează cu privire la existența unei căi interne de atac în fața unei „autorități naționale competente” care să examineze orice cerere întemeiată pe dispozițiile Convenției, dar care să ofere și reparația adecvată, chiar dacă statele contractante se bucură de o anume marjă de apreciere în ceea ce privește modalitatea de a se conforma obligațiilor impuse de această dispoziție. Calea de atac trebuie să fie „efectivă” atât din punctul de vedere al reglementării, cât și din cel al rezultatului practic. „Autoritatea” la care se referă art. 13 nu trebuie să fie neapărat o instanță de judecată. Totuși, atribuțiile și garanțiile procesuale oferite de o astfel de autoritate prezintă o deosebită importanță pentru a determina caracterul efectiv al căii de atac oferite (Hotărârea din 4 mai 2000, Cauza Rotaru împotriva României, §§ 67, 69).
Potrivit dispozițiilor procesual penale, măsura supravegherii tehnice este dispusă de un judecător de drepturi și libertăți, acesta exercitându-și controlul în ceea ce privește îndeplinirea condițiilor prevăzute de art. 139 C. pr. pen. . Cu toate acestea, instanța europeană a respins deja raționamentul care conduce la concluzia potrivit căreia calitatea de magistrat a celui care dispune și supraveghează înregistrările implică, ipso facto, legalitatea și conformitatea acestora cu art. 8 din Convenție, un astfel de raționament făcând inoperant orice recurs formulat de părțile interesate. Pentru a fi necesară într-o societate democratică, ingerința în dreptul la viață privată al unei persoane trebuie să se bucure de garanții adecvate și eficiente împotriva abuzurilor, concretizate în proceduri destinate controlului adoptării și aplicării măsurii restrictive cu scopul de a limita ingerința care rezultă din legislația incriminată la ceea ce este necesar într-o societate democratică (Hotărârea din 3 februarie 2015, Cauza Pruteanu împotriva României, §§ 48 și 50).
Jurisprudența CEDO în materia remediului procesual împotriva măsurilor de supraveghere tehnică în România a cunoscut o evoluție de-a lungul timpului. Dacă inițial instanța europeană a observat că, potrivit dreptului intern românesc, o persoană căreia îi este adusă atingere prin efectuarea unei interceptări poate solicita instanțelor, printr-o acțiune separată împotriva autorităților, cel puțin ulterior datei de 1 ianuarie 2004 (după modificările Codului de procedură penală din 1968), să declare interceptarea nelegală și să îi acorde despăgubiri (Hotărârea din 16 iulie 2013, Cauza Bălteanu împotriva României, § 34; Decizia din 17 ianuarie 2012, Cauza Patriciu împotriva României, § 86)[45], ulterior, CEDO a constatat că statul român nu a oferit niciun exemplu de jurisprudență a instanțelor interne care să demonstreze eficiența acestei căi de atac.
De regulă, perioada de șase luni începe de la data pronunțării hotărârii definitive în procedura de epuizare a căilor de atac interne. Totuși, în cazurile în care este evident de la început că, pentru reclamant, nu există nicio cale de atac efectivă, perioada începe de la data actelor sau a măsurilor denunțate sau de la data luării la cunoștință despre actul în cauză sau efectul său asupra reclamantului ori prejudiciul adus acestuia. În plus, art. 35 § 1 nu poate fi interpretat într-o manieră care ar impune unui reclamant să sesizeze Curtea cu plângerea sa înainte ca poziția sa legată de cauză să fi fost stabilită definitiv la nivel intern [v Varnava și alții împotriva Turciei (MC), nr. 16064/90, 16065/90, 16066/90, 16068/90, 16069/90, 16070/90, 16071/90, 16072/90 și 16073/90, § 157, CEDO 2009].
instanțele interne ale statului pârât au posibilitatea de a aplica direct dispozițiile Convenției și de a constata, într-o anumită situație, că o anumită dispoziție legală națională contravine art. 8 din Convenție (v Dumitru Popescu, §§ 101-103).
O persoană căreia îi este adusă atingere de interceptare poate solicita instanțelor, printr-o acțiune separată împotriva autorităților, cel puțin ulterior datei de 1 ianuarie 2004, să declare interceptarea nelegală și să îi acorde despăgubiri [v Patriciu împotriva României (dec.), nr. 43750/05, § 86, 17 ianuarie 2012, și, mutatis mutandis, Tokarczyk împotriva Poloniei (dec.), nr. 51792/99, 31 ianuarie 2002].
În lipsa unor argumente specifice prezentate de Guvern, toate mijloacele de acțiune menționate anterior ar trebuie să fie considerate valabile și în cazul unei persoane care contestă legalitatea unei interceptări. În aceste circumstanțe, alegerea metodelor utilizate aparține în totalitate unui reclamant căruia, dacă a epuizat o cale de atac aparent efectivă și suficientă, nu i se poate reproșa că nu a încercat să facă uz și de alte căi pe care le avea la dispoziție, dar care probabil că nu aveau șanse mai mari de reușită [v Aquilina împotriva Maltei (MC), nr. 25642/94, § 39, CEDO 1999‑III].
Reclamantul a contestat legalitatea înregistrărilor și acuratețea transcrierilor pe tot parcursul procedurilor interne. În plus, atunci când, la 1 ianuarie 2004, au intrat în vigoare schimbări legislative care au sporit competențele instanțelor privind interceptarea, cauza reclamantului era pendinte în fața curții de apel, care avea competența deplină de a examina fondul plângerii sale .
În această privință, prezenta cauză diferă în mod esențial de Begu împotriva României (nr. 20448/02, 15 martie 2011), în care Curtea a concluzionat că reclamantul, care fusese condamnat printr-o hotărâre definitivă din 22 decembrie 2003, adică înainte de intrarea în vigoare a noilor prevederi ale Codului de procedură penală, nu avea la dispoziție nicio cale de atac efectivă pentru a se plânge de interceptarea care îi adusese atingere (v Begu, § 147).
Interceptarea și înregistrarea conversațiilor reclamantului cu R.J. și M.D. intră în sfera noțiunilor de „viață privată” și „corespondență” în sensul art. 8 [v , printre alte hotărâri, Craxi împotriva Italiei (nr. 2), nr. 25337/94, § 57, 17 iulie 2003; Bykov împotriva Rusiei (MC), nr. 4378/02, § 72, 10 martie 2009; și Drakšas împotriva Lituaniei, nr. 36662/04, § 52, 31 iulie 2012)]. Aceasta observă și că, în prezenta cauză, conversațiile respective au fost înregistrate la 20 ianuarie 2003, pe baza unei autorizații emise de un procuror.
Modificările Codului de procedură penală au intrat în vigoare în cursul procedurilor de apel din prezenta cauză și, astfel, permiteau supravegherea mai atentă de către instanțe a interceptărilor conversațiilor telefonice (v și Dumitru Popescu, § 82-83). Sistemul existent stabilea o procedură mai riguroasă, cu garanții suplimentare pentru persoanele implicate. Prin urmare, Curtea va evalua doar modul în care aceste garanții au fost aplicate de autoritățile naționale în situația particulară a reclamantului (v Klass și alții împotriva Germaniei, 6 septembrie 1978, § 33, seria A nr. 28). 46. Pentru aceste motive, Curtea consideră că, în prezenta cauză, a fost încălcat art. 8 din Convenție.[46]
Este de competența autorităților naționale, în primul rând, să remedieze o presupusă încălcare a Convenției. În această privință, reafirmă că întrebarea dacă un reclamant poate pretinde că este victima presupusei încălcări se pune în toate etapele procedurii (Sediri împotriva Franței (dec.), nr. 44310/05, 10 aprilie 2007) . De asemenea, reamintește că o decizie sau o măsură favorabilă reclamantului este în principiu suficientă pentru retragerea statutului de victimă numai dacă autoritățile naționale au recunoscut, în mod explicit sau în fond, apoi au remediat în mod adecvat și suficient încălcarea Convenției (Mathew v. Țările de Jos, nr.24919/03, § 149, CEDO 2005-IV, și Scordino împotriva Italiei (nr. 1) [GC], nr.36813/97, §§ 179-180 și 193, CEDO 2006-V) . În speță, în urma acțiunii în despăgubire introdusă împotriva Serviciului Român de Informații, reclamantul a obținut recunoașterea nelegalității înregistrărilor convorbirilor sale telefonice și compensarea prejudiciului său moral. Mai mult, suma acordată cu titlu de prejudiciu moral pare a fi mai mare decât cea acordată în general de Curte în cauze similare referitoare la România (v, Dumitru Popescu împotriva României (nr. 2), nr. 71525/01, § 116, 26. aprilie 2007 și, mutatis mutandis, Viorel Burzo, § 175).
Prin procedura de despăgubire, autoritățile naționale au recunoscut încălcarea articolului 8 din Convenție și că au reparat în mod adecvat și suficient prejudiciul suferit de reclamant. Rezultă că reclamantul nu mai este victima pretinsei încălcări, că această plângere este incompatibilă ratione personae cu dispozițiile Convenției în sensul art. 35 § 3 și că trebuie respinsă în temeiul articolului 35 § 4.[47]
Dispozițiile relevante din C. pr. pen. privind arestarea preventivă și prelungirea acestei măsuri, astfel cum erau redactate la momentul faptelor, precum și esențialul practicii interne privind noțiunea de „pericol pentru ordinea publică“ prevăzută la art. 148 lit. h) din C. pr. pen. sunt descrise în Decizia Mujea împotriva României [(decizie), nr. 44.696/98, 10 septembrie 2002] și în Hotărârea Calmanovici împotriva României (nr. 42.250/02, § 40-42, 1 iulie 2008).
Dispozițiile referitoare la statutul procurorilor și instanțelor militare în vigoare la data faptelor, respectiv articolele relevante din Constituție, din Legea nr. 54/1993 privind organizarea instanțelor și parchetelor militare („Legea nr. 54/1993“) și din C. pr. pen. sunt descrise în Hotărârea Maszni împotriva României (nr. 59.892/00, § 24 și 25, 21 septembrie 2006). Art. 5 din Legea nr. 54/1993 este de asemenea relevant în prezenta cauză; la data faptelor, acesta prevedea următoarele:
– Art. 5: „Când inculpatul este militar activ, președintele completului de judecată, precum și procurorul care participă la judecarea cauzei trebuie să fie cel puțin egali în grad cu acesta.“
Articolele relevante din C. pr. pen. relevante în materie, respectiv art. 101-109, sunt prezentate, astfel cum erau formulate la data faptelor, în Hotărârea Varga împotriva României (nr. 73.957/01, § 21-25, 1 aprilie 2008).
Secțiunea relevantă a art. 109 din C. pr. pen. era formulată astfel la vremea faptelor:
„Până la soluționarea definitivă a cauzei, mijloacele materiale de probă se păstrează de organul de urmărire penală sau de instanța de judecată la care se găsește dosarul.
Obiectele și înscrisurile predate sau ridicate în urma percheziției și care nu au legătură cu cauza se restituie personal persoanei căreia îi aparțin. Obiectele supuse confiscării nu se restituie.
Obiectele ce servesc ca mijloc de probă, dacă nu sunt supuse confiscării, pot fi restituite persoanei căreia îi aparțin, chiar înainte de soluționarea definitivă a procesului, afară de cazul când prin această restituire s-ar putea stânjeni aflarea adevărului. Organul de urmărire penală sau instanța de judecată pune în vedere persoanei căreia i-au fost restituite obiectele, că este obligată să le păstreze până la soluționarea definitivă a cauzei.”
Articolul 5 § 2 din Convenție enunță o garanție fundamentală: orice persoană arestată trebuie să știe de ce a fost privată de libertate. Această garanție impune obligația de a comunica unei asemenea persoane, într-un limbaj simplu și accesibil, motivele de drept și de fapt ale privării sale de libertate, astfel încât să poată discuta cu privire la legalitatea acesteia în fața unei instanțe în temeiul § 4. Persoana în cauză trebuie să beneficieze de aceste informații „în termenul cel mai scurt“, dar polițistul care o arestează poate să nu i le ofere în întregime la fața locului. Pentru a stabili dacă aceasta a primit destule informații și suficient de repede, se ține seama de particularitățile cauzei (Čonka împotriva Belgiei, nr. 51.564/99, § 50, CEDO 2002-I).
În prezenta cauză, persoana în cauză a fost audiată la 2 iulie 2001 în legătură cu faptul că i-ar fi cerut lui B.E. suma de 600 USD, plătită de aceasta din urmă la 1 iulie 2001, pentru a nu fi reținută de poliție. Având în vedere aceste elemente și statutul său de polițist, persoana în cauză ar fi trebuit să își dea seama, încă din acest stadiu, că era bănuit de implicare în activități interzise precum luarea de mită [Rupa împotriva României (nr. 1), (decizie), 14 decembrie 2004]. De asemenea, în orele care au urmat interogatoriului său și în momentul arestării sale, a fost informat de procurorul militar asupra acuzațiilor aduse împotriva sa, care justificau măsura arestării preventive dispuse asupra sa .
Informațiile astfel oferite reclamantului cu privire la motivele arestării sale îndeplineau cerințele art. 5 § 2 din Convenție. Rezultă că acest capăt de cerere este vădit nefondat și trebuie respins în temeiul art. 35 § 3 și 4 din Convenție.
Reclamantul a fost arestat preventiv în baza deciziei procurorului la 2 iulie 2001 și că legalitatea arestării sale a fost examinată pentru prima dată de către tribunalul militar la 10 iulie 2001. În măsura în care reclamantul nu dispunea de nicio cale de atac pentru a contesta arestarea sa preventivă dispusă de procuror și primul control al unei instanțe asupra arestării a avut loc la 10 iulie 2001, Curtea consideră că reclamantul ar fi trebuit să sesizeze acest capăt de cerere Curții în termen de 6 luni de la încetarea situației incriminate [Agaoğlu împotriva Turciei (decizie), 28 august 2001]. În cazul de față, cererea a fost introdusă la 15 aprilie 2002, adică la mai mult de 6 luni de la data la care temeinicia măsurii arestării preventive dispuse împotriva reclamantului de către un procuror a fost examinată pentru prima dată de o instanță. Rezultă că acest capăt de cerere este tardiv și trebuie respins în temeiul art. 35 § 1 și 4 din Convenție
În prezenta cauză, perioada prevăzută la art. 5 § 3 din Convenție a început la 2 iulie 2001, data arestării preventive a reclamantului. Perioada a încetat la 7 iunie 2002, data condamnării acestuia în primă instanță, condamnarea constituind încheierea perioadei care trebuie luată în considerare în sensul art. 5 § 3 [Kudła împotriva Poloniei (MC), nr. 30.210/96, § 104, CEDO 2000-XI]. Perioada a fost așadar de 11 luni și 5 zile.
Justificarea arestării preventive. Pentru a examina acest capăt de cerere, Curtea face trimitere la jurisprudența sa consacrată în materie [Labita împotriva Italiei (MC), nr. 26.772/95, § 152-153, CEDO 2000-IV, și Lavents împotriva Letoniei, nr. 58.442/00, § 70-71, 28 noiembrie 2002]. Aceasta a hotărât deja că art. 5 § 3 din Convenție impune cerința ca orice perioadă de arestare preventivă, oricât de scurtă, să fie motivată în mod convingător de autorități (Shishkov împotriva Bulgariei, nr. 38.822/97, § 66, CEDO 2003-I; Belchev împotriva Bulgariei, nr. 39.270/98, § 82, 8 aprilie 2004, și Sarban împotriva Moldovei, nr. 3.456/05, § 97, 4 octombrie 2005). O decizie motivată asigură părțile că argumentele lor au fost ascultate (Sarban, § 98).
În jurisprudența sa Curtea a expus patru motive fundamentale acceptabile pentru arestarea preventivă a unei persoane suspectate de săvârșirea unei infracțiuni: pericolul ca acuzatul să fugă (Stögmuller împotriva Austriei, Hotărârea din 10 noiembrie 1969, § 15, seria A, nr. 9); riscul ca acuzatul, odată pus în libertate, să împiedice administrarea justiției (Wemhoff împotriva Germaniei, 27 iunie 1968, § 14, seria A, nr. 7), să săvârșească noi infracțiuni (Matznetter împotriva Austriei, Hotărârea din 10 noiembrie 1969, § 9, seria A, nr. 10) sau să tulbure ordinea publică [Letellier împotriva Franței, Hotărârea din 26 iunie 1991, § 51, seria A, nr. 207, și Hendriks împotriva Olandei (decizie), nr. 43.701/04, 5 iulie 2007].
Prin gravitatea lor deosebită și prin reacția publicului la săvârșirea lor, anumite infracțiuni pot genera tulburări sociale care să justifice arestarea preventivă, cel puțin o anumită perioadă de timp. Totuși, aceasta ia act de faptul că un astfel de pericol scade în mod necesar în timp și că, prin urmare, autoritățile judiciare trebuie să prezinte motive mai specifice care să justifice persistența motivelor detenției (mutatis mutandis, I.A. împotriva Franței, 23 septembrie 1998, § 104-105, Culegere 1998-VII). Continuarea detenției nu se justifică așadar într-o anumită speță decât dacă indicii concrete demonstrează o cerință reală de interes public care prevalează, în ciuda prezumției de nevinovăție, asupra regulii respectării libertății individuale [Smirnova împotriva Rusiei, nr. 46.133/99 și 48.183/99, § 61, CEDO 2003-IX (fragmente)].
Cu toate acestea, se impune constatarea că, din 14 septembrie 2001, instanțele naționale nu au mai oferit motive concrete pentru a justifica necesitatea prelungirii măsurii arestării preventive a reclamantului. Însă nu se poate face o evaluare abstractă a caracterului rezonabil al duratei unei detenții (Patsouria împotriva Georgiei, nr. 30.779/04, 6 noiembrie 2007, § 62). ). Ulterior datei menționate, instanțele naționale au justificat arestarea preventivă a reclamantului prin menținerea temeiurilor inițiale, faptul că pedeapsa prevăzută de lege este mai mare de 2 ani de închisoare, gravitatea faptelor, statutul de polițist al acuzaților și necesitatea continuării cercetării penale. Cu toate acestea, instanțele nu au oferit nicio explicație pentru a justifica în mod concret, de-a lungul timpului, felul în care punerea în libertate a reclamantului ar avea un impact negativ asupra societății civile sau ar împiedica ancheta. Mai mult, justificarea arestării nu se raporta la situația concretă a persoanei în cauză, vizând în mod general persoanele anchetate în cadrul procedurii (Calmanovici, § 100, și Mihuță împotriva României, nr. 13.275/03, 31 martie 2009, § 29).
Articolul 5 § 3 din Convenție impune instanțelor naționale, atunci când acestea se confruntă cu necesitatea prelungirii unei măsuri de arestare preventivă, să ia în considerare măsurile alternative prevăzute de legislația națională (Jabłoński împotriva Poloniei, nr. 33.492/96, 21 decembrie 2000, § 83, și Patsouria, § 75-76). În prezenta cauză, deși le fusese adresată o cerere de punere în libertate pe cauțiune, instanțele naționale au declarat-o inadmisibilă, fără să o fi examinat cu celeritate .
Autoritățile nu au mai oferit motive „relevante și suficiente“ începând din 14 septembrie 2001 pentru a justifica necesitatea menținerii reclamantului în arest preventiv. În aceste circumstanțe, nu este necesar să se mai verifice dacă autoritățile naționale competente au contribuit cu o „diligență deosebită“ la continuarea procedurii (Dolgova împotriva Rusiei, 2 martie 2006, § 50 in fine).
Rezultă că a fost încălcat art. 5 § 3 din Convenție în ceea ce privește arestarea preventivă a reclamantului, prelungită după Hotărârea din 14 septembrie 2001.
Conform jurisprudenței constante a Curții, o persoană condamnată de prima instanță se află în cazul prevăzut la art. 5 § 1 lit. a) din Convenție, care permite privarea de libertate a persoanelor după condamnare, întrucât aceste ultime cuvinte nu pot fi interpretate ca limitându-se la ipoteza unei condamnări definitive (Wemhoff, § 9, și B. împotriva Austriei, Hotărârea din 28 martie 1990, seria A, nr. 175, § 36). În cazul unei pedepse cu închisoarea cu o durată determinată, pronunțată de o instanță națională, pentru sancționarea unei infracțiuni, controlul vizat la art. 5 § 4 din Convenție este inclus în hotărâre (De Wilde, Ooms și Versyp împotriva Belgiei, 18 iunie 1971, seria A, nr. 12, § 76).
În speță, prin cele trei hotărâri menționate de reclamant s-a dispus prelungirea arestării sale preventive, așa cum prevedea dreptul intern, după ce a fost condamnat în primă instanță prin Hotărârea tribunalului militar din 7 iunie 2002. Prin urmare, controlul legalității arestării preventive, vizat la art. 5 § 4 din Convenție, este inclus instantaneu în hotărârea pronunțată la terminarea procesului în primă instanță și declarația de vinovăție consecutivă stabilirii legale a infracțiunii era suficientă pentru a justifica menținerea reclamantului în stare de arest preventiv [Negoescu împotriva României (decizie), nr. 55.450/00, 17 martie 2005]. Reiese că acest capăt de cerere este în mod vădit nefondat și trebuie respins în temeiul art. 35 § 3 și 4 din Convenție.
Cu privire la numirea unui avocat din oficiu pentru a-l reprezenta pe reclamant la audierea din 13 februarie 2002, dispozițiile art. 35 din Convenție prevăd epuizarea de către reclamanți a căilor de atac interne referitoare la încălcările incriminate, disponibile și adecvate acestor încălcări (Dalia împotriva Franței, 19 februarie 1998, § 38, Culegere 1998-I). Fără să mai considere necesar să examineze calitatea apărării asigurate reclamantului de către avocatul din oficiu, Curtea reține, ca și Guvernul, că în decursul procedurii de recurs privind prelungirea arestării preventive, reclamantul, care era asistat de avocatul său ales, nu a sesizat instanțele naționale cu acest capăt de cerere. Reiese că acest capăt de cerere trebuie respins pentru neepuizarea căilor de atac interne, în conformitate cu art. 35 § 1 și 4 din Convenție.
Reclamantul, în formularul de cerere și în observațiile sale, a intenționat să conteste în fața sa lipsa de independență și imparțialitate a instanțelor militare, nu faptul că instanța de apel nu era „instituită de lege“. De altfel, acesta nu a sesizat acest capăt de cerere instanțelor naționale. Prin urmare, Curtea va examina afirmațiile reclamantului așa cum au fost calificate de acesta.
Prezenta cauză privește o procedură penală în desfășurare în fața unei instanțe militare, în care inculpatul era ofițer de poliție, cu statut de militar, pentru săvârșirea unei infracțiuni în exercițiul funcțiunii [a contrario, Altay împotriva Turciei, nr. 22.279/93, 22 mai 2001, § 74, Ergin împotriva Turciei (nr. 6), nr. 47.533/99, § 40, CEDO 2006-VI (fragmente), și Maszni, § 53]. Pe de altă parte, aceasta constată că circumstanțele deosebite ale cauzei diferă, de asemenea, de cele din hotărârile Findlay împotriva Regatului Unit (Hotărârea din 25 februarie 1997, Culegere 1997-I) și Grieves împotriva Regatului Unit (MC), nr. 57.067/00, CEDO 2003-XII (fragmente), care au determinat Curtea să constate încălcarea art. 6 § 1, având în vedere caracterul specific al organizării instanțelor militare în cauză.
În Convenție nu se interzice instanțelor militare să statueze asupra unor acuzații în materie penală împotriva unor membri ai personalului cu statut de militar, cu condiția să se respecte garanțiile de independență și imparțialitate prevăzute la art. 6 § 1 [Morris împotriva Regatului Unit, nr. 38.784/97, § 59, CEDO 2002-I, Cooper împotriva Regatului Unit (MC), nr. 48.843/99, § 106, CEDO 2003-XII, și Ergin, § 40]. Pentru a stabili dacă o instanță poate fi considerată „independentă“ – în special în raport cu executivul și părțile -, Curtea a ținut seama de modalitatea de numire și durata mandatului membrilor, precum și de existența unor garanții împotriva unor presiuni externe (Le Compte, Van Leuven și De Meyere împotriva Belgiei, 23 iunie 1981, seria A, nr. 43, § 55, și Campbell și Fell împotriva Regatului Unit, 28 iunie 1984, seria A, nr. 80, § 78).
În speță, în perioada faptelor incriminate, modalitatea de numire și durata mandatului membrilor instanțelor militare erau reglementate de dispozițiile Legii nr. 54/1993 pentru organizarea instanțelor și parchetelor militare. Astfel, judecătorii militari aveau aceeași formare profesională ca omologii lor civili și beneficiau de garanții constituționale identice cu cele de care beneficiau judecătorii civili, în măsura în care erau numiți de Președintele Republicii, la propunerea Consiliului Superior al Magistraturii, erau inamovibili și se bucurau de stabilitate. Aceștia nu trebuiau să răspundă pentru deciziile lor în fața executivului [Yavuz împotriva Turciei (decizie), 25 mai 2000]. Președintele completului de judecată și procurorul care a instrumentat cazul trebuiau să aibă cel puțin același grad militar ca acuzatul, pentru a evita presiunile care ar putea fi exercitate asupra magistraților .
Orice proces penal, inclusiv în aspectele lui procedurale, trebuie să prezinte un caracter contradictoriu și să garanteze egalitatea armelor între acuzare și apărare: acesta este unul dintre aspectele fundamentale ale dreptului la un proces echitabil. Dreptul la un proces penal în contradictoriu implică, pentru acuzare ca și pentru apărare, facultatea de a lua cunoștință de observațiile sau mijloacele de probă prezentate de cealaltă parte. În plus, art. 6 § 1 impune organelor de urmărire penală să comunice apărării toate probele relevante de care dispun, fie incriminatorii, fie discriminatorii. Acestea fiind zise, dreptul la divulgarea probelor relevante nu este absolut [Cornelis împotriva Olandei (decizie) nr. 994/03, 25 mai 2004].
Natura publică a dezbaterilor constituie un principiu fundamental consacrat de art. 6 § 1, în măsura în care aceasta protejează justițiabilii împotriva unei justiții secrete care scapă controlului public, și constituie totodată unul dintre mijloacele necesare pentru a păstra încrederea în instanțele judecătorești. Prin transparența pe care o conferă administrării justiției, aceasta contribuie la realizarea scopului art. 6 § 1: procesul echitabil, a cărui garanție se numără printre principiile fundamentale ale oricărei societăți democratice (Ernst și alții împotriva Belgiei, nr. 33.400/96, § 65, 15 iulie 2003, și Axen împotriva Germaniei, 8 decembrie 1983, seria A, nr. 72, § 25). În cazul în care nu a avut loc nicio ședință publică în primă instanță, această lacună poate fi reparată la nivelul unei instanțe superioare, cu condiția ca instanța superioară să poată examina faptele și să dispună de jurisdicție deplină (Diennet împotriva Franței, Hotărârea din 26 septembrie 1995, seria A, nr. 325-A, 16, § 34).
În speță, Curtea nu consideră necesar să se pronunțe asupra faptului dacă ședințele contestate de reclamant erau „ședințe“ în sensul art. 6 § 1 din Convenție. Astfel, toate celelalte ședințe în fața curții militare de apel și a Înaltei Curți de Casație și Justiție s-au desfășurat în mod public. Aceste instanțe dispuneau de jurisdicție deplină pentru a soluționa chestiunea temeiniciei acuzației penale aduse împotriva reclamantului. Reiese că acest capăt de cerere este în mod vădit nefondat și trebuie respins în temeiul art. 35 § 3 și 4 din Convenție.
Art. 6 § 1 obligă instanțele să își motiveze deciziile, însă această obligație nu poate fi înțeleasă ca impunând un răspuns detaliat la fiecare argument [Garcia Ruiz împotriva Spaniei (MC), nr. 30.544/96, § 26, CEDO 1999-I]. De asemenea, instanțelor le revine sarcina de a răspunde la motivele esențiale ale apărării, cunoscut fiind faptul că sfera de aplicare a acestei obligații poate varia în funcție de natura deciziei și trebuie analizată așadar în lumina circumstanțelor speței (Hiro Balani împotriva Spaniei, 9 decembrie 1994, seria A nr. 303-B, § 27, și Menet împotriva Franței, nr. 39.553/02, 14 iunie 2005, § 35].
În ceea ce privește faptul că instanțele naționale nu au examinat separat cererea reclamantului de a i se restitui bunurile puse sub sigiliu în timpul percheziției domiciliare, Curtea consideră că nu este vorba despre un argument juridic care ar avea incidență asupra încadrării juridice a faptelor de natură penală de care acesta era acuzat [mutatis mutandis, Jahnke și Lenoble împotriva Franței (decizie), nr. 40.490/98, CEDO 2000-IX]. În orice caz, Curtea va lua în considerare acest aspect la examinarea capătului de cerere al reclamantului întemeiat pe art. 1 din Protocolul nr. 1 la Convenție.
Instanțele au analizat implicit motivele reclamantului, în acest sens axându-se pe principalele elemente constitutive ale infracțiunii. Curtea acordă importanță în special faptului că, în speță, reclamantul a fost audiat și a putut să conteste probele strânse împotriva sa și să adreseze întrebări martorilor. În speță, reclamantul se limitează la a contesta aprecierea faptelor și a probelor făcută de instanțe [mutatis mutandis, E.S. împotriva Franței (decizie), nr. 49.714/06, 10 februarie 2009] și consideră, prin urmare, că acest capăt de cerere este în mod vădit nefondat și trebuie respins în temeiul art. 35 § 3 și 4 din Convenție.
Încălcarea dreptului la prezumția de nevinovăție poate proveni nu numai de la o instanță, ci și de la alte autorități publice (Daktaras împotriva Lituaniei, nr. 42.095/98, § 41-42, CEDO 2000-X, și Allenet de Ribemont împotriva Franței, 10 februarie 1995, § 35-36, seria A, nr. 308). În această privință, trebuie subliniată importanța alegerii expresiilor de către agenții statului în declarațiile pe care le formulează înainte ca o persoană să fie judecată și găsită vinovată de săvârșirea unei infracțiuni. Astfel, aceasta consideră că ceea ce contează în vederea aplicării dispoziției sus-menționate este sensul real al declarațiilor în cauză, nu forma ad litteram a acestora (Lavents, § 126).
Articolul 6 § 2 nu poate împiedica, în raport cu art. 10 din Convenție, ca autoritățile să informeze publicul despre anchetele penale în desfășurare, dar impune ca acestea să o facă astfel cu toată discreția și toate rezerva pe care o implică respectarea prezumției de nevinovăție (Allenet de Ribemont, § 38). Aceasta reamintește totodată că o campanie de presă virulentă este, în unele cazuri, susceptibilă să prejudicieze caracterul echitabil al procesului, influențând opinia publică și, în consecință, instanțele care trebuie să se pronunțe asupra vinovăției acuzatului [Akay împotriva Turciei (decizie), nr. 34.501/97, 19 februarie 2002].
În ceea ce privește declarația prim-ministrului, Curtea notează pentru început că videoconferința a avut loc numai cu prefecții, într-un cadru profesional, fără să fie adresată publicului. În plus, chiar și în acest context restrâns, premierul nu a menționat numele reclamantului (a contrario, Vitan împotriva României, nr. 42.084/02, 25 martie 2008, § 9). Acesta s-a limitat la a preciza că 2 polițiști au fost prinși în flagrant delict, ceea ce corespunde mai degrabă unei informații privind desfășurarea unei anchete și nu echivalează cu o afirmație privind vinovăția. Ținând seama de contextul în care au fost făcute afirmațiile în litigiu, respectiv în cadrul unei prezentări a preocupărilor autorităților față de probitatea persoanelor care lucrează în instituțiile de poliție, Curtea admite că afirmațiile prim-ministrului pot fi înțelese ca o simplă modalitate de a ilustra problema identificată (Butkevicius împotriva Lituaniei, nr. 48.297/99, § 52, 26 martie 2002). Prin urmare, în legătură cu caracterul general al termenilor folosiți, nu se poate admite că s-a făcut o declarație oficială privind vinovăția reclamantului, care de altfel nu fusese vizat nominal.
În ceea ce privește pretinsa campanie de presă, reclamantul nu a demonstrat că a existat împotriva sa o campanie mediatică de o virulență de natură să influențeze sau în măsură să influențeze formarea opiniei judecătorilor și rezultatul deliberării. Articolele incriminate de reclamant au fost publicate în zilele ulterioare declarației prim-ministrului, fără ca reclamantul să invoce un comunicat de presă oficial ca stând la baza surselor jurnaliștilor. Prin urmare, nu s-a stabilit că autoritățile au contribuit la alimentarea unei campanii de presă împotriva reclamantului [Kiratli împotriva Turciei (decizie), nr. 6.497/04, 2 septembrie 2008]. Din moment ce articolul publicat în ziarul „Cotidianul“, invocat de reclamant nu a încercat să nuanțeze afirmațiile referitoare la faptele reținute împotriva reclamantului, autoritățile naționale nu pot fi considerate răspunzătoare pentru acțiuni singulare ale presei (mutatis mutandis, Y.B. și alții împotriva Turciei, 28 octombrie 2004, § 48).
În plus, articolele referitoare la reclamant au apărut în iulie 2001, la data arestării sale, în vreme ce a fost condamnat de tribunalul militar la 7 iunie 2002. Prin urmare, s-a scurs un interval de timp important între apariția articolelor incriminate și momentul condamnării sale [Wloch împotriva Poloniei (decizie), 30 martie 2000, și Mircea împotriva României, 29 martie 2007, § 74]. De asemenea, trebuie remarcat că instanțele sesizate să judece cauza erau compuse integral din judecători de profesie, care au de regulă o experiență și o formare în măsură să le permită să respingă orice sugestie exterioară procesului [Craxi împotriva Italiei (nr. 2), 17 iulie 2003, § 104, și Mircea, § 75]. Interesul ziarelor pentru cauză și importanța acesteia pentru opinia publică rezultau din poziția ocupată de reclamant, ofițer de poliție, în contextul combaterii corupției, motiv de îngrijorare atât pentru autoritățile naționale, cât și pentru public (Viorel Burzo împotriva României, 30 iunie 2009, § 160, și Söylemez împotriva Turciei, 21 septembrie 2006, § 141).
Curtea nu poate constata, în speță, nicio atingere adusă prezumției de nevinovăție. Rezultă că acest capăt de cerere este în mod vădit nefondat și trebuie respins în temeiul art. 35 § 3 și 4 din Convenție.
Deși art. 6 are ca scop principal, în materie penală, să asigure un proces echitabil în fața unei „instanțe“ competente să dispună cu privire la „temeinicia acuzației penale“, nu rezultă de aici că nu se preocupă de etapele care se desfășoară anterior procedurii de judecată. Astfel, art. 6 – în special § 3 – poate juca un rol anterior sesizării instanței de fond în cazul și în măsura în care nerespectarea inițială a acestuia riscă să compromită grav caracterul echitabil al procesului [Salduz împotriva Turciei (MC), 27 noiembrie 2008, § 50]. Astfel cum s-a consacrat în jurisprudența Curții, dreptul formulat la art. 6 § 3 lit. c) constituie unul dintre elementele noțiunii de proces echitabil în materie penală prevăzute la § 1 (Imbrioscia împotriva Elveției, 24 noiembrie 1993, § 37, seria A, nr. 275, și Brennan împotriva Regatului Unit, nr. 39.846/98, § 45, CEDO 2001-X).
Articolul 6 § 3 lit. c) recunoaște oricărui acuzat dreptul „să se apere el însuși sau să fie asistat de un apărător […]“, dar nu precizează și condițiile de exercitare a acestuia. Astfel, acesta lasă statelor contractante alegerea mijloacelor potrivite să permită propriului sistem juridic garantarea acestuia, sarcina Curții constând în a cerceta dacă modalitatea pe care au folosit-o corespunde cerințelor unui proces echitabil [Quaranta împotriva Elveției, 24 mai 1991, § 30, seria A, nr. 205, și Sakhnovski împotriva Rusiei (MC), nr. 21.272/03, 2 noiembrie 2010, § 95]. În această privință, nu trebuie uitat faptul că obiectivul Convenției este de a „apăra drepturi nu teoretice sau iluzorii, ci concrete și efective“ și că numirea unui apărător nu asigură, de sine stătătoare, eficiența apărării pe care o poate procura acuzatului (Artico împotriva Italiei, 13 mai 1980, § 33, seria A, nr. 37).
Curtea trebuie să stabilească, în primul rând, dacă art. 6 din Convenție cuprinde această etapă procedurală, dat fiind că, în temeiul dreptului intern, nu fusese formulată nicio acuzație penală față de persoana în cauză, acesta nefiind la momentul percheziției corporale nici învinuit, nici cercetat pentru săvârșirea vreunei infracțiuni.
În această privință, trebuie reamintit că, în temeiul jurisprudenței Curții în materie penală, „acuzația“ ar putea fi definită, în sensul art. 6 din Convenție, ca o notificare oficială, emisă de autoritatea competentă, a imputației săvârșirii unei infracțiuni sau ca existența unor „repercusiuni importante asupra situației“ suspectului (Deweer împotriva Belgiei, 27 februarie 1980, § 46, seria A, nr. 35). În speță, înainte de a proceda la percheziția corporală a reclamantului, procurorul l-a informat de anumite fapte de care era acuzat, reclamantul putând deduce că era bănuit de comiterea infracțiunii de luare de mită. Prin urmare, această informație primită de reclamant chiar înainte de percheziția sa corporală în procedura penală care a urmat a avut „repercusiuni importante“ asupra situației sale, astfel încât acesta era „acuzat“ de infracțiunea de luare de mită în sensul autonom al acestui termen în cadrul art. 6 din Convenție [O’Halloran și Francis împotriva Regatului Unit (MC), § 35, CEDO 2007 VIII]. În consecință, art. 6 este aplicabil în speță.
În Cauza Salduz, § 55 Curtea a subliniat importanța stadiului anchetei pentru pregătirea procesului și necesitatea de a fi asistat de un avocat încă de la primul interogatoriu efectuat de poliție, cu excepția cazului în care se demonstrează față de împrejurările fiecărui caz că este necesară restrângerea acestui drept. Sarcina avocatului constă în special în a face în așa fel încât să se respecte dreptul oricărui acuzat de a nu se autoincrimina. Acest drept presupune ca, într-o cauză penală, acuzarea să încerce să își conceapă argumentația fără să recurgă la mijloace de probă obținute prin constrângere sau presiuni contrar voinței acuzatului [Jalloh împotriva Germaniei (MC), § 100, CEDO 2006…, și Kolu împotriva Turciei, 2 august 2005, § 51].
În speță, reclamantul s-a prezentat la sediul poliției din motive personale, așa cum a precizat în procesul-verbal întocmit cu această ocazie. Percheziția corporală a acestuia s-a efectuat în prezența martorilor, iar circumstanțele cauzei nu par să indice o limitare a libertății de acțiune a reclamantului dincolo de ceea ce impune o percheziție corporală (mutatis mutandis, Aleksandr Zaichenko împotriva Rusiei, nr. 39.660/02, 18 februarie 2010, § 48).
De asemenea, Curtea acordă importanță faptului că, în timpul percheziției reclamantului, organele de cercetare au strâns numai probe „materiale“, axându-se numai pe prelevarea urmelor de substanță fluorescentă găsite pe diferite obiecte aparținând reclamantului și pe întocmirea unui proces-verbal. În această privință, trebuie reamintit că dreptul de a nu se autoincrimina, în sine, nu se răsfrânge asupra informațiilor care pot fi obținute de la acuzat prin recurgerea la puteri coercitive, dar care există independent de voința suspectului, de exemplu, în prezenta speță, urme de substanță fluorescentă (Saunders împotriva Regatului Unit, 17 decembrie 1996, § 69, Culegere 1996-VI). Pe de altă parte, reclamantul a avut ocazia să formuleze obiecții în procesul-verbal și să ofere explicații pentru prezența sa la sediul poliției. De altfel, acesta a negat orice implicare în fapte. În plus, examinarea probelor materiale astfel strânse a fost înregistrată de autorități; aceste aspecte au fost prezentate reclamantului, au fost dezbătute de către părți și examinate de tribunalul militar în cadrul procedurii pe fond.
Rezultă că acest capăt de cerere este în mod vădit nefondat și trebuie respins în temeiul art. 35 § 3 și 4 din Convenție.
În conformitate cu art. 35 § 1 din Convenție, nu poate fi sesizată decât în termen de 6 luni începând cu data hotărârii definitive pronunțate în cadrul normal al epuizării căilor de atac interne în măsură să ofere un mijloc eficace și suficient pentru a redresa încălcările care constituie obiectul cererii. În lipsa unei căi de atac interne eficiente, termenul de 6 luni prevăzut la art. 35 § 1 curge de la data actului sau a hotărârii incriminate, iar în caz de situație continuă, acesta curge de la încetarea acesteia [Mujea, și Florica împotriva României (decizie) , 10 iunie 2003].
Curtea a examinat deja dispozițiile legale în materie de interceptare a convorbirilor existente în România anterior modificării C. pr. pen. prin Legea nr. 281/2003, într-o cauză în care a constatat că examinarea detaliată a cerințelor legislației românești aplicabile și a obstacolelor de fapt potențial întâmpinate de o persoană care se consideră lezată de o măsură de interceptare a comunicărilor sale denotă deficiențe incompatibile cu nivelul minim de protecție vizat de preeminența dreptului într-o societate democratică (Dumitru Popescu, , § 69 in fine și urm.). Curtea a constatat ulterior absența, la vremea respectivă, a unui control a priori al autorizației acordate unui procuror de către un judecător sau o altă autoritate independentă, precum și a unui control a posteriori al temeiniciei autorizației în cauză (Dumitru Popescu, § 72-76). Prin urmare, la momentul respectiv, nu exista cale de atac efectivă pentru a contesta la nivel național amestecul în dreptul reclamantului la respectarea vieții sale private prin interceptarea discuției sale cu B.E. În consecință, reclamantul ar fi trebuit să sesizeze Curții acest capăt de cerere în termen de 6 luni de la încetarea situației incriminate.
Cu toate acestea, Curtea nu se poate alinia poziției Guvernului, potrivit căreia termenul de 6 luni începe să curgă de la data efectuării înregistrării în litigiu. În opinia Curții, trebuie luat în considerare faptul că, în principiu, înregistrarea discuțiilor se face fără știința persoanelor implicate și că acestea din urmă nu sunt avertizate de existența înregistrărilor decât odată cu comunicarea existenței unei urmăriri penale începute împotriva lor. Termenul de 6 luni începe să curgă din momentul în care persoana respectivă a aflat de existența înregistrărilor în cauză, moment care trebuie stabilit în funcție de circumstanțele fiecărei cauze.
În temeiul dispozițiilor art. 35 din Convenție, Curtea nu poate fi sesizată decât după epuizarea căilor de atac interne referitoare la încălcarea incriminată. Aceasta observă apoi că, potrivit dosarului, lucrurile puse sub sechestru de către anchetatori în timpul percheziției domiciliare nu au făcut obiectul unui sechestru printr-o hotărâre judecătorească pentru ca acea cale de atac invocată de Guvern să fie considerată un recurs efectiv în cazul reclamantului [a contrario, Rosengren împotriva României (decizie), 4 mai 2006]. Reclamantul a prezentat pretențiile sale autorităților naționale pe tot parcursul procedurii penale, solicitând restituirea lor, dat fiind că lucrurile respective nu erau relevante pentru cauză. Chiar dacă nu a menționat expres art. 109 din C. pr. pen., este evident că, dată fiind modalitatea de formulare a capătului său de cerere invocat în fața instanțelor naționale, acesta își întemeia cererea pe art. 109 din C. pr. pen., citat anterior. În aceste împrejurări, Curtea consideră că nu i se poate cere reclamantului epuizarea altor căi de atac (Borjonov împotriva României, 22 ianuarie 2009, § 54). Prin urmare, excepția de neepuizare invocată de Guvern nu poate fi reținută.
Reținerea sau punerea sub sechestru a obiectelor de către autoritățile judecătorești în cadrul unei proceduri penale se examinează din perspectiva dreptului statului de a reglementa folosința bunurilor conform interesului general, în sensul celui de al doilea paragraf de la art. 1 din Protocolul nr. 1 [Smirnov împotriva Rusiei, § 54 CEDO 2007-VII, Adamczyk împotriva Poloniei (decizie), 7 noiembrie 2006, precum și Borjonov, § 57]. Aceasta constată că, în speță, sechestrul urmărea nu să îl priveze pe reclamant de obiectele sale, ci doar să îl împiedice temporar să facă uz de acestea, până la încheierea procedurii penale.
Ridicarea obiectelor în litigiu avea temei legal, respectiv art. 108 C. pr. pen., care reglementează percheziția. În această privință, Curtea admite că ridicarea și confiscarea obiectelor care sunt mijloace de probă ale unei infracțiuni pot fi necesare în interesul bunei administrări a justiției, care constituie un scop legitim ce ține de „interesul general“ al comunității (mutatis mutandis, Smirnov, § 57).
Trebuie să existe un raport rezonabil de proporționalitate între mijlocul folosit și scopul urmărit prin măsurile eventual aplicate de stat, inclusiv cele destinate controlării folosirii proprietății individuale. Această cerință se exprimă în noțiunea de „echilibru just“ între imperativele interesului general al comunității, pe de o parte, și exigențele apărării drepturilor fundamentale ale omului, pe de altă parte (Smirnov, § 57). Pe de altă parte, în ciuda faptului că art. 1 din Protocolul nr. 1 nu menționează nimic în materie de cerințe procedurale, procedurile aplicabile în speță trebuie, de asemenea, să ofere persoanei respective o ocazie adecvată pentru a-și expune cauza în fața autorităților competente pentru a contesta în mod efectiv măsurile care aduc atingere drepturilor garantate de această dispoziție. Pentru a se asigura de respectarea acestei condiții, procedurile aplicabile trebuie analizate din punct de vedere general (Zehentner împotriva Austriei, § 73, CEDO 2009-…).
Autoritățile naționale nu au menținut un „echilibru just“ între imperativele interesului general și exigențele apărării dreptului reclamantului la respectarea bunurilor sale. În consecință, a fost încălcat art. 1 din Protocolul nr. 1 la Convenție.[48]
Autoritățile naționale nu au menținut un „echilibru just“ între imperativele interesului general și exigențele apărării dreptului reclamantului la respectarea bunurilor sale. În consecință, a fost încălcat art. 1 din Protocolul nr. 1 la Convenție.[49]
Un recurs în fața unei instanțe civile pentru a solicita angajarea răspunderii statului, cu scopul obținerii de despăgubiri, nu este de natură să permită realizarea unui control al legalității înregistrărilor în litigiu și să conducă, dacă este cazul, la pronunțarea unei decizii prin care să se dispună distrugerea acestora – rezultat urmărit de reclamant -, astfel încât nu poate fi considerat un „control efectiv“, în sensul art. 8 din Convenție (Hotărârea din 3 februarie 2015, Cauza Pruteanu împotriva României, § 55).
Curtea nu contestă că inculpații ar putea ridica argumente referitoare la legalitatea înregistrărilor în cauză în cadrul unei proceduri penale deschise împotriva lor. Nu este mai puțin adevărat că reclamantul nu beneficia în mod direct de acest drept, el fiind condiționat de trimiterea în judecată a clienților săi și de interesele acestora din urmă în procedură. Curtea consideră că accesibilitatea acestei căi de atac era în mod necesar incertă (v, mutatis mutandis, Société Canal Plus și alții împotriva Franței, § 40, 21 decembrie 2010).
În ceea ce privește mijlocul indicat de Guvern, cel al unei acțiuni civile în despăgubiri, Curtea evidențiază că, de fapt, Convenția este direct aplicabilă în România și că prevalează asupra dispozițiilor de drept național care sunt contrare acesteia (v, mutatis mutandis, Abramiuc împotriva României, § 125, 24 februarie 2009). Cu toate acestea, în speță, Guvernul nu a oferit niciun exemplu de jurisprudență care să demonstreze eficiența acestei căi de atac (Rachevi împotriva Bulgariei, § 64, 23 septembrie 2004).
În plus, un recurs în fața unei instanțe civile pentru a solicita angajarea răspunderii statului, cu scopul obținerii de despăgubiri, nu este de natură să permită realizarea unui control al legalității înregistrărilor în litigiu și să conducă, dacă este cazul, la pronunțarea unei decizii prin care să se dispună distrugerea acestora – rezultat urmărit de reclamant –, astfel încât nu poate fi considerat un „control efectiv”, în sensul art. 8 din Convenție (v, mutatis mutandis, Xavier Da Silveira, § 48).
În consecință, ingerința în litigiu a fost, în speță, disproporționată cu scopul urmărit și că, prin urmare, persoana în cauză nu a beneficiat de un „control efectiv” impus de statul de drept și care să poată limita ingerința a ceea ce era „necesar într-o societate democratică”.
Prin urmare, a fost încălcat art. 8 din Convenție.[50]
Reclamantul (care avea calitatea de inculpat în procedura internă, fiind trimis în judecată), prin contestarea în cadrul procedurii penale inițiate împotriva sa a legalității interceptărilor și înregistrărilor telefonice la care a fost supus, a folosit, în circumstanțele cauzei sale, o cale de atac internă eficientă, în sensul art. 35 alin. (1) din Convenție (Decizia din 2 februarie 2016, Cauza Bîrsan împotriva României, § 55). În temeiul articolului 35 § 1 din Convenție, acțiunea poate fi introdusă în fața sa numai după ce căile de atac interne au fost epuizate. Orice solicitant trebuie să fi dat instanțelor interne posibilitatea pe care această dispoziție este destinată să o ofere în principiu statelor contractante: să evite sau să îndrepte încălcările pretinse împotriva lor. Această regulă se bazează pe ipoteza, care face obiectul articolului 13 din Convenție – cu care are strânse afinități – că ordinea internă oferă o cale de atac efectivă în ceea ce privește pretinsa încălcare (v, de exemplu, McFarlane împotriva Irlandei [GC). § 107, 10 septembrie 2010).
De asemenea, Curtea a reținut în cauza Bălteanu v. România (§ 37, 16 iulie 2013) că prin contestarea în contextul procesului penal împotriva sa a legalității interceptărilor și înregistrărilor telefonice la care a făcut obiectul, reclamanta, care s-a plâns în fața acesteia a unei încălcări a articolului 8 din Convenție din cauza ilegalității unor astfel de măsuri, a recurs, în împrejurările cauzei sale, la un recurs intern efectiv, în sensul articolului 35 § 1 din Convenție. A ajuns la această concluzie după ce a reținut că în cazul unei încheieri de nelegalitate de către instanța penală, justițiabilul avea posibilitatea de a solicita despăgubiri în temeiul dreptului comun al răspunderii civile (Bălteanu, § 32; v și Tender împotriva României). (dec.), §§ 21-23, 17 decembrie 2013).
Curtea deduce din aceasta că instanțele interne au concluzionat, cel puțin în fond, că perchezițiile și interceptările în cauză nu au fost „conforme cu legea”, în sensul articolului 8 din Convenție. Aceștia s-au pronunțat astfel asupra esenței plângerii pe care reclamanții o trag din această dispoziție, întrucât constatarea că o ingerință în exercitarea dreptului pe care îl garantează nu a fost „conform legii” este suficientă pentru a caracteriza încălcarea acesteia, fără fiind necesar să se constate dacă celelalte cerințe pe care le prevede au fost ignorate (v, de exemplu, Huvig împotriva Franței, 24 aprilie 1990, § 36, Seria A nr. 176 B, Kruslin împotriva Franței, 24 aprilie 1990, § 37, Seria A nr. 176 A, Kopp împotriva Elveției, 25 martie 1998, § 76, Rapoartele hotărârilor și deciziilor 1998 II, Valenzuela Contreras împotriva Spaniei, 30 iulie 1998, § 62, Raportul hotărârilor și deciziilor 1998 V și Rotaru împotriva României [GC], § 62, CEDO 2000 V).
Potrivit Curții, presupunând că reclamanții ar putea în aceste împrejurări să pretindă că sunt victime ale încălcării articolului 8 din Convenție de care se plâng, ar trebui, pentru a epuiza căile de atac interne, să pună instanțele interne în o poziție nu numai pentru a o observa, ci și pentru a o îndrepta. Având în vedere, mutatis mutandis, hotărârea Bălteanu (v §§ 55-57; v și Tender împotriva României (dec.), § 21), consideră că, în temeiul deciziilor interne stabilind nelegalitatea perchezițiilor și interceptărilor, aceștia ar fi trebuit să introducă o acțiune în răspundere civilă în fața instanței civile și să-și ridice plângerea în temeiul articolului 8 în acest context.
În consecință, această parte a cererii este inadmisibilă pentru neepuizarea căilor de atac interne și trebuie respinsă în temeiul articolului 35 §§ 1 și 4 din Convenție.[51]
În analiza respectării garanțiilor dreptului la viață privată, prevăzute de art. 8 din Convenție, CEDO are în vedere, pe lângă aspecte referitoare la definirea categoriilor de persoane care pot fi supuse măsurilor de supraveghere tehnică, natura infracțiunilor (tipurile de infracțiuni), durata de executare a măsurii, procedura de autorizare a măsurii, condițiile de întocmire a procesului-verbal de sinteză a conversațiilor interceptate (procedeele de transcriere), măsurile de precauție pentru a comunica înregistrările intacte și complete pentru a putea fi supuse controlului judecătoresc și aspectele ce țin de circumstanțele în care aceste interceptări pot sau trebuie să fie distruse ( v în acest sens Hotărârea din 24 aprilie 1990, Cauza Huvig împotriva Franței, § 34; Hotărârea din 18 februarie 2003, Cauza Prado Bugallo împotriva Spaniei, § 30; Hotărârea din 4 decembrie 2015, Cauza Roman Zakharov împotriva Rusiei, § 231). Instanța europeană a reținut încălcarea prevederilor art. 8 din C.E.D.H. în măsura în care dispozițiile incidente nu conțineau reglementări relative la distrugerea datelor interceptate ( v în acest sens Hotărârea din 1 iulie 2008, Cauza Liberty și alții împotriva Marii Britanii, § 69; Hotărârea din 4 decembrie 2015, Cauza Roman Zakharov împotriva Rusiei, § 302).
Pe lângă obligația pozitivă de a reglementa o formă de control a posteriori, pe care persoana în cauză să îl poată accesa în scopul verificării îndeplinirii condițiilor și, implicit, a legalității măsurii supravegherii tehnice, legiuitorul are obligația de a reglementa și procedura aplicabilă conservării și/sau distrugerii datelor interceptate prin punerea în executare, a măsurii contestate.
Din examinarea coroborată a celor reținute de instanța europeană în Hotărârea din 16 iulie 2013, Cauza Bălteanu împotriva României, și Decizia din 17 ianuarie 2012, Cauza Patriciu împotriva României, rezultă că eficiența căii de atac exercitate împotriva măsurilor de supraveghere tehnică se analizează în funcție de posibilitatea petentului de a solicita, pe de o parte, declararea interceptării ca nelegală, iar, pe de altă parte, acordarea de despăgubiri pentru ingerința suferită.
În materia protecției dreptului constituțional la viață privată, legiuitorul are obligația de a reglementa o cale de atac efectivă, care să permită persoanei supuse măsurii de supraveghere tehnică să obțină repararea apropriată a urmărilor încălcării contestate.[52]
Potrivit dispozițiilor art. 97 alin. (2) lit. e) C. pr. pen., rapoartele de constatare sunt mijloace prin care se obține o probă care servește la constatarea existenței sau inexistenței unei infracțiuni, la identificarea persoanei care a săvârșit-o și la cunoașterea împrejurărilor necesare pentru justa soluționare a cauzei și care contribuie la aflarea adevărului în procesul penal. Norma de procedură criticată nu permite însă o enumerare exhaustivă a tuturor specialiștilor din afara organelor judiciare care pot să întocmească rapoarte de constatare tehnico-științifică, interpretarea textului de lege revenind organelor judiciare. Principiul legalității, consacrat de prevederile art. 1 alin. (5) din Constituție, impune legiuitorului să legifereze prin texte suficient de clare și precise pentru a fi aplicate, în scopul asigurării posibilității persoanelor interesate de a se conforma prescripției legale, fără a pretinde însă recurgerea la liste exhaustive, întrucât tehnica de reglementare vizează, în principal, categorii și formule generale. Astfel, apreciem că textul de lege criticat nu încalcă cerințele de claritate și previzibilitate a legii impuse de prevederile art. 1 alin. (5) din Constituție, dispozițiile art. 172 alin. (10) C. pr. pen. având o formulare clară și previzibilă, care nu aduce nicio atingere dreptului inculpatului la un proces echitabil, drept consacrat de prevederile art. 21 alin. (3) din Legea fundamentală.
Sub acest aspect, prin Hotărârea din 2 iunie 2005, Cauza Cottin împotriva Belgiei, § 29, CEDO a reamintit că, potrivit prevederilor art. 6 § 1 din C.E.D.H. , unul dintre elementele procedurii echitabile este caracterul contradictoriu al acesteia, astfel că fiecare parte trebuie să aibă, în principiu, posibilitatea nu doar de a prezenta elementele necesare apărării sale și succesului pretențiilor sale, ci și de a lua cunoștință și de a discuta toate dovezile sau observațiile prezentate judecătorului în scopul de a influența Deciziei instanței (Hotărârea din 18 martie 1997, Cauza Mantovanelli împotriva Franței, § 33, Hotărârea din 20 februarie 1996, Cauza Lobo Machado împotriva Portugaliei, § 31, Hotărârea din 20 februarie 1996, Cauza Vermeulen împotriva Belgiei, § 33, și Hotărârea din 18 februarie 1997, Cauza Niderost-Huber împotriva Elveției, § 24). Tot prin Hotărârea din 2 iunie 2005, Cauza Cottin împotriva Belgiei, § 30, Este de competența instanțelor naționale să evalueze dovezile pe care le-au obținut și pertinența celor pe care părțile doresc să le prezinte, de vreme ce Convenția nu reglementează regimul probelor ca atare. Sarcina CEDO este aceea de a stabili dacă procedura în ansamblu, inclusiv modul în care au fost obținute probele, a respectat caracterul echitabil impus de prevederile art. 6 § 1 din Convenție (Hotărârea din 12 iulie 1988, Cauza Schenk împotriva Elveției, § 46). Principiul contradictorialității – ca și celelalte garanții procedurale prevăzute de dispozițiile art. 6 § 1 din Convenție – are ca scop derularea procedurii în fața unei instanțe, esențial fiind faptul ca părțile să poată participa într-o manieră adecvată la respectiva procedură în fața instanței (Hotărârea din 19 iulie 1995, Cauza Kerojarvi împotriva Finlandei, § 42).
Revenind la sintagma „sau din afara acestora” din cuprinsul dispozițiilor art. 172 alin. (10) C. pr. pen., remarcăm că, în faza de urmărire penală, suspectul/inculpatul are, printre altele, dreptul de a consulta dosarul, dreptul de a propune administrarea de probe în condițiile prevăzute de lege, de a ridica excepții și de a pune concluzii, precum și dreptul de a formula orice alte cereri ce țin de soluționarea laturii penale și civile a cauzei. De asemenea, în cursul procedurii de cameră preliminară, inculpatul poate formula cereri și excepții cu privire la verificarea legalității administrării probelor și a efectuării actelor de către organele de urmărire penală, iar în faza de judecată, poate propune probe, caz în care trebuie să arate faptele și împrejurările ce urmează a fi dovedite, mijloacele prin care pot fi administrate aceste probe, locul unde se află aceste mijloace, respectiv în ceea ce privește martorii și experții, identitatea și adresa acestora. Inculpatul poate cere administrarea de probe noi și în cursul cercetării judecătorești, urmând ca, după audierea inculpatului, a persoanei vătămate, a părții civile și a părții responsabile civilmente, să se procedeze la administrarea probelor încuviințate [art. 374 alin. (9) și art. 376 alin. (3) C. pr. pen.]. Potrivit prevederilor art. 100 alin. (2) C. pr. pen., în cursul judecății, instanța administrează probe la cererea procurorului, a persoanei vătămate sau a părților și, în mod subsidiar, din oficiu, atunci când consideră necesar pentru formarea convingerii sale, având în vedere că, după evaluarea tuturor probelor, condamnarea se poate dispune doar atunci când instanța are convingerea că acuzația a fost dovedită dincolo de orice îndoială rezonabilă [art. 103 alin. (2) fraza a doua C. pr. pen.]. Așadar, pe lângă faptul că, potrivit dispozițiilor art. 4 alin. (2) C. pr. pen., orice îndoială în formarea convingerii organelor judiciare se interpretează în favoarea suspectului/inculpatului, principiul liberei aprecieri a probelor – consacrat de prevederile art. 103 alin. (1) C. pr. pen. – nu este unul absolut, fiind limitat de existența unor mijloace compensatorii care să asigure existența unui echilibru suficient între acuzare și apărare. Așa fiind, lăsarea de către legiuitor la aprecierea organelor judiciare a necesității efectuării unei constatări de către un specialist din afara organelor judiciare reprezintă o aplicare a rolului activ pe care acestea îl au în scopul aflării adevărului în cadrul procesului penal, astfel cum acest scop este reglementat de prevederile art. 5 C. pr. pen., iar nu o manieră de a încălca, prin sintagma criticată, cerințele cu privire la calitatea legii și dreptul la un proces echitabil.
Prin urmare, sintagma „sau din afara acestora” din cuprinsul dispozițiilor art. 172 alin. (10) C. pr. pen. nu aduce atingere prevederilor art. 21 alin. (3) din Constituție, întrucât partea interesată beneficiază de garanțiile dreptului la un proces echitabil, eventualele dificultăți cauzate apărării în condițiile în care organele judiciare dispun efectuarea unei constatări fiind suficient contrabalansate de procedurile urmate de autoritățile judiciare, astfel că inculpatul poate susține în fața judecătorului de cameră preliminară și a instanței de judecată toate apărările necesare în condiții de contradictorialitate cu acuzarea. În procesul deliberării, judecătorul/instanța verifică și evaluează materialul probator și își fundamentează soluția pe întregul probatoriu administrat în cauză, prin coroborarea probelor, iar nu prin raportarea exclusivă la constatările tehnico-științifice întocmite de specialiștii vizați de textul de lege criticat, astfel că informațiile conținute în respectivele rapoarte de constatare nu pot crea, în mod concret, riscul unui abuz de procedură. [53]
Dreptul la neautoincriminare și dreptul la tăcere sunt o consecință directă a prezumției de nevinovăție și, totodată, aceste drepturi au o existență de sine stătătoare, izvorând din exigența echității procedurii la care face referire § 1 al art. 6 din C.E.D.H. (Hotărârea din 29 noiembrie 1996, Cauza Saunders împotriva Regatului Unit, § 68; Hotărârea din 21 decembrie 2000, Cauza Heaney și McGuinness împotriva Irlandei, § 40). Astfel, în Cauza Saunders împotriva Regatului Unit, instanța europeană a considerat că dreptul la neautoincriminare este un element constitutiv al cerinței echității procesuale, înscrisă în § 1 al art. 6 din Convenție, arătându-se însă și faptul că, sub aspectul dreptului la neautoincriminare, care impune acuzării să își probeze susținerile fără a apela la probe obținute prin constrângere sau opresiune, acest drept este strâns legat de prezumția de nevinovăție (Hotărârea din 29 noiembrie 1996, § 69). De asemenea, în Hotărârea din 25 ianuarie 1996, Cauza John Murray împotriva Regatului Unit, § 41, instanța europeană a analizat susținerile petentului privind încălcarea dreptului la tăcere și la neautoincriminare atât din perspectiva § ui 1, cât și a § ui 2 ale art. 6 din Convenție, invocând o încălcare nu doar a echității generale a procesului, dar și a regulii potrivit căreia acuzarea trebuie să își dovedească susținerile fără sprijinul acuzatului, garanție specifică prezumției de nevinovăție.
Dreptul la tăcere și dreptul de a nu contribui la propria incriminare sunt atât o consecință directă a prezumției de nevinovăție, cât și o garanție a echității procedurii, consacrate în §§ 1 și 2 ale art. 6 din C.E.D.H. , în condițiile în care § 1 cuprinde garanții ale „acuzatului” în materie penală, iar câmpul de aplicare ratione personae al § ui 2 al art. 6 din Convenție are o sferă mai largă, incluzând și martorul.
În ceea ce privește noțiunea de „martor“, instanța europeană a reținut că aceasta are un înțeles autonom în sistemul C.E.D.H., independent de calificarea sa în norma națională (Hotărârea din 24 aprilie 2012, Cauza Damir Sibgatullin împotriva Rusiei, § 45). Astfel, din moment ce o depoziție, fie că ea este făcută de un martor – stricto sensu – sau de către o altă persoană, este susceptibilă să fundamenteze, în mod substanțial, condamnarea celui trimis în judecată, ea constituie o „mărturie în acuzare“, fiindu-i aplicabile garanțiile prevăzute de art. 6 §§ 1 și 3 lit. d) din Convenție(Hotărârea din 9 noiembrie 2006, Cauza Kaste și Mathisen împotriva Norvegiei, § 53; Hotărârea din 27 februarie 2001, Cauza Luca împotriva Italiei, § 41).
În ceea ce privește conceptul de „acuzație în materie penală” – art. 6 § 1 din Convenție, CEDO a reținut că acesta are o semnificație „autonomă“, independentă de clasificările utilizate de sistemele juridice naționale ale statelor membre. Conceptul de „acuzație” trebuie înțeles în sensul Convenției. Prin urmare, acesta poate fi definit drept „notificarea oficială, din partea autorității competente, privind suspiciunea referitoare la comiterea unei fapte penale“, definiție care depinde, de asemenea, de existența sau absența unor „repercusiuni importante asupra situației (suspectului)” (Hotărârea din 27 februarie 1980, Cauza Deweer împotriva Belgiei, § 46; Hotărârea din 15 iulie 1982, Cauza Eckle împotriva Germaniei, § 73). Totodată, Curtea Europeană a raportat definiția noțiunii de „materie penală” la trei criterii alternative: criteriul calificării interne, cel al naturii faptei incriminate și cel al scopului și severității sancțiunii (Hotărârea din 8 iunie 1976, Cauza Engel și alții împotriva Olandei, §§ 80-85).
În anumite cazuri, o persoană care este audiată în calitate de martor în cadrul procesului penal poate fi considerată subiectul unei acuzații în materie penală, devenind astfel incidente drepturile persoanei audiate în calitate de martor de a păstra tăcerea și de a nu contribui la propria incriminare. Astfel, CEDO a arătat în Hotărârea din 20 octombrie 1997, Cauza Serves împotriva Franței, că atribuirea calității de martor unei persoane și audierea în această calitate, în contextul în care refuzul de a da declarații atrăgea consecințe sancționatorii, reprezintă o practică contrarie art. 6 § 1 din Convenție, un martor care are temerea că ar putea fi interogat în legătură cu aspecte autoincriminatorii având dreptul de a refuza să răspundă întrebărilor în această direcție. Relevante sunt și Hotărârea din 18 decembrie 2008, Cauza Loutsenko împotriva Ucrainei, § 50 și următoarele, respectiv Hotărârea din 19 februarie 2009, Cauza Shabelnik împotriva Ucrainei, § 57, în care CEDO a criticat poziția vulnerabilă a martorilor aflați în situația de a fi constrânși să declare tot ceea ce cunosc, chiar cu riscul de a se autoincrimina. Astfel, instanța europeană a reținut în Hotărârea din 19 februarie 2009, Cauza Shabelnik împotriva Ucrainei, că are calitatea de „acuzat“, beneficiind de toate garanțiile dreptului la un proces echitabil, inclusiv dreptul la tăcere și neautoincriminare, persoana deja acuzată într-o cauză și care a fost ascultată în calitate de martor, în baza solicitării sale de a aduce anumite fapte la cunoștința organelor judiciare, ocazie cu care s-a autodenunțat cu privire la comiterea unei infracțiuni de omor. Curtea nu a acceptat argumentul statului potrivit căruia calitatea de suspect se dobândea doar ulterior efectuării unor proceduri de verificare a autodenunțului, aceasta adoptând, încă o dată, o viziune substanțială asupra acestei noțiuni, iar nu una formală, impusă de dreptul intern. Mai mult, în Hotărârea din 18 decembrie 2008, Cauza Loutsenko împotriva Ucrainei, Curtea a considerat încălcat dreptul la un proces echitabil în situația folosirii procesuale, împotriva unui coacuzat, a declarațiilor luate de la un alt acuzat, cu ocazia ascultării inițiale a acestuia, în calitate de martor, în condițiile în care respectiva persoană își retractase la scurt timp declarațiile, arătând că fuseseră date sub constrângere, prin violență, iar în cauză nu existase posibilitatea interogării acelei persoane și de către petent. Curtea a subliniat vulnerabilitatea poziției procesuale a celui ascultat în calitate de martor în primele faze ale procesului penal, lipsit de orice garanții juridice fundamentale, recunoscute doar pentru suspect și acuzat. Spre deosebire de un suspect sau un acuzat, care se bucură, potrivit legii aplicabile, de dreptul de a păstra tăcerea, martorul are obligația să dezvăluie orice informație pe care o cunoștea, sub sancțiunea răspunderii penale. Mai mult, spre deosebire de un suspect sau un acuzat, martorul nu avea niciun drept legal de a consulta un avocat înainte de prima interogare. Mai mult, instanța de la Strasbourg a statuat în jurisprudența sa că o persoană dobândește calitatea de acuzat – care atrage aplicabilitatea garanțiilor stabilite de art. 6 din Convenție – nu la momentul în care îi este în mod oficial conferită această calitate, ci la momentul în care autoritățile naționale au motive plauzibile pentru a bănui implicarea persoanei respective în săvârșirea infracțiunii (Hotărârea din 14 octombrie 2010, Cauza Brusco împotriva Franței). Însă, atunci când se examinează problema de a ști dacă dreptul la tăcere – în manifestarea sa directă de a refuza îndeplinirea obligației de a da declarații – poate fi invocat de către martor, în jurisprudența CEDO se realizează, tangențial, o analiză prin raportare la situația concretă a persoanei, reținându-se că, dacă la momentul audierii, organele judiciare o suspectau pe respectiva persoană de săvârșirea infracțiunii, având în vedere celelalte mijloace de probă deja administrate în cauză, existând, așadar, niște suspiciuni, atunci toate drepturile prevăzute de art. 6 în materia acuzației în materie penală sunt incidente, inclusiv dreptul la tăcere, chiar dacă organele judiciare nu dispun efectuarea în continuare a urmăririi penale și audiază persoana în calitate de martor (Hotărârea din 15 noiembrie 2012, Cauza Sergey Afanasyev împotriva Ucrainei, § 58). De asemenea CEDO a reținut, în Hotărârea din 13 septembrie 2016, Cauza Ibrahim și alții împotriva Regatului Unit, că a fost încălcat privilegiul contra autoincriminării în ceea ce privește declarația unui martor căruia nu i s-a adus la cunoștință dreptul de a nu se autoincrimina în momentul în care acest risc era unul cât se poate de evident.
În situația ascultării unei persoane în calitate de martor, sub prestare de jurământ și, mai ales, sub sancțiunea penală a săvârșirii infracțiunii de mărturie mincinoasă, cu privire la fapte sau împrejurări care l-ar putea incrimina – instanța de la Strasbourg a elaborat așa-zisa „teorie a celor trei alegeri dificile cu care se confruntă persoana“, conform căreia nu este natural să i se ceară presupusului făptuitor să aleagă între: (i) a fi sancționat pentru refuzul său de a coopera, (ii) să furnizeze autorităților informații incriminatoare sau (iii) să mintă și să riște să fie condamnat pentru aceasta (Hotărârea din 8 aprilie 2004, Cauza Weh împotriva Austriei). Pentru a constata dacă o procedură a anulat însăși esența dreptului martorului de a nu se autoincrimina, instanța europeană examinează, în special, următoare elemente: natura și gradul constrângerii; existența unor garanții adecvate în procedură; utilizarea dată probelor astfel obținute (Hotărârea din 11 iulie 2006, Cauza Jalloh împotriva Germaniei, § 101; Hotărârea din 29 iunie 2007, pronunțată împotriva O’Halloran și Francis împotriva Regatului Unit, § 55; Hotărârea din 10 martie 2009, Cauza Bykov împotriva Rusiei, § 104). Aceeași instanță europeană a statuat și că dreptul martorului de a nu se autoincrimina se aplică procedurilor penale privind toate tipurile de infracțiuni, de la cea mai simplă la cea mai complexă (Hotărârea din 29 noiembrie 1996, Cauza Saunders împotriva Regatului Unit, § 74).
De asemenea, deși are o strânsă legătură cu dreptul la apărare, dreptul martorului la tăcere și la neautoincriminare constituie o garanție distinctă de acesta, aspect reținut de CEDO în Hotărârea din 24 octombrie 2013, Cauza Navone și alții împotriva Monaco, § 74, potrivit căruia „faptul că persoana reținută beneficiază, pe de o parte, de dreptul de a nu contribui la propria incriminare și de a păstra tăcerea, și, pe de altă parte, de dreptul la asistența unui avocat pe toată durata interogatoriilor. Este vorba despre două drepturi distincte: prin urmare, o eventuală renunțare la unul dintre acestea nu antrenează renunțarea la celălalt“.
Dreptul împotriva autoincriminării și dreptul „acuzatului” de a păstra tăcerea, garanții implicite ale dreptului la un proces echitabil și ale prezumției de nevinovăție, au fost examinate în mai multe cauze aflate pe rolul CEDO , fiind constant relevate necesitatea interzicerii utilizării oricăror mijloace de constrângere în scopul obținerii de probe, împotriva voinței acuzatului, precum și faptul că, față de caracterul autonom al noțiunilor de „acuzație în materie penală” și „martor“, trebuie considerat că și martorul se bucură de acest drept în măsura în care prin declarația pe care o face s-ar putea autoincrimina (v în acest sens Hotărârea din 25 februarie 1993, Cauza Funke împotriva Franței; Hotărârea din 29 noiembrie 1996, Cauza Saunders împotriva Regatului Unit; Hotărârea din 8 februarie 1996, Cauza John Murray împotriva Regatului Unit; Hotărârea din 20 octombrie 1997, Cauza Serves împotriva Franței; Hotărârea din 19 septembrie 2000, Cauza IJL, GMR și AKP împotriva Regatului Unit; Hotărârea din 21 decembrie 2000, Cauza Heaney și McGuinness împotriva Irlandei; Hotărârea din 3 mai 2001, Cauza J.B. împotriva Elveției; Hotărârea din 5 noiembrie 2002, Cauza Allan împotriva Regatului Unit; Hotărârea din 27 aprilie 2004, Cauza Kansal împotriva Regatului Unit; Hotărârea din 8 aprilie 2004, Cauza Weh împotriva Austriei; Hotărârea din 11 iulie 2006, Cauza Jalloh împotriva Germaniei; Hotărârea din 18 decembrie 2008, Cauza Loutsenko împotriva Ucrainei; Hotărârea din 19 februarie 2009, Cauza Shabelnik împotriva Ucrainei; Hotărârea din 14 octombrie 2010, Cauza Brusco împotriva Franței; Hotărârea din 15 noiembrie 2012, Cauza Sergey Afanasyev împotriva Ucrainei; Hotărârea din 13 septembrie 2016, Cauza Ibrahim și alții împotriva Regatului Unit).
Dreptul la tăcere și neautoincriminare nu este absolut. În situații particulare, tăcerea acuzatului poate avea consecințe defavorabile asupra acestuia. Pentru a stabili însă dacă se încalcă art. 6 din Convenție prin faptul că tăcerea poate avea consecințe defavorabile inculpatului, trebuie să se ia în considerare toate circumstanțele, având în vedere în special ponderea pe care instanțele naționale le-a acordat-o, apreciind elementele de probă și gradul de constrângere inerente situației (Hotărârea din 8 februarie 1996, Cauza John Murray împotriva Regatului Unit, §§ 47 și 49). Pe de o parte, o condamnare nu ar trebui să se bazeze exclusiv sau în principal pe tăcerea acuzatului sau pe refuzul său de a răspunde la întrebări sau de a depune mărturie. Pe de altă parte, dreptul de a păstra tăcerea nu poate împiedica luarea în considerare a tăcerii persoanei în cauză, în situații care impun în mod clar o explicație din partea sa, în vederea aprecierii probelor aflate la dosar. Nu se poate susține așadar că decizia unui inculpat de a păstra tăcerea de-a lungul întregii proceduri penale trebuie să fie neapărat lipsită de implicații. În acest sens sunt și hotărârile din 6 iunie 2000 și din 20 martie 2001, pronunțate în cauzele Averill împotriva Regatului Unit, respectiv Telfner împotriva Austriei, în care s-a subliniat ideea că, în anumite circumstanțe, tăcerea acuzatului poate fi interpretată, în anumite limite, împotriva acestuia.
Instanța de la Strasbourg a reținut circumstanțele în care pasivitatea acuzatului se manifestă, iar nu natura și gravitatea infracțiunii ce face obiectul acuzației. Ponderea interesului public față de urmărirea penală a unei anumite infracțiuni și față de pedepsirea autorului poate fi luată în considerare și pusă în balanță cu interesul individului ca probele acuzării să fie obținute în mod legal. Cu toate acestea, „preocupările de interes public nu pot justifica măsuri care să anuleze însăși esența dreptului la apărare al unui reclamant, inclusiv a dreptului de a nu se autoincrimina. Așadar, cerințele generale privitoare la echitatea unei proceduri penale își păstrează aplicabilitatea indiferent de tipul infracțiunii ori interesul public invocat” (Hotărârea din 11 iulie 2006, Cauza Jalloh împotriva Germaniei, § 97). Interesul public nu poate justifica utilizarea răspunsurilor obținute cu forța într-o anchetă nejudiciară pentru a-l incrimina pe inculpat în cursul procesului penal (Hotărârea din 21 decembrie 2000, Cauza Heaney și McGuinness împotriva Irlandei, § 57). Pe de altă parte, în Hotărârea din 29 iunie 2007, Cauza O’Halloran și Francis împotriva Regatului Unit, instanța europeană a constatat că dreptul contra autoincriminării nu a fost încălcat, deși constrângerea a fost directă, în sensul că reclamanții au primit o notificare prin care le-a fost solicitat să informeze poliția cine a condus vehiculul care a fost detectat de aparatul radar ca depășind limita legală de viteză.
În concluzie, dreptul la tăcere și la neautoincriminare nu este un drept absolut, fiind un drept procedural, circumscris garanțiilor procesual penale instituite prin art. 6 din Convenție, având caracter relativ, în acest sens fiind permis titularului său să renunțe la acest drept, dar și organelor judiciare să aducă limitări justificate, în anumite circumstanțe și având în vedere diverși factori, cu respectarea unui just echilibru între restrângerea acestui drept și scopul urmărit.
La nivel european, în ceea ce privește dreptul de a păstra tăcerea și dreptul la neautoincriminare, a fost adoptată Directiva (UE) 2016/343 a Parlamentului European și a Consiliului din 9 martie 2016 privind consolidarea anumitor aspecte ale prezumției de nevinovăție și a dreptului de a fi prezent la proces în cadrul procedurilor penale, publicată în Jurnalul Oficial al Uniunii Europene nr. 65/1 din 11 martie 2016. Directiva (UE) 2016/343 reglementează dreptul de a păstra tăcerea și dreptul de a nu se autoincrimina în art. 7 alin. (1) și (2), potrivit căruia, „(1) Statele membre se asigură că persoanele suspectate și acuzate au dreptul de a păstra tăcerea în legătură cu infracțiunea de săvârșirea căreia sunt suspectate sau acuzate. (2) Statele membre se asigură că persoanele suspectate și acuzate au dreptul de a nu se autoincrimina”.
În preambulul Directivei se precizează următoarele: „Prezenta directivă ar trebui să se aplice persoanelor fizice care sunt suspectate sau acuzate în cadrul procedurilor penale. Aceasta ar trebui să se aplice din momentul în care o persoană este suspectată sau acuzată de comiterea unei infracțiuni sau a unei presupuse infracțiuni și, prin urmare, chiar înainte ca persoana respectivă să fie informată de către autoritățile competente ale unui stat membru, prin notificare oficială sau în alt mod, cu privire la faptul că este suspectată sau acuzată. Prezenta directivă ar trebui să se aplice în toate fazele procedurilor penale, până când hotărârea prin care se stabilește vinovăția sau nevinovăția persoanei suspectate sau acuzate de săvârșirea infracțiunii rămâne definitivă.[…]” (§ 12) – precizare care se regăsește și în art. 2 din Directivă – „Domeniul de aplicare”; Dreptul de a păstra tăcerea reprezintă un aspect important al prezumției de nevinovăție și ar trebui să funcționeze ca măsură de protecție împotriva autoincriminării (§ 24); Dreptul de a nu se autoincrimina reprezintă, de asemenea, un aspect important al prezumției de nevinovăție. Atunci când li se solicită să dea o declarație sau să răspundă la întrebări, persoanele suspectate și acuzate nu ar trebui să fie constrânse să furnizeze probe sau documente sau să comunice informații care ar putea să conducă la autoincriminare (§ 25); […] Pentru a se stabili dacă a fost încălcat dreptul de a nu se autoincrimina sau dreptul de a păstra tăcerea, ar trebui să se țină seama de interpretarea CEDO privind dreptul la un proces echitabil în temeiul C.E.D.H. (§ 27); Exercitarea dreptului de a păstra tăcerea sau a dreptului de a nu se autoincrimina nu ar trebui să fie utilizată împotriva persoanelor suspectate sau acuzate și nu ar trebui să fie considerată, prin ea însăși, ca dovadă că persoana respectivă a comis infracțiunea în cauză. Aceasta nu ar trebui să aducă atingere normelor naționale privind aprecierea probelor de către instanțe sau judecători, cu condiția respectării dreptului la apărare (§ 28); „Statele membre ar trebui să ia în considerare luarea unor măsuri pentru a se asigura că, atunci când persoanelor suspectate sau acuzate li se furnizează informații cu privire la drepturile lor, în temeiul articolului 3 din Directiva 2012/13/UE, li se furnizează și informații privind dreptul de a nu se autoincrimina, în forma în care se aplică în dreptul intern în conformitate cu prezenta directivă” (§ 31); Statele membre ar trebui să ia în considerare luarea unor măsuri pentru a se asigura că, atunci când persoanelor suspectate sau acuzate li se furnizează o notă privind drepturile în temeiul articolului 4 din Directiva 2012/13/UE, această notă conține și informații privind dreptul de a nu se autoincrimina, în forma în care se aplică în dreptul intern în conformitate cu prezenta directivă (§ 32); „Atunci când apreciază declarațiile persoanelor suspectate sau acuzate sau probe obținute cu încălcarea dreptului acestora de a păstra tăcerea sau de a nu se autoincrimina, instanțele și judecătorii ar trebui să respecte dreptul la apărare și caracterul echitabil al procedurilor.[…]” (§ 45). La § 45 din preambulul Directivei (UE) 2016/343, se specifică faptul că, „întrucât prezenta directivă instituie norme minime, statele membre ar trebui să poată extinde drepturile prevăzute în aceasta pentru a asigura un nivel de protecție mai ridicat. Nivelul de protecție stabilit de statele membre ar trebui să nu fie niciodată inferior standardelor prevăzute de cartă sau de C.E.D.H. , astfel cum sunt interpretate de Curtea de Justiție și de CEDO“. Acest deziderat, reiterat în preambulul a numeroase directive, își are originea în necesitatea creării unor standarde minimale de protecție a drepturilor omului și dezvoltării unui sistem comun de drepturi și libertăți fundamentale, prin reglementarea la nivel european a unui sistem de protecție a drepturilor omului, parte integrantă a principiilor generale de drept – ius communae european.
La nivel european, atât persoanele suspectate/acuzate de comiterea unor fapte prevăzute de legea penală (suspecții de jure), cât și martorii (suspecții de facto; persoanele suspectate anterior unei notificări oficiale, care ulterior dobândesc calitatea de suspect de jure) beneficiază de protecție identică în ceea ce privește dreptul la tăcere și dreptul la neautoincriminare.
Legislația procesual penală a multor state europene reglementează dreptul martorului la tăcere și neautoincriminare, inclusiv în situația în care acesta are calitatea de inculpat/coinculpat în cauză/într-un proces conex. Astfel, în Belgia, art. 471 alin. 1 § 1 C.pr. pen. stabilește că, înainte de audierea unei persoane care nu a fost acuzată de nicio infracțiune, acesteia i se aduce la cunoștință că nu poate fi constrânsă să se autoincrimineze. În Bulgaria, conform art. 118 alin. 1 § 1 C. pr. pen. , nu pot avea calitatea de martori persoanele care au participat în același proces penal în altă calitate procesuală, cu excepția inculpatului în privința căruia s-a dispus încetarea procesului penal sau a fost pronunțată o hotărâre definitivă. Art. 121 alin. 1 din același act normativ prevede că martorul nu va fi obligat să răspundă la întrebări dacă prin aceasta s-ar autoincrimina ori i-ar incrimina pe ascendenții, descendenții, frații, surorile, soțul/soția sau persoana cu care coabitează în fapt. Cehia stipulează în secțiunea 100 alin. 2 C. pr. pen. că martorul are dreptul să refuze să depună mărturie dacă astfel s-ar expune pericolului de a fi tras la răspundere penală ori dacă acest pericol ar privi rudele sale în linie directă, frații/surorile, părinții adoptivi, copiii adoptivi, soțul/soția, partenerul/partenera sau alte persoane cu care se află într-o relație de familie sau similară, a căror prejudiciere martorul ar percepe-o ca afectându-l pe el însuși. Totuși, alin. 3 precizează că mărturia nu poate fi refuzată dacă privește o infracțiune pe care martorul are datoria de a o denunța, potrivit Codului penal. Secțiunea 158 alin. 8 prevede că o persoană care dă explicații poliției (cu excepția suspectului) are obligația să spună adevărul și să nu ascundă nimic. Totuși, persoana poate refuza să dea explicații dacă astfel s-ar expune pericolului de a fi trasă la răspundere penală sau ar expune acestui risc persoanele enumerate la secțiunea 100 alin. 2. Persoana vizată de poliție trebuie să fie informată în avans asupra acestui fapt. Secțiunea 211 alin. 4 menționează că înscrisul care conține depoziția unui martor care și-a exercitat, în timpul procesului, dreptul de a refuza să depună mărturie instituit prin secțiunea 100 poate fi citit numai dacă martorul a fost informat cu privire la acest drept înainte de audiere și a declarat în mod neechivoc că renunță la el, cu condiția ca audierea să se desfășoare într-o manieră conformă cu prevederile acestui cod, iar acuzatul și avocatul său să aibă posibilitatea să asiste la această audiere. În Croația, art. 286 alin. 1 C. pr. pen. stipulează că un martor nu este obligat să răspundă la anumite întrebări dacă astfel ar putea atrage, pentru sine sau pentru o rudă apropiată, consecințe precum tragerea la răspundere penală, o dezonoare gravă sau o pagubă materială considerabilă. Martorul trebuie să fie informat cu privire la acest drept. Potrivit alin. 2, dacă refuzul de a depune mărturie se datorează temerii de răspunderea penală, procurorul poate declara că nu va declanșa procesul penal. Alin. 3 precizează că această declarație poate fi dată numai dacă răspunsurile la anumite întrebări sunt relevante pentru dovedirea comiterii de către altă persoană a unei infracțiuni mai grave, pasibilă de o pedeapsă de minimum 10 ani. Înainte de întocmirea acestei declarații de către procuror, martorul poate consulta un avocat. Alin. 4 menționează că declarația în cauză trebuie să fie scrisă și verificată de procurorul ierarhic superior. După ce declarația a fost înmânată martorului, acesta sau rudele sale apropiate nu mai pot răspunde penal pentru infracțiunea menționată în declarație, însă martorul poate fi tras la răspundere penală pentru mărturie mincinoasă. Art. 288 alin. 3 prevede că martorul trebuie informat că nu este obligat să răspundă întrebărilor menționate la art. 286 alin. 1, iar această informare trebuie consemnată în minuta de ședință. Art. 300 alin. 1 § 5 subliniază că, exceptând cazurile special prevăzute în acest cod, depoziția unui martor nu poate fi folosită ca probă în proces dacă nu a fost consemnată mențiunea reglementată prin art. 288 alin. 3. În Estonia, art. 71 alin. 2 C. pr. pen. prevede că martorul poate refuza să depună mărturie dacă a fost achitat sau condamnat pentru aceeași infracțiune, în calitate de coautor sau complice, ori dacă prin depoziție se poate învinui pe sine sau poate învinui una dintre persoanele enumerate la alin. 1 de comiterea unei infracțiuni sau contravenții. Potrivit art. 75 alin. 2, la începutul audierii, trebuie să i se explice suspectului că are dreptul de a refuza să dea declarații și că declarațiile date pot fi folosite împotriva sa. În Finlanda, secțiunea 8 alin. 1 din capitolul 7 al Legii nr. 805/2011 privind ancheta penală statuează că martorul trebuie să spună adevărul și să nu ascundă nimic din ceea ce știe cu privire la fapta investigată. Totuși, dacă acesta are dreptul de a refuza să depună mărturie, conform Codului de procedură judiciară, acest drept trebuie respectat și în cursul anchetei penale. Secțiunea 18 alin. 1 din capitolul 17 al Codului de procedură judiciară instituie regula conform căreia orice persoană poate refuza să depună mărturie, în măsura în care depoziția sa ar constitui un risc de punere sub acuzare sau anchetă penală pentru persoana în cauză sau pentru una dintre rudele enumerate la secțiunea 17 alin. 1. Potrivit secțiunii 23, dacă o persoană refuză să depună mărturie, trebuie să explice motivele refuzului. Totuși, dacă refuzul își are baza în secțiunea 18, trebuie acceptat fără explicații, atât timp cât nu este evident nefondat ori persoana în cauză nu se înșală asupra conținutului drepturilor și obligațiilor sale. Secțiunea 43 alin. 2 stabilește că, atunci când martorul are dreptul de a refuza să depună mărturie, președintele completului trebuie să îl informeze cu privire la acesta. Dacă martorul nu dorește să își exercite acest drept, trebuie să fie atenționat că are aceeași obligație de a spune adevărul ca și ceilalți martori. În Franța, conform art. 61-1 alin. 1 § 4 C. pr. pen. , persoana bănuită că a comis sau a încercat să comită o infracțiune nu poate fi audiată în legătură cu faptele sale decât după ce i s-a adus la cunoștință dreptul de a face declarații, de a răspunde la întrebări sau de a tăcea. Art. 113-4 alin. 1 stipulează că, la prima audiere a martorului asistat (suspectul, potrivit art. 113-2), judecătorul îl informează pe acesta că poate să facă o declarație, să răspundă la întrebări sau să tacă. Art. 335 § 8 prevede că nu pot fi primite declarațiile sub jurământ făcute de o persoană ce a fost acuzată, inculpată sau condamnată în calitate de coautor sau complice fie pentru aceeași infracțiune cu care a fost sesizată instanța, fie pentru o faptă ce are legătură cu infracțiunea. Totuși, art. 336 stabilește că audierea sub jurământ a persoanelor menționate în art. 335 nu este lovită de nulitate dacă nici Ministerul Public, nici vreuna dintre părți nu s-a opus depunerii jurământului. În cazul în care aceștia se opun, martorul poate fi audiat cu titlu de informare, în virtutea puterii discreționare a judecătorului. Germania reglementează în secțiunea 55 C. pr. pen. că orice martor poate refuza să răspundă la întrebări dacă aceste răspunsuri ar putea atrage răspunderea penală sau contravențională, pentru sine sau pentru una dintre rudele enumerate la secțiunea 52 alin. 1. Martorul trebuie informat că are acest drept. Secțiunea 56 adaugă că o afirmație sub jurământ este suficientă pentru a justifica refuzul de a depune mărturie în asemenea caz. Secțiunea 252 interzice citirea declarației martorului audiat înainte de ședința de judecată, care nu și-a exercitat dreptul de a refuza să depună mărturie decât în ședință. În Italia, conform art. 63 C. pr. pen. , în situația în care poliția sau autoritatea judiciară audiază o persoană care nu are calitatea de acuzat sau inculpat, iar persoana respectivă se autoincriminează, autoritatea în cauză întrerupe procedura, informând-o că declarațiile sale pot conduce la declanșarea unei anchete împotriva sa și o invită să își desemneze un avocat. Aceste declarații nu pot fi utilizate împotriva persoanei respective. Dacă persoana în cauză trebuia audiată de la început în calitate de acuzat sau inculpat, declarațiile sale nu pot fi utilizate. Art. 64 alin. 3 impune ca, înainte de începerea interogatoriului, persoana în cauză să fie informată că: a) declarațiile date pot fi folosite împotriva sa; b) are opțiunea de a nu răspunde la nicio întrebare, însă acest lucru nu va împiedica desfășurarea în continuare a procedurii împotriva sa; c) dacă va da declarații referitoare la fapte care atrag răspunderea altor persoane, își va asuma, cu privire la acele fapte, calitatea de martor, cu respectarea prevederilor art. 197 și art. 1971. Alin. 31 precizează că nerespectarea dispozițiilor alin. 3 lit. a și lit. b face inutilizabile declarațiile persoanei interogate. În lipsa informării de la alin. 3 lit. c, persoana interogată nu își poate asuma calitatea de martor, iar declarațiile sale nu pot fi folosite împotriva altor persoane vinovate. Conform art. 197 alin. 1, nu pot depune mărturie împotriva inculpatului persoanele acuzate de aceeași infracțiune sau inculpate într-un proces conex. Art. 1971 stipulează că aceste persoane pot fi audiate ca martori dacă s-a dat o hotărâre definitivă în privința lor. În aceste cazuri, ele trebuie asistate de un avocat. Acești martori nu pot fi obligați să depună mărturie cu privire la fapte aflate în legătură cu infracțiunile pentru care au fost condamnați, dacă și-au susținut nevinovăția sau nu au făcut nicio declarație în timpul procesului. Declarațiile făcute de către persoanele menționate nu pot fi folosite împotriva lor, nici în procesul în care sunt judecate, nici în căile de atac extraordinare, nici în alte procese civile sau administrative aflate în legătură cu infracțiunea judecată. Art. 192 alin. 3 se va aplica în privința declarațiilor menționate. Art. 192 alin. 3 prevede că declarațiile făcute de persoanele acuzate de aceeași infracțiune sau inculpate într-un proces conex trebuie să fie coroborate cu alte probe care să le confirme credibilitatea. Art. 198 alin. 2 consacră dreptul martorului de a nu fi obligat să depună mărturie cu privire la fapte care ar putea atrage propria răspundere penală. Art. 210 stabilește că, în cadrul ședinței de judecată, persoanele care au calitatea de inculpat într-un proces conex și sunt judecate separat, neputând avea calitatea de martori, sunt audiate la cererea părților sau din oficiu. Acestea au dreptul să fie apărate de un avocat. De asemenea, au dreptul să nu răspundă la întrebările adresate. În Letonia, secțiunea 602 din Legea de procedură penală stipulează că persoana care are dreptul la un avocat are și dreptul de a depune mărturie sau de a păstra tăcerea. Refuzul de a depune mărturie nu va fi considerat obstrucționare a justiției sau ascundere a adevărului. Secțiunea 110 alin. 3 § 2 statuează că martorul nu poate fi obligat să depună mărturie împotriva sa ori împotriva membrilor familiei. Totuși, conform secțiunii 131 alin. 3, dacă o persoană are dreptul de a refuza să depună mărturie și a fost informată cu privire la acest lucru, însă a ales să depună mărturie, atunci depoziția sa poate fi evaluată ca probă. Secțiunea 150 § 4 impune ca, la începutul primei audieri a persoanei care are dreptul la un avocat, acesteia să i se explice dreptul de a nu depune mărturie, precum și faptul că tot ce spune poate fi folosit împotriva sa. Luxemburg reglementează în art. 39 alin. 2 C. pr. pen. dreptul persoanei reținute de a face declarații, de a răspunde la întrebări sau de a tăcea, precum și dreptul de a nu se autoincrimina. Aceste drepturi trebuie să îi fie aduse la cunoștință imediat după reținere. Art. 46 alin. 3 lit. b repetă aceeași regulă în ceea ce privește persoana audiată, care poate fi suspectul din ancheta preliminară sau martorul care devine suspect pe parcursul audierii (alin. 2). Art. 73 precizează că, în faza preliminară a procesului, suspectul nu poate fi audiat în calitate de martor. Malta instituie în art. 355AD alin. 4 din Codul penal obligația generală a persoanelor de a oferi poliției informații sau documente relevante pentru urmărirea penală. Dreptul persoanei de a nu se autoincrimina constituie excepția de la această regulă. Art. 643 statuează că niciun martor nu poate fi obligat să răspundă la vreo întrebare care l-ar putea expune urmăririi penale. Potrivit art. 644, instanța este competentă să decidă, în fiecare caz, dacă un martor este sau nu obligat să răspundă la anumite întrebări, pe motiv că asemenea răspunsuri l-ar putea pune într-o situație umilitoare. În Olanda, secțiunea 219 C. pr. pen. stipulează că martorul poate refuza să răspundă la o întrebare dacă răspunsul la aceasta l-ar expune riscului de a fi pus sub urmărire penală ori dacă acest risc ar privi o rudă de sânge sau un afin pe linie directă sau pe linie colaterală până la gradul al doilea sau al treilea, soțul/soția (actual/ă sau fost/ă) ori actualii sau foștii parteneri civili. Polonia reglementează în art. 183 C. pr. pen. că un martor poate refuza să răspundă la o întrebare dacă răspunsul ar putea să atragă răspunderea penală sau contravențională pentru martor sau pentru o rudă a sa. Dacă mărturia prezintă riscul dezonoarei, martorul poate solicita să fie audiat în ședință închisă. Art. 391 alin. 1 prevede că, în situația în care un martor refuză, fără un motiv serios, să depună mărturie, își modifică depoziția dată anterior sau afirmă că nu își poate aminti anumite aspecte, instanța poate dispune să fie citită în ședința de judecată mărturia sa anterioară, depusă în acea cauză sau în alta, fie în faza preliminară a procesului, fie în fața instanței. Alin. 2 precizează că în asemenea cazuri pot fi citite în ședința de judecată și explicațiile oferite anterior de martorul care a fost ulterior audiat în calitate de acuzat. În Portugalia, conform art. 132 alin. 2 C. pr. pen. , niciun martor nu poate fi obligat să răspundă la vreo întrebare dacă răspunsul l-ar putea expune urmăririi penale. Potrivit art. 133 alin. 1 lit. a din același act normativ, nu poate avea calitatea de martor inculpatul sau coinculpatul în procesul în cauză sau într-un proces conex, atât timp cât își păstrează această calitate procesuală. În situația disjungerii cauzelor, alin. 2 precizează că inculpații cărora li se impută aceeași infracțiune sau o infracțiune aflată în legătură cu aceasta, chiar dacă au fost deja condamnați printr-o hotărâre definitivă, pot fi audiați în calitate de martori numai dacă își exprimă expres consimțământul în acest sens. În Slovacia, secțiunea 130 alin. 2 C. pr. pen. prevede că martorul are dreptul de a refuza să depună mărturie dacă depoziția sa l-ar expune pericolului de a fi tras la răspundere penală ori dacă acest pericol ar privi rudele sale în linie directă, frații/surorile, părinții adoptivi, copiii adoptivi, soțul/soția, partenerul/partenera sau alte persoane cu care se află într-o relație de familie sau similară, a căror prejudiciere martorul ar percepe-o ca afectându-l pe el însuși. El trebuie să fie informat cu privire la dreptul de a refuza să depună mărturie, în conformitate cu secțiunea 131 alin. 1. Potrivit secțiunii 201 alin. 4, în timpul urmăririi penale, refuzul de a depune mărturie nu poate fi folosit de poliție ca dovadă împotriva acuzatului. Slovenia stipulează în art. 238 din Legea de procedură penală că un martor nu este obligat să răspundă la anumite întrebări dacă acest fapt ar putea avea drept consecință, pentru sine sau pentru o rudă apropiată, tragerea la răspundere penală, dezonoarea sau o pagubă materială considerabilă. Martorul trebuie informat, conform art. 240 alin. 2, că nu este obligat să răspundă la întrebările menționate la art. 238, iar această notificare va fi înscrisă în minuta de ședință. În Spania, art. 118 alin. 1 C. pr. pen. prevede că orice persoană bănuită de o faptă penală trebuie informată, fără întârzieri nejustificate, cu privire la dreptul său de a păstra tăcerea, de a nu-și mărturisi vinovăția și de a nu răspunde la întrebări, dacă nu dorește. De asemenea, informarea trebuie să conțină și dreptul de a nu se autoincrimina. Art. 418 statuează că niciun martor nu poate fi obligat să răspundă la o întrebare al cărei răspuns ar putea aduce prejudicii directe și considerabile, de ordin material sau moral, fie persoanei în cauză, fie uneia dintre rudele enumerate la art. 416. Sunt exceptate de la această regulă mărturiile referitoare la infracțiunile grave care atentează la siguranța statului, ordinea publică ori persoana sacră a regelui sau a succesorului său. Suedia stipulează în secțiunea 1 din capitolul 36 al Codului de procedură judiciară că nu poate depune mărturie o persoană care a fost trasă la răspundere penală pentru participarea la infracțiunea la care se referă mărturia sau la altă infracțiune aflată în legătură directă cu aceasta. Regula menționată se aplică și în cazul suspecților, contravenienților și persoanelor cu privire la care s-a dispus neînceperea urmăririi penale. Potrivit secțiunii 6 din același capitol, un martor poate refuza să depună mărturie cu privire la un aspect care ar dezvălui că el sau una din rudele menționate la secțiunea 3 a comis o faptă penală sau dezonorantă. Secțiunea 2 din capitolul 38 precizează că privilegiul de mai sus este valabil și în cazul deținătorilor unor documente care îndeplinesc condițiile de la secțiunea 6 din capitolul 36. Regula în cauză se aplică și cu privire la obligația de predare a obiectelor, conform secțiunii 5 din capitolul 39. În fine, în Ungaria, art. 7 alin. 3 C. pr. pen. stabilește că nimeni nu poate fi obligat să depună mărturie sau să furnizeze dovezi împotriva propriei persoane.
Cât privește jurisprudența altor curți constituționale referitoare la dreptul la tăcere și dreptul la neautoincriminare, în dosarul II. US 79/07, soluționat în data de 19 iunie 2007, Curtea Constituțională a Cehiei a constatat o încălcare a dreptului la neautoincriminare. În speță, o femeie a fost suspectată că a furat o mașină de spălat de la domiciliul fostului ei soț. Autoritățile i-au solicitat să predea obiectul și au amendat-o când a refuzat. Ea a susținut că s-ar fi autoincriminat dacă s-ar fi conformat solicitării. Curtea Constituțională a Cehiei a statuat că nu există o diferență fundamentală între dreptul acuzatului de a refuza să dea declarații și dreptul unei persoane care nu a fost încă pusă sub urmărire penală de a nu fi obligată, prin sancțiuni, să predea dovezi care ar putea cauza tragerea sa la răspundere penală. În speță, autoritățile ar fi putut să dispună confiscarea obiectului în litigiu, măsură care nu ar fi implicat încălcarea dreptului reclamantei de a nu se autoincrimina. De asemenea, Curtea Constituțională a Portugaliei, prin Decizia nr. 108 din 12 februarie 2014, a examinat constituționalitatea prevederii conform căreia persoanele inculpate în legătură cu aceleași infracțiuni sau în legătură cu infracțiuni aflate în legătură cu acestea, în procese separate, nu pot fi audiate ca martori decât cu consimțământul lor expres, chiar dacă au fost deja condamnate definitiv. În speță, un minor care inițial fusese pus sub acuzare împreună cu un adult pentru furt a fost scos de sub urmărire penală când s-a descoperit că avea sub 16 ani la data comiterii infracțiunii. Împotriva lui au fost luate măsuri educative. El a fost chemat să depună mărturie împotriva adultului acuzat împreună cu el. Regula privind consimțământul a fost interpretată de instanță în sensul că nu se aplică minorilor. Curtea Constituțională a constatat că, deși măsurile educative luate cu privire la infractorii minori nu au scop punitiv, ele impun limitări ale libertății care implică necesitatea respectării dreptului la apărare în cadrul procesului, inclusiv dreptul persoanei de a nu se autoincrimina. Totuși, deoarece procedurile din speță nu au ambele caracter penal, absența cerinței consimțământului la depunerea mărturiei nu este neconstituțională. În cazurile în care o persoană este martoră într-un proces și acuzată de aceeași infracțiune sau de o infracțiune aflată în legătură cu aceasta în alt proces, persoana respectivă poate depune mărturie în primul proces doar dacă își exprimă expres consimțământul în acest sens. În asemenea cazuri, martorul beneficiază atât de protecția generală acordată martorilor (în sensul că poate refuza să răspundă la întrebări al căror răspuns l-ar putea incrimina), cât și de protecția acordată inculpaților (dreptul de a nu spune nimic). Însă această dublă protecție rămâne valabilă numai atât timp cât potențialul martor rămâne inculpat în procesul menționat. În litigiu, în privința minorului fuseseră deja impuse măsuri educative, iar procesul lui se încheiase. Nu mai exista vreo posibilitate ca procedura să se redeschidă și să i se mai impună și alte măsuri ca urmare a mărturiei sale. Așadar, decizia de constatare a constituționalității se limitează la situații precum cea din speță.
Legea națională procesual penală a reglementat dreptul la tăcere și la neautoincriminare relativ recent, neexistând o tradiție a acestei garanții procesual penale în sistemul de drept intern.
Dreptul la tăcere și dreptul de a nu contribui la propria incriminare au fost reglementate, pentru prima oară, prin Legea nr. 281/2003 privind modificarea și completarea Codului de procedură penală și a unor legi speciale, M. Of. nr. 468 din 1 iulie 2003, cu referire la procedura generală de ascultare a învinuitului și a inculpatului [art. 70 alin. 2 din Codul de procedură penală din 1968] și la condițiile de luare a măsurii preventive a reținerii, când procurorul sau organul de cercetare penală aduce la cunoștință învinuitului sau inculpatului că are dreptul să își angajeze apărător și să nu facă nicio declarație, atrăgându-i-se atenția că ceea ce declară poate fi folosit împotriva sa [art. 143 alin. 3 din Codul de procedură penală din 1968]. O altă modificare a Codului de procedură penală din 1968 a fost operată prin Legea nr. 356/2006 pentru modificarea și completarea Codului de procedură penală, precum și pentru modificarea altor legi, M. Of. nr. 677 din 7 august 2006, art. 322 din Codul de procedură penală din 1968 stabilind că președintele „înștiințează pe inculpat cu privire la dreptul de a nu face nicio declarație, atrăgându-i atenția că ceea ce declară poate fi folosit și împotriva sa […]”.
Martorii pot refuza să dea declarație doar prin raportare la dispozițiile art. 117 C. pr. pen, care însă nu instituie un drept la tăcere și la neautoincriminare al martorilor, în general, ci un privilegiu al soțului, al ascendenților și al descendenților în linie directă, precum și al fraților și al surorilor suspectului ori inculpatului. Instanța de la Strasbourg a stabilit în hotărârile din 24 noiembrie 1986, § 30, respectiv 19 iulie 2012, § 41, pronunțate în cauzele Unterpertinger împotriva Austriei, respectiv Hummer împotriva Germaniei, că dispozițiile din legea națională care permit refuzul membrilor familiei celui acuzat de a depune mărturie nu sunt, în sine, incompatibile cu art. 6 § 1 și § 3 lit. d) din C.E.D.H. , deoarece țin cont de problemele deosebite ce se pot ridica din cauza unei confruntări între acuzat și un martor din propria sa familie și sunt menite a proteja un astfel de martor prin evitarea punerii într-o dilemă morală. Prin Decizia nr. 562 din 19 septembrie 2017, Curtea Constituțională a admis excepția de neconstituționalitate și a constatat că soluția legislativă cuprinsă în art. 117 alin. (1) lit. a) și lit. b) C. pr. pen, care exclude de la dreptul de a refuza să fie audiate în calitate de martor persoanele care au stabilit relații asemănătoare acelora dintre soți, este neconstituțională. Rațiunea reglementării dreptului de a refuza să fie audiate în calitate de martori al persoanelor enumerate în art. 117 alin. (1) lit. a) și lit. b) C. pr. pen este, în principal, evitarea unei dileme morale ce s-ar naște în ipoteza reglementării unei obligații a acestora de a da declarație sub jurământ și sub sancțiunea infracțiunii de mărturie mincinoasă. Temeiul pentru reglementarea dreptului de refuz al audierii se află în sfera de protecție a relațiilor de familie.
Aceeași lege procesual penală în vigoare prevede în art. 118, supus examinării în prezenta cauză, că „declarația de martor dată de o persoană care, în aceeași cauză, anterior declarației a avut sau, ulterior, a dobândit calitatea de suspect ori inculpat nu poate fi folosită împotriva sa. Organele judiciare au obligația să menționeze, cu ocazia consemnării declarației, calitatea procesuală anterioară”.
În forma inițiatorului proiectului noului Cod de procedură penală, trimisă Parlamentului spre dezbatere și adoptare, dar și în forma adoptată de Senat, reglementarea dreptului martorului de a nu se acuza era cu totul diferită, art. 116, la acel moment, stabilind un drept de neautoincriminare al martorului, precum și obligația de avertizare a martorului cu privire la drepturile sale. Astfel, se prevedea că „(1) Martorul are dreptul de a nu face declarații cu privire la fapte și împrejurări prin care s-ar expune unei investigații penale. (2) Atunci când constată că prin declarația sa martorul s-ar expune unei investigații penale, organul judiciar are următoarele obligații: a) de a comunica martorului că în urma acestor declarații se pot declanșa investigații penale împotriva sa; b) de a aduce la cunoștință martorului dreptul de a nu da nicio declarație cu privire la aspectele care l-ar expune unei investigații penale, precum și dreptul de a fi asistat de un avocat. (3) Declarația martorului dată cu încălcarea dispozițiilor alin. (2) nu poate fi folosită împotriva sa.” Față de aceste reglementări, doctrina a reținut că „elaborarea proiectului noului Cod de procedură penală a avut în vedere așezarea procesului penal pe pilonii unor noi principii care, alături de cele clasice, să contribuie la o mai bună înfăptuire a justiției penale cu respectarea drepturilor fundamentale ale omului; noile reguli au scopul de a asigura preeminența dreptului, respectarea drepturilor și libertăților fundamentale ale omului […] astfel poate fi asigurată fiabilitatea procesului penal ce presupune […] un sistem de probe care să permită evitarea erorilor judiciare și respectarea demnității umane“. Ulterior, art. 118 din Legea nr. 135/2010 privind Codul de procedură penală, M. Of. nr. 486 din 15 iulie 2010, în forma adoptată de Camera Deputaților, deși a păstrat denumirea marginală „Dreptul martorului de a nu se acuza”, a prevăzut doar că „Declarația martorului nu poate fi folosită în cursul unui proces penal desfășurat împotriva sa.“, art. 102 § 75 din titlul III al Legii nr. 255/2013 pentru punerea în aplicare a Legii nr. 135/2010 privind Codul de procedură penală și pentru modificarea și completarea unor acte normative care cuprind dispoziții procesual penale, M. Of. nr. 515 din 14 august 2013, stabilind, în final, forma actuală a normei.
În forma în vigoare, supusă examinării, art. 118 C. pr. pen reglementează „dreptul martorului de a nu se acuza” ca obligație procesuală negativă a organului judiciar, care nu poate folosi declarația dată în calitate de martor împotriva persoanei care a avut sau a dobândit, ulterior declarației, calitatea de suspect sau de inculpat în aceeași cauză. Astfel, textul criticat are în vedere două ipoteze, și anume: (i) ipoteza în care persoana este audiată în calitate de martor după momentul începerii urmăririi penale cu privire la faptă, iar, ulterior, dobândește calitatea de suspect și (ii) ipoteza în care persoana are deja calitatea de suspect sau inculpat și, ulterior, organul judiciar dispune disjungerea cauzei, iar, în dosarul nou-format, persoana dobândește calitatea de martor.
Așadar, față de formularea actuală, art. 118 C. pr. pen. nu permite aplicarea dreptului la neautoincriminare similar suspectului sau inculpatului. În ceea ce privește prezumția de nevinovăție, instanța de control constituțional a reținut în mod constant în jurisprudența sa că, potrivit art. 23 alin. (11) din Constituție, „Până la rămânerea definitivă a hotărârii judecătorești de condamnare, persoana este considerată nevinovată“, iar, potrivit art. 6 § 2 din C.E.D.H. , „orice persoană acuzată de o infracțiune este prezumată nevinovată până ce vinovăția sa va fi legal stabilită“. Din economia celor două texte rezultă că principiul prezumției de nevinovăție presupune că, până la rămânerea definitivă a hotărârii judecătorești de condamnare, persoana este considerată nevinovată. Astfel, principiul prezumției de nevinovăție tinde să protejeze o persoană învinuită de săvârșirea unei fapte penale împotriva unui verdict de culpabilitate ce nu a fost stabilit în mod legal, scopul esențial al prezumției fiind acela de a împiedica orice autoritate națională să emită unele opinii conform cărora reclamantul ar fi vinovat înainte ca acesta să fie condamnat potrivit legii (Hotărârea din 10 februarie 1995, Cauza Allenet de Ribemont împotriva Franței, § 35; Hotărârea din 4 martie 2008, Cauza Samoilă și Cionca împotriva României, § 91).
Principiul prezumției de nevinovăție consacrat de § 2 al art. 6 cere ca niciun reprezentant al statului să nu declare că o persoană este vinovată de o infracțiune mai înainte ca vinovăția sa să fie stabilită de o instanță (v, de exemplu, Allenet de Ribemont împotriva Franței, Hotărârea din 10 februarie 1995, seria A nr. 308, pag. 16, § 36).
O atingere adusă prezumției de nevinovăție poate fi adusă nu numai de un judecător sau de o instanță ci și de alte autorități publice, inclusiv polițiștii (§ 37) sau procurorii, mai ales atunci când aceștia din urmă îndeplinesc funcții cvasi-judiciare și controlează derularea anchetei (v , Daktaras împotriva Lituaniei, nr. 42095/98, § 42, CEDH 2000-X). Ea este atinsă de declarațiile sau acțiunile care reflectă sentimentul că persoana este vinovată și care incită publicul să creadă în vinovăția sa sau care prejudiciază aprecierea faptelor din partea judecătorului competent (v, Y.B. și alții împotriva Turciei, nr. 48173/99 și 48319/99, § 50, 28 octombrie 2004).
Informând ziariștii asupra motivelor arestării preventive a reclamanților procurorul I.M. a afirmat că au încercat să influențeze și au amenințat niște martori. În plus, I.M. a declarat că el însuși a făcut presiuni asupra unui martor ca să denunțe reclamanții. Incitarea la mărturie mincinoasă era unul din motivele arestării, ce figura de asemenea printre capetele de acuzare pentru care reclamanții au fost trimiși în fața instanțelor.
Declarațiile incriminate au fost pronunțate într-un context independent de procesul penal în sine, și anume în cursul unui interviu difuzat la jurnalul televizat.
Subliniind încă o dată importanța alegerii termenilor folosiți de agenții statului, Curtea concluzionează că cuvintele procurorului indicau clar că reclamanții se făcuseră vinovați de instigare la mărturie mincinoasă, încurajau publicul să creadă în vinovăția lor, prejudiciind aprecierea faptelor de către judecătorii competenți (v , a contrario, Daktaras, § 44).
Declarația comandantului poliției a făcut obiectul unei controverse între părți. Autorul său pretins nu a revenit public asupra declarației sale și nu a cerut publicarea unei dezmințiri. Aceste elemente conduc Curtea la presupunerea că cuvintele în litigiu au fost cu adevărat rostite (v, mutatis mutandis, Pandy împotriva Belgiei, nr. 13583/02, § 44, 21 septembrie 2006).
Curtea nu poate fi de acord cu Guvernul atunci când susține că aceste cuvinte nu făceau referire decât la greșelile profesionale ale reclamanților. În această privință, ea amintește că ceea ce contează în înțelesul art. 6 alin. 2 din Convenție este sensul real al declarațiilor respective și nu forma lor textuală (Lavens împotriva Letoniei, § 126, 28 noiembrie 2002).
În cazul în speță, deși comandantul poliției a vorbit de „greșeli“, fără a preciza natura acestora, acestea nu puteau viza decât acțiunile calificate de Parchet drept fapte de corupție pentru care reclamanții au fost trimiși în fața Curții de Apel. Or, trebuie constatat că comandantul poliției a indicat reclamanții, fără niciun fel de rezervă, ca fiind vinovați de aceste fapte (v, mutatis mutandis, Allenat de Ribemont, §41 și Y.B. și alții împotriva Turciei, §49).
În fine, în privința prezentării reclamanților în fața Curții de Apel în costumul locului de detenție, Curtea relevă că, contrar afirmațiilor Guvernului, din refuz reiese clar că președintele Curții de Apel a argumentat în fața reclamanților la 27 octombrie 2003 că aceștia din urmă au fost prezentați în fața acestei instanțe în costumul locului de detenție specific persoanelor condamnate.
Ansamblul acestor aprecieri face Curtea să concluzioneze că s-a încălcat principiul prezumției de nevinovăție, garantat de art. 6 alin. 2 din Convenție.[54]
Principiul aflării adevărului impune organelor judiciare obligația de a asigura, pe bază de probe administrate cu respectarea caracterului echitabil al procedurii, aflarea adevărului judiciar cu privire la faptele și împrejurările cauzei, precum și cu privire la persoana suspectată de săvârșirea unei infracțiuni. Este general admis că organele de urmărire penală au obligația de a strânge și de a administra probe atât în favoarea, cât și în defavoarea suspectului/inculpatului. În vederea respectării efective a prezumției de nevinovăție, o persoană prezumată a fi nevinovată nu poate fi constrânsă, determinată să producă proba vinovăției sale, ci, dimpotrivă, are dreptul de a rămâne în pasivitate, acuzării revenindu-i sarcina de a face proba contrară, a vinovăției.
Însăși instanța europeană a statuat că dreptul la neautoincriminare are la bază tocmai raportul dintre stat și persoana care beneficiază de prezumția de nevinovăție și în care condamnarea trebuie obținută fără sprijinul acesteia din urmă (în acest sens, Hotărârea din 11 iulie 2006, Cauza Jalloh împotriva Germaniei, § 100). De altfel, și în Cauza Saunders împotriva Marii Britanii, instanța de la Strasbourg a statuat la nivel de principiu că privilegiul contra autoincriminării se află într-o strânsă legătură cu prezumția de nevinovăție, motiv pentru care este necesar ca acuzarea să își construiască acuzația în materie penală fără a se folosi de probe obținute ca urmare a unor mijloace coercitive ori opresive. „Dreptul de a nu se autoincrimina presupune ca, într-o cauză penală, acuzarea să încerce să-și construiască argumentația fără să recurgă la elemente de probă obținute prin constrângere sau presiuni, contrar voinței acuzatului” (Hotărârea din 29 noiembrie 1996, Cauza Saunders împotriva Regatului Unit, § 68; în același sens, Hotărârea din 10 martie 2009, Cauza Bykov împotriva Rusiei, § 92, și Hotărârea din 21 aprilie 2009, Cauza Marttinen împotriva Finlandei, § 60).
Obținerea unei declarații, în temeiul art. 118 C. pr. pen – sub sancțiunea reținerii infracțiunii de mărturie mincinoasă, în cazul în care martorul nu face declarații adevărate, și în condițiile în care martorul își asumă riscul ca aspectele declarate să poată fi folosite chiar împotriva sa -, constituie un mecanism coercitiv incompatibil cu dreptul la un proces echitabil.
Instanța de control constituțional a subliniat, în jurisprudența sa recentă, necesitatea extinderii exigențelor impuse de dreptul la un proces echitabil asupra fazelor inițiale ale procedurilor penale, justificat de efectele nocive pe care nerespectarea acestor exigențe o poate avea asupra echității de ansamblu a procedurii.
în cursul anchetei preliminare, modul de impunere a garanțiilor specifice dreptului la un proces echitabil este indisolubil legat de caracteristicile procedurii specifice, de circumstanțele cauzei, precum și de posibilitatea ca rezultatul procedurii referitoare la admisibilitatea plângerii să fie decisiv pentru temeinicia unei acuzații în materie penală (aceleași considerente și în Decizia nr. 641 din 11 noiembrie 2014, M. Of. nr. 887 din 5 decembrie 2014, §§ 32-34). De altfel, CEDO a subliniat, în mod constant, că fazele incipiente ale procesului penal pot avea o influență decisivă asupra echității în ansamblul procesului penal și în ceea ce privește dreptul la tăcere și dreptul de a nu contribui la propria incriminare, în acest sens fiind Hotărârea din 23 aprilie 2013, Cauza Suzer împotriva Turciei, unde, în § 79, s-a subliniat importanța recunoașterii și respectării garanțiilor juridice din primele stadii ale cercetării penale, pentru a contrabalansa atmosfera intimidantă destinată să înfrângă voința unei persoane minore, pentru a o determina să facă mărturisiri. S-a reținut, în acest sens, că „privarea de aceste drepturi nu a putut decât să aibă efecte nefaste asupra drepturilor apărării, pe care articolul 6 le recunoaște petentului, aceasta cu atât mai mult cu cât declarațiile prin care s-a autoincriminat și procesele-verbale de confruntare au devenit, ulterior, elemente cheie ale actului de acuzare și rechizitoriului“. „Atunci când constrângerea la cooperare face obiectul unei investigații mai degrabă de natură penală decât administrativă, încălcarea privilegiului contra autoincriminării se realizează de la momentul obținerii declarației ca urmare a constrângerii, chiar dacă aceasta are loc în fazele incipiente ale procedurii” (Hotărârea din 21 decembrie 2000, Cauza Heaney și McGuiness împotriva Irlandei).
Dreptul la neautoincriminare vizează și buna administrare a justiției și aflarea adevărului prin prevenirea erorilor judiciare, astfel că obținerea unei declarații, prin utilizarea unor mijloace coercitive, cu încălcarea dreptului menționat naște o îndoială legitimă referitor la fiabilitatea declarației, aspect incompatibil cu dreptul la un proces echitabil. „Protejând acuzatul împotriva unei constrângeri abuzive din partea autorităților, aceste imunități contribuie la evitarea erorilor judiciare și la garantarea rezultatului urmărit de art. 6″(Hotărârea din 25 ianuarie 1996, Cauza John Murray împotriva Regatului Unit, § 45; Hotărârea din 29 noiembrie 1996, Cauza Saunders împotriva Regatului Unit, § 68; Hotărârea din 3 mai 2001, Cauza J.B împotriva Elveției, § 17; Hotărârea din 5 noiembrie 2002, Cauza Allan împotriva Regatului Unit). Instanța europeană instituie o dublă rațiune a dreptului la tăcere și la neautoincriminare. Pe de o parte, se are în vedere protejarea suspectului/acuzatului/martorului împotriva abuzului de putere al autorităților judiciare care, în lipsa acestor garanții, ar putea proceda la obținerea de probe autoincriminatoare, iar, pe de altă parte, se are în vedere justa soluționare a cauzelor, prin evitarea posibilelor erori judiciare care ar apărea ca urmare a constrângerii suspectului/acuzatului/martorului de a se autoincrimina.
Normele procesual penale ale art. 118 sunt contrare și dispozițiilor constituționale ale art. 24 alin. (1). Referitor la dreptul la apărare, instanța de control constituțional a statuat, în jurisprudența sa, că acesta este în serviciul efectivității realizării dreptului constituțional al cetățenilor de a se adresa justiției pentru apărarea drepturilor, libertăților și intereselor lor legitime (Decizia nr. 64 din 2 iunie 1994, M. Of. nr. 177 din 12 iulie 1994). De asemenea, Curtea a calificat art. 24 din Constituție ca fiind o garanție a dreptului la un proces echitabil (Decizia nr. 462 din 17 septembrie 2014, M. Of. nr. 775 din 24 octombrie 2014, § 51, Decizia nr. 111 din 3 martie 2016, M. Of. nr. 373 din 16 mai 2016, § 23, și Decizia nr. 248 din 16 aprilie 2019, M. Of. nr. 494 din 19 iunie 2019, § 29).
, CEDO a reținut că „este ușor de înțeles că apar îndoieli, în special în mintea unui învinuit, în ceea ce privește neutralitatea unui expert atunci când raportul său a determinat, de fapt, inițierea/declanșarea unei urmăriri penale. În cazul de față, aparențele au sugerat că directorul avea, mai degrabă, rolul unui martor al acuzării” (Hotărârea din 6 mai 1985, pronunțată în Cauza Bonisch împotriva Austriei, § 32). „Astfel de temeri pot avea o anumită importanță, dar nu sunt decisive. Ceea ce este decisiv este dacă îndoielile ridicate de aparențe pot fi justificate în mod obiectiv. Având în vedere circumstanțele specifice ale cazului, aparențele sugerează că avizul prezentat de Birou este mai degrabă asemănător cu dovezile împotriva reclamantului utilizate de autoritățile de urmărire penală, decât cu opinia «neutră» și «independentă» a unui expert.” (Hotărârea din 5 aprilie 2007, pronunțată în Cauza Stoimenov împotriva Fostei Republici Iugoslave Macedonia, § 40).
Dacă, în mod obișnuit, nelegalitatea probelor este determinată de încălcarea unor reguli procedurale impuse de lege, în cazul principiului loialității administrării probelor legiuitorul folosește expresii prohibitive în mod absolut [“este oprit a se întrebuința (…)”, “nu pot fi folosite (…)”, “este interzis (…)”], similar ipotezei probelor obținute prin tortură, precum și probelor derivate din acestea [“nu pot fi folosite (…)”]. Cu alte cuvinte, mijloacele de constrângere enumerate în art. 101 alin. (1) C. pr. pen. , tehnicile de ascultare care afectează conștiința persoanei [art. 101 alin. (2) C. pr. pen. ], provocarea unei persoane să săvârșească ori să continue săvârșirea unei fapte penale, în scopul obținerii unei probe [art. 101 alin. (3) C. pr. pen. ], ca și folosirea torturii în obținerea probelor [art. 102 alin. (1) C. pr. pen. ] atrag nulitatea absolută a mijlocului de probă astfel obținut, consecința fiind excluderea necondiționată a probei. Așadar, analizând probatoriul administrat din perspectiva conformității acestuia cu principiul loialității administrării probelor, judecătorul de cameră preliminară va sancționa cu excluderea probele obținute prin întrebuințarea de violențe, amenințări ori alte mijloace de constrângere, precum și promisiuni sau îndemnuri; prin metode sau tehnici de ascultare care afectează capacitatea persoanei de a-și aminti și de a relata în mod conștient și voluntar faptele care constituie obiectul probei, chiar dacă persoana ascultată își dă consimțământul la utilizarea unei asemenea metode sau tehnici de ascultare; prin provocarea unei persoane să săvârșească ori să continue săvârșirea unei fapte penale, în scopul obținerii unei probe [art. 101 alin. (1)-(3) C. pr. pen.]. În același mod, judecătorul de cameră preliminară va aplica sancțiunea excluderii și în ipoteza în care constată că, în cadrul probatoriului administrat în faza de urmărire penală, se află probe obținute prin tortură și probe derivate din acestea [art. 102 alin. (1) C. pr. pen. ]. În acest sens este și jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului potrivit căreia folosirea în proces a declarațiilor obținute prin încălcarea art. 3 din Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale – încălcare determinată de folosirea torturii sau tratamentelor inumane și degradante – atrage nevalabilitatea întregii proceduri judiciare și încălcarea art. 6 din Convenție(Hotărârea din 25 septembrie 2012, pronunțată în Cauza El Haski împotriva Belgiei).
Cu privire la principiul egalității armelor, CEDO a statuat, în Hotărârea din 27 octombrie 1993, pronunțată în Cauza Dombo Beheer BV împotriva Olandei, în sensul că fiecare parte la un proces trebuie să beneficieze de o posibilitate rezonabilă de a-și expune cauza în fața instanței, inclusiv în ceea ce privește probele, în condiții care să nu o dezavantajeze în mod semnificativ în raport cu partea adversă. Principiul egalității armelor – unul din elementele noțiunii mai largi de proces echitabil și componentă importantă a unei apărări efective într-un proces cu caracter judiciar – impune fiecărei părți să i se ofere posibilitatea rezonabilă de a-și susține cauza sa în condiții care să nu o plaseze într-o situație de net dezavantaj în raport cu „adversarul” ei. Așadar, principiul egalității armelor semnifică tratarea egală a părților pe toată durata desfășurării procedurii în fața unui tribunal, fără ca una din ele să fie avantajată în raport cu cealaltă parte din proces (Hotărârea din 23 octombrie 1996, pronunțată în Cauza Ankerl împotriva Elveției, § 38).
În materie penală, inclusiv elementele ce țin de procedură ar trebui să se desfășoare într-o manieră contradictorie, trebuind să existe egalitate de arme între acuzare și apărare. Curtea Constituțională , Decizia nr. 641 din 11 noiembrie 2014, § 38, Dreptul la un proces în contradictoriu înseamnă, într-un caz penal, că atât procurorului, cât și inculpatului trebuie să li se ofere posibilitatea de a avea cunoștință și de a putea aduce observații referitoare la toate probele prezentate sau la observațiile depuse de către cealaltă parte în vederea influențării deciziei instanței (Hotărârea din 16 februarie 2000 pronunțată în Cauza Rowe și Davis împotriva Regatului Unit, § 60). Legislația națională poate îndeplini această exigență în diverse maniere, dar metoda adoptată de către aceasta trebuie să garanteze ca partea adversă să fie la curent cu depunerea observațiilor și să aibă posibilitatea veritabilă de a le comenta (Hotărârea din 28 august 1991, pronunțată în Cauza Brandstetter împotriva Austriei).
Potrivit jurisprudenței Curții Europene a Drepturilor Omului, utilizarea probelor obținute în faza instrucției penale nu contravine art. 6 § 3 lit. d) din Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale, atât timp cât dreptul la apărare a fost respectat (Hotărârea din 20 septembrie 1993, pronunțată în Cauza Saidi împotriva Franței, §§ 43 și 44, și Hotărârea din 13 octombrie 2005, pronunțată în Cauza Bracci împotriva Italiei, §§ 51 și 54). De aceea, utilizarea unei probe așa cum a fost administrată în faza de urmărire penală nu poate fi luată în considerare dacă acuzatul nu a avut posibilitatea, în niciun stadiu al procedurii, să o conteste în mod efectiv.
În soluționarea plângerilor având ca obiect încălcarea principiilor loialității și legalității utilizării procedeelor probatorii speciale – investigatori, agenți infiltrați – CEDO a statuat cu privire la necesitatea analizării atente a procedurilor judiciare prin care se produc aceste probe și, în special, cu privire la verificarea respectării cerințelor de contradictorialitate și egalitate a armelor (Hotărârea din 16 februarie 2000, pronunțată în Cauza Jasper împotriva Regatului Unit al Marii Britanii, §§ 50-58, și Hotărârea din 26 octombrie 2006, pronunțată în Cauza Khudobin împotriva Rusiei, §§ 133-135).
CEDO a precizat că, în anumite circumstanțe, autoritățile judiciare pot apela la declarațiile administrate în faza „instrucției”, în special în cazul refuzului persoanelor care le-au dat de a le reitera în public de teamă pentru consecințele pe care acestea le-ar putea avea pentru siguranța lor. Dacă inculpatul a avut o ocazie adecvată și suficientă de a contesta astfel de mărturii, în momentul în care sunt făcute ori mai târziu, utilizarea lor nu violează în sine art. 6 §§ 1 și 3 lit. d) din Convenție(Hotărârea din 24 noiembrie 1986, pronunțată în Cauza Unterpertinger împotriva Austriei, §§ 31-33, Hotărârea din 20 septembrie 1993, pronunțată în Cauza Saidi împotriva Franței, §§ 43 și 44, și Hotărârea din 23 aprilie 1997, pronunțată în Cauza Van Mechelen împotriva Olandei, § 55).
În același fel, în Cauza Schenk împotriva Elveției, instanța de la Strasbourg a arătat că este în sarcina sa aprecierea în ansamblu a caracterului echitabil al procesului, și nu excluderea în principiu și in abstracto a probelor administrate nelegal. În cauză, s-a constatat că reclamantului i-a fost respectat dreptul la apărare, chiar dacă cererile sale fuseseră respinse, întrucât acesta a putut contesta caracterul nelegal al înregistrărilor, pe motivul că nu fuseseră dispuse de un judecător, și, pe de altă parte, a avut posibilitatea de a tăgădui autenticitatea înregistrărilor și de a se opune la folosirea lor (Hotărârea din 12 iulie 1988, §§ 46-49). De asemenea, în Hotărârea din 12 mai 2000, pronunțată în Cauza Khan împotriva Regatului Unit al Marii Britanii, §§ 34-40, instanța europeană a reținut, în esență, că reclamantul a avut posibilitatea de a contesta în toate gradele de jurisdicție autenticitatea înregistrărilor, precum și posibilitatea folosirii lor ca probe în proces.
În aceste împrejurări, instanța europeană a statuat, în jurisprudența sa, cu privire la necesitatea analizării atente a procedurilor judiciare prin care se administrează probe în procesul penal, la posibilitatea veritabilă, adecvată și suficientă de a contesta legalitatea probatoriilor produse în faza „instrucției” (urmăririi penale), aspecte care presupun, în concret, posibilitatea părților de a utiliza toate mijloacele prevăzute de lege pentru a invoca în apărarea lor fapte sau împrejurări, inclusiv administrarea oricăror mijloace de probă ce ar demonstra nelegalitatea probatoriilor produse de organele de urmărire penală.
Acceptând posibilitatea ca o probă obținută nelegal în urmărirea penală și necercetată în mod efectiv în procedura camerei preliminare să poată sta la baza unei hotărâri de condamnare – s-ar eluda standardul convențional anterior expus, o atare soluție legislativă nefiind proporțională cu obiectivul propus în Expunerea de motive la Proiectul de Lege privind Codul de procedură penală, respectiv “înlăturarea duratei excesive a procedurilor în faza de judecată” și “asigurarea premiselor pentru soluționarea cu celeritate a cauzei în fond”. De altfel, instanța de la Strasbourg a reținut în Hotărârea din 11 februarie 2014, pronunțată în Cauza Cesnieks împotriva Letoniei, că utilizarea în cadrul procedurilor penale a probelor obținute prin încălcarea unuia dintre drepturile fundamentale prevăzute de Convenție ridică întotdeauna probleme legate de echitabilitatea procesului penal, chiar dacă admiterea unei asemenea probe nu a fost decisivă în luarea deciziei de condamnare a unei persoane.
În concluzie, dispozițiile art. 345 alin. (1) C. pr. pen, astfel cum au fost modificate prin Legea nr. 75/2016, limitând mijloacele de probă ce pot fi administrate în verificarea conformității probelor administrate în cursul urmăririi penale cu garanțiile de echitabilitate a procedurii, aduc atingere dreptului la apărare și egalității de arme, componentă a dreptului părților și persoanei vătămate la un proces echitabil. Este necesar ca, în procedura de cameră preliminară, verificarea legalității administrării probelor de către organele de urmărire penală să fie realizată, în mod nemijlocit, în contradictoriu cu părțile și persoana vătămată, cu posibilitatea administrării oricăror mijloace de probă.
Soluția legislativă cuprinsă în art. 345 alin. (1) C. pr. pen., care nu permite judecătorului de cameră preliminară, în soluționarea cererilor și excepțiilor formulate ori excepțiilor ridicate din oficiu, să administreze alte mijloace de probă în afara “oricăror înscrisuri noi prezentate” este neconstituțională.[55]
Legea fundamentală nu cuprinde prevederi care să stabilească căile de atac împotriva hotărârilor judecătorești, stabilind, în art. 129, că acestea se exercită „în condițiile legii” (în acest sens este Decizia nr. 251 din 10 mai 2005, M. Of. nr. 622 din 18 iulie 2005). Împrejurarea că împotriva încheierii instanței, prin care s-a soluționat contestația împotriva măsurii asigurătorii luate de procuror sau a modului de ducere la îndeplinire a acesteia, nu se poate promova nicio cale de atac nu este de natură să înfrângă dispozițiile constituționale referitoare la accesul liber la justiție, deoarece legiuitorul, în virtutea prerogativelor conferite de art. 126 alin. (2) din Constituție, poate stabili reguli de procedură diferite, adecvate fiecărei situații juridice, iar, pe de altă parte, prevederile constituționale nu garantează folosirea tuturor căilor de atac. Potrivit jurisprudenței CEDO , măsura sechestrului asigurător nu intră sub incidența prevederilor convenționale menționate. Aceasta vizează în principal garantarea executării unei eventuale creanțe ce va fi recunoscută în favoarea unor terți lezați prin infracțiunea ce face obiectul judecății. Dispunerea măsurii asigurătorii luate de sine stătător nu avea niciun impact asupra cazierului reclamantului. În aceste circumstanțe, instanța europeană a considerat că măsura nu poate fi privită ca o “acuzație în materie penală” adusă reclamantului în sensul art. 6 § 1 din Convenție (Decizia de admisibilitate din 18 septembrie 2006, Cauza Mohammad Yassin Dogmoch împotriva Germaniei). În ceea ce privește invocarea prevederilor art. 2 din Protocolul nr. 7 la Convenție, aceeași instanță europeană a reținut că acestea obligă statele membre la asigurarea unui dublu grad de jurisdicție, doar în situația examinării vinovăției în materie penală. În aceste condiții, nefiind vorba despre o acuzație în materie penală, s-a apreciat că prevederile art. 2 din Protocolul nr. 7 la Convenție nu sunt incidente în cauză.
Referitor la pretinsa încălcare, prin textul criticat, a prevederilor art. 13 din Convenție, Curtea a constatat că nici aceasta nu poate fi reținută, deoarece, potrivit jurisprudenței CEDO , norma convențională anterior invocată presupune asigurarea unei căi de atac interne care să trateze fondul unei “plângeri admisibile”, conform Convenției, și să ofere o soluție adecvată (v Hotărârea din 16 iulie 2014, Cauza Alisic și alții împotriva Bosniei și Herțegovinei, Croației, Serbiei, Sloveniei și Fostei Republici Iugoslave a Macedoniei). Or, persoanele ale căror bunuri fac obiectul unor măsuri asigurătorii dispuse de procuror, prin ordonanță, pot formula contestație, conform prevederilor art. 250 alin. (1) C. pr. pen.
Referitor la dreptul la un proces echitabil, astfel cum acesta este reglementat la art. 21 alin. (3) din Constituție și la art. 6 din Convenție, acesta este pe deplin respectat ori de câte ori partea interesată, în vederea valorificării unui drept sau interes legitim, se poate adresa, cel puțin o dată, unei instanțe judecătorești, independente și imparțiale (v Decizia nr. 1 din 8 februarie 1994, M. Of. nr. 69 din 16 martie 1994, și Decizia nr. 17 din 21 ianuarie 2015, M. Of. nr. 79 din 30 ianuarie 2015). În ceea ce privește dreptul la apărare, astfel cum este prevăzut la art. 24 din Constituție și cum rezultă din prevederile art. 6 din Convenție, prin aceeași jurisprudență, s-a arătat că acesta este asigurat de fiecare dată când o persoană interesată are posibilitatea de a-și formula apărările pe care le consideră necesare, în fața unei instanțe, în cadrul unei proceduri caracterizate prin contradictorialitate și oralitate, personal sau prin intermediul unui avocat (v Decizia nr. 429 din 21 octombrie 2004, M. Of. nr. 1.220 din 20 decembrie 2004).[56]
Este neîntemeiată susținerea potrivit căreia textele criticate nu îndeplinesc cerințele de accesibilitate, claritate și precizie ale unei legii, deoarece nu reglementează comportamente precise pe care agentul procedural trebuie să le adopte și nici nu sunt clarificate condițiile în care agentul poate realiza afișarea înștiințării. Astfel, de exemplu, prin Decizia nr. 363 din 7 mai 2015, M. Of. nr. 495 din 6 iulie 2015, că orice act normativ trebuie să îndeplinească anumite condiții calitative, printre acestea numărându-se previzibilitatea, ceea ce presupune că acesta trebuie să fie suficient de precis și clar pentru a putea fi aplicat (v, în acest sens, spre exemplu, Decizia nr. 189 din 2 martie 2006, M. Of. nr. 307 din 5 aprilie 2006, Decizia nr. 903 din 6 iulie 2010, M. Of. nr. 584 din 17 august 2010, sau Decizia nr. 26 din 18 ianuarie 2012, M. Of. nr. 116 din 15 februarie 2012). În același sens, CEDO a statuat că legea trebuie, într-adevăr, să fie accesibilă justițiabilului și previzibilă în ceea ce privește efectele sale. Pentru ca legea să satisfacă cerința de previzibilitate, ea trebuie să precizeze cu suficientă claritate întinderea și modalitățile de exercitare a puterii de apreciere a autorităților în domeniul respectiv, ținând cont de scopul legitim urmărit, pentru a oferi persoanei o protecție adecvată împotriva arbitrarului (v Hotărârea din 4 mai 2000, Cauza Rotaru împotriva României, § 52, și Hotărârea din 25 ianuarie 2007, Cauza Sissanis împotriva României, § 66). De aceea, o lege îndeplinește condițiile calitative impuse atât de Constituție, cât și de Convenție, numai dacă norma este enunțată cu suficientă precizie pentru a permite cetățeanului să își adapteze conduita în funcție de aceasta, astfel încât, apelând la nevoie la consiliere de specialitate în materie, el să fie capabil să prevadă, într-o măsură rezonabilă, față de circumstanțele speței, consecințele care ar putea rezulta dintr-o anumită faptă și să își corecteze conduita.
Curtea, având în vedere principiul generalității legilor, a reținut că poate să fie dificil să se redacteze legi de o precizie totală și o anumită suplețe poate chiar să se dovedească de dorit, suplețe care nu trebuie să afecteze însă previzibilitatea legii (v, în acest sens, Decizia Curții Constituționale nr. 903 din 6 iulie 2010, M. Of. nr. 584 din 17 august 2010, și Decizia Curții Constituționale nr. 743 din 2 iunie 2011, M. Of. nr. 579 din 16 august 2011, precum și jurisprudența CEDO cu privire la care se rețin, spre exemplu, Hotărârea din 15 noiembrie 1996, Cauza Cantoni împotriva Franței, § 29, Hotărârea din 25 noiembrie 1996, Cauza Wingrove împotriva Regatului Unit, § 40, Hotărârea din 4 mai 2000, Cauza Rotaru împotriva României, § 55, Hotărârea din 9 noiembrie 2006, Cauza Leempoel & S.A. ED. Cine Revue împotriva Belgiei, § 59).
Potrivit art. 8 alin. (4) teza întâi din Legea nr. 24/2000 privind normele de tehnică legislativă pentru elaborarea actelor normative, M. Of. nr. 260 din 21 aprilie 2010, “textul legislativ trebuie să fie formulat clar, fluent și inteligibil, fără dificultăți sintactice și pasaje obscure sau echivoce”, iar potrivit art. 36 alin. (1) din aceeași lege, “actele normative trebuie redactate într-un limbaj și stil juridic specific normativ, concis, sobru, clar și precis, care să excludă orice echivoc, cu respectarea strictă a regulilor gramaticale și de ortografie”. Dispozițiile art. 23 alin. (12) din Constituție impun garanția reglementării prin lege a incriminării faptelor și stabilirea sancțiunii corespunzătoare și, în mod implicit, obligația în sarcina legiuitorului de a adopta legi care să respecte cerințele de calitate ale acestora, care se circumscriu principiului legalității prevăzut la art. 1 alin. (5) din Constituție.
Dispozițiile criticate nu încalcă dreptul la un proces echitabil și accesul liber la justiție al acestor persoane.[57]
Normele procesual penale sunt guvernate de principiul aplicării imediate, acestea vizând atât cauzele în curs de urmărire penală, cât și cele aflate în etapa judecății. De altfel, acest aspect a fost statuat și de către CEDO, prin Hotărârea din 17 septembrie 2009, Cauza Scoppola împotriva Italiei (nr. 2), § 110, prin care instanța europeană a arătat că dispozițiile art. 7 – Nicio pedeapsă fără lege din C.E.D.H. sunt aplicabile doar în privința normelor penale de incriminare și a celor care prevăd pedepse, în domeniul procesual fiind aplicabil principiul tempus regit actum.
În exercitarea legitimării sale constituționale de a adopta norme de procedură, conferită de art. 126 alin. (2) din Constituție, legiuitorul a înțeles să reconfigureze modalitatea de reglementare a exercitării căilor de atac, instituind doar posibilitatea atacării cu apel a hotărârii primei instanțe. Totodată, legiuitorul, prin dispozițiile de lege tranzitorii, a prevăzut aplicarea acestei noi viziuni și asupra proceselor începute înainte de intrarea în vigoare a Codului de procedură penală aflate în faza judecății în primă instanță sau în apel. În această împrejurare, Stabilirea competenței instanțelor judecătorești și instituirea regulilor de desfășurare a procesului, deci și reglementarea căilor de atac, constituie atributul exclusiv al legiuitorului. Acesta este sensul art. 129 din Constituție, text care face referire la „condițiile legii” atunci când reglementează exercitarea căilor de atac, ca, de altfel, și al art. 126 alin. (2) din Constituție, care, referindu-se la competența instanțelor judecătorești și la procedura de judecată, stabilește că acestea „sunt prevăzute numai de lege” (v, în acest sens, Decizia nr. 460 din 28 octombrie 2004, M. Of. nr. 1.153 din 7 decembrie 2004).
Aplicarea în cadrul proceselor în curs a normei procesuale criticate reprezintă o concretizare a principiului aplicării imediate a legii noi, potrivit căruia legea nouă se aplică de îndată tuturor situațiilor care se vor constitui, se vor modifica sau se vor stinge după intrarea ei în vigoare, precum și efectelor viitoare ale unor situații juridice anterior născute, dar neconsumate la data intrării în vigoare a legii noi.
În privința cauzelor aflate în curs de judecată în primă instanță, la care se referă dispozițiile art. 7 din Legea nr. 255/2013, la data intrării în vigoare a noii reglementări fusese depășit momentul citirii/prezentării succinte a actului de sesizare a instanței, cauza putându-se afla în oricare dintre momentele la care art. 323-342 din Codul de procedură penală din 1968 se referă. Or, CEDO a statuat că principiul nemijlocirii este o garanție importantă în procesul penal în cadrul căruia observațiile făcute de instanță cu privire la comportamentul și credibilitatea unui martor pot avea consecințe importante pentru inculpat. Prin urmare, o modificare adusă compunerii instanței de judecată ulterior audierii unui martor important ar trebui să determine în mod normal o nouă audiere a martorului respectiv (Hotărârea din 18 martie 2014, Cauza Beraru împotriva României, § 64).
Un aspect important al unui proces penal echitabil este posibilitatea pe care o are inculpatul de a fi confruntat cu martorii în prezenta judecătorului care, în cele din urmă, se pronunță asupra cauzei. Principiul nemijlocirii este o garanție importantă în procesul penal în cadrul căruia observațiile făcute de instanță cu privire la comportamentul și credibilitatea unui martor pot avea consecințe importante pentru inculpat. Prin urmare, o modificare adusă compunerii instanței de judecată ulterior audierii unui martor important ar trebui să determine în mod normal o nouă audiere a martorului respectiv [v P.K. împotriva Finlandei (dec.), nr. 37442/97, 9 iulie 2002].
Curtea conștientizează că există posibilitatea ca o instanță superioară sau instanța supremă să remedieze, în anumite circumstanțe, deficiențele procedurii în primă instanță (v De Cubber împotriva Belgiei, 26 octombrie 1984, § 33, seria A nr. 86). Instanța de ultim grad de jurisdicție nu numai că a menținut hotărârea instanței de prim grad, ci, în plus, și-a bazat propria decizie pe probele prezentate în primă instanță fără să le examineze direct.
Articolul 6 § 3 lit. b) din Convenție asigură oricărei persoane acuzate de o infracțiune dreptul să dispună de timpul și de înlesnirile necesare pregătirii apărării sale. Mai mult, „înlesnirile” care trebuie asigurate oricărui acuzat includ posibilitatea de a fi informat, pentru pregătirea apărării sale, despre rezultatul cercetărilor efectuate pe parcursul procesului.
Accesul nerestricționat la dosarul cauzei și folosirea nerestricționată a notițelor, inclusiv, după caz, posibilitatea de a obține copii ale documentelor relevante, constituie garanții importante ale procesului echitabil. Neasigurarea acestui tip de acces a reprezentat, în motivarea Curții, unul dintre factorii care au determinat constatarea încălcării principiului egalității armelor (v Matyjek împotriva Poloniei, § 59 și 63, CEDO 2007‑V, și Luboch împotriva Poloniei, § 64 și 68, 15 ianuarie 2008).
În temeiul art. 19 din Convenție, are datoria de a asigura respectarea angajamentelor asumate de statele contractante ale Convenției. În special, aceasta nu are misiunea de a examina erori de fapt sau de drept prezumtiv comise de o instanță națională decât în cazul în care și în măsura în care este posibil ca acestea să fi încălcat drepturi și libertăți protejate prin Convenție. Deși art. 6 din Convenție garantează dreptul la un proces echitabil, acesta nu prevede nicio normă privind admisibilitatea probelor ca atare, aspect care trebuie să fie reglementat în principal prin legislația națională [v Brualla Gómez de la Torre împotriva Spaniei, 19 decembrie 1997, § 31, Culegere 1997‑VIII, și García Ruiz împotriva Spaniei (MC), nr. 30544/96, § 28, CEDO 1999‑I].
Curtea nu are rolul de a stabili, ca principiu, dacă anumite tipuri de mijloace de probă – de exemplu, probe obținute nelegal – pot fi admisibile. Curtea a constatat deja, în cadrul circumstanțelor specifice ale unei anumite cauze, că faptul că instanțele interne au utilizat ca mijloc de probă exclusiv transcrieri ale unor convorbiri telefonice obținute nelegal nu contravenea cerințelor de echitate consacrate la art. 6 din Convenție (v , între alte hotărâri, Khan împotriva Regatului Unit, § 34, CEDO 2000‑V; P.G. și J.H. împotriva Regatului Unit, § 76, CEDO 2001‑IX).
Prin urmare, întrebarea la care trebuie să se răspundă este dacă procesul în ansamblu, inclusiv modul în care au fost obținute probele, a fost echitabil [v Al-Khawaja și Tahery împotriva Regatului Unit (MC), § 144].
La stabilirea caracterului echitabil al procesului în ansamblu, trebuie să se țină seama dacă s-a respectat dreptul la apărare. Trebuie să se examineze în special dacă reclamantului i s-a acordat posibilitatea de a contesta autenticitatea probelor și de a se opune utilizării lor. În plus, trebuie să se țină seama de calitatea probelor, inclusiv dacă circumstanțele în care au fost obținute pun la îndoială fiabilitatea sau exactitatea acestora [v Bykov împotriva Rusiei (MC), § 90, 10 martie 2009].
Curtea este conștientă că utilizarea casetelor audio poate să ridice, în primul rând, o problemă în temeiul art. 8 din Convenție. Cu toate acestea, reclamantul nu a formulat o astfel de cerere. Cu toate acestea, atunci când se efectuează o analiză în temeiul art. 6, trebuie să se țină seama de constatările Curții în temeiul art. 8, din hotărârea Dumitru Popescu (nr. 2), cu privire la fondul dispozițiilor românești relevante referitoare la supravegherea convorbirilor telefonice, în vigoare la momentul respectiv. La momentul procesului, dreptul aplicabil nu oferea suficiente garanții împotriva ingerinței arbitrare în viața privată a reclamantului . S-a stabilit, între altele, că autorizația prealabilă de supraveghere a convorbirilor telefonice a fost eliberată de un procuror și nu de o instanță independentă și imparțială.
Curtea consideră că a fost încălcat art. 6 § 1 coroborat cu art. 6 § 3 lit. b), c) și d) din Convenție.[58]
Potrivit principiului nemijlocirii, într-o cauză penală, decizia ar trebui să fie luată de judecătorii care au fost prezenți pe parcursul întregii proceduri și al administrării probelor. Cu toate acestea, nu se poate considera că acest lucru constituie o interzicere a oricărei modificări în componența unei instanțe judecătorești în cursul unei cauze. Este posibil să apară factori administrativi sau procedurali foarte clari care pot face imposibilă participarea continuă a unui judecător la un caz. Pot fi luate măsuri pentru a se asigura că judecătorii care continuă judecarea cauzei au o înțelegere adecvată a probelor și a argumentelor, de exemplu, prin punerea la dispoziție a transcrierilor, în cazul în care credibilitatea martorului în cauză nu este contestată, sau prin organizarea unei reluări a argumentelor relevante sau a unor martori importanți în fața instanței nou-compuse (Hotărârea din 2 decembrie 2014, Cauza Cutean împotriva României, § 61).
Un aspect important al procedurii penale echitabile este capacitatea acuzatului de a fi confruntat cu martorii în prezența judecătorului care decide în cele din urmă cauza. Principiul nemijlocirii este o garanție importantă în procesul penal în care observațiile făcute de instanță cu privire la comportamentul și credibilitatea unui martor pot avea consecințe importante pentru învinuit (v Beraru împotriva României, nr. 40107/04, § 64, 18 martie 2014). Având în vedere miza mare a procesului penal, considerentele menționate se aplică și în ceea ce privește audierea directă a învinuitului însuși de către judecătorul care decide în cele din urmă cauza.
În conformitate cu principiul nemijlocirii, într-o cauză penală, decizia ar trebui luată de judecătorii care au fost prezenți pe parcursul procedurii și al procesului de strângere a probelor (Mellors împotriva Regatului Unit (dec.), 30 ianuarie 2003). Cu toate acestea, aceasta nu poate fi considerată a constitui o interdicție a oricărei modificări în componența unei instanțe în cursul unei cauze (v P.K. împotriva Finlandei). Pot apărea factori administrativi sau procedurali foarte clari care fac imposibilă continuarea participării unui judecător la o cauză. Pot fi luate măsuri pentru a se asigura că judecătorii care continuă să examineze cauza au o înțelegere adecvată a probelor și argumentelor, de exemplu, prin punerea la dispoziție a stenogramelor, atunci când credibilitatea martorului în cauză nu este în discuție sau prin aranjarea unei reaudieri. a argumentelor relevante sau a martorilor importanți în fața instanței nou formate (v Mellors, și P.K. împotriva Finlandei).
Este incontestabil faptul că completul inițial de judecată care a examinat cazul reclamantului s-a schimbat în cursul procedurii în fața instanței de primă instanță. În plus, judecătorul care l-a condamnat nu-l ascultase direct pe el sau pe martori. În plus, curțile de apel care au menținut condamnarea reclamantului nu l-au ascultat nici pe acesta, nici pe martori în mod direct.
Niciunul dintre judecătorii din completul inițial care au audiat reclamantul și martorii de la primul nivel de jurisdicție nu au rămas în continuare pentru a continua examinarea cauzei (contra P.K. c. Finlanda și Beraru, § 66).
În plus, deși condamnarea reclamantului nu s-a bazat doar pe mărturia martorilor sau pe propria sa declarație, Curtea notează că instanțele interne s-au bazat într-o oarecare măsură pe probele menționate pentru a justifica condamnarea sa. Mai mult, reclamantul a contestat credibilitatea depozițiilor a trei dintre martorii pe care s-a bazat prima instanță pentru a-l condamna și a solicitat, fără succes, ca aceștia să fie audiați din nou de instanța de a doua instanță (contra P.K. c. Finlanda). Deși din probele disponibile nu reiese că reclamantul și-a reiterat contestația împotriva celor trei martori în fața instanței de ultimă instanță sau că a încercat să conteste în vreun fel credibilitatea martorilor rămași în fața instanțelor de apel, Curtea nu este convinsă. că o contestație generală și repetată a reclamantului ar fi avut perspective mai bune de succes având în vedere motivele prezentate de instanța de a doua instanță pentru respingerea contestației sale împotriva celor trei martori.
Deși dreptul unui acuzat de a se adresa ultimului instanță este cu siguranță important, nu poate fi echivalat cu dreptul său de a fi audiat în cursul procesului (v Constantinescu, § 58 și Spînu împotriva României, § 58, 29 aprilie 2008). Aceleași considerente se aplică și în ceea ce privește memoriile din cadrul dezbaterilor cu privire la fondul cauzei și observațiile scrise depuse de reclamant în așteptarea pronunțării hotărârii.
La dosar nu există nicio dovadă care să sugereze că componența instanței de fond a fost modificată pentru a afecta soluționarea cauzei în detrimentul reclamantului ‒ sau pentru orice alte motive improprii ‒ sau că Tribunalul București judecătorul unic nu avea independență sau imparțialitate și constată, de asemenea, că judecătorul Judecătoriei a avut la dispoziție stenogramele audierilor la care au fost audiați martorii și reclamantul. Declarațiile reclamantului și ale martorilor au constituit probe relevante pentru condamnarea sa, care nu au fost audiate în mod direct de judecătorul unic al Judecătoriei. În consecință, disponibilitatea stenogramelor declarațiilor nu poate compensa lipsa de imediată a procedurii.
Curtea este conștientă de faptul că există posibilitatea ca o instanță superioară sau cea mai înaltă să poată, în anumite împrejurări, să repare deficiențele din procedura de primă instanță (v Beraru, § 67). În speță, Curtea reține că instanțele de ultimă instanță nu numai că au menținut hotărârea primei instanțe, ci și-au întemeiat hotărârile pe probele prezentate în fața instanței de fond fără a fi audiată direct.
Schimbarea completului de judecată al primei instanțe și omisiunea ulterioară a instanțelor de apel de a audia reclamantul și martorii a echivalat cu privarea reclamantului de un proces echitabil.
. Rezultă că a existat o încălcare a articolului 6 din Convenție[59].
Interpretarea autentică, legală, poate constitui o premisă a bunei aplicări a normei juridice, prin faptul că dă o explicație corectă înțelesului, scopului și finalității acesteia, însă legiuitorul nu poate și nu trebuie să prevadă totul – în concret, orice normă juridică, ce urmează a fi aplicată pentru rezolvarea unui caz concret, urmează a fi interpretată de instanțele judecătorești (interpretare judiciară) pentru a emite un act de aplicare legal.
Având în vedere principiul aplicabilității generale a legilor, CEDO a reținut că formularea acestora nu poate prezenta o precizie absolută. Una dintre tehnicile standard de reglementare constă în recurgerea mai degrabă la categorii generale decât la liste exhaustive. Astfel, numeroase legi folosesc, prin forța lucrurilor, formule mai mult sau mai puțin vagi, a căror interpretare și aplicare depind de practică. Oricât de clar ar fi redactată o normă juridică, în orice sistem de drept, există un element inevitabil de interpretare judiciară, inclusiv într-o normă de drept penal. Nevoia de elucidare a punctelor neclare și de adaptare la circumstanțele schimbătoare va exista întotdeauna. Din nou, deși certitudinea este extrem de dezirabilă, aceasta ar putea antrena o rigiditate excesivă, or, legea trebuie să fie capabilă să se adapteze schimbărilor de situație. Rolul decizional conferit instanțelor urmărește tocmai înlăturarea dubiilor ce persistă cu ocazia interpretării normelor, dezvoltarea progresivă a dreptului penal prin intermediul jurisprudenței ca izvor de drept fiind o componentă necesară și bine înrădăcinată în tradiția legală a statelor membre (Hotărârea din 22 noiembrie 1995, Cauza S.W. împotriva Regatului Unit, § 36, Hotărârea din 24 mai 2007, Cauza Dragotoniu și Militaru-Pidhorni împotriva României, §§ 36 și 37, Hotărârea din 21 octombrie 2013, Cauza Del Rio Prada împotriva Spaniei, §§ 92 și 93).
Interpretarea normelor de lege este operațiunea de stabilire a conținutului și a sensului la care acestea se referă și este o etapă absolut necesară în vederea aplicării corecte a legii situației de fapt concrete din cauză, instanța de judecată fiind ținută să aplice în acest scop metodele de interpretare a normelor juridice. (Decizia nr. 122 din 10 martie 2020, M. Of. nr. 432 din 22 mai 2020, § 33) . Interpretarea legilor este o operațiune rațională, utilizată de orice subiect de drept, în vederea aplicării și respectării legii, având ca scop clarificarea înțelesului unei norme juridice sau a câmpului său de aplicare. Instanțele judecătorești interpretează legea, în mod necesar, în procesul soluționării cauzelor cu care au fost învestite, interpretarea fiind faza indispensabilă procesului de aplicare a legii.[60]
Având în vedere principiul aplicabilității generale a legilor, CEDO a reținut că formularea acestora nu poate prezenta o precizie absolută. Una dintre tehnicile standard de reglementare constă în recurgerea mai degrabă la categorii generale decât la liste exhaustive. Astfel, numeroase legi folosesc, prin forța lucrurilor, formule mai mult sau mai puțin vagi, a căror interpretare și aplicare depind de practică. Oricât de clar ar fi redactată o normă juridică, în orice sistem de drept, există un element inevitabil de interpretare judiciară, inclusiv într-o normă de drept penal. Nevoia de elucidare a punctelor neclare și de adaptare la circumstanțele schimbătoare va exista întotdeauna. Din nou, deși certitudinea este extrem de dezirabilă, aceasta ar putea antrena o rigiditate excesivă, or, legea trebuie să fie capabilă să se adapteze schimbărilor de situație. Rolul decizional conferit instanțelor urmărește tocmai înlăturarea dubiilor ce persistă cu ocazia interpretării normelor, dezvoltarea progresivă a dreptului penal prin intermediul jurisprudenței ca izvor de drept fiind o componentă necesară și bine înrădăcinată în tradiția legală a statelor membre (Hotărârea din 22 noiembrie 1995, Cauza S.W. împotriva Regatului Unit, § 36, Hotărârea din 24 mai 2007, Cauza Dragotoniu și Militaru-Pidhorni împotriva României, §§ 36 și 37, Hotărârea din 21 octombrie 2013, Cauza Del Rio Prada împotriva Spaniei, §§ 92 și 93).
Interpretarea normelor de lege este operațiunea de stabilire a conținutului și a sensului la care acestea se referă și este o etapă absolut necesară în vederea aplicării corecte a legii situației de fapt concrete din cauză, instanța de judecată fiind ținută să aplice în acest scop metodele de interpretare a normelor juridice (Decizia nr. 122 din 10 martie 2020, M. Of. nr. 432 din 22 mai 2020, § 33). Interpretarea legilor este o operațiune rațională, utilizată de orice subiect de drept, în vederea aplicării și respectării legii, având ca scop clarificarea înțelesului unei norme juridice sau a câmpului său de aplicare. Instanțele judecătorești interpretează legea, în mod necesar, în procesul soluționării cauzelor cu care au fost învestite, interpretarea fiind faza indispensabilă procesului de aplicare a legii Decizia nr. 766 din 18 noiembrie 2021 referitoare la excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 297 alin. (2) din Codul de procedură penală
Făcând referire la jurisprudența constantă a CEDO (hotărârile din 23 iulie 1968, 13 iunie 1979, 28 noiembrie 1984, 28 mai 1985, 16 septembrie 1996, 18 februarie 1999 și, respectiv, 6 iulie 2004, pronunțate în cauzele „Aspecte privind regimul lingvistic în școlile belgiene” împotriva Belgiei, § 10, Marckx împotriva Belgiei, § 33, Rasmussen împotriva Danemarcei, §§ 35, 38 și 40, Abdulaziz, Cabales și Balkandali împotriva Regatului Unit, § 72, Gaygusuz împotriva Austriei, § 42, Larkos împotriva Ciprului, § 29, și, respectiv, Bocancea și alții împotriva Moldovei, § 24), Curtea Constituțională a reținut în numeroase decizii că aplicarea unui tratament diferit unor cazuri egale este discriminatorie atunci când nu este justificată în mod obiectiv și rezonabil, aceasta însemnând că nu urmărește un scop legitim sau nu păstrează un raport rezonabil de proporționalitate între mijloacele folosite și scopul urmărit prin tratamentul inegal (Decizia nr. 270 din 23 aprilie 2015, M. Of. nr. 420 din 12 iunie 2015, § 25, Decizia nr. 368 din 30 mai 2017, M. Of. nr. 566 din 17 iulie 2017, § 25, Decizia nr. 573 din 20 septembrie 2018, M. Of. nr. 959 din 13 noiembrie 2018, § 30, și Decizia nr. 535 din 24 septembrie 2019, M. Of. nr. 1026 din 20 decembrie 2019, § 25).
Organul de cercetare penală care nu îndeplinește în mod nejustificat dispozițiile scrise ale procurorului, în termenul stabilit de acesta, nu se află într-o situație identică și nici măcar similară cu situația procurorului care comite abateri disciplinare și nu este supus sancțiunii amenzii judiciare, având în vedere rolul constituțional al Ministerului Public – consacrat de prevederile art. 131 din Constituție -, potrivit căruia procurorii, constituiți în parchete, conduc și supraveghează activitatea de cercetare penală a poliției judiciare, astfel că, în exercitarea atribuției de a conduce și supraveghea activitatea organelor de cercetare penală, procurorul veghează ca actele de urmărire penală să fie efectuate cu respectarea dispozițiilor legale, ia măsurile necesare sau dă dispoziții organelor de cercetare penală care iau aceste măsuri [art. 300 alin. (1) și (3) C. pr. pen.].
Una dintre cerințele principiului respectării legilor, consacrat de prevederile art. 1 alin. (5) din Constituție, se referă la calitatea actelor normative. Orice act normativ trebuie să îndeplinească anumite condiții calitative, printre acestea numărându-se claritatea și previzibilitatea, ceea ce presupune că acesta trebuie să fie suficient de clar și precis pentru a putea fi aplicat. Astfel, formularea cu o precizie suficientă a actului normativ permite persoanelor interesate – care pot apela, la nevoie, la sfatul unui specialist – să prevadă într-o măsură rezonabilă, în circumstanțele speței, consecințele care pot rezulta dintr-un act determinat. Desigur, poate fi dificil să se redacteze legi de o precizie totală, iar o anumită suplețe poate chiar să se dovedească de dorit, suplețe care să nu afecteze însă previzibilitatea legii (Decizia nr. 189 din 2 martie 2006, M. Of. nr. 307 din 5 aprilie 2006, Decizia nr. 903 din 6 iulie 2010, M. Of. nr. 584 din 17 august 2010, Decizia nr. 743 din 2 iunie 2011, M. Of. nr. 579 din 16 august 2011, Decizia nr. 1 din 11 ianuarie 2012, M. Of. nr. 53 din 23 ianuarie 2012, Decizia nr. 26 din 18 ianuarie 2012, M. Of. nr. 116 din 15 februarie 2012, Decizia nr. 447 din 29 octombrie 2013, M. Of. nr. 674 din 1 noiembrie 2013, Decizia nr. 1 din 10 ianuarie 2014, M. Of. nr. 123 din 19 februarie 2014, § 225, Decizia nr. 23 din 20 ianuarie 2016, M. Of. nr. 240 din 31 martie 2016, § 13, Decizia nr. 51 din 16 februarie 2016, M. Of. nr. 190 din 14 martie 2016, § 46 și Decizia nr. 802 din 6 decembrie 2018, M. Of. nr. 218 din 20 martie 2019, § 80).
Dispozițiile de lege criticate trebuie analizate în ansamblul normativ din care fac parte, pentru a decide asupra previzibilității acestora (Decizia nr. 92 din 3 martie 2015, M. Of. nr. 318 din 11 mai 2015, § 14, Decizia nr. 172 din 29 martie 2018, M. Of. nr. 657 din 29 iulie 2018, § 23 și Decizia nr. 342 din 22 mai 2018, M. Of. nr. 725 din 22 august 2018, § 17).[61]
Ca regulă generală, redeschiderea urmăririi penale este, sub sancțiunea nulității, supusă confirmării judecătorului de cameră preliminară, în termen de cel mult 3 zile. O astfel de abordare a fost desprinsă din necesitatea punerii de acord a instituției cu exigențele art. 6 § 1 C. E. D. H. Astfel, prin hotărârile din 22 mai 1998, 3 iunie 2003 și 4 august 2005, pronunțate în cauzele Vasilescu împotriva României, § 41, Pantea împotriva României, § 236, și , respectiv, Stoianova și Nedelcu împotriva României, § 20, CEDO a reținut că procurorii români, care acționează în calitate de magistrați ai Ministerului Public, nu îndeplinesc condiția de independență față de executiv.
Ministerul public, care, în virtutea Legii nr.92 din 4 august 1992, a înlocuit fosta procuratură, este format din magistrați care își exercită toți funcțiile sub autoritatea procurorului. Ministrul Justiției exercită controlul asupra tuturor membrilor Parchetului, inclusiv asupra procurorului general.
Chiar și atunci când, ca și în speță, își exercită o competență de natură contencioasă, un procuror de departament acționează în calitate de procuror, subordonat mai întâi procurorului general, apoi ministrului justiției.
Singura denumire care merită aceea de”instanță” în sensul articolului 6 § 1 este un organism care se bucură de deplină jurisdicție și care îndeplinește o serie de cerințe precum independența față de puterea executivă ca părți implicate (v, printre alte autorități, hotărârea Beaumartin împotriva Franței din 24 noiembrie 1994, Seria A nr. 296-B, p. 63, § 38). Nu este cazul procurorului județean Argeș sau procurorului general.
Prin urmare, a existat o încălcare a articolului 6 § 1.[62]
Cu privire la calitatea de magistrat a procurorului care a luat măsura arestării preventive: Controlul judiciar al actelor executivului, prin care se aduce atingere dreptului la libertate al persoanelor, constituie un element esențial al garanției oferite de articolul 5 § 3 (Aksoy împotriva Turciei, hotărârea din 18 decembrie 1996, Culegere 1996-VI, p. 2282, §76). Pentru a se considera că un „magistrat” exercită „funcții judiciare“, în sensul acestei dispoziții, acesta trebuie să îndeplinească anumite condiții, ce reprezintă, pentru persoana arestată, garanții împotriva arbitrarului și a privării nejustificate de libertate (Schiesser împotriva Elveției, hotărârea din 4 decembrie 1979, seria A nr. 34, p. 13, §31). Astfel, „magistratul” trebuie să fie independent în raport de executiv și de părți (Schiesser, §31). În această privință, unele circumstanțe obiective, existente la momentul luării măsurii arestării preventive, pot fi relevante: dacă magistratul poate interveni în procedura penală ulterioară momentului luării măsurii, în calitate de organ de urmărire, independența și imparțialitatea sa poate fi pusă la îndoială (Huber c. Elveției, hotărârea din 23 octombrie 1990, seria A nr. 188, § 43 și Brincat împotriva Italiei, hotărârea din 26 noiembrie 1992, seria A nr. 249-A, p. 12, § 21).
În cauza Vasilescu împotriva României (hotărârea din 22 mai 1998, Culegere 1998-III, p. 1075, §§ 40, 41) s-a statuat deja, pe terenul art. 0 6 § 1 din Convenție, că în România, procurorii, acționând în calitate de reprezentanți ai Ministerului Public, subordonați, mai întâi, procurorului general, apoi ministrului justiției, nu îndeplinesc condiția de independență în raport cu puterea executivă. Curtea nu identifică nici un motiv care ar conduce la o concluzie diferită în speță, de această dată, pe terenul articolului 5 §3 din Convenție, din moment ce independența față de executiv este inclusă printre garanțiile pe care le presupune noțiunea de „magistrat“, în sensul art. 5 alineat 3 din Convenție (Schiesser, § 31).
Procurorul care a dispus arestarea preventivă a reclamantului nu era un „magistrat”, în sensul articolului 5 § 3 din Convenție, în consecință, urmează a se verifica dacă legalitatea măsurii arestării preventive a fost supusă controlului judecătoresc și dacă acesta a intervenit „de îndată” („aussitot“), în sensul aceleiași dispoziții din Convenție.[63]
Curtea nu poate accepta argumentele Guvernului conform cărora prima etapă nu poate fi luată în considerare în sensul art. 6 alin. 1 din Convenție. Aceasta consideră că Ordonanța de scoatere de sub urmărire penală data de procurorul N.O. la data de 11 noiembrie 1997 nu poate fi considerată că punând capăt urmăririi penale împotriva reclamanților din moment ce ea nu constituia o decizie internă definitivă (v, a contrario, Löffler împotriva Austriei, nr. 30.546/96, § 19 primul alineat in fine, 3 octombrie 2000). În această privință trebuie constatat că parchetul avea, în baza art. 270 C. pr. pen. , competența de a anula o ordonanță de scoatere de sub urmărire penală și de a redeschide urmărirea penală, fără să fie ținut de vreun termen.
Or, pentru procuror nu era vorba de o simplă posibilitate teoretică de a redeschide procedura (v, a contrario, Withey împotriva Regatului Unit (dec.), nr. 59.493/00, CEDO 2003-X). Parchetului îi era îngăduit să redeschidă urmărirea penală fără a fi obligat să solicite autorizația vreunei instanțe naționale, care să fie obligată să analizeze temeinicia cererii pentru a verifica, de exemplu, dacă redeschiderea cauzei nu era inechitabilă și dacă timpul scurs de la decizia de încetare a anchetei nu era excesiv (v, a contrario, Withey ). Curtea nu poate ignora, în acest sens, faptul că procurorii români, acționând în calitate de magistrați ai Ministerului Public, nu îndeplinesc condiția de independență față de executiv [Vasilescu împotriva României, Hotărârea din 22 mai 1998, Recueil des arrêts et décisions ( Culegere) 1998-III, p. 1075, §§ 40-41, și Pantea împotriva României, §§ 238-239, CEDO 2003-VI]. În plus, redeschiderea urmăririi penale a fost dispusă pe motiv că ancheta inițială nu fusese completă . Or, aceste carențe ale autorităților nu erau imputabile reclamanților și nu trebuie așadar să-i pună într-o situație defavorabilă.
În sfârșit, Guvernul nu a demonstrat că reluarea urmăririi penale încheiate printr-o ordonanță a procurorului are un caracter excepțional (v, a contrario, Withey).
Perioada pe care Curtea va trebui să o ia în considerare pentru a-i analiza compatibilitatea cu cerințele art. 6 alin. 1 din Convenție se întinde așadar de la 20 iunie 1994, data la care recunoașterea dreptului de recurs individual de către România a început să producă efecte, până la 11 noiembrie 1997, precum și de la 12 mai 1999 până la 21 aprilie 2005. Așadar, această perioadă a durat în total 9 ani și 4 luni.[64]
Curtea nu poate examina o plângere decât în măsura în care aceasta se raportează la evenimente care s-au produs după intrarea în vigoare a Convenției pentru statul în cauză, Curtea nefiind competentă ratione temporis să examineze împrejurările naționalizării ori efectele continue produse de aceasta până în prezent (cauzele Canciovici ș.a. c. României, Lindner și Hammermayer c. României, Smoleanu c. României și Moșteanu ș.a. c. României)
Prin Hotărârea Cauza Stoianova și Nedelcu împotriva României, § 20, Curtea de la Strasbourg a subliniat necesitatea ca posibilitatea acordată parchetului de a redeschide urmărirea penală să fie supusă autorizării unei instanțe naționale, care să fie obligată să examineze temeinicia unei astfel de cereri, în sensul aprecierii dacă redeschiderea cazului nu este inechitabilă sau perioada scursă de la încetarea anchetei nu este excesivă. De asemenea, CEDO a constatat că lipsurile care apar în realizarea anchetelor inițiale nu sunt imputabile reclamanților și nu trebuie să îi pună pe aceștia în situații defavorabile. Așadar, procedura confirmării de către judecătorul de cameră preliminară a ordonanței de redeschidere a urmăririi penale reprezintă un remediu împotriva puterii discreționare a procurorului de a reactiva procesul penal.( Decizia nr. 603 din 28 septembrie 2017). Dispozițiile art. 335 alin. (4) și ale art. 340 alin. (1) C. pr. pen. nu încalcă nici prevederile art. 126 alin. (1) din Constituție și nici dispozițiile art. 13 C. E. D. H. și ale art. 8 din Declarația Universală a Drepturilor Omului.[65]
Curtea a constatat că prevederile art. 16 alin. (1) din Constituție vizează egalitatea în drepturi între cetățeni în ceea ce privește recunoașterea în favoarea acestora a unor drepturi și libertăți fundamentale, nu și identitatea de tratament juridic asupra aplicării unor măsuri, indiferent de natura lor (Decizia nr. 53 din 19 februarie 2002, M. Of. nr. 224 din 3 aprilie 2002, Decizia nr. 1.615 din 20 decembrie 2011, M. Of. nr. 99 din 8 februarie 2012, Decizia nr. 323 din 30 aprilie 2015, M. Of. nr. 467 din 29 iunie 2015, § 19, Decizia nr. 540 din 12 iulie 2016, M. Of. nr. 841 din 24 octombrie 2016, § 21, Decizia nr. 2 din 17 ianuarie 2017, M. Of. nr. 324 din 5 mai 2017, § 23, Decizia nr. 18 din 17 ianuarie 2017, M. Of. nr. 312 din 2 mai 2017, § 23, și Decizia nr. 651 din 17 octombrie 2017, M. Of. nr. 1000 din 18 decembrie 2017, § 28).
De asemenea, Curtea Constituțională – făcând referire la jurisprudența constantă a CEDO (hotărârile din 23 iulie 1968, 13 iunie 1979, 28 noiembrie 1984, 28 mai 1985, 16 septembrie 1996, 18 februarie 1999 și, respectiv, 6 iulie 2004, pronunțate în cauzele „Aspecte privind regimul lingvistic în școlile belgiene” împotriva Belgiei, § 10, Marckx împotriva Belgiei, § 33, Rasmussen împotriva Danemarcei, §§ 35, 38 și 40, Abdulaziz, Cabales și Balkandali împotriva Regatului Unit, § 72, Gaygusuz împotriva Austriei, § 42, Larkos împotriva Ciprului, § 29, și, respectiv, Bocancea și alții împotriva Moldovei, § 24) – a reținut că aplicarea unui tratament diferit unor cazuri egale este discriminatorie atunci când nu este justificată în mod obiectiv și rezonabil, aceasta însemnând că nu urmărește un scop legitim sau nu păstrează un raport rezonabil de proporționalitate între mijloacele folosite și scopul urmărit prin tratamentul inegal (Decizia nr. 270 din 23 aprilie 2015, M. Of. nr. 420 din 12 iunie 2015, § 25, Decizia nr. 368 din 30 mai 2017, M. Of. nr. 566 din 17 iulie 2017, § 25, Decizia nr. 573 din 20 septembrie 2018, M. Of. nr. 959 din 13 noiembrie 2018, § 30, și Decizia nr. 535 din 24 septembrie 2019, M. Of. nr. 1.026 din 20 decembrie 2019, § 25).
Soluțiile de clasare nu pot genera situații similare cu cele determinate de emiterea de către procuror a unor ordonanțe având un alt obiect, astfel că lipsa instituirii unui termen în care poate fi formulată plângerea împotriva actelor procurorului, altele decât soluțiile de clasare, nu este de natură să conducă la o încălcare a principiului egalității cetățenilor în fața legii, fără privilegii și fără discriminări, principiu consacrat de prevederile art. 16 alin. (1) din Constituție.
Posibilitatea formulării la procurorul ierarhic superior – oricând în cursul urmăririi penale – a plângerii împotriva măsurilor luate sau a actelor efectuate de procuror ori efectuate pe baza dispozițiilor date de acesta constituie o garanție procesuală, iar lipsa instituirii unui termen – în care poate fi formulată plângerea împotriva actelor procurorului, altele decât soluțiile de clasare, termen care să suspende de drept efectuarea procedurii legale de sesizare a instanței prin rechizitoriu – are ca scop asigurarea celerității soluționării cauzelor penale, fără a reprezenta un impediment în calea accesului liber la justiție și fără a aduce vreo atingere dreptului la un proces echitabil, drept a cărui respectare se apreciază în contextul întregii proceduri judiciare. Decizia nr. 31 din 19 ianuarie 2021 referitoare la excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 339 din Codul de procedură penală
Dreptul la un recurs efectiv, consacrat de dispozițiile art. 13 din Convenție, prin Decizia nr. 485 din 17 septembrie 2019, § 44, nu semnifică asigurarea unei căi de atac împotriva unei hotărâri judecătorești, ci impune existența în dreptul intern a unei căi procedurale care să permită prevalarea de drepturile și libertățile consacrate de Convenție. Astfel, potrivit jurisprudenței CEDO , dispozițiile art. 13 din Convenție garantează o cale legală internă care să ofere posibilitatea de a obține examinarea pe fond a unei „plângeri admisibile” întemeiate pe prevederile Convenției și să asigure un remediu adecvat (Hotărârea CEDO din 16 iulie 2014, Cauza Alisic și alții împotriva Bosniei și Herțegovinei, Croației, Serbiei, Sloveniei și Fostei Republici Iugoslave a Macedoniei, § 131). Or, dispozițiile art. 341 C. pr. pen. – prin reglementarea procedurii plângerii împotriva soluțiilor de neurmărire sau netrimitere în judecată – sunt de natură a asigura îndeplinirea acestei exigențe convenționale, așa cum a statuat Curtea Constituțională prin Decizia nr. 434 din 22 iunie 2017, § 30. [66]
Ca regulă generală, redeschiderea urmăririi penale este, sub sancțiunea nulității, supusă confirmării judecătorului de cameră preliminară, în termen de cel mult 3 zile. O astfel de abordare a fost desprinsă din necesitatea punerii de acord a instituției cu exigențele art. 6 § 1 C. E. D. H. Astfel, prin hotărârile din 22 mai 1998, 3 iunie 2003 și 4 august 2005, pronunțate în cauzele Vasilescu împotriva României, § 41, Pantea împotriva României, § 236, și Stoianova și Nedelcu împotriva României, § 20, CEDO a reținut că procurorii români, care acționează în calitate de magistrați ai Ministerului Public, nu îndeplinesc condiția de independență față de executiv. Totodată, prin Hotărârea Cauza Stoianova și Nedelcu împotriva României, § 20, Curtea de la Strasbourg a subliniat necesitatea ca posibilitatea acordată parchetului de a redeschide urmărirea penală să fie supusă autorizării unei instanțe naționale, care să fie obligată să examineze temeinicia unei astfel de cereri, în sensul aprecierii dacă redeschiderea cazului nu este inechitabilă sau perioada scursă de la încetarea anchetei nu este excesivă. De asemenea, CEDO a constatat că lipsurile care apar în realizarea anchetelor inițiale nu sunt imputabile reclamanților și nu trebuie să îi pună pe aceștia în situații defavorabile. Așadar, procedura confirmării de către judecătorul de cameră preliminară a ordonanței de redeschidere a urmăririi penale reprezintă un remediu împotriva puterii discreționare a procurorului de a reactiva procesul penal.( Decizia nr. 603 din 28 septembrie 2017)
Dispozițiile art. 335 alin. (4) și ale art. 340 alin. (1) C. pr. pen. nu încalcă nici prevederile art. 126 alin. (1) din Constituție și nici dispozițiile art. 13 C. E. D. H. și ale art. 8 din Declarația Universală a Drepturilor Omului.[67]
Prevederile art. 16 alin. (1) din Constituție vizează egalitatea în drepturi între cetățeni în ceea ce privește recunoașterea în favoarea acestora a unor drepturi și libertăți fundamentale, nu și identitatea de tratament juridic asupra aplicării unor măsuri, indiferent de natura lor (Decizia nr. 53 din 19 februarie 2002, M. Of. nr. 224 din 3 aprilie 2002, Decizia nr. 1.615 din 20 decembrie 2011, M. Of. nr. 99 din 8 februarie 2012, Decizia nr. 323 din 30 aprilie 2015, M. Of. nr. 467 din 29 iunie 2015, § 19, Decizia nr. 540 din 12 iulie 2016, M. Of. nr. 841 din 24 octombrie 2016, § 21, Decizia nr. 2 din 17 ianuarie 2017, M. Of. nr. 324 din 5 mai 2017, § 23, Decizia nr. 18 din 17 ianuarie 2017, M. Of. nr. 312 din 2 mai 2017, § 23, și Decizia nr. 651 din 17 octombrie 2017, M. Of. nr. 1000 din 18 decembrie 2017, § 28).
De asemenea, Curtea Constituțională – făcând referire la jurisprudența constantă a CEDO (hotărârile din 23 iulie 1968, 13 iunie 1979, 28 noiembrie 1984, 28 mai 1985, 16 septembrie 1996, 18 februarie 1999 și, respectiv, 6 iulie 2004, pronunțate în cauzele „Aspecte privind regimul lingvistic în școlile belgiene” împotriva Belgiei, § 10, Marckx împotriva Belgiei, § 33, Rasmussen împotriva Danemarcei, §§ 35, 38 și 40, Abdulaziz, Cabales și Balkandali împotriva Regatului Unit, § 72, Gaygusuz împotriva Austriei, § 42, Larkos împotriva Ciprului, § 29, și, respectiv, Bocancea și alții împotriva Moldovei, § 24) – a reținut că aplicarea unui tratament diferit unor cazuri egale este discriminatorie atunci când nu este justificată în mod obiectiv și rezonabil, aceasta însemnând că nu urmărește un scop legitim sau nu păstrează un raport rezonabil de proporționalitate între mijloacele folosite și scopul urmărit prin tratamentul inegal (Decizia nr. 270 din 23 aprilie 2015, M. Of. nr. 420 din 12 iunie 2015, § 25, Decizia nr. 368 din 30 mai 2017, M. Of. nr. 566 din 17 iulie 2017, § 25, Decizia nr. 573 din 20 septembrie 2018, M. Of. nr. 959 din 13 noiembrie 2018, § 30, și Decizia nr. 535 din 24 septembrie 2019, M. Of. nr. 1.026 din 20 decembrie 2019, § 25).[68]
Dreptul la un recurs efectiv, consacrat de dispozițiile art. 13 din Convenție, prin Decizia nr. 485 din 17 septembrie 2019, § 44, nu semnifică asigurarea unei căi de atac împotriva unei hotărâri judecătorești, ci impune existența în dreptul intern a unei căi procedurale care să permită prevalarea de drepturile și libertățile consacrate de Convenție. Astfel, potrivit jurisprudenței CEDO , dispozițiile art. 13 din Convenție garantează o cale legală internă care să ofere posibilitatea de a obține examinarea pe fond a unei „plângeri admisibile” întemeiate pe prevederile Convenției și să asigure un remediu adecvat (Hotărârea CEDO din 16 iulie 2014, Cauza Alisic și alții împotriva Bosniei și Herțegovinei, Croației, Serbiei, Sloveniei și Fostei Republici Iugoslave a Macedoniei, § 131). Or, dispozițiile art. 341 C. pr. pen. – prin reglementarea procedurii plângerii împotriva soluțiilor de neurmărire sau netrimitere în judecată – sunt de natură a asigura îndeplinirea acestei exigențe convenționale, așa cum a statuat Curtea Constituțională prin Decizia nr. 434 din 22 iunie 2017, § 30. [69]
Totuși, din reglementarea atribuțiilor pe care funcția exercitată de judecătorul de cameră preliminară le presupune, activitatea acestuia nu privește fondul cauzei, actul procesual exercitat de către acesta neantamând și nedispunând, în sens pozitiv sau negativ; cu privire la elementele esențiale ale raportului de conflict: faptă, persoană și vinovăție. Astfel, potrivit prevederilor art. 342 C. pr. pen. competența judecătorului de cameră preliminară constă în verificarea, după trimiterea în judecată, a competenței și legalității sesizării instanței, în verificarea legalității administrării probelor și a efectuării actelor de către organele de urmărire penală, totodată, judecătorul de cameră preliminară, potrivit art. 342 C. pr. pen., își va exercita atribuțiile după trimiterea în judecată a inculpatului, rechizitoriul constituind actul de sesizare a instanței de judecată.
Din această perspectivă, trebuie stabilit în ce măsură principiile invocate de autorii excepției sunt incidente în această fază procesuală.
În ceea ce privește prevederile art. 6 § 1 din C.E.D.H., CEDO a reținut că conceptul de „acuzație în materie penală” are o semnificație „autonomă“, independentă de clasificările utilizate de sistemele juridice naționale ale statelor membre. Conceptul de „acuzație” trebuie înțeles în sensul Convenției. Prin urmare, acesta poate fi definit drept „notificarea oficială, din partea autorității competente, privind suspiciunea referitoare la comiterea unei fapte penale”, definiție care depinde, de asemenea, de existența sau absența unor „repercusiuni importante asupra situației (suspectului)” (Hotărârea din 27 februarie 1980 Cauza Deweer împotriva Belgiei, § 46; Hotărârea din 15 iulie 1982 Cauza Eckle împotriva Germaniei, § 73). Totodată, Curtea europeană a raportat definiția noțiunii de „materie penală” la 3 criterii alternative: criteriul calificării interne, cel al naturii faptei incriminate și cel al scopului și severității sancțiunii (Hotărârea din 8 iunie 1976 Cauza Engel și alții împotriva Olandei, §§ 80-85).
Potrivit criteriului calificării interne, textele supuse controlului de constituționalitate fac parte C. pr. pen. . Totodată, astfel cum s-a arătat, potrivit art. 342 C. pr. pen. , judecătorul de cameră preliminară își va exercita atribuțiile după trimiterea în judecată a inculpatului, rechizitoriul constituind, potrivit art. 329 din același act normativ, actul de sesizare a instanței de judecată. Astfel, pe lângă celelalte două modalități reglementate de art. 307 și art. 309 C. pr. pen. , și întocmirea rechizitoriului și trimiterea în judecată a inculpatului, reglementată de art. 327 lit. a) din același cod reprezintă „notificarea oficială, din partea autorității competente, privind suspiciunea referitoare la comiterea unei fapte penale” și, implicit, o acuzație în materie penală.
În ceea ce privește faza prealabilă a procesului (ancheta, instrumentarea cazului) – în cazul dedus judecății aceasta fiind reprezentată de procedura camerei preliminare, procedură prealabilă fazei de judecată -, instanța europeană consideră procedurile penale ca pe un întreg. Pe de altă parte, anumite condiții impuse de art. 6, precum termenul rezonabil sau dreptul la apărare, pot fi, de asemenea, relevante la acest stadiu al procedurii, în măsura în care echitatea procesului poate fi grav încălcată prin nerespectarea inițială a acestor condiții impuse (Hotărârea din 24 noiembrie 1993 Cauza Imbrioscia împotriva Elveției, § 36). Astfel, modul în care se aplică aceste garanții în cursul anchetei preliminare depinde de caracteristicile procedurii și de circumstanțele cauzei (Hotărârea din 8 februarie 1996 Cauza John Murray împotriva Regatului Unit, § 62).
Instanța europeană a considerat prima cerere a reclamantului ca fiind admisibilă deoarece, potrivit celor susținute de către acesta, exista posibilitatea ca rezultatul procedurii referitoare la admisibilitatea probei să fie decisiv pentru stabilirea temeiniciei unei acuzații în materie penală în sensul art. 6 § 1 din Convenție (Hotărârea din 7 ianuarie 2003, Cauza Korellis împotriva Ciprului,). Totodată, în altă cauză, instanța europeană a decis că, deși judecătorul de instrucție nu trebuie să se pronunțe cu privire la temeinicia unei „acuzații în materie penală”, actele pe care le îndeplinește au o influență directă asupra desfășurării și echității procedurii ulterioare, inclusiv asupra procesului propriu-zis. Prin urmare, art. 6 § 1 poate fi considerat aplicabil procedurii de urmărire penală desfășurate de un judecător de instrucție, chiar dacă e posibil ca anumite garanții procedurale prevăzute de art. 6 § 1 să nu se aplice (Hotărârea din 6 ianuarie 2010 Cauza Vera Fernandez-Huidobro împotriva Spaniei, §§ 108 – 114).
Prevederile constituționale referitoare la dreptul la un proces echitabil nu sunt supuse distincțiilor ce se desprind din jurisprudența instanței europene în ceea ce privește aplicarea lor anumitor faze ale procedurilor penale. Soluția legislativă cuprinsă în art. 341 alin. (5) C. pr. pen. , potrivit căreia judecătorul de cameră preliminară se pronunță asupra plângerii împotriva soluțiilor de neurmărire sau netrimitere în judecată „fără participarea petentului, a procurorului și a intimatului” este neconstituțională, încălcând dreptul la un proces echitabil din perspectiva contradictorialității și oralității (Decizia nr. 599 din 21 octombrie 2014) Prevederile art. 6 din Convenție trebuie respectate de legiuitor și atunci când reglementează în domeniul procedurilor penale care nu țin de rezolvarea cauzei pe fond, inclusiv în ceea ce privește procedura desfășurată în camera preliminară.
Contradictorialitatea este definită în doctrină ca dreptul fiecărei părți de a participa la prezentarea, argumentarea și dovedirea pretențiilor sau apărărilor sale precum și dreptul de a discuta și combate susținerile și probele celeilalte părți. Contradictorialitatea se traduce în aducerea la cunoștința celeilalte părți a argumentelor de fapt și de drept, pe de-o parte, și posibilitatea celeilalte părți de a răspunde acestora, pe de altă parte. Astfel, contradictorialitatea este, în primul rând posibilitatea reală de a dezbate în fața judecătorului tot ceea ce este avansat în drept sau în fapt de către adversar și tot ceea ce este prezentat de acesta, probe sau alte documente.
Din perspectiva protejării drepturilor omului, principiul contradictorialității este un element al principiului egalității armelor și al dreptului la un proces echitabil. Astfel, CEDO a statuat că egalitatea armelor este o trăsătură inerentă a unui proces echitabil, care presupune ca fiecărei părți să i se acorde posibilitatea rezonabilă de a prezenta cauza în condiții care să nu o plaseze într-o situație net dezavantajoasă vis-à-vis de adversarul său (Hotărârea din 16 noiembrie 2006 Cauza Klimentyev împotriva Rusiei, § 95).
. Astfel, instanța europeană a statuat ca a existat o încălcare a prevederilor art. 6 § 1 din Convenție, în cazul îi care reclamantul a fost împiedicat să răspundă la observațiile făcute de avocatul-general în fața Curții de Casație și nu i s-a dat o copie a observațiilor acestuia. Inegalitatea a fost exacerbată de participarea avocatului-general, în calitate de consilier, la deliberările instanței (Hotărârea din 30 octombrie 1991 Cauza Borgers împotriva Belgiei, §§ 27-29).
Un aspect fundamental al dreptului la un proces echitabil este acela că, în materie penală, inclusiv elementele ce țin de procedură, ar trebui să se desfășoare într-o manieră contradictorie, trebuind să existe egalitate de arme între acuzare și apărare. Dreptul la un proces în contradictoriu înseamnă, într-un caz penal, că atât procurorului cât și inculpatului trebuie să li se ofere posibilitatea de a avea cunoștință și de a putea aduce observații referitoare la toate probele prezentate sau la observațiile depuse de către cealaltă parte în vederea influențării Deciziei instanței (Hotărârea din 16 februarie 2000 Cauza Rowe și Davis împotriva Regatului Unit, § 60). Legislația națională poate îndeplini această exigență în diverse maniere, dar metoda adoptată de către aceasta trebuie să garanteze ca partea adversă să fie la curent cu depunerea observațiilor și să aibă posibilitatea veritabilă de a le comenta (Hotărârea din 28 august 1991 Cauza Brandstetter împotriva Austriei).
Probele reprezintă elementul central al oricărui proces penal, iar organul de urmărire penală strânge și administrează probe atât în favoarea, cât și în defavoarea suspectului sau inculpatului. Obiectul procedurii camerei preliminare îl constituie verificarea, după trimiterea în judecată, a competenței și a legalității sesizării instanței, precum și verificarea legalității administrării probelor și a efectuării actelor de către organele de urmărire penală. De asemenea, potrivit art. 346 alin. (5) C. pr. pen. , probele care au fost excluse de judecător în această fază nu pot fi avute în vedere la judecarea în fond a cauzei.
Potrivit art. 131 din Constituție, Ministerul Public reprezintă interesele generale ale societății și apără ordinea de drept, precum și drepturile și libertățile cetățenilor, exercitându-și atribuțiile prin procurori constituiți în parchete.
Dreptul la o procedură orală și la o audiere publică este deosebit de important în contextul penal, caz în care o persoană acuzată de o infracțiune penală trebuie, în general, să aibă posibilitatea de a participa la o audiere în primă instanță (Hotărârea din 20 iulie 2000 Cauza Tierce și alții împotriva San Marino, § 94). În cazul în care este vorba despre un singur grad de jurisdicție și în cazul în care problemele nu sunt „extrem de tehnice” sau „pur legale”, trebuie să existe o procedură orală, procedurile scrise nefiind suficiente (Hotărârea din 10 decembrie 2009 Cauza Koottummel împotriva Austriei, §§ 18-21).
În schimb, folosirea procedurilor scrise în căile de atac este, în general, acceptată ca fiind compatibilă cu art. 6. O procedură orală poate să nu fie necesară în căile de atac atunci când nu există probleme cu credibilitatea martorilor, nu sunt contestate faptele, părților le sunt oferite posibilități adecvate de a-și prezenta cazurile lor în scris și de a contesta dovezile aduse împotriva lor (Hotărârea din 8 ianuarie 2009 Cauza Schlumpf împotriva Elveției, §§ 65-70; Hotărârea din 10 martie 2009 Cauza Igual Coll împotriva Spaniei, §§ 28-38).
Având în vedere că standardul de protecție oferit de dispozițiile Convenției și de jurisprudența instanței europene este unul minimal, Legea fundamentală sau jurisprudența Curții Constituționale putând oferi un standard mai ridicat de protecție a drepturilor, potrivit prevederilor art. 20 alin. (2) din Constituție și art. 53 din Convenție, instanța de contencios constituțional a statuat că garanțiile prevăzute de art. 6 § 1 din Convenție și de art. 21 alin. (3) din Constituție se aplică, în materie penală, nu numai procedurii de fond a litigiului, ci și în procedura camerei preliminare, oferind o protecție sporită celei regăsite la nivelul Convenției.
În ceea ce privește dreptul la o procedură orală, numai în cadrul unor dezbateri desfășurate oral procesul poate fi urmărit efectiv, în succesiunea fazelor sale, de către părți. Totodată, dreptul la o procedură orală conține și dreptul inculpatului, al părții civile și al părții responsabile civilmente de a fi prezente în fața instanței. Acest principiu asigură contactul nemijlocit între judecător și părți, făcând ca expunerea susținerilor formulate de părți să respecte o anumită ordine și facilitând astfel stabilirea corectă a faptelor.[70]
Prin Decizia nr. 803 din 5 decembrie 2017, M. Of. nr. 161 din 21 februarie 2018, analizând critici similare celor formulate în prezenta cauză cu privire la dispozițiile art. 345 alin. (1) și ale art. 346 alin. (1) și (41) C. pr. pen. , s-a statuat că nu poate reține criticile referitoare la lipsa publicității în această procedură, în condițiile în care judecătorul de cameră preliminară se pronunță „în camera de consiliu”. Publicitatea, ca principiu al ședinței de judecată, constă în posibilitatea pe care o are orice persoană de a asista la desfășurarea judecății și este un mijloc de a prezerva încrederea opiniei publice în instanțele judecătorești. Consacrarea sa este asigurată de dispozițiile art. 6 § 1 din C.E.D.H. potrivit cărora orice persoană are dreptul la judecarea în mod public a cauzei sale de către o instanță care va hotărî, între altele, asupra temeiniciei oricărei acuzații în materie penală.
CEDO a subliniat importanța acestui principiu procesual, statuând că publicitatea procedurilor organelor judiciare la care se referă art. 6 § 1 are ca scop protejarea justițiabililor împotriva unei „justiții secrete” și vizează dezbaterile propriu-zise ale procesului (Hotărârea din 26 septembrie 1995, Cauza Diennet împotriva Franței, § 33). Totodată, instanța europeană a reținut că procedurile ce pot fi derulate în apel, precum și procedurile ce implică doar aspecte de legalitate sunt în concordanță cu cerințele art. 6 din Convenție, deși apelantului nu i s-a dat posibilitatea de a fi ascultat personal de către instanța de apel (Hotărârea din 29 octombrie 1991, Cauza Jan Ake Andersson împotriva Suediei, § 27, și Hotărârea din 27 martie 1998, Cauza K.D.B. împotriva Olandei, § 39).
Împrejurarea că judecătorul de cameră preliminară soluționează cererile și excepțiile formulate ori excepțiile ridicate din oficiu, în camera de consiliu, în condițiile art. 345 alin. (1) C. pr. pen. ori în condițiile art. 346 alin. (1) C. pr. pen. , dispune începerea judecății, de asemenea, în camera de consiliu, în situația în care nu s-au formulat cereri și excepții în termenele prevăzute la art. 344 alin. (2) și alin. (3) și nici nu sau ridicat din oficiu excepții, este în deplină concordanță cu prevederile art. 127 din Legea fundamentală, potrivit cărora „Ședințele de judecată sunt publice, afară de cazurile prevăzute de lege“. Aceasta cu atât mai mult cu cât, potrivit argumentelor dezvoltate în Decizia nr. 641 din 11 noiembrie 2014, M. Of. nr. 887 din 5 decembrie 2014, Curtea Constituțională a cenzurat absența contradictorialității și oralității procedurii instituite în fața judecătorului de cameră preliminară.[71]
Un element al principiului egalității armelor și al dreptului la un proces echitabil îl reprezintă contradictorialitatea. CEDO a statuat că egalitatea armelor este o trăsătură inerentă a unui proces echitabil, ce presupune ca fiecărei părți să i se acorde posibilitatea rezonabilă de a prezenta cauza în condiții care să nu o plaseze într-o situație net dezavantajoasă în raport cu adversarul său (Hotărârea din 16 noiembrie 2006, Cauza Klimentyev împotriva Rusiei, § 95). Dreptul la un proces în contradictoriu înseamnă, într-un caz penal, că atât procurorului, cât și inculpatului trebuie să li se ofere posibilitatea de a avea cunoștință și de a putea aduce observații referitoare la toate probele prezentate sau la observațiile depuse de către cealaltă parte în vederea influențării Deciziei instanței (Hotărârea din 16 februarie 2000, Cauza Rowe și Davis împotriva Regatului Unit, § 60). Legislația națională poate îndeplini această exigență în diverse maniere, dar metoda adoptată de către aceasta trebuie să garanteze ca partea adversă să fie la curent cu depunerea observațiilor și să aibă posibilitatea veritabilă de a le comenta (Hotărârea din 28 august 1991, Cauza Brandstetter împotriva Austriei).
În condițiile în care părților și persoanei vătămate li se comunică actul de sesizare a instanței, acestea având posibilitatea reală de a formula cereri și de a invoca excepții cu privire la legalitatea sesizării instanței, legalitatea administrării probelor și a efectuării actelor de către organele de urmărire penală, iar, în măsura în care acestea sunt formulate, de a aduce comentarii referitoare la tot ceea ce este avansat în drept sau în fapt de către adversar, în cadrul unor dezbateri desfășurate oral, în procedura de fond a camerei preliminare, în condițiile art. 345 alin. (1) C. pr. pen. – norma procesual penală criticată nu contravine dispozițiilor constituționale referitoare la dreptul la un proces echitabil. De asemenea, Curtea nu a putut reține vreo restrângere a exercițiului dreptului la apărare prin prevederile legale supuse controlului de constituționalitate. Dreptul la apărare, reglementat la art. 24 din Constituție, conferă oricărei părți implicate într-un proces, potrivit intereselor sale și indiferent de natura procesului, posibilitatea de a utiliza toate mijloacele prevăzute de lege pentru a invoca în apărarea sa fapte sau împrejurări. Acest drept presupune participarea la ședințele de judecată, folosirea mijloacelor de probă, invocarea excepțiilor prevăzute de legea procesual penală, exercitarea oricăror alte drepturi procesual penale și posibilitatea de a beneficia de serviciile unui apărător.[72]
Contradictorialitatea reprezintă un element al principiului egalității armelor și al dreptului la un proces echitabil. De asemenea, CEDO a statuat că egalitatea armelor este o trăsătură inerentă a unui proces echitabil, ce presupune ca fiecărei părți să i se acorde posibilitatea rezonabilă de a prezenta cauza în condiții care să nu o plaseze într-o situație net dezavantajoasă în raport cu adversarul său (Hotărârea din 16 noiembrie 2006, Cauza Klimentyev împotriva Rusiei, § 95). Dreptul la un proces în contradictoriu înseamnă, în materie penală, că atât procurorului, cât și inculpatului trebuie să li se ofere posibilitatea de a avea cunoștință și de a putea aduce observații cu privire la toate probele prezentate de către cealaltă parte în vederea influențării Deciziei instanței (Hotărârea din 16 februarie 2000, Cauza Rowe și Davis împotriva Regatului Unit, § 60). Legislația națională poate îndeplini această exigență în diverse maniere, dar metoda adoptată de către aceasta trebuie să garanteze ca partea adversă să fie la curent cu depunerea observațiilor și să aibă posibilitatea veritabilă de a le comenta (Hotărârea din 28 august 1991, Cauza Brandstetter împotriva Austriei).
„Instanța judecă în complet de judecată, a cărui compunere este cea prevăzută de lege, încălcarea dispozițiilor privind compunerea completului de judecată fiind sancționată cu nulitatea absolută, în condițiile art. 281 C. pr. pen. Instanța nu este compusă potrivit legii în cazul în care sunt încălcate prevederile din legea privind organizarea judiciară sau din legile speciale referitoare la compunerea completului de judecată dintr-un judecător, din 2 judecători sau din 3 judecători” (Decizia nr. 718 din 6 octombrie 2020, M. Of. nr. 5 din 5 ianuarie 2021, § 75). „Pentru ca organizarea puterii judecătorești să nu devină în sine aleatorie și pentru a nu permite apariția unor elemente de arbitrariu, legiuitorul constituant a stabilit că procedura de judecată se stabilește prin lege, iar cu privire specială asupra Înaltei Curți de Casație și Justiție a consacrat faptul că atât compunerea sa, cât și regulile de funcționare se stabilesc prin lege organică. Astfel, atunci când legiuitorul constituțional se referă la compunerea instanței supreme – noțiune autonomă folosită de Constituție – nu are în vedere numărul total de judecători al acesteia, ci organizarea și compunerea secțiilor, secțiilor unite, completurilor de judecată care realizează funcția sa jurisdicțională. Astfel, se constată că legiuitorul constituțional a dat o mare importanță ordonării acțiunii puterii judecătorești atât la nivelul instanței supreme, cât și la nivelul celorlalte instanțe inferioare. Această construcție constituțională a dus la calificarea la nivel legal a aspectelor referitoare la compunerea instanței judecătorești, ca fiind norme de procedură de ordine publică. De aceea, încălcarea prevederilor legii referitoare la compunerea completului de judecată exprimă o exigență de ordine publică, a cărei încălcare atrage nulitatea absolută a actelor pronunțate de acesta. O astfel de viziune asigură coerență acțiunii puterii judecătorești, garantând, în același timp, independența și imparțialitatea judecătorului […]. Normele cu caracter organic privitoare la compunerea tribunalului sunt menite să asigure încrederea publicului în actul de justiție.” (Decizia nr. 685 din 7 noiembrie 2018, M. Of. nr. 1.021 din 29 noiembrie 2018, §§ 177, 178 și 187).
Drept efect al principiului nemijlocirii, se menține regula unicității completului de judecată, care trebuie să rămână același în tot cursul judecării cauzei. Continuitatea completului de judecată este prevăzută și de dispozițiile art. 11 din Legea nr. 304/2004 privind organizarea judiciară. De asemenea, jurisprudența CEDO obligă la luarea în considerare a principiului continuității completului de judecată, prin prisma exigențelor regulii nemijlocirii ce decurge din art. 6 § 1 din Convenție (v Hotărârea din 2 decembrie 2014, Cauza Cutean împotriva României, §§ 60 și 61, sau Hotărârea din 7 martie 2017, Cauza Cerovsek și Bozicnik împotriva Sloveniei, § 43). În Hotărârea din 2 decembrie 2014, Cauza Cutean împotriva României, instanța de la Strasbourg a reamintit că, potrivit principiului nemijlocirii, într-un proces penal hotărârea trebuie luată de judecătorii care au fost prezenți la procedură și la procesul de administrare a probelor. Totuși, nu se poate considera că aceasta constituie o interdicție a schimbării compunerii completului de judecată în timpul unui proces. Pot apărea factori administrativi sau procedurali foarte evidenți care să facă imposibilă participarea în continuare a unui judecător într-un proces. De asemenea, pot fi luate măsuri pentru a se asigura că judecătorii care continuă să judece cauza au înțeles în mod corespunzător probele și argumentele, de pildă, prin asigurarea disponibilității în formă scrisă a declarațiilor, în cazul în care credibilitatea martorilor în chestiune nu este pusă la îndoială, sau prin noi ascultări ale argumentelor relevante sau ale martorilor importanți înaintea completului nou-format (Decizia nr. 718 din 6 octombrie 2020, § 81). În vederea respectării dreptului la un proces echitabil și a continuității completului de judecată este necesar ca hotărârea judecătorească, actul final și de dispoziție al instanței prin care se soluționează cu autoritate de lucru judecat litigiul dintre părți, să fie rezultatul activității de deliberare la care să participe judecătorii care au calitatea de membri ai completului în fața căruia a avut loc dezbaterea (Decizia nr. 718 din 6 octombrie 2020, § 83).
Sensul art. 124 alin. (1) din Constituție este acela că instanțele judecătorești care înfăptuiesc justiția, potrivit art. 126 alin. (1) din Constituție, trebuie să respecte legea, de drept material sau procesual, aceasta fiind cea care guvernează toate raporturile sociale deduse judecății. Dispoziția constituțională consacră principiul legalității actului de justiție și trebuie corelată cu prevederea art. 16 alin. (2) din Constituție, care prevede că „Nimeni nu este mai presus de lege”, și cu cea a art. 124 alin. (3) din Constituție, care prevede alte două principii constituționale: independența judecătorului și supunerea lui numai legii. Aceste dispoziții fundamentează activitatea instanțelor judecătorești, pe de o parte, și fixează poziția lor față de lege, pe de altă parte. Atribuțiile judecătorului implică identificarea normei incidente, analiza conținutului său și o necesară aplicare a acesteia la faptele juridice pe care le-a stabilit. Astfel, în activitatea sa de înfăptuire a justiției, judecătorul interpretează legea, realizând un echilibru între spiritul și litera ei, între exigențele de redactare și scopul urmărit de legiuitor, și o aplică raportului conflictual dedus judecății, soluționându-l printr-o hotărâre judecătorească, întemeiată pe un raționament juridic, care stabilește soluția judicioasă aplicabilă situației de fapt care a generat conflictul.
Totodată, instanța de control constituțional a făcut referire la considerentele Hotărârii din 7 martie 2017, Cauza Cerovsek și Bozicnik împotriva Sloveniei, prin care Curtea europeană a statuat că judecătorii care nu au participat la proces nu pot motiva și semna hotărârea judecătorească pentru că nu pot oferi garanția că s-a realizat o bună administrare a actului de justiție.
Având în vedere că art. 406 alin. (2) C. pr. pen. reglementează, în mod expres, ca redactarea hotărârii să se realizeze de către judecătorul care a soluționat procesul, care a luat parte la dezbateri și la deliberare, iar nu de către cel care semnează pentru cel/cei împiedicat/împiedicați să semneze, în condițiile art. 406 alin. (4) din același act normativ, Curtea nu poate reține că norma procesual penală criticată este contrară dispozițiilor constituționale invocate. Premisa legii procesual penale în vigoare este că hotărârea se redactează de unul dintre judecătorii care au soluționat procesul, spre deosebire de hotărârea Cauza Cerovsek și Bozicnik împotriva Sloveniei, în care instanța de contencios european a fost chemată să determine dacă reclamanții au avut parte de un proces echitabil, în condițiile în care motivarea Deciziei de condamnare pronunțate de instanța națională nu a fost a judecătorului care a pronunțat-o, ci a altui judecător, care nu a participat la proces.
Semnarea hotărârii în condițiile art. 406 alin. (4) C. pr. pen. poate crea părților impresia că hotărârea a fost redactată de un judecător care nu a participat la dezbateri, însă cei interesați au posibilitatea de a identifica persoana redactorului, atât timp cât art. 131 alin. (5) din Regulamentul de ordine interioară al instanțelor judecătorești, aprobat prin Hotărârea Plenului Consiliului Superior al Magistraturii nr. 1.375/2015, cu modificările și completările ulterioare, impune ca mențiunea privind inițialele acestuia să fie trecută pe ultima pagină a hotărârii judecătorești tehnoredactate. În acest sens, se prevede că „(5) Hotărârile tehnoredactate vor purta, pe ultima pagină, următoarele mențiuni: data tehnoredactării, inițialele redactorului și ale tehnoredactorului (judecători, magistrați-asistenți sau asistenți judiciari) și numărul exemplarelor, iar la instanțele de control judiciar se va trece numele judecătorilor care au pronunțat hotărârile supuse controlului. […]”.
Susținerea autorului excepției potrivit căreia în situația în care hotărârea este tehnoredactată de o altă persoană și este semnată de președintele instanței există posibilitatea ca motivarea să nu fie redactată de către judecătorul care a participat la dezbateri și la deliberări este contrazisă de conținutul normei procesual penale a art. 406 alin. (2) și, de altfel, constituie o chestiune de ordin procesual. De altfel, prin Hotărârea din 9 decembrie 1994, Cauza Ruiz Torija împotriva Spaniei, § 29, instanța europeană a arătat că „problema de a ști dacă o instanță și-a încălcat obligația de a motiva ce decurge din art. 6 din Convenție nu se poate analiza decât în lumina circumstanțelor speței”. Cu alte cuvinte, motivele de neconstituționalitate privesc și o chestiune de ordin procesual care, în opinia autorului, determină incidența sancțiunii absolute a hotărârii instanței de fond, prin raportare la o situație particulară existentă în cauza penală, generată de pensionarea judecătorului fondului, ulterior pronunțării soluției și motivării hotărârii. Or, cu privire la susținerile ce vizează analiza legalității hotărârii judecătorești pronunțate de prima instanță, Curtea Constituțională nu este competentă să se pronunțe, acest aspect intrând în competența instanței judecătorești ierarhic superioare în cadrul căilor de atac prevăzute de lege. [74]
Dispozițiile contestate nu contravin principiului independenței judecătorilor, deoarece, dimpotrivă, ele fiind o reflectare a acestuia, care reprezintă garanția constituțională a “nesupunerii” judecătorului unei alte puteri, unor altor persoane sau interese, dinăuntrul sau din afara sistemului judiciar, și a “supunerii” sale doar legii, astfel încât orice structură de subordonare sau de comandă asupra acestuia este exclusă și nu îi poate afecta independența. Noțiunea de “lege” este folosită în sensul său larg, care include, pe lângă Legea fundamentală, toate celelalte acte normative, cu forță juridică echivalentă legii sau inferioară acesteia, care constituie ansamblul normativ pe care trebuie să se fundamenteze actul de justiție (v Decizia nr. 799 din 17 iunie 2011, M. Of. nr. 440 din 23 iunie 2011).
Cât privește sintagma „îndoială rezonabilă” conținută de dispozițiile art. 396 alin. (2), (3) și (4) C. pr. pen. , Curtea a reținut, în Decizia nr. 778 din 17 noiembrie 2015, M. Of. nr. 111 din 12 februarie 2016, că aceasta este de sorginte jurisprudențial-europeană, înțelesul fiind regăsit, de exemplu, în Hotărârea din 11 iulie 2006, Cauza Boicenco împotriva Republicii Moldova, § 104, potrivit căreia standardul de probă “dincolo de un dubiu rezonabil” permite deducerea sa și din coexistența unor concluzii suficient de întemeiate, clare și concordante sau a unor prezumții de fapt similare și incontestabile.
Standardul probei dincolo de orice îndoială rezonabilă își are originea în modul de reglementare a sistemului probator, referitor la care doctrina identifică două orientări majore: cea a capacității probelor de a convinge, respectiv de a conduce la formarea convingerii intime a judecătorului aflat în situația de a soluționa o cauză penală, orientare specifică sistemului de drept continental, și cea a capacității probelor de a demonstra vinovăția, dincolo de orice îndoială rezonabilă, specifică sistemului de drept anglo-saxon și jurisprudenței CEDO (Decizia nr. 47 din 16 februarie 2016, M. Of. nr. 323 din 27 aprilie 2016). Din analiza sistematică a întregului Cod de procedură penală rezultă înlocuirea de către legiuitor în cuprinsul noii reglementări a orientării specifice dreptului continental, bazată pe formarea convingerii intime a judecătorului, care a existat în Codul de procedură penală din 1968, cu cea de-a doua orientare, preluată în legislația românească din jurisprudența CEDO . Acest aspect a fost reținut și în expunerea de motive a Codului de procedură penală, care subliniază că “proiectul noului Cod de procedură penală își păstrează caracterul predominant continental european, dar, ca noutate, introduce multe elemente de tip adversarial, adaptate corespunzător la propriul nostru sistem legislativ“. Așadar, judecătorul trebuie convins “dincolo de orice dubiu rezonabil” de către procuror sau de către părți, el neavând sarcina de a administra probe pentru aflarea adevărului, așa cum se întâmpla sub imperiul vechiului cod, decât în mod subsidiar pentru formarea convingerii sale, astfel cum rezultă din prevederile art. 100 alin. (2) C. pr. pen. Preluarea în sistemul continental a standardului probei dincolo de orice îndoială rezonabilă, specific sistemelor adversariale, este rezultatul tendinței de obiectivizare a standardului convingerii intime a judecătorului care, în esența sa, presupune un grad apreciabil de subiectivitate. Acest standard poate fi pe deplin înțeles doar prin raportare la standardul în dubio pro reo, care, la rândul său, constituie o garanție a prezumției de nevinovăție și reflectă modul în care principiul aflării adevărului, consacrat la art. 5 C. pr. pen. , este aplicat în materia probațiunii. El se referă la faptul că, în măsura în care dovezile administrate pentru susținerea vinovăției celui acuzat conțin o informație îndoielnică tocmai cu privire la vinovăția făptuitorului, în legătură cu fapta imputată, instanțele judecătorești nu își pot forma o convingere care să se constituie într-o certitudine și, de aceea, ele trebuie să concluzioneze în sensul nevinovăției acuzatului și să îl achite.
Standardul probei dincolo de orice îndoială rezonabilă din cuprinsul dispozițiilor art. 396 alin. (2), (3) și (4) C. pr. pen. constituie o garanție procesuală a aflării adevărului și, implicit, a dreptului la un proces echitabil. De asemenea, acest standard asigură respectarea prezumției de nevinovăție până la momentul asumării de către judecător a convingerii cu privire la vinovăția inculpatului, dincolo de orice îndoială rezonabilă, asumare concretizată prin pronunțarea hotărârii judecătorești de condamnare. [75]
Punerea în discuția părților a noii încadrări juridice și informarea inculpatului referitor la dreptul de a cere lăsarea cauzei mai la urmă sau amânarea judecății, pentru a-și pregăti apărarea, astfel cum prevede art. 386 alin. (1) C. pr. pen., are semnificația unei „simple menționări a posibilității teoretice ca instanța să ajungă la o concluzie diferită de cea a parchetului în ceea ce privește încadrarea infracțiunii” (potrivit jurisprudenței instanței CEDO), insuficientă pentru exercitarea în mod efectiv a dreptului la apărare și pentru menținerea caracterului echitabil al procedurii. Formularea cu caracter general și imperativ a normei procesuale referitoare la obligativitatea punerii în discuție de către instanță a oricărei schimbări de încadrare juridică, precum și modalitatea specifică în care este reglementată desfășurarea unei atare proceduri în fața instanței constituie o garanție ca părțile să nu fie surprinse de o altă încadrare juridică a faptelor și ca ele să nu fie lipsite de posibilitatea de a pune concluzii cu privire la această nouă eventualitate. Respectarea de către instanța de judecată a obligațiilor reglementate în art. 386 alin. (1) C. pr. pen., în condițiile în care aceasta se pronunță cu privire la schimbarea încadrării juridice date faptei prin actul de sesizare la finalul procesului, prin hotărâre judecătorească, sentință sau decizie, nu este în măsură să mențină caracterul echitabil al procesului penal și exercitarea în mod efectiv de către inculpat a dreptului la apărare în procesul penal (§ 40).
Pentru asigurarea caracterului echitabil al procesului penal și în vederea exercitării în mod efectiv a dreptului la apărare de către inculpat, singura interpretare care asigură textului criticat – art. 386 alin. (1) C. pr. pen. – conformitatea cu dispozițiile din Constituție și C.E.D.H. este aceea care impune ca schimbarea încadrării juridice date faptei prin actul de sesizare să se realizeze de către instanța de judecată prin hotărâre care nu soluționează fondul cauzei, ulterior punerii în discuția părților a noii încadrări juridice a faptei, însă anterior soluționării fondului cauzei (§ 46).[76]
Având în vedere că, potrivit art. 29 alin. (3) din Legea nr. 47/1992, „nu pot face obiectul excepției prevederile constatate ca fiind neconstituționale printr-o decizie anterioară a Curții Constituționale” și că Decizia nr. 250 din 16 aprilie 2019, este publicată ulterior sesizării instanței de contencios constituțional în prezenta cauză, excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 386 alin. (1) C. pr. pen. a devenit inadmisibilă. [77]
Cât privește dispozițiile art. 396 alin. (2), (3) și (4) C. pr. pen., cu referire la sintagma „îndoială rezonabilă”, Curtea reține că, prin deciziile nr. 217 din 4 aprilie 2017, M. Of. nr. 617 din 31 iulie 2017, și nr. 778 din 17 noiembrie 2015, M. Of. nr. 111 din 12 februarie 2016, a constatat că aceasta este de sorginte jurisprudențial-europeană, înțelesul fiind regăsit, de exemplu, în Hotărârea din 11 iulie 2006, Cauza Boicenco împotriva Republicii Moldova, § 104, potrivit căreia standardul de probă „dincolo de un dubiu rezonabil” permite deducerea sa și din coexistența unor concluzii suficient de întemeiate, clare și concordate sau a unor prezumții de fapt similare și incontestabile.
Standardul probei dincolo de orice îndoială rezonabilă își are originea în modul de reglementare a sistemului probator, referitor la care doctrina identifică două orientări majore: cea a capacității probelor de a convinge, respectiv de a conduce la formarea convingerii intime a judecătorului aflat în situația de a soluționa o cauză penală, orientare specifică sistemului de drept continental, și cea a capacității probelor de a demonstra vinovăția, dincolo de orice îndoială rezonabilă, specifică sistemului de drept anglo-saxon și jurisprudenței CEDO . ( Decizia nr. 47 din 16 februarie 2016, M. Of. nr. 323 din 27 aprilie 2016 ) Din analiza sistematică a întregului Cod de procedură penală rezultă înlocuirea de către legiuitor, în cuprinsul noii reglementări, a orientării specifice dreptului continental bazate pe formarea convingerii intime a judecătorului, care a existat în Codul de procedură penală din 1968, cu cea de-a doua orientare, preluată în legislația românească din jurisprudența CEDO .
Acest aspect a fost reținut și în expunerea de motive a Codului de procedură penală, care subliniază că „proiectul noului Cod de procedură penală își păstrează caracterul predominant continental european, dar, ca noutate, introduce multe elemente de tip adversarial, adaptate corespunzător la propriul nostru sistem legislativ“. Așadar, judecătorul trebuie convins „dincolo de orice dubiu rezonabil” de către procuror sau de către părți, el neavând sarcina de a administra probe pentru aflarea adevărului, așa cum se întâmpla sub imperiul vechiului cod, decât în mod subsidiar pentru formarea convingerii sale, astfel cum rezultă din prevederile art. 100 alin. (2) C. pr. pen.
Statutul procurorului este determinat de dispozițiile art. 132 din Constituție, care, în alin. (1), stabilesc că procurorii își desfășoară activitatea potrivit principiului legalității, al imparțialității și al controlului ierarhic, sub autoritatea ministrului justiției. Din acest text constituțional rezultă, fără dubiu, o legătură a Ministerului Public cu puterea executivă, care este determinată de faptul că aceasta din urmă reprezintă interesele societății în mod permanent și continuu, iar Ministerul Public, potrivit art. 131 alin. (1) din Constituție, reprezintă și el în activitatea judiciară interesele generale ale societății și apără ordinea de drept, precum și drepturile și libertățile cetățenilor. „Este adevărat că Ministerul Public face parte, potrivit Constituției, din «autoritatea judecătorească». Totuși, el reprezintă o magistratură specială, care nu îndeplinește atribuții de natură jurisdicțională. În sensul prevederilor art. 131 alin. (1) din Constituție, procurorii își desfășoară activitatea «sub autoritatea ministrului justiției», organ esențialmente executiv, fiind, pe cale de consecință, ei înșiși agenți ai autorității executive” (Decizia nr. 73 din 4 iunie 1996, M. Of. nr. 255 din 22 octombrie 1996, sau Decizia nr. 259 din 24 septembrie 2002, M. Of. nr. 770 din 23 octombrie 2002).
CEDO a subliniat că, pe terenul art. 6 § 1 din C.E.D.H. , în România, procurorii, acționând în calitate de reprezentanți ai Ministerului Public, subordonați, mai întâi, procurorului general, apoi ministrului justiției, nu îndeplinesc condiția de independență în raport cu puterea executivă; or, independența față de executiv este inclusă printre garanțiile pe care le presupune noțiunea de „magistrat”, în sensul art. 5 § 3 din Convenție(Hotărârea din 22 mai 1998, Cauza Vasilescu împotriva României, §§ 40 și 41, sau Hotărârea din 3 iunie 2003, Cauza Pantea împotriva României, § 238); mai mult, această jurisprudență a CEDO a fost reflectată și în jurisprudența Curții Constituționale (v, în acest sens, Decizia nr. 629 din 8 octombrie 2015, M. Of. nr. 868 din 20 noiembrie 2015, § 17). Procurorii nu pot invoca o poziție de independență, asemenea judecătorilor, cu privire la care art. 124 alin. (3) prevede expres că „Judecătorii sunt independenți și se supun numai legii”, din moment ce activitatea acestora se desfășoară sub control ierarhic și sub autoritatea ministrului justiției.
În temeiul Constituției și al Legii nr. 304/2004 privind organizarea judiciară, M. Of. nr. 827 din 13 septembrie 2005, cu modificările și completările ulterioare, procurorii din fiecare parchet sunt subordonați conducătorului parchetului respectiv, iar conducătorul unui parchet este subordonat conducătorului parchetului ierarhic superior din aceeași circumscripție (art. 65 din lege). Potrivit prevederilor art. 64 alin. (1), (3) și (4) din Legea nr. 304/2004, dispozițiile procurorului ierarhic superior, date în scris și în conformitate cu legea, sunt obligatorii pentru procurorii din subordine; soluțiile adoptate de procuror pot fi infirmate motivat de către procurorul ierarhic superior, când sunt apreciate ca fiind nelegale sau netemeinice, iar lucrările repartizate unui procuror pot fi trecute altui procuror (i) în cazul suspendării sau încetării calității de procuror; (ii) în absența sa, dacă există cauze obiective care justifică urgența și care împiedică rechemarea sa; (iii) când lasă cauza în nelucrare în mod nejustificat mai mult de 30 de zile. În temeiul art. 64 alin. (5) din lege, procurorul poate contesta la Secția pentru procurori a Consiliului Superior al Magistraturii, în cadrul procedurii de verificare a conduitei procurorilor, măsura dispusă de procurorul ierarhic superior.
Procurorii nu pot invoca o poziție de independență, asemenea judecătorilor, din moment ce activitatea acestora se desfășoară sub control ierarhic și sub autoritatea ministrului justiției (Decizia nr. 358 din 30 mai 2018, M. Of. nr. 473 din 7 iunie 2018, § 89). Prin urmare, având în vedere că procurorul nu este independent în structura Ministerului Public, ci subordonat ierarhic, nu se pot reglementa garanții aferente imparțialității obiective care ar afecta în substanța sa conceptul constituțional de control ierarhic.
Repartizarea aleatorie a cauzelor transgresează autonomia funcțională de care beneficiază procurorul și afectează însăși esența controlului ierarhic. Curtea nu a exclus însă posibilitatea ca legiuitorul să reglementeze măsuri care să crească gradul de imparțialitate obiectivă a procurorului, însă, în structurarea acestora, privite global, să nu afecteze substanța controlului ierarhic, fiind necesar să se mențină un just echilibru între garanțiile legale de imparțialitate obiectivă astfel reglementate și esența controlului ierarhic. Totodată, Curtea a subliniat că tensiunea normativă dintre un concept constituțional și cel legal nu poate să ducă la denaturarea normei constituționale, astfel încât normele legale trebuie să se modeleze în funcție de exigențele constituționale.
Soluția legislativă privind repartizarea aleatorie a cauzelor în ceea ce îi privește pe procurori contravine principiului constituțional al subordonării ierarhice, statuat la art. 132 alin. (1) din Constituție, care îndrituiește procurorul ierarhic superior să dispună cu privire la modul în care sunt administrate cauzele la nivelul parchetului pe care îl conduce, inclusiv sub aspectul repartizării lor, în funcție de numărul de cauze aflate în cercetare pe rolul parchetului, de complexitatea lor, precum și de specializarea procurorilor din subordine. Prin urmare, Curtea a constatat că dispozițiile art. I § 5 din Legea pentru modificarea și completarea Legii nr. 135/2010 privind Codul de procedură penală, precum și pentru modificarea și completarea Legii nr. 304/2004 privind organizarea judiciară, cu privire la art. 8 alin. (2) C. pr. pen., sunt neconstituționale în ceea ce privește sintagma „sau procurori” din conținutul tezei a doua a acestei norme. Cele constatate în Decizia nr. 633 din 12 octombrie 2018 sunt aplicabile mutatis mutandis și în prezenta cauză.
În baza studiului de drept comparat realizat în cauză, că repartizarea dosarelor penale și a altor lucrări se realizează de către procurorul ierarhic superior, având în vedere diverse criterii obiective ce privesc specializarea procurorilor, respectiv aptitudinile, experiența acestora, numărul de dosare aflate în lucru, gradul lor de complexitate, specificul fiecărui caz în parte etc.
Astfel, în Croația, art. 35 alin. 3 din Legea Parchetului statuează că procurorii adjuncți lucrează la cauzele care le-au fost repartizate într-o manieră obiectivă și independentă. Distribuirea dosarelor este reglementată prin Regulamentul Parchetului. Potrivit art. 115 din aceeași lege, însărcinările Parchetului sunt distribuite la începutul fiecărui an calendaristic, în funcție de tipul de cazuri, ținând cont de diviziunea proporțională a muncii. În Finlanda, secțiunea 5 alin. 1 din Legea nr. 32/2019 privind Parchetul General menționează că dosarele penale pot fi repartizate către parchetele locale într-o manieră care deviază de la împărțirea pe districte, dacă acest lucru este necesar pentru a echilibra volumul de muncă, pentru a facilita o soluționare mai rapidă a cauzelor, pentru a valorifica specializarea procurorilor ori din alte motive speciale. Secțiunea 20 din aceeași lege statuează că dosarele penale trebuie distribuite între procurori într-un mod care să garanteze dreptul părților de a li se analiza cauza într-o manieră independentă, imparțială și promptă. Procurorul general poate stabili ca mai mulți procurori să lucreze la același caz, determinând și diviziunea sarcinilor între aceștia. La fel, și procurorul-șef poate stabili ca mai mulți procurori din subordinea sa să lucreze la același caz. Secțiunea 7 alin. 1 din Decretul Guvernului nr. 798/2019 privind Parchetul General stabilește că dosarele penale trebuie distribuite între procurorii stagiari ținând cont de stadiul pregătirii lor și de gradul de dificultate al speței. În Letonia, conform definiției din secțiunea 30 alin. 1 din Legea de procedură penală, un membru al unui organ de cercetare penală este un procuror sau un agent al unui organ de cercetare penală autorizat să efectueze urmărirea penală care a fost inclus în cadrul unui organ de cercetare penală printr-o Decizia a unui agent competent al unui astfel de organ sau a unui procuror ierarhic superior. Secțiunea 31 alin. 1 stipulează că supraveghetorul direct al unui agent de cercetare penală este șeful organului de cercetare penală sau al unei secții a acestuia ori adjunctul șefului, care a fost desemnat, în conformitate cu regulile de distribuire a îndatoririlor sau printr-un ordin individual, să controleze desfășurarea urmăririi penale. Potrivit alin. 3 § 2 din aceeași secțiune, supraveghetorul direct are îndatorirea de a lua decizii organizatorice importante, cum ar fi să determine criteriile de repartizare a însărcinărilor, să transfere aceste sarcini către alte persoane care coordonează procedura și să conducă urmărirea penală. Secțiunea 37 alin. 1 stabilește că procurorul care supraveghează ancheta este cel căruia i-a fost repartizată investigația în conformitate cu regulile parchetului privind distribuirea îndatoririlor sau printr-un ordin dat într-o anumită anchetă penală. Secțiunea 46 alin. 2 § 2 precizează că procurorul ierarhic superior are dreptul de a desemna un procuror care să supravegheze ancheta, dacă este necesar să se devieze de la principiile de distribuire a dosarelor care au fost aprobate anterior. În Lituania, conform raportului din septembrie 2011 al Organizației pentru Cooperare și Dezvoltare Economică, conducerea Departamentului pentru investigarea crimei organizate și a corupției desemnează procurori să desfășoare ancheta preliminară în cadrul organelor specializate de cercetare penală. Asemenea ordine pot fi date și de procurorul general, precum și de adjunctul său. Aceștia pot încredința sarcina de a investiga o cauză unui procuror din cadrul Departamentului pentru investigarea crimei organizate și a corupției. Totuși, pentru a asigura o distribuire echilibrată a dosarelor între procurorii departamentului, organizarea anchetei preliminare este de obicei încredințată procurorului-șef al departamentului. Criteriile de repartizare a dosarelor între procurorii departamentului includ, printre altele, CV-ul procurorului, volumul de muncă al acestuia, experiența sa, precum și complexitatea și volumul dosarului în cauză. În Luxemburg, art. 130 din Legea organizării judiciare prevede că procurorul împarte sarcinile de serviciu între el și adjuncții săi. El poate schimba oricând această repartizare și poate îndeplini, atunci când consideră necesar, însărcinările pe care le-a delegat în mod special unui adjunct. În Olanda, secțiunea 132 alin. 1 din Legea privind structura judiciară și organizarea sistemului de justiție prevede că Biroul procurorilor-șefi trebuie să repartizeze îndatoririle între procurorii-șefi. Secțiunea 41 alin. 2 din Legea privind statutul magistraților stabilește că șeful parchetului distribuie munca între magistrații care lucrează în parchetul său. Secțiunea 46 definește noțiunea de „muncă adecvată” ca fiind orice sarcină care este încredințată magistraților ținând seamă de abilitățile și cunoștințele acestora, cu excepția cazului în care magistratului nu i se poate cere să accepte însărcinarea din motive de natură fizică, mintală sau socială. În Polonia, art. 37 alin. 2 din Legea Parchetului stipulează că procurorul care conduce un parchet hotărăște în detaliu distribuirea sarcinilor de serviciu din cadrul acelui parchet, luând în considerare necesitatea de a asigura o repartizare echilibrată a responsabilităților, precum și experiența profesională a procurorilor în abordarea fiecărei categorii specifice de cauze. Conform raportului din septembrie 2011 al Organizației pentru Cooperare și Dezvoltare Economică, ținând cont de natura specifică a dosarelor privind corupția, acestea sunt distribuite de către șefii parchetelor numai procurorilor cu un nivel garantat de competență. Sunt luate în considerare experiența dobândită în soluționarea acestui tip de spețe, pregătirea profesională anterioară, seriozitatea și experiența în ceea ce privește cooperarea cu alte organe competente în domeniul anticorupție. În Portugalia, art. 57 alin. 1 din Legea nr. 68/2019 privind Statutul Ministerului Public definește Departamentul central de investigații și acțiuni penale ca fiind un organ care coordonează și dirijează ancheta și prevenirea infracțiunilor violente, economico-financiare, extrem de organizate sau deosebit de complexe. Art. 58 alin. 1 enumeră competențele de investigare ale departamentului, menționând la lit. h infracțiunile de corupție pasibile de pedeapsă cu închisoarea mai mare de 2 ani. Art. 59 alin. 1 stipulează că departamentul este condus de un procuror general adjunct, care, printre altele, este responsabil și de distribuirea sarcinilor de serviciu în conformitate cu reglementările departamentului (lit. b). Art. 68 alin. 1 lit. m stabilește că procurorul general regional distribuie sarcinile de serviciu între procurorii generali adjuncți din cadrul parchetului său, fără a aduce atingere prevederilor legii procesuale. Lit. g precizează că procurorul general regional poate să transfere un dosar, prin ordonanță motivată, de la un magistrat la altul, atunci când această măsură este justificată prin motive semnificative de specializare, complexitate procesuală sau repercusiuni sociale. Art. 75 alin. 1 prevede că procurorul-șef coordonează activitatea parchetului din district, adoptând ordine și instrucțiuni. Conform lit. f, acesta distribuie sarcinile de serviciu între procurori, în conformitate cu reglementările parchetului din district și fără a aduce atingere prevederilor legii. La lit. m se precizează că procurorul-șef poate propune procurorului general regional, prin ordin motivat, să transfere un dosar de la un magistrat la altul, atunci când această măsură este justificată prin motive semnificative de specializare, complexitate procesuală sau repercusiuni sociale. Art. 76 stipulează că metodele de gestionare a activității procesuale trebuie să vizeze o distribuire echilibrată a volumului de muncă, să îmbunătățească funcționarea serviciilor, să fie adaptate specificului acestor servicii și să respecte principiul specializării. Printre aceste metode se numără și repartizarea dosarelor. Consiliul Superior al Magistraturii adoptă și publică criteriile generale pe care trebuie să se bazeze aceste decizii, având în vedere principiul proporționalității, regulile de echilibru în distribuirea volumului de muncă și posibilele daune grave pe care aceste măsuri le-ar cauza vieții personale și familiei magistratului. Potrivit art. 78, dosarele pot fi redistribuite altui magistrat, în mod aleatoriu sau prin repartizare, în condițiile care urmează să fie reglementate de Consiliul Superior al Ministerului Public. Art. 90 prevede că distribuirea dosarelor se face cu respectarea condițiilor statutului menționat, ale legilor de procedură, ale legilor ce reglementează organizarea sistemului judiciar și ale normelor ce reglementează organizarea parchetului. Magistratul căruia îi este repartizat dosarul poate fi asistat de alți procurori, din aceleași unități sau din unități diferite, prin Decizia a superiorului ierarhic comun, atunci când această măsură este justificată prin motive procedurale sau complexitate procesuală. În Slovenia, art. 144 din Legea procurorilor stabilește că distribuirea dosarelor este reglementată prin Regulamentul procurorilor. De regulă, dosarele se repartizează în ordinea sosirii lor, ținând seama de organizarea muncii, specializarea procurorilor și diviziunea proporțională a muncii. În conformitate cu Regulamentul procurorilor, programul anual poate specifica regulile de repartizare a cauzelor. În caz de concediere, absență prelungită, detașare sau demisie a unui procuror, dosarele acestuia pot fi repartizate altui procuror, prin ordin motivat al procurorului-șef. În funcție de natura și complexitatea cauzei individuale, procurorul-șef poate numi alți procurori care să coopereze cu titularul dosarului, determinând și modul de cooperare. Regulile concrete de repartizare a dosarelor sunt detaliate în Regulamentul procurorilor din 2012. Conform art. 50 din acesta, la distribuirea dosarelor între procurorii din cadrul Parchetului Specializat se iau în considerare specializarea, cunoștințele, calificările și experiența fiecărui procuror, nevoia de muncă în echipă, distanța locală și sarcinile deja existente ale procurorului. Art. 53 prevede că șeful Centrului de informații pentru experți pregătește un proiect anual de plan de lucru al procurorilor. Înainte de a atribui o sarcină vreunui procuror, șeful Centrului de informații pentru experți trebuie să se consulte cu șeful parchetului în care lucrează acesta. Dacă șeful parchetului se opune în scris atribuirii sarcinii din cauza altor obligații urgente ale procurorului în cauză, procurorul general trebuie să decidă în această privință. Potrivit art. 67, în cazul în care procurorul este repartizat în mai multe departamente sau lucrează cu fracțiune de normă, programul anual trebuie să determine cota aproximativă a cazurilor soluționate în cadrul unui anumit departament. Dacă în programul anual este stabilită și specializarea, trebuie indicată și ponderea aproximativă a cazurilor din domeniile respective. Dacă în cursul anului se observă că nu există suficiente dosare într-un anumit domeniu de specializare, procurorul specializat este desemnat să soluționeze alte cazuri. Programul anual stabilește tipurile de cauze, redistribuirea dosarelor, metodele de repartizare, însă programul mai detaliat va fi stabilit de șeful parchetului. Conform art. 68, șeful parchetului decide cu privire la distribuirea dosarelor, în conformitate cu programul anual de lucru. Șeful parchetului îl poate autoriza pe adjunctul său ori pe unul dintre șefii de departamente sau de alte unități organizatorice interne să decidă cu privire la repartizarea dosarelor către departamente sau alte unități organizatorice interne. Volumul de muncă uniform al procurorilor se asigură ținând seama de timpul estimat necesar pentru soluționarea cauzei, în conformitate cu criteriile privind calitatea muncii procurorilor și succesul urmăririi penale, precum și de programul de lucru și cauzele preconizate ale procurorului. Șefii de parchet, adjuncții acestora, șefii de departamente sau de alte unități organizatorice interne pot primi doar dosare care sunt de competența unității pe care o conduc, în conformitate cu graficul anual. De regulă, un caz în care s-au efectuat investigații în timpul serviciului de gardă va fi atribuit procurorului care a efectuat actele respective. Totuși, pentru a asigura o repartizare uniformă a sarcinilor de serviciu, o parte proporțională din aceste cazuri este distribuită și procurorilor care nu sunt de serviciu. La soluționarea unui dosar pot coopera și alți procurori. Art. 70 stabilește că, atunci când se anticipează că un procuror va fi supraîncărcat din cauza repartizării unui dosar complex și dificil, distribuirea cauzelor poate fi suspendată pentru o anumită perioadă de timp. În acest caz, dosarele vor fi atribuite altor procurori, dintr-un alt departament sau din altă unitate organizatorică internă. Dacă dosarul menționat necesită o analiză mai îndelungată și concentrată, șeful parchetului poate dispune să li se distribuie altor procurori un număr adecvat de dosare deja repartizate procurorului în cauză. Redistribuirile de dosare, indiferent de motive, trebuie efectuate în conformitate cu programul de lucru, cu principiul egalității volumului de muncă al procurorilor, precum și cu natura și semnificația cauzei. În toate cazurile de redistribuire, ordinele prin care se efectuează acestea trebuie să fie înregistrate în jurnal sau în dosar, indicând data, motivul și persoana care a dispus redistribuirea. În Suedia, conform Raportului de evaluare adoptat de GRECO la data de 18 octombrie 2013, procurorul-șef care conduce parchetul distribuie dosarele penale. Criteriile de repartizare pot fi competența specială sau specializarea, dar se ține cont și de volumul de muncă al fiecărui procuror. În Ungaria, în raportul din septembrie 2011 al Organizației pentru Cooperare și Dezvoltare Economică se menționează că dosarele care ajung la Parchetul Național pentru Investigații sunt distribuite de șeful parchetului. În principiu, toți procurorii au rang egal, dar în practică șeful parchetului ține cont de experiența, specializarea și abilitățile fiecărui procuror în parte. În general, activitățile nu se împart; procurorul căruia i-a fost repartizată cauza este responsabil de aceasta de la început până la sfârșit.
În mod similar legislației statelor europene menționate anterior, la art. 7 lit. b) din Regulamentul de ordine interioară al Direcției Naționale Anticorupție, aprobat prin Ordinul ministrului justiției nr. 1.643/C din 15 mai 2015, publicat în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 350 din 21 mai 2015, cu modificările și completările ulterioare, se prevede că „Procurorul șef al Direcției Naționale Anticorupție îndeplinește următoarele atribuții: […] b) urmărește repartizarea cauzelor sau, după caz, repartizează cauze, în raport cu criterii obiective, precum: specializarea și pregătirea procurorului, volumul de activitate, complexitatea și operativitatea soluționării cauzelor, conflictele de interese sau incompatibilitățile în exercitarea funcției; […]”, iar, potrivit art. 8 lit. e), „Procurorii șefi adjuncți ai Direcției Naționale Anticorupție au următoarele atribuții: […] e) ori de câte ori se impune, efectuează repartizarea cauzelor către procurorii din cadrul Direcției Naționale Anticorupție, nivel central;”, art. 30 lit. b) din același regulament prevăzând că „Procurorul șef secție are următoarele atribuții: […] b) urmărește și răspunde de repartizarea cauzelor, pe criterii obiective, potrivit legii și prezentului regulament; […]”.
În aceste condiții, având în vedere și jurisprudența instanței de control constituțional potrivit căreia procurorii nu pot invoca o poziție de independență, asemenea judecătorilor, întrucât activitatea acestora se desfășoară sub control ierarhic și sub autoritatea ministrului justiției, astfel că legiuitorul nu poate reglementa cu privire la activitatea procurorului garanții aferente imparțialității obiective care ar afecta în substanța sa conceptul constituțional de control ierarhic, motivele de neconstituționalitate formulate de autori sunt neîntemeiate, excepția urmând a fi respinsă ca neîntemeiată. [78]
Problema referitoare la modul de exercitare a profesiei de avocat în România a format și obiectul analizei CEDO care, prin Decizia din 12 octombrie 2004 cu privire la admisibilitatea Cererii nr. 24.057/03, formulată de Pompiliu Bota împotriva României, a declarat ca inadmisibilă cererea cu privire la încălcarea libertății de asociere, consacrată de prevederile art. 11 din Convenție.
Contrar poziției Guvernului, Curtea consideră de altfel că limitarea la o perioadă de un an a posibilității de a introduce un recurs în anulare nu schimbă cu nimic situația în speță și nici cu privire la insuficiențele acestei căi extraordinare de atac, astfel cum au fost identificate mai sus (Radchikov, § 46, și mutatis mutandis, Societatea Comercială Mașinexportimport Industrial Group – S.A. împotriva României, nr. 2.268/03, § 36, 1 decembrie 2005, și Cornif împotriva României, nr. 4.287/02, § 28, 11 ianuarie 2007).
Faptul că o singură parte din hotărârea definitivă fusese desființată nu prezintă importanță în cauză, în măsura în care situația reclamantului, achitat prin hotărâre definitivă și condamnat ca urmare a recursului extraordinar, s-a înrăutățit după respectivul recurs.
În consecință, a avut loc încălcarea art. 6 § 1 din Convenție asupra acestui aspect.
Anularea deciziei civile : Curtea a soluționat – în mai multe rânduri – cauze ce ridicau chestiuni similare și a constatat încălcarea art. 6 § 1 din Convenție din cauza rejudecării unei hotărâri definitive, ca urmare a unui recurs în anulare introdus de procurorul general (v, printre altele, Brumărescu, § 61, Societatea Comercială Mașiniexportimport Industrial Group – S.A., § 32, Piața Bazar Dorobanți – S.R.L. împotriva României, nr. 37.513/03, §§ 23-24, 4 octombrie 2007, și Societatea Comercială Plastik ABC – S.A. împotriva României, nr. 32.299/2003, § 17, 7 februarie 2008).
Guvernul nu a furnizat niciun fapt ori argument convingător susceptibil de a conduce la o concluzie diferită. În particular, aceasta relevă că, în cauză, Hotărârea din 28 noiembrie 2001, prin care Curtea Supremă de Justiție statuase, în ultimă instanță, asupra unui litigiu civil ce îl opunea pe reclamant administrației, a fost anulată ca urmare a intervenției procurorului general, care nu era parte în procedura civilă. Curtea nu poate specula asupra concluziei la care s-ar fi ajuns dacă debitorul însuși ar fi optat mai degrabă pentru calea procedurii „revizuirii“ hotărârii definitive, care este deschisă părților în situații identice cu cele ale speței (art. 322 § 5 C.pr.civ. ) și este supusă altor termene și reguli de competență de jurisdicție decât recursul în anulare.
Anularea de către Curtea Supremă de Justiție a Hotărârii definitive din 28 noiembrie 2001 a încălcat principiul securității raporturilor juridice, aducând atingere dreptului reclamantului la un proces echitabil.
În consecință, a avut loc încălcarea art. 6 § 1 din Convenție, în această privință.
Violarea art. 1 din Protocolul nr. 1 ca urmare a repunerii pe rol – pe calea recursului în anulare introdus de procurorul general – a unei soluții definitive date unui litigiu, inclusiv în ceea ce privește privarea de „bunul“ pe care reclamantul îl dobândise prin acea hotărâre definitivă (v , printre altele, Brumărescu, §§ 67, 77 și 80, Societatea Comercială Mașiniexportimport Industrial Group – S.A., §§ 46-47, Piața Bazar Dorobanți – S.R.L., §§ 33-34; și Societatea Comercială Plastik ABC – S.A., § 17).
Guvernul invocă neepuizarea căilor de atac interne, în măsura în care reclamantul nu a contestat procesul-verbal de contravenție, nici în nume propriu și nici ca reprezentant al societății. Acesta mai invocă lipsa calității de victimă a reclamantului, dat fiind că amenda a fost aplicată societății și nu acestuia în mod direct. Acesta mai pune apoi în discuție aplicabilitatea art. 4, estimând că amenda aplicată societății nu constituie „condamnare penală“ în sensul jurisprudenței Curții.
Curtea apreciază totuși că răspunsul dat acestor chestiuni și, implicit, excepțiile ridicate de Guvern sunt strâns legate de substanța capetelor de cerere enunțate de reclamant în temeiul art. 4 din Protocolul nr. 7 la Convenție [v, în special, Ankarcrona împotriva Suediei (dec.) nr. 35.178/97, CEDO 2000-IV, Nosov împotriva Rusiei (dec.) nr. 30.877/2002, 20 octombrie 2005, Groppera Radio AG și alții împotriva Elveției, 28 martie 1990, § 49, seria A nr. 173, precum și Anghel împotriva României, nr. 28.183/03, 4 octombrie 2007]. Este deci cazul să se unească excepțiile cu fondul.
Totuși, văzând constatarea referitoare la art. 6 § 1 din Convenție, Curtea estimează că, deși acest capăt de cerere trebuie considerat admisibil, nu este necesar să fie examinat dacă în cauză a avut loc încălcarea acestei dispoziții (v, printre altele, Laino împotriva Italiei [MC], nr. 33.158/96, § 25, CEDO 1999-I, Zanghi împotriva Italiei, 19 februarie 1991, § 23, seria A nr. 194-C, Biserica catolică de la La Canée împotriva Greciei, 16 decembrie 1997, § 50, Culegere 1997-VIII, Glod împotriva României nr. 41.134/98, § 46, 16 septembrie 2003, precum și Albina împotriva României nr. 57.808/00, § 42, 28 aprilie 2005). Într-adevăr, Curtea reține că atât dubla condamnare, cât și redeschiderea procesului penal, invocate de către reclamant, sunt consecințele anulării Hotărârii definitive din 25 mai 2000 și sunt, prin urmare, strict legate de încălcarea art. 6 § 1 din Convenție, constatată de către Curte în cadrul §§ 41-42.[79]
Articolul 1 alin. (3) din Constituție stabilește că „România este stat de drept, democratic și social, în care demnitatea omului, drepturile și libertățile cetățenilor, libera dezvoltare a personalității umane, dreptatea și pluralismul politic reprezintă valori supreme, în spiritul tradițiilor democratice ale poporului român și idealurilor Revoluției din decembrie 1989, și sunt garantate“, ceea ce a dus la calificarea acestui text constituțional ca fiind o reglementare de principiu care constituie cadrul pe care se grefează toate celelalte norme ale Constituției (Decizia nr. 350 din 7 mai 2015, M. Of. nr. 504 din 8 iulie 2015, § 18).
Din formularea textului constituțional rezultă că acesta operează cu noțiuni/sintagme distincte, dar interdependente, și anume: „demnitatea omului”, „drepturile și libertățile cetățenilor”, „libera dezvoltare a personalității umane” și “dreptatea”. Dreptatea și demnitatea omului – valori supreme în statul de drept – constituie repere pentru interpretarea și aplicarea celorlalte norme constituționale.
„Orice încălcare a drepturilor și libertăților fundamentale numite reprezintă o încălcare a demnității umane, dat fiind că este temeiul acestora, ceea ce se constituie într-o încălcare mijlocită a demnității umane” (Decizia nr. 465 din 18 iulie 2019, M. Of. nr. 645 din 5 august 2019, § 48). De asemenea, CEDO a statuat că însăși esența C.E.D.H. este respectul pentru demnitatea umană și libertatea umană (Hotărârea din 29 aprilie 2002, Cauza Pretty împotriva Regatului Unit, § 65). Orice atingere adusă demnității umane afectează esența Convenției (Hotărârea din 2 iulie 2019, Cauza R.S. împotriva Ungariei, § 34).
. Având în vedere, pe de o parte, art. 1 alin. (3) din Constituție, care califică demnitatea umană și dreptatea drept valori supreme ale statului român, și, pe de altă parte, jurisprudența CEDO coroborată cu art. 20 alin. (1) din Constituție, plasat în titlul II al Constituției – Drepturile, libertățile și îndatoririle fundamentale, demnitatea umană și dreptatea sunt însăși sursa, temeiul și esența drepturilor și libertăților fundamentale. În accepțiunea demnității umane, omul trebuie să fie scop și subiect al acțiunii statului, și nu mijloc sau obiect al acesteia, astfel că statul nu poate aplica omului un tratament care să nege calitatea și statutul său juridic de subiect de drept, întrucât se ajunge la nesocotirea obligației de respectare a esenței umane a individului.
Totodată, toate acțiunile statului, îndeosebi înfăptuirea justiției, au o dimensiune valorică, raportată în special la valorile constituționale – dreptatea și demnitatea omului. Dreptatea, valoare supremă în statul de drept, deși nu se regăsește ca atare în legislația infraconstituțională, este un element intrinsec al oricărei acțiuni a statului. Statul, prin autoritățile sale, are sarcina de a impune și valoriza dreptatea în societate. Așadar, deși nu poate fi normativizată, dreptatea este percepută rațional și obiectiv ca o necesitate, o exigență rezonabilă pretinsă de societate și impusă de autoritățile statului.
Pornind de la aceste premise, justiția are rolul de a restabili dreptatea în societate. În mod particular, în domeniul justiției penale, dreptatea constituie un imperativ suprem, în condițiile în care procesul penal se poate finaliza cu o hotărâre de condamnare, ce constituie o exprimare extremă a exercitării forței coercitive a statului. Or, pentru ca societatea și, în mod special, persoana condamnată să accepte această formă de exercitare a forței coercitive a statului, hotărârea judecătorească penală – actul final și de dispoziție al instanței, prin care se soluționează cu autoritate de lucru judecat litigiul dintre părți – trebuie să aibă o legitimitate deplină.
Dintre multiplele sale forme, în această materie dreptatea relevă ideea de echitate, constituie o exigență a echității procedurii judiciare. Ca exigență a echității procedurii judiciare, dreptatea însoțește actul de justiție în fiecare fază și etapă procesuală. Or, o „justiție întârziată/amânată” prin lipsa motivării în fapt și în drept a hotărârii judecătorești la data pronunțării este contrară dreptului la un proces echitabil și încalcă, implicit, dreptatea – valoare supremă în statul de drept. În aceste condiții, doar pronunțarea unei hotărâri judecătorești motivate în fapt și în drept asigură realizarea justiției în spiritul dreptății, ca valoare supremă în statul de drept.
Totodată, punerea în executare a hotărârii judecătorești definitive la data pronunțării minutei (dispozitivului) cu motivarea în fapt post factum a soluției, la o dată care, în practică, se plasează la un interval mare de timp față de momentul pronunțării condamnării, este contrară demnității umane. Un asemenea tratament juridic plasează persoana condamnată într-o situație de inferioritate și are ca rezultat desconsiderarea arbitrară a demnității sale umane.
Potrivit art. 23 alin. (11) din Constituție, „Până la rămânerea definitivă a hotărârii judecătorești de condamnare, persoana este considerată nevinovată“, iar, potrivit art. 6 § 2 din C.E.D.H. , „orice persoană acuzată de o infracțiune este prezumată nevinovată până ce vinovăția sa va fi legal stabilită”.
Prezumția de nevinovăție este o garanție constituțională și reprezintă, în mod cumulat, atât un principiu de drept substanțial (garanție a libertății individuale), care consacră nevinovăția persoanei pe durata desfășurării unei proceduri judiciare penale, cât și un principiu de drept procedural (garanție a dreptului la un proces echitabil), întrucât presupune că, până la rămânerea definitivă a hotărârii judecătorești de condamnare, persoana învinuită de săvârșirea unei fapte penale este protejată împotriva oricărui act al organelor judiciare care i-ar stabili culpabilitatea înainte ca persoana să fie condamnată potrivit legii (cu privire la aspectul procedural, v Hotărârea din 10 februarie 1995, Cauza Allenet de Ribemont împotriva Franței, § 35, și Hotărârea din 4 martie 2008, Cauza Samoilă și Cionca împotriva României, § 91).
Sub aspect substanțial, prezumția de nevinovăție presupune dihotomia nevinovat/vinovat, vizând, astfel, un element constitutiv al infracțiunii: persoana este considerată nevinovată până când acuzația penală este dovedită dincolo de orice îndoială rezonabilă; odată pronunțată hotărârea definitivă de condamnare, se stabilește vinovăția inculpatului, astfel că prezumția de nevinovăție este înlăturată. Sub aspect procedural, respectarea prezumției de nevinovăție conferă procedurii caracterul echitabil, deoarece, pe de o parte, potrivit art. 4 alin. (2) C. pr. pen., orice îndoială în formarea convingerii organelor judiciare se interpretează în favoarea suspectului/inculpatului, iar, pe de altă parte, desfășurarea procesului penal trebuie să asigure dreptul acuzatului la apărare, deci dreptul de a-și proba nevinovăția, precum și dreptul de a beneficia de toate garanțiile prevăzute de lege în materia procedurilor penale. încălcarea normelor procedurale referitoare la aceste drepturi de către organele judiciare determină încălcarea prezumției de nevinovăție a inculpatului/suspectului.
Din perspectiva relevanței în prezenta cauză, sunt incidente considerentele legate de principiul substanțial al prezumției de nevinovăție. Standardul probei „dincolo de orice îndoială rezonabilă” din cuprinsul dispozițiilor art. 396 alin. (2) C. pr. pen. – Rezolvarea acțiunii penale constituie o garanție procesuală a libertății individuale, a aflării adevărului și, implicit, a dreptului la un proces echitabil. Prin Decizia nr. 47 din 16 februarie 2016, M. Of. nr. 323 din 27 aprilie 2016, Curtea a stabilit că „acest standard asigură respectarea prezumției de nevinovăție până la momentul asumării de către judecător a convingerii cu privire la vinovăția inculpatului, dincolo de orice îndoială rezonabilă, asumare concretizată prin pronunțarea hotărârii judecătorești de condamnare”. Or, atât timp cât formarea convingerii privind vinovăția inculpatului nu se poate realiza decât pe baza probatoriului administrat, deci pentru motive care exclud o îndoială rezonabilă, este evident că numai o hotărâre definitivă de condamnare care este motivată, deci care prezintă temeiurile de fapt și de drept ale condamnării, poate înlătura prezumția de nevinovăție. O interpretare contrară eludează însăși norma constituțională cuprinsă în art. 23 alin. (11) care face referire expresă la „hotărârea judecătorească de condamnare”, hotărâre prin care instanța penală soluționează fondul cauzei și care, potrivit dispozițiilor art. 401 C. pr. pen., „trebuie să conțină o parte introductivă, o expunere și dispozitivul”. Or, dispozițiile art. 400 alin. (1) teza întâi C. pr. pen., care prevăd că „Rezultatul deliberării se consemnează într-o minută, care trebuie să aibă conținutul prevăzut pentru dispozitivul hotărârii”, și dispozițiile art. 405 alin. (3) din același act normativ, care stabilesc că „Președintele completului pronunță minuta hotărârii”, consacră posibilitatea judecătorului de a pronunța o hotărâre de condamnare nemotivată (în fapt) în momentul dobândirii caracterului definitiv, întrucât normele criticate reglementează obligația judecătorului de a redacta doar dispozitivul hotărârii judecătorești de condamnare. O atare împrejurare nu poate asigura garanția constituțională privind prezumția de nevinovăție, întrucât doar motivarea, în fapt și în drept, constituie premisa unei bune înțelegeri a hotărârii și garanția acceptării sale de către justițiabil, care se va supune actului de justiție având încrederea că nu este un act arbitrar.
Din perspectiva persoanei vătămate, o justiție veritabilă și eficientă implică o executare efectivă a soluțiilor judiciare cu caracter definitiv, în concordanță cu așteptările victimelor, în caz contrar, neexecutarea generând aspecte negative, cum ar fi neîncrederea societății în actul de justiție și ineficiența hotărârilor judecătorești, nerespectarea demnității persoanelor vătămate și lipsa unei satisfacții echitabile pentru acestea. Totodată, pronunțarea unei hotărâri judecătorești penale definitive, care nu dispune executarea pedepsei în privința persoanelor condamnate pentru comiterea infracțiunilor, generează riscul ca aceste persoane să săvârșească alte infracțiuni, să părăsească teritoriul țării, să atragă cheltuieli suplimentare pentru căutarea, reținerea sau o eventuală extrădare a lor. Toate aceste aspecte, menționate anterior, aduc și un impact negativ asupra scopului pedepsei penale, fac imposibilă restabilirea echității sociale, iar aplicarea legii penale ar avea doar un efect iluzoriu. Așadar, , în cazul în care sancțiunea dispusă prin hotărâre judecătorească definitivă nu este pusă în executare imediat, persoana condamnată se poate eschiva de la executarea acesteia, iar persoanele vătămate nu au siguranța protecției de către stat a drepturilor lor fundamentale.
Cu privire la acest aspect, Consiliul Consultativ al Judecătorilor Europeni (CCJE) a subliniat în Opinia nr. 13 (2010) privind rolul judecătorilor în executarea hotărârilor judecătorești că executarea trebuie să fie echitabilă, eficientă și proporțională, toate procedurile de executare fiind necesar să fie implementate în acord cu drepturile recunoscute de C.E.D.H. (articolele 3, 5, 6, 8, 10, 11 din Convenție, protecția datelor etc.) și alte instrumente internaționale (§ 8).
Cât privește dreptul la libertate, proclamat în § 1 al art. 5 din C.E.D.H. , acesta are în vedere libertatea individuală în sensul clasic, adică libertatea fizică a persoanei. Scopul acestui drept este de a asigura că nimeni nu este privat de libertate în mod arbitrar (Hotărârea din 8 iunie 1976, Cauza Engel și alții împotriva Olandei, § 58), art. 5 § 1 din Convenție conținând o listă exhaustivă de situații care permit privarea de libertate. Art. 5 § 1 lit. a) din Convenție stipulează că „Orice persoană are dreptul la libertate și la siguranță. Nimeni nu poate fi lipsit de libertatea sa, cu excepția următoarelor cazuri și potrivit căilor legale: a) dacă este deținut legal pe baza condamnării pronunțate de către un tribunal competent; […]”. Prin termenul de „condamnare” trebuie să se înțeleagă atât declararea vinovăției, în urma stabilirii legale a existenței unei infracțiuni (Hotărârea din 6 noiembrie 1980, Cauza Guzzardi împotriva Italiei, § 100), cât și aplicarea unei pedepse sau a oricărei altei măsuri privative de libertate (Hotărârea din 24 iunie 1982, Cauza Van Droogenbroeck împotriva Belgiei, § 35). Fiecare privare de libertate trebuie să fie justificată în mod corespunzător.
Articolul 5 din C.E.D.H. reglementează o garanție generală împotriva arbitrarului atunci când este vorba despre privarea de libertate. Având în vedere că dreptul la libertate este foarte important într-o societate democratică, instanța de la Strasbourg a subliniat în numeroase rânduri că excepțiile de la exercitarea acestui drept trebuie să fie îngăduite doar în anumite situații limitate, în conformitate cu dreptul național și cu standardele stricte stabilite în Convenție. Pentru a stabili dacă o astfel de restrângere este în conformitate cu dreptul garantat de art. 5 din Convenție, statul trebuie să precizeze motivele care au impus măsura, pe de o parte, și, pe de altă parte, motivul pentru care măsura a fost cea mai potrivită luând în considerare scopul urmărit.
CEDO recunoaște că art. 5 din Convenție presupune și un anumit control, în sensul că fiecare privare de libertate trebuie să fie conformă cu dreptul național, care prevede de cele mai multe ori obligația de a preciza motivele care stau la baza actelor autorităților. Mai mult, statul ar trebui să ia în considerare că, chiar dacă privarea de libertate este în conformitate cu dreptul național, acesta trebuie să fie în sine compatibil cu Convenția. Nu se permite existența niciunei lacune legislative atunci când se dispune privarea de libertate a unor persoane și niciun interes public nu poate justifica o privare de libertate care nu este bazată pe lege.
Aspectul motivării hotărârilor judecătorești, fundamentat pe art. 5 din C.E.D.H. , a devenit vizibil în jurisprudența Curții de la Strasbourg atunci când aceasta a statuat că, în ciuda faptului că legea a respectat standardele convenționale, autoritățile naționale au obligația de a oferi motive solide atunci când dispun privarea de libertate. În acest sens, instanța de la Strasbourg a stabilit că, deși o perioadă de detenție este în principiu legală dacă se bazează pe o hotărâre judecătorească valabilă, absența oricărui motiv oferit de autoritățile judiciare în hotărârile lor care autorizează luarea măsurii (în cauză, arestul preventiv) pentru o perioadă mare de timp poate fi incompatibilă cu principiul protecției împotriva arbitrarului prevăzut de art. 5 § 1 (Hotărârea din 21 februarie 2002, Cauza Stasaitis împotriva Lituaniei, § 67).
Instanța europeană a avut în mod constant aceeași poziție în cazul motivării ex post facto a lipsirii de libertate, incompatibilă cu dreptul la siguranță al persoanei, întrucât în aceste cazuri hotărârea este în mod obligatoriu viciată de arbitrar. A permite unei persoane să petreacă o perioadă mai mare de timp de la luarea măsurii (în cauză, arestul preventiv) fără o hotărâre judiciară bazată pe motive concrete a fost considerată că depășește limitele art. 5 din Convenție, prevedere care reglementează privarea de libertate ca o măsură excepțională de la dreptul la libertate și care este permisă doar în cazurile exhaustiv enumerate și strict definite de Convenție (Hotărârea din 19 februarie 2013, Cauza Zuyev împotriva Rusiei, § 73). Curtea a reținut, totodată, că instanțele naționale dispun de o marjă de apreciere în alegerea argumentelor și admiterea probelor, ca efect al principiului subsidiarității, fundamental pentru funcționarea sistemului european. Cu toate acestea, instanțele sunt obligate să își justifice activitățile pe care le întreprind prin motivarea hotărârilor pronunțate. Justificarea pentru orice perioadă de detenție, indiferent cât de scurtă, trebuie să fie demonstrată în mod convingător de către autorități (Hotărârea din 4 octombrie 2005, Cauza Sarban împotriva Moldovei, §§ 95 și 97, și Hotărârea din 13 martie 2007, Cauza Castravet împotriva Moldovei, §§ 32 și 33). Deși standardul pentru analiza instanței naționale este similar celui din art. 6 din C.E.D.H. , s-a subliniat că această condiție este îndeplinită doar dacă există o motivare corespunzătoare a hotărârii judecătorești.
Un aspect esențial al analizei pe care o realizează, că instanța europeană a statuat că § 2 al art. 5 din Convenție, precum și § 4 al aceluiași articol, sunt aplicabile atât persoanelor private de libertate prin arestare, cât și celor private de libertate prin detenție (Hotărârea din 12 aprilie 2005, Cauza Shamayev și alții împotriva Georgiei și Rusiei, § 414).
Dreptul la o hotărâre judecătorească motivată, chiar dacă este examinat de instanța europeană din perspectiva „echitabilității” procedurilor (Hotărârea din 27 septembrie 2001, Cauza Hirvisaari împotriva Finlandei, §§ 30-33), „intră structural în cadrul conceptului de a avea dreptul la o instanță, deoarece necesită, de asemenea, stabilirea aspectelor factuale și de drept relevante invocate de către reclamant într-un anumit caz” (Hotărârea din 13 februarie 2003, Cauza Chevrol împotriva Franței, §§ 76-84). Cu alte cuvinte, deși dreptul la o Decizia motivată este examinat în jurisprudența instanței de la Strasbourg din perspectiva respectării dreptului la un proces echitabil, el se încadrează în conceptul de acces la instanță. Pentru a pune în aplicare prevederile art. 6 din Convenție și pentru a proteja drepturile care trebuie să fie practice și efective, iar nu teoretice și iluzorii, Curtea de la Strasbourg a elaborat elementele structurale, părți integrante ale „dreptului la o instanță”: accesul la o instanță, finalitatea hotărârilor judecătorești, executarea la timp a hotărârilor judecătorești. Dreptul de acces la o instanță este un drept calificat (Hotărârea din 28 mai 1985, Cauza Ashingdane împotriva Regatului Unit al Marii Britanii) și ia forme destul de diferite în sferele civilă și penală. Din această perspectivă, CEDO a reținut că instanțele naționale trebuie să indice suficient de clar motivele pe care se întemeiază o hotărâre judecătorească, astfel încât justițiabilul să își poată exercita în mod util dreptul de recurs de care dispune (Hotărârea din 16 decembrie 1992, Cauza Hadjianastassiou împotriva Greciei, și Hotărârea din 15 februarie 2007, Cauza Boldea împotriva României).
Totodată, potrivit art. 21 alin. (1) din Constituție, orice persoană se poate adresa justiției pentru apărarea drepturilor, a libertăților și a intereselor sale legitime, iar, potrivit alin. (2) al aceluiași articol, nicio lege nu poate îngrădi exercitarea acestui drept.
Accesul liber la justiție nu vizează numai acțiunea introductivă la prima instanță de judecată, ci și sesizarea oricăror altor instanțe care, potrivit legii, au competența de a soluționa fazele anterioare sau ulterioare ale procesului, deoarece apărarea drepturilor, a libertăților și a intereselor legitime ale persoanelor presupune, în mod logic, și posibilitatea acționării împotriva hotărârilor judecătorești considerate ca fiind nelegale sau neîntemeiate. Ca urmare, limitarea dreptului părților de a exercita căile legale de atac constituie o limitare a accesului liber la justiție (Decizia nr. 482 din 9 noiembrie 2004, M. Of. nr. 1.200 din 15 decembrie 2004).
Jurisprudența instanțelor naționale reține că motivarea hotărârii constituie o garanție pentru părți în fața eventualului arbitrar judecătoresc, precum și singurul mijloc prin care se dă posibilitatea de a se putea exercita controlul judiciar (Înalta Curte de Casație și Justiție – Secția civilă și de proprietate intelectuală, Decizia nr. 3.338 din 11 aprilie 2011).
Din această perspectivă, , potrivit art. 410 alin. (1) C. pr. pen., pentru procuror, persoana vătămată și părți, termenul de declarare a apelului este de 10 zile, dacă legea nu dispune altfel, și curge de la comunicarea copiei minutei, art. 407 alin. (1) prima și a doua frază din același act normativ stabilind că o copie a minutei hotărârii se comunică procurorului, părților, persoanei vătămate și, în cazul în care inculpatul este arestat, administrației locului de deținere, în vederea exercitării căii de atac. Momentul inițial (dies a quo) de la care începe să curgă termenul pentru declararea apelului este „comunicarea copiei minutei”, fiind același pentru procuror, persoana vătămată și părți, indiferent dacă au fost prezente sau nu la dezbateri sau la pronunțare. În vederea exercitării dreptului de a formula calea de atac ordinară, legea procesual penală stabilește obligația comunicării unei copii a dispozitivului, respectiv a unei copii a minutei, iar nu comunicarea hotărârii motivate a primei instanțe. Cu privire la acest aspect, Curtea a constatat că apelul se declară, în principal, împotriva dispozitivului hotărârii și, alăturat acestuia, împotriva motivelor acesteia (Decizia nr. 96 din 25 februarie 2020, M. Of. nr. 396 din 15 mai 2020, § 14). Cu toate acestea, instanța de control constituțional a reținut că motivarea/considerentele hotărârii, care reprezintă explicitarea soluției din dispozitiv, sprijinul necesar al acestuia, fac corp comun cu dispozitivul și intră deopotrivă în autoritatea de lucru judecat, raportat la părțile din dosar și obiectul cauzei (Decizia nr. 33 din 23 ianuarie 2018, § 171).
În aceste condiții, motivarea în fapt și în drept a soluției pronunțate de instanța de judecată este cea care oferă părților din proces posibilitatea să își formeze convingerea cu privire la legalitatea și temeinicia soluției adoptate, pe de o parte, respectiv cu privire la oportunitatea promovării căii de atac, pe de altă parte. Curtea de la Strasbourg a statuat, de altfel, că „este perfect acceptabil ca o instanță să enunțe motivele Deciziei sale după o perioadă de timp de la adoptarea sa, atât timp cât acest lucru nu neagă dreptul reclamantului de a-și exercita în mod eficient dreptul său de a depune un recurs” (Hotărârea din 16 decembrie 1992, Cauza Hadjianastassiou împotriva Greciei). Așadar, motivarea hotărârii judecătorești este fundamentul echității procesului penal, pe de o parte, prin dreptul justițiabilului de a fi convins că justiția a fost înfăptuită, respectiv că judecătorul a examinat toate mijloacele procesuale și procedurale propuse de participanți, iar, pe de altă parte, dă expresie posibilității acestuia de a dispune cu privire la un drept procesual propriu, respectiv promovarea căii de atac.
Lipsa motivării în fapt și în drept care stă la baza hotărârii judecătorești prin care a fost soluționat fondul cauzei, care să fie adusă la cunoștința părților după deliberare, la data pronunțării hotărârii judecătorești, încalcă accesul la o instanță, afectând exercitarea efectivă a dreptului de a formula apel, deoarece părțile, inclusiv inculpatul, nu pot decide cu privire la oportunitatea declarării căii de atac și, în cererea de apel, nu se pot raporta la motivele reținute în fapt și în drept de instanța de fond. Or, tocmai pentru a se putea declara în mod efectiv/util calea de atac ordinară a apelului cu privire la hotărârea prin care a fost soluționat fondul cauzei, instanța de judecată trebuie să redacteze motivele (esențiale) în fapt și în drept ale hotărârii sale la data pronunțării. Așadar, în acord cu dispozițiile constituționale ale art. 21 alin. (1) și ale art. 129, este necesar ca legea procesual penală să pună la dispoziția părților, la data pronunțării hotărârii judecătorești, motivele în fapt și în drept care justifică soluția și care permit acestora exercitarea efectivă a căii de atac a apelului.
Prevederile art. 400 alin. (1), ale art. 405 alin. (3) și ale art. 406 alin. (1) și (2) C. pr. pen. sunt neconstituționale, fiind contrare dispozițiilor constituționale ale art. 21 alin. (1) și ale art. 129, astfel cum acestea sunt interpretate, potrivit art. 20 din Constituție, și prin prisma art. 6 din C.E.D.H. .
În concluzie, motivarea hotărârilor judecătorești îndeplinește câteva funcții importante: reprezintă un mecanism de control al instanței, care trebuie să demonstreze că hotărârea sa este legală, dreaptă și corectă, în fapt și în drept; reprezintă o înscriere oficială a argumentelor în favoarea soluției; inspiră un sentiment de încredere socială și constituie un control democratic al administrării justiției; întărește principiul autorității de lucru judecat și al prezumției de nevinovăție; reprezintă temeiul executării hotărârii judecătorești, precum și al contestării acesteia la o instanță superioară. Cu alte cuvinte, motivarea în fapt și în drept a hotărârii judecătorești este relevantă în sensul că permite inculpatului să își exercite în mod util dreptul de a formula o cale de atac și, de asemenea, este importantă într-un sens mai general, în măsura în care ea asigură buna administrare a justiției și previne cazurile de arbitrar. Obligația de motivare contribuie, de asemenea, la obținerea încrederii publicului și a inculpatului în decizia la care s-a ajuns și permite identificarea unei posibile părtiniri din partea judecătorului și remedierea acesteia (în același sens Hotărârea din 7 martie 2017, Cauza Cerovsek și Bozicnik împotriva Sloveniei).
Redactarea hotărârii judecătorești prin care cauza este soluționată de prima instanță de judecată, respectiv a hotărârii judecătorești prin care instanța se pronunță asupra apelului (motivarea în fapt și în drept) ulterior pronunțării minutei (soluției) dispuse în cauză, „în cel mult 30 de zile de la pronunțare” sau după un interval de timp ce poate depăși cu mult termenul menționat, este aptă să lipsească persoana condamnată de garanțiile înfăptuirii actului de justiție, aduce atingere dreptului de acces la instanță și dreptului la un proces echitabil. Punerea în executare a unei hotărâri judecătorești definitive anterior motivării în fapt și în drept a acesteia este contrară dispozițiilor constituționale și convenționale referitoare la libertatea individuală și siguranța persoanei și celor care consacră demnitatea umană și dreptatea, ca valori supreme în statul de drept.
Publicitatea, ca principiu al ședinței de judecată, constă în posibilitatea pe care o are orice persoană de a asista la desfășurarea judecății, constituind deopotrivă un mijloc de a prezerva încrederea opiniei publice în instanțele judecătorești (Decizia nr. 702 din 27 noiembrie 2014, M. Of. nr. 38 din 16 ianuarie 2015, §§ 19 și 20). Acest principiu este consacrat în dispozițiile art. 6 § 1 din C.E.D.H. , potrivit cărora orice persoană are dreptul la judecarea în mod public a cauzei sale de către o instanță care va hotărî, între altele, asupra temeiniciei oricărei acuzații în materie penală. CEDO a subliniat importanța acestui principiu procesual, statuând că publicitatea procedurilor organelor judiciare la care se referă art. 6 § 1 are ca scop protejarea justițiabililor împotriva unei „justiții secrete” și vizează dezbaterile propriu-zise ale procesului (Hotărârea din 26 septembrie 1995, Cauza Diennet împotriva Franței, § 33).
Cu toate acestea, dreptul la o ședință publică nu este absolut, motiv pentru care nu s-ar putea susține că și după judecarea în fond, instanța de apel învestită cu plenitudinea de jurisdicție ar fi ținută întotdeauna de o audiență publică, independent de natura problemelor asupra cărora ea ar statua (Hotărârea din 29 octombrie 1991, Cauza Jan-Ake Andersson împotriva Suediei, § 27, și Hotărârea din 27 martie 1998, Cauza K.D.B. împotriva Olandei, § 39). Totodată, în Hotărârea din 3 martie 2009, Cauza Băcanu și SC „R” împotriva României, instanța europeană a statuat că publicitatea pronunțării poate fi realizată și în alte modalități decât în ședința publică, spre exemplu, prin depunerea la grefă a textului integral al hotărârii, astfel încât să fie accesibilă publicului. În respectiva cauză, reclamanții au susținut mai multe încălcări ale dreptului la un proces echitabil; aceștia au considerat că practica instanțelor românești de a nu pronunța hotărârile în mod public, ci de a retranscrie dispozitivul acestora într-un registru al grefei este contrară garanțiilor prevăzute de art. 6 § 1 din C.E.D.H.
Admisibilitatea probelor ține în primul rând de regulile de drept intern și că, în principiu, le revine instanțelor naționale obligația să aprecieze probele administrate. Misiunea conferită Curții prin Convenție constă în a cerceta dacă procedura privită în ansamblul ei, inclusiv modul de prezentare a mijloacelor de probă, a îmbrăcat un caracter echitabil (Van Mechelen și alții împotriva Olandei, Hotărârea din 23 aprilie 1997, § 50, Culegere 1997-III, și De Lorenzo împotriva Italiei (dec.), nr. 69.264/01, 12 februarie 2004).
Articolul 6 § 3 d) din Convenție lasă în sarcina instanțelor interne, tot ca principiu, să judece utilitatea unei probe cu martori propuse. Acest articol nu impune convocarea și interogarea oricărui martor al apărării: după cum arată și sintagma „în aceleași condiții“, obiectivul său esențial este egalitatea deplină a armelor în materie. Totuși, noțiunea de „egalitate a armelor“ nu epuizează conținutul § 3 d) din art. 6, și nici al § 1, acesta reprezentând una din multele sale aplicații. Într-adevăr, nu este suficient să se demonstreze că „acuzatul“ nu a putut să interogheze un anumit martor al apărării; trebuie ca partea interesată să arate că audierea martorului respectiv era necesară pentru aflarea adevărului și că refuzul de a-l interoga a cauzat un prejudiciu dreptului la apărare (Vaturi împotriva Franței, nr. 75.699/01, § 51, 13 aprilie 2006).
În speță, a avut loc o confruntare directă, în ședință publică, între partea vătămată și reclamanți. Ea arată că, dacă anumite întrebări au fost respinse de judecători, altele au fost permise. Or, din încheierea de ședință nu reiese că respingerea întrebărilor a fost arbitrară sau că ar fi limitat interogatoriul în așa măsură încât dreptul la apărare să fi fost încălcat.
Cu toate că acest aspect al capătului de cerere, luat izolat, nu este susceptibil să constituie o încălcare a Convenției, în aprecierea Curții, analiza ansamblului actelor îndeplinite în cadrul procedurii dezvăluie, în speță, un dezechilibru ce a adus atingere exercitării dreptului la apărare al reclamanților (v, mutatis mutandis, Vaturi, § 57).
Reclamanții nu au putut în niciun stadiu al procedurii să interogheze sau să obțină interogarea anumitor martori, și aceasta în ciuda complexității cauzei ce ținea de circumstanțele controversate ale înființării și funcționării unei bănci conduse de un important om politic. Curtea mai observă că toate celelalte cereri în probațiune ale reclamanților au fost respinse de instanțe.
În acest sens, Curtea este surprinsă nu numai de numărul cererilor în probațiune respinse, ci mai ales de argumentele lapidare și stereotipice pe care instanțele le-au oferit pentru a motiva acest refuz, deși de fiecare dată reclamanții au avut grijă să detalieze motivele cererilor și utilitatea acestor probe.
Având în vedere cele de mai sus, trebuie constatat că întreg ansamblul probatoriu avut în vedere de reclamanți, care se baza în principal pe audierea martorilor în contradictoriu și în ședință publică, a fost compromis (v, mutatis mutandis, Vaturi, § 58).
În aceste condiții, Curtea consideră că nu ar trebui să speculeze cu privire la caracterul fundamental sau nu al audierilor sau al celorlalte cereri în probațiune formulate de reclamanți, din moment ce apreciază că, în orice caz, ele ar fi putut contribui, în circumstanțele speței, la echilibrul și la egalitatea ce trebuie să existe pe toată durata procesului între acuzare și apărare. Astfel, economia generală a procesului impunea să le fie acordat reclamanților dreptul de a interoga sau de a obține interogarea unuia sau mai multor martori, la alegerea lor (v, mutatis mutandis, Kostovski împotriva Olandei, 20 noiembrie 1989, § 42, seria A nr. 166, și Destrehem împotriva Franței, nr. 56.651/00, § 45, 18 mai 2004).
În concluzie, având în vedere importanța respectării drepturilor la apărare în procesul penal, Curtea apreciază, ținând cont de circumstanțele deosebite ale speței, că aceste drepturi au suferit asemenea limitări încât reclamanții nu au avut parte de un proces echitabil. Prin urmare, a avut loc încălcarea art. 6 §§ 1 și 3 d) din Convenție.
Nu s-a contestat faptul că hotărârile de condamnare constituiau „o ingerință a unei autorități publice“ în dreptul reclamanților la libertatea de exprimare, că ele erau „prevăzute de lege“ și că urmăreau un scop legitim, „protecția reputației altora“. Așadar, rămâne de analizat dacă ingerința era „necesară într-o societate democratică“.
În acest sens, Curtea înțelege să reamintească principiile fundamentale care se desprind din jurisprudența sa referitoare la libertatea de exprimare (v, printre multe altele, Sabou și Pircalab împotriva României, §§ 33-36, 28 septembrie 2004, și Cumpănă și Mazăre împotriva României [MC], §§ 88-91, CEDO 2004-XI).
Curtea constată încă de la început că articolele incriminate se refereau la subiecte de interes general și deosebit de actuale pentru societatea românească, și anume pretinsa corupție în rândul înalților responsabili politici.
Dacă uneori se dovedește a fi necesară protejarea oamenilor politici de atacurile grave și lipsite de orice fundament, este la fel de adevărat că limitele criticii admisibile sunt mai largi în privința lor decât în cazul unui simplu particular. Spre deosebire de acesta, omul politic se expune inevitabil și în mod conștient unui control atent al faptelor și gesturilor sale, atât de către ziariști, cât și de către cetățeni și, prin urmare, trebuie să dea dovadă de o mai mare toleranță (v, printre multe altele, Lingens împotriva Austriei, 8 iulie 1986, seria A nr. 103, p. 26, § 42).
Prin divulgarea faptelor capabile să intereseze publicul și prin exprimarea unor opinii referitoare la acestea, reclamanții au exercitat rolul de „câine de pază“ ce îi revine presei într-o societate democratică, contribuind astfel la transparența activităților autorităților publice (mutatis mutandis, Vides Aizsardzības Klubs împotriva Letoniei, § 42, 27 mai 2004).
Protecția oferită ziariștilor de art. 10 din Convenție este subordonată condiției ca părțile interesate să acționeze de bună-credință astfel încât să ofere informații demne de crezare, cu respectarea deontologiei jurnalistice (Radio France și alții împotriva Franței, § 37, Culegere 2004-II).
Articolele incriminate nu se refereau deloc la aspecte ale vieții private ale lui N.V., ci la comportamentele și atitudinile sale în calitate de înalt responsabil politic (mutatis mutandis, Dalban împotriva României [MC], § 50, CEDO 1999-VI). În plus, ea observă că reclamanții au avut grijă să își susțină afirmațiile și că, ulterior, au dat dovadă de interes pentru procesele lor în toate stadiile procedurii (v, a contrario, Cumpănă și Mazăre, , § 104, Stângu și Scutelnicu împotriva României, Hotărârea din 31 ianuarie 2006, nr. 53.899/00, § 51, și Ivanciuc împotriva României (dec.), nr. 18.624/03, 8 septembrie 2005). Prin urmare, Curtea apreciază că nu există motive valabile care să permită a se pune la îndoială buna lor credință.
Desigur, afirmațiile lor erau grave în măsura în care ele îl acuzau pe senatorul N.V. de corupție. Cu toate acestea, indiferent dacă ele reprezintă imputări de fapte sau judecăți de valoare, ele aveau un temei faptic, și anume rolul jucat de N.V. la înființarea băncii, materializat prin contractul din 24 mai 1999, și plata unor importante sume de bani în contul său, deși el susținea că ar fi rupt orice legătură cu banca respectivă [a contrario, Stângu împotriva României (dec.), nr. 57.551/00, 9 noiembrie 2004; Ivanciuc, și Tudor (nr. 2) împotriva României (dec.), nr. 6.929/04, 15 iunie 2006].
În acest context, cuvintele dure folosite cu privire la senatorul N.V. nu pot trece în ochii Curții ca afirmații în mod deliberat calomnioase, ci drept echivalentul unei libertăți jurnalistice ce include și eventuala recurgere la o anumită doză de exagerare, chiar de provocare (mutatis mutandis, Dalban, § 50 și Vides Aizsardzības Klubs împotriva Letoniei, nr. 57.829/00, § 46, 27 mai 2004).
Aceste elemente îi sunt suficiente Curții ca să statueze că soluția de condamnare a reclamanților era disproporționată față de scopul legitim urmărit și că autoritățile naționale nu au oferit motive pertinente și suficiente pentru a o justifica.Prin urmare, a avut loc încălcarea art. 10.
Din perspectiva art. 6 din Convenție, reclamanții susțin mai multe încălcări ale dreptului la un proces echitabil.
Aceștia consideră că practica instanțelor românești de a nu pronunța hotărârile în mod public, ci de a retranscrie dispozitivul acestora într-un registru al grefei este contrară garanțiilor prevăzute de art. 6 § 1 din Convenție.
Numeroase state membre din Consiliul Europei cunosc de multă vreme, pe lângă citirea în ședință publică, și alte mijloace de a face publice hotărârile instanțelor lor, de exemplu prin depunerea la grefă spre a fi accesibile publicului.
În speță, presupunând că hotărârile litigioase nu au fost pronunțate în ședință publică, Curtea reamintește că ea a statuat deja că scopul urmărit de art. 6 § 1, și anume asigurarea controlului puterii judiciare de către public, nu era realizat într-o mai mică măsură printr-o depunere la grefă decât prin citirea în ședință publică a unei hotărâri ( v, Pretto și alții împotriva Italiei, Hotărârea din 8 decembrie 1983, seria A nr. 71, § 27; Axen împotriva Germaniei, Hotărârea din 8 decembrie 1983, seria A nr. 72, § 30 și Ernst și alții împotriva Belgiei, nr. 33.400/96, § 69, 15 iulie 2003). Aceeași concluzie se impune în cauza de față.
Reclamanții susțin că din cauza subordonării judecătorilor ministrului justiției, care este un om politic, aceștia sunt lipsiți de independență și de imparțialitate.
Rezultă că aceste capete de cerere sunt vădit neîntemeiate și trebuie respinse în aplicarea art. 35 §§ 3 și 4 din Convenție.[80]
Scopul urmărit de art. 6 § 1 din Convenție, și anume asigurarea controlului asupra puterii judiciare de către public, nu era realizat într-o mai mică măsură prin depunerea la grefă decât prin citirea în ședință publică a unei hotărâri (în acest sens și Hotărârea din 8 decembrie 1983, Cauza Pretto și alții împotriva Italiei; Hotărârea din 8 decembrie 1983, Cauza Axen împotriva Germaniei și Hotărârea din 15 iulie 2003, Cauza Ernst și alții împotriva Belgiei).
Potrivit art. 352 C. pr. pen., „Ședința de judecată este publică, cu excepția cazurilor prevăzute de lege.” Cât privește ședința de pronunțare, legea procesual penală prevede expres, în art. 405 alin. (1), că hotărârea se pronunță în ședință publică de către președintele completului de judecată, asistat de grefier. Totodată, art. 405 alin. (2) C. pr. pen., criticat în cauză, prevede că „La pronunțarea hotărârii părțile nu se citează.” Ca regulă, deliberarea și pronunțarea hotărârii se fac în ziua în care au avut loc dezbaterile sau la o dată ulterioară, dar nu mai târziu de 15 zile de la închiderea dezbaterilor [art. 391 alin. (1) C. pr. pen.]. Curgerea acestui termen începe în ziua în care au avut loc dezbaterile, fiind un termen procedural, de recomandare, care se calculează potrivit art. 269 alin. (1), (2) și (3) C. pr. pen.. În situații excepționale, când, raportat la complexitatea cauzei, deliberarea și pronunțarea nu pot avea loc în termenul menționat anterior, instanța poate amâna pronunțarea o singură dată pentru cel mult 15 zile [art. 391 alin. (2) C. pr. pen.]. Curtea reține însă că, în cazul în care pronunțarea nu are loc la data dezbaterilor, președintele completului are obligația de a informa părțile prezente asupra datei la care se va pronunța hotărârea.
Prevederile criticate nu contravin dispozițiilor constituționale ale art. 127 și nici dreptului la un proces echitabil, în condițiile în care ședința de pronunțare este publică, potrivit art. 405 alin. (1) C. pr. pen., iar, în cazul în care pronunțarea este amânată, președintele completului face demersuri, la închiderea dezbaterilor, în vederea informării părților prezente asupra datei la care se va pronunța hotărârea. De altfel, de lege ferenda, legiuitorul național ar putea avea în vedere și alte modalități care să asigure publicitatea ședinței de pronunțare și a hotărârii judecătorești, adaptate metodelor moderne de informare eficientă a părților și publicului.[81]
Întrucât justiția privește persoane, toate garanțiile de ordin constituțional sau infraconstituțional ori care se regăsesc în documente internaționale cu valoare interpretativă constituțională, care se referă la înfăptuirea justiției, servesc, în ultimă instanță, realizării drepturilor și libertăților acestora. Dreptul la un proces echitabil, garantat de art. 6 § 1 din Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale, include printre altele dreptul părților de a prezenta observațiile pe care le consideră pertinente pentru cauza lor (Hotărârea din 28 aprilie 2005, pronunțată în Cauza Albina împotriva României, § 30). Întrucât Convenția nu are drept scop garantarea unor drepturi teoretice sau iluzorii, ci drepturi concrete și efective (Hotărârea din 13 mai 1980, pronunțată în Cauza Artico împotriva Italiei, § 33), acest drept nu poate fi considerat efectiv decât dacă aceste observații sunt în mod real “ascultate”, adică în mod corect examinate de către instanța sesizată. Scopul motivării hotărârii judecătorești este de a demonstra părților că au fost ascultate, contribuind astfel la o mai bună acceptare de către acestea a deciziei. În plus, îl obligă pe judecător să-și întemeieze motivarea pe argumente obiective și să prezerve drepturile apărării. Cu toate acestea, întinderea obligației de motivare poate varia în funcție de natura hotărârii și trebuie analizată în lumina circumstanțelor speței (Hotărârea din 9 decembrie 1994, pronunțată în Cauza Ruiz Torija împotriva Spaniei, § 29). Altfel spus, art. 6 din Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale implică mai ales în sarcina instanței obligația de a proceda la un examen efectiv al mijloacelor, argumentelor și al elementelor de probă ale părților, cel puțin pentru a le aprecia pertinența (Hotărârea din 12 februarie 2004, pronunțată în Cauza Perez împotriva Franței, § 80, și Hotărârea din 19 aprilie 1994, pronunțată în Cauza Van der Hurk împotriva Olandei, § 59). Întinderea motivării depinde de diversitatea mijloacelor pe care o parte le poate ridica în instanță, precum și de prevederile legale, de obiceiuri, de principiile doctrinare și de practicile diferite privind prezentarea și redactarea sentințelor și hotărârilor în diferite state. Pentru a răspunde cerințelor procesului echitabil, motivarea ar trebui să evidențieze că judecătorul a examinat cu adevărat chestiunile esențiale ce i-au fost prezentate (Hotărârea din 15 februarie 2007, pronunțată în Cauza Boldea împotriva României, § 29, și Hotărârea din 19 februarie 1997, pronunțată în Cauza Helle împotriva Finlandei, § 60). Potrivit jurisprudenței constante a instanței europene, care reflectă un principiu legat de buna administrare a justiției, hotărârile judecătorești trebuie să indice în mod suficient motivele pe care se întemeiază (Hotărârea din 25 iulie 2002, pronunțată în Cauza Papon împotriva Franței). Dreptul la o decizie motivată își are originile într-un principiu mai general încorporat în Convenție, care protejează un individ împotriva arbitrarului; decizia internă ar trebui să conțină motivele care sunt suficiente pentru a face față aspectelor esențiale de fapt și de drept în cazul părților litigante – argumentul de fond sau de procedură (Hotărârea din 9 decembrie 1994, pronunțată în Cauza Ruiz Torija împotriva Spaniei, §§ 29 și 30).
Redactarea hotărârii judecătorești – motivarea în fapt și în drept a soluției – ulterior pronunțării acesteia, în termenul reglementat la art. 406 C. pr. pen. ori la o altă dată, plasată în timp după epuizarea termenului menționat anterior, constituie de fapt justificarea soluției reținută în minută. Or, Curtea reține că dreptul la un proces echitabil, în sensul autonom al Convenției pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale, impune pronunțarea unei hotărâri motivate, iar nu justificarea ulterioară a soluției pronunțate. În acest sens, în practica instanței de contencios european al drepturilor omului s-a statuat că numai prin pronunțarea unei hotărâri motivate poate fi realizată o corectă administrare a justiției (Hotărârea din 27 septembrie 2001, pronunțată în Cauza Hirvisaari împotriva Finlandei, § 30). Tot astfel, s-a reținut că numai prin adoptarea unei hotărâri motivate poate exista un control public al administrării justiției (Hotărârea din 1 iulie 2003, pronunțată în Cauza Suominen împotriva Finlandei, § 37).
„Orice încălcare a drepturilor și libertăților fundamentale numite reprezintă o încălcare a demnității umane, dat fiind că este temeiul acestora, ceea ce se constituie într-o încălcare mijlocită a demnității umane” (Decizia nr. 465 din 18 iulie 2019, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 645 din 5 august 2019, § 48). De asemenea, CEDO a statuat că însăși esența Convenției pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale este respectul pentru demnitatea umană și libertatea umană (Hotărârea din 29 aprilie 2002, pronunțată în Cauza Pretty împotriva Regatului Unit, § 65). Orice atingere adusă demnității umane afectează esența Convenției(Hotărârea din 2 iulie 2019, pronunțată în Cauza R.S. împotriva Ungariei, § 34).
Prezumția de nevinovăție este o garanție constituțională și reprezintă, în mod cumulat, atât un principiu de drept substanțial (garanție a libertății individuale), care consacră nevinovăția persoanei pe durata desfășurării unei proceduri judiciare penale, cât și un principiu de drept procedural (garanție a dreptului la un proces echitabil), întrucât presupune că, până la rămânerea definitivă a hotărârii judecătorești de condamnare, persoana învinuită de săvârșirea unei fapte penale este protejată împotriva oricărui act al organelor judiciare care i-ar stabili culpabilitatea înainte ca persoana să fie condamnată potrivit legii (cu privire la aspectul procedural, a se vedea Hotărârea din 10 februarie 1995, pronunțată în Cauza Allenet de Ribemont împotriva Franței, § 35, și Hotărârea din 4 martie 2008, pronunțată în Cauza Samoilă și Cionca împotriva României, § 91).
Cât privește dreptul la libertate, proclamat în § 1 al art. 5 din Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale, acesta are în vedere libertatea individuală în sensul clasic, adică libertatea fizică a persoanei. Scopul acestui drept este de a asigura că nimeni nu este privat de libertate în mod arbitrar (Hotărârea din 8 iunie 1976, pronunțată în Cauza Engel și alții împotriva Olandei, § 58), art. 5 § 1 din Convenție conținând o listă exhaustivă de situații care permit privarea de libertate. Art. 5 § 1 lit. a) din Convenție stipulează că “Orice persoană are dreptul la libertate și la siguranță. Nimeni nu poate fi lipsit de libertatea sa, cu excepția următoarelor cazuri și potrivit căilor legale: a) dacă este deținut legal pe baza condamnării pronunțate de către un tribunal competent; […]”. Prin termenul de “condamnare” trebuie să se înțeleagă atât declararea vinovăției, în urma stabilirii legale a existenței unei infracțiuni (Hotărârea din 6 noiembrie 1980, pronunțată în Cauza Guzzardi împotriva Italiei, § 100), cât și aplicarea unei pedepse sau a oricărei altei măsuri privative de libertate (Hotărârea din 24 iunie 1982, pronunțată în Cauza Van Droogenbroeck împotriva Belgiei, § 35). Fiecare privare de libertate trebuie să fie justificată în mod corespunzător. în jurisprudența sa, CEDO recunoaște că art. 5 din Convenție presupune și un anumit control, în sensul că fiecare privare de libertate trebuie să fie conformă cu dreptul național, care prevede de cele mai multe ori obligația de a preciza motivele care stau la baza actelor autorităților. Mai mult, statul ar trebui să ia în considerare că, chiar dacă privarea de libertate este în conformitate cu dreptul național, acesta trebuie să fie în sine compatibil cu Convenția. Nu se permite existența niciunei lacune legislative atunci când se dispune privarea de libertate a unor persoane și niciun interes public nu poate justifica o privare de libertate care nu este bazată pe lege.
Aspectul motivării hotărârilor judecătorești, fundamentat pe art. 5 din Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale, a devenit vizibil în jurisprudența Curții de la Strasbourg atunci când aceasta a statuat că, în ciuda faptului că legea a respectat standardele convenționale, autoritățile naționale au obligația de a oferi motive solide atunci când dispun privarea de libertate. În acest sens, instanța de la Strasbourg a stabilit că, deși o perioadă de detenție este în principiu legală dacă se bazează pe o hotărâre judecătorească valabilă, absența oricărui motiv oferit de autoritățile judiciare în hotărârile lor care autorizează luarea măsurii (în cauză, arestul preventiv) pentru o perioadă mare de timp poate fi incompatibilă cu principiul protecției împotriva arbitrarului prevăzut de art. 5 § 1 (Hotărârea din 21 februarie 2002, pronunțată în Cauza Stasaitis împotriva Lituaniei, § 67).
Instanța europeană a avut în mod constant aceeași poziție în cazul motivării ex post facto a lipsirii de libertate, incompatibilă cu dreptul la siguranță al persoanei, întrucât în aceste cazuri hotărârea este în mod obligatoriu viciată de arbitrar. A permite unei persoane să petreacă o perioadă mai mare de timp de la luarea măsurii (în cauză, arestul preventiv) fără o hotărâre judiciară bazată pe motive concrete a fost considerată că depășește limitele art. 5 din Convenție, prevedere care reglementează privarea de libertate ca o măsură excepțională de la dreptul la libertate și care este permisă doar în cazurile exhaustiv enumerate și strict definite de Convenție (Hotărârea din 19 februarie 2013, pronunțată în Cauza Zuyev împotriva Rusiei, § 73). Curtea a reținut, totodată, că instanțele naționale dispun de o marjă de apreciere în alegerea argumentelor și admiterea probelor, ca efect al principiului subsidiarității, fundamental pentru funcționarea sistemului european. Cu toate acestea, instanțele sunt obligate să își justifice activitățile pe care le întreprind prin motivarea hotărârilor pronunțate. Justificarea pentru orice perioadă de detenție, indiferent cât de scurtă, trebuie să fie demonstrată în mod convingător de către autorități (Hotărârea din 4 octombrie 2005, pronunțată în Cauza Sarban împotriva Moldovei, §§ 95 și 97, și Hotărârea din 13 martie 2007, pronunțată în Cauza Castravet împotriva Moldovei, §§ 32 și 33). Deși standardul pentru analiza instanței naționale este similar celui din art. 6 din Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale, s-a subliniat că această condiție este îndeplinită doar dacă există o motivare corespunzătoare a hotărârii judecătorești.
Curtea reține, ca un aspect esențial al analizei pe care o realizează, că instanța europeană a statuat că § 2 al art. 5 din Convenție, precum și § 4 al aceluiași articol, sunt aplicabile atât persoanelor private de libertate prin arestare, cât și celor private de libertate prin detenție (Hotărârea din 12 aprilie 2005, pronunțată în Cauza Shamayev și alții împotriva Georgiei și Rusiei, § 414).
În aceste condiții jurisprudențiale și având în vedere dispunerea cronologică în reglementarea procesual penală națională a actului procesual al pronunțării soluției [art. 405 C. pr. pen. ] și al redactării hotărârii judecătorești – motivării în fapt și în drept [art. 406 C. pr. pen. ], Curtea reține că, în ipoteza stabilirii existenței vinovăției printr-o hotărâre judecătorească de condamnare, raportul dintre condamnare și privarea de libertate nu este doar o problemă de succesiune în timp. Nu este suficient ca privarea de libertate să succeadă condamnării, ea trebuie să aibă o bază legală și o motivare în fapt și în drept corespunzătoare în hotărârea judecătorească de condamnare, anterior punerii sale în executare. Potrivit legii procesual penale în vigoare, hotărârea instanței de apel, atunci când apelul a fost admis și procesul a luat sfârșit în fața instanței de apel, devine definitivă și dobândește autoritate de lucru judecat la data pronunțării. La aceeași dată ea devine executorie. Or, în condițiile în care executarea are loc în baza minutei (soluției) pronunțate potrivit art. 424 coroborat cu art. 405 C. pr. pen. , care are conținutul prevăzut pentru dispozitivul hotărârii, iar nu în baza hotărârii judecătorești motivate în fapt și în drept, normele procesual penale ale art. 400 alin. (1), ale art. 405 alin. (3) și ale art. 406 alin. (1) și (2) sunt contrare dispozițiilor art. 5 § 1 lit. a) din Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale.
Punerea în executare a hotărârilor judecătorești definitive în materie penală, anterior motivării în fapt și în drept a soluției de condamnare, este de natură să aducă atingere dreptului la libertate și siguranță a persoanei condamnate, consacrat de art. 5 § 1 lit. a) din Convenția pentru apărarea drepturilor și a libertăților fundamentale.
Dreptul la o hotărâre judecătorească motivată, chiar dacă este examinat de instanța europeană din perspectiva “echitabilității” procedurilor (Hotărârea din 27 septembrie 2001, pronunțată în Cauza Hirvisaari împotriva Finlandei, §§ 30-33), “intră structural în cadrul conceptului de a avea dreptul la o instanță, deoarece necesită, de asemenea, stabilirea aspectelor factuale și de drept relevante invocate de către reclamant într-un anumit caz” (Hotărârea din 13 februarie 2003, pronunțată în Cauza Chevrol împotriva Franței, §§ 76-84). Cu alte cuvinte, deși dreptul la o decizie motivată este examinat în jurisprudența instanței de la Strasbourg din perspectiva respectării dreptului la un proces echitabil, el se încadrează în conceptul de acces la instanță. Pentru a pune în aplicare prevederile art. 6 din Convenție și pentru a proteja drepturile care trebuie să fie practice și efective, iar nu teoretice și iluzorii, Curtea de la Strasbourg a elaborat elementele structurale, părți integrante ale “dreptului la o instanță”: accesul la o instanță, finalitatea hotărârilor judecătorești, executarea la timp a hotărârilor judecătorești. Dreptul de acces la o instanță este un drept calificat (Hotărârea din 28 mai 1985, pronunțată în Cauza Ashingdane împotriva Regatului Unit al Marii Britanii) și ia forme destul de diferite în sferele civilă și penală. Din această perspectivă, CEDO a reținut că instanțele naționale trebuie să indice suficient de clar motivele pe care se întemeiază o hotărâre judecătorească, astfel încât justițiabilul să își poată exercita în mod util dreptul de recurs de care dispune (Hotărârea din 16 decembrie 1992, pronunțată în Cauza Hadjianastassiou împotriva Greciei, și Hotărârea din 15 februarie 2007, pronunțată în Cauza Boldea împotriva României).
Totodată, potrivit art. 21 alin. (1) din Constituție, orice persoană se poate adresa justiției pentru apărarea drepturilor, a libertăților și a intereselor sale legitime, iar, potrivit alin. (2) al aceluiași articol, nicio lege nu poate îngrădi exercitarea acestui drept. Accesul liber la justiție nu vizează numai acțiunea introductivă la prima instanță de judecată, ci și sesizarea oricăror altor instanțe care, potrivit legii, au competența de a soluționa fazele anterioare sau ulterioare ale procesului, deoarece apărarea drepturilor, a libertăților și a intereselor legitime ale persoanelor presupune, în mod logic, și posibilitatea acționării împotriva hotărârilor judecătorești considerate ca fiind nelegale sau neîntemeiate. Ca urmare, limitarea dreptului părților de a exercita căile legale de atac constituie o limitare a accesului liber la justiție (Decizia nr. 482 din 9 noiembrie 2004, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 1.200 din 15 decembrie 2004).
Motivarea hotărârilor judecătorești îndeplinește câteva funcții importante: reprezintă un mecanism de control al instanței, care trebuie să demonstreze că hotărârea sa este legală, dreaptă și corectă, în fapt și în drept; reprezintă o înscriere oficială a argumentelor în favoarea soluției; inspiră un sentiment de încredere socială și constituie un control democratic al administrării justiției; întărește principiul autorității de lucru judecat și al prezumției de nevinovăție; reprezintă temeiul executării hotărârii judecătorești, precum și al contestării acesteia la o instanță superioară. Cu alte cuvinte, motivarea în fapt și în drept a hotărârii judecătorești este relevantă în sensul că permite inculpatului să își exercite în mod util dreptul de a formula o cale de atac și, de asemenea, este importantă într-un sens mai general, în măsura în care ea asigură buna administrare a justiției și previne cazurile de arbitrar. Obligația de motivare contribuie, de asemenea, la obținerea încrederii publicului și a inculpatului în decizia la care s-a ajuns și permite identificarea unei posibile părtiniri din partea judecătorului și remedierea acesteia (în același sens Hotărârea din 7 martie 2017, pronunțată în Cauza Cerovsek și Bozicnik împotriva Sloveniei).
Publicitatea, ca principiu al ședinței de judecată, constă în posibilitatea pe care o are orice persoană de a asista la desfășurarea judecății, constituind deopotrivă un mijloc de a prezerva încrederea opiniei publice în instanțele judecătorești (Decizia nr. 702 din 27 noiembrie 2014, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 38 din 16 ianuarie 2015, §§ 19 și 20). Acest principiu este consacrat în dispozițiile art. 6 § 1 din Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale, potrivit cărora orice persoană are dreptul la judecarea în mod public a cauzei sale de către o instanță care va hotărî, între altele, asupra temeiniciei oricărei acuzații în materie penală. CEDO a subliniat importanța acestui principiu procesual, statuând că publicitatea procedurilor organelor judiciare la care se referă art. 6 § 1 are ca scop protejarea justițiabililor împotriva unei “justiții secrete” și vizează dezbaterile propriu-zise ale procesului (Hotărârea din 26 septembrie 1995, pronunțată în Cauza Diennet împotriva Franței, § 33).
Cu toate acestea, dreptul la o ședință publică nu este absolut, motiv pentru care nu s-ar putea susține că și după judecarea în fond, instanța de apel învestită cu plenitudinea de jurisdicție ar fi ținută întotdeauna de o audiență publică, independent de natura problemelor asupra cărora ea ar statua (Hotărârea din 29 octombrie 1991, pronunțată în Cauza Jan-Ake Andersson împotriva Suediei, § 27, și Hotărârea din 27 martie 1998, pronunțată în Cauza K.D.B. împotriva Olandei, § 39). Totodată, în Hotărârea din 3 martie 2009, pronunțată în Cauza Băcanu și SC “R” împotriva României, instanța europeană a statuat că publicitatea pronunțării poate fi realizată și în alte modalități decât în ședința publică, spre exemplu, prin depunerea la grefă a textului integral al hotărârii, astfel încât să fie accesibilă publicului. În respectiva cauză, reclamanții au susținut mai multe încălcări ale dreptului la un proces echitabil; aceștia au considerat că practica instanțelor românești de a nu pronunța hotărârile în mod public, ci de a retranscrie dispozitivul acestora într-un registru al grefei este contrară garanțiilor prevăzute de art. 6 § 1 din Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale. Curtea a reamintit că a statuat deja că scopul urmărit de art. 6 § 1 din Convenție, și anume asigurarea controlului asupra puterii judiciare de către public, nu era realizat într-o mai mică măsură prin depunerea la grefă decât prin citirea în ședință publică a unei hotărâri (în acest sens și Hotărârea din 8 decembrie 1983, pronunțată în Cauza Pretto și alții împotriva Italiei; Hotărârea din 8 decembrie 1983, pronunțată în Cauza Axen împotriva Germaniei și Hotărârea din 15 iulie 2003, pronunțată în Cauza Ernst și alții împotriva Belgiei).
Cât privește soluția de admitere a excepției de neconstituționalitate și constatarea că dispozițiile art. 400 alin. (1), ale art. 405 alin. (3) și ale art. 406 alin. (1) și (2) C. pr. pen. sunt neconstituționale și, în ceea ce privește respingerea, ca neîntemeiată, a excepției de neconstituționalitate și constatarea că dispozițiile art. 405 alin. (2) C. pr. pen. sunt constituționale în raport cu criticile formulate,[82]
Motivarea hotărârilor judecătorești justifică echitatea procesului penal prin dreptul justițiabilului de a fi convins că justiția a fost înfăptuită, respectiv că judecătorul a examinat toate mijloacele procesuale și procedurale propuse de acesta. În jurisprudența instanței europene de contencios al drepturilor omului, s-a statuat că o motivare și o analiză clare sunt cerințe fundamentale ale hotărârilor judecătorești și aspecte importante ale dreptului la un proces echitabil. Art. 6 din convenție dispune, printre altele, obligația statelor de a institui instanțe independente și imparțiale și de a promova instaurarea procedurilor eficiente. Îndeplinirea acestor obligații capătă sens când are ca rezultat împuternicirea judecătorilor de a administra în mod just și corect justiția, atât în drept, cât și în fapt, în avantajul strict al cetățenilor. Scopul motivării hotărârii judecătorești este de a demonstra părților că au fost ascultate, contribuind astfel la o mai bună acceptare de către acestea a Deciziei . În plus, îl obligă pe judecător să-și întemeieze motivarea pe argumente obiective și să prezerve drepturile apărării. Cu toate acestea, întinderea obligației de motivare poate varia în funcție de natura hotărârii și trebuie analizată în lumina circumstanțelor speței (Hotărârea din 9 decembrie 1994, Cauza Ruiz Torija împotriva Spaniei, § 29). Altfel spus, art. 6 din convenție implică mai ales în sarcina instanței obligația de a proceda la un examen efectiv al mijloacelor, argumentelor și al elementelor de probă ale părților, cel puțin pentru a le aprecia pertinența (Hotărârea din 12 februarie 2004, Cauza Perez împotriva Franței, § 80, și Hotărârea din 19 aprilie 1994, Cauza Van der Hurk împotriva Olandei, § 59). Întinderea motivării depinde de diversitatea mijloacelor pe care o parte le poate ridica în instanță, precum și de prevederile legale, de obiceiuri, de principiile doctrinare și de practicile diferite privind prezentarea și redactarea sentințelor și hotărârilor în diferite state. Pentru a răspunde cerințelor procesului echitabil, motivarea ar trebui să evidențieze că judecătorul a examinat cu adevărat chestiunile esențiale ce i-au fost prezentate (Hotărârea din 15 februarie 2007, Cauza Boldea împotriva României, § 29, și Hotărârea din 19 februarie 1997, Cauza Helle împotriva Finlandei, § 60). Potrivit jurisprudenței constante a instanței europene, care reflectă un principiu legat de buna administrare a justiției, hotărârile judecătorești trebuie să indice în mod suficient motivele pe care se întemeiază (Hotărârea din 25 iulie 2002, Cauza Papon împotriva Franței). Dreptul la o Decizia motivată își are originile într-un principiu mai general încorporat în convenție, care protejează un individ împotriva arbitrarului; Deciziei internă ar trebui să conțină motivele care sunt suficiente pentru a face față aspectelor esențiale de fapt și de drept în cazul părților litigante – argumentul de fond sau de procedură (Hotărârea din 9 decembrie 1994, Cauza Ruiz Torija împotriva Spaniei, §§ 29 și 30).
Stabilirea caracterului echitabil al unei proceduri penale desfășurate împotriva unui inculpat se va realiza prin luarea în considerare a întregii proceduri, în ansamblul ei. Trebuie să se țină seama de ansamblul procedurii desfășurate în ordinea juridică internă și de rolul instanțelor de apel sau de recurs în cadrul acesteia (Hotărârea din 2 martie 1987, Cauza Monnell și Morris împotriva Regatului Unit, § 56). Acest aspect conduce la concluzia că o carență constatată într-un stadiu incipient al procedurii poate fi îndreptată într-un stadiu ulterior, cu condiția ca instanța de control judiciar să aibă competența necesară ștergerii viciului invocat (Hotărârea din 30 noiembrie 1987, Cauza H. împotriva Belgiei). Așa fiind, CEDO a apreciat că, atunci când apare o problemă cu privire la lipsa oricărui temei factual și/sau juridic în hotărârea instanței de fond, este important ca instanța superioară să ofere propriile motive întemeiate referitoare la aceste aspecte (Hotărârea din 22 februarie 2007, Cauza Tatishvili împotriva Rusiei).
Curțile de apel, respectiv Înalta Curte de Casație și Justiție, în calitate de instanțe de apel, învestite cu judecarea laturii penale și civile a cauzei, au competența legală, conform art. 421 § 2 lit. a) C. pr. pen., de a șterge viciul invocat, nefiind necesar să se dispună casarea cu trimitere spre rejudecare a cauzei de către instanța care a judecat fondul în alte ipoteze decât cele expres prevăzute de art. 421 § 2 lit. b) din același act normativ. Această concluzie se desprinde în mod explicit din prevederile art. 417 C. pr. pen..
Textul de lege criticat constituie însăși expresia principiului dublului grad de jurisdicție în materie penală, reglementat de art. 2 din Protocolul nr. 7 la convenție, legislația procesual penală oferind o reglementare completă ce acoperă toate aspectele. Așa fiind, dispozițiile criticate nu încalcă dreptul la un proces echitabil în componenta sa referitoare la necesitatea motivării hotărârilor judecătorești. Curtea apreciază că nu se încalcă nici principiul legalității. [83]
Instanța de la Strasbourg, analizând respectarea dreptului la un proces echitabil în cauzele în care instanțele au pronunțat o soluție de condamnare după desființarea unei hotărâri de achitare a inculpatului, a statuat cu valoare de principiu că, atunci când o instanță de control judiciar este sesizată să soluționeze o cauză în fapt și în drept și să examineze, în ansamblu, chestiunea vinovăției sau a nevinovăției, aceasta nu poate, pentru motive de echitate a procedurii, să decidă asupra acestor chestiuni fără ascultarea directă a declarațiilor date în persoană de acuzatul care susține că nu a comis actul de care este învinuit, respectiv de martorii care au dat declarații în timpul procedurii (Hotărârea din 27 iunie 2000, Cauza Constantinescu împotriva României, §§ 55 și 59, și Hotărârea din 15 septembrie 2015, Cauza Moinescu împotriva României, §§ 39 și 40).
Aplicarea art. 6 într-o cale de atac ordinară diferă în funcție de specificul procedurii în discuție; se vor avea în vedere astfel întreaga procedură internă și rolul pe care îl are instanța de control judiciar în sistemul național de drept. Dacă a avut loc o dezbatere publică în primă instanța, lipsa acesteia într-o cale de atac poate fi justificată prin particularitățile procedurii în cauză, avându-se în vedere natura sistemului intern de atac, limitele competențelor atribuite instanței de control judiciar, modul în care drepturile reclamantului au fost expuse și apărate efectiv și în special natura chestiunilor care trebuie soluționate (Hotărârea Botten împotriva Norvegiei din 19 februarie 1996, Culegere 1996-I, nr. 2, pag. 141, alin. 39).
În fața unei instanțe de control judiciar care se bucură de plenitudine de jurisdicție art. 6 nu garantează neapărat dreptul la o ședință publică, iar în cazul în care o astfel de ședința publică a avut loc, nici dreptul de a participa personal la dezbateri (v, de exemplu, Hotărârea Fejde împotriva Suediei din 29 octombrie 1991, Seria A, nr. 212-C, pag. 69, alin. 33).
Atunci când o instanță de control judiciar este competentă să analizeze atât situația de fapt, cât și chestiunile de drept și să studieze în ansamblu problemă vinovăției, ea nu poate, din motive ce țin de echitatea procedurii, să tranșeze asupra chestiunilor respective fără o apreciere nemijlocită a declarațiilor persoanei care susține că nu a comis actul considerat ca infracțiune (Hotărârea Ekbatani împotriva Suediei din 26 mai 1988, Seria A, nr. 134, pag. 14, alin. 32).
Această cerința nu a fost satisfăcută, motiv pentru care a existat o încălcare a art. 6 alin. 1[84].
Instanța de la Strasbourg, analizând respectarea dreptului la un proces echitabil în cauzele în care instanțele au pronunțat o soluție de condamnare după desființarea unei hotărâri de achitare a inculpatului, a statuat cu valoare de principiu că, atunci când o instanță de control judiciar este sesizată să soluționeze o cauză în fapt și în drept și să examineze, în ansamblu, chestiunea vinovăției sau a nevinovăției, aceasta nu poate, pentru motive de echitate a procedurii, să decidă asupra acestor chestiuni fără ascultarea directă a declarațiilor date în persoană de acuzatul care susține că nu a comis actul de care este învinuit, respectiv de martorii care au dat declarații în timpul procedurii (Hotărârea din 27 iunie 2000, Cauza Constantinescu împotriva României, §§ 55 și 59, și Hotărârea din 15 septembrie 2015, Cauza Moinescu împotriva României, §§ 39 și 40).
Soluția legislativă criticată constituie transpunerea în dreptul pozitiv a exigențelor impuse de jurisprudența CEDO , asigurând dreptul inculpatului la un proces echitabil. (Decizia nr. 692 din 8 noiembrie 2018) Astfel, având competența de a aprecia diferitele elemente de probă, instanța de apel nu ar putea pronunța o hotărâre de condamnare decât după readministrarea obligatorie a declarațiilor pe care prima instanță și-a întemeiat soluția de achitare și care au fost suficiente pentru a-l determina pe judecătorul primei instanțe să se îndoiască de temeinicia acuzației și să motiveze achitarea inculpatului. În același sens sunt și Decizia nr. 273 din 23 aprilie 2019, M. Of. nr. 829 din 11 octombrie 2019, și Decizia nr. 274 din 23 aprilie 2019, M. Of. nr. 750 din 16 septembrie 2019. [85]
În ceea ce privește principiul respectării autorității de lucru judecat, acesta este de o importanță fundamentală atât în ordinea juridică națională, cât și la nivelul CEDO , dreptul de acces la justiție și dreptul la un proces echitabil în fața unei instanțe fiind necesar să se interpreteze în lumina preambulului la C.E.D.H. , care enunță supremația dreptului ca element al patrimoniului comun al statelor contractante. Unul dintre elementele fundamentale ale supremației dreptului este principiul securității raporturilor juridice, care prevede, printre altele, ca soluția dată în mod definitiv oricărui litigiu de către instanțe să nu mai poată fi supusă rejudecării (Hotărârea din 28 octombrie 1999, Cauza Brumărescu împotriva României, § 61). Conform acestui principiu, niciuna dintre părți nu este abilitată să solicite reexaminarea unei hotărâri definitive și executorii cu unicul scop de a obține o reanalizare a cauzei și o nouă hotărâre în privința sa.
Primind recursul în anulare introdus, Curtea supremă de justiție a lichidat ansamblul unei proceduri judiciare care ajunsese, conform termenilor Curții supreme de justiție, la o decizie judiciară .irevocabilă., căpătând astfel autoritatea lucrului judecat și, mai mult decât atât, fiind executată. Curtea supremă de justiție a aplicat în așa fel dispozițiile articolului 330, și a încălcat principiul securității rapoartelor juridice. În speță, dreptul reclamantului la un proces echitabil prevăzut de articolul 6 § 1 din Convenție nu a fost respectat.
Deopotrivă, în ceea ce privește alegarea reclamantului conform căreia el a fost privat de dreptul ca cazul său să fie ascultat de către o instanță judecătorească, Curtea constatează că în hotărârea din 1 martie 1995 Curtea supremă de justiție a considerat că revendicarea persoanei interesate era de a ataca un act legislativ, decretul de naționalizare nr. 92/1950. Prin urmare, ea estimează că cazul a ieșit din competența jurisdicțiilor și că numai Parlamentul putea să se pronunțe asupra legalității naționalizării în cauză.
Totuși, în hotărârea sa, Curtea Supremă de Justiție afirmă că reclamantul nu era proprietarul bunului în litigiu. Curtea nu a încercat să fie de acord cu hotărârea din 1 martie 1995 așa cum prevede dreptul intern, nici să examineze dacă Curtea supremă de justiție putea sau nu să decidă ea însăși asupra litigiului în fond, ținând cont de competența pe care o avea articolul 330 C.pr.civ. .
Hotărârea din 1 martie 1995 a fost motivată prin incompetența absolută a jurisdicțiilor de a decide asupra litigiilor civile precum acțiunea de revendicare în cazul speței. O astfel de excludere este prin esența sa contrară dreptului de a avea acces la o instanță garantat de articolul 6 § 1 din Convenție (v, mutatis mutandis, hotărârea Vasilescu împotriva României din 22 mai 1998, Culegere 1998-III, nr. 73, pp.1075-1076, §§ 39-41). Totuși, a fost încălcat articolul 6 § 1 în ceea ce privește acest punct[86].
Instanțele superioare nu trebuie să își folosească dreptul de reformare decât pentru a corecta erorile de fapt sau de drept și erorile judiciare, și nu pentru a proceda la o nouă analiză. Totodată, acestui principiu nu i se poate aduce derogare decât dacă o impun motive substanțiale și imperioase (Hotărârea din 7 iulie 2009, Cauza Stanca Popescu împotriva României, § 99, și Hotărârea din 24 iulie 2003, Cauza Ryabykh împotriva Rusiei, § 52).
Intenția legiuitorului a fost aceea de a nu permite reformarea, pe calea contestației în anulare, a unor hotărâri care sunt în puterea lucrului judecat decât în situațiile excepționale în care se remarcă erori de procedură care nu au putut fi înlăturate pe calea apelului și doar în condițiile reglementate expres în art. 426-432 C. pr. pen. , stabilind, totodată, în § 21 al Deciziei nr. 623 din 8 octombrie 2015 și în § 17 al Deciziei nr. 804 din 5 decembrie 2017, că legiuitorul poate exclude folosirea unor căi de atac sau poate limita utilizarea anumitor instrumente procesuale aflate la îndemâna părților, fără ca prin aceasta să se încalce litera sau spiritul Legii fundamentale.
Principiul respectării autorității de lucru judecat este de o importanță fundamentală atât în ordinea juridică națională, cât și la nivelul CEDO , dreptul de acces la justiție și dreptul la un proces echitabil în fața unei instanțe fiind necesar să fie interpretate în lumina preambulului la C.E.D.H. , care enunță supremația dreptului ca element al patrimoniului comun al statelor contractante. Unul dintre elementele fundamentale ale supremației dreptului este principiul securității raporturilor juridice, care prevede, printre altele, ca soluția dată în mod definitiv oricărui litigiu de către instanțe să nu mai poată fi supusă rejudecării (Hotărârea din 28 octombrie 1999, Cauza Brumărescu împotriva României, § 61). Conform acestui principiu, niciuna dintre părți nu este abilitată să solicite reexaminarea unei hotărâri definitive și executorii cu unicul scop de a obține o reanalizare a cauzei și o nouă hotărâre în privința sa. Instanțele superioare nu trebuie să își folosească dreptul de reformare decât pentru a corecta erorile de fapt sau de drept și erorile judiciare, și nu pentru a proceda la o nouă analiză. Totodată, acestui principiu nu i se poate aduce derogare decât dacă o impun motive substanțiale și imperioase (Hotărârea din 7 iulie 2009, Cauza Stanca Popescu împotriva României, § 99, și Hotărârea din 24 iulie 2003, Cauza Ryabykh împotriva Rusiei, § 52).
Intenția legiuitorului a fost aceea de a nu permite reformarea, pe calea contestației în anulare, a unor hotărâri care sunt în puterea lucrului judecat decât în situațiile excepționale în care se remarcă erori de procedură care nu au putut fi înlăturate pe calea apelului și doar în condițiile reglementate expres în art. 426-432 C. pr. pen. , stabilind, totodată, în § 21 al Deciziei nr. 623 din 8 octombrie 2015, M. Of. nr. 858 din 18 noiembrie 2015, și în § 17 al Deciziei nr. 804 din 5 decembrie 2017, că legiuitorul poate exclude folosirea unor căi de atac sau poate limita utilizarea anumitor instrumente procesuale aflate la îndemâna părților, fără ca prin aceasta să se încalce litera sau spiritul Legii fundamentale.
Distinct, în Decizia nr. 227 din 16 aprilie 2019, M. Of. nr. 577 din 15 iulie 2019, §§ 24-29, Curtea a reținut că motivul de contestație în anulare, reglementat în art. 426 lit. d) C. pr. pen. , este nou-introdus în această materie, fiind corespunzător unora dintre motivele de recurs reglementate în art. 3859 alin. 1 § 3 din Codul de procedură penală din 1968. În forma inițială, la data intrării în vigoare a noii legi procesual penale, art. 426 lit. d) C. pr. pen. avea următoarea formulare: „Împotriva hotărârilor penale definitive se poate face contestație în anulare în următoarele cazuri: […] d) când instanța nu a fost compusă potrivit legii ori a existat un caz de incompatibilitate; […]”. Încă de la data intrării în vigoare a noului Cod de procedură penală prevederile art. 426 lit. d) C. pr. pen. sunt aplicabile în ipoteza în care a existat un caz de incompatibilitate dintre cele prevăzute de dispozițiile art. 64 din același act normativ, referitoare la incompatibilitatea judecătorului. Deși textul de lege vorbește generic de incompatibilitate, aceasta trebuie limitată doar la judecătorii care fac parte din complet, fiind inadmisibilă contestația prin care se invocă incompatibilitatea procurorului, organului de cercetare penală, grefierului, magistratului-asistent, expertului, invocarea unui caz de incompatibilitate a judecătorului, dintre cele prevăzute de art. 64 C. pr. pen. , prin calea de atac extraordinară a contestației în anulare, având drept scop garantarea imparțialității instanței și respectarea dreptului la un proces echitabil. În formularea inițială a textului de lege criticat, incompatibilitatea judecătorului viza judecata în primă instanță, dacă hotărârea a rămas definitivă prin neapelare, sau judecata în apel. Însă, în condițiile în care nerespectarea exigenței de imparțialitate era invocată ca motiv de apel, iar instanța de apel nu admitea apelul sub acest aspect, partea nu mai putea reitera această neregularitate pe calea contestației în anulare.
Așa fiind, Curtea a constatat că în aceste condiții este înfăptuită justiția, sens în care nu se poate admite ideea înfrângerii principiului constituțional consacrat de art. 124 alin. (2) din Legea fundamentală (Decizia nr. 227 din 16 aprilie 2019, § 26). [87]
Legiuitorul este ținut de respectarea principiului egalității cetățenilor în fața legii. Astfel, instituirea unor reguli speciale în ceea ce privește căile de atac nu este contrară acestui principiu, atât timp cât ele asigură egalitatea juridică a cetățenilor în utilizarea lor. Principiul egalității în fața legii presupune instituirea unui tratament egal pentru situații care, în funcție de scopul urmărit, nu sunt diferite. El nu exclude, ci, dimpotrivă, presupune soluții diferite pentru situații diferite. În consecință, un tratament diferit nu poate fi expresia aprecierii exclusive a legiuitorului, ci trebuie să se justifice rațional, în respectul principiului egalității cetățenilor în fața legii și a autorităților publice (Decizia Plenului Curții Constituționale nr. 1 din 8 februarie 1994, M. Of. nr. 69 din 16 martie 1994, Decizia nr. 86 din 27 februarie 2003, M. Of. nr. 207 din 31 martie 2003, și Decizia nr. 89 din 27 februarie 2003, M. Of. nr. 200 din 27 martie 2003). Prevederile art. 16 din Constituție vizează egalitatea în drepturi între cetățeni în ceea ce privește recunoașterea în favoarea acestora a unor drepturi și libertăți fundamentale, nu și identitatea de tratament juridic asupra aplicării unor măsuri, indiferent de natura lor (Decizia nr. 53 din 19 februarie 2002, M. Of. nr. 224 din 3 aprilie 2002, Decizia nr. 1.615 din 20 decembrie 2011, M. Of. nr. 99 din 8 februarie 2012, Decizia nr. 323 din 30 aprilie 2015, M. Of. nr. 467 din 29 iunie 2015, § 19, Decizia nr. 540 din 12 iulie 2016, § 21, Decizia nr. 2 din 17 ianuarie 2017, § 23, Decizia nr. 18 din 17 ianuarie 2017, M. Of. nr. 312 din 2 mai 2017, § 23, și Decizia nr. 651 din 17 octombrie 2017, § 28).
O deosebire de tratament juridic este discriminatorie atunci când nu este justificată în mod obiectiv și rezonabil, aceasta însemnând că nu urmărește un scop legitim sau nu păstrează un raport rezonabil de proporționalitate între mijloacele folosite și obiectivul avut în vedere (CEDO , hotărârile din 23 iulie 1968, 13 iunie 1979, 28 noiembrie 1984, 28 mai 1985, 16 septembrie 1996, 18 februarie 1999 și, respectiv, 6 iulie 2004, pronunțate în cauzele „Aspecte privind regimul lingvistic în școlile belgiene” împotriva Belgiei, § 10, Marckx împotriva Belgiei, § 33, Rasmussen împotriva Danemarcei, §§ 35, 38 și 40, Abdulaziz, Cabales și Balkandali împotriva Regatului Unit, § 72, Gaygusuz împotriva Austriei, § 42, Larkos împotriva Cipru, § 29, și, respectiv, Bocancea și alții împotriva Moldovei, § 24, CCR, Decizia nr. 270 din 23 aprilie 2015, M. Of. nr. 420 din 12 iunie 2015, § 25, și Decizia nr. 368 din 30 mai 2017, M. Of. nr. 566 din 17 iulie 2017, § 25).
Hotărârile penale definitive pronunțate cu privire la infracțiuni pentru care acțiunea penală se pune în mișcare la plângerea prealabilă a persoanei vătămate – ca și hotărârile definitive care privesc infracțiuni pentru care acțiunea penală se pune în mișcare din oficiu – dezleagă fondul cauzei și statuează asupra existenței faptei penale și asupra vinovăției inculpatului, rezolvând acțiunea penală. Cu toate acestea, soluțiile pronunțate cu privire la infracțiuni pentru care acțiunea penală se pune în mișcare la plângerea prealabilă a persoanei vătămate au, sub aspectul posibilității de a fi atacate cu recurs în casație, un regim juridic diferit de cel al hotărârilor penale definitive pronunțate pentru restul infracțiunilor, în sensul că primele nu pot fi atacate cu recurs în casație, în timp ce împotriva celor din urmă poate fi exercitată această cale extraordinară de atac. Astfel, dispozițiile de lege criticate creează, sub aspectul posibilității de a formula recurs în casație, un tratament juridic diferit pentru părțile procesului penal, în funcție de modalitatea de punere în mișcare a acțiunii penale – la plângerea prealabilă a persoanei vătămate sau din oficiu -, în condițiile în care recursul în casație reprezintă mijlocul procedural prin care se repară nelegalitățile, având ca obiect verificarea conformității hotărârilor penale definitive – care soluționează fondul cauzelor – cu regulile de drept aplicabile, în scopul respectării legilor și al uniformizării jurisprudenței. Instanța de casare judecă exclusiv dacă hotărârea atacată este corespunzătoare din punctul de vedere al dreptului, prin instituirea căii extraordinare de atac a recursului în casație acordându-se prioritate principiului legalității în raport cu principiul autorității de lucru judecat.
Din perspectiva interesului de a cere și de a obține îndreptarea erorilor de drept comise la soluționarea cauzei, persoane care se află în situații similare, și anume părțile din cauze în care judecata a fost finalizată cu soluții definitive date cu încălcarea legii, au parte de un tratament juridic diferit în ceea ce privește posibilitatea de a formula recurs în casație, în funcție de modalitatea de punere în mișcare a acțiunii penale, fără a exista o justificare obiectivă și rezonabilă.
Dacă instanța schimbă încadrarea juridică dată faptei prin actul de sesizare dintr-o infracțiune pentru care acțiunea penală se pune în mișcare la plângerea prealabilă a persoanei vătămate în una pentru care acțiunea penală se pune în mișcare (și) din oficiu sau dacă inculpatul este judecat pentru ambele categorii de infracțiuni – hotărârea definitivă cauză poate fi atacată cu recurs în casație. Totodată, există cazuri – în procesul penal – în care principiul oficialității se substituie principiului disponibilității, cazuri consacrate de prevederile art. 157 alin. (4) și (5) și ale art. 199 alin. (2) din Codul penal, precum și de cele ale art. 289 alin. (8) fraza a treia C. pr. pen. .
Dispozițiile art. 434 alin. (2) lit. e) C. pr. pen. creează, cu privire la persoane aflate în situații similare, o vădită inegalitate de tratament sub aspectul recunoașterii liberului acces la justiție, în componenta sa referitoare la dreptul la un proces echitabil, această inegalitate nefiind justificată în mod obiectiv și rezonabil, astfel că dispozițiile de lege criticate aduc atingere prevederilor constituționale ale art. 16 referitor la egalitatea în drepturi și ale art. 21 privind accesul liber la justiție și dreptul la un proces echitabil.
Liberul acces la justiție presupune accesul la mijloacele procedurale prin care justiția se înfăptuiește. Este adevărat că regulile de desfășurare a procesului în fața instanțelor judecătorești sunt de competența exclusivă a legiuitorului, așa cum rezultă din prevederile art. 126 alin. (2) din Constituție – potrivit cărora „Competența instanțelor judecătorești și procedura de judecată sunt prevăzute numai prin lege” – și din cele ale art. 129 din Legea fundamentală, conform cărora „Împotriva hotărârilor judecătorești, părțile interesate și Ministerul Public pot exercita căile de atac, în condițiile legii“. Astfel, principiul liberului acces la justiție presupune posibilitatea neîngrădită a celor interesați de a utiliza aceste proceduri în formele și în modalitățile instituite de lege, însă cu respectarea regulii consacrate de art. 21 alin. (2) din Constituție, potrivit căreia nicio lege nu poate îngrădi accesul la justiție, ceea ce semnifică faptul că legiuitorul nu poate exclude de la exercițiul drepturilor procesuale pe care le-a instituit nicio categorie și niciun grup social (Decizia Plenului Curții Constituționale nr. 1 din 8 februarie 1994, Decizia nr. 540 din 12 iulie 2016, § 22, Decizia nr. 2 din 17 ianuarie 2017, § 24, și Decizia nr. 18 din 17 ianuarie 2017, § 24, decizii citate anterior).
Din moment ce legiuitorul a reglementat calea de atac a recursului în casație, acesta trebuie să asigure egalitatea juridică a cetățenilor în utilizarea acestei căi de atac, chiar dacă este una extraordinară (Decizia nr. 369 din 30 mai 2017, § 28, și Decizia nr. 651 din 17 octombrie 2017, § 33, decizii citate anterior). Legiuitorul poate institui un tratament juridic diferit pentru exercitarea recursului în casație, reglementând anumite situații în care nu se poate formula această cale de atac, însă tratamentul diferențiat nu poate fi expresia unei aprecieri exclusive a legiuitorului, ci trebuie să se justifice în mod obiectiv și rezonabil, în respectul principiului egalității în drepturi.
Potrivit prevederilor art. 131 din Constituție, în activitatea judiciară, Ministerul Public reprezintă interesele generale ale societății și apără ordinea de drept, precum și drepturile și libertățile cetățenilor, exercitându-și atribuțiile prin procurori constituiți în parchete. Astfel, în temeiul dispozițiilor art. 62 alin. (2) din Legea nr. 304/2004 privind organizarea judiciară (republicată în M. Of. nr. 827 din 13 septembrie 2005), procurorii își desfășoară activitatea potrivit principiilor legalității, imparțialității și controlului ierarhic, iar, în baza prevederilor art. 67 din același act normativ, procurorul participă la ședințele de judecată, în condițiile legii. În acest sens, dispozițiile art. 55 alin. (3) lit. f) C. pr. pen. prevăd atribuția procurorului de a formula și exercita, în cadrul procesului penal, contestațiile și căile de atac prevăzute de lege împotriva hotărârilor judecătorești. Așadar, pornind de la scopul reglementării instituției recursului în casație, și anume îndreptarea erorilor de drept survenite prin hotărâri penale definitive care rezolvă fondul cauzei – prin raportare la cazurile de casare expres și limitativ prevăzute de lege -, precum și de la rolul procurorului, care, așa cum a reținut instanța de contencios constituțional în jurisprudența sa, acționează ca apărător al intereselor generale ale societății, dar și ale părților din proces, în spiritul legalității (Decizia nr. 983 din 8 iulie 2010, M. Of. nr. 551 din 5 august 2010, Decizia nr. 641 din 11 noiembrie 2014, M. Of. nr. 887 din 5 decembrie 2014, § 51, Decizia nr. 2 din 17 ianuarie 2017, § 25, și Decizia nr. 18 din 17 ianuarie 2017, § 25), exigențele prevederilor art. 131 din Constituție impun legiuitorului să asigure posibilitatea exercitării căii extraordinare de atac a recursului în casație de către procuror, inclusiv în ceea ce privește hotărârile penale definitive pronunțate cu privire la infracțiuni pentru care acțiunea penală se pune în mișcare la plângerea prealabilă a persoanei vătămate.
Dispozițiile art. 434 alin. (2) lit. e) C. pr. pen. , care exclud posibilitatea atacării cu recurs în casație a soluțiilor pronunțate cu privire la infracțiuni pentru care acțiunea penală se pune în mișcare la plângerea prealabilă a persoanei vătămate, încalcă prevederile constituționale ale art. 16 referitor la egalitatea în drepturi, ale art. 21 privind accesul liber la justiție și dreptul la un proces echitabil, precum și ale art. 131 referitor la rolul Ministerului Public, întrucât, pe de o parte, creează pentru părți o vădită inegalitate de tratament prin împiedicarea accesului la justiție în situația soluționării cauzei prin pronunțarea unei hotărâri definitive nelegale, iar, pe de altă parte, lipsesc procurorul de pârghiile necesare exercitării rolului său specific în cadrul fazei de judecată a procesului penal. Astfel, în cazul în care normele de procedură penală și/sau de drept penal substanțial – avute în vedere de dispozițiile art. 438 alin. (1) C. pr. pen. cu privire la reglementarea cazurilor de casare – sunt încălcate, trebuie să se asigure atât părții interesate, cât și procurorului posibilitatea de a cere și de a obține restabilirea legalității, prin casarea hotărârii definitive nelegale pronunțate cu privire la infracțiuni pentru care acțiunea penală se pune în mișcare la plângerea prealabilă a persoanei vătămate. [88]
Cât privește dispozițiile art. 459 alin. (2) C. pr. pen., potrivit cărora admisibilitatea în principiu a cererii de revizuire se examinează de către instanță, „în camera de consiliu, fără citarea părților“, autorul excepției susține că acestea aduc atingere dreptului la un proces echitabil, dreptului la apărare și dispozițiilor constituționale privind caracterul public al ședințelor de judecată.
Critica de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 459 alin. (2) C. pr. pen. referitoare la caracterul nepublic al ședințelor de judecată în procedura examinării admisibilității în principiu a cererii de revizuire urmează a fi respinsă ca neîntemeiată. În acest sens, publicitatea, ca principiu al ședinței de judecată, constituie o garanție a dreptului la un proces echitabil. Consacrarea sa este asigurată de dispozițiile art. 6 § 1 din C.E.D.H., potrivit căruia orice persoană are dreptul la judecarea în mod public a cauzei sale de către o instanță care va hotărî, între altele, asupra temeiniciei oricărei acuzații în materie penală. CEDO a subliniat importanța acestui principiu procesual, statuând că publicitatea procedurilor organelor judiciare la care se referă art. 6 § 1 are ca scop protejarea justițiabililor împotriva unei justiții secrete” și vizează dezbaterile propriu-zise ale procesului (Hotărârea din 26 septembrie 1995, Cauza Diennet împotriva Franței, § 33), însă, cu toate acestea, dreptul la o ședință publică nu este absolut (Hotărârea din 29 octombrie 1991, Cauza Jan Lke Andersson împotriva Suediei, § 27, și Hotărârea din 27 martie 1998, Cauza K.D.B. împotriva Olandei, § 39).
Pe de altă parte, publicitatea constă în posibilitatea pe care o are orice persoană de a asista la desfășurarea judecății, constituind deopotrivă un mijloc de a prezerva încrederea opiniei publice în instanțele judecătorești.
Prin Decizia nr. 506 din 30 iunie 2015, §§ 13-14, M. Of. nr. 539 din 20 iulie 2015, a statuat că procedura reglementată de normele procesual penale ale art. 459 alin. (2) privește examinarea admisibilității exercitării unui drept, iar nu o judecată asupra temeiniciei solicitării ce face obiectul exercitării acelui drept, deci nu vizează însăși soluționarea căii extraordinare de atac a revizuirii, instanța neimplicându-se în niciun fel în judecata pe fond a unei acuzații în materie penală. Totodată, în aceeași decizie, Curtea a făcut referire la jurisprudența instanței de la Strasbourg, amintind, printre altele, Decizia din 6 mai 2003, Cauza Franz Fischer împotriva Austriei, Cererea nr. 27.569/02, potrivit căreia art. 6 din Convenție nu se aplică unei proceduri care urmărește redeschiderea unei proceduri penale, întrucât persoana a cărei condamnare a intrat în puterea lucrului judecat și care solicită o asemenea redeschidere nu este “acuzată de o infracțiune”, în sensul art. 6 din Convenție, ceea ce înseamnă că nu face obiectul unei “acuzații în materie penală”. În examinarea admisibilității în principiu a cererii de revizuire nu poate fi pusă în discuție existența unei acuzații în materie penală, întrucât instanța verifică cererea de revizuire doar sub aspectul regularității sale, respectiv al îndeplinirii condițiilor în care poate fi exercitată referitor la hotărârile ce pot fi atacate, cazurile ce o justifică, titularii cererii și termenul de introducere.
Deși toate aceste verificări, prevăzute de art. 459 alin. (3) C. pr. pen., se realizează în camera de consiliu, acest fapt este însă în deplină concordanță cu prevederile art. 127 din Legea fundamentală, potrivit cărora „Ședințele de judecată sunt publice, afară de cazurile prevăzute de lege”. Aceasta cu atât mai mult cu cât, în considerentele dezvoltate în Decizia nr. 506 din 30 iunie 2015, Curtea Constituțională a cenzurat absența contradictorialității și oralității procedurii de examinare a admisibilității în principiu a cererii de revizuire. În măsura în care părțile și procurorul beneficiază de dreptul de a fi prezenți în fața instanței și de a-și susține oral interesele, absența publicului din sala de judecată nu este de natură a afecta dreptul la un proces echitabil.
Prin Decizia nr. 506 din 30 iunie 2015, s-a admis excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 459 alin. (2) C. pr. pen., cât privește soluția legislativă potrivit căreia admisibilitatea în principiu a cererii de revizuire se examinează de către instanță “fără citarea părților”, în motivarea soluției sale reținând că, atâta vreme cât admisibilitatea în principiu a cererii de revizuire se soluționează cu participarea procurorului, din perspectiva contradictorialității, ca element definitoriu al egalității de arme și al dreptului la un proces echitabil, norma legală trebuie să permită citarea părților. Prin urmare, ținând cont de dispozițiile art. 29 alin. (3) din Legea nr. 47/1992 privind organizarea și funcționarea Curții Constituționale, potrivit cărora „Nu pot face obiectul excepției prevederile constatate ca fiind neconstituționale printr-o decizie anterioară a Curții Constituționale și de faptul că decizia menționată este ulterioară sesizării instanței constituționale în prezenta cauză, excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 459 alin. (2) C. pr. pen., cât privește soluția legislativă potrivit căreia admisibilitatea în principiu a cererii de revizuire se examinează de către instanță „fără citarea părților”, urmează a fi respinsă ca devenită inadmisibilă.
În temeiul art. 146 lit. d) și al art. 147 alin. (4) din Constituție, al art. 1-3, al art. 11 alin. (1) lit. A d) și al art. 29 din Legea nr. 47/1992, cu majoritate de voturi, în ceea ce privește excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 453 alin. (1) lit. f) C. pr. pen., cu unanimitate de voturi, în ceea ce privește excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 88 alin. (2) lit. d), ale art. 452 alin. (1), precum și ale art. 459 alin. (2) C. pr. pen. , [89]
Violarea principiului egalității și nediscriminării există atunci când se aplică tratament diferențiat unor cazuri egale, fără să existe o motivare obiectivă și rezonabilă, sau dacă există o disproporție între scopul urmărit prin tratamentul inegal și mijloacele folosite (Decizia nr. 148 din 8 mai 2001 și în Decizia nr. 685 din 28 iunie 2012). Or, diferența de tratament juridic instituită prin dispozițiile art. 453 alin. (3) teza întâi C. pr. pen. între situațiile în care motivul de revizuire stabilit la alin. (1) lit. a) al aceluiași articol poate fi invocat în favoarea, respectiv în defavoarea condamnatului – de observat că soluția de achitare nu se regăsește în enumerarea limitativă prevăzută de alin. (3) – este justificată de existența unor cazuri diferite, având în vedere că situația părților civile care solicită constatarea netemeiniciei soluției de achitare nu poate fi asimilată situației persoanei condamnate definitiv care solicită întoarcerea unei soluții defavorabile. De altfel, acest tratament diferențiat, pentru situații diferite în esență, are ca scop principal protejarea securității raporturilor juridice, mai ales în situația unei persoane cercetate penal și achitate definitiv. De asemenea, instanța de judecată apreciază că textul de lege criticat nu aduce atingere liberului acces la justiție și dreptului la un proces echitabil. Articolul 21 din Constituție permite accesul la justiție al oricărei persoane fizice sau juridice pentru apărarea oricărui drept și a oricărui interes legitim, în mod concret și efectiv, în sensul ca justițiabilul să beneficieze de posibilitatea clară și concretă de a contesta un act care aduce o atingere drepturilor sale și fără ca vreo lege să poată îngrădi acest drept. Aceasta nu înseamnă însă că accesul liber la justiție este un drept absolut, ci, așa cum a statuat CEDO în jurisprudența sa (cauzele Golder împotriva Regatului Unit – 1975 și Ashingdane împotriva Regatului Unit – 1985), dreptul de acces la justiție poate face obiectul unor limitări. Aceste limitări sunt implicit permise, deoarece dreptul de acces la justiție necesită, prin însăși natura sa, o reglementare din partea statelor, care poate să varieze în timp și spațiu, în funcție de nevoile și resursele de care dispune comunitatea. Gradul de acces permis de legislația națională trebuie să fie însă suficient pentru a asigura accesul individual la instanță, în lumina principiului supremației dreptului într-o societate democratică. Dreptul de acces la justiție nu este un drept absolut, orice restricție fiind admisă atât timp cât nu se aduce atingere dreptului de acces la un tribunal în substanța sa, statul dispunând în acest sens de o marjă de apreciere (Decizia nr. 894 din 5 decembrie 2006). Accesul liber la justiție nu înseamnă că acesta trebuie asigurat la toate structurile judecătorești și la toate căile de atac, deoarece competența și căile de atac sunt stabilite exclusiv de legiuitor, care poate institui reguli deosebite, în considerarea unor situații diferite. Prin urmare, instanța apreciază că instituirea de reguli deosebite pentru invocarea unor motive diferite de revizuire, după cum sunt în favoarea sau în defavoarea persoanei condamnate, nu încalcă dreptul fundamental de liber acces la instanță, prevăzut de art. 21 din Constituție în final, instanța apreciază că textul de lege criticat nu aduce atingere nici dreptului la apărare, consacrat de dispozițiile art. 24 din Constituție, de vreme ce posibilitatea formulării unei căi extraordinare de atac, în condițiile expres prevăzute de lege, nu reprezintă o expresie sau o consecință a dreptului de apărare, ci, de fapt, acest drept nu poate avea o existență de sine stătătoare în afara unei căi de atac prevăzute de lege. A echivala dreptul de a formula o cale extraordinară de atac cu dreptul la apărare pare excesiv în raport cu scopurile urmărite prin chiar reglementarea dreptului de apărare, cu toate garanțiile sale.
În ceea ce privește rolul procurorului în cadrul procesului penal. potrivit prevederilor art. 131 din Constituție, în activitatea judiciară, Ministerul Public reprezintă interesele generale ale societății și apără ordinea de drept, precum și drepturile și libertățile cetățenilor, exercitându-și atribuțiile prin procurori constituiți în parchete. În temeiul dispozițiilor art. 62 alin. (2) din Legea nr. 304/2004 privind organizarea judiciară (M. Of. nr. 827 din 13 septembrie 2005), procurorii își desfășoară activitatea potrivit principiilor legalității, imparțialității și controlului ierarhic, iar, în baza prevederilor art. 67 din același act normativ, procurorul participă la ședințele de judecată, în condițiile legii, și are rol activ în aflarea adevărului. În acest sens, dispozițiile art. 55 alin. (3) lit. f) C. pr. pen. prevăd atribuția procurorului de a formula și exercita, în cadrul procesului penal, contestațiile și căile de atac prevăzute de lege împotriva hotărârilor judecătorești. Pornind de la scopul instituirii căii extraordinare de atac a revizuirii – acela de a asigura posibilitatea îndreptării hotărârilor penale definitive care se întemeiază pe erori judiciare, prin raportare la cazurile de revizuire expres și limitativ prevăzute de lege – și de la rolul procurorului, care acționează ca apărător al intereselor generale ale societății, dar și ale părților din proces, în spiritul legalității (Decizia nr. 983 din 8 iulie 2010, M. Of. nr. 551 din 5 august 2010, și Decizia nr. 641 din 11 noiembrie 2014, M. Of. nr. 887 din 5 decembrie 2014, § 51), exigențele art. 131 din Constituție impun legiuitorului să asigure posibilitatea revizuirii – inclusiv la inițiativa procurorului, în calitatea sa de titular al acestei căi extraordinare de atac – a hotărârilor de achitare a căror netemeinicie poate fi dovedită pe baza faptelor sau împrejurărilor noi, în condițiile art. 453 alin. (1) lit. a) C. pr. pen.
Dispozițiile art. 453 alin. (3) C. pr. pen. cu privire la cazul de revizuire prevăzut la alin. (1) lit. a), precum și soluția legislativă cuprinsă în dispozițiile art. 453 alin. (4) teza întâi din același cod, care exclude posibilitatea revizuirii hotărârii de achitare pentru cazul prevăzut la alin. (1) lit. a), încalcă prevederile constituționale ale art. 16 referitor la egalitatea în drepturi, ale art. 21 privind accesul liber la justiție și ale art. 131 referitor la rolul Ministerului Public, întrucât lipsesc partea civilă de posibilitatea apărării drepturilor și a intereselor sale legitime, respectiv procurorul de pârghiile necesare exercitării rolului său specific în cadrul procesului penal. în situația în care se descoperă fapte sau împrejurări ce nu au fost cunoscute la soluționarea cauzei și care dovedesc netemeinicia hotărârii de achitare, trebuie să se asigure atât părții civile, cât și procurorului posibilitatea de a cere și obține restabilirea adevărului judiciar prin retractarea hotărârii pronunțate în cauză.
Soluția legislativă cuprinsă în dispozițiile art. 457 alin. (2) C. pr. pen., care exclude cazul de revizuire prevăzut la art. 453 alin. (1) lit. a), este neconstituțională. [90]
Dispozițiile art. 454 alin. (1) C. pr. pen. nu încalcă nici prevederile art. 4 § 2 din Protocolul nr. 7 la C.E.D.H. , care instituie ca excepție de la principiul ne bis in idem (dreptul de a nu fi judecat sau pedepsit de două ori) redeschiderea procesului penal în cazul în care fapte noi ori recent descoperite sau un viciu fundamental în cadrul procedurii precedente sunt de natură să afecteze hotărârea pronunțată. Prevederile art. 4 § 2 din Protocolul nr. 7 reprezintă o limitare a aplicării principiului securității juridice în materie penală, având în vedere că cerința de securitate juridică nu este absolută. Potrivit jurisprudenței CEDO , noțiunea „viciu fundamental”, în sensul art. 4 § 2 din Protocolul nr. 7, desemnează o încălcare gravă a unei norme de procedură, care aduce o atingere importantă integrității procedurii precedente, astfel că simpla reevaluare a actelor dosarului de către procuror sau de către instanța de grad superior nu poate îndeplini acest criteriu (Hotărârea din 8 iulie 2019, Cauza Mihalache împotriva României, §§ 129 și 133). Or, dispozițiile art. 454 alin. (1) C. pr. pen. se înscriu în reglementarea instituției revizuirii, prin care Codul de procedură penală instituie un astfel de mecanism de redeschidere a procesului penal în cazul apariției unor fapte noi sau al descoperirii unor fapte necunoscute ori a unui viciu fundamental în cadrul procedurii anterioare, fără a aduce vreo atingere prevederilor art. 4 § 2 din Protocolul nr. 7 la Convenție. [91]
Sintagma „bunuri sau alte valori” cuprinsă în art. 82 lit. j) din Legea nr. 254/2013 este criticată, în esență, cu motivarea că ar lăsa loc de interpretare și, din această perspectivă, de abuzuri în aplicare. Potrivit jurisprudenței CEDO (constant invocată de Curtea Constituțională în contextul examinării respectării standardelor de calitate a legii), tocmai având în vedere principiul aplicabilității generale a legilor, formularea acestora nu poate prezenta o precizie absolută (v Decizia nr. 80 din 16 februarie 2014, M. Of. nr. 246 din 7 aprilie 2014).
Una dintre tehnicile standard de reglementare constă în recurgerea mai degrabă la categorii generale decât la liste exhaustive. Astfel, numeroase legi folosesc, prin forța lucrurilor, formule mai mult sau mai puțin vagi, ale căror interpretare și aplicare depind de practică. Oricât de clar ar fi redactată o normă juridică, în orice sistem de drept, există un element inevitabil de interpretare judiciară, inclusiv într-o normă de drept penal. Nevoia de elucidare a punctelor neclare și de adaptare la circumstanțele schimbătoare va exista întotdeauna. Din nou, deși certitudinea este extrem de dezirabilă, aceasta ar putea antrena o rigiditate excesivă, or, legea trebuie să fie capabilă să se adapteze schimbărilor de situație. Rolul decizional conferit instanțelor urmărește tocmai înlăturarea dubiilor ce persistă cu ocazia interpretării normelor, dezvoltarea progresivă a dreptului penal prin intermediul jurisprudenței ca izvor de drept fiind o componentă necesară și bine înrădăcinată în tradiția legală a statelor membre (hotărârile pronunțate în cauzele S.W. împotriva Regatului Unit, § 36, Dragotoniu și Militaru-Pidhorni împotriva României, §§ 36 și 37, Kafkaris împotriva Ciprului, § 141, Del Rio Prada împotriva Spaniei, §§ 92 și 93).
Aceasta este și situația sintagmei criticate, care utilizează într-adevăr noțiuni generale, dar într-un context care face ușor de interpretat și aplicat aceste noțiuni. Astfel, este evident că enumerarea obiectelor ale căror introducere, procurare, confecționare, deținere, schimb, primire, utilizare sau transmitere în penitenciar sunt interzise, în condițiile art. 82 lit. j) din Legea nr. 254/2013, nu poate fi una exhaustivă, precum și faptul că legiuitorul a vrut să excludă orice alt bun sau valoare decât cele expres enumerate, de natură a încălca regimul juridic specific din penitenciar, sens în care legiuitorul utilizează sintagma „în alte condiții decât cele admise”. Prin urmare, textul art. 82 lit. j) din Legea nr. 254/2013 cuprinde suficiente repere de natură să permită interpretarea și aplicarea sa corespunzătoare, astfel încât criticile autoarei excepției sunt neîntemeiate. [92]
În cazul instituirii măsurii asigurătorii în vederea confiscării speciale, singura situație posibilă a luării unei astfel de măsuri pentru bunuri aparținând altei persoane are în vedere bunurile folosite la săvârșirea unei fapte prevăzute de legea penală sau folosite pentru a asigura scăparea făptuitorului ori păstrarea folosului ori produsului obținut, cu condiția ca acele persoane să fi cunoscut scopul folosirii lor. Mai mult, potrivit dispozițiilor art. 112 alin. (2) din Codul penal, în aceste cazuri, dacă valoarea bunurilor supuse confiscării este vădit disproporționată față de natura și gravitatea faptei, se dispune confiscarea în parte, prin echivalent bănesc, ținând seama de urmarea produsă sau care s-ar fi putut produce și de contribuția bunului la aceasta. Totodată, potrivit art. 112 alin. (3) și (5) din Codul penal, în situația în care persoana căreia îi aparțin bunurile nu a cunoscut scopul folosirii lor, atunci se va confisca echivalentul bănesc al acestora, iar dacă bunurile nu se vor găsi în locul lor se confiscă sume de bani până la concurența valorii acestora. Așa fiind, confiscarea unor astfel de bunuri funcționează în interesul general ca un factor de descurajare pentru cei care urmăresc implicarea în activități infracționale și, în același timp, garantează că astfel de activități nu aduc venituri ( v Hotărârea din 15 ianuarie 2015, pronunțată de CEDO în Cauza Rummi împotriva Estoniei, § 103).
Dispozițiile penale referitoare la confiscarea extinsă vizează alte bunuri decât cele menționate anterior, cu condiția ca persoana condamnată să fi săvârșit una dintre infracțiunile limitativ enumerate în art. 1121 din Codul penal, pentru care pedeapsa prevăzută de lege este închisoarea de 4 ani sau mai mare, și dacă fapta a fost susceptibilă să îi procure un folos material. În aceste situații, măsura confiscării extinse este condiționată de îndeplinirea cumulativă a două condiții prevăzute în art. 1121 alin. (2) din Codul penal, și anume valoarea bunurilor dobândite de persoana condamnată într-o perioadă de 5 ani înainte și, dacă este cazul, după momentul săvârșirii infracțiunii, până la data emiterii actului de sesizare a instanței, depășește în mod vădit veniturile obținute de aceasta în mod licit și instanța are convingerea că bunurile provin din activități infracționale de natura celor prevăzute în art. 1121 alin. (1) din Codul penal. Cât privește bunurile ce pot fi supuse confiscării extinse și care se află în proprietatea altor persoane, Curtea a constatat că, potrivit art. 1121 alin. (3) din Codul penal, la stabilirea valorii bunurilor dobândite de persoana condamnată în ultimii 5 ani se va ține seama și de valoarea bunurilor transferate de către persoana condamnată unui membru de familie sau unei persoane juridice asupra căreia persoana condamnată deține controlul. Prin urmare, în cazul confiscării extinse, terțul poate fi un membru de familie al persoanei condamnate sau o persoană juridică asupra căreia persoana condamnată deține controlul. O astfel de posibilitate este în acord cu jurisprudența Curții de la Strasbourg, care a statuat că măsura confiscării locuinței unui cuplu, în condițiile în care s-a probat faptul că stilul lor de viață nu corespunde veniturilor declarate, iar sursele de venit provin din activitatea infracțională a fiului acestora (condamnat pentru trafic de droguri), nu reprezintă o ingerință disproporționată în dreptul reclamanților la respectarea bunurilor lor, ci este o consecință a marjei largi de apreciere de care dispun statele în controlul folosinței bunurilor, precum și a obiectivului de interes general urmărit ( v Hotărârea din 4 noiembrie 2014, Cauza Aboufadda împotriva Franței, §§ 21-34).
Ținând seama de condițiile în care poate fi dispusă o măsură asiguratorie în vederea confiscării speciale sau extinse și de exigențele penale arătate, măsurile asigurătorii dispuse în vederea confiscării speciale sau extinse nu afectează dreptul de proprietate privată, deoarece acestea au caracter temporar și sunt justificate de dinamica urmăririi penale, în așa fel încât, așa cum însăși Constituția dispune în art. 44 alin. (9), la finele procesului, să se asigure confiscarea, în condițiile legii, a acelor bunuri destinate, folosite sau rezultate din infracțiuni. Măsurile asigurătorii, indiferent de organul judiciar care le instituie, trebuie motivate, fiind necesar să se arate, în cuprinsul actului prin care se dispun (ordonanță sau încheiere), îndeplinirea condițiilor legale privind necesitatea dispunerii măsurilor și, de asemenea, întinderea prejudiciului sau a valorii necesare pentru care se solicită sechestrul și valoarea care urmează a fi garantată în acest fel (deciziile nr. 181 din 29 martie 2018, M. Of. nr. 537 din 28 iunie 2018, și nr. 548 din 26 septembrie 2019, M. Of. nr. 62 din 29 ianuarie 2020).[93]
Curtea este chemată să decidă dacă, în ipoteza neîncheierii acordului de recunoaștere a vinovăției sau a respingerii acestuia printr-o hotărâre judecătorească definitivă, potrivit celor anterior arătate, declarația dată de inculpat, conform art. 482 lit. g) C. pr. pen. , în vederea încheierii acordului de recunoaștere a vinovăției poate fi folosită în procedura penală de drept comun prin care va fi soluționată cauza penală.
. Referitor la acest aspect, CEDO a realizat un studiu comparativ cu privire la existența unor proceduri penale similare ca natură cu procedura acordului de recunoaștere a vinovăției, în care au fost incluse 30 de state membre ale Consiliului Europei. Concluziile acestui studiu au fost reținute în cuprinsul Hotărârii din 29 aprilie 2014, pronunțată în Cauza Natsvlishvili și Togonidze împotriva Georgiei, prin care, la § 72, s-a constatat că inițierea unui acord este condiționată de o mărturisire a inculpatului în Austria și Liechtenstein (în ambele state există doar conceptul “diversion”, care duce la încetarea procesului penal), în Bosnia și Herțegovina, Republica Cehă, Estonia, Franța, Germania, Ungaria, Malta, Moldova, Muntenegru, România, Rusia, Serbia, Slovacia, Slovenia, Spania, Elveția, Ucraina și Regatul Unit; s-a reținut, pe de altă parte, că Italia constituie excepția, conform căreia un acord nu trebuie neapărat să includă o recunoaștere a vinovăției din partea inculpatului. Prin aceeași hotărâre, la § 73, instanța de la Strasbourg a constatat că, în aproape toate statele studiate, cu excepția aparentă a României, recunoașterea vinovăției poate fi utilizată numai în scopul încheierii acordului. Astfel, în cazul în care nu se ajunge la un acord sau acesta este respins de instanța de judecată, recunoașterea vinovăției sau mărturisirea inculpatului nu poate fi folosită împotriva sa.
. Cu privire la același aspect procesual penal, Curtea reține că, potrivit unui studiu de drept comparat, de principiu, legislația procesual penală a altor țări semnatare ale Convenției prevede că declarația dată de inculpat în vederea încheierii acordului de recunoaștere a vinovăției nu poate fi folosită ca probă în procesul penal în ipoteza în care încheierea acordului de recunoaștere a vinovăției nu are loc sau acordul este respins de către instanța competentă. Astfel, dintr-un număr de 25 de state studiate, în 22 dintre acestea (Belgia, Bulgaria, Cehia, Croația, Elveția, Finlanda, Franța, Georgia, Germania, Grecia, Luxemburg, Macedonia de Nord, Regatul Unit, Republica Moldova, Muntenegru, Olanda, Serbia, Turcia, Ucraina), declarația dată de inculpat în cadrul procedurii acordului de recunoaștere a vinovăției nu poate fi folosită ca probă în procedura penală de drept comun, în situația în care încheierea acordului eșuează sau dacă acesta este respins de către instanța de judecată printr-o hotărâre definitivă. În 4 dintre statele anterior menționate (Grecia, Luxemburg, Muntenegru și Serbia) declarația analizată este distrusă împreună cu restul documentelor aferente, în timp ce în 3 dintre aceste state (Macedonia de Nord, Belgia și Croația) declarația analizată este exclusă din dosarul cauzei, este sigilată și depusă la grefa instanței. Curtea constată, totodată, că nu au fost identificate state semnatare ale Convenției care să se permită, în mod expres, folosirea declarației analizate în cadrul procedurii penale de drept comun.
Conform legislației procesual penale române, acordul de recunoaștere a vinovăției se încheie printr-o procedură specială, care începe în momentul inițierii acordului de către procuror sau de către inculpat și se încheie în momentul rămânerii definitive a hotărârii judecătorești de admitere a acestuia. Așadar, acordul de recunoaștere a vinovăției poate fi considerat încheiat și devine aplicabil doar ca urmare a rămânerii definitive a hotărârii judecătorești prin care este admis de către instanța judecătorească competentă.
Între cele două momente procesuale mai sus menționate, respectiv cel al inițierii acordului de recunoaștere a vinovăției și cel al admiterii sale de către instanță, acordul de recunoaștere a vinovăției nu există, existența acestuia fiind afectată de o condiție suspensivă constând în admiterea acordului de către instanța competentă, conform art. 483-488 C. pr. pen. , printr-o hotărâre judecătorească definitivă. Drept urmare, toate actele procesuale realizate între cele două momente procesuale anterior menționate, printre care se numără și declarația dată de inculpat conform art. 482 lit. g) C. pr. pen. , sunt afectate de aceeași condiție suspensivă. În consecință, neîndeplinirea condiției mai sus arătate are ca efect inexistența acordului de recunoaștere a vinovăției, din momentul inițierii sale, dar și inexistența actelor procesuale realizate pe parcursul derulării procedurii inițiate în vederea încheierii acordului, din momentul încheierii sau al emiterii acestor acte.
Declarația dată de inculpat potrivit dispozițiilor art. 482 lit. g) C. pr. pen. există și produce efecte juridice, existența acesteia nefiind afectată de îndeplinirea niciunei condiții, doar din momentul în care acordul de recunoaștere a vinovăției poate fi considerat încheiat. Per a contrario, neîndeplinirea condiției suspensive constând în admiterea acordului de recunoaștere a vinovăției de către instanța judecătorească competentă, fie ca urmare a eșuării negocierii purtate între procuror și inculpat în prima etapă a procedurii speciale reglementate la art. 478-488 C. pr. pen. , fie ca efect al respingerii acordului de recunoaștere a vinovăției, prin hotărâre judecătorească definitivă, face ca declarația dată de inculpat în vederea încheierii acordului de recunoaștere a vinovăției să nu producă efecte juridice de la momentul procesual al înregistrării sale de către organele judiciare.
În condițiile în care acordul de recunoaștere a vinovăției nu este încheiat, iar actele procesuale realizate în vederea încheierii acordului sunt lipsite de efecte juridice, cauza va fi soluționată conform procedurii penale de drept comun, care, în mod logic, va fi reluată și va continua să fie aplicată din momentul procesual imediat anterior celui în care a fost inițiată procedura specială a acordului de recunoaștere a vinovăției.
Pentru acest motiv, ca urmare a neîncheierii acordului de recunoaștere a vinovăției sau a respingerii acestuia prin hotărâre judecătorească definitivă, are loc o repunere a inculpatului în situația procesuală anterioară inițierii procedurii speciale analizate, acesta urmând a beneficia, în consecință, de toate drepturile și garanțiile procesuale pe care le-a avut anterior inițierii acordului și pe care le-ar fi avut în lipsa inițierii acestei proceduri speciale.
Printre aceste drepturi fundamentale se numără și dreptul la apărare, astfel cum acesta este reglementat la art. 24 din Constituție, precum și prezumția de nevinovăție, reglementată la art. 23 alin. (11) din Legea fundamentală.
În ceea ce privește dreptul la apărare, acest drept fundamental implică, în esență, posibilitatea inculpatului de a-și angaja un avocat sau de a beneficia de serviciile unui avocat numit din oficiu, în condițiile legii, avocat care să conceapă și să aplice o strategie pe care o consideră eficientă în vederea apărării drepturilor și intereselor procesuale ale inculpatului. Din această strategie a apărării fac parte și inițierea sau acceptarea de către inculpat a încheierii acordului de recunoaștere a vinovăției și, în mod implicit, declarația dată de inculpat în cadrul acestei proceduri speciale, conform art. 482 lit. g) C. pr. pen. .
Din perspectiva exercitării dreptului fundamental la apărare, declarația reglementată la art. 482 lit. g) C. pr. pen. trebuie analizată prin raportare la scopul în care este dată de inculpat, care este cel al încheierii acordului de recunoaștere a vinovăției pentru a beneficia de efectele juridice ale acestei proceduri speciale, reglementate la art. 480 alin. (4) C. pr. pen. , efecte care constau, de principiu, în reducerea cu o treime a limitelor de pedeapsă prevăzute de lege în cazul pedepsei închisorii și reducerea cu o pătrime a limitelor de pedeapsă prevăzute de lege în cazul pedepsei amenzii.
În condițiile inexistenței scopului anterior menționat, respectiv în afara procedurii acordului de recunoaștere a vinovăției, în cadrul procedurii penale de drept comun, strategia de apărare elaborată de inculpat, personal sau prin intermediul avocatului său, poate fi una diferită, care să nu conțină o declarație a inculpatului. În consecință, menținerea declarației date de inculpat conform art. 482 lit. g) C. pr. pen. , în procedura penală de drept comun, ulterior inițierii acordului de recunoaștere a vinovăției, în condițiile neîncheierii acestuia sau ale respingerii sale de către instanță, constituie o încălcare a dreptului la apărare al inculpatului, sub aspectul dreptului acestuia de a-și construi propria strategie de apărare a drepturilor și intereselor procesuale.
Mai mult, declarația dată de inculpat în cursul urmăririi penale, în cadrul procedurii penale de drept comun, este cea reglementată la art. 107-110 C. pr. pen. și este luată și consemnată conform procedurii reglementate prin dispozițiile legale anterior menționate, această declarație fiind diferită de cea prevăzută la art. 482 lit. g) din Codul de procedură penală, nu doar sub aspectul finalității și al efectelor ei, ci și din perspectiva conținutului impus de normele procesuale și a regulilor procedurale.
În ceea ce privește conținutul declarației prevăzute la art. 107-110 C. pr. pen. , dispozițiile art. 109 alin. (1) C. pr. pen. prevăd că inculpatul este lăsat să declare tot ceea ce dorește referitor la fapta prevăzută de legea penală care i-a fost comunicată. Aceeași normă procesual penală prevede că după acest moment inculpatului i se pot pune întrebări. Sub aspect procedural, răspunsurile date de inculpat la întrebările adresate de organul judiciar vor fi formulate cu asigurarea garanțiilor procesuale prevăzute la art. 109 alin. (2) și (3) C. pr. pen. , care prevăd că inculpatul are dreptul să se consulte cu avocatul său atât înainte, cât și în cursul audierii, iar organul judiciar, când consideră necesar, îi poate permite acestuia să utilizeze însemnări și notițe proprii. Potrivit acelorași dispoziții procesual penale, în cursul audierii, suspectul sau inculpatul își poate exercita dreptul la tăcere cu privire la oricare dintre faptele ori împrejurările despre care este întrebat. Din interpretarea coroborată a prevederilor legale anterior referite rezultă că declarația reglementată la art. 107-110 C. pr. pen. va cuprinde doar acele relatări pe care inculpatul le consideră utile apărării drepturilor și intereselor sale procesuale, și nu recunoașterea tuturor faptelor reținute în sarcina sa de către organele de urmărire penală, aspect care ar fi contrar dreptului la tăcere al inculpatului, prevăzut la alin. (3) al art. 109 C. pr. pen. .
Spre deosebire de acestea, dispozițiile art. 472 lit. g) C. pr. pen. prevăd, referitor la declarația dată de inculpat în cadrul procedurii acordului de recunoaștere a vinovăției, faptul că această declarație trebuie să fie expresă, iar conținutul său trebuie să constea în recunoașterea comiterii faptei și în acceptarea de către inculpat a încadrării juridice pentru care a fost pusă în mișcare acțiunea penală. Astfel, normele procesual penale ce reglementează procedura încheierii acordului de recunoaștere a vinovăției nu asigură garanțiile procesuale prevăzute la art. 109 alin. (2) și (3) C. pr. pen. , singura garanție procesuală reglementată în favoarea inculpatului, din perspectiva analizată, fiind regula prevăzută la art. 480 alin. (2) teza a doua C. pr. pen. , conform căreia, la încheierea acordului de recunoaștere a vinovăției, asistența juridică este obligatorie.
Așadar, deși declarația inculpatului reglementată la art. 107-110 C. pr. pen. și cea prevăzută la art. 482 lit. g) C. pr. pen. constituie același mijloc de probă, reglementat, cu titlu general, la art. 97 alin. (2) lit. a) C. pr. pen. , acestea reprezintă două subcategorii ale declarației care sunt fundamental diferite din perspectiva conținutului, a procedurii potrivit căreia sunt date de inculpat, a garanțiilor procesuale asigurate acestuia și a finalității administrării lor, aceste diferențe fiind determinate de particularitățile procedurilor în cadrul cărora intervin, respectiv procedura procesual penală de drept comun și cea a acordului de recunoaștere a vinovăției.
Or, având în vedere toate aceste aspecte, administrarea ca mijloc de probă, contrar voinței inculpatului, în cadrul procedurii procesual penale de drept comun a declarației date de acesta conform art. 482 lit. g) C. pr. pen. , în condițiile neîncheierii sau respingerii acordului de recunoaștere a vinovăției, echivalează cu efectuarea de către organele judiciare a unui act incompatibil cu procedura penală de drept comun, care încalcă garanțiile procesuale specifice dreptului fundamental la apărare asigurate inculpatului potrivit art. 109 C. pr. pen. .
Referitor la dreptul la tăcere, atât Curtea Constituțională, cât și CEDO au reținut, în jurisprudența lor, că preocupările de interes public nu pot justifica măsuri care să anuleze însăși esența dreptului la apărare al unui reclamant, inclusiv a dreptului de a nu se autoincrimina. S-a reținut, așadar, că cerințele generale privitoare la echitatea unei proceduri penale își păstrează aplicabilitatea indiferent de tipul infracțiunii sau de interesul public invocat (a se vedea Hotărârea din 11 iulie 2006, pronunțată în Cauza Jalloh împotriva Germaniei, § 97). Prin aceeași jurisprudență s-a constatat că interesul public nu poate justifica utilizarea răspunsurilor obținute cu forța într-o anchetă nejudiciară pentru a-l incrimina pe inculpat în cursul procesului penal (Hotărârea din 21 decembrie 2000, pronunțată în Cauza Heaney și McGuinness împotriva Irlandei, § 57) (a se vedea Decizia Curții Constituționale nr. 236 din 2 iunie 2020, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 597 din 8 iulie 2020, § 45). 48. S-a statuat, totodată, că dreptul la tăcere este un drept procedural, circumscris garanțiilor procesual penale instituite prin art. 6 din Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale (a se vedea Decizia Curții Constituționale nr. 236 din 2 iunie 2020 , § 46).
La nivel european a fost adoptată Directiva (UE) 2016/343 a Parlamentului European și a Consiliului din 9 martie 2016 privind consolidarea anumitor aspecte ale prezumției de nevinovăție și a dreptului de a fi prezent la proces în cadrul procedurilor penale, publicată în Jurnalul Oficial al Uniunii Europene, seria L, nr. 65/1 din 11 martie 2016, directivă ce reglementează, la art. 7 alin. (1), obligația statelor membre de a asigura dreptul persoanelor de a păstra tăcerea în legătură cu infracțiunea de săvârșirea căreia sunt suspectate sau acuzate, iar, la art. 7 alin. (2), obligația acestora de a asigura dreptul persoanelor suspectate sau acuzate de a nu se autoincrimina. De asemenea, în preambulul Directivei (UE) 2016/343 se arată, la pct. 12, că acest act normativ european ar trebui să se aplice din momentul în care o persoană este suspectată sau acuzată de comiterea unei infracțiuni sau a unei presupuse infracțiuni și, prin urmare, chiar înainte ca persoana respectivă să fie informată de către autoritățile competente ale unui stat membru, prin notificare oficială sau în alt mod, cu privire la faptul că are calitatea anterior menționată. Se arată, totodată, că directiva ar trebui să fie aplicată în toate fazele procedurilor penale, până când hotărârea prin care se stabilește vinovăția sau nevinovăția persoanei suspectate sau acuzate de săvârșirea infracțiunii rămâne definitivă, aspect prevăzut, de altfel, și la art. 2 al directivei. Același preambul prevede la pct. 24 că dreptul de a păstra tăcerea reprezintă un aspect important al prezumției de nevinovăție și că ar trebui să funcționeze ca măsură de protecție împotriva autoincriminării, iar, la pct. 25, că dreptul persoanei de a nu se autoincrimina reprezintă de asemenea un aspect important al prezumției de nevinovăție, arătându-se că, atunci când li se solicită să dea o declarație sau să răspundă la întrebări, persoanele suspectate și acuzate nu ar trebui să fie constrânse să furnizeze probe sau documente sau să comunice informații care ar putea să conducă la autoincriminare. De asemenea, pct. 27 din preambulul Directivei (UE) 2016/343 prevede că, pentru a se stabili dacă a fost încălcat dreptul de a nu se autoincrimina sau dreptul de a păstra tăcerea, ar trebui să se țină seama de interpretarea Curții Europene a Drepturilor Omului privind dreptul la un proces echitabil în temeiul Convenției pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale. De asemenea, la pct. 31 al preambulului se arată că statele membre ar trebui să ia în considerare adoptarea unor măsuri pentru a se asigura că, atunci când persoanelor suspectate sau acuzate li se furnizează informații cu privire la drepturile lor, în temeiul articolului 3 din Directiva 2012/13/UE a Parlamentului European și a Consiliului din 22 mai 2012 privind dreptul la informare în cadrul procedurilor penale, li se furnizează și informații privind dreptul de a nu se autoincrimina, în forma în care se aplică în dreptul intern în conformitate cu directiva anterior menționată. În fine, la pct. 48 din preambulul Directivei 2012/13/UE se arată că atunci când apreciază declarațiile persoanelor suspectate sau acuzate sau probe obținute cu încălcarea dreptului acestora de a păstra tăcerea sau de a nu se autoincrimina, instanțele și judecătorii ar trebui să respecte dreptul la apărare și caracterul echitabil al procedurilor, specificându-se, totodată, faptul că, întrucât directiva analizată instituie norme minime, statele membre ar trebui să poată extinde drepturile prevăzute în aceasta pentru a asigura un nivel de protecție mai ridicat; se prevede, totodată, că nivelul de protecție stabilit de statele membre ar trebui să nu fie niciodată inferior standardelor prevăzute de Carta drepturilor fundamentale a Uniunii Europene sau de Convenție, astfel cum sunt interpretate de Curtea de Justiție a Uniunii Europene și de Curtea Europeană a Drepturilor Omului.
Inițierea acordului de recunoaștere a vinovăției, urmată de neîncheierea acestui acord sau de respingerea lui prin hotărâre judecătorească definitivă, are drept consecință repunerea inculpatului în situația procesuală anterioară momentului inițierii acordului, condiții în care acesta beneficiază de toate garanțiile specifice dreptului la apărare și ale prezumției de nevinovăție.
Administrarea ca probă, împotriva voinței inculpatului, în procedura penală de drept comun a declarației date de acesta conform art. 482 lit. g) C.pr.pen., în ipoteza neîncheierii sau a respingerii acordului de recunoaștere a vinovăției, constituie nu doar o încălcare a dreptului la apărare, ci și o încălcare a prezumției de nevinovăție, reglementată la art. 23 alin. (11) din Constituție.
Dispozițiile art. 482 lit. g) C.pr.pen. sunt constituționale în măsura în care declarația dată de inculpat în vederea încheierii acordului de recunoaștere a vinovăției nu poate fi administrată, împotriva voinței acestuia, ca probă în procesul penal, în scopul soluționării cauzei conform procedurii penale de drept comun.
În ceea ce privește dispozițiile art. 478 alin. (1) și ale art. 479 C.pr.pen., Curtea reține că acestea sunt în acord cu prevederile art. 21 alin. (3) din Constituție. În acest sens, prin Decizia nr. 483 din 30 iunie 2016, , §§ 15 și 16, Curtea a reținut că instituția acordului de recunoaștere a vinovăției a fost adaptată de legiuitor la cerințele dreptului continental și că aceasta asigură toate garanțiile procesuale specifice dreptului la un proces echitabil.[94]
Procesul etapizat de formulare și demonstrare a unei acuzații în materie penală presupune, printre altele, crearea, pentru participanții la procesul penal, a unei stări de incertitudine juridică, ce evoluează odată cu etapele procesului penal, incertitudine de natură a afecta existența acestora și de a influența conținutul raporturilor juridice pe care ei le încheie cu alți subiecți de drept, motiv pentru care se impune a fi limitată în timp, pentru a nu afecta în mod ireversibil existența persoanelor în cauză. Această problemă nu poate fi invocată însă în privința făptuitorului sau a altor persoane chemate, în cursul urmăririi penale, pentru a fi audiate cu privire la diferite fapte reținute în dosarele penale și care nu au calitatea de părți ale procesului penal, fiind invocată jurisprudența CEDO , respectiv Hotărârea din 27 septembrie 2007, Cauza Reiner și alții împotriva României, §§ 48 și 54.[95]
Persoana față de care sunt realizate acte de cercetare penală, în cursul urmăririi penale începute în rem – sau chiar în cursul urmăririi penale începute in personam, dar în cadrul căreia persoana în cauză nu are calitatea de parte -, nu are dreptul de a promova contestația privind durata procesului penal. Prin urmare, în situația în care, deși sesizat cu o plângere, procurorul nu dispune nicio măsură și nu efectuează niciun act, pasivitatea organelor judiciare nu poate fi sancționată prin utilizarea procedurii speciale analizate.
Această soluție juridică apare ca fiind rezonabilă, fiind justificată prin lipsa formulării, cu privire la o persoană în legătură cu care sunt efectuate doar acte de cercetare penală, dar care nu are calitatea de suspect sau de inculpat, a unei suspiciuni referitoare la săvârșirea de către aceasta a unei infracțiuni. Prin „făptuitor” se înțelege persoana care nu are calitatea de suspect, dar în legătură cu care sunt realizate acte de cercetare penală (Decizia nr. 362 din 30 mai 2017, M. Of. nr. 780 din 3 octombrie 2017, §§ 23-25).
Procesul etapizat de formulare și demonstrare a unei acuzații în materie penală presupune, printre altele, crearea, pentru participanții la procesul penal, a unei stări de incertitudine juridică, ce evoluează odată cu etapele procesului penal, incertitudine de natură a afecta existența acestora și de a influența conținutul raporturilor juridice pe care ei le încheie cu alți subiecți de drept, motiv pentru care se impune a fi limitată în timp, pentru a nu afecta în mod ireversibil existența persoanelor în cauză.
Această problemă nu poate fi invocată, însă, în privința făptuitorului sau a altor persoane chemate, în cursul urmăririi penale, pentru a fi audiate cu privire la diferite fapte reținute în dosarele penale și care nu au calitatea de părți ale procesului penal, fiind invocată jurisprudența CEDO , respectiv, Hotărârea din 27 septembrie 2007, §§ 48 și 54, Cauza Reiner și alții împotriva României.
În materie penală, „termenul rezonabil“ din art. 6 alin. 1 din Convenție începe din momentul în care o persoană este „acuzată“; poate fi vorba de o dată anterioară sesizării instanței de judecată, în special cea a arestării, a inculpării și a începerii urmăririi penale. „Acuzarea“, în sensul art. 6 alin. 1, poate fi definită „ca notificarea oficială, emanând de la autoritatea competentă, a imputării săvârșirii unei infracțiuni“, idee ce corespunde și noțiunii de „repercusiuni importante asupra situației“ suspectului [v Reinhardt și Slimane-Käid împotriva Franței, Hotărârea din 31 martie 1998, Culegere 1998-II, p. 660, § 93, și Pantea împotriva României, § 275, CEDO 2003-VI (extrase)].
Pentru domnii Paisz și Hejja, procedura penală a început în anul 1991, când au fost arestați preventiv. În ceea ce îl privește pe domnul Konrad, așa cum reiese din declarația tatălui său dată la data de 31 iulie 1991, el a avut cunoștință încă din anul 1991 de acuzațiile aduse împotriva sa și de urmărirea penală în desfășurare .
În ceea ce îl privește pe domnul Reiner, deși a fost audiat în anul 1991 de poliție, el nu avea niciun motiv să presupună că este vizat personal și nimic nu indică faptul că în acest stadiu era el însuși bănuit de săvârșirea infracțiunii de loviri sau vătămări cauzatoare de moarte. Deși este adevărat că martorul l-a menționat printre agresorii lui A., nu a fost luată nicio măsură care ar fi putut avea urmări importante asupra situației sale. În plus, din 1991 până în 1997, el nu a fost citat pentru a depune mărturie și nicio altă măsură nu a fost luată împotriva lui. Deși numărul dosarului penal indică faptul că a fost constituit în anul 1990, nu e mai puțin adevărat faptul că era vorba de o urmărire penală in rem și că era posibil ca ancheta împotriva reclamantului să înceapă mai târziu. De altfel, reclamantul însuși a precizat în formularul său de cerere trimis Curții că a fost citat pentru a fi audiat în anul 1997. Abia la data de 13 noiembrie 1997 Parchetul l-a audiat și l-a informat oficial că era bănuit de săvârșirea unei infracțiuni. Prin urmare, Curtea apreciază că abia la această dată a început procedura penală în ceea ce îl privește.
Perioada ce trebuie luată în considerare nu a început în anul 1990, când a început urmărirea penală in rem, ci la data de 20 iunie 1994, data intrării în vigoare a recunoașterii dreptului de recurs individual de către România. Pe de altă parte, nimeni nu contestă faptul că procedura s-a încheiat la data de 26 martie 2001, data respingerii recursului reclamanților prin decizia definitivă a Curții Supreme .
Natura rezonabilă a duratei unei proceduri se apreciază în funcție de circumstanțele cauzei și având în vedere criteriile consacrate de jurisprudența Curții, în special complexitatea cauzei, comportamentul reclamantului și cel al autorităților competente [v, printre multe altele, Pélissier și Sassi împotriva Franței (MC), § 67, CEDO 1999-II]. În materie penală, dreptul de a fi judecat într-un termen rezonabil are tocmai scopul de a evita „ca o persoană inculpată să rămână prea mult în incertitudine privind soarta sa“ (Stögmüller împotriva Austriei, Hotărârea din 10 noiembrie 1969, seria A nr.9, p. 40, § 5).[96]
Procesul etapizat de formulare și demonstrare a unei acuzații în materie penală presupune, printre altele, crearea, pentru participanții la procesul penal, a unei stări de incertitudine juridică, ce evoluează odată cu etapele procesului penal, incertitudine de natură a afecta existența acestora și de a influența conținutul raporturilor juridice pe care ei le încheie cu alți subiecți de drept, motiv pentru care se impune a fi limitată în timp, pentru a nu afecta în mod ireversibil existența persoanelor în cauză.
Prin Hotărârea din 27 septembrie 2007, §§ 48 și 54, Cauza Reiner și alții împotriva României, CEDO a statuat, în privința reclamantului, că „deși a fost audiat în anul 1991 de poliție, el nu avea niciun motiv să presupună că este vizat personal și nimic nu indică faptul că în acest stadiu era el însuși bănuit de săvârșirea infracțiunii de loviri sau vătămări cauzatoare de moarte. Deși este adevărat că martorul l-a menționat printre agresorii lui A., nu a fost luată nicio măsură care ar fi putut avea urmări importante asupra situației sale. În plus, din 1991 până în 1997, el nu a fost citat pentru a depune mărturie și nicio altă măsură nu a fost luată împotriva lui. Deși numărul dosarului penal indică faptul că a fost constituit în anul 1990, nu este mai puțin adevărat faptul că era vorba de o urmărire penală în rem și că era posibil ca ancheta împotriva reclamantului să înceapă mai târziu. De altfel, reclamantul însuși a precizat în formularul său de cerere trimis Curții că a fost citat pentru a fi audiat în anul 1997. Abia la data de 13 noiembrie 1997 Parchetul l-a audiat și l-a informat oficial că era bănuit de săvârșirea unei infracțiuni. Prin urmare, Curtea a apreciat că abia la această dată a început procedura penală în ceea ce îl privește.” Prin aceeași hotărâre, instanța europeană a reamintit că, în materie penală, dreptul de a fi judecat într-un termen rezonabil are tocmai scopul de a evita „ca o persoană inculpată să rămână prea mult în incertitudine privind soarta sa (Hotărârea din 10 noiembrie 1969, Cauza Stogmuller împotriva Austriei, § 5)”.
Aceeași soluție juridică rezultă și din rațiunea reglementării instituției prescripției răspunderii penale. Aceasta, pe de o parte, limitează în timp starea de incertitudine a persoanelor care au săvârșit fapte prevăzute de legea penală și care nu mai pot fi trase la răspundere după împlinirea termenelor de prescripție a răspunderii penale pentru faptele comise, termene ce sunt calculate conform art. 154 din Codul penal și, respectiv, art. 155 alin. (4) din același cod, iar, pe de altă parte, asigură dreptul organelor judiciare ca, până la împlinirea termenelor anterior menționate, sau chiar în scopul întreruperii curgerii acestora, să efectueze toate actele de urmărire penală pe care le consideră necesare, în vederea aflării adevărului. Astfel, în interiorul termenelor de prescripție a răspunderii penale, organele judiciare au dreptul de a efectua toate actele procedurale pe care le consideră necesare, în vederea soluționării cauzelor, cu respectarea drepturilor fundamentale ale persoanelor implicate.
Excluderea persoanelor față de care au fost realizate acte de urmărire penală, dar care nu au calitatea de părți ale procesului penal, din categoria titularilor dreptului de a formula contestație privind durata procesului penal este firească, nefiind de natură a încălca accesul la justiție și dreptul la un proces echitabil al acestora. Cu privire la drepturile fundamentale anterior menționate, accesul liber la justiție este asigurat atunci când persoana interesată are dreptul de a se adresa cel puțin unei instanțe naționale independente, în vederea valorificării drepturilor sau intereselor sale legitime (v Decizia nr. 17 din 21 ianuarie 2015, M. Of. nr. 79 din 30 ianuarie 2015, § 78), iar dreptul la un proces echitabil presupune asigurarea unor garanții precum egalitatea armelor între acuzare și apărare, dreptul de a formula apărările necesare și dreptul de a beneficia de soluționarea cauzelor în cadrul unor proceduri caracterizate prin contradictorialitate (v Decizia nr. 307 din 23 martie 2010, M. Of. nr. 287 din 3 mai 2010). Or, persoanelor aflate în ipoteza invocată de autorul excepției le sunt asigurate aceste garanții procesuale, în forme corespunzătoare etapei procesuale, anterioare urmăririi penale, în care se află.
Persoanele care au calitatea de părți ale procesului penal, aflate în etapele procesuale la care fac referire prevederile art. 4881 alin. (1) C. pr. pen. , respectiv în cursul urmăririi penale, al judecății sau în căile ordinare sau extraordinare de atac, sunt în situații diferite sub aspectul nevoii de a limita starea de incertitudine ce rezultă din calitatea procesuală și etapa procesuală în care se regăsesc, prin formularea unei contestații privind durata procesului penal. Acest aspect justifică reglementarea de către legiuitor a unor termene diferite după a căror împlinire persoanele în cauză pot promova calea de atac astfel reglementată, fără ca, în acest fel, să fie încălcat principiul constituțional al egalității în drepturi. Egalitatea nu înseamnă uniformitate și acest principiu nu interzice reglementarea unor reguli specifice în cazul diferenței de situații (v Decizia nr. 107 din 1 noiembrie 1995, M. Of. nr. 85 din 26 aprilie 1996, și Decizia nr. 782 din 12 mai 2009, M. Of. nr. 406 din 15 iunie 2009).
Astfel cum s-a arătat și în motivarea excepției de neconstituționalitate, dispozițiile art. 4881 alin. (2) C. pr. pen. nu pot fi aplicate decât în coroborare cu cele ale alin. (3) lit. a) din același articol, potrivit cărora contestația analizată poate fi promovată, în cursul urmăririi penale, după trecerea a cel puțin un an de la momentul începerii etapei procesuale anterior menționate. Or, în aceste condiții, prevederea făptuitorului în ipoteza normei criticate ar fi fost lipsită de rațiune juridică. [97]
Potrivit art. 132 din Constituție, procurorii își desfășoară activitatea potrivit principiilor legalității, imparțialității și al controlului ierarhic, sub autoritatea ministrului justiției, sens în care toate actele întocmite de aceștia, în funcție de faza procesuală în care au fost emise, sunt supuse cenzurii procurorului ierarhic superior ori instanțelor judecătorești stabilite de lege care, în acord cu art. 126 alin. (1) din Legea fundamentală, alături de Înalta Curte de Casație și Justiție, înfăptuiesc justiția.
Art. 3 din Protocolul nr. 7 la Convenție „relevă faptul că aceasta este, ca regulă generală, asociată materiei penale și decurge din ideea de eroare de fapt săvârșită de instanța care, fiind chemată să se pronunțe asupra temeiului unei acuzații penale, pronunță condamnarea unei persoane nevinovate. Referindu-se la noțiunea de «eroare judiciară», instanța europeană a statuat că simpla considerare a faptului că investigația în cazul reclamantului era «incompletă și părtinitoare» nu poate prin ea însăși, în absența erorilor judiciare sau a unor încălcări serioase a procedurilor judecătorești, a unor abuzuri de putere ori a unor erori evidente în aplicarea dreptului material sau a oricărui alt motiv important ce rezultă din interesul justiției, să indice prezența unei erori judiciare în procedura anterioară. Ceea ce prevalează cu privire la eroarea judiciară comisă de către instanțele inferioare, adică greșelile din administrarea justiției, constă în imposibilitatea neutralizării sau corectării sale în alt fel (v Hotărârea din 21 iunie 2011, Cauza Giuran împotriva României, §§ 32, 40)”.
Simpla considerare a faptului că investigația în cazul reclamantului era „incompletă și părtinitoare” sau a dus la achitarea „eronată” nu poate prin ea însăși, în absența erorilor judiciare sau a unor încălcări serioase a procedurilor judecătorești, abuzuri de putere, erori evidente în aplicarea dreptului material sau a oricărui alt motiv important ce rezultă din interesul justiției, să indice prezența unei erori judiciare în procedura anterioară (v Radchikov împotriva Rusiei, nr. 65582/01, § 48, 24 mai 2007, cauza Lenskaya împotriva Rusiei (nr. 13151/04, § 18, 31 iulie 2008). În acea cauză, hotărârea definitivă favoarea reclamantului a fost casată printr-o metodă de control și reformare, în baza faptului că primele instanțe „nu au stabilit ce a reprezentat fapta prevăzută de legea penală în cadrul specific al principalei acuzații în materie penală, indiferent dacă a avut într-adevăr loc sau dacă a fost comisă” de inculpat în acea cauză. Decizia de a casa acea hotărâre definitivă se baza totodată pe motivul că instanțele inferioare au presupus, în lipsa probelor concludente, că rănile reclamantului au fost cauzate de inculpatul din cauză, fără să-i dovedească vinovăția și încălcând, astfel, principiul prezumției de nevinovăție. Concluzionând că nu a avut loc o încălcare a art. 6 § 1 din Convenție, Curtea a declarat că procesul a fost redeschis cu scopul corectării unei erori judiciare fundamentale care nu putea fi neutralizată sau corectată în niciun alt fel decât prin casarea hotărârii definitive care îi aducea un prejudiciu major persoanei condamnate. Toate garanțiile procedurale cuprinse în art. 6 i-au fost disponibile reclamantului în decursul procedurii de control și reformare.
Curtea acordă importanță specială faptului că eroarea judiciară comisă de instanțele inferioare nu putea fi neutralizată sau corectată în alt fel decât prin casarea hotărârii definitive prin care E.I. fusese găsit vinovată. Casarea hotărârii definitive în cauză a fost singurul mijloc de despăgubi persoana condamnată pentru greșelile din administrația justiției.
Prin urmare, nu s-a produs o încălcare a acelui articol.[98]
Potrivit art. 132 din Constituție, procurorii își desfășoară activitatea potrivit principiilor legalității, imparțialității și al controlului ierarhic, sub autoritatea ministrului justiției, sens în care toate actele întocmite de aceștia, în funcție de faza procesuală în care au fost emise, sunt supuse cenzurii procurorului ierarhic superior ori instanțelor judecătorești stabilite de lege care, în acord cu art. 126 alin. (1) din Legea fundamentală, alături de Înalta Curte de Casație și Justiție, înfăptuiesc justiția.
Curtea a făcut trimitere la jurisprudența CEDO dezvoltată pe marginea noțiunii de eroare judiciară consacrată de art. 3 din Protocolul nr. 7 la Convenție, care relevă faptul că aceasta este, ca regulă generală, asociată materiei penale și decurge din ideea de eroare de fapt săvârșită de instanța care, fiind chemată să se pronunțe asupra temeiului unei acuzații penale, pronunță condamnarea unei persoane nevinovate. Referindu-se la noțiunea de «eroare judiciară», instanța europeană a statuat că simpla considerare a faptului că investigația în cazul reclamantului era «incompletă și părtinitoare» nu poate prin ea însăși, în absența erorilor judiciare sau a unor încălcări serioase a procedurilor judecătorești, a unor abuzuri de putere ori a unor erori evidente în aplicarea dreptului material sau a oricărui alt motiv important ce rezultă din interesul justiției, să indice prezența unei erori judiciare în procedura anterioară. Ceea ce prevalează cu privire la eroarea judiciară comisă de către instanțele inferioare, adică greșelile din administrarea justiției, constă în imposibilitatea neutralizării sau corectării sale în alt fel (v Hotărârea din 21 iunie 2011, Cauza Giuran , §§ 32, 40)”.
În mai multe cauze, Curtea a subliniat, referindu-se la noțiunea de „eroare judiciară”, că simpla considerare a faptului că investigația în cazul reclamantului era „incompletă și părtinitoare” sau a dus la achitarea „eronată” nu poate prin ea însăși, în absența erorilor judiciare sau a unor încălcări serioase a procedurilor judecătorești, abuzuri de putere, erori evidente în aplicarea dreptului material sau a oricărui alt motiv important ce rezultă din interesul justiției, să indice prezența unei erori judiciare în procedura anterioară (v Radchikov împotriva Rusiei, nr. 65582/01, § 48, 24 mai 2007).
În cauza Lenskaya împotriva Rusiei (nr. 13151/04, § 18, 31 iulie 2008, hotărârea definitivă pronunțată în favoarea reclamantului a fost casată printr-o metodă de control și reformare, în baza faptului că primele instanțe „nu au stabilit ce a reprezentat fapta prevăzută de legea penală în cadrul specific al principalei acuzații în materie penală, indiferent dacă a avut într-adevăr loc sau dacă a fost comisă” de inculpat în acea cauză. Decizia de a casa acea hotărâre definitivă se baza totodată pe motivul că instanțele inferioare au presupus, în lipsa probelor concludente, că rănile reclamantului au fost cauzate de inculpatul din cauză, fără să-i dovedească vinovăția și încălcând, astfel, principiul prezumției de nevinovăție. Concluzionând că nu a avut loc o încălcare a art. 6 § 1 din Convenție, Curtea a declarat (§ 36 și urm.) că procesul a fost redeschis cu scopul corectării unei erori judiciare fundamentale care nu putea fi neutralizată sau corectată în niciun alt fel decât prin casarea hotărârii definitive care îi aducea un prejudiciu major persoanei condamnate. Toate garanțiile procedurale cuprinse în art. 6 i-au fost disponibile reclamantului în decursul procedurii de control și reformare.
Curtea acordă importanță specială faptului că eroarea judiciară comisă de instanțele inferioare nu putea fi neutralizată sau corectată în alt fel decât prin casarea hotărârii definitive prin care E.I. fusese găsit vinovată. Casarea hotărârii definitive în cauză a fost singurul mijloc de despăgubi persoana condamnată pentru greșelile din administrația justiției.
Prin urmare, nu s-a produs o încălcare a acelui articol.[99]
Prin Decizia nr. 1.393 din 26 octombrie 2010, M. Of. nr. 843 din 16 decembrie 2010, s-a constatat că persoanele îndreptățite la repararea pagubei în cazul condamnării pe nedrept vizează o condamnare dispusă printr-o soluție definitivă, nefiind de conceput să se acorde despăgubiri în cazul condamnărilor nedefinitive și care sunt susceptibile de a fi cenzurate în cadrul căilor ordinare de atac. În acest sens este și jurisprudența CEDO care, prin Hotărârea din 3 iulie 2008, Cauza Matveyev împotriva Rusiei, a făcut trimitere la Raportul explicativ privitor la art. 3 din Protocolul nr. 7 din C.E.D.H. , statuând că dreptul la despăgubiri în caz de eroare judiciară vizează o hotărâre definitivă, care, potrivit expresiei tradiționale, a dobândit autoritate de lucru judecat. Este cazul hotărârilor irevocabile pentru care căile ordinare de atac nu mai sunt disponibile, fie că au fost utilizate de părți, fie că a expirat termenul înăuntrul căruia puteau fi formulate. Rezultă, așadar, că o hotărâre nu este considerată definitivă atâta vreme cât legea internă permite ca lucrările să fie reluate. [100]
Măsurile preventive pot fi dispuse dacă există probe sau indicii temeinice din care rezultă suspiciunea rezonabilă că o persoană a săvârșit o infracțiune și dacă sunt necesare în scopul asigurării bunei desfășurări a procesului penal, al împiedicării sustragerii suspectului ori a inculpatului de la urmărirea penală sau de la judecată ori al prevenirii săvârșirii unei alte infracțiuni [art. 202 alin. (1) C. pr. pen.]. Noul Cod de procedură penală prevede cinci măsuri preventive – reglementate expres și limitativ în art. 202 alin. (4), trei fiind privative de libertate (reținerea, arestul la domiciliu și arestarea preventivă), iar alte două fiind restrictive de drepturi (controlul judiciar și controlul judiciar pe cauțiune). Măsurile preventive sunt măsuri procesuale ce vizează în mod direct fie starea de libertate a suspectului sau a inculpatului, concretizându-se în privarea acestuia de libertate, în cazul reținerii, al arestării preventive și al arestului la domiciliu (clasificate astfel ca fiind măsuri preventive privative de libertate), fie alte drepturi sau libertăți fundamentale, în cazul controlului judiciar și în cel al controlului judiciar pe cauțiune (clasificate ca fiind măsuri preventive neprivative de libertate). Deși atât reținerea, arestul la domiciliu, arestul preventiv, cât și controlul judiciar fac parte din categoria măsurilor preventive, măsura controlului judiciar este, spre deosebire de primele, o măsură restrictivă de libertate, iar nu una privativă de libertate (v Decizia nr. 650 din 11 noiembrie 2014 referitoare la natura arestului la domiciliu).
Reținerea se dispune de organul de cercetare penală sau procuror în condițiile stabilite de art. 209 C. pr. pen.. Măsura arestului la domiciliu (art. 222) și a arestului preventiv (art. 223) se iau pentru prevenirea unor situații care ar putea periclita buna desfășurare a procesului penal [art. 223 alin. (1) lit. a)-c) ] sau a unor stări de pericol pentru ordinea publică [art. 223 alin. (1) lit. d) și alin. (2) ]. Luarea acestor măsuri preventive privative de libertate se realizează de judecătorul de drepturi și libertăți, de judecătorul de cameră preliminară sau de instanța judecătorească în fața căreia se află cauza, iar procedura corespunzătoare este reglementată de art. 218-240 C. pr. pen..
O arestare sau detenție în sensul art. 5 § 1 lit. c) din Convenție trebuie să îndeplinească trei condiții, și anume să se bazeze pe o suspiciune rezonabilă, să fie luată de autoritatea competentă și să fie legală și în conformitate cu procedura prevăzută de lege (Hotărârea din 28 noiembrie 2017, Cauza Merabishvili împotriva Georgiei, §§ 183-186). În Hotărârea din 16 iunie 2005, Cauza Storck împotriva Germaniei, § 122, Curtea a reiterat că art. 5 § 5 din Convenție creează un drept direct la reparații, cu condiția ca instanțele naționale sau cea europeană să constate că solicitantul a fost privat de libertatea sa, contrar art. 5 §§ 1-4 din Convenție (Hotărârea din 29 noiembrie 1988, Cauza Brogan și alții împotriva Regatului Unit, § 67, sau Hotărârea din 14 ianuarie 2014, Cauza Sâncrăian împotriva României, § 91).
Faptele care dau naștere unor bănuieli de natură să justifice arestarea persoanei în cauză nu trebuie să fie de același nivel cu acelea necesare pentru justificarea unei condamnări sau chiar a formulării unei anumite acuzații, care urmează să fie probată în etapele ulterioare ale urmăririi penale. Absența inculpării sau a trimiterii în judecată a acestei persoane nu presupune, în mod necesar, că scopul privării de libertate nu ar fi conform dispozițiilor art. 5 § 1 lit. c); existența acestui scop trebuie privită independent de realizarea lui, pentru că textul nu impune ca autoritatea care dispune deținerea să fi adunat probe suficiente pentru a formula o acuzație completă la momentul arestării sau al reținerii provizorii (Hotărârea din 29 noiembrie 1988, Cauza Brogan și alții împotriva Regatului Unit, § 53, Hotărârea din 28 octombrie 1994, Cauza Murray împotriva Regatului Unit, §§ 55 și 67, sau Hotărârea din 16 octombrie 2001, Cauza O’Hara împotriva Regatului Unit, § 36).
Prin Decizia nr. 15 din 18 septembrie 2017, M. Of. nr. 946 din 29 noiembrie 2017, Înalta Curte de Casație și Justiție – Completul competent să judece recursul în interesul legii a stabilit că hotărârea judecătorească de achitare, prin ea însăși, nu poate constitui temei al stabilirii caracterului nelegal al măsurii privative de libertate. Înalta Curte de Casație și Justiție a reținut că hotărârea penală definitivă de achitare nu poate conferi, implicit, caracter nelegal măsurii privative de libertate (§ 43). Standardul probatoriului pentru luarea unei măsuri preventive privative de libertate este mult mai scăzut decât cel necesar pentru pronunțarea unei hotărâri de condamnare, situație în care din probatoriul administrat trebuie să rezulte dincolo de orice îndoială rezonabilă că fapta există, este infracțiune și a fost săvârșită de condamnat (§ 49). “De altfel, CEDO, în jurisprudența sa, interpretând dispozițiile art. 5 § 1 din Convenție, a stabilit că faptele care dau naștere la bănuieli care justifică arestarea persoanei în cauză nu trebuie să fie de același nivel ca acelea necesare pentru justificarea unei condamnări sau chiar pentru a fundamenta o anumită acuzație; acestea au a fi probate în faza ulterioară a urmăririi penale angajate împotriva persoanei reținute. Absența inculpării sau a trimiterii în judecată a acestei persoane nu presupune, în mod necesar, că o privare de libertate pentru existența unor bănuieli legitime de săvârșire a unei infracțiuni nu ar fi conformă scopului dispozițiilor art. 5 § 1 lit. c); existența acestui scop trebuie privită independent de realizarea lui, pentru că textul discutat nu impune ca poliția sau autoritatea care dispune arestarea să fi adunat probe suficiente pentru a formula o acuzație completă, sau în momentul arestării, sau pe timpul reținerii provizorii, care este limitată în timp (Murray contra Regatului Unit, 28.10.1994) ” -(§ 50). “Caracterul nelegal al măsurii preventive privative de libertate nu poate fi dedus din soluția soluționarea conflictului de drept penal de către instanța învestită cu soluționarea în fond a cauzei, ci trebuie constatat de organele competente prin raportare la prevederile legale aplicabile în materie“. Totodată, prin Decizia nr. 11 din 17 aprilie 2019, pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție – Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept în materie penală, M. Of. nr. 613 din 24 iulie 2019, s-a stabilit că nelegalitatea măsurii trebuie demonstrată și trebuie să rezulte din încălcări determinate ale legii, adică nerespectarea condițiilor legale de luare, prelungire ori menținere a măsurii preventive (ad similis, v și Decizia nr. 15 din 18 septembrie 2017, § 52).
În sensul că sistemele naționale de drept pot oferi o protecție superioară libertății individuale afectate prin derularea unui proces încheiat cu o soluție de respingere a acuzației în materie penală, se reține Hotărârea din 22 octombrie 2020, Cauza Norik Poghosyan împotriva Armeniei, §§ 33-34, în care CEDO a atras atenția asupra particularității sistemului juridic intern armean, care oferă unei persoane achitate dreptul la despăgubire ca urmare a privării sale ilegale de libertate. Aceste dispoziții au fost interpretate de Curtea de Casație din Armenia, în decizia sa din 1 iulie 2011, ca îndreptățind o persoană achitată la o despăgubire integrală pentru prejudiciul material suferit „ca urmare a privării sale ilegale de libertate“. În consecință, normele relevante operează în sensul că orice detenție a unei persoane care a fost ulterior achitată este considerată ilegală în virtutea legii. În cazul în care legislația internă prevede că acuzatul are dreptul, în situația unei achitări definitive, să primească despăgubiri pentru detenția sa din cadrul procedurilor precedente, un astfel de drept „automat” la despăgubire nu poate fi în sine considerat ca implicând faptul că detenția în cauză trebuie caracterizată drept „ilegală“. Mai mult, deși nu se poate afirma că art. 5 § 5 din Convenție impune un astfel de drept „automat” la despăgubire numai pe motiv că procedura penală a fost încheiată cu achitarea persoanei, alegerea unor soluții legale care să respecte cerințele acestei norme rămâne o alegere de politică ce urmează să fie stabilită de legislația internă. În acest sens, CEDO a reținut că, în conformitate cu legislația armeană, reclamantul nu numai că avea dreptul la despăgubiri ca urmare a achitării sale, dar și detenția sa era considerată „ilegală” în sensul dreptului intern.
Recunoașterea dreptului la despăgubiri în cazul privării nedrepte de libertate nu este o consecință a art. 5 § 5 din Convenție, ci al art. 1 alin. (3), art. 23 alin. (1) și art. 52 alin. (3) teza întâi din Constituție. Aceste texte constituționale oferă un standard mai înalt de protecție libertății individuale decât cel stabilit de Convenție, dreptul la despăgubire fiind recunoscut atât în privința privării nelegale de libertate, cât și a celei nedrepte dispuse în cursul procesului penal soluționat prin clasare, conform art. 16 alin. (1) lit. a)-d) C. pr. pen., sau achitare. Odată oferit acest standard, și în privința acestuia devin aplicabile garanțiile rezultate din jurisprudența CEDO referitoare la art. 5 § 5 din Convenție.
În urma unei achitări definitive, nici exprimarea suspiciunilor cu privire la nevinovăția unui acuzat nu mai este admisibilă. Astfel, CEDO consideră că, odată ce achitarea a devenit definitivă – fie și o achitare care oferă învinuitului beneficiul îndoielii în conformitate cu art. 6 § 2 – exprimarea oricărei suspiciuni de vinovăție, inclusiv cele exprimate în motivele de achitare, este incompatibilă cu prezumția de nevinovăție (Hotărârea din 21 martie 2000, Cauza Asan Rushiti împotriva Austriei, § 31; v și Hotărârea din 25 august 1993, Cauza Sekanina împotriva Austriei, § 30). Dispozitivul hotărârii de achitare trebuie respectat de orice autoritate care se referă direct sau indirect la responsabilitatea penală a părții în cauză (Hotărârea din 27 septembrie 2007, Cauza Vassilios Stavropoulos împotriva Greciei, § 39). Prezumția de nevinovăție înseamnă că, în cazul în care a existat o acuzație penală și procedurile penale s-au încheiat printr-o achitare, persoana care a fost subiectul procedurilor penale este nevinovată în fața legii și trebuie să fie tratată într-o manieră compatibilă cu această stare de nevinovăție. În acest sens, prin urmare, prezumția de nevinovăție va subzista după încheierea procedurilor penale, pentru a se asigura că, în ceea ce privește orice acuzație care nu a fost dovedită, nevinovăția persoanei în cauză este respectată (Hotărârea din 12 iulie 2013, Cauza Allen împotriva Regatului Unit, § 103).
Chiar dacă nici articolul 6 § 2 și nici orice altă dispoziție a Convenției nu conferă unei persoane „acuzate de o infracțiune” dreptul la rambursarea costurilor sale sau dreptul la despăgubire pentru detenția legală preventivă în cazul în care procedurile împotriva sa încetează (Hotărârea din 13 ianuarie 2005, Cauza Capeau împotriva Belgiei, § 23), o reglementare națională care a stabilit un drept la despăgubire în caz de achitare, nu o poate condiționa de un anumit temei al achitării. În acest sens, prin Hotărârea din 25 aprilie 2006, Cauza Puig Panella împotriva Spaniei, CEDO a statuat că exprimarea unei suspiciuni asupra nevinovăției unui acuzat este acceptată atât timp cât încetarea procesului penal nu are ca rezultat o Decizia pe fondul acuzației, dar astfel de suspiciuni nu pot fi menținute după o achitare care a devenit definitivă (v și Hotărârea din 13 iulie 2010, Cauza Tendam împotriva Spaniei). Prin urmare, Cauza Puig Panella împotriva Spaniei are în vedere dreptul persoanelor achitate la despăgubire, stabilind că aceste persoane nu pot fi exceptate de la dreptul la despăgubire, pe motiv că nu s-a stabilit că au săvârșit sau nu fapta cu vinovăția cerută de lege, pentru că, în caz contrar, s-ar încălca însăși prezumția lor de nevinovăție. Astfel, chiar dacă această cauză a vizat o anumită categorie de hotărâri de achitare, ceea ce se desprinde, ca principiu, din aceasta este că, indiferent de motivul achitării, prezumția de nevinovăție este menținută, iar aceste persoane trebuie să beneficieze de același tratament juridic sub aspectul dreptului la despăgubire. Ulterior, prin Hotărârea nr. 8 din 19 ianuarie 2017, Curtea Constituțională a Spaniei a decis că o interpretare care permite o astfel de despăgubire numai în cazurile de inexistență a faptei penale încalcă dreptul la prezumția de nevinovăție, prevăzută de art. 24.2 din Constituția spaniolă. Conform acestei hotărâri, pentru a stabili dacă administrarea justiției este sau nu responsabilă pentru un arest preventiv, nu pot fi folosite argumente care afectează direct sau indirect prezumția de nevinovăție. Astfel, tratamentul juridic al cazurilor de achitare trebuie să fie identic sub aspectul dreptului la despăgubiri al persoanei arestate și, ulterior, achitate.
Toate statele membre ale Consiliului Europei care au răspuns solicitării Curții Constituționale a României (Austria, Azerbaidjan, Bulgaria, Cehia, Croația, Germania, Letonia, Liechtenstein, Republica Moldova, Polonia, Slovacia, Slovenia, Spania, Suedia, Turcia și Țările de Jos), la care se adaugă și Armenia, au reglementat în legislația lor națională dreptul la repararea pagubei cauzată de o măsură preventivă privativă de libertate luată în mod „legal“, urmată însă de o netrimitere în judecată/achitare, ca o măsura asimilată/particulară privării nelegale de libertate. Acest drept la despăgubiri în situația dată nu reprezintă o exigență a C.E.D.H., reglementarea acestuia, astfel cum s-a arătat și în prezenta Decizia , intrând în marja de apreciere a statelor. Aceste state au reglementat în legislația lor internă și cazuri în care nu se acordă această despăgubire, respectiv în situația în care persoana în cauză a stânjenit, a indus în eroare sau a provocat ea însăși luarea măsurii preventive. Aceasta este, însă, o situație de excepție, regula reprezentând-o dreptul la despăgubire. Totodată, de principiu, indiferent de temeiurile achitării, regula este aceea a afirmării dreptului la despăgubire. [101]
Soluția legislativă cuprinsă în dispozițiile art. 589 alin. (1) lit. b) fraza întâi teza a doua C.pr.pen., care exclude bărbatul condamnat care are un copil mai mic de un an de la posibilitatea amânării executării pedepsei închisorii sau a detențiunii pe viață, este neconstituțională.( Decizia nr. 535 din 24 septembrie 2019, M. Of. nr. 1026 din 20 decembrie 2019) Autoarea excepției de neconstituționalitate invocă încălcarea prin textul criticat a dispozițiilor art. 1 alin. (5), ale art. 16 alin. (2), ale art. 49 alin. (2) și ale art. 126 din Constituție, în ipoteza în care o condamnată are un copil mai mare de un an care are nevoie de îngrijiri medicale.
Termenul de un an reglementat prin dispozițiile art. 589 alin. (1) lit. b) C.pr.pen. a fost prevăzut de legiuitor drept cauză de amânare și, respectiv, de întrerupere a executării pedepsei, în vederea asigurării depășirii de către minor și de către mama acestuia a urmărilor sarcinii și ale nașterii, timpul de un an fiind termenul considerat adecvat pentru atingerea scopului anterior menționat. În același sens a decis și CEDO, prin Hotărârea din 3 octombrie 2017, Cauza Alexandru Enache împotriva României, § 68[102], prin care s-a afirmat că posibilitatea de a obține amânarea executării pedepsei există până la împlinirea de către copil a vârstei de un an, trecând, așadar, dincolo de urmările sarcinii mamei și ale nașterii.
În ceea ce privește cazul minorului care a împlinit vârsta de un an, soluționarea criticii de neconstituționalitate formulate în prezenta cauză presupune analiza de către instanța de contencios constituțional a două ipoteze distincte: 1. ipoteza în care tatăl minorului mai mare de un an este cunoscut și are capacitatea fizică și juridică necesară pentru a se îngriji de creșterea și educarea minorului; 2. ipoteza în care tatăl minorului în cauză nu este cunoscut, a decedat sau se află în imposibilitatea fizică sau juridică de a asigura creșterea și educarea minorului.
Referitor la cea dintâi ipoteză anterior menționată, prin Decizia nr. 535 din 24 septembrie 2019, §§ 26, 28 și 29, Curtea a constatat că, din perspectiva dreptului de a îngriji copilul – componentă fundamentală a dreptului la respectarea vieții de familie consacrat de prevederile art. 26 alin. (1) din Constituție -, bărbatul condamnat care are un copil mai mic de un an se află într-o situație similară cu cea a unei femei condamnate care are un copil de aceeași vârstă, iar diferența de tratament între cele două categorii de persoane condamnate, sub aspectul recunoașterii posibilității amânării executării pedepsei închisorii sau a detențiunii pe viață, nu are o justificare obiectivă și rezonabilă. În materia concediului pentru creșterea copilului și a indemnizației de concediu parental, bărbații se află într-o situație similară cu cea a femeilor (v Hotărârea din 27 martie 1998, Cauza Petrovic împotriva Austriei, § 36) și că dincolo de diferențele care pot exista între tată și mamă în relația lor cu copilul, în ceea ce privește îngrijirea copilului pe durata concediului parental, bărbații și femeile se află în situații analoage [v Hotărârea din 22 martie 2012, Cauza Konstantin Markin împotriva Rusiei (Marea Cameră), § 132]. Totodată, prin Hotărârea din 3 octombrie 2017, Cauza Alexandru Enache împotriva României, CEDO a constatat că, deși instituția amânării executării unei pedepse privative de libertate, fiind de natură penală, este în mod esențial diferită de concediul parental, care este o măsură de dreptul muncii, totuși, în problema de a ști dacă, în timpul primului an de viață al copilului, un tată condamnat se găsește într-o situație similară celei a unei mame condamnate, considerentele reținute în cauzele Petrovic împotriva Austriei și Konstantin Markin împotriva Rusiei, sunt pe deplin aplicabile în speță. Curtea Constituțională a mai reținut că, într-adevăr, instituția amânării executării unei pedepse privative de libertate vizează, în primul rând, interesul superior al copilului, cu scopul de a se asigura că el primește atenția și îngrijirile corespunzătoare în primul său an de viață. Or, chiar dacă pot exista diferențe în relația lor cu copilul, atât mama, cât și tatăl pot acorda această atenție și aceste îngrijiri.
În ceea ce privește pretinsa încălcare a dispozițiilor art. 1 alin. (5) și ale art. 126 din Constituție, aceasta nu poate fi reținută, întrucât judecătorul învestit cu soluționarea cererii de amânare sau de întrerupere a executării pedepsei va proceda la pronunțarea unei soluții în acord cu limitele stabilite prin art. 589 alin. (1) lit. b) C. pr. pen. , iar acestea au fost reglementate de legiuitor conform politicii sale penale, în acord cu dispozițiile art. 61 alin. (1) din Constituție și în marja de apreciere prevăzută de acestea. [103]
Acuzat – Deweer împotriva Belgiei, 27 februarie 1980, § 46, seria A, nr. 35 [O’Halloran și Francis împotriva Regatului Unit MC , § 35, 2007 VIII].Ekbatani împotriva Suediei, 26 mai 1988, pct. 32, seria A nr. 134; Constantinescu împotriva României, nr. 28871/95, § 55, 2000‑VIII, Dondarini împotriva San Marino, nr. 50545/99, pct. 27, 6 iulie 2004, și Igual Coll împotriva Spaniei, nr. 37496/04, pct. 27, 10 martie 2009 , fie de martorii care au dat declarații în timpul procedurii Găitănaru, §35, și Hogea împotriva României, nr. 31912/04, §54, 29 octombrie 2013 Cauza Deweer împotriva Belgiei, § 46; Hotărârea din 15 iulie 1982, Cauza Eckle împotriva Germaniei, § 73 Hotărârea din 8 iunie 1976, Cauza Engel și alții împotriva Olandei, §§ 80-85 Cauza Bracci împotriva Italiei, §§ 51 și 54 Hotărârea din 11 iulie 2006, Cauza Jalloh împotriva Germaniei, § 100 Hotărârea din 29 noiembrie 1996, Cauza Saunders împotriva Regatului Unit, § 68; Hotărârea din 21 decembrie 2000, Cauza Heaney și McGuinness împotriva Irlandei, § 40Cauza Saunders împotriva Regatului Unit, Hotărârea din 29 noiembrie 1996, § 69 De asemenea, în Hotărârea din 25 ianuarie 1996, Cauza John Murray împotriva Regatului Unit, § 41 Hotărârea din 11 iulie 2006, Cauza Jalloh împotriva Germaniei, § 100 Cauza Saunders împotriva Marii Britanii, Hotărârea din 29 noiembrie 1996, Cauza Saunders împotriva Regatului Unit, § 68; în același sens, Hotărârea din 10 martie 2009, Cauza Bykov împotriva Rusiei, § 92, și Hotărârea din 21 aprilie 2009, Cauza Marttinen împotriva Finlandei, § 60 Hotărârea din 24 aprilie 2012, Cauza Damir Sibgatullin împotriva Rusiei, § 45 Hotărârea din 9 noiembrie 2006, Cauza Kaste și Mathisen împotriva Norvegiei, § 53; Hotărârea din 27 februarie 2001, Cauza Luca împotriva Italiei, § 41
Ancheta – Ay împotriva Turciei, nr. 30.951/96, §§ 59-60, 22 martie 2005; Pantea împotriva României, § 199Barbu Anghelescu împotriva României, nr. 46.430/99, § 67, 5 octombrie 2004; Bursuc împotriva României, nr. 42.066/98, § 107, 12 octombrie 2004 Sultan Öner și alții împotriva Turciei, nr. 73.792/01, §§ 139-143, 17 octombrie 2006 v Ilașcu și alții împotriva Moldovei și Rusiei [MC], nr. 48.787/99, § 451, 2004-VII; Moisejevs împotriva Letoniei, nr. 64.846/01, § 78, 15 iunie 2006 hotărârile Gulec împotriva Turciei din 27 iulie 1998, Culegere 1998-IV, § 81-82, și Ogur împotriva Turciei, [M.C.], Cererea nr. 21.954/93, 1999-III, § 91-92, Calmanovici, § 100, și Mihuță împotriva României, nr. 13.275/03, 31 martie 2009, § 29 Rosengren împotriva României decizie , 4 mai 2006]. Hotărârea din 24 noiembrie 1993 Cauza Imbrioscia împotriva Elveției, § 36 Hotărârea din 8 februarie 1996 Cauza John Murray împotriva Regatului Unit, § 62
Avocat – Decizia din 12 octombrie 2004 cu privire la admisibilitatea Cererii nr. 24.057/03, formulată de Pompiliu Bota împotriva României, Imbrioscia împotriva Elveției, Hotărârea din 24 noiembrie 1993, seria A nr. 275, p. 13, § 38, și Artico împotriva Italiei, Hotărârea din 13 mai 1980, seria A nr. 37, p. 16, § 33 Cuscani împotriva Regatului Unit, nr. 32.771/96, § 39, 24 septembrie 2002Kamasinski împotriva Austriei, Hotărârea din 19 decembrie 1989, seria A nr. 168, p. 33, § 65, și Daud împotriva Portugaliei, Hotărârea din 21 aprilie 1998, Culegere 1998-II, pp. 749-750, § 38 Hotărârea din 25 septembrie 1992, Cauza Croissant împotriva Germaniei, § 29, Hotărârea din 25 martie 2008, Cauza Vitan împotriva României, § 59, Hotărârea din 8 februarie 2011, Cauza Micu împotriva României, § 103 Hotărârea din 25 septembrie 1992, Cauza Croissant împotriva Germaniei, § 29, Hotărârea din 25 martie 2008, Cauza Vitan împotriva României, § 59, Hotărârea din 8 februarie 2011, Cauza Micu împotriva României, § 103 Pakelli împotriva Germaniei, 25 aprilie 1983, § 31, serie A nr. 64[Jalloh împotriva Germaniei MC , § 100, 2006…, și Kolu împotriva Turciei, 2 august 2005, § 51]. Jalloh împotriva Germaniei MC , § 100, 2006…, și Kolu împotriva Turciei, 2 august 2005, § 51].mutatis mutandis, Aleksandr Zaichenko împotriva Rusiei, nr. 39.660/02, 18 februarie 2010, § 48 Hotărârea din 14 octombrie 2010, Cauza Brusco împotriva Franței
Avocat -general – Hotărârea din 30 octombrie 1991 Cauza Borgers împotriva Belgiei, §§ 27-29
Caracterului rezonabil al duratei unei proceduri– Frydlender împotriva Franței MC , nr. 30979/96, § 43, 2000–VII]. Pélissier și Sassi împotriva Franței MC , § 67, 1999-II]. , Stögmüller împotriva Austriei, Hotărârea din 10 noiembrie 1969, seria A nr.9, p. 40, § 5, Wassink împotriva Olandei, Hotărârea din 27 septembrie 1990, seria A nr. 185-A, p. 14, § 38, Hotărârea din 23 octombrie 1996, pronunțată în Cauza Ankerl împotriva Elveției, § 38 Hotărârea din 11 februarie 2014, pronunțată în Cauza Cesnieks împotriva Letoniei, Hotărârea din 10 februarie 1995, Cauza Allenet de Ribemont împotriva Franței, § 35, și Hotărârea din 4 martie 2008, Cauza Samoilă și Cionca împotriva României, § 91 Hotărârea din 23 octombrie 1996, pronunțată în Cauza Ankerl împotriva Elveției, § 38 Hotărârea din 11 februarie 2014, pronunțată în Cauza Cesnieks împotriva Letoniei, v Hotărârea din 10 februarie 1995, Cauza Allenet de Ribemont împotriva Franței, § 35, și Hotărârea din 4 martie 2008, Cauza Samoilă și Cionca împotriva României, § 91 Hotărârea din 10 noiembrie 1969, Cauza Stogmuller împotriva Austriei, § 5 “.
Compunerea instanței de judecată – Hotărârea din 18 martie 2014, Cauza Beraru împotriva României, § 64
Distrugerea datelor interceptate v, în acest sens, Hotărârea din 1 iulie 2008, Cauza Liberty și alții împotriva Marii Britanii, § 69; Hotărârea din 4 decembrie 2015, Cauza Roman Zakharov împotriva Rusiei, § 302
.Dreptul la neautoincriminare și dreptul la tăcere sunt o consecință directă a prezumției de nevinovăție – Hotărârea din 29 noiembrie 1996, Cauza Saunders împotriva Regatului Unit, § 68; Hotărârea din 21 decembrie 2000, Cauza Heaney și McGuinness împotriva Irlandei, § 40Hotărârea din 25 ianuarie 1996, Cauza John Murray împotriva Regatului Unit, § 41– hotărârile din 24 noiembrie 1986, § 30, respectiv 19 iulie 2012, § 41, cauzele Unterpertinger împotriva Austriei, Hummer împotriva Germaniei, Hotărârea din 25 ianuarie 1996, John Murray împotriva Regatului Unit, § 45; Hotărârea din 29 noiembrie 1996, Cauza; Hotărârea din 3 mai 2001, Cauza J.B împotriva Elveției, § 17; Hotărârea din 5 noiembrie 2002, Cauza Allan împotriva Regatului Unit
Dreptul la neautoincriminare – Cauza Bracci împotriva Italiei, §§ 51 și 54 Hotărârea din 11 iulie 2006, Cauza Jalloh împotriva Germaniei, § 100 Hotărârea din 29 noiembrie 1996, Cauza Saunders împotriva Regatului Unit, § 68; Hotărârea din 21 decembrie 2000, Cauza Heaney și McGuinness împotriva Irlandei, § 40, Hotărârea din 25 ianuarie 1996, Cauza John Murray împotriva Regatului Unit, § 41 Hotărârea din 11 iulie 2006, Cauza Jalloh împotriva Germaniei, § 100Hotărârea din 10 martie 2009, Cauza Bykov împotriva Rusiei, § 92, și Hotărârea din 21 aprilie 2009, Cauza Marttinen împotriva Finlandei, § 60 Hotărârea din 15 noiembrie 2012, Cauza Sergey Afanasyev împotriva Ucrainei, § 58 Hotărârea din 13 septembrie 2016, Cauza Ibrahim și alții împotriva Regatului Unit, Hotărârea din 11 iulie 2006, pronunțată în Cauza Jalloh împotriva Germaniei, § 97 Hotărârea din 21 decembrie 2000, pronunțată în Cauza Heaney și McGuinness împotriva Irlandei, § 57 Hotărârea din 24 octombrie 2013, Cauza Navone și alții împotriva Monaco, § 74, Hotărârea din 24 aprilie 2012, Cauza Damir Sibgatullin împotriva Rusiei, § 45 Hotărârea din 9 noiembrie 2006, Cauza Kaste și Mathisen împotriva Norvegiei, § 53; Hotărârea din 27 februarie 2001, Cauza Luca împotriva Italiei, § 41
Dreptul la tăcere – hotărârile din 24 noiembrie 1986, § 30, respectiv 19 iulie 2012, § 41, cauzele Unterpertinger împotriva Austriei, respectiv Hummer împotriva Germaniei, Hotărârea din 25 ianuarie 1996, Cauza John Murray împotriva Regatului Unit, § 45; Hotărârea din 29 noiembrie 1996, Cauza Saunders împotriva Regatului Unit, § 68; Hotărârea din 3 mai 2001, Cauza J.B împotriva Elveției, § 17; Hotărârea din 5 noiembrie 2002, Cauza Allan împotriva Regatului Unit Cauza Bracci împotriva Italiei, §§ 51 și 54 Hotărârea din 11 iulie 2006, Cauza Jalloh împotriva Germaniei, § 100; , Cauza Saunders împotriva Regatului Unit, Hotărârea din 29 noiembrie 1996, § 69 De asemenea, în Hotărârea din 25 ianuarie 1996, Cauza John Murray împotriva Regatului Unit, § 41 Hotărârea din 11 iulie 2006, Cauza Jalloh împotriva Germaniei, § 100 Cauza Saunders împotriva Marii Britanii, Hotărârea din 29 noiembrie 1996; în același sens, Hotărârea din 10 martie 2009, Cauza Bykov împotriva Rusiei, § 92, și Hotărârea din 21 aprilie 2009, Cauza Marttinen împotriva Finlandei, § 60 Hotărârea din 11 iulie 2006, pronunțată în Cauza Jalloh împotriva Germaniei, § 97 Hotărârea din 21 decembrie 2000, pronunțată în Cauza Heaney și McGuinness împotriva Irlandei, § 57 Hotărârea din 24 octombrie 2013, Cauza Navone și alții împotriva Monaco, § 74, Hotărârea din 24 aprilie 2012, Cauza Damir Sibgatullin împotriva Rusiei, § 45 Hotărârea din 9 noiembrie 2006, Cauza Kaste și Mathisen împotriva Norvegiei, § 53; Hotărârea din 27 februarie 2001, Cauza Luca împotriva Italiei, § 41
Imparțialitatea magistratului – Procola împotriva Luxemburgului; Le Compte, van Leuven și de Meyere împotriva Belgiei; Thorgeir Thorgeirson împotriva Islandei; Hauschildt împotriva Danemarcei; Kleyn împotriva Olandei; , De Cubber împotriva Belgiei; Grieves împotriva Marii Britanii; Kyprianou împotriva Ciprului; Wettstein împotriva Elveției; Padovani împotriva Italiei; Rudnichemko împotriva Ucrainei; Castillo Algar împotriva Spaniei; Micallef împotriva Maltei , Hotărârea din 1 octombrie 1982, Cauza Piersack împotriva Belgiei, § 30, și Hotărârea din 16 decembrie 2003, Cauza Grieves împotriva Regatului Unit, § 69 , Hotărârea din 5 februarie 2009, Cauza Olujic împotriva Croației, § 57 și următoarele, și Hotărârea din 11 iulie 2013, Cauza Rudnichenko împotriva Ucrainei, § 114 Hotărârea din 1 octombrie 1982, Cauza Piersack împotriva Belgiei, § 30, și Hotărârea din 16 decembrie 2003, Hotărârea din 1 octombrie 1982, Cauza Piersack împotriva Belgiei, § 30, și Hotărârea din 16 decembrie 2003, Cauza Grieves împotriva Regatului Unit, § 69
Judecător – Hotărârii din 7 martie 2017, Cauza Cerovsek și Bozicnik împotriva Sloveniei, Hotărârea din 3 februarie 2015, Cauza Pruteanu împotriva României, §§ 48 și 50 , Hotărârea din 5 februarie 2009, Cauza Olujic împotriva Croației, § 57 , Hotărârea din 11 iulie 2013, Cauza Rudnichenko împotriva Ucrainei, § 114 Hotărârea din 1 octombrie 1982, Cauza Piersack împotriva Belgiei, § 30, și Hotărârea din 16 decembrie 2003, Cauza Grieves împotriva Regatului Unit, § 69 , , Hotărârea din 1 octombrie 1982, Cauza Piersack împotriva Belgiei, § 30, , . Hotărârea din 25 septembrie 2012, Cauza El Haski împotriva Belgiei
Martor – Vaturi împotriva Franței, § 51, 13 aprilie 2006Bricmont împotriva Belgiei, Hotărârea din 7 iulie 1989, § 89, seria A nr. 158, și Destrehem împotriva Franței, § 41, 18 mai 2004 Unterpertinger împotriva Austriei, Hümmer împotriva Germaniei, Hotărârea din 24 aprilie 2012, Cauza Damir Sibgatullin împotriva Rusiei, § 45, Hotărârea din 9 noiembrie 2006, Cauza Kaste și Mathisen împotriva Norvegiei, § 53; Hotărârea din 27 februarie 2001, Cauza Luca împotriva Italiei, § 41. V , Hotărârea din 28 februarie 2006, Cauza Krasniki împotriva Republicii Cehe, §§ 76-79; Hotărârea din 14 februarie 2002, Cauza Visser împotriva Olandei, §§ 43-46 Destrehem împotriva Franței, nr. 56651/00, § 45, 18 mai 2004; Dan împotriva Republicii Moldova, nr. 8999/07, §§ 31-35, 5 iulie 2011, Lazu împotriva Republicii Moldova, nr. 46182/08, §§ 36-44, 5 iulie 2016 ; v, de asemenea, mutatis mutandis, Marcos Barrios împotriva Spaniei, nr. 17122/07, §§ 40-41, 21 septembrie 2010, Lacadena Calero împotriva Spaniei, nr. 23002/07, §§ 49, 22 noiembrie 2011 Bricmont împotriva Belgiei, 7 iulie 1989, § 89, Seria A nr. 158 Hotărârea din 24 aprilie 2012, Cauza Damir Sibgatullin împotriva Rusiei, § 45, Hotărârea din 9 noiembrie 2006, Cauza Kaste și Mathisen împotriva Norvegiei, § 53, și Hotărârea din 27 februarie 2001, Cauza Luca împotriva Italiei, § 41 E.S. împotriva Franței decizie , nr. 49.714/06, 10 februarie 2009 Ekbatani împotriva Suediei, 26 mai 1988, pct. 32, seria A nr. 134; Constantinescu împotriva României, nr. 28871/95, § 55, 2000‑VIII, Dondarini împotriva San Marino, nr. 50545/99, pct. 27, 6 iulie 2004, și Igual Coll împotriva Spaniei, nr. 37496/04, pct. 27, 10 martie 2009 , , Găitănaru, §35, și Hogea împotriva României, nr. 31912/04, §54, 29 octombrie 2013Hotărârea din 18 martie 2014, Cauza Beraru împotriva României, § 64
Mărturia anonimăHotărârea din 28 februarie 2006, Cauza Krasniki împotriva Republicii Cehe, §§ 76-79; Hotărârea din 14 februarie 2002, Cauza Visser împotriva Olandei, §§ 43-46
Previzibilitate –, Dragotoniu și Militaru-Pidhorni împotriva României, § 35, Sud Fondi – S.R.L. și alții împotriva Italiei, § 109, Cantoni împotriva Franței, Hotărârea din 15 noiembrie 1996, Culegere 1996-V, p. 1627, § 29, Coëme și alții împotriva Belgiei, § 145, 2000-VII, și E.K. împotriva Turciei, § 51, 7 februarie 2002, Groppera Radio AG și alții împotriva Elveției, 28 martie 1990, seria A nr. 173, p. 26, § 68, Tolstoy Miloslavsky împotriva Regatului Unit, 13 iulie 1995, seria A nr. 316-B, p. 71, § 37 Hotărârea din 25 august 1998, Cauza Hertel împotriva Elveției, Hotărârea din 25 august 1998, Cauza Hertel împotriva Elveției, Hotărârea din 29 martie 2000, Cauza Rotaru împotriva României, § 55
Prezumția de nevinovăție – Hotărârea din 29 noiembrie 1996, Cauza Saunders împotriva Regatului Unit, § 68; Hotărârea din 21 decembrie 2000, Cauza Heaney și McGuinness împotriva Irlandei, § 40, Hotărârea din 25 ianuarie 1996, Cauza John Murray împotriva Regatului Unit, § 41, Hotărârea din 10 februarie 1995, Cauza Allenet de Ribemont împotriva Franței, § 35; Hotărârea din 4 martie 2008, Cauza Samoilă și Cionca împotriva României, § 91
Principiile fundamentale ale statului de drepthotărârile din 2 octombrie 2009, 10 octombrie 2011 și 16 iulie 2013, cauzele Iordanov și alții împotriva Bulgariei, § 47, Nejdet Șahin și Perihan Șahin împotriva Turciei, § 56, și Remuszko împotriva Poloniei, § 92
Principiul autorității de lucru judecat – in 7 iulie 2009 și , respectiv, 24 iulie 2003, pronunțate în cauzele Stanca Popescu împotriva României, § 99, și , respectiv, Ryabykh împotriva Rusiei, § 52. Hotărârea din 12 ianuarie 2006, Cauza Kehaya și alții împotriva Bulgariei, § 69, Hotărârea din 29 noiembrie 2016, Cauza Parohia Greco-Catolică Lupeni și alții împotriva României, § 116, Hotărârea din 24 iulie 2003, Hotărârea din 20 iulie 2004, Cauza Nikitin împotriva Rusiei, § 57
Principiul legalității infracțiunilor și a pedepselor – Kokkinakis împotriva Greciei, Hotărârea din 25 mai 1993, seria A nr. 260-A, p. 22, § 52 , Hotărârea din 15 noiembrie 1996, Cauza Cantoni împotriva Franței, § 29, Hotărârea din 22 iunie 2000, Cauza Coeme și alții împotriva Belgiei, § 145, Hotărârea din 7 februarie 2002, Cauza E.K. împotriva Turciei, § 51, Hotărârea din 29 martie 2006, Cauza Achour împotriva Franței, §§ 41 și 42, Hotărârea din 24 mai 2007, Cauza Dragotoniu și Militaru-Pidhorni împotriva României, §§ 33 și 34, Hotărârea din 12 februarie 2008, Cauza Kafkaris împotriva Ciprului, § 140, Hotărârea din 20 ianuarie 2009, Cauza Sud Fondi SRL și alții împotriva Italiei, §§ 107 și 108, Hotărârea din 17 septembrie 2009, Cauza Scoppola împotriva Italiei nr. 2 , §§ 93, 94 și 99, Hotărârea din 21 octombrie 2013, Cauza Del Rio Prada împotriva Spaniei, §§ 78, 79 și 91, hotărârile din 5 ianuarie 2000, 4 mai 2000, 25 ianuarie 2007 și 24 mai 2007, pronunțate în cauzele Beyeler împotriva Italiei § 109 , Rotaru împotriva României § 52 , Sissanis împotriva României § 66 , și Dragotoniu și Militaru-Pidhorni împotriva României § 34 , Rotaru împotriva României [MC], hotărârea din data de 4 mai 2000, nr. 28.341/95, § 52, 2000-V, hotărârile din 5 ianuarie 2000, 4 mai 2000, 25 ianuarie 2007 și 24 mai 2007, pronunțate în cauzele Beyeler împotriva Italiei § 109 , , Sissanis împotriva României § 66 , și Dragotoniu și Militaru-Pidhorni împotriva României § 34, , Dumitru Popescu împotriva României nr. 2 , nr. 71525/01, § 116, 26. aprilie 2007 , Viorel Burzo, § 175, Negoescu împotriva României decizie , nr. 55.450/00, 17 martie 2005
Principiul nemijlocirii – v Beraru împotriva României, nr. 40107/04, § 64, 18 martie 2014Mellors împotriva Regatului Unit dec. , 30 ianuarie 2003
Principiul preeminenței dreptului, Hotărârea Klass și alții împotriva Germaniei § 55 , , Cauza Rotaru împotriva României, Hotărârea din 29 martie 2000 , M. Of. nr. 19 din 11 ianuarie 2001
Principiul securității raporturilor juridice v hotărârile din 2 octombrie 2009, 10 octombrie 2011 și 16 iulie 2013, pronunțate în cauzele Iordanov și alții împotriva Bulgariei, § 47, Nejdet Șahin și Perihan Șahin împotriva Turciei, § 56, și Remuszko împotriva Poloniei, § 92
Proces echitabil – Hotărârea din 28 octombrie 1999, Cauza Brumărescu împotriva României, § 61, Doorson împotriva Olandei, Hotărârea din 26 martie 1996, Culegere 1996-II, pp. 469-470, § 66, și Van Mechelen și alții împotriva Olandei, Hotărârea din 23 aprilie 1997, Culegere 1997-III, p. 711, § 49 Imbrioscia împotriva Elveției, Hotărârea din 24 noiembrie 1993, seria A nr. 275, p. 13, § 36 John Murray împotriva Regatului Unit, Hotărârea din 8 februarie 1996, Culegere 1996I, pp. 54-55, §§ 63-64, Doorson, p. 470, § 67, Van Mechelen și alții, p. 711, § 50, Sadak și alții împotriva Turciei, nr. 29.900/96, 29.901/96, 29.902/96 și 29.903/96, § 63, 2001-VIII, și Craxi împotriva Italiei nr. 1 , nr. 34.896/97, § 84, 5 decembrie 2002 Quaranta împotriva Elveției, Hotărârea din 24 mai 1991, seria A nr. 205, p. 16, § 30Imbrioscia împotriva Elveției, Hotărârea din 24 noiembrie 1993, seria A nr. 275, p. 13, § 38, și Artico împotriva Italiei, Hotărârea din 13 mai 1980, seria A nr. 37, p. 16, § 33 Reiner și alții împotriva României, § 74, 27 septembrie 2007, Van Mechelen și alții împotriva Olandei, Hotărârea din 23 aprilie 1997, § 50, Culegere 1997-III, și De Lorenzo împotriva Italiei dec. , nr. 69.264/01, 12 februarie 2004Van Geyseghem împotriva Belgiei [MC], nr. 26.103/95, § 27, 1999-I Imbrioscia împotriva Elveției, 24 noiembrie 1993, § 37, seria A, nr. 275, și Brennan împotriva Regatului Unit, nr. 39.846/98, § 45, 2001-X Van Mechelen și alții împotriva Olandei, Hotărârea din 23 aprilie 1997, § 50, Culegere 1997-III, și De Lorenzo împotriva Italiei dec. , nr. 69.264/01, 12 februarie 2004 Cerințele §ui 3 de la art. 6 reprezintă aspecte particulare ale dreptului la un proces echitabil garantat de § 1 al acestui articol Van Geyseghem împotriva Belgiei [MC], nr. 26.103/95, § 27, 1999-I Imbrioscia împotriva Elveției, 24 noiembrie 1993, § 37, seria A, nr. 275, și Brennan împotriva Regatului Unit, nr. 39.846/98, § 45, 2001-X Hotărârea din 16 februarie 2000 Cauza Rowe și Davis împotriva Regatului Unit, § 60Hotărârea din 28 august 1991 Cauza Brandstetter împotriva Austriei, Hotărârea din 27 iunie 2000, Cauza Constantinescu împotriva României, §§ 55 și 59, și Hotărârea din 15 septembrie 2015, Cauza Moinescu împotriva României, §§ 39 și 40 Doorson împotriva Olandei, Hotărârea din 26 martie 1996, Culegere 1996-II, pp. 469-470, § 66, și Van Mechelen și alții împotriva Olandei, Hotărârea din 23 aprilie 1997, Culegere 1997-III, p. 711, § 49 Hotărârea din 27 iunie 2000, Cauza Constantinescu împotriva României, §§ 55 și 59, și Hotărârea din 15 septembrie 2015, Cauza Moinescu împotriva României, §§ 39 și 40 Hotărârea din 7 iulie 2009, Cauza Stanca Popescu împotriva României, § 99, și Hotărârea din 24 iulie 2003, Cauza Ryabykh împotriva Rusiei, § 52
Procuror – Cauza Pantea, §§ 238-239, Barbu Anghelescu împotriva României, nr. 46.430/99, § 67, 5 octombrie 2004; Bursuc împotriva României, nr. 42.066/98, § 107, 12 octombrie 2004 hotărârile Klass, §§ 51-52, Prado Bugallo împotriva Spaniei, nr. 58.496/00, § 29, 18 februarie 2003, și Valenzuela Contreras împotriva Spaniei, Culegere 1998-V, § 60 Vasilescu împotriva României, hotărârea din 22 mai 1998, Culegere 1998 III, p. 1075, §§ 40, 41, Pantea împotriva României, nr. 33.343/96, §§ 238-239, 2003-VI Rupa împotriva României, 14 decembrie 2004, nr. 58.478/00 Prado Bugallo, § 30 in fine; Kruslin § 35 Hotărârea Maszni împotriva României nr. 59.892/00, § 24 și 25, 21 septembrie 2006Aksoy împotriva Turciei, hotărârea din 18 decembrie 1996, Culegere 1996-VI, p. 2282, §76Schiesser împotriva Elveției, hotărârea din 4 decembrie 1979, seria A nr. 34, p. 13, §31
Raport rezonabil de proporționalitate între mijloacele folosite și obiectivul avut în vedere – hotărârile din 23 iulie 1968, 13 iunie 1979, 28 noiembrie 1984, 28 mai 1985, 16 septembrie 1996, 18 februarie 1999 și, respectiv, 6 iulie 2004, pronunțate în cauzele „Aspecte privind regimul lingvistic în școlile belgiene” împotriva Belgiei, § 10, Marckx împotriva Belgiei, § 33, Rasmussen împotriva Danemarcei, §§ 35, 38 și 40, Abdulaziz, Cabales și Balkandali împotriva Regatului Unit, § 72, Gaygusuz împotriva Austriei, § 42, Larkos împotriva Cipru, § 29, Bocancea și alții împotriva Moldovei, § 24
Retragerea statutului de victimă – Mathew v. Țările de Jos, nr.24919/03, § 149, 2005-IV, și Scordino împotriva Italiei nr. 1 [GC], nr.36813/97, §§ 179-180 și 193, 2006-V
Serviciul Român de InformațiiRotaru, §§ 61-63
Supravegherea convorbirilor Cauza Rotaru împotriva României, Hotărârea din 29 martie 2000 , M. Of. nr. 19 din 11 ianuarie 2001 Hotărârea din 24 aprilie 1990, Cauza Huvig împotriva Franței, § 34; Hotărârea din 18 februarie 2003, Cauza Prado Bugallo împotriva Spaniei, § 30; Hotărârea din 4 decembrie 2015, Cauza Roman Zakharov împotriva Rusiei, § 231Hotărârea din 1 iulie 2008, Cauza Liberty și alții împotriva Marii Britanii, § 69; Hotărârea din 4 decembrie 2015, Klass și alții împotriva Germaniei, hotărârea din data de 6 septembrie 1978, seria A nr. 28, p. 25-26, § 55İletmiș împotriva Turciei, 6 decembrie 2005, nr. 29.871/96, § 50 Hotărârea din 24 aprilie 1990, Cauza Huvig împotriva Franței, § 34; Hotărârea din 18 februarie 2003, Cauza Dumitru Popescu împotriva României, Hotărârea din 21 aprilie 2009, Cauza Răducu împotriva României, § 91, Hotărârea din 17 iulie 2003, Cauza Perry împotriva Regatului Unit al Marii Britanii, § 43 , Hotărârea din 5 noiembrie 2002, Cauza Allan împotriva Regatului Unit al Marii Britanii, §§ 35-36; Hotărârea din 12 mai 2000, Cauza Khan împotriva Regatului Unit al Marii Britanii, § 25Hotărârea din 2 septembrie 2010, Cauza Uzun împotriva Germaniei, § 52, hotărârea Dumitru Popescu nr. 2 , Hotărârea din 16 iulie 2013, Cauza Bălteanu împotriva României, § 34; Decizia din 17 ianuarie 2012, Cauza Patriciu împotriva României, § 86, Dumitru Popescu împotriva României nr. 2 , nr. 71525/01, § 116, 26. aprilie 2007, Viorel Burzo, § 175, Patriciu împotriva României (dec.), nr. 43750/05, § 86, 17 ianuarie 2012, Tokarczyk împotriva Poloniei (dec.), nr. 51792/99, 31 ianuarie 2002
Suspiciune rezonabilă – Hotărârea din 30 august 1990, Cauza Fox, Hotărârea din 28 noiembrie 2017, Cauza Merabishvili împotriva Georgiei, §§ 183-186 În Hotărârea din 16 iunie 2005, Cauza Storck împotriva Germaniei, § 122, Hotărârea din 29 noiembrie 1988, Cauza Brogan și alții împotriva Regatului Unit, § 67, sau Hotărârea din 14 ianuarie 2014, Cauza Sâncrăian împotriva României, § 91 Hotărârea din 28 noiembrie 2017, Cauza Merabishvili împotriva Georgiei, §§ 183-186 În Hotărârea din 16 iunie 2005, Cauza Storck împotriva Germaniei, § 122, Hotărârea din 29 noiembrie 1988, Cauza Brogan și alții împotriva Regatului Unit, § 67, sau Hotărârea din 14 ianuarie 2014, Cauza Sâncrăian împotriva României, § 91 Hotărârea din 19 mai 2004, Cauza Gusinskiy împotriva Rusiei, § 53
Utilizarea probelor obținute în faza instrucției penale – Hotărârea din 20 septembrie 1993, pronunțată în Cauza Saidi împotriva Franței, §§ 43 și 44, și Hotărârea din 13 octombrie 2005, pronunțată în Cauza Bracci împotriva Italiei, §§ 51 și 54
Utilizarea probelor obținute în faza instrucției penale –Hotărârea din 20 septembrie 1993, pronunțată în Cauza Saidi împotriva Franței, §§ 43 și 44, și Hotărârea din 13 octombrie 2005,
[1]Decizia nr. 165 din 9 martie 2021 referitoare la excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 14 alin. (2) din Codul de procedură penală, https://sintact.ro
[2] Decizia din 27 iunie 2000, Curtea Supremă de Justiție
[3] Mihalache v. România [MC] – 54012/10, Hotărârea din 8.7.2019 [MC] http://ier.gov.ro/traduceri/drepturile-omului/jurisprudenta-cedo/
[4]CEDO, Cauza Parohia Greco-Catolică Lupeni și alții împotriva României, hotărârea din 19 mai 2015, (cererea nr. 76943/11), www.ier.ro
[5]Decizia nr. 102 din 17 februarie 2021 referitoare la excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 52 alin. (3) și ale art. 249 alin. (1) din Codul de procedură penală, precum și ale art. 32 din Legea nr. 656/2002 pentru prevenirea și sancționarea spălării banilor, precum și pentru instituirea unor măsuri de prevenire și combatere a finanțării terorismului, https://sintact.ro
[6] Curtea Europeană a Drepturilor Omului , Fourth Section, Case of Ana Ionescu and Others V. Romania, (Application no. 19788/03 and 18 others, Judgment, 26 February 2019
[7] Legea nr. 165 din 16 mai 2013 privind măsurile pentru finalizarea procesului de restituire, în natură sau prin echivalent, a imobilelor preluate în mod abuziv în perioada regimului comunist în România , M. Of. Nr. 278 din data de 17 mai 2013, promulgată prin Decretul nr. 479/2013
[8] V hotărârea pilot în Cauza Atanasiu si alții c Romaniei , Troisième Section, (Requête no15204/02), ARRÊT, 17 janvier 2008, définitif 17/04/2008
[9] GC), nr.31107 / 96 § 32, CEDO 2000-XI și Guiso-Gallisay c. Italia (satisfacție echitabilă) [GC] ], nr. 58858/00, § 90, 22 decembrie 2009, As the Court has held on a number of occasions, a judgment in which the Court finds a breach imposes on the respondent State a legal obligation to put an end to the breach and make reparation for its consequences in such a way as to restore as far as possible the situation existing before the breach (see Iatridis v. Greece (just satisfaction) [GC], no. 31107/96, § 32, ECHR 2000-XI). The Contracting States that are parties to a case are in principle free to choose the means whereby they will comply with a judgment in which the Court has found a breach. This discretion as to the manner of execution of a judgment reflects the freedom of choice attached to the primary obligation of the Contracting States under the Convention to secure the rights and freedoms guaranteed (Article 1). If the nature of the violation allows of restitutio in integrum it is the duty of the State held liable to effect it, the Court having neither the power nor the practical possibility of doing so itself. If, however, national law does not allow – or allows only partial – reparation to be made for the consequences of the breach, Article 41 empowers the Court to afford the injured party such satisfaction as appears to it to be appropriate (see Brumărescu).
[10] v Preda și alții, §§ 146, 148-49 . Aceasta a reiterat constatările de mai sus în cazul mai recent și similar al lui Dickmann și Gion, §§ 103, 104
[11] v Affaire Preda et autres c Roumanie, (Requêtes nos9584/02, 33514/02, 38052/02…) Arrêt 29 avril 2014, définitif, 29/07/2014, § 146-150. La Cour rappelle avoir conclu, dans maintes affaires soulevant des questions semblables à celles de la présente espèce, à la violation de l’article 1 du Protocole no 1 à la Convention (voir, parmi d’autres, Străin et autres c Roumanie, no 57001/00, §§ 39, 43 et 59, CEDH 2005‑VII, et Porteanu c Roumanie, no4596/03, §§ 32‑35, 16 février 2006). Elle a notamment jugé que le constat des tribunaux internes quant à l’illégalité de la nationalisation avait pour effet de reconnaître, avec effet rétroactif, l’existence d’un droit de propriété sur le bien en question (voir, parmi d’autres, Brumărescu c. Roumanie [GC], no28342/95, § 70, CEDH 1999‑VII, Strain et autres, précité, §§ 26 et 38, Davidescu c. Roumanie, no 2252/02, § 47, 16 novembre 2006, Popescu et Dimeca c. Roumanie, no17799/03, §§ 22 à 24, 9 décembre 2008, et Mărăcineanu c. Roumanie, no 35591/03, § 17, 9 février 2010). Elle a également conclu, dans le contexte législatif roumain régissant les actions en revendication immobilière et les lois de restitution permettant la vente aux locataires de biens soumis à restitution, que la vente par l’État du bien d’autrui, même lorsqu’elle est antérieure à la confirmation définitive en justice de l’existence de ce bien, s’analysait en une privation d’un bien au sens de la deuxième phrase du premier alinéa de l’article 1 du Protocole no 1. En l’espèce, eu égard au constat du tribunal de première instance de Bucarest du 20 novembre 1998 quant à l’illégalité de l’occupation par l’État de l’immeuble en question, y compris de l’appartement situé au premier étage, et obligeant l’État à le rendre aux requérants, les propriétaires légitimes (paragraphe 37 ci-dessus), la Cour estime que ces derniers disposaient d’un « bien ». La Cour réaffirme qu’une telle privation, résultant d’une mise en échec du droit de propriété des requérants, combinée avec l’absence totale d’indemnisation depuis de nombreuses années, est contraire à l’article 1 du Protocole no 1 (Brumărescu précité, § 79, Străin et autres,précité, §§ 39, 43 et 59, et Reichardt c. Roumanie, no6111/04, § 24, 13 novembre 2008).Elle note que, en l’espèce, le Gouvernement n’a exposé aucun fait ni argument pouvant la conduire à une conclusion différente de celle à laquelle elle a abouti dans les affaires précitées. Par ailleurs, elle rappelle sa conclusion sur l’absence de voie de recours en droit interne permettant aux victimes d’une telle privation de propriété d’obtenir la jouissance de leur bien ou un dédommagement (paragraphes 124 et 130 ci-dessus). Partant, la Cour conclut qu’il y a eu violation de l’article 1 du Protocole no 1 à la Convention en ce qui concerne le bien de Mme et M. Rodan. V și , Fourth Section, Case of Dickmann and Gion c Romania, (Applications nos. 10346/03 and 10893/04), Judgment, 24 October 2017, final, 24/01/2018, §§ 100-102. Înalta Curte de Casație și Justiție a confirmat în decizia sa din 20 martie 2017 (În urma unei cereri preliminare de soluționare a problemelor juridice – hotărâre prealabilă pentru dezlegarea unor chestiuni de drept, ÎCCJ a pronunțat hotărârea nr. 19 din 20 martie 2017, publicată în Monitorul Oficial din 11 aprilie 2017. Acesta a constatat că, în ceea ce privește bunurile imobile în privința cărora au existat cereri înaintate Curții Europene a Drepturilor Omului la data adoptării Legii nr. 165/2003 a intrat în vigoare, dispozițiile sale au fost relevante numai pentru cererile în care reclamanții au depus cereri de restituire sau despăgubire la nivel național, în conformitate cu legislația specială relevantă) că mecanismul prevăzut de Legea nr. 165/2013 a fost relevant numai pentru acei reclamanți în fața Curții care au depus, de asemenea, notificări la autoritățile administrative în termenele stabilite de Legea nr. 10/2001 Curtea reiterează că, în cazul Preda și alții, a hotărât că Legea nr. 165/2013 a furnizat un set de căi de atac eficiente pentru diferitele tipuri de circumstanțe, subliniind în același timp că recursurile cu caracter substanțial sau procedural nu erau disponibile reclamanților aflați într-o situație similară cele din speță (V Hotărârea Preda și alții, §124).
[12] v Hotărârea din 21 iulie 2005 în cauza Străin și alții c României, (Cererea nr. 57.001/00), Definitivă la 30 noiembrie 2005, §§ 30, 31 și 38: Guvernul consideră că reclamanții nu dispuneau de un „bun” în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1, întrucât dreptul lor de proprietate nu fusese recunoscut prin hotărâre judecătorească definitivă, înaintea vânzării bunului unor terți. În acest sens, el invocă cauzele Malhous c Republicii Cehe (decizie) (Cererea nr. 33.071/96, CEDO 2000-XII) și Constandache c României (Cererea nr. 46.312/99, Decizia din 11 iunie 2002). Imobilul respectiv fusese naționalizat în conformitate cu Decretul nr. 92/1950, astfel încât nu se afla în patrimoniul reclamanților în momentul introducerii acțiunii în revendicare imobiliară la Judecătoria Arad, la 27 septembrie 1993. În plus, persoanele interesate au omis să-și înscrie dreptul de proprietate în cartea funciară înainte de vânzarea bunului de către stat. Or, în conformitate cu Decretul-lege nr. 115/1938, pentru unificarea dispozițiilor privitoare la cărțile funciare aplicabilă în Transilvania, o atare omisiune echivalează cu absența dreptului. Reclamanții au introdus o acțiune în revendicare imobiliară pentru a se constata nelegalitatea naționalizării bunului lor și pentru a obține restituirea acestuia. În hotărârea definitivă din 30 iunie 1999, Curtea de Apel Timișoara a stabilit că bunul în cauză fusese naționalizat cu încălcarea Decretului de naționalizare nr. 92/1950, a constatat că reclamanții erau proprietarii legitimi și a dispus restituirea bunului imobil în cvasitotalitatea sa. Totuși Curtea de Apel a refuzat să dispună restituirea apartamentului. Cu toate acestea, dreptul de proprietate recunoscut ca atare – cu efect retroactiv – privind imobilul, inclusiv asupra apartamentului nr. 3, nu era revocabil; de altfel, acesta nu a fost infirmat sau contestat până în prezent. Din acel moment, Curtea consideră că reclamanții aveau un bun, în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1.
[13] Legea nr. 10 din 8 februarie 2001 privind regimul juridic al unor imobile preluate în mod abuziv în perioada 6 martie 1945 – 22 decembrie 1989 , republicată, M. Of. 798 din de 2 septembrie 2005. Sintagma “despăgubiri acordate în condițiile prevederilor speciale privind regimul stabilirii şi plății despăgubirilor aferente imobilelor preluate în mod abuziv” se înlocuiește cu sintagma “măsuri compensatorii în condițiile legii privind unele măsuri pentru finalizarea procesului de restituire, în natură sau prin echivalent, a imobilelor preluate în mod abuziv, în perioada regimului comunist în România” Orice dispoziție referitoare la evaluarea imobilelor potrivit standardelor internaționale de evaluare şi la măsura reparatorie a compensării cu alte bunuri sau servicii oferite în echivalent, prevăzute în Legea nr. 10/2001, republicată, cu modificările şi completările ulterioare, se abrogă; (cf Legea nr. 165/2013).
[14] v Hotărârea Strain și alții, §§ 54-56, Nici o dispoziție a legii interne nu prevede cu claritate și certitudine consecințele vânzării bunului unui particular de către stat unui terț de bună-credință. Mai exact, dreptul intern nu oferă răspuns clar și precis întrebării de a ști dacă și în ce mod poate fi despăgubit proprietarul privat astfel de bunul său. Acțiunea în revendicare atribuie statului-vânzător, care se găsește în imposibilitatea de a restitui bunul, obligația de despăgubire integrală, teoria îmbogățirii fără just temei absolvindu-l pe vânzătorul astfel îmbogățit de orice obligație de despăgubire atunci când îmbogățirea este consecința unui act juridic (în speță, o vânzare). În afară de aceasta, acțiunea în răspundere civilă delictuală nu poate fi angajată în lipsa culpei celui care a cauzat prejudiciul respectiv. În speță, concluzia curții de apel, conform căreia vânzarea era legală, întrucât părțile erau de bună-credință, exclude așadar, în principiu, o răspundere din culpa statului. La momentul intrării în vigoare a Legii nr. 10/2001, la data de 8 februarie 2001, reclamanții erau deja privați de bunul lor fără a primi vreo despăgubire din luna iunie 1999 și că, în plus, ei sesizaseră Curtea din luna noiembrie 1999. În al doilea rând, ea precizează că art. 1 din Legea nr. 10/2001 acorda dreptul la restituire sau la despăgubire persoanelor deposedate abuziv de bunul lor între 6 martie 1945 și 22 decembrie 1989 . Cu toate acestea, legea nu cuprinde nici o dispoziție specifică privind dreptul la despăgubire, în caz de recunoaștere pe cale judecătorească a caracterului abuziv al privării, atunci când aceasta recunoaștere a intervenit înaintea intrării în vigoare a legii, precum și în cazul în care privarea de proprietate a rezultat din vânzarea bunului intervenită după 22 decembrie 1989, așa cum se prezintă cazul în speță. Presupunând totuși că Legea nr. 10/2001 constituie baza legală pentru o cerere de despăgubire, după cum susține Guvernul, art. 21 din lege precizează că o viitoare lege va stabili modalitățile, suma și procedurile de despăgubire. Or, până în prezent, nu s-a votat nici o lege de despăgubire. În consecință, Curtea consideră că Legea nr. 10/2001 nu oferă reclamanților posibilitatea de a obține despăgubiri pentru privarea de proprietate în cauză. V și Preda și alții, §§ 133 și 141 și Hotărârea Dickmann și Gion, §§ 72 și 78: Curtea ia act de explicația autorităților potrivit căreia nu s-a putut adopta o decizie din cauza faptului că reclamanta nu a depus documentele relevante în susținerea solicitării sale de acordare a unor măsuri reparatorii pentru bunul în cauză. Curtea consideră că nu există niciun motiv care să justifice o nouă apreciere a acestei chestiuni de către autoritățile administrative, având în vedere că dreptul respectiv a fost deja confirmat de instanțele interne în cadrul unor hotărâri definitive, necontestate până în prezent. Depunerea unei notificări, cu scopul de a obține o nouă evaluare a problemei dreptului la acordarea de măsuri reparatorii, ar fi fost inutilă, având în vedere existența unei hotărâri definitive prin care acest drept fusese recunoscut. Curtea nu înțelege cum procedura menționată anterior ar fi constituit o cale de atac efectivă pentru capetele de cerere formulate de reclamanți, astfel cum susține Guvernul. Prin urmare, Curtea respinge excepția preliminară ridicată de Guvernul pârât cu privire la acest aspect.
[15] v Secțiunea a doua, Cauza Buzatu c României, (Cererea nr.34642/97), Hotărâre din 1 iunie 2004 (satisfacție echitabilă), nr 34642/97, § 18, 27 ianuarie 2005 (Prin hotărârea din 19 ianuarie 1996, Curtea Supremă de Justiție a primit recursul în anulare şi a respins acțiunea în revendicare a reclamantei. Curtea a constatat că statul şi-a însuşit imobilele în baza decretului de naționalizare nr.92/1950 şi a judecat că aplicarea acestui decret nu putea să fie controlată de tribunale. În consecință, acestea din urmă, prin hotărârile lor, au impietat asupra puterii legislative.) , și Preda și alții, § 164 164. În ceea ce privește suma solicitată pentru lipsa utilizării apartamentului, Curtea nu poate să speculeze cu privire la posibilitatea de închiriere a apartamentului în cauză și a câștigurilor care ar putea fi obținute din acesta . V și anexa la hotărârea Ana Ionescu and Others c Romania, 26 februarie 2019
[16] Potrivit art. 1 – Protecția proprietății – din primul protocol adițional la Convenția pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăților fundamentale, ratificată prin Legea nr. 30/1994 (articol amendat conform Protocolului nr. 11), „orice persoană fizică sau juridică are dreptul la respectarea bunurilor sale şi nimeni nu poate fi lipsit de proprietatea sa decât pentru cauză de utilitate publică şi în condițiile prevăzute de lege şi de principiile generale ale dreptului internațional”. De exemplu, în cauza Porțeanu c. României (prin hotărârea din 16 februarie 2006, definitivă la 16 mai 2006, publicată în M. Of. nr. 783 din 15 septembrie 2006, Curtea Europeană a Drepturilor Omului, s. a II‑a, a hotărât că statul român trebuie să restituie reclamantei imobilul în cauză; în lipsa unei asemenea restituiri, statul trebuie să plătească reclamantei, în termen de 3 luni, 60.000 de euro cu titlu de prejudiciu material, plus orice sumă putând fi datorată cu titlu de impozit, convertită în lei la cursul aplicabil la data plății; începând de la data expirării termenului menționat până la momentul efectuării plății, această sumă va fi majorată cu o dobândă simplă de întârziere egală cu dobânda minimă pentru împrumut practicată de Banca Centrală Europeană, valabilă în această perioadă, la aceasta adăugându‑se o majorare de 3 puncte procentuale. Condamnări similare au fost pronunțate prin hotărârile nr. 3/2005, în cauza Iacob c. României, nr. 26/2005, în cauza Costin c. României, nr. 21/2005, în cauza Străin şi alții c. României; mai menționăm hotărârea din 12 octombrie 2006 în cauza Sebastian Taub c. României, publicată în M. Of. nr. 429 din 27 iunie 2007; hotărârea din 24 mai 2007 în cauza Păun c. României, publicată în M. Of. nr. 901 din 31 decembrie 2007; hotărârea din 24 mai 2007 în cauza Aslan c. României, publicată în M. Of. nr. 901 din 31 decembrie 2007; hotărârea din 31 mai 2007 în cauza Brazdă şi Malița c. României, publicată în M. Of. nr. 101 din 8 februarie 2008; hotărârea din 11 octombrie 2007 în cauza Dragoş c. României, publicată în M. Of. nr. 324 din 24 aprilie 2008 etc.
[18]Decizia nr. 772 din 18 noiembrie 2021 referitoare la excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 56 alin. (3), ale art. 61 alin. (1) și ale art. 288 alin. (1) din Codul de procedură penală https://sintact.ro
[19] Rupa împotriva României, Hotărârea din 16 decembrie 2008, definitivă 16 martie 2009, M. Of. nr.
562 din 10 august 2010 , https://hudoc.echr.coe.int
[20] Gheorghe Cobzaru împotriva României, Hotărârea din 25 iunie 2015, [Romanian translation] by the SCM Romania and IER
[21] Decizia nr. 500 din 30 iunie 2016, M. Of. nr. 743 din 23 septembrie 2016, § 20, Decizia nr. 122 din 15 martie 2022 referitoare la excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 64 alin. (1) lit. f) raportat la art. 375 din Codul de procedură penală
[22]Cauza Vitan împotriva României, Hotărârea din 25 martie 2008, M. Of. nr. 114 din 19 februarie 2010
[23]Cauza Micu împotriva României, Hotărârea din 8 februarie 2011, M. Of. nr.651 din 13 septembrie 2011
[24]Decizia nr. 637 din 19 octombrie 2021 referitoare la excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 88 alin. (2) lit. b) și ale art. 346 alin. (3) lit. b) din Codul de procedură penală.
[25] Curtea Constituțională , Decizia nr.562 din 19 septembrie 2017 referitoare la excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor art.117 alin.(1) lit.a) și lit.b) din Codul de procedură penală , M. Of. nr.837 din 23 octombrie 2017
[26]Decizia nr. 450 din 29 iunie 2021 referitoare la excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 97 alin. (2) lit. d), ale art. 103 alin. (2) și (3), ale art. 114 alin. (1) și ale art. 115 alin. (1) din Codul de procedură penală, precum și a dispozițiilor art. 175 alin. (1) lit. b) teza a doua din Codul penal, în interpretarea dată prin Decizia nr. 26 din 3 decembrie 2014, pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție – Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept în materie penală
[27] Cauza Gutău împotriva României, Hotărâre din 8 noiembrie 2016, https://hudoc.echr.coe.int
[28] Găitănaru împotriva României, Hotărâre din 26 iunie 2012, definitivă 26 septembrie 2012, https://hudoc.echr.coe.int
[29] Dănilă împotriva României, Hotărâre din 8 martie 2007, https://hudoc.echr.coe.int
[30]Decizia nr. 237 din 8 aprilie 2021 referitoare la excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 97 alin. (2) lit. f), ale art. 139 alin. (3) teza finală și ale art. 142 alin. (5) din Codul de procedură penală
[32]Decizia nr. 500 din 13 iulie 2021 referitoare la excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 103 alin. (3) și ale art. 126 alin. (5) și (6) din Codul de procedură penală
[33]Decizia nr. 118 din 2 martie 2021 referitoare la excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 103 alin. (3) din Codul de procedură penală raportate la art. 2 lit. a) § 1 și art. 19 din Legea nr. 682/2002 privind protecția martorilor, la art. 19 din Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 43/2002 privind Direcția Națională Anticorupție și la art. 396 alin. (10) din Codul de procedură penală, precum și ale art. 118 din Codul de procedură penală
[34]Decizia nr. 450 din 29 iunie 2021 referitoare la excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 97 alin. (2) lit. d), ale art. 103 alin. (2) și (3), ale art. 114 alin. (1) și ale art. 115 alin. (1) din Codul de procedură penală, precum și a dispozițiilor art. 175 alin. (1) lit. b) teza a doua din Codul penal, în interpretarea dată prin Decizia nr. 26 din 3 decembrie 2014, pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție – Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept în materie penală
[36]Decizia nr. 812 din 9 decembrie 2021 referitoare la excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 346 alin. (1), (2) și (41), ale art. 347 alin. (3) teza finală și ale art. 4251 alin. (1) și (7) din Codul de procedură penală, precum și ale art. 29 alin. (1) lit. a) și b) din Legea nr. 656/2002 pentru prevenirea și sancționarea spălării banilor, precum și pentru instituirea unor măsuri de prevenire și combatere a finanțării terorismului
[37]Decizia nr. 175 din 24 martie 2022 referitoare la excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 117 alin. (1) lit. a) din Codul de procedură penală
[38]Curtea Constituțională Decizia 248/2019 referitoare la excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 126 alin. (4)-(6) C.pr.pen. , 16-apr-2019, M. Of. nr. 494 din 19 iunie 2019
[39]Decizia nr. 331 din 20 mai 2021 referitoare la excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 126 alin. (4)-(6) din Codul de procedură penală
[40] Cauza S.C. IMH Suceava – S.R.L. împotriva României, Hotărârea din 29 octombrie 2013, definitivă la 29 ianuarie 2014, https://hudoc.echr.coe.int
[42] Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale a intrat în vigoare pentru România la 20 iunie 1994.
[43] CEDO, Cauza Dumitru Popescu împotriva României, hotărârea din 26 aprilie 2007, M. Of. nr. 830 din 5 decembrie 2007
[44] Cauza Răducu împotriva României, Hotărârea din 21 aprilie 2009, https://hudoc.echr.coe.int/,(www.ier.ro).
[45]https://www.academiadepolitie.ro/root/studii/iosud/rezumate_teze/2016/ungureanu. În speță, în urma acțiunii de despăgubire formulate împotriva Serviciului Român de Informații, reclamantul a obținut recunoașterea înregistrării ilegale a convorbirilor sale telefonice și despăgubiri pentru prejudiciul său moral . În plus, suma acordată cu titlu de prejudiciu moral pare a fi mai mare decât cea acordată în general de Curte în cazuri similare referitoare la România v, Dumitru Popescu împotriva României (nr. 2), nr. 71525/01, § 116 , 26 aprilie 2007 și, mutatis mutandis, Viorel Burzo § 175). În consecință, Curtea consideră că, prin procedura de daune, autoritățile naționale au recunoscut încălcarea articolului 8 din Convenție și că au făcut reparații adecvate și suficiente pentru prejudiciul suferit de reclamant (§ 86).
[47] Patriciu împotriva României (dec.), Third Section , Decision (Partial)17/01/2012 nr. 43750/05
[48] Cauza Begu împotriva României nr. 20448/02, hotărârea din 15 martie 2011, M. Of. nr. 278 din 26 aprilie 2012
[49] Cauza Begu împotriva României nr. 20448/02, hotărârea din 15 martie 2011, M. Of. nr. 278 din 26 aprilie 2012
[50] Cauza Pruteanu împotriva României, Hotărârea din 3 februarie 2015, definitivă la 5 mai 2015, www.ier.ro
[51]Cauza Bîrsan împotriva României, Decizia din 2 februarie 2016
[52]Decizia nr. 244 din 6 aprilie 2017 referitoare la excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 145 din Codul de procedură penală
[53]Decizia nr. 504 din 13 iulie 2021 referitoare la excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 172 alin. (10) din Codul de procedură penală
[54]Cauza Samoilă și Cionca împotriva României, Hotărârea din 4 martie 2008,https://hudoc.echr.coe.int
[55]Curtea Constituțională, Decizia 802/2017 referitoare la excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 342 și art. 345 alin. (1) C.pr.pen. , , 5-dec-2017, M. Of. nr. 116 din data de 6 februarie 2018
[56]Decizia nr. 130 din 20 martie 2018 referitoare la excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 250 alin. (4) și alin. (51), art. 255 alin. (1) teza a doua, art. 426 lit. d) și art. 431 din Codul de procedură penală
[57]Decizia nr. 103 din 23 februarie 2021 referitoare la excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 261 din Codul de procedură penală, cu referire la art. 264, art. 407 și art. 410 din același act normativ
[60]Decizia nr. 766 din 18 noiembrie 2021 referitoare la excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 297 alin. (2) din Codul de procedură penală
[61]Decizia nr. 79 din 16 februarie 2021 referitoare la excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 283 alin. (4) lit. m) din Codul de procedură penală
[65]Decizia nr. 25 din 27 ianuarie 2022 referitoare la excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 335 alin. (4) și ale art. 340 alin. (1) din Codul de procedură penală
[66]Decizia nr. 492 din 13 iulie 2021 referitoare la excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 341 alin. (8) din Codul de procedură penală
[67]Decizia nr. 25 din 27 ianuarie 2022 referitoare la excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 335 alin. (4) și ale art. 340 alin. (1) din Codul de procedură penală
[68]Decizia nr. 31 din 19 ianuarie 2021 referitoare la excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 339 din Codul de procedură penală
[69]Decizia nr. 492 din 13 iulie 2021 referitoare la excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 341 alin. (8) din Codul de procedură penală
[70]Decizia nr. 641 din 11 noiembrie 2014 referitoare la excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 344 alin. (4), art. 345, art. 346 alin. (1) și art. 347 din Codul de procedură penală
[71]Decizia nr. 93 din 10 martie 2022 referitoare la excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 39 alin. (1) lit. d) și ale art. 345 alin. (2) C. pr. pen.
[72]Decizia nr. 489 din 13 iulie 2021 referitoare la excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 346 alin. (1) din Codul de procedură penală
[73]Decizia nr. 332 din 20 mai 2021 referitoare la excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 346 alin. (1) din Codul de procedură penală
[74]Decizia nr. 129 din 2 martie 2021 referitoare la excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 354 alin. (3) și ale art. 406 alin. (2) raportat la art. 281 alin. (1) lit. a) din Codul de procedură penală, https://sintact.ro
[75]Decizia nr. 697 din 28 octombrie 2021 referitoare la excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 103 alin. (2) și ale art. 396 alin. (2), (3) și (4) din Codul de procedură penală, https://sintact.ro
[76]Decizia nr. 110 din 15 martie 2022 referitoare la excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 386 alin. (1) din Codul de procedură penală https://sintact.ro
[77]Decizia nr. 103 din 10 martie 2022 referitoare la excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 386 alin. (1) din Codul de procedură penală
[78]Decizia nr. 695 din 28 octombrie 2021 referitoare la excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 396 alin. (2), (3) și (4) din Codul de procedură penală, cu referire la sintagma „dincolo de orice îndoială rezonabilă”, ale art. 29 alin. (1) lit. b) din Legea nr. 656/2002 pentru prevenirea și sancționarea spălării banilor, precum și pentru instituirea unor măsuri de prevenire și combatere a finanțării terorismului, în interpretarea dată prin Decizia nr. 16 din 8 iunie 2016, pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție – Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept în materie penală, ale art. 23 alin. (1) lit. b) din Legea nr. 656/2002 pentru prevenirea și sancționarea spălării banilor, forma anterioară republicării, ale art. 2 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 508/2004 privind înființarea, organizarea și funcționarea în cadrul Ministerului Public a Direcției de Investigare a Infracțiunilor de Criminalitate Organizată și Terorism, ale art. 2 alin. (1) lit. a) din Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 78/2016 pentru organizarea și funcționarea Direcției de Investigare a Infracțiunilor de Criminalitate Organizată și Terorism, precum și pentru modificarea și completarea unor acte normative, precum și ale art. 11 și ale art. 63 lit. a) din Legea nr. 304/2004 privind organizarea judiciară
[79] Pompiliu Bota împotriva României, horărârea din 4 noiembrie 2008, M. Of. nr. 337 din 20 mai 2009
[80] Cauza Băcanu și SC “R” împotriva României, Hotărârea din 3 martie 2009, M. Of. 484 din 13 IULIE 2009
[81]Decizia nr. 233 din 7 aprilie 2021 referitoare la excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 400 alin. (1), ale art. 405 alin. (2) și (3) și ale art. 406 alin. (1) și (2) din Codul de procedură penală
[82] Curtea Constituțională , Decizia 233/2021 referitoare la excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 400 alin. (1), ale art. 405 alin. (2) şi (3) şi ale art. 406 alin. (1) şi (2) din Codul de procedură penală 7-apr-2021, M. Of. nr. 508 din data de 17 mai 2021
[83]Decizia nr. 868 din 14 decembrie 2021 referitoare la excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 421 § 2 lit. b) din Codul de procedură penală
[84] Cauza Constantinescu împotriva României, Hotărârea din 27 iunie 2000, M. Of. nr. 279 din 30 mai 2001
[85]Decizia nr. 29 din 19 ianuarie 2021 referitoare la excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 421 § 2 lit. a) fraza a doua teza întâi din Codul de procedură penală
[87]Decizia nr. 482 din 13 iulie 2021 referitoare la excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 426 lit. d) teza întâi din Codul de procedură penală
[88]Decizia nr. 208 din 7 aprilie 2022 referitoare la excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 434 alin. (2) lit. e) din Codul de procedură penală
[89]Decizia nr. 126 din 3 martie 2016 referitoare la excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 88 alin. (2) lit. d), art. 452 alin. (1), art. 453 alin. (1) lit. f), precum și ale art. 459 alin. (2) din Codul de procedură penală
[90]Decizia nr. 2 din 17 ianuarie 2017 referitoare la excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 453 alin. (3) și (4) teza întâi și ale art. 457 alin. (2) din Codul de procedură penală
[91]Decizia nr. 650 din 19 octombrie 2021 referitoare la excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 90 lit. c) și ale art. 454 alin. (1) din Codul de procedură penală
[92]Decizia nr. 595 din 30 septembrie 2021 referitoare la excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 475 din Codul de procedură penală și a sintagmei „bunuri sau alte valori” cuprinse în art. 82 lit. j) din Legea nr. 254/2013 privind executarea pedepselor și a măsurilor privative de libertate dispuse de organele judiciare în cursul procesului penal
[93]Decizia nr. 109 din 15 martie 2022 referitoare la excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 4881 alin. (2) din Codul de procedură penală
[94] Curtea Constituțională , Decizia 490/2022 referitoare la excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 478 alin. (1), ale art. 479 şi ale art. 482 lit. g) din Codul de procedură penală 27 octombrie 2022
[95]Decizia nr. 102 din 10 martie 2022 referitoare la excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 4881 alin. (2) din Codul de procedură penală,https://sintact.ro
[96]Cauza Reiner și alții împotriva României, Hotărârea din 27 septembrie 2007, M. Of. nr. 630 din 29 august 2008
[97]Decizia nr. 131 din 20 martie 2018 referitoare la excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 4881 alin. (2) și alin. (3) lit. a) din Codul de procedură penală
[99] Hotărârea din 21 iunie 2011, CauzaGiuran împotriva României, https://hudoc.echr.coe.int
[100]Decizia nr. 430 din 17 iunie 2021 referitoare la excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 96 din Legea nr. 303/2004 privind statutul judecătorilor și procurorilor, în redactarea anterioară modificării prin Legea nr. 242/2018, și ale art. 504 din Codul de procedură penală din 1968
[101]Decizia nr. 136 din 3 martie 2021 referitoare la excepția de neconstituționalitate a prevederilor art. 539 din Codul de procedură penală, https://sintact.ro
[102] Curtea a mai constatat încălcarea articolului 3 în privința condițiilor de detenție ale reclamantului. https://hudoc.echr.coe.int
[103]Decizia nr. 484 din 13 iulie 2021 referitoare la excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 592 alin. (1) raportate la cele ale art. 589 alin. (1) lit. b) din Codul de procedură penală, https://sintact.ro
De citit. Am de ales între Somnambulii, recomandată de Cristoiu – Cum a intrat Europa în război, în 1914; o cărămidă – Oppenheimer,un prometeu american și Informatorul. Primele două au venit prin comandă; am fost la mall. Informatorul (The Secret Man. The story of Watergate´s Deep Throat ) era în coșul de cărți la chioșcul de ziare și țigări, printre integrame. Am văzut, imediat, editura – Rao și autorul Bob Woodward. – povestea lui Deep Throat, sursa secretă din cazul Watergate. Alături de Carl Bernstein se ocupase de cazul Watergate pentru ziarul Washington Post – prăbușirea administrației Nixon. Și citisem Toți oamenii președintelui. Robert Redford primise Oscarul pentru rol secundar în ecranizare. În toamna anului 1972, Bob Woodward și Carl Bernstein stabiliseră că exista un fond secret de bani gheață, aflat la dispoziția Comitetului pentru realegerea lui Nixon, CREEP. Din acest fond fuseseră finanțate spargerea la complexul W din Washington D, C, la sediul Comitetului Național Democrat (17 iunie 1972). Scandalul s-a extins la o investigație care a scos la iveală abuzuri de putere, dar și mușamalizarea faptelor.
Se aflase de atunci de W Max Felt (n 1913. ) ca fiind informatorul. Credeam că al doilea om în FBI murise de cancer la gât. Făcusem, probabil, legătura cu numele filmului porno Deep Throat. Țineam vag amintirea acțiunii artistice, într-o bucătărie, la vremea aceea. . . Acum aflu se moartea a survenit în 2008. Ideea cărții constă în protecția sursei ziaristului.
Dar ceea ce am aflat eu mai nou este că Nixon a știut imediat numele persoanei turnătorului. Înregistrările făcute în Biroul Oval, publicate ulterior, arată că administrația a avut tot timpul un informator în redacția ziarulWashington Post. Dar despre acesta nu se va scrie nicio carte!!! Oricum, președintele a numit pe altcineva la conducerea firmei!
În acei ani, Felt și Ed. S. Miller, șeful informațiilor de la FBI autorizaseră pătrunderi clandestine în locuințele sau birourile unor activiști de stânga, membrii/sau apropiaților acestora/ai WUO, Weather Undergraund Organization, organizație radicală antiVietnam. Intrările clandestine ale echipelor erau făcute fără consultarea lui L. Patrick Gray, directorul în exercițiu al FBI.
În procesul care a urmat, Nixon , care fusese convocat de procurori, după ce se oferise să depună mărturie. fostul președinte, depune în apărarea agenților. Securitatea națională reprezintă o cauză nobilă deasupra oricăror considerații. „Ceea ce în alte condiții ar fi contrar legii sau ilegal devenea legal”. Nixon depunea mărturie în favoarea celui care îl trădase (p. 151). Fostul președinte NIxon a trimis lui Felt un exemplar din ultima lui carte, Adevăratul război. Pe autograf, își arăta „deosebita recunoștință pentru anii petrecuți în slujba națiunii”.
Condamnarea penală de 5000 $,a fost amnistiată de președintele Regan, La americani, actul de clementă a fost justificat ca fiind determinat de credința sinceră a condamnaților „că astfel de acțiuni erau necesare pentru a apăra interesele de securitate ale țării” (p. 154). Bob Woodward arată că Nixon a trimis agenților amnistiați câte o sticlă de șampanie cu un mesaj: „Până a urmă, dreptatea triumfă”!. M-ar interesa informatorul din redacție.
Niciun sistem juridic bazat pe statul de drept nu poate susține admiterea de probe – oricât de fiabile – care au fost obținute printr-o practică atât de barbară precum tortura. Metoda procesului este o piatră de temelie a statului de drept. Probele obținute prin tortură lezează iremediabil această metodă; substituie forța statului de drept și aduc atingere reputației oricărei instanțe care le admite. Probele obținute prin tortură sunt excluse cu scopul de a proteja integritatea metodei procesului și, în cele din urmă, a statului de drept însuși. Curtea Europeană a Drepturilor Omului statut că interzicerea utilizării torturii este fundamentală în orice țară civilizată.
În Cauza F Husayn (Abu Zubaydah) v. Poland, Hotărârea din 24 iulie 2014,Curtea Europeană a Drepturilor Omului, printre altele, susține că a existat o încălcare a articolului 3 din Convenție sub aspectul său procedural din cauza nerespectării de către statul pârât a unei anchete efective asupra acuzațiilor reclamantului de încălcări grave ale Convenției, inclusiv tortură, rele tratamente și detenție secretă; că a existat o încălcare a articolului 3 din Convenție sub aspectul său de fond, din cauza complicității statului pârât la Programul CIA pentru deținuți de valoare ridicată, în măsura în care a permis autorităților americane să-l supună pe reclamant la tortură și boli; tratament pe teritoriul său și să transfere solicitantul de pe teritoriul său în ciuda existenței unui risc real ca acesta să fie supus unui tratament contrar articolului 3; că a existat o încălcare a articolului 5 din Convenție din cauza detenției secrete a reclamantului pe teritoriul statului pârât și a faptului că statul pârât a permis autorităților americane să transfere reclamantul de pe teritoriul său, în ciuda existenței un risc real ca el să fie supus unei noi detenții secrete . (tradus http://ier.gov.ro/)
În Cauza Al Nashiri împotriva Poloniei (Cererea nr. 28761/11), HOTĂRÂREA din 24 iulie 2014, CEDO, fosta Secție a patra , printre altele, hotărăște că a fost încălcat aspectul procedural al art. 3 din Convenție, din cauza faptului că statul pârât nu a efectuat o anchetă eficientă privind acuzațiile reclamantului de încălcări grave ale Convenției, inclusiv tortură, rele tratamente și detenție secretă; că a fost încălcat, sub aspect material, art. 3 din Convenție, având în vedere complicitatea statului pârât la Programul privind deținuții de mare importanță al CIA, în măsura în care acesta a permis autorităților SUA să supună reclamantul la tortură și rele tratamente pe teritoriul său și să îl transfere de pe teritoriul său, în ciuda existenței unui risc real ca acesta să fie supus unui tratament contrar art. 3; că a fost încălcat art. 5 din Convenție, din cauza detenției secrete a reclamantului pe teritoriul statului pârât și a faptului că statul pârât a permis autorităților SUA să îl transfere pe reclamant de pe teritoriul său, în ciuda existenței unui risc real ca acesta să fie supus în continuare unei detenții secrete;
În ambele cauze, Curtea Europeană a Drepturilor Omului obligă statul pârât să plătească fiecărui reclamant câte 100 000 Euro.
În Cauza Al Nashiri împotriva României, Hotărâre 31 mai 2018, CEDO Secția Întâi[1], printre altele , hotărăște, că, sub aspect procedural, a fost încălcat art. 3 din Convenție având în vedere că statul nostru nu a efectuat o anchetă efectivă privind acuzațiile reclamantului de încălcări grave ale Convenției, inclusiv tratamente inumane și detenție secretă; sub aspect material, a fost încălcat art. 3 din Convenție, având în vedere complicitatea statului pârât la Programul privind deținuții de mare importanță al CIA, în măsura în care acesta a permis autorităților SUA să supună reclamantul la tratamente inumane pe teritoriul său și să îl transfere de pe teritoriul său, în pofida unui risc real ca acesta să fie supus unui tratament contrar art. 3; a fost încălcat art. 5 din Convenție, având în vedere detenția secretă a reclamantului pe teritoriul statului pârât și faptul că statul pârât a permis autorităților SUA să îl transfere pe reclamant de pe teritoriul său, în pofida unui risc real ca acesta să fie supus în continuare unei detenții nedezvăluite; a fost încălcat art. 8 din Convenție; că a fost încălcat art. 13 din Convenție având în vedere lipsa unei căi de atac efective în ceea ce privește plângerile formulate de reclamant în temeiul art. 3, art. 5 și art. 8 din Convenție; că a fost încălcat art. 6 § 1 din Convenție având în vedere transferarea reclamantului de pe teritoriul statului pârât, în pofida unui risc real ca acesta să poată face obiectul unei denegări flagrante de justiție; au fost încălcate art. 2 și art. 3 din Convenție, coroborate cu art. 1 din Protocolul nr. 6 la Convenție, având în vedere transferarea reclamantului de pe teritoriul României , în pofida unui risc real ca acesta să poată fi condamnat la pedeapsa cu moartea; că statul român trebuie să plătească reclamantului, în termen de trei luni de la data rămânerii definitive a hotărârii, în conformitate cu art. 44 § 2 din Convenție, suma de 100 000 EUR (o sută de mii de euro), definitivă la 8/10/2018 . (Cererea nr. 33234/12)
În rapoartele sale anuale pe anii 2004 și 2005, Amnesty International a relatat despre numărul crescând de elemente de probă ale încălcării drepturilor omului comise de forțele SUA în contextul combaterii terorismului și a afirmat că aceste încălcări, printre care predarea și detenția secretă, aveau loc în continuare. În ambele rapoarte, în plus față de țările nominalizate, paginile prezentând o imagine de ansamblu s-au referit la abuzurile comise de SUA în „războiul împotriva terorismului”. De exemplu, în raportul pe 2005, această imagine de ansamblu a arătat modul în care, în cursul anului, a devenit „din ce în ce mai clar câte țări au fost complice ori au participat la sprijinirea politicilor și practicilor abuzive ale SUA în cadrul «războiul împotriva terorismului», printre care tortura, relele tratamente și detenția secretă și nelimitată, precum și transferurile transfrontaliere ilegale”. § 473.
În iunie 2004, Washington Post a publicat un memorandum din 1 august 2002, divulgat, redactat de Biroul Consiliere Juridică din cadrul Departamentului de Justiție al SUA, la solicitarea CIA. Memorandumul recomanda, printre altele, că „în circumstanțele actualului
război împotriva al Qaeda și aliaților săi”, autoritatea președintelui putea prevala asupra legislației împotriva torturii din SUA, că, și în cazul în care o metodă de interogare încălca
legea „necesitatea sau autoapărarea ar putea oferi justificări care ar elimina orice răspundere penală”, și că exista „un număr semnificativ de acte” care, deși constituie pedepse sau tratamente cu cruzime, inumane sau degradante, „nu ating nivelul de tortură” și nu necesită să fie incriminate.
În octombrie 2004, Amnesty International a publicat o analiză de 200 de pagini privind încălcările comise de SUA în „războiul împotriva terorismului” și privind documente ale Guvernului SUA care deveniseră publice, inclusiv detalii despre transferurile secrete de deținuți, pretinsa existență a unor centre secrete de detenție, precum și tortură și alte rele tratamente.
În mai 2005, Amnesty International a publicat un raport de 150 de pagini privind abuzurile comise de SUA în „războiul împotriva terorismului”, printre care cazuri de presupuse acte de tortură sau alte rele tratamente, decese în cursul custodiei, procesele comisiilor militare, zborurile în vederea predării, precum și cazuri de „deținuți de mare importanță” presupus ținuți în detenție în custodia CIA în locații secrete din Afganistan și din alte locuri și supuși disparițiilor forțate. Printre cazurile prezentate se numărau cel al resortisantului tanzanian Ahmed Khalfan Ghailani și al resortisantului german Khaled El-Masri.
Astfel cum a hotărât Curtea în cauza Al Nashiri împotriva Poloniei, în iunie 2003 era deja clar că statele au avut cunoștință sau ar fi trebuit să aibă cunoștință de programul SUA de predări și detenții secrete și despre încălcările grave ale drepturilor omului pe care le implica, precum și despre acuzațiile de tortură și alte rele tratamente practicate de agenții SUA, despre regimul de detenție pe termen nedeterminat de la Guantánamo și perspectiva unor procese inechitabile desfășurate de comisiile militare. Elementele de probă privind programul SUA de predare și detenție secretă nu a făcut decât să crească în perioada iunie 2003 – septembrie 2006. Aplicarea pedepsei cu moartea în SUA era de notorietate în această perioadă, iar președinția SUA a militat pentru pedeapsa cu moartea în perioada 2002 – 2006 în notoria urmărire penală la nivel federal a lui Zacarias Moussaoui pentru infracțiuni de terorism, în același timp făcând progrese cu sistemul comisiilor militare competente să pronunțe condamnarea la moarte. § 477.
Curtea adoptă standardul probei „dincolo de orice îndoială rezonabilă”. Scopul său nu a fost niciodată acela de a prelua abordarea din sistemele juridice naționale care folosesc acel principiu. Rolul său nu este de a se pronunța asupra vinovăției în materie penală sau asupra răspunderii civile, ci asupra răspunderii statelor contractante în temeiul Convenției. Caracterul specific al acestei sarcini prevăzute la art. 19 din Convenție – să asigure respectarea angajamentelor care incumbă statelor contractante de a garanta drepturile fundamentale consacrate de Convenție – condiționează abordarea sa față de chestiunile legate de dovezi și probe. Pot rezulta probe din coexistența unor deducții suficient de puternice, clare și concordante sau a unor prezumții de facto irefragabile similare. § 491.
În cazul în care evenimentele în cauză sunt cunoscute integral, sau într-o mare măsură, exclusiv de autorități, ca de exemplu în cazul persoanelor aflate sub controlul autorităților în custodie, vor rezulta prezumții de fapt solide cu privire la vătămarea și decesul survenite în timpul detenției respective. Într-un astfel de caz, se poate considera că sarcina probei revine autorităților pentru a oferi o explicație satisfăcătoare și convingătoare .
La aprecierea mijloacelor de probă, se reține criteriul probei „dincolo de orice îndoială rezonabilă“. Curtea nu are obligația să se pronunțe cu privire la vinovăție din perspectiva dreptului penal sau cu privire la răspunderea civilă, ci cu privire la răspunderea statelor contractante în raport cu convenția. Caracterul specific al sarcinii pe care i-o atribuie art. 19 din Convenție – a asigura respectarea angajamentelor care decurg pentru înaltele părți contractante constând în recunoașterea drepturilor fundamentale consacrate de acest instrument – îi condiționează modul de abordare a probelor administrate. În cadrul procedurii din fața Curții nu există niciun obstacol procedural în calea admisibilității mijloacelor de probă și nici formule predefinite aplicabile aprecierii acestora. Proba poate reieși dintr-o serie de indicii sau din prezumții necontestate, suficient de serioase, precise și concordante. În plus, gradul de convingere necesar pentru a ajunge la o concluzie specifică și, în această privință, repartizarea sarcinii probei sunt legate intrinsec de caracterul specific al faptelor, de natura acuzației formulate și de dreptul convențional respectiv. Curtea acordă atenție gravității unei constatări potrivit căreia un stat contractant a încălcat drepturi fundamentale. (Cauza Creangă împotrivaRomâniei , HOTĂRÂREA din 23 februarie 2012, M. Of. nr. 613 din 27 august 2012)
Curtea a constatat deja că nu este în măsură să obțină relatarea directă a evenimentelor de care se plânge reclamantul; de asemenea, a se face comparația și deosebirea cu alte cauze având ca obiect plângeri referitoare la tortură, rele tratamente aplicate în custodie sau detenție ilegală. Selmouni împotriva Franței (MC), nr. 25803/94, §§ 13-24, CEDO 1999-V; Jalloh împotriva Germaniei (MC), nr. 54810/00, §§ 16-18, CEDO 2006-IX; precum și Ilașcu și alții împotriva Moldovei și Rusiei (MC), nr. 48787/99, §§188-211, CEDO 2004-VII].
Niciun sistem juridic bazat pe statul de drept nu poate susține admiterea de probe – oricât de fiabile – care au fost obținute printr-o practică atât de barbară precum tortura. Metoda procesului este o piatră de temelie a statului de drept. Probele obținute prin tortură lezează iremediabil această metodă; substituie forța statului de drept și aduc atingere reputației oricărei instanțe care le admite. Probele obținute prin tortură sunt excluse cu scopul de a proteja integritatea metodei procesului și, în cele din urmă, a statului de drept însuși. Interzicerea utilizării torturii este fundamentală [v Othman (Abu Qatada, §§ 264-265] si Al Nashiri împotriva Poloniei HOTĂRÂREA din 24 iulie 2014
Regimul aplicat deținuților de mare importanță includea transferul deținuților în numeroase locuri, menținerea deținuților în izolare continuă și în detenție incommunicado (în izolare) pe toată durata detenției lor nedezvăluite. Transferurile către locuri necunoscute și condițiile de detenție imprevizibile erau special concepute să le accentueze sentimentul de dezorientare și izolare. De regulă, deținuții nu știau exact în ce loc se află
Spre deosebire de multe alte cauze cu care a fost sesizată și care implicau plângeri referitoare la tortură, rele tratamente în arest sau detenție nelegală, în prezenta cauză este lipsită de posibilitatea de a obține orice formă de relatare directă a evenimentelor de care se plânge . Conform celor declarate în cerere, de la sfârșitul lunii octombrie 2002, când reclamantul a fost capturat de CIA în Dubai, acesta a fost ținut încontinuu în detenție de către autoritățile americane, inițial fiind ținut de CIA în detenție nedezvăluită în diverse „locații negre” și ulterior, așa cum a confirmat președintele Bush la 6 septembrie 2006, a fost ținut în detenție de către autoritățile militare americane în Guantánamo .
398. Regimul aplicat deținuților de mare importanță ținuți de CIA în detenție, cum este cazul reclamantului, este prezentat detaliat în documentele CIA și, de asemenea, în baza relatării reclamantului, în Raportul CICR din 2007. Regimul „includea transferul deținuților în numeroase locuri, menținerea deținuților în izolare continuă și în detenție incommunicado pe toată durata detenției lor nedezvăluite”. Transferurile către locuri necunoscute și condițiile de detenție imprevizibile erau special concepute să le accentueze sentimentul de dezorientare și izolare. De regulă, deținuții nu știau exact în ce loc se află . Al Nashiri împotriva Poloniei
De la o dată necunoscută de la jumătatea lunii octombrie 2002, reclamantul nu a avut contact cu lumea exterioară, cu excepția echipei Comitetului Internațional al Crucii Roșii în octombrie și decembrie 2006, membrii comisiei militare și avocatul său american. De asemenea, s-a susținut că reclamantul nu are practic niciun fel de comunicare cu lumea exterioară, iar comunicarea sa cu avocatul său american și versiunea sa asupra experiențelor din perioada în care a fost în custodia CIA sunt prezumtiv clasificate
„[Reclamantul] este pus în imposibilitatea de a vorbi public despre torturarea sa în Polonia deoarece Statele Unite au adoptat poziția remarcabilă conform căreia dezvăluirea propriilor sale amintiri, observații și experiențe legate de evenimentele îndurate ar dezvălui surse și metode clasificate. De asemenea, reglementările americane o împiedică pe avocata sa americană, doamna Hollander, avocat și în prezenta cauză, să ridice problemele respective în fața Curții.” Al Nashiri împotriva Poloniei § 399
După cum s-a hotărât în Al Nashiri împotriva Poloniei, de la o dată necunoscută de la jumătatea lunii octombrie 2002, reclamantul nu a avut contact cu lumea exterioară, cu excepția echipei CICR în octombrie și decembrie 2006, membrii comisiei militare și avocatul său american. De asemenea, s-a susținut că reclamantul nu are practic niciun fel de comunicare cu lumea exterioară, iar comunicarea sa cu avocatul său american și versiunea sa asupra experiențelor din perioada în care a fost în custodia CIA sunt prezumtiv clasificate .
De la o dată necunoscută din octombrie 2002, reclamantul nu a avut contact cu lumea exterioară, cu excepția echipei CICR în octombrie și decembrie 2006, membrii comisiei militare și avocatul său american. În această privință, Curtea ia act de asemenea de declarația făcută de reprezentantul reclamantului în ședința publică: „[Reclamantul] este pus în imposibilitatea de a vorbi public despre torturarea sa în Polonia deoarece Statele Unite au adoptat poziția remarcabilă conform căreia dezvăluirea propriilor sale amintiri, observații și experiențe legate de evenimentele îndurate ar dezvălui surse și metode clasificate. De asemenea, reglementările americane o împiedică pe avocata sa americană, doamna Hollander, avocat și în prezenta cauză, să ridice problemele respective în fața Curții.”
400. Evenimentele care fac obiectul plângerii erau, într-o măsură considerabilă, reconstruite din frânturi de informații extrase din numeroase surse publice.Al Nashiri împotriva Poloniei, , hotărârea din 24 iulie 2014
Stabilirea faptelor de către Curte este, în mare măsură, bazată pe probe indirecte, incluzând numeroase probe obținute prin anchetele internaționale, documentele considerabil obturate emise de CIA, Raportul Comisiei Senatului SUA din 2014 – declasificat, alte surse publice și depozițiile experților ascultați de Curte
Circumstanțele de mai sus au avut, inevitabil, efecte asupra capacității reclamantului de a-și susține cauza în fața Curții. Într-adevăr, în cererea sa, evenimentele care fac obiectul plângerii erau, într-o măsură considerabilă, reconstruite din frânturi de informații extrase din numeroase surse publice.
Dificultățile inerente strângerii și prezentării probelor în prezenta cauză, cauzate de restricționarea comunicării reclamantului cu lumea exterioară și secretizarea excesivă care caracteriza operațiunile de predare ale SUA s-au cumulat cu lipsa de cooperare a Guvernului Poloniei cu Curtea în examinarea cauzei.
Stabilirea faptelor de către Curte este, în mare măsură, bazată pe probe indirecte, incluzând numeroase probe obținute prin anchetele internaționale, documentele considerabil obturate emise de CIA, alte surse publice și declarațiile experților și martorilor Al Nashiri împotriva Poloniei, 400; și Husayn (Abu Zubaydah) împotriva Poloniei, 400].
Curtea a stabilit deja, dincolo de orice îndoială rezonabilă, situația de fapt în ceea ce privește prinderea, predarea și detenția secretă a reclamantului până la 6 iunie 2003, data predării sale cu avionul N379P din Polonia către un alt centru secret de detenție al CIA . § 499.
Unele elemente suplimentare, care sunt pe deplin concordante cu stabilirea faptelor de către Curte în cauza respectivă, se regăsesc și în Raportul Comisiei Senatului SUA din 2014
Se susține că înainte de a fi transferat de CIA, la 12 aprilie 2004, de la Guantánamo în România, la bordul aeronavei N85VM, reclamantul ar fi fost ținut în alte centre secrete de detenție ale CIA din străinătate .
„408. În lumina probelor strânse, nu există nicio îndoială că: 2) N379P, cunoscută ca «Expresul de Guantánamo», un avion Gulfstream V cu o capacitate de optsprezece pasageri, dar configurată pentru opt, a sosit în Szymany în data de 5 iunie 2003 la ora 01:00 din Kabul, Afganistan. A rămas pe pistă mai mult de două ore și apoi a plecat cu destinația Rabat, Maroc.
417. Examinând în ansamblu faptele și probele sus-menționate, Curtea consideră ca fiind stabilite dincolo de orice îndoială rezonabilă următoarele: […]4) în data de 6 iunie 2003, CIA l-a transferat pe reclamant din Polonia la bordul aeronavei folosite de CIA pentru predări și înmatriculate cu numărul N379P.” (Al Nashiri împotriva Poloniei)
În Al Nashiri împotriva Poloniei ( §§ 408 și 417), Curtea a hotărât următoarele:
„408. În lumina probelor strânse, nu există nicio îndoială că:
2) N379P, cunoscută ca «Expresul de Guantánamo», un avion Gulfstream V cu o capacitate de optsprezece pasageri, dar configurată pentru opt, a sosit în Szymany în data de 5 iunie 2003 la ora 01:00 din Kabul, Afganistan. A rămas pe pistă mai mult de două ore și apoi a plecat cu destinația Rabat, Maroc.
417. Examinând în ansamblu faptele și probele sus-menționate, Curtea consideră ca fiind stabilite dincolo de orice îndoială rezonabilă următoarele:
4) în data de 6 iunie 2003, CIA l-a transferat pe reclamant din Polonia la bordul aeronavei folosite de CIA pentru predări și înmatriculate cu numărul N379P.”
Raportul Comisiei Senatului SUA din 2014 menționează că începând din iunie 2003, „CIA l-a transferat pe Al Nashiri în cinci centre de detenție ale CIA, înainte de a fi transferat în custodia militară a SUA la 5 septembrie 2006” . În 2003, CIA a făcut aranjamente pentru o „soluție temporară”, care a implicat plasarea reclamantului și a altui deținut (Ramzi bin al-Shibh) într-o țară a cărei denumire a fost obturată și că până la o dată neprecizată – obturată – din 2003, ambele persoane au fost transferate din țara respectivă la Guantánamo .
Nu există nicio îndoială că între transferul său din Polonia, la 6 iunie 2003, și transferul său la Guantánamo la o dată ulterioară neprecizată în 2003, reclamantul a fost pentru o perioadă ținut în detenție de către CIA în altă țară – prima din cele cinci în care acesta va fi deținut în secret în perioada 6 iunie 2003 – 5 septembrie 2006.
Conform scrisorii Autorității Aeronautice Civile Române din 29 iulie 2009, itinerariul lui N379P includea Aeroportul Szczytno din Szymany (Polonia) – Constanța – Rabat, însă aeroportul pe care a aterizat în România a fost București Băneasa .
Aceste informații sunt în concordanță cu mărturia domnului J.G.S., care în cauza Husayn (Abu Zubaydah) împotriva Polonieia declarat că „și acest circuit de zbor a fost disimulat prin planificarea de zboruri fictive, deși în mod semnificativ nu în ceea ce privește Polonia” și că „din moment ce această vizită la Szymany consta doar în preluarea deținuților rămași, CIA a declarat Szymany ca destinație, în mod explicit, și a disimulat în schimb destinațiile ulterioare București și Rabat, demonstrând astfel că metodologia planificării de zboruri disimulate a continuat în cazul celei de-a doua locații europene în București, România”
CIA a executat un circuit de predare care a presupus vizitarea a nu mai puțin de cinci locuri secrete de detenție în care erau ținuți deținuți CIA. Acestea au inclus, în secvență, Szymany în Polonia, București în România, Rabat în Maroc și Guantánamo Bay, un compartiment secret al CIA din Guantánamo Bay, care a început inițial în Kabul, Afganistan. Pe această rută specială de zbor, s-a constatat că toți deținuții care au rămas în Polonia la acea dată au fost transferați din Polonia și depozitați în centrele de detenție succesive de la destinațiile următoare: București, Rabat și Guantanamo. Printre aceste persoane se număra unul dintre reclamanții de astăzi, domnul Zubaydah, care a fost dus la acea dată din Polonia în Golful Guantánamo. Acest circuit special de zbor a fost din nou deghizat de planificarea zborului fals, deși în mod semnificativ nu în ceea ce privește Polonia. A fost singura declarație oficială a lui Szymany ca destinație în cursul tuturor zborurilor CIA către Polonia. Motivul a fost că niciun deținut nu a fost lăsat în Szymany în noaptea de 22 septembrie, iar metodologia de deghizare a planificării zborurilor se referea în primul rând la acele predări care au lăsat un deținut la destinație. Întrucât această vizită la Szymany a fost compusă numai dintr-o preluare a deținuților rămași, CIA a declarat Szymany drept destinație, în mod deschis și, în schimb, și-a deghizat destinațiile ulterioare București și Rabat, demonstrând astfel că metodologia de planificare a zborului deghizat a continuat pentru al doilea sit european din București, România și, într-adevăr, pentru alte locuri de detenție situate în altă parte a lumii.
Acest circuit poate fi demonstrat grafic, zburând prin escală la Praga către Tașkent, Kabul, apoi spre Szymany unde, după cum am menționat, baza a fost închisă și deținuții duși către destinații ulterioare din București, Rabat și Guantánamo Bay. Pentru a plasa închiderea bazei QUARTZ în termeni documentari, mă refer încă o dată la raportul inspectorului general CIA care abordează toate abuzurile menționate mai sus, inclusiv pe cele ale domnului Al Nashiri în contextul unei secțiuni, paragrafele 80-100 din raportul, prefațat de această introducere: din decembrie 2002 până la închiderea sa la 22 septembrie 2003. Cronologia care însoțește raportul confirmă, de asemenea, că ultimul eveniment semnificativ din perioada de revizuire a Inspectorului General a avut loc în această lună, septembrie 2003. Este , am constatat, închiderea celui de-al doilea loc negru care a constituit punctul central al anchetelor inspectorului general. Și încă o dată, să demonstrăm că aceste operațiuni, inclusiv detențiile celor doi reclamanți în cadrul procedurilor de astăzi, au fost situate într-un sistem mult mai amplu, într-adevăr global, de zboruri de predare, detenții și interogatorii pe care CIA l-a întreprins timp de cel puțin patru ani și jumătate.”Husayn (Abu Zubaydah) împotriva Poloniei, § 312
Raportul Comisiei Senatului SUA din 2014 confirmă că „începând cu luna septembrie 2003” CIA și-a ținut deținuții în centre ale CIA din Guantánamo și că până la o anumită dată – obturată dar în mod evident formată din două cifre – din aprilie 2004 „toți cei cinci deținuți CIA de la Guantánamo Bay au fost transferați către alte centre de detenție ale CIA”, până la pronunțarea hotărârii Curții Supreme a Statelor Unite în cauza Rasul v. Bush care, potrivit așteptărilor autorităților SUA, „ar putea acorda drepturi habeas corpus celor cinci persoane deținute de CIA”. Transferul a fost precedat de consultări între autoritățile SUA în februarie 2004. A fost recomandat de Departamentul de Justiție al SUA § 505.
Nu există nicio probă contrară, de natură să pună la îndoială corectitudinea concluziilor expertului privind succesiunea evenimentelor, locurile de detenție secretă a reclamantului și datele transferurilor sale în perioada relevantă.
Se susține că un centru secret de detenție al CIA a funcționat în România în perioada 22 septembrie 2003 – începutul lunii noiembrie 2005, când a fost închis ca urmare a publicării în Washington Post la 2 noiembrie 2005 a reportajului scris de Dana Priest despre închisorile clandestine ale CIA din alte țări precum cele din Europa de Est . § 508.
Data exactă la care reclamantul a fost transferat într-o „locație neagră” a CIA din România a devenit evidentă – aceasta a fost 12 aprilie 2004, cu ocazia zborului N85VM pe ruta Guantánamo Bay – București.
Guvernul a negat că pe teritoriul României ar fi existat vreodată un centru de detenție
al CIA
420. Guvernul a susținut că nu exista nicio probă care să demonstreze că un centru secret de detenție al CIA a existat vreodată în România. Acesta a susținut că toate afirmațiile reclamantului în acest sens se bazau pe speculații neconcordante și contradictorii.
421. Sursele pe care s-a bazat reclamantul au dat informații contradictorii despre perioada în care se presupune că un centru „secret” de detenție a funcționat în România. În Raportul Marty din 2007 s-a afirmat că centrul a fost deschis în 2003 și a devenit extrem de important în 2004.
S-a menționat că a fost închis în noiembrie sau decembrie 2005, în urma dezvăluirilor făcute de Washington Post. Acest lucru era în contradicție cu sursele mediatice care precizau că „închisoarea secretă” a fost închisă în prima parte a anului 2006.
În conformitate cu articolul publicat la 8 decembrie 2011 în The Independent, centrele secrete de detenție din România fuseseră deja închise până în mai 2006. Reprieve a avut o abordare diferită față de cea a ABC News, afirmând că deținuții au fost transferați din centrele „secrete”
identificate în Europa înainte de vizita Secretarului de Stat Condoleezza Rice în România la 5 decembrie 2005. Pe de altă parte, Comisarul pentru Drepturile Omului al Consiliului Europei a descris, în dosarul său, „ciclul de viață” al centrului ca o „perioadă de cel puțin un an, de la deschiderea sa la 22 septembrie 2003”.
În consecință, fiabilitatea și veracitatea informațiilor referitoare la perioada în care a funcționat presupusul centru „secret” de detenție erau extrem de îndoielnice.
Guvernul nu a contestat faptul că articolul din Washington Post a fost primul în care au fost menționate țări est-europene în contextul Programului DMI .
Acesta a fost urmat de alte reportaje, mai detaliate.
La 6 noiembrie 2005, Human Rights Watch (HRW), în declarația din 2005, a menționat Polonia și România în calitate de complice la Programul DMI al CIA [2].
Declarația a fost urmată de lista publicată la 30 noiembrie de HRW, listă care menționa „prizonieri-fantomă” ținuți probabil în detenție secretă de CIA și care îl includea și pe reclamant
Câteva zile mai târziu, la 5 decembrie 2005, un reportaj al ABC News, a nominalizat Polonia și România ca fiind țări care găzduiesc închisori secrete ale CIA și a enumerat numele
principalelor 11 persoane suspectate de terorism afiliate Al-Qaeda, printre care și reclamantul,
ținute în detenție în custodia CIA. De asemenea, s-a afirmat că, potrivit unor surse din CIA,
autoritățile SUA „s-au străduit să scoată toți suspecții de pe teritoriul european înainte de sosirea în acea zi a Secretarului de Stat Condoleezza Rice” .
Nu s-a contestat nici faptul că dezvăluirile sus-menționate au declanșat în scurt timp o serie de anchete internaționale cu privire la operațiunile de predare și detenție secretă ale CIA, precum și acuzațiile de tortură și rele tratamente la care au fost supuși deținuții. Numeroasele anchete efectuate de diverse organizații guvernamentale internaționale au fost determinate de ancheta Consiliului Europei în temeiul art. 52 din Convenție și Ancheta Marty[3], urmate de anchetă de Ancheta Fava[4] a Parlamentului European, Studiul comun al ONU din 2010 și activitățile de anchetă ale Comisarului pentru Drepturile Omului al Consiliului Europei efectuate până în 2012. Referitor la România, raportul preciza
Folosind o analiză similară a unor date aeronautice complexe, inclusiv șiruri de date, cercetarea a putut să demonstreze că o aeronavă Boeing 737, înmatriculată la Administrația Federală de Aviație cu numărul N313P, a zburat în România în septembrie 2003. Aeronava a decolat de la Aeroportul Dulles din Washington, D.C., sâmbătă, 20 septembrie 2003, și a efectuat un zbor «circuit» de patru zile, în cursul căruia a avut aterizări și decolări din șase țări străine diferite – Republica Cehă, Uzbekistan, Afganistan, Polonia, România și Maroc –, precum și Guantánamo Bay, Cuba. De asemenea, s-a pus accent pe un zbor între cele două «locații negre» europene menționate – și anume de la Szymany (Polonia) la București – în noaptea de 22 septembrie 2003, deși era posibil ca nu mai puțin de cinci rute individuale consecutive pe acest circuit – cu punct de începere în Tașkent, punct final în Guantánamo – să fi implicat transferuri de deținuți în custodia CIA. Experții nu au reușit să identifice nicio dovadă clară a unui transfer de deținuți în România care să fi avut loc anterior circuitului de zbor.
România a transmis o copie a raportului Comisiei parlamentare de anchetă pentru investigarea afirmațiilor cu privire la existența unor centre de detenție ale CIA sau a unor zboruri ale vioanelor închiriate de CIA pe teritoriul României.
Potrivit celor afirmate de doi înalți funcționari la momentul respectiv, dezvăluirile despre existența unor centre de detenție în Europa de Est făcute la sfârșitul anului 2005 de Washington Post și ABC au determinat CIA să închidă centrele din Lituania și România și să mute deținuții Al-Qaida în afara Europei.
Nu se știe dacă aceste persoane au fost transferate; ar fi putut fi mutate în «centre din zona de război» din Irak și Afganistan sau altă locație neagră, eventual în Africa. Experții nu au reușit să identifice destinația exactă a 16 deținuți de mare importanță între decembrie 2005 și septembrie 2006, când au fost transferați în Guantánamo. Nu s-a dat nicio altă explicație pentru locul în care s-au aflat deținuții înainte de a fi mutați în Guantánamo în septembrie 2006.” Studiul comun privind practicile globale în legătură cu detențiile secrete în contextul combaterii terorismului, întocmit de Raportorul special al Națiunilor Unite pentru promovarea și protecția drepturilor omului și a libertăților fundamentale în procesul de combatere a terorismului” – „Studiul comun al ONU din 2010” (A/HRC/1342).
Rapoartele inițiale din 2006-2007, întocmite în cadrul anchetelor desfășurate de
organizațiile guvernamentale internaționale au confirmat în mod constant, deși în diferite
condiții, că exista cel puțin o bănuială întemeiată că în România a funcționat un centru secret de detenție al CIA.
a) Raportul Marty din 2006 a precizat că, deși aceste elemente faptice nu constituie probe
categorice ale existenței centrelor secrete de detenție, România „este în prezent singurul stat
membru al Consiliului Europei care a fost localizat pe unul din circuitele de predări” și care
„prezintă toate caracteristicile unui punct de transferare sau debarcare de deținuți”. Respectivul circuit de predări a fost efectuat la 25 ianuarie 2004 cu avionul N313P care, înainte de aterizarea în România, la 23 ianuarie 2004, l-a predat pe domnul El-Masri din Skopje în „locația neagră” a CIA din Kabul .
b) În Raportul Marty din 2007 s-a afirmat că „în prezent, există probe suficiente pentru a
argumenta că într-adevăr, în Europa, în perioada 2003–2005, au existat centre de detenție secrete conduse de CIA, în special în Polonia și în România” . S-a afirmat că „România s-a dezvoltat ca centru în care au fost transferați mai mulți deținuți numai după ce s-a extins Programul DMI”. În opinia senatorului Marty, „«locația neagră» din România a fost inclusă în program în 2003, a atins cea mai mare importanță în 2004 și a funcționat până în a doua jumătate a anului 2005” § 512..
Printre aceste aeronave s-au numărat N85VM, identificată în mod decisiv ca fiind folosită pentru predarea domnului Osama Mustafa Nasr, alias Abu Omar, din Germania în Egipt la 17 februarie 2003 și N313P, identificată în mod decisiv ca fiind folosită pentru predarea domnului El-Masri din Skopje la Kabul la 23 ianuarie 2004 .
231. Rezultatele anchetei cuprinse în memoriile prezentate de procuror la ședințele din 23 și 30 septembrie 2009 (paragraf 112 de mai sus), precum și stabilirea faptelor de către instanța din Milano și Curtea de Apel din Milano (paragrafele 28-75, 82-87, 89-96, 112-118, 124-125 și 138-139 de mai sus) confirmă faptul că a fost stabilit faptul răpirii reclamantului. Din aceste elemente reiese că, la 17 februarie 2003, reclamantul fusese răpit la Milano de un „comando” compus din agenți CIA și domnul Pironi, membru al grupului operațional special din Milano, care îl pusese pe reclamant într-un dubă, l-a dus pe aeroportul Aviano, l-a urcat într-un avion Lear Jet 35, care a decolat la 18.20 spre baza Ramstein și, în final, l-a urcat la bordul unui Jet Executive Gulfstream, care decolase la 20.30 Cairo. Datorită în special unei verificări a comunicațiilor telefonice efectuate în zonele relevante, anchetatorii au reușit să identifice un anumit număr de cartele SIM telefonice potențial suspecte. Verificările comunicațiilor telefonice, verificarea încrucișată a numerelor de apel și de apel ale acestor cartele SIM, controlul cardurilor de credit utilizate, călătoriile cu mașina de închiriat sau cu avionul sau sejururile la hotel au permis anchetatorilor să ajungă la identificarea utilizatorilor reali ai cardurilor telefonice. Una dintre cartelele SIM în cauză a fost găsită în Egipt în două săptămâni de la răpire Affaire Nasr et Ghali c. Italie , arrêt 3 février 2016[5]
În plus, în Husayn (Abu Zubaydah) împotriva Poloniei, senatorul Marty și domnul J.G.S., referindu-se în prezentarea lor PowerPoint la „circuitul final de predări”, prin Polonia, efectuat de N313P, au declarat că acest circuit a marcat închiderea „locației negre” a CIA din Polonia și deschiderea celui de al doilea centru secret de detenție al CIA în Europa – situat în România
„În septembrie 2003, programul CIA de predare și detenție a suferit o altă revizuire analogă celei care a avut loc în decembrie 2002, când domnul Nashiri și domnul Zubaydah au fost transferați din Thailanda în Polonia. Cu această ocazie, CIA a executat un circuit de predare care a presupus vizitarea a nu mai puțin de cinci locuri secrete de detenție în care erau ținuți deținuți CIA. Acestea au inclus, în secvență, Szymany în Polonia, București în România, Rabat în Maroc și Guantánamo Bay, un compartiment secret al CIA din Guantánamo Bay, care a început inițial în Kabul, Afganistan. Pe această rută specială de zbor, s-a constatat că toți deținuții care au rămas în Polonia la acea dată au fost transferați din Polonia și depozitați în centrele de detenție succesive de la destinațiile următoare: București, Rabat și Guantanamo. Printre aceste persoane se număra unul dintre reclamanții de astăzi, domnul Zubaydah, care a fost dus la acea dată din Polonia în Golful Guantánamo. Acest circuit special de zbor a fost din nou deghizat de planificarea zborului fals, deși în mod semnificativ nu în ceea ce privește Polonia. A fost singura declarație oficială a lui Szymany ca destinație în cursul tuturor zborurilor CIA către Polonia. Motivul a fost că niciun deținut nu a fost lăsat în Szymany în noaptea de 22 septembrie, iar metodologia de deghizare a planificării zborurilor se referea în primul rând la acele predări care au lăsat un deținut la destinație. Întrucât această vizită la Szymany a fost compusă numai dintr-o preluare a deținuților rămași, CIA a declarat Szymany drept destinație, în mod deschis și, în schimb, și-a deghizat destinațiile ulterioare București și Rabat, demonstrând astfel că metodologia de planificare a zborului deghizat a continuat pentru al doilea sit european din București, România și, într-adevăr, pentru alte locuri de detenție situate în altă parte a lumii. Acest circuit poate fi demonstrat grafic, zburând prin escală la Praga către Tașkent, Kabul, apoi spre Szymany unde, după cum am menționat, baza a fost închisă și deținuții duși către destinații ulterioare din București, Rabat și Guantánamo Bay. Cronologia care însoțește raportul confirmă, de asemenea, că ultimul eveniment semnificativ din perioada de revizuire a Inspectorului General a avut loc în această lună, septembrie 2003. Este , am constatat, închiderea celui de-al doilea loc negru care a constituit punctul central al anchetelor inspectorului general. Și încă o dată, pentru a demonstra că aceste operațiuni, inclusiv detențiile celor doi reclamanți în cadrul procedurilor de astăzi, au fost situate într-un sistem mult mai mare, într-adevăr global, de zboruri de predare, detenții și interogatorii pe care CIA le-a întreprins timp de cel puțin patru ani și jumătate.”
Guvernul polonez nu a oferit nicio explicație cu privire la natura, motivele sau scopul aterizării N63MU pe teritoriul lor la 5 decembrie 2002, un avion care, în toate aspectele internaționale relevante, fiabile și temeinice. anchetele au fost identificate în mod concludent ca fiind aeronava de predare folosită pentru transportul deținuților de mare valoare aflati în custodia CIA la momentul faptelor. Nici nu au explicat motivele seriei ulterioare de aterizări ale aeronavei de predare CIA . Aterizarea lui N63MU din 5 decembrie 2002 a fost urmată de alte cinci aterizări ale lui N379P („Expresul Guantánamo”), cel mai cunoscut avion de predare al CIA. Una dintre aceste debarcări a avut loc la 6 iunie 2003 – data indicată de domnul Al Nashiri drept cea a transferului său din Polonia și confirmată în mod concludent de experți ca fiind cea la care fusese transferat în afara Poloniei . Seria s-a încheiat cu debarcarea lui N313P la 22 septembrie 2003 – data indicată de reclamant pentru transferul său din Polonia, confirmată de experți ca data transferului său în afara Poloniei și identificată de aceștia ca data la care site-ul negru. „Quartz” din Polonia fusese închis ( Former Fourth Section, Case of Husayn (Abu Zubaydah) V. Poland, 24 July 2014, def 16/02/2015, 312 și 414)
Centrul de detenție Black a fost închis „după apariția articolului în Washington Post”, în urma presiunii exercitate de țara respectivă, care a solicitat închiderea într-un anumit un număr de ore care, deși obturat în text, era în mod clar alcătuit din două cifre § 516.
Potrivit Raportul Comisiei Senatului SUA din 2014[6], „la scurt timp după aceea, CIA a transferat din acel centru deținuții rămași” . Având în vedere faptul că articolul din Washington Post a fost publicat la 2 noiembrie 2005, datele la care transferul s-ar fi putut efectua în mod realist – și anume, în intervalul de 24-99 de ore – trebuia să se încadreze în perioada scurtă dintre 3 și 6 noiembrie 2005. Acest lucru coincide exact cu zborul identificat de experți drept cel care marchează închiderea „Centrului de detenție Black” din România, respectiv N1HC efectuat pe ruta București–Amman la 5 noiembrie 2005 .
Toate elementele de care dispune Curtea, inclusiv lista celor 21 de „zboruri
suspecte” prezentată de guvern demonstrează fără echivoc că o serie de aterizări ale unor
aeronave asociate CIA pe Aeroportul București Băneasa au început la 22 septembrie 2003 cu
N313P și s-au încheiat la 5 noiembrie 2005 cu N1HC. În mod semnificativ, aceste două circuite
de zbor au fost disimulate prin așa-numita „planificare de zboruri fictive” – o practică descrisă
de experți și analizată de Curte în hotărârile sale anterioare cu privire la operațiunile de predare
ale CIA din Polonia, constând în depunerea unor planuri de zbor false care indicau o rută pe care avioanele nu o respectau, ba chiar nu intenționau să o respecte. Planurile de zbor ale ambelor aeronave menționau Constanța ca destinație, dar în realitate au aterizat pe Aeroportul București Băneasa și au decolat tot de aici
Diverse declarații obținute de Curte arată că, pe lângă faptul că au acordat autorizare de survol aeronavelor folosite de CIA pentru predări și au ghidat aceste aeronave prin spațiul aerian polonez, autoritățile poloneze, inclusiv PANSA, le-au acordat statut special, diverse scutiri și autorizări. De asemenea, aceștia au cooperat cu CIA la disimularea rutelor reale ale aeronavelor și au validat planuri de zbor incomplete ori false care serveau la mușamalizarea activităților CIA în Polonia, încălcând reglementările aeronautice internaționale .
Așa cum s-a explicat în Raportul Marty din 2007 și conform declarațiilor orale date Curții de senatorul Marty și domnul J.G.S., Jeppesen, furnizorul obișnuit de servicii pentru zborurile operate de CIA pentru predări (v §§ 72-74), a depus multiple planuri de zbor false – „fictive” – pentru zborurile respective, inclusiv aterizări în Polonia. Planurile respective includeau adesea un aeroport de plecare și/sau destinație unde aeronava nu intenționa să aterizeze. În cel puțin patru din cele șase cazuri de aterizări ale aeronavelor CIA în Szymany, inclusiv aterizarea lui N63MU în data de 5 decembrie 2002 cu reclamantul și Abu Zubaydah domnul la bord (v §§ 408 și 417), au fost disimulate planurile de zbor, au fost depuse planuri false, iar PANSA a ghidat aeronava pe Aeroportul Szymany în lipsa unui plan de zbor valid .
O analiză detaliată a circuitului predării efectuat de aeronava N379P, incluzând escala în Szymany din data de 6 iunie 2003, este prezentată în Raportul CHRGJ. Raportul explică cum aeronava a efectuat întregul circuit sub diverse forme de scutire și statut special, ceea ce sugerează că zborurile erau planificate și executate cu colaborarea deplină a autorităților americane și a statelor „gazdă” tranzitate de aeronava N379P. Scutirile se acordă doar atunci când sunt autorizate în mod specific de către autoritatea națională al cărei teritoriu este folosit .
La 5 iunie 2003, PANSA a ghidat aeronava N379P pe Szymany, deși toate planurile de zbor relevante indicau Varșovia ca aeroport de destinație. Faptul că PANSA a acceptat planul de zbor pe care l-a declarat Jeppesen și care indica Varșovia , dar totuși a ghidat aeronava către Szymany, demonstrează că autoritățile poloneze nu l-au obligat să se conformeze reglementărilor aeronautice internaționale și că au acordat, cu bună-știință, o autorizare de autorizare falsă. În consecință, restul comunității de monitorizare aeronautică, inclusiv Eurocontrol[7], a înregistrat în mod eronat escala aeronavei ca fiind în Varșovia Hotărârea din 24 iulie 2014 , Cauza Al Nashiri împotrivaPoloniei
Guvernul a recunoscut că, la 22-23 septembrie 2003, planul de zbor pentru N313P, care indica inițial Constanța ca destinație, a fost modificat din aer cu Aeroportul București Băneasa. Cu toate acestea, nu înțelegea cum modificarea planurilor de zbor
efectuată de operatorul de zbor – modificare asupra căreia autoritățile române nu au avut nicio
influență – ar putea fi un indiciu al complicității lor la operațiunile de predare ale CIA sau, cu
atât mai puțin, la funcționarea unei „locații negre” a CIA în România § 520.
Există probe prima facie în favoarea susținerilor reclamantului potrivit cărora în România a funcționat un centru secret de detenție al CIA în perioada 22 septembrie 2003 – începutul lunii noiembrie 2005. În consecință, sarcina probei ar trebui să revină guvernului pârât.
În ceea ce privește prezența efectivă a reclamantului în România, nu există probe directe că reclamantul este cel care a fost transportat la bordul aeronavei N85VM pe ruta Guantánamo – București sau că ulterior a fost transferat din București la un alt centru secret de detenție al CIA pe 6 octombrie sau 5 noiembrie 2006, cele două date posibile indicate de experți . Nu se poate găsi și nici nu se va găsi vreun indiciu cu privire la reclamant în niciunul dintre documentele oficiale de zbor sau ale poliției de frontieră din România ori alte țări deoarece prezența sa la bordul avioanelor și pe teritoriul țărilor, prin însăși natura operațiunilor de predare, a rămas neînregistrată în mod intenționat. În țările implicate, documentele oficiale care indicau numărul pasagerilor și al membrilor echipajului care soseau și plecau cu avioanele folosite pentru predări nu includ și nici nu pretind că includ deținuții care au fost aduși în sau scoși din țară în mod involuntar, prin intermediul predărilor clandestine de DMI[8]. Deținuții respectivi nu au fost niciodată incluși în lista persoanelor aflate la bord raportată către o autoritate oficială
Nu există probe directe că reclamantul este cel care a fost transportat la bordul aeronavei N63MU pe ruta Bangkok – Szymany în data de 5 decembrie 2002 sau că apoi a fost dus de la Szymany la alte centre de detenție secrete ale CIA la bordul aeronavei N379P în data de 6 iunie 2003. Reclamantul, care timp de mai mulți ani a fost ținut în condiții de detenție special concepute pentru izolarea și dezorientarea unei persoane prin transferuri către locuri necunoscute, chiar dacă ar fi putut depune mărturie în fața Curții, nu ar fi putut să indice locurile în care a fost deținut. De asemenea, nu i se poate pretinde acestuia să fie în măsură să identifice, el singur, locurile în care a fost deținut. De asemenea, având în vedere tocmai natura și caracterul secret extrem al operațiunilor CIA din cadrul „războiului împotriva terorismului” și modul în care declasificarea unor materiale esențiale care demonstrează activitățile CIA din acea perioadă rămâne valabil în continuare – ceea ce este de notorietate –, nici nu vor apărea prea curând probe directe în acest sens.
Nu se poate găsi și nici nu se va găsi vreo urmă cu privire la reclamant în niciunul dintre documentele oficiale din Polonia deoarece prezența sa la bordul avionului și pe teritoriul Poloniei a rămas, prin însăși natura operațiunilor de predare, neînregistrată în mod intenționat. Așa cum expertul a confirmat în mod categoric, documentele Poliției de Frontieră care indicau numărul pasagerilor și al membrilor echipajului care soseau și plecau cu avioanele folosite pentru predări „nu includ și nici nu pretind că includ deținuții care au fost aduși în Polonia sau scoși din țară în mod involuntar, prin intermediul predărilor clandestine de DMI”, iar deținuții respectivi „nu au fost niciodată incluși în lista persoanelor aflate la bord raportată către orice autoritate oficială” (Al Nashiri împotriva Poloniei
Guvernul a recunoscut că planul de zbor pentru N85VM, care inițial menționa Constanța ca destinație, a fost modificat cu Aeroportul București Băneasa pe când avionul se afla în aer, dar nu a considerat că acest element ar putea confirma detenția secretă a reclamantului în România . Acesta a prezentat documente emise de RAS de la Aeroportul
Băneasa în legătură cu aterizarea lui N85VM la 12 aprilie 2004 .
Ca și în privința celorlalte zboruri considerate „suspecte”, guvernul a afirmat că zborul a avut „caracter privat și necomercial” și nu a fost efectuat în legătură cu Programul DMI
436. Guvernul nu a negat că mai multe avioane – prezumtiv „suspecte” – au avut aterizări pe/decolări de pe aeroporturi din România; aceste zboruri au fost documentate cel puțin parțial în Raportul Comisiei de anchetă a Senatului României din 2007. De asemenea, dovezile accesibile public au confirmat escalele lor pe teritoriul României. Cu toate acestea, zborurile în discuție au
avut caracter privat și necomercial, fiind tratate în consecință. În orice caz, pentru toate serviciile prestate s-au emis facturi, fișe ale serviciilor de navigație aeriană sau note de încasare pentru handling la sol. Zborurile au fost incluse în listele de control ale registrelor de navigație.
Anexele, declasificate, ale Raportului Comisiei de anchetă a Senatului României din 2007 au fundamentat concluzia că scopul escalelor zborurilor „N” pe Aeroportul Băneasa a fost în principal de natură tehnică.
Însă această afirmație nu pare să fie susținută de probele strânse în prezenta cauză.
Dimpotrivă, Curtea constată că, pe lângă depozițiile experților, există numeroase alte probe că, la 12 aprilie 2004, aeronava N85VM a efectuat o misiune de predare în România cu scopul de a „debarca” deținuți de la Guantánamo.
Cel puțin începând din 2007, constatările anchetelor internaționale au asociat în mod cert aeronava N85VM cu operațiunile de predare ale CIA . N85VM a fost identificat în mod cert ca fiind avionul folosit anterior pentru predarea lui Osama Mustafa Nasr, cunoscut și sub numele de Abu Omar . Dosarul fostului Comisar pentru Drepturile Omului al Consiliului Europei pentru Procurorul General al României a inclus acest zbor printre zborurile disimulate pentru predări cu destinația București, având caracter de „debarcare” de deținuți . Același dosar l-a inclus pe reclamant printre DMI care au fost aduși la o „locație neagră” a CIA din România și a menționat data de 12 aprilie 2004 ca dată a transferului său în România
Există probe prima facie în favoarea versiunii reclamantului asupra evenimentelor și că sarcina probei ar trebui să revină guvernului.
Spre deosebire de cauza Al Nashiri împotriva Poloniei, în care tratamentele la care reclamantul a fost supus de către CIA în cursul detenției sale în Polonia au putut fi stabilite cu certitudine ca urmare a documentelor declasificate ale CIA, în care se descria în detaliu tortura la care a fost supus în timpul interogatoriilor, în prezenta cauză nu există nicio probă că în Centrul de detenție Black din România i s-au aplicat TAI în cadrul interogatoriilor .
Cu privire la recurgerea la tehnici de interogare brutale în perioada în discuție, Raportul Comisiei Senatului SUA din 2014 menționează, la modul general, că, la mijlocul anului 2004, CIA a suspendat temporar utilizarea TAI[9]. Deși utilizarea lor a fost reluată la un moment dat și deși par să fi fost aplicate în cea mai mare parte a anului 2005, aceste tehnici au fost din nou suspendate temporar spre sfârșitul anului 2005 și în 2006 § 545.
În raport se menționează că, „în ultimii ani” de detenție, „cea mai mare parte a cererilor de informații pentru Al Nashiri implica faptul de a i se arăta fotografii”.
Aceste „interogatorii scurte” au fost suspendate în iunie 2005, aparent pe motivul importanței reduse a informațiilor obținute de la acesta și pe motiv că „adesea, aceste interogatorii erau «catalizatorul» pentru izbucnirile acestuia” .
Alte pasaje din raport, obturate în mare parte, menționează că a fost nevoie „să-l hrănească rectal”, ceea ce a dus la o „grevă a foamei foarte scurtă” la un moment dat în 2004. Se mai menționează că în octombrie 2004 acesta a fost supus unei evaluări psihologice în contextul „dificultăților de gestionare” întâmpinate de CIA ca urmare a problemelor psihologice cu care se confruntau deținuții „care au fost ținuți în condiții austere și în izolare”. Evaluarea reclamantului a fost folosită de CIA în discuțiile privind „stabilirea unei etape finale” a Programului DMI[10] .
Citând ca sursă două telegrame CIA din 23 mai 2004, Raportul Senatului Statelor Unite din 2014 afirmă că „la un moment dat, Al Nashiri a intrat într-o grevă a foamei foarte scurtă ca timp, care a făcut ca cei de la CIA să-l hrănească rectal” .
Făcând referire la un e-mail către Centrul de detenție Black datat 30 octombrie 2004, având ca subiect „Evaluările anchetatorului/Cerere de opinii privind etapa finală”, raportul arată că „o evaluare psihologică din octombrie 2004 a lui Al Nashiri a fost folosită de CIA pentru a discuta cu oficialii Consiliului Național de Securitate despre stabilirea unei „etape finale” pentru program ” [DMI].
În iulie 2005, CIA și-a exprimat îngrijorarea în legătură cu „starea continuă de depresie și atitudinea necooperantă” a reclamantului. Câteva zile mai târziu, un psiholog a concluzionat că reclamantul era „pe punctul de a suferi o cădere nervoasă”
Normele detaliate privind condițiile în care CIA și-a ținut prizonierii nu lasă loc speculațiilor în ceea ce privește aspectele fundamentale ale situației în care reclamantul s-a aflat în perioada 12 aprilie 2004 – 6 octombrie 2005 sau 5 noiembrie 2005. Prin urmare, Curtea consideră ca fiind stabilit dincolo de orice îndoială rezonabilă faptul că reclamantul a fost ținut – ca oricare alt deținut de mare importanță – în condițiile descrise în Orientările privind condițiile de încarcerare DCI, care au fost aplicate de la sfârșitul lunii ianuarie 2003 până în septembrie 2006 tuturor deținuților CIA
Curtea constată că a stabilit dincolo de orice îndoială rezonabilă că:
(1) la 5 decembrie 2002, reclamantul, împreună cu domnul Al Nashiri, au sosit la Szymany la bordul aeronavei de predare CIA N63MU;
(2) între 5 decembrie 2002 și 22 septembrie 2003, reclamantul a fost reținut în centrul de detenție al CIA din Polonia, identificat ca având numele de cod „Quartz” și situat în Stare Kiejkuty;
(3) în timpul detenției sale în Polonia în cadrul Programului HVD, el a fost „informat” de către echipa de interogatori ai CIA și a fost supus procedurilor standard și tratamentului aplicat în mod obișnuit deținuților cu valoare ridicată aflați în custodia CIA, așa cum sunt definite în documentele relevante ale CIA;
(4) la 22 septembrie 2003, reclamantul a fost transferat de CIA din Polonia într-un alt centru de detenție secret al CIA, aflat în altă parte, la bordul aeronavei de predare N313P.510. Curtea nu consideră necesar să analizeze fiecare aspect al tratamentului reclamantului în detenție sau condițiile fizice în care a fost deținut. Curtea nu poate specula nici când, cum sau în ce combinație au fost utilizate tehnicile specifice de interogare asupra reclamantului între 5 decembrie 2002 și 22 septembrie 2003. Cu toate acestea, predictibilitatea practicilor de interogare CIA folosite asupra deținuților săi oferă suficiente motive pentru a crede că aceste practici ar fi putut fi aplicate reclamantului în timpul detenției sale în Polonia și, de asemenea, în altă parte, în urma transferului său din Polonia, ca parte integrantă a Programului HVD.
Chiar dacă, cel puțin în faza inițială a detenției sale în Polonia nu i s-au aplicat neapărat măsurile cele mai agresive din punct de vedere fizic, reclamantul a fost supus unui regim de detenție extrem de dur și suferințe emoționale și psihologice permanente cauzate de trecut. experiența și teama de soarta lui viitoare . Astfel, articolul 3 nu se referă exclusiv la provocarea unei dureri fizice, ci și la cea a suferinței psihice, care este cauzată de crearea unei stări de angoasă și stres prin alte mijloace decât agresiunea corporală. În consecință, având în vedere toate elementele tratamentului la care trebuie să fi fost supus reclamantul și efectele cumulative ale acestuia asupra sa, nu poate exista nicio îndoială că acesta trebuie să fie calificat drept „tratament inuman deliberat care provoacă suferințe foarte grave și crude”.. Husayn (Abu Zubaydah) împotriva Poloniei, §§ 418-419 și 510].
Respectivul regim a inclus cel puțin „șase condiții standard de încarcerare”. Este vorba de acoperirea ochilor deținuților sau acoperirea capului lor cu saci, măsură menită să îi dezorienteze și să îi împiedice să își dea seama de locul în care se află ori de structura centrului de detenție; îndepărtarea părului la sosirea la centru; detenția în izolare, incommunicado; zgomot continuu, de intensitate mare și variabilă, emis permanent; lumină continuă, fiecare celulă fiind luminată la aproximativ același luminozitate ca un birou; și utilizarea cătușelor la picioare în toate situațiile care presupuneau controlarea și deplasarea deținuților
În Raportul Comisiei Senatului SUA din 2014, în capitolul care oferă detalii despre înființarea Centrului de detenție Black, se menționează că într-o lună neprecizată (obturată în text) din 2002, CIA „a încheiat un acord” cu țara în discuție pentru „găzduirea unui centru de detenție al CIA”. § 548.
Deși conținutul acordului respectiv nu a fost dezvăluit, reiese din pasajele ulterioare că,
pentru a demonstra autorității (sau persoanei) din acea țară al cărei nume a fost obturat și „celor mai înalte niveluri de conducere […] din țară” faptul că autoritățile SUA „apreciază profund cooperarea și sprijinul acestora pentru programul de detenție”, baza CIA din țară a primit de la sediul lor central solicitarea de „a identifica modalități de a sprijini” – din nou obturat – organismele (probabil, sau activitățile) țării prin mijloace financiare, definite ca „subvenție” .
Faptul că recompense financiare au fost oferite, în cadrul unei politici și practici generale, autorităților din țările care găzduiau „locații negre” ale CIA este confirmat și în concluzia 20 din Raportul Comisiei Senatului SUA din 2014. Concluzia a fost că „pentru a
încuraja guvernele să găzduiască centrele de detenție clandestine ale CIA, sau pentru a crește
sprijinul pentru locațiile existente, CIA a efectuat plăți de milioane de dolari în numerar către
oficialii unor guverne străine” și că „sediul central al CIA a încurajat bazele CIA să creeze «liste de dorințe» cu asistența financiară propusă” și să «gândească la scară mare» în ceea ce privește asistența respectivă” .
Curtea ar dori să facă trimitere la constatările sale privind cunoașterea de către autoritățile naționale a Programului DMI al CIA, formulate în Al Nashiri împotriva Poloniei și Husayn (Abu Zubaydah) împotriva Poloniei, și presupusa existență a unui acord bilateral între Polonia și SUA privind înființarea și funcționarea unei închisori secrete a CIA. În acea cauză, Curtea nu a considerat necesar pentru examinarea cauzei să stabilească existența unui asemenea acord sau a unor asemenea acorduri și, în cazul existenței acestora, să identifice formatul și conținutul lor. Însă Curtea a considerat de neconceput faptul că aeronavele folosite pentru predări au traversat spațiul aerian polonez, că au avut sosiri și plecări de pe un aeroport polonez și că CIA a folosit un spațiu din Polonia în absența unui acord prealabil care să permită mai întâi pregătirea și apoi desfășurarea operațiunii CIA în Polonia .
Aceeași concluzie este valabilă și în cazul României; în plus, în prezenta cauză, concluzia a fost întărită de probe din Raportul Comisiei Senatului SUA din 2014, care demonstrează fără echivoc existența unui acord bilateral între România și SUA privind găzduirea Centrului de detenție Black pe teritoriul României.
Pasajele din Raportul Comisiei Senatului SUA din 2014 au susținut concluziile Raportului Marty din 2007, declarând că „acordurile-cheie pentru operațiunile clandestine ale CIA în Europa au fost realizate la nivel bilateral”, că „CIA a încheiat «acorduri operaționale» cu Guvernele Poloniei și României pentru ținerea unor deținuți de mare importanță […] în centre de detenție secrete de pe teritoriile lor” și că „Polonia și România au acceptat să pună la dispoziție zonele în care s-au înființat aceste centre, cel mai înalt nivel de securitate fizică și secretizare, precum și garanții ferme privind neamestecul” .
În declarația făcută câțiva ani mai târziu, la 24 aprilie 2013, senatorul Marty a declarat:
„convingerile mele în ceea ce privește participarea României în cadrul programului DMI al CIA erau clare și ferme”; acesta a adăugat: „chiar și acum, susțin fiecare dintre constatările faptice pe care le-am prezentat în rapoartele APCE din 2006 și 2007” și „certitudinea mea că o «locație neagră» a CIA a existat în România nu a făcut decât să crească din acel moment” .
În ședința de stabilire a faptelor, acesta a adăugat că, potrivit unor „mărturii extrem de exacte” obținute în cursul anchetei sale, oficialii români „trebuie să fi cunoscut faptul că CIA a folosit teritoriul lor pentru transferuri de deținuți în contextul războiului împotriva terorismului” .
Raportul Marty din 2007 a menționat numele unor înalți funcționari care „au cunoscut, au autorizat și sunt răspunzători pentru rolul României în operațiunea desfășurată de CIA «în afara zonei de război» prin centre secrete de detenție pe teritoriul României în perioada 2003-2005” .
Doi dintre cei numiți în raport, respectiv fostul președinte al României – Ion Iliescu și fostul consilier prezidențial pentru securitate națională – Ioan Talpeș, câțiva ani mai târziu, în
interviurile pentru Spiegel Online din 2014 și 2015, au făcut declarații publice referitoare la
operațiunile de predare ale CIA .
În decembrie 2014, în primul reportaj Spiegel Online, domnul Talpeș a fost citat ca afirmând că „au existat unul sau două locuri din România în care CIA probabil că a ținut în
detenție persoane care au fost supuse unor tratamente inumane”. De asemenea, s-a relatat că
„începând cu 2003, au continuat discuțiile cu oficiali ai CIA și cadre militare din SUA cu privire la o cooperare mai intensă” și că în acel context „s-a convenit că CIA va putea desfășura
propriile activități în anumite locuri”. Acesta nu știa care erau locurile, iar „România, în mod
expres, nu era interesată de ceea ce făcea CIA acolo”. Domnul Talpeș a mai declarat pentru
Spiegel Online că în 2003 și 2004 l-a informat pe președintele Iliescu despre faptul că CIA a
desfășurat „anumite activități” pe teritoriul României; la momentul respectiv, „nu credea că CIA chiar era capabilă să îi tortureze pe prizonieri” § 553.
În aprilie 2015, în al doilea reportaj Spiegel Online, domnul Iliescu a fost citat ca afirmând că „spre sfârșitul anului 2002 – începutul lui 2003, aliații noștri ne-au cerut să oferim o locație” și că, în calitatea sa de șef de stat, a aprobat solicitarea în principiu[11], detaliile fiind stabilite de domnul Talpeș. Acesta a adăugat că „noi nu am avut nicio interferență asupra
activităților desfășurate de Statele Unite în acea locație”.
Spiegel Online a mai relatat că domnul Talpeș a confirmat afirmațiile domnului Iliescu,
adăugând că spre sfârșitul anului 2002 – începutul lui 2003, a primit din partea unui reprezentant
al CIA în România o solicitare pentru un spațiu, de care CIA avea nevoie pentru activitățile sale.
Acesta a aranjat ca CIA să primească o clădire din București. Clădirea a fost utilizată de CIA din 2003 până în 2006 și nu mai exista; domnul Talpeș nu a dorit să dezvăluie locul acesteia .
În Rezoluția PE din 2016[12] se afirmă că domnul Talpeș „a recunoscut oficial în fața delegației Parlamentului European că avea întru totul cunoștință de prezența CIA pe teritoriul României, admițând că și-a dat acordul pentru ca o clădire a guvernului să fie «închiriată» CIA”.
Referindu-se la interviurile domnului Iliescu și domnului Talpeș pentru Spiegel Online, guvernul a argumentat că declarațiile lor inițial ambigue au fost clarificate ulterior în sensul că nu a existat din partea României niciun fel de cooperare și complicitate la operațiunile CIA de predare și detenție secretă. În această privință, guvernul s-a bazat și pe depozițiile martorilor obținute în cursul anchetei penale desfășurate în România § 556.
Curtea nu este de acord cu această evaluare.
Este adevărat că unii oficiali români, ca de exemplu Y și Z, care au depus mărturie în cadrul anchetei în mai și iunie 2015, au negat că ar fi primit o astfel de solicitare sau care ar fi avut cunoștință de existența unor închisori ale CIA în țară .
Martorul Z, în mărturia sa din 18 iunie 2015, a confirmat totuși că „oficiali din Guvernul SUA au cerut autorităților române să ofere spații pe teritoriul României pentru a fi folosite de reprezentanții CIA în acțiunile de combatere a amenințărilor teroriste internaționale, după modelul folosit în celelalte state membre ale NATO” și că „în cele din urmă s-a oferit o singură locație”. S-a înțeles „în acel moment, în 2003, că ar trebui să fie o clădire de birouri din București” .
Versiunile domnului Talpeș și domnului Iliescu prezentate în interviurile pentru Spiegel Online și cele recunoscute de domnul Talpeș în fața delegației Parlamentului European
corespund dezvăluirilor făcute în Raportul Comisiei Senatului SUA din 2014, în special cu
privire la data acordului pentru găzduirea unui centru secret de detenție al CIA (2002), faptul că autorităților române li s-au solicitat spații pentru CIA, data de la care au fost puse la dispoziție spațiile (2003), precum și faptul că aceștia au fost informați despre scopul în care spațiile oferite de România urmau să fie utilizate . De asemenea, acestea corespund constatărilor de mai sus ale Curții cu privire la datele care marchează deschiderea Centrului de detenție Black din România § 558.
Declarațiile obținute în cadrul anchetei pe care le invocă guvernul contrastează cu
dezvăluirile făcute de autoritățile din SUA, partener al României în temeiul acordului. Curtea nu identifică niciun motiv pentru care constatările Comisiei pentru Servicii de Informații din cadrul Senatului SUA, bazate pe o analiză aprofundată și îndelungată a unor probe directe care, în cea mai mare parte, au provenit de la surse clasificate „strict secret”, inclusiv peste șase milioane de pagini de documente ale CIA , ar putea fi subminate de probele la care face trimitere guvernul.
Raportul Comisiei Senatului SUA din 2014 se referă la mai multe intervenții pe lângă CIA ale ambasadorului SUA în această țară în contextul desfășurării Programului DMI (privind deținuții de mare importanță) al CIA și al divulgării către public a informațiilor despre relele tratamente aplicate persoanelor aflate în custodia SUA. În primul rând, în august 2003, acesta și-a exprimat preocuparea cu privire la chestiunea dacă Departamentul de Stat era la curent în privința existenței centrului de detenție a CIA din țară și a „impactului potențial” asupra politicii SUA în ceea ce privește statul în discuție. A doua și a treia intervenție, determinate de „dezvăluirile despre abuzurile SUA asupra deținuților” au avut loc în mai 2004 și „toamna lui 2004”. § 560.
Raportul afirmă că „deși nu este clar modul în care s-a dat curs preocupărilor ambasadorului, acesta s-a alăturat ulterior șefului bazei în prezentarea” făcută autorităților țării (sau reprezentanților acesteia), ale căror nume au fost obturate în text. Prezentarea nu a descris TAI (tehnici avansate de interogare), ci „a susținut că fără întreaga gamă de măsuri de interogare”, SUA „nu ar fi reușit să învingă […] rezistența” lui Khalid Sheikh Mohammed și „a altor DMI la fel de rezistenți”.
În cauzele Al Nashiri împotriva Poloniei și Husayn (Abu Zubaydah) împotriva Poloniei, faptul că autoritățile naționale au cooperat cu CIA pentru disimularea rutelor reale ale
aeronavelor folosite pentru predări și au validat planuri de zbor incomplete ori false care serveau mușamalizării activităților CIA din țară a fost considerat relevant pentru motivarea Curții în ceea ce privește faptul că autoritățile naționale ar fi avut cunoștință de Programul DMI al CIA și ar fi fost complice la acesta
Curtea va urma această abordare în cadrul analizei faptelor prezentei cauze.
Trebuie reiterat faptul că guvernul a recunoscut că, în ceea ce privește două zboruri, și anume N313P la 22 septembrie 2003 și NVM85 la 12 aprilie 2004, planurile de zbor au fost modificate în timp ce avioanele se aflau deja în aer. Guvernul a negat că autoritățile române ar fi jucat vreun rol în acest proces, cu excepția acceptării pasive și „automate” a modificării pentru care singurul responsabil era operatorul de zbor, precum și a acordării de asistență la transmiterea planurilor de zbor către entitatea care gestionează sistemul integrat de prelucrare inițială a planului de zbor .
Documentele justificative din România au demonstrat aterizarea aeronavei N313P pe Aeroportul București Băneasa la 25 ianuarie 2004, în pofida lipsei unui plan de zbor valid. Potrivit experților, această situație „făcea parte dintr-o practică sistematică și, prin intermediul investigațiilor noastre, am generat numeroase exemple individuale, până la douăsprezece, în care aeronave folosite de CIA pentru predări au transferat deținuți în și din București (România)”. § 563.
Conform constatărilor Curții în Al Nashiri împotriva Poloniei și Husayn (Abu Zubaydah) împotriva Poloniei, planificarea de zboruri fictive – un efort intenționat pentru a acoperi zborurile asociate CIA, a necesitat o cooperare activă din partea țărilor gazdă prin care au circulat aeronavele. Pe lângă faptul că au acordat autorizare de survol aeronavelor folosite de CIA pentru predări, autoritățile naționale au ghidat aceste aeronave prin spațiul aerian național către destinații nedeclarate, ceea ce constituie o contravenție la reglementările aeronautice internaționale și le-au acordat și autorizări de aterizare false
Pe lângă faptul că au acordat autorizare de survol aeronavelor folosite de CIA pentru predări și au ghidat aceste aeronave prin spațiul aerian polonez, autoritățile poloneze, inclusiv PANSA, le-au acordat statut special, diverse scutiri și autorizări. De asemenea, aceștia au cooperat cu CIA la disimularea rutelor reale ale aeronavelor și au validat planuri de zbor incomplete ori false care serveau la mușamalizarea activităților CIA în Polonia, încălcând reglementările aeronautice internaționale .
O analiză detaliată a circuitului predării efectuat de aeronava N379P, incluzând escala în Szymany din data de 6 iunie 2003, este prezentată în Raportul CHRGJ. Raportul explică cum aeronava a efectuat întregul circuit sub diverse forme de scutire și statut special, ceea ce sugerează că zborurile erau planificate și executate cu colaborarea deplină a autorităților americane și a statelor „gazdă” tranzitate de aeronava N379P. Scutirile se acordă doar atunci când sunt autorizate în mod specific de către autoritatea națională al cărei teritoriu este folosit . Faptul că PANSA[13] a acceptat planul de zbor pe care l-a declarat Jeppesen și care indica Varșovia , dar totuși a ghidat aeronava către Szymany, demonstrează că autoritățile poloneze nu l-au obligat să se conformeze reglementărilor aeronautice internaționale și că au acordat, cu bună-știință, o autorizare de autorizare falsă. În consecință, restul comunității de monitorizare aeronautică, inclusiv Eurocontrol, a înregistrat în mod eronat escala aeronavei ca fiind în Varșovia Al Nashiri împotriva Poloniei, 419-422;
Faptul că autoritățile aeronautice române au ghidat zborurile CIA la București, deși în planurile de zbor relevante se menționa Constanța sau Timișoara ca aeroporturi de destinație, și au acceptat planuri de zbor care menționau destinațiile respective, însă au ghidat avioanele către București, demonstrează că au ajutat cu bună știință la procesul de disimulare a zborurilor avioanelor CIA
Guvernul a afirmat că, spre deosebire de circumstanțele din Al Nashiri împotriva
Poloniei, în România nu a existat nicio procedură specială pentru primirea zborurilor în litigiu
În acest sens, guvernul s-a bazat pe depozițiile martorilor ascultați în cursul anchetei, care nu
au relatat despre niciun tratament special pentru zborurile din SUA care să se fi abătut de la
procedurile standard pentru orice zbor obișnuit§ 568.
Curtea constată că, într-adevăr, mai mulți martori au declarat că nu au auzit despre și nici nu au văzut niciun fel de „pasageri clandestini”, „deținuți” sau „vreun pasager de origine arabă” sau că nu au observat „nimic ieșit din comun atunci când «avioanele particulare» au aterizat” sau că „nu s-au oferit servicii speciale” .
Cu toate acestea, depozițiile altor martori, care au menționat zborurile cu statutul
„special” sau „N” ale unor aeronave înmatriculate în SUA contrazic afirmația guvernului.
Martorul E știa despre trei sau patru astfel de avioane care au aterizat noaptea și au parcat pe
platforma aeroportului timp de aproximativ 10-15 minute. Acesta a afirmat că singura persoană
care s-a apropiat de ele a fost martorul X.
Ca și în cauzele Al Nashiri împotriva Poloniei ( § 434) și Husayn (Abu Zubaydah) împotriva Poloniei ( § 436), Curtea consideră că reuniunea transatlantică informală dintre Uniunea Europeană și miniștrii de externe ai statelor membre ale Organizației Tratatului Atlanticului de Nord cu Secretarul de Stat al SUA din perioada respectivă, Condoleezza Rice, care a avut loc la 7 decembrie 2005, este unul dintre elementele relevante pentru aprecierea cunoașterii de către statul pârât a operațiunilor de predare și detenție secretă ale CIA din perioada 2003-2005§ 573.
Ca și în cauzele Al Nashiri împotriva Poloniei și Husayn (Abu Zubaydah) împotriva Poloniei , circumstanțele și condițiile în care DMI au fost transferați frecvent de CIA de la avioane folosite pentru predări la „locații negre” ale CIA din țările gazdă ar trebui să fie luate în considerare în contextul pretinsei cunoașteri de către România a Programului DMI al CIA și complicității sale la acesta
Reprezentanții autorităților poloneze care au întâmpinat personalul CIA pe pista Aeroportului Szymany, i-au îmbarcat în microbuze și i-au dus la „locația neagră” nu aveau cum să nu știe că persoanele aduse acolo de către agenți erau deținuți ai CIA.
este de neconceput faptul că aceștia nu ar fi văzut sau nu ar fi fost „martori la debarcarea din aeronave a unor deținuți legați și încătușați [ Al Nashiri împotriva Poloniei, § 437 )
Pe durata transferului, deținutul era „imobilizat cu cătușe” la mâini și picioare, lipsit de contact audio-vizual prin utilizarea de benzi de legat la ochi („blindfolds”), antifoane externe („earmuffs”) și saci („hoods”), precum și că, la sosirea la destinație, era transportat la „locația neagră” în aceleași condiții.
Este neverosimil faptul că transportul de deținuți la sol, de la avioane la centrul de detenție al CIA, s-ar fi putut realiza, în practică, fără niciun fel de asistență din partea autorităților țării gazdă, fie și numai pentru a securiza zona din apropierea și din jurul avioanelor aterizate și a oferi condițiile pentru transferul, în secret și în siguranță, al pasagerilor.
În mod inevitabil, personalul român responsabil cu măsurile de securitate, în special primirea
zborurilor și tranzitul terestru, trebuie să fi fost martori la cel puțin anumite aspecte ale transferului deținuților la Centrul de detenție Black, ca de exemplu debarcarea din avioane a
unor pasageri legați la ochi și încătușați .
Autoritățile române care au primit personalul CIA în aeroport nu aveau cum să nu cunoască faptul că persoanele aduse de acesta în România erau prizonieri ai CIA.
Curtea acordă importanță și diverselor elemente referitoare la relele tratamente și
abuzurile față de persoanele suspectate de terorism capturate și deținute de autoritățile SUA în
cadrul „războiului împotriva terorismului”, elemente care erau cunoscute în spațiul public la
momentul relevant § 579.
Curtea acordă importanță faptului că deja în perioada ianuarie 2002 și august 2003 relele tratamente și abuzuri la care au fost supuși suspecții de terorism capturați în custodia SUA în diferite locuri, inclusiv în Golful Guantánamo sau în baza Bagram din Afganistan au fost în mare parte în domeniul public prin numeroase declarații sau rapoarte ale organizațiilor internaționale .
La momentul faptelor, acest subiect era prezent și în mass-media internațională și poloneză, Husayn (Abu Zubaydah) împotriva Poloniei, § 441;
Curtea dorește să facă trimitere la memorandumul din 7 februarie 2002 al președintelui Bush, în care se afirma că deținuții din rândurile al Qaeda și talibanii nu se încadrează ca prizonieri de război în conformitate cu Convențiile de la Geneva și că acestora nu li se aplică art. 3 din Convențiile de la Geneva § 580.
Secretarul de presă al Casei Albe a anunțat decizia respectivă în cadrul conferinței de presă din aceeași zi. Aceasta a fost comentată pe larg în mass-media internațională și americană. Decizia, deși includea o declarație de declinare a răspunderii conform căreia chiar și deținuții care nu aveau „dreptul legal” să fie tratați în mod uman vor fi totuși tratați astfel, menționa de asemenea respectarea principiilor din Convențiile de la Geneva, „în măsura în care este adecvat și în concordanță cu necesitățile militare” . În consecință, încă din această etapă foarte timpurie a „războiului împotriva terorismului” era bine cunoscut faptul că „necesitățile militare” erau un parametru pentru stabilirea tratamentului ce urma să fie aplicat suspecților de terorism capturați.
Cel puțin din ianuarie 2002, când Înaltul Comisar al ONU pentru Drepturile Omului a făcut o declarație referitoare la detenția prizonierilor din rândurile talibanilor și Al-Qaeda la Guantánamo, s-a exprimat în mod public îngrijorarea adâncă față de tratamentul deținuților, în special folosirea de metode de interogare de tip „stres și constrângere”, precum și de detenția arbitrară și incommunicado. Din ianuarie 2002 până la publicarea reportajului din 2 noiembrie 2005 în Washington Post, organizații internaționale, atât guvernamentale cât și neguvernamentale, au făcut publice periodic rapoarte și declarații dezvăluind relele tratamente și abuzurile la care au fost supuse persoanele suspectate de terorism capturate și aflate în custodia SUA în diverse locuri, de exemplu Guantánamo și baza militară americană Bagram din Afganistan. Elementele rezumate mai sus și citate în sinteza amicus curiae a AI/CIJ includ doar câteva surse alese dintr-un mare număr de documente disponibile în spațiul public pe toată perioada menționată anterior .
De asemenea, în Rezoluția APCE din 2003 adoptată la 26 iunie 2003 – cu care România, unul din statele membre ale Consiliului Europei, sigur era la curent – Adunarea Parlamentară a Consiliului Europei și-a exprimat „profunda îngrijorare față de condițiile de detenție” a
„combatanților ilegali” capturați și ținuți în detenție în custodia autorităților americane .
La momentul faptelor, folosirea unor măsuri brutale de interogare, precum și detenția arbitrară a prizonierilor din rândurile talibanilor și Al-Qaeda în custodia SUA, precum și existența unor „centre în străinătate” ale SUA pentru interogatorii au fost, de asemenea,
menționate deseori în mass-media din România și din străinătate . În special, în perioada ianuarie 2002 – mai 2003, presa din România a publicat o serie de articole privind relele tratamente aplicate deținuților și folosirea unor „tehnici de interogare violente” față de teroriștii capturați de CIA § 582.
Curtea ia act de evoluția, în timp, a cunoștințelor despre operațiunile CIA de predare și detenție secretă și de amploarea abuzurilor la care au fost supuși deținuții de mare importanță în custodia CIA, începând din 2002 până în prezent. O parte considerabilă din probele prezentate în fața Curții au apărut la câțiva ani după faptele imputate .
Pretinsa cunoaștere de către România a Programului DMI și pretinsa complicitate la acesta trebuie să fie examinate în raport cu elementele pe care aceasta le cunoștea sau ar fi trebuit să le cunoască la momentul respectiv sau în jurul acestuia, și anume perioada 22 septembrie 2003 – 5 noiembrie 2005. Curtea se va baza totodată pe probe recente
care, precum în cazul Raportul Comisiei Senatului SUA din 2014 și cazul depozițiilor experților obținute de Curte, au legătură cu, explică sau dezvăluie fapte din trecut
Autoritățile române știau că pe teritoriul României funcționează un centru de detenție al CIA cu scopul de a ține în detenție secretă și de a interoga persoanele suspectate de terorism care au fost capturate în cadrul operațiunii „război împotriva terorismului” desfășurate de autoritățile SUA. § 584.
Această concluzie se bazează în primul rând pe probe convingătoare și esențiale care decurg din Raportul Comisiei Senatului SUA din 2014 și, într-o proporție considerabilă, pe depozițiile experților.
Pasajele din raport cu privire la acordul intermediat între Statele Unite și țara gazdă a
Centrului de detenție Black nu lasă nicio îndoială cu privire la faptul că înalți funcționari români au aprobat în prealabil un centru de detenție al CIA pe teritoriul țării lor. Nu există nicio îndoială nici asupra faptului că aceștia au oferit „cooperare și sprijin” pentru „programul de detenție” și că, în semn de apreciere, li s-a oferit o recompensă financiară pe care au acceptat-o, care a fost denumită „subvenție” și a avut o valoare de mai multe milioane de dolari – suma exactă fiind obturată . Cu privire la recompensa primită de autoritățile române, experții au menționat „o considerabilă sumă de bani, în jur de zece milioane de dolari americani” sau „mai mult de opt milioane de dolari” . Cu toate acestea, în vederea pronunțării hotărârii, Curtea nu are nevoie și nici nu intenționează să determine despre ce sumă a fost vorba.
Fostul șef de stat – domnul Iliescu și consilierul prezidențial pentru securitate națională – domnul Talpeș au recunoscut public în interviuri de presă că autoritățile au pus la dispoziția CIA spații care, după cum a explicat domnul Talpeș ulterior, erau situate în București . Deși este adevărat că martorul Y și martorul Z, în mărturiile în fața procurorului, au contrazis declarațiile făcute de domnii Iliescu și Talpeș pentru Spiegel Online, Curtea consideră că negarea acestora nu poate fi considerată credibilă întrucât este în contradicție cu toate celelalte elemente de probă relevante citate anterior . § 585.
Martorul Z a confirmat faptul că s-a pus la dispoziția CIA un spațiu „pentru acțiunile de combatere a amenințărilor teroriste internaționale” .
Dezvăluirile din Raportul Comisiei Senatului SUA din 2014 demonstrează în mod convingător că, în toamna anului 2004, când Centrul de detenție Black deja funcționa în România de circa un an, șeful bazei CIA și ambasadorul SUA le-au prezentat autorităților române liniile generale ale Programului DMI al CIA. Conținutul prezentării respective, conform descrierii din raport, nu lasă nicio îndoială cu privire la, cel puțin, faptul că autoritățile române au aflat de la CIA despre o „întreagă gamă de măsuri de interogare” folosite împotriva
deținuților lor pentru „înfrângerea rezistenței” în contextul obținerii de informații secrete .
Chiar dacă autoritățile române nu au avut, sau nu ar fi putut avea, deplină cunoștință despre Programul DMI, faptele pe care le-au cunoscut, în special cele care le-au fost prezentate direct de partenerii lor din SUA, cumulate cu informațiile cuprinzătoare pe care le aveau pe larg la dispoziție cu privire la tortură, rele tratamente, abuzuri și măsurile brutale de interogare aplicate persoanelor suspectate de terorism aflate în custodia SUA și care au circulat în perioada 2002-2005 în spațiul public, inclusiv în presa din România , le-au permis să creeze în mod rezonabil o imagine exactă a activităților CIA și, în special, a tratamentelor la care era probabil că CIA îi va supune pe deținuții lor în România.
În cauzele Al Nashiri împotriva Poloniei și Husayn (Abu Zubaydah) împotriva Poloniei, s-a constatat că, încă din perioada 2002-2003, surse publice au relatat despre practici folosite sau tolerate de autoritățile SUA, practici care erau vădit contrare principiilor Convenției. În consecință, autoritățile române au avut motive întemeiate să creadă că o persoană deținută în cadrul programului de predare și detenție secretă al CIA era expusă unui mare risc de a fi supusă, pe teritoriul României, unor tratamente contrare principiilor respective.
Așa cum s-a constatat anterior în cazul Poloniei – este de neconceput faptul că aeronavele folosite pentru predări ar fi putut să survoleze spațiul aerian al țării, să efectueze aterizări și decolări de pe aeroporturile sale, că CIA s-a instalat într-un spațiu pus la dispoziție de autoritățile naționale și a adus deținuți acolo fără ca autoritățile naționale să fi fost informate și fără să fi fost implicate în pregătirea și desfășurarea Programului DMI pe teritoriul lor. La fel de lipsit de logică este faptul că niște activități de asemenea natură și amploare, potențial esențiale pentru interesele militare și politice ale țării, ar fi putut avea loc pe teritoriul național fără știința României și fără acordarea autorizațiilor și asistenței necesare de către autoritățile statului la nivelul adecvat .
Curtea consideră ca fiind stabilit, dincolo de orice îndoială rezonabilă, că:
a) România a cunoscut natura și scopul activităților CIA de pe teritoriul său la momentul
faptelor;
b) România a cooperat la pregătirea și desfășurarea operațiunilor CIA de predare, detenție
secretă și interogare pe teritoriul țării prin încheierea unui acord cu CIA pentru găzduirea
Centrului de detenție Black, permițând CIA să folosească spațiul aerian și aeroporturile țării și
disimulând deplasările aeronavelor folosite pentru predări, punând la dispoziție logistică și
servicii, asigurând securitatea centrului CIA și a transportului echipelor CIA și al deținuților pe
cale rutieră;
c) Având în vedere cunoștințele sale despre caracterul și scopul activităților CIA de pe
teritoriul țării și implicarea sa în desfășurarea acelui program, România știa că, prin faptul că a
permis ca CIA să țină în detenție persoane suspectate de terorism pe teritoriul național, le
expunea pe aceste persoane unui mare risc ca acestea să fie supuse unor tratamente contrare
Convenției.
Din art. 1 din Convenție reiese că statele contractante trebuie să răspundă pentru orice încălcare a drepturilor și libertăților protejate de Convenție comisă împotriva persoanelor aflate sub „jurisdicția” lor. § 592.
Exercitarea jurisdicției este o condiție necesară pentru ca un stat contractant să poată fi tras la răspundere pentru acte sau omisiuni care îi sunt imputabile și care generează o alegație privind încălcarea drepturilor și libertăților stabilite în Convenție.
Din punctul de vedere al dreptului internațional public, expresia „sub jurisdicția lor” de la art. 1 din Convenție trebuie înțeleasă ca însemnând că competența jurisdicțională a unui stat este în principal teritorială, dar și că jurisdicția este prezumată a fi exercitată în mod obișnuit pe întreg teritoriul statului
În sensul Convenției, singurul aspect relevant este răspunderea internațională a statului, indiferent de autoritatea națională căreia îi este atribuită încălcarea Convenției în sistemul intern
Statul pârât trebuie să fie considerat responsabil în temeiul Convenției pentru faptele internaționale ilicite săvârșite de funcționari străini pe teritoriul său cu consimțământul tacit și complicitatea autorităților sale§ 594
Statul pârât trebuie considerat responsabil în temeiul Convenției pentru actele efectuate de funcționari străini pe teritoriul său cu acordul sau conivența autorităților sale.
Decizia unui stat de a îndepărta o persoană – și, a fortiori, îndepărtarea propriu-zisă – poate ridica o problemă în temeiul art. 3 în cazul în care există motive serioase și întemeiate pentru a crede că persoana respectivă, odată transferată, riscă realmente ca în țara de destinație să fie supusă unui tratament contrar articolului menționat§ 595.
În cazul în care s-a stabilit că statul de trimitere a știut, sau ar fi trebuit să știe, la vremea
respectivă, că o persoană îndepărtată de pe teritoriul său era supusă unei „predări extraordinare”, cu alte cuvinte, „unui transfer extrajudiciar de persoane dintr-o jurisdicție în alta sau dintr-un stat în altul, în scopul detenției și interogării în afara sistemului juridic obișnuit, unde exista un risc real de tortură ori tratamente crude, inumane sau degradante”, probabilitatea încălcării art. 3 este foarte mare și trebuie considerată ca fiind inerentă transferului
Un stat contractant ar încălca art. 5 din Convenție dacă ar îndepărta un reclamant,
sau ar permite îndepărtarea acestuia, într-un stat în care el sau ea ar risca în mod real o încălcare
flagrantă a acestui articol
Acest risc este inerent în cazul în care un reclamant a fost supus unei „predări
extraordinare”, care implică o detenție „în afara sistemului juridic obișnuit” și care, „prin
eludarea deliberată a garanțiilor prevăzute de lege, este o anatemă pentru statul de drept și
valorile protejate de Convenție”
Se aplică principii similare în cauzele în care există motive serioase și întemeiate pentru a se considera că, dacă ar fi îndepărtat dintr-un stat contractant, un reclamant ar fi expus unui risc real de a suferi o denegare flagrantă de dreptate sau condamnat la pedeapsa capitală § 597.
Deși stabilirea răspunderii statului gazdă implică, inevitabil, o evaluare a condițiilor din statul de destinație în raport cu standardele prevăzute de Convenție, nu se pune problema adjudecării sau stabilirii răspunderii statului de destinație, în raport fie cu dreptul internațional general, fie cu Convenția sau altminteri.
În măsura în care orice răspundere în temeiul Convenției este sau poate fi angajată, se
consideră răspundere angajată în cazul statului contractant gazdă ca urmare a luării unei măsuri
cu consecința directă că o persoană este expusă unor rele tratamente sau altor încălcări interzise
de Convenție .
Guvernul, deși a negat că faptele invocate de reclamant au avut loc în România, a acceptat faptul că România ar putea fi responsabilă, în temeiul Convenției, în cazul în care a permis cu bună știință ca teritoriul său să fie folosit de un alt stat pentru activități care implicau încălcări ale drepturilor omului și în cazul în care, având în vedere cunoașterea de către public a programului DMI al CIA, autoritățile au înțeles că zborurile care se efectuau pe teritoriul României erau folosite pentru operațiuni de predare ale CIA și că CIA opera un centru de detenție secretă în țară § 600.
Curtea a stabilit cu certitudine și dincolo de orice îndoială rezonabilă că România a găzduit Centrul de detenție Black al CIA, de la 22 septembrie 2003 până la 5 noiembrie 2005; că reclamantul a fost deținut în secret în acel loc între 12 aprilie 2004 și 6 octombrie 2005 sau, cel mai târziu, până la 5 noiembrie 2005; că România avea cunoștință de natura și scopurile activităților CIA în țară și a cooperat la executarea programului DMI; și că România știa că, permițând CIA să priveze de libertate, pe teritoriul său, persoane suspectate de terorism, le expunea unui risc major de tratamente contrare Convenției .
Raportorul Special al ONU pentru promovarea și protecția drepturilor omului și a libertăților fundamentale în procesul de combatere a terorismului, subliniind faptul că dreptul victimei la aflarea adevărului a fost recunoscut în mod expres într-o serie de instrumente internaționale negociate sub auspiciile Organizației Națiunilor Unite, a susținut că dreptul internațional protejează în prezent dreptul legal al victimei, rudelor acesteia și al publicului larg să caute și să obțină toate informațiile relevante privind comiterea pretinsei încălcări, inclusiv starea și locația victimei și, după caz, procesul prin care pretinsa încălcare a fost autorizată oficial. De asemenea, include dreptul victimei la un remediu adecvat (în raport cu care aflarea adevărului reprezintă o parte indispensabilă). Plata unei compensații pecuniare fără dezvăluirea publică completă a adevărului nu este suficientă pentru executarea acestei obligații § 625.
Dreptul internațional impune obligații corespunzătoare statelor, care ar putea fi reunite în mod convenabil sub rubrica principiului răspunderii în dreptul internațional . Acesta impune sarcini specifice pentru toate cele trei puteri ale statului. Organele de supraveghere ale puterilor executivă, judecătorească și legislativă, precum și organismele independente cărora li s-a încredințat responsabilitatea oficială de a controla aspecte în materie de informații și/sau conducerea agențiilor de informații și de aplicare a legii, suportă fiecare o parte din responsabilitatea statului de a garanta exercitarea dreptului la adevăr și principiul răspunderii.
În cazul în care s-a susținut în mod plauzibil că funcționari publici au comis (sau au fost complici la comiterea unor) încălcări grave sau sistemice ale drepturilor omului, autoritățile executive ale statului (statelor) în cauză au obligația, în temeiul dreptului internațional, să efectueze o anchetă oficială, care trebuie inițiată în mod prompt, să obțină toate probele relevante, și să fie în măsură să conducă la identificarea și, după caz, sancționarea făptuitorului (făptuitorilor) și a celor sub autoritatea cărora au fost comise încălcările. Orice deficiență pe parcursul anchetei care afectează capacitatea acesteia de a stabili identitatea persoanelor responsabile riscă să contravină cerințelor legale § 627.
Organele de urmărire penală au obligația de a permite victimelor sau (în caz de deces) rudelor acestora accesul efectiv la procesul de investigare, respectându-le dreptul de a fi informate, și de a participa, de a dezvălui toate probele și constatările relevante pentru victime (sub rezerva limitărilor de securitate națională legitime care sunt considerate a fi strict necesare de către o instanță independentă și imparțială judiciară sau o instanță cvasi-judiciară); și să protejeze integritatea fizică și morală a victimelor și a martorilor împotriva represaliilor și amenințărilor.
Pentru a îndeplini cerințele de drept internațional, un astfel de organism de investigație
trebuie să fie cu adevărat independent față de oficialii implicați în încălcări. Acest lucru implică nu numai lipsa unei legături ierarhice sau instituționale, ci și o independență de ordin practic§ 628.
În El-Masri, Curtea a recunoscut existența dreptului la adevăr (ca atare) pentru prima dată în jurisprudența sa, tratându-l ca pe un aspect al obligației adjectivale a statului, în temeiul art. 3 din Convenție, de a efectua o anchetă oficială cu privire la acuzațiile de tortură.
Experiența acumulată în ultimii 10 ani a arătat, însă, că existau diverse mijloace prin care dreptul la adevăr și principiul răspunderii puteau fi și chiar au fost zădărnicite, perpetuând astfel impunitatea efectivă a funcționarilor publici implicați în aceste infracțiuni. Acestea includeau acordarea de imunități de facto sau de jure; distrugerea oficială a probelor relevante;
obstrucționarea de către executiv (sau ingerința în) a anchetelor independente privind practicile
din trecut; impunerea de către executiv a unor solicitări nejustificate de secretizare din motive de securitate națională sau menținerea unor bune relații externe; eliminarea sau întârzierea
publicării rapoartelor anchetatorilor independenți ale căror rezultate ar putea expune fapte
reprobabile oficiale anterioare controlului public; inerția executivului motivată de dorința de a
„trage o linie” în trecut; invocarea mai mult sau mai puțin indirectă a protecției ca urmare a
„ordinelor de sus”, în pofida interzicerii acestora în temeiul dreptului cutumiar și al tratatelor
internaționale relevante; deferența judiciară excesivă față de executiv în privința aspectelor
legate de securitatea națională sau păstrarea unor bune relații externe, cu efectul de a exclude
dreptul de acces la o instanță, sau de a limita nejustificat expunerea faptelor, deseori pe baza unui raționament legal extrem de dubios.
APADOR-CH a susținut că atât ancheta parlamentară, cât și ancheta penală în România au fost inadecvate în sensul art. 3 din Convenție. § 630.
În ceea ce privește ancheta parlamentară, a subliniat că nu a reușit să demonstreze că a fost menită să descopere adevărul în legătură cu acuzațiile privind aterizările zborurilor în
vederea predării și existența unui centru de detenție secret al CIA în România. În primul rând,
Senatul a declarat în mod clar că nu a fost parte a mandatului său să analizeze motivul pentru
care zborurile despre care s-a dovedit ulterior că au fost folosite de CIA au aterizat în România,
deși mandatul său era acela de a investiga astfel de zboruri. În al doilea rând, procedura adoptată
de Comisia de anchetă a Senatului României[14] a fost lipsită de transparență. În special, anexele la raportul Senatului României din 2007 nu au fost niciodată declasificate, și nici nu a existat
intenția să fie făcute publice.
În ceea ce privește ancheta penală, APADOR-CH a susținut că ar fi trebuit mai degrabă să fie inițiată imediat după ce au apărut acuzațiile despre un centru de detenție secret al CIA în România decât să fie condiționată de formularea unei plângeri penale de către victimă.
Părțile contractante au obligația de a investiga orice informații credibile care dezvăluie probe ale încălcărilor drepturilor din Convenție. Orice anchetă de acest tip trebuie să fie promptă, aprofundată, independentă în drept și în practică, să permită participarea victimei și să fie „în măsură să conducă la identificarea și pedepsirea persoanelor responsabile” § 633.
În acest context, intervenienții subliniază, de asemenea, că este important ca aceste anchete să fie inițiate mai degrabă ex officio decât să se bazeze pe plângeri penale depusă de victime sau de rudele acestora.
În argumentele AC/CIJ, obligația de a efectua o anchetă, care incumbă statelor, este deosebit de importantă în cazurile de predări sau dispariții forțate, în care autoritățile statului ar putea fi implicate în încălcări ale drepturilor omului.
În cauzele care implică predarea, o persoană experimentează, de regulă, încălcări continue ale drepturilor sale în afara jurisdicției statului în care a fost inițial reținută. Totuși, acest fapt nu exonerează părțile contractante de obligația lor de a investiga informații credibile care dezvăluie probe ale implicării în predări.
În cazul unor astfel de transferuri ilegale, precum și al torturii și disparițiilor forțate, atunci când actele sau omisiunile unei părți contractante au o legătură de cauzalitate directă cu sau au făcut parte din operațiunea de predare care a implicat o încălcare continuă a drepturilor din Convenție, care a avut loc parțial pe teritoriul acesteia și parțial în altă parte, statul avea obligația nu numai de a preveni, ci și de a lua măsuri de remediere și de investigare astfel cum era posibil, pentru a investiga și a remedia încălcarea continuă a drepturilor din Convenție.
Dreptul la o anchetă eficientă și dreptul la o cale de atac efectivă în temeiul, printre altele, art. 3 și 5 interpretate coroborat cu art. 13, impuneau dezvăluirea adevărului cu privire la încălcările drepturilor din Convenție comise în contextul programelor de predare și detenție secretă. Aceasta se impunea nu doar din cauza amplorii și gravității încălcărilor drepturilor omului în cauză, ci și, de asemenea, mai ales din cauza impunității pe scară largă acordate acestor practici, și eliminării informațiilor despre acestea, care au persistat în mai multe jurisdicții naționale. § 635.
În cazul în care predările sau detențiile secrete au avut loc cu colaborarea părților contractante, sau cu încălcarea obligațiilor pozitive ale statelor membre de prevenire, obligațiile
acestor state, în temeiul Convenției, de a investiga și de a oferi remedii impuneau ca acestea să ia toate măsurile rezonabile pe care le aveau la dispoziție pentru a dezvălui victimelor, familiilor lor și societății în ansamblul său informații despre încălcările drepturilor omului pe care victimele respective le-au suferit în contextul operațiunilor de combatere a terorismului.
În cazul în care o persoană formulează o plângere întemeiată conform căreia a suferit un tratament contrar art. 3 în timp ce se afla sub controlul unor agenți ai statului pârât sau, în mod similar, ca urmare a faptelor săvârșite de funcționari străini cu consimțământul tacit sau complicitatea statului respectiv, articolul menționat, coroborat cu obligația generală a statelor contractante în temeiul art. 1 din Convenție, prin care se recunosc „oricărei persoane aflate sub jurisdicția lor drepturile și libertățile definite în titlul I al prezentei convenții ” impune în mod indirect efectuarea unei anchete oficiale efective. Această anchetă trebuie să fie în măsură să conducă la identificarea și – după caz – pedepsirea persoanelor responsabile. Altminteri, interdicția legală generală a torturii și a tratamentelor și pedepselor inumane ori degradante ar fi lipsită de efect în practică, în pofida importanței ei fundamentale, și ar fi posibil ca în unele cazuri agenții statului să abuzeze de drepturile celor aflați sub controlul lor în condiții de impunitate virtuală.
Având în vedere obligația generală care îi revine statului în temeiul art. 1 din Convenție, de a „recun[oaște] oricărei persoane aflate sub jurisdicția [sa] drepturile și libertățile definite în (…) Convenție”, dispozițiile art. 2 și 3 necesită, implicit, desfășurarea unei forme de anchetă oficială efectivă, atât în cazul în care recurgerea la forță, în special de către agenți ai statului, a cauzat decesul unei persoane, cât și în cazul în care persoana în cauză susține în mod credibil că a suferit, în special din partea poliției sau a altor autorități similare ale statului, un tratament contrar art. 3 ; Mocanu și alții împotriva României (MC), nr.10865/09 și alte două cereri, § 317
Ancheta privind acuzațiile grave de rele tratamente trebuie să fie promptă și aprofundată. Aceasta înseamnă că autoritățile trebuie să acționeze din oficiu odată ce problema le este adusă la cunoștință și trebuie să facă mereu o încercare serioasă de a afla ce s-a întâmplat și nu ar trebui să se bazeze pe concluzii pripite sau neîntemeiate pentru finalizarea anchetei sau pentru a le folosi ca temei pentru deciziile lor. Acestea trebuie să ia toate măsurile rezonabile de care dispun pentru a obține probele referitoare la incident, inclusiv, între altele, declarații ale martorilor oculari și probe medico-legale. Orice nereguli în cadrul anchetei care afectează posibilitatea de a stabili cauza vătămării sau de a identifica persoanele responsabile riscă să contravină acestei norme. § 639.
Ancheta ar trebui să fie independentă de puterea executivă. Independența anchetei implică nu doar lipsa oricărei legături ierarhice sau instituționale, ci și o independență în sens practic. Mai mult, victima ar trebui să aibă posibilitatea de a participa efectiv la anchetă într-un fel sau altul.
Chiar dacă există un puternic interes public în menținerea secretului surselor de
informare sau al probelor, mai ales în cauzele care au ca obiect combaterea terorismului, este
esențial ca informațiile despre acuzații și probe să fie dezvăluite cât de mult posibil părților la
procedură, fără a compromite securitatea națională. În cazul în care nu este posibilă dezvăluirea
completă, problemele rezultate de aici ar trebui să fie contrabalansate de așa natură încât o parte
să-și poată apăra efectiv interesele
De asemenea, în cazul în care ancheta implică acuzații privind încălcări grave ale drepturilor omului, dreptul la adevăr cu privire la circumstanțele relevante ale cauzei nu aparține exclusiv victimei infracțiunii sau familiei sale, ci și victimelor unor încălcări similare și publicului larg, care au dreptul să știe ce s-a întâmplat.
Un răspuns adecvat din partea autorităților constând în anchetarea acuzațiilor privind încălcări grave ale drepturilor omului poate fi considerat în general ca fiind esențial pentru a menține încrederea publicului în respectarea statului de drept și pentru a preveni orice aparentă
impunitate, orice aparentă coluziune sau toleranță față de acțiuni contrare legii. Din aceleași
motive, trebuie să existe un element suficient de control public în ceea ce privește ancheta sau
rezultatele acesteia pentru a garanta asumarea răspunderii în practică, dar și în teorie
Curtea ia act de faptul că guvernul pârât a susținut că atât ancheta parlamentară
desfășurată de Senatul României, cât și anchetele penale începute de organele de urmărire penală au fost prompte, aprofundate, independente și efective, astfel cum impune art. 3 din Convenție .
Constată că aceste două anchete au fost separate de un interval de câțiva ani.
Ancheta Senatului României a fost inițiată la sfârșitul lui decembrie 2005, după apelul
Președintelui APCE din 24 noiembrie 2005, care solicita Parlamentului României să ancheteze
acuzațiile privind operațiunile CIA de predare extraordinară în Europa și dezvăluirile The
Washington Post din 2 noiembrie 2005 și declarația HRW din 2005, datată 6 noiembrie 2005,
aceasta din urmă nominalizând România drept una dintre țările europene despre care se presupunea că ar găzdui centre de detenție secrete ale CIA . Ancheta penală, inițiată în urma plângerii penale a reclamantului, a început după aproximativ 6 ani și 8 luni, la sfârșitul lui iulie 2012 .
Având în vedere că ancheta parlamentară a început după mai puțin de trei săptămâni de la dezvăluirile care sugerau că CIA opera un centru de detenție secret în România, nu se poate afirma că statul pârât nu a oferit un răspuns prompt acuzațiilor publice privind posibila complicitate a României la programul DMI al CIA. În consecință, Curtea acceptă argumentul guvernului potrivit căruia reacția organismelor politice a fost rapidă, iar lucrările Comisiei de anchetă a Senatului României au înregistrat progrese destul de curând, în special având în vedere probele voluminoase colectate și analizate, precum și misiunile de stabilire a faptelor efectuate . Activitățile au fost efectuate în termen de un an, din ianuarie 2006 până în ianuarie 2007, iar termenul-limită pentru raportul final a fost stabilit pentru începutul lui martie 2007 . Raportul Senatului României din 2007 a fost publicat la începutul lui mai 2008, deși anexele acestuia au rămas clasificate, ceea ce, din punctul de vedere al reclamantului și al APADOR-CH, demonstra lipsa de transparență a procedurii parlamentare § 643.
Curtea nu consideră necesar să stabilească dacă și, în caz afirmativ, în ce măsură
restricțiile privind accesul publicului la anexe au avut impact asupra caracterului adecvat al
anchetei Senatului României. Pentru motivarea Curții, întrebarea centrală este dacă ancheta a
fost în măsură „să conducă la identificarea și pedepsirea persoanelor responsabile”, ceea ce
reprezintă un element indispensabil al unei „anchete efective” în sensul art. 3 .
Curtea a luat în considerare argumentele reclamantului cu privire la acest aspect . . De asemenea, a avut în vedere termenii de referință din ancheta Senatului României, care au fost definiți drept „investigarea afirmațiilor cu privire la existența unor centre de detenție ale CIA sau a unor zboruri ale avioanelor închiriate de CIA pe teritoriul României”
Acești termeni de referință au fost în continuare extinși pentru a include anumite incidente, de exemplu accidentul suferit de avionul N478GS în momentul aterizării la București, la 6 decembrie 2004 . Ancheta s-a axat pe opt întrebări principale cu privire la existența unui centru de detenție secret al CIA în România, transferul ilegal de deținuți, aeronave suspecte și posibila participare a autorităților române la schema CIA. Răspunsul a fost unul negativ în concluziile raportului Senatului României din 2007, cu excepția întrebării referitoare la necesitatea unei anchete parlamentare . Niciuna dintre aceste întrebări nu privea stabilirea posibilei responsabilități a funcționarilor statului în cazului complicității acestora la schema CIA, iar ancheta nu avea drept scop să asigure, chiar și în termeni generali, tragerea la răspundere a celor care ar fi putut fi implicați în executarea presupuselor operațiuni CIA în țară. În plus, după cum se poate observa din scrisoarea președintelui Senatului României către APADOR-CH din 13 octombrie 2008, ancheta s-a limitat strict la aspectele prezentate în termenii de referință și nu a colectat informații despre scopul zborurilor în cauză .
Activitatea de investigare a Comisiei de anchetă a Senatului României s-a suprapus cu anchetele internaționale desfășurate în 2006-2007 de APCE și Parlamentul European § 645.
. Prin urmare, se poate presupune în mod rezonabil că toate organismele care lucrau simultan la anchetă au avut la dispoziție probe similare. De exemplu, astfel cum s-a menționat mai sus, lista celor 21 de zboruri suspecte din anexa declasificată la Raportul Senatului României din 2007 includea aeronavele identificate în Raportul Fava ca efectuând misiuni de predare
Cu toate acestea, spre deosebire de concluziile Senatului României care respingeau categoric orice posibilitate a existenței unui centru de detenție al CIA care să fi operat în România sau ca zborurile în cauză să fi fost folosite pentru predări extraordinare, constatările Raportului Marty din 2006 și ale Raportului Fava au evidențiat o serie de elemente care justificau cel puțin o puternică suspiciune că un astfel de centru de detenție a existat în România în perioada 2003-2005 și au identificat în mod cert anumite aeronave care au făcut escală în România drept aeronave folosite pentru predări . Rezoluția PE din 2007 a numit în mod expres, deși cu regret, concluziile Raportului Senatului României din 2007 drept „premature și superficiale” .
Domnul Fava, în cursul ședinței de stabilire a faptelor, a susținut, în ceea ce privește activitatea Senatului României, că „s-a decis să nu se verifice toate faptele și nici să se audieze toate persoanele care ar fi putut oferi elemente suplimentare”, de exemplu, organizații
neguvernamentale, personalul aeroportuar sau jurnaliști.
Măsurile luate de Parlamentul României nu pot fi considerate drept un răspuns suficient și adecvat la acuzațiile grave privind implicarea României în Programul DMI al CIA – o schemă care, în lumina cunoștințelor publicului a implicat detenție nedezvăluită, tortură și rele tratamente aplicate persoanelor suspecte de terorism. § 646.
Este de competența Curții să stabilească dacă ancheta penală ulterioară a îndeplinit cerințele art. 3.
Procedurile au început la sfârșitul lui iulie 2012, ceea ce a însemnat la aproximativ 6 ani și 8 luni după dezvăluirile publice care indicau posibila complicitate a României la operațiunile CIA de predare extraordinară și detenție secretă, și la mai mult de 5 ani de la finalizarea anchetei parlamentare. Guvernul a explicat că, în lumina concluziilor Raportului Senatului României din 2007, autoritățile nu au avut niciun motiv de drept sau de fapt pentru a efectua din oficiu o anchetă penală asupra acelorași chestiuni. Cu toate acestea, în urma plângerii reclamantului, parchetul a deschis cu promptitudine o anchetă
Curtea nu împărtășește punctul de vedere al guvernului. Dimpotrivă, consideră că natura extrem de gravă a acuzațiilor de încălcări ale drepturilor omului comise în timpul funcționării Programului DMI și indiciile despre complicitatea României la activitățile CIA care apăruseră la începutul lui noiembrie 2005, coroborate cu constatările ulterioare în ceea ce privește posibilul rol al României în programul menționat în Raportul Fava și în Raportul Marty din 2006, impuneau ca autoritățile să acționeze din proprie inițiativă de îndată, fără să aștepte ca o victimă să aducă problema în atenția lor § 648.
În conformitate cu art. 221 din vechiul C. pr. pen., astfel cum era aplicabil la momentul faptelor, organele de urmărire penală aveau datoria să ia măsuri din oficiu în cazul în care ar fi descoperit că a fost comisă o infracțiune . Declarația HRW din 2005[15] făcea referire în mod explicit la „activități extrem de grave”, „detenție incommunicado”, „tortură” (descriind tehnica de interoga . În fața unor acuzații publice despre activități infracționale atât de grave care au fost comise pe teritoriul României, acuzații care, având în vedere publicitatea la nivel mondial, nu puteau să fi trecut nepercepute, organele de urmărire penală aveau obligația de a iniția de îndată o anchetă în această privință, în pofida concluziilor anchetei parlamentare .
În pofida acestei obligații și în pofida noilor dezvăluiri și a notorietății operațiunilor de predare extraordinară ale CIA – a se menționa doar publicarea a numeroase materiale declasificate ale CIA în perioada 2009-2010 – autoritățile au rămas pasive de la finalizarea Raportului Senatului României din 2007, din martie 2007 până la 20 iulie 2012, dată la care a fost înregistrată plângerea penală a reclamantului . Având în vedere gravitatea excepțională și plauzibilitatea alegațiilor, această întârziere trebuie considerată excesivă . Faptul că plângerea penală a reclamantului a fost depusă la mai mult de șase ani de la închiderea Centrului de detenție Black din România nu este decisiv și nu modifică concluzia Curții potrivit căreia autoritățile poartă responsabilitatea deplină pentru întârzierea semnificativă în investigarea chestiunii. Informațiile despre grave încălcări ale art. 3, posibil produse în România în perioada 2003-2005, care le fuseseră aduse la cunoștință încă din noiembrie 2005, au dat naștere ipso facto obligației de a efectua o anchetă efectivă . § 650.
Întârzierea majoră de începere a urmăririi penale a diminuat cel mai probabil perspectivele de eficacitate ale acesteia. Din cauza trecerii timpului, perioadele de păstrare a anumitor date expirase deja între 2008 și 2010. Ca urmare, importante date aeronautice au fost deja șterse din evidențele ținute de autoritățile române .
Deși nu se poate spune cu certitudine ce s-ar fi întâmplat dacă nu ar fi existat întârzierea
culpabilă din partea autorităților, inacțiunea autorităților poate fi văzută ca un factor de natură să afecteze în mod negativ procesul de strângere a probelor. Este perfect posibil ca mai multe
probe să fi fost obținute la scurt timp după închiderea Centrului de detenție Black din România
dacă organele de urmărire penală, cu întreaga lor gamă de competențe disponibile în temeiul
dreptului penal – competențe care sunt, prin definiție, mai puternice și mai eficiente decât cele
de care beneficiază organele parlamentare de anchetă – ar fi decis să acționeze cu promptitudine.
În ceea ce privește activitatea procedurală desfășurată de parchet începând cu mai-iulie 2012, guvernul a susținut că nu a existat nicio amânare nejustificată și că ancheta a progresat rapid, ținând seama de excepționala complexitate a cauzei și atitudinea autorităților americane, care nu au răspuns solicitărilor de asistență juridică. Guvernul a adăugat că a fost urmată o serie de pași procedurali importanți, cum ar fi strângerea de probe de la un număr considerabil de martori și obținerea de informații despre pretinsa existență a unui centru de detenție secret al CIA și despre zboruri suspecte de la diferite ministere guvernamentale, autorități de stat, societăți de drept privat și aeroporturi . a susținut că cauza a rămas la un nivel inactiv în ultimii 2 ani și că, începând din 2013-2014, nu a fost realizat niciun progres semnificativ, cu excepția luării declarațiilor din partea a doi martori. Acesta a susținut, de asemenea, că autoritățile nu l-au informat pe avocatul său despre măsurile luate și că, prin faptul că nu au dezvăluit publicului cel puțin unele elemente, cum ar fi termenii de referință ai anchetei, nu au asigurat controlul public al procedurilor . § 652.
Curtea nu subestimează dificultățile cu care s-au confruntat procurorii români în cadrul anchetei, care a implicat o schemă complexă, secretă de predări și detenție cu ramificații
internaționale, materialul voluminos din diverse surse, inclusiv documente clasificate și, nu în
cele din urmă, probleme legate de securitatea națională și cooperarea între autoritățile române și serviciile de informații din SUA. Cu toate acestea, trecerea timpului între evenimente și instituirea procedurilor trebuie să fi afectat în mod inevitabil capacitatea autorităților de a stabili toate circumstanțele relevante și să fi agravat problemele legate de strângerea probelor. Procedurile, care sunt pendinte de peste șase ani, se pare că sunt încă îndreptate împotriva unor persoane rămase necunoscute și până în prezent nu au fost identificate persoane particulare care să poarte responsabilitatea pentru rolul României în cadrul Programului DMI. Nici nu pare – și nici nu a fost invocat acest aspect de către guvern – ca vreo informație despre anchetă sau despre desfășurarea acesteia să fi fost făcută publică .
Tragerea la răspundere în mod corespunzător a persoanelor responsabile pentru că ar permis CIA să opereze Centrul de detenție Black pe teritoriul României ar contribui la menținerea încrederii în respectarea statului de drept de către instituțiile statului român. Reclamantul și publicul au dreptul să cunoască adevărul despre împrejurările în care au avut loc operațiunile de predare extraordinară și detenție secretă în România și să afle ce s-a întâmplat la momentul faptelor. O victimă, precum reclamantul în prezenta cauză, care a făcut o afirmație credibilă că a fost supusă la rele tratamente, cu încălcarea art. 3 din Convenție, are dreptul să obțină o redare corectă a suferințelor la care a fost supusă și a rolului persoanelor responsabile pentru calvarul său .
Curtea a subliniat importanța dreptului victimelor și a celor în drept de a cunoaște adevărul cu privire la circumstanțele evenimentelor ce implică încălcarea masivă a drepturilor undamentale cum este dreptul la viață, ce implică dreptul la o anchetă judiciară efectivă și eventualul drept la reparație. Curtea nu poate accepta ca o anchetă să fie efectivă în cazul în care se termină prin efectul prescripției răspunderii penale, în vreme ce înseși autoritățile au rămas inactive. Asociația „21 decembrie 1989” și alții împotriva României, nr. 33810/07 și 18817/08, § 144, 24 mai 2011;
Acest drept i-a fost refuzat până în prezent reclamantului.
Importanța și gravitatea problemelor în cauză necesită un control public deosebit de intens în privința anchetei. Publicul român are interesul legitim de a fi informat despre procedurile penale și rezultatele acestora. Prin urmare, autorităților naționale le revine sarcina să se asigure că, fără a compromite securitatea națională, se menține un nivel suficient al controlului public în ceea ce privește ancheta
Atunci când în anchetă sunt implicate acuzații de încălcări grave ale drepturilor omului, dreptul la adevăr cu privire la circumstanțele relevante ale cazului nu aparține doar victimei infracțiunii și familiei acesteia, ci și altor victime ale încălcări similare și publicul larg, care are dreptul de a ști ce s-a întâmplat.
Un răspuns adecvat din partea autorităților în investigarea acuzațiilor de încălcări grave ale drepturilor omului poate fi, în general, considerat esențial pentru menținerea încrederii publicului în respectarea statului de drept și pentru prevenirea oricărei aparențe de impunitate, coluziune sau toleranță față de actele ilegale. Din aceleași motive, trebuie să existe un element suficient de control public al investigației sau al rezultatelor acesteia pentru a asigura responsabilitatea în practică, precum și în teorie. Husayn (Abu Zubaydah) împotriva Poloniei, § 489].
Având în vedere caracterul inadecvat al anchetei parlamentare și deficiențele din cadrul anchetei penale, România nu a reușit să respecte cerințele unei anchete care să fie „promptă”, „aprofundată” și „efectivă” în sensul art. 3 din Convenție.
În consecință, Curtea respinge excepția preliminară ridicată de guvern privind neepuizarea
căilor de atac interne și nerespectarea termenului de șase luni și constată că a fost încălcat art. 3 din Convenție sub aspectul său procedural.
Art. 3 din Convenție consacră una dintre cele mai importante valori ale societăților
democratice. Spre deosebire de majoritatea clauzelor normative ale Convenției, art. 3 nu stabilește excepții și nicio derogare de la acesta nu este permisă în temeiul art. 15 § 2, nici măcar în caz de război sau în cazul altui pericol public ce amenință viața națiunii
Articolul 3 din Convenție consacră una dintre valorile fundamentale ale unei societăți democratice. Spre deosebire de majoritatea clauzelor fundamentale ale Convenției, articolul 3 nu prevede excepții și nu este permisă nicio derogare în conformitate cu articolul 15 § 2, chiar în cazul unui pericol public care amenință viața națiunii
Chiar și în cele mai dificile circumstanțe, cum ar fi lupta împotriva terorismului și a crimei organizate, Convenția interzice în termeni absoluți tortura și pedepsele sau tratamentele inumane sau degradante. Spre deosebire de majoritatea clauzelor de fond ale Convenției și ale Protocoalelor nr. 1 și 4, articolul 3 nu prevede excepții și nicio derogare de la aceasta nu este permisă în temeiul articolului 15 § 2 chiar și în cazul unei urgențe publice care amenință viața națiune. Curtea a confirmat că, chiar și în cele mai dificile circumstanțe, precum lupta împotriva terorismului și a crimei organizate, Convenția interzice în mod absolut tortura și tratamentele sau pedepsele inumane sau degradante, indiferent de comportamentul persoanei în cauză
Chiar și în cele mai dificile circumstanțe, precum combaterea terorismului sau a criminalității
organizate, Convenția interzice în termeni categorici tortura, precum și tratamentele și pedepsele
inumane ori degradante, indiferent de comportamentul persoanei în cauză Husayn (Abu Zubaydah) împotriva Poloniei, § 499
Pentru a intra sub incidența art. 3 din Convenție, relele tratamente trebuie să atingă un nivel minim de gravitate. Evaluarea acestui nivel minim depinde de toate circumstanțele cauzei, precum durata tratamentului, efectele fizice sau psihice ale acestuia și, în anumite cazuri, sexul, vârsta și starea de sănătate a victimei Alți factori includ scopul în care au fost aplicate tratamentele, precum și intenția sau motivația din spatele acestora .
Tratamentul este „inuman” deoarece, între altele, acesta a fost premeditat, a fost aplicat ore întregi fără întrerupere și a cauzat fie o vătămare corporală concretă, fie o intensă suferință fizică și mintală, dar și ca „degradant” deoarece a fost de natură să provoace victimelor sentimente de teamă, chin și inferioritate în măsură să le umilească și înjosească § 666.
Pentru a stabili dacă anumite forme de rele tratamente pot fi clasificate drept tortură, Curtea trebuie să țină seama de diferențierea făcută la art. 3 din Convenție între noțiunea de tortură și cea de tratament inuman sau degradant. Această diferențiere pare să fi fost consacrată în Convenție cu intenția ca stigmatul deosebit al „torturii” să se aplice numai tratamentelor
inumane intenționate care provoacă suferințe foarte grave și crude. Pe lângă gravitatea tratamentului aplicat, există elementul intenției, așa cum este recunoscut în Convenția Organizației Națiunilor Unite împotriva torturii și altor pedepse ori tratamente cu cruzime, inumane sau degradante[16], care a intrat în vigoare la 26 iunie 1987, și care definește tortura ca însemnând orice act prin care se provoacă unei persoane, cu intenție, o durere sau suferințe puternice cu scopul, între altele, de a obține informații, de a o pedepsi sau de a o intimida[17] (art. 1 din Convenția Națiunilor Unite)
Potrivit art. 16 C. pen. român , (3) Fapta este săvârșită cu intenție când făptuitorul: a)prevede rezultatul faptei sale, urmărind producerea lui prin săvârșirea acelei fapte; și b)prevede rezultatul faptei sale și, deși nu-l urmărește, acceptă posibilitatea producerii lui. (5)Există intenție depășită când fapta constând într-o acțiune sau inacțiune intenționată produce un rezultat mai grav, care se datorează culpei făptuitorului. (6)Fapta constând într-o acțiune sau inacțiune constituie infracțiune când este săvârșită cu intenție. Fapta funcționarului public care îndeplinește o funcție ce implică exercițiul autorității de stat sau a altei persoane care acționează la instigarea sau cu consimțământul expres ori tacit al acestuia de a provoca unei persoane puternice suferințe fizice ori psihice: în scopul obținerii de la această persoană sau de la o terță persoană informații sau declarații; în scopul pedepsirii ei pentru un act pe care aceasta sau o terță persoană l-a comis ori este bănuită că l-a comis; în scopul de a o intimida sau de a face presiuni asupra ei ori de a intimida sau a face presiuni asupra unei terțe persoane; pe un motiv bazat pe orice formă de discriminare, se pedepsește cu închisoarea de la 2 la 7 ani și interzicerea exercitării unor drepturi. Dacă fapta de a provoca unei persoane puternice suferințe fizice ori psihice a avut ca urmare o vătămare corporală, pedeapsa este închisoarea de la 3 la 10 ani și interzicerea exercitării unor drepturi. Tortura ce a avut ca urmare moartea victimei se pedepsește cu închisoarea de la 15 la 25 de ani și interzicerea exercitării unor drepturi. Tentativa la infracțiunea de tortură se pedepsește. Nicio împrejurare excepțională, oricare ar fi ea, fie că este vorba de stare de război sau de amenințări cu războiul, de instabilitate politică internă sau de orice altă stare de excepție, nu poate fi invocată pentru a justifica tortura. De asemenea, nu poate fi invocat ordinul superiorului ori al unei autorități publice. Nu constituie tortură durerea sau suferințele ce rezultă exclusiv din sancțiuni legale și care sunt inerente acestor sancțiuni sau sunt ocazionate de ele. V tortura, pedepse, tratamentele inumane sau degradante, flagrant delict, dreptul la reparație, dorin ciuncan/com
Amenințarea cu un comportament interzis de art. 3 din Convenție, cu condiția să fie suficient de reală și imediată, poate fi contrară acestei dispoziții. Astfel, a amenința o persoană cu tortura poate constitui cel puțin un tratament inuman .
Obligația statelor, în temeiul art. 1 din Convenție, de a recunoaște oricărei persoane aflate sub jurisdicția lor drepturile și libertățile definite în Convenție, în coroborare cu art. 3, impune statelor să ia măsuri destinate să garanteze că persoanele aflate sub jurisdicția lor nu sunt supuse torturii, nici tratamentelor sau pedepselor inumane ori degradante, inclusiv relelor tratamente aplicate de persoane fizice .
Răspunderea statului poate fi angajată așadar în cazul în care autoritățile nu iau măsuri rezonabile pentru a evita riscul aplicării unor rele tratamente despre care știau sau ar fi trebuit să știe
283. A recurge la detenția secretă înseamnă efectiv scoaterea deținuților în afara cadrului legal și lipsirea de sens a garanțiilor cuprinse în instrumentele internaționale, cel mai important habeas corpus. Cea mai tulburătoare consecință a detenției secrete este, după cum au subliniat mulți dintre interlocutorii experților, arbitrariul total al situației, împreună cu incertitudinea cu privire la durata detenției secrete și sentimentul că individul nu poate recăpăta controlul. a vieții sale. Husayn (Abu Zubaydah) împotriva Poloniei
502. Obligația înaltelor părți contractante, în temeiul articolului 1 din convenție de a asigura oricărei persoane aflate sub jurisdicția lor drepturile și libertățile definite în convenție, luate împreună cu articolul 3, impune statelor să ia măsuri menite să asigure că persoanele aflate sub jurisdicția lor nu sunt supuși torturii sau tratamentelor sau pedepselor inumane sau degradante, inclusiv a unor astfel de rele tratamente administrate de persoane private Husayn (Abu Zubaydah) împotriva Poloniei, § 502
Alegațiile reclamantului privind detenția sa secretă în România din 12 aprilie 2004 până la 6 octombrie 2005, sau cel târziu la 5 noiembrie 2005 și transferul său din România într-o altă locație neagră a CIA la una din ultimele date menționate au fost probate în fața Curții și că faptele respective sunt stabilite dincolo de orice îndoială rezonabilă .
În continuare trebuie să se stabilească dacă tratamentul la care a fost supus în timpul detenției
intră sub incidența art. 3 din Convenție și, în caz afirmativ, dacă și în ce măsură poate fi atribuit
statului pârât .
Nu reiese că, în Centrul de detenție Black, reclamantul a fost supus la TAI în ceea ce privește interogatoriile . Cu toate acestea, a stabilit dincolo de orice îndoială că, în cursul detenției sale în România, reclamantul a fost ținut – ca orice alt deținut al CIA – sub regimul „condițiilor standard de încarcerare” prevăzut în Orientările privind condițiile de încarcerare DCI. Acest regim includea, ca o chestiune de rutină, fixată sau previzibilă, legarea cu benzi la ochi sau acoperirea capului deținuților cu un sac, concepute pentru a-i dezorienta și pentru a-i
împiedica să cunoască locația sau amplasarea centrului de detenție, la sosirea în locație; îndepărtarea părului la sosirea în locație; detenția incommunicado (în izolare); zgomot continuu
de intensitate înaltă și variabilă emis permanent; lumină continuă, astfel încât fiecare celulă era
iluminată la aproximativ același nivel de luminozitate ca într-un birou; și utilizarea de cătușe la picioare în toate situațiile care presupuneau deplasarea și controlarea deținutului. § 669.
Condițiile izolării erau parte integrantă a schemei de interogare ale CIA și serveau acelorași scopuri ca și măsurile de interogare, și anume pentru a „disloca psihologic”, deținutul și pentru a „maximiza sentimentul de vulnerabilitate și neputință” și „a-i reduce sau elimina dorința de a rezista […] în efortul de a obține informații critice” .
Raportul Comisiei Senatului SUA din 2014 prevede că „condițiile de încarcerare a deținuților CIA erau mai dure decât ceea ce a prezentat CIA factorilor de decizie politică și altora” și le descrie ca fiind „deficitare” și „deosebit de sumbre la începutul programului” În continuare se stipulează că, în ceea ce privește condițiile de detenție din Orientările privind condițiile de încarcerare DCI din 28 ianuarie prevedeau standarde minime și impuneau doar ca centrul de detenție să fie suficient pentru a satisface „nevoile de sănătate de bază”. Aceasta, potrivit raportului, însemna, practic, că un centru de detenție în care deținuții erau ținuți încătușați în întuneric deplin și izolare, cu o găleată pentru a-și face nevoile și fără căldură în perioada lunilor de iarnă, respecta standardul menționat .
Raportul Senatului SUA din 2014 stipulează că „numeroși deținuți ai CIA care au fost supuși tehnicilor avansate de interogare ale CIA și izolării prelungite au prezentat probleme psihologice și comportamentale, între care halucinații, paranoia, insomnie și tentative de autoagresiune și automutilare” și că „numeroși psihologi au identificat lipsa contactului uman cu care s-au confruntat deținuții drept cauza problemelor psihice” . În documentele declasificate ale CIA, efectele adverse ale izolării extreme la care au fost supuși DMI au fost recunoscute ca provocând „traumă psihologică” și capabilă să altereze „capacitatea deținutului de a interacționa cu alte persoane” .
În ceea ce privește situația reclamantului în perioada de detenție în Centrul de detenție Black, Raportul Comisiei Senatului SUA din 2014 confirmă că, în mai 2004, ca urmare a faptului că a făcut greva foamei, CIA „a răspuns hrănindu-l cu forța, rectal” . De asemenea, potrivit raportului, a suferit în mod clar probleme psihologice grave care au rezultat din tratamentele care i-au fost aplicate în cursul detenției, cum ar fi „izbucnirile” în timpul interogatoriilor scurte și „starea continuă de depresie”. Acesta avea un comportament descris ca „imprevizibil”, „necooperant” și „a comis acte beligerante în mod repetat”. În iulie 2005, acesta a fost evaluat ca fiind „pe punctul de a suferi o cădere nervoasă”
Curtea nu consideră că este necesar să analizeze fiecare aspect al tratamentelor aplicate reclamantului în detenție, condițiile fizice în care s-a aflat în detenție în România, sau condițiile în care acesta a fost transferat către și din România.
Predictibilitatea regimului CIA de încarcerare și tratamentul aplicat în mod curent deținuților de mare importanță oferă motive suficiente pentru a permite Curții să concluzioneze că măsurile standard descrise mai sus au fost utilizate în ceea ce îl privește pe reclamant în România și, de asemenea, în alte locații, în urma transferului său din România, ca parte integrantă a Programului DMI
Curtea nu poate face speculații despre data, modul și combinația în care au fost folosite împotriva reclamantului tehnicile de interogare specifice „autorizate” sau „permise” în perioada 5 decembrie 2002 – 6 iunie 2003. Cu toate acestea, caracterul previzibil al procedurilor standard ale CIA și tratamentul aplicat deținuților săi constituie motive suficiente pentru a considera că aceste măsuri ar fi putut fi folosite în cazul reclamantului în timpul detenției sale în Polonia, dar și în alte locuri, ulterior transferului său din Polonia, ca parte integrantă din Programul DMI. Curtea nu consideră necesar să analizeze fiecare aspect în parte al tratamentului aplicat reclamantului în detenție sau condițiile materiale în care a fost deținut. Acest tratament trebuie caracterizat ca „tratament inuman intenționat care provoacă suferințe foarte grave și crude” în sensul art. 3 Al Nashiri împotriva Poloniei, §§ 514-515).
În cursul detenției sale în România, reclamantul a fost supus unui regim de detenție extrem de dur, inclusiv unei izolări senzoriale de lumea exterioară practic completă, și a suferit traume emoționale și psihice permanente și de anxietate, cauzate de experimentarea în trecut a torturii și a tratamentelor aplicate cu cruzime sub controlul CIA și de frica față de soarta sa pe viitor. Chiar dacă în perioada respectivă nu a fost supus la interogatorii prin utilizarea celor mai dure metode, ci a fost supus doar la „interogatorii scurte”, reclamantul – fiind anterior supus la cele mai brutale torturi, ca de exemplu tehnica simulării înecării cu apă, execuții simulate, spânzurarea cu picioarele în jos și încarcerarea prelungită într-o cutie. S-a confruntat în mod inevitabil cu teama constantă că, dacă nu reușea să se „conformeze”, tratamentele cu cruzime aplicate anterior i-ar putea fi aplicate în orice moment din nou. Astfel, art. 3 din Convenție nu se referă în mod exclusiv la inducerea unei suferințe fizice, ci și a unei suferințe psihice, care este cauzată de crearea unei stări de angoasă și de stres prin alte mijloace decât agresiunea corporală
Această stare permanentă de anxietate cauzată de o incertitudine completă cu privire la soarta lui în mâinile CIA și de o dependență totală a supraviețuirii sale de furnizarea de informații în timpul interviurilor „debriefing” trebuie să fi exacerbat semnificativ suferința sa deja foarte intensă. care decurg din aplicarea metodelor „standard” de tratament și detenție în condițiile excepțional de dure rezumate mai sus .
510. Curtea nu consideră necesar să analizeze fiecare aspect al tratamentului reclamantului în detenție sau condițiile fizice în care a fost deținut.
Curtea nu poate specula nici când, cum sau în ce combinație au fost utilizate tehnicile specifice de interogare asupra reclamantului între 5 decembrie 2002 și 22 septembrie 2003. Cu toate acestea, predictibilitatea practicilor de interogare CIA folosite asupra deținuților săi oferă suficiente motive pentru a crede că aceste practici ar fi putut fi aplicate reclamantului în timpul detenției sale în Polonia și, de asemenea, în altă parte, în urma transferului său din Polonia, ca parte integrantă a Programului HVD.
Chiar dacă, după cum s-a menționat mai sus, cel puțin în faza inițială a detenției sale în Polonia nu i s-au aplicat neapărat măsurile cele mai agresive din punct de vedere fizic, reclamantul a fost supus unui regim de detenție extrem de dur și suferințe emoționale și psihologice permanente cauzate de trecut. experiența și teama de soarta lui viitoare . Astfel, articolul 3 nu se referă exclusiv la provocarea unei dureri fizice, ci și la cea a suferinței psihice, care este cauzată de crearea unei stări de angoasă și stres prin alte mijloace decât agresiunea corporală (v El-Masri, § 202). ).
În consecință, având în vedere toate elementele tratamentului la care trebuie să fi fost supus reclamantul și efectele cumulative ale acestuia asupra sa, nu poate exista nicio îndoială că acesta trebuie să fie calificat drept „tratament inuman deliberat care provoacă suferințe foarte grave și crude”.Husayn (Abu Zubaydah) împotriva Poloniei, §§ 509-510].
În consecință, având în vedere tratamentele la care reclamantul trebuie să fi fost supus,
precum și efectele cumulative asupra acestuia, Curtea consideră că este necesar să fie calificate
drept suferințe fizice și psihice intense care intră sub incidența noțiunii „tratamente inumane” în temeiul art. 3 din Convenție .
România cunoștea natura și scopul activităților CIA de pe teritoriul său la momentul faptelor și că a cooperat în vederea pregătirii și derulării operațiunilor CIA de predare extraordinară, detenție secretă și interogare pe teritoriul României. A constatat, de asemenea, că, date fiind cunoștințele sale și implicarea în derularea programului DMI, România știa că, permițând CIA să țină în detenție pe teritoriul său persoane suspectate de acte de terorism, le expunea unui risc major de tratamente contrare Convenției § 676.
Este adevărat că, în evaluarea experților – pe care Curtea o admite – autoritățile române nu au cunoscut detalii despre ceea ce se întâmpla cu exactitate în interiorul Centrului de detenție Black și nu au fost martore la tratamentele la care erau supuși deținuții CIA. Funcționarea centrului de detenție era în întregime în mâinile și sub controlul CIA. Personalul CIA era cel care era responsabil pentru condițiile fizice ale încarcerării, interogatoriile, interogatoriile scurte, relele tratamente și torturile aplicate deținuților .
În temeiul art. 1 din Convenție, coroborat cu art. 3, România era obligată să ia măsuri destinate să garanteze că persoanele aflate sub jurisdicția sa nu sunt supuse torturii, nici tratamentelor sau pedepselor inumane ori degradante, inclusiv relelor tratamente aplicate de persoane fizice .
În pofida obligației pe care i-o impunea Convenția, România, din motive practice, a înlesnit întregul proces pentru funcționarea Programului DMI pe teritoriul său, a creat condițiile pentru desfășurarea acestuia și nu a făcut nicio încercare de a stopa desfășurarea lui. Așa cum s-a constatat anterior, având în vedere propriile cunoștințe referitoare la activitățile CIA rezultate din complicitatea României la Programul DMI, dar și în baza informațiilor accesibile publicului despre tratamentele aplicate în contextul „războiului împotriva terorismului” persoanelor suspectate de terorism aflate în custodia SUA, autoritățile – chiar dacă nu au avut văzut ori nu au participat la relele tratamente specifice și abuzurile la care a fost supus reclamantul și alți deținuți DMI – trebuie să fi fost la curent cu existența unui risc major de tratamente contrare art. 3 în centrul de detenție CIA aflat pe teritoriul României.
România, având în vedere „consimțământul tacit și complicitatea” la Programul DMI, trebuie privită ca fiind responsabilă pentru încălcarea drepturilor reclamantului în temeiul art. 3 din Convenție săvârșită pe teritoriul său
Polonia cunoștea natura și scopul activităților CIA de pe teritoriul său la vremea respectivă și că a cooperat la pregătirea și desfășurarea operațiunilor CIA de predare, detenție secretă și interogare pe teritoriul său. S-a constatat, de asemenea, că – având în vedere cunoștințele sale, precum și apariția și răspândirea informațiilor publice, despre relele tratamente și abuzurile la care au fost supuse persoanele suspectate de terorism care au fost ținute în detenție de autoritățile americane, Polonia ar fi trebuit să știe că, prin faptul că a permis ca CIA să țină în detenție aceste persoane pe teritoriul polonez, le expunea pe aceste persoane unui mare risc ca acestea să fie supuse unor tratamente contrare Convenției .
Este adevărat că, potrivit evaluării experților – pe care Curtea a acceptat-o – interogarea și, prin urmare, tortura la care a fost supus reclamantul în „locația neagră” din Stare Kiejkuty intrau exclusiv sub răspunderea CIA și că este improbabil ca funcționarii polonezi să fi fost martori sau să fi știut exact ce se întâmpla în centrul respectiv (v §§ 441-442).
Cu toate acestea, în temeiul art. 1 din Convenție, coroborat cu art. 3, Polonia era obligată să ia măsuri destinate să garanteze că persoanele aflate sub jurisdicția sa nu sunt supuse torturii, nici tratamentelor sau pedepselor inumane ori degradante, inclusiv relelor tratamente aplicate de persoane fizice (v §§ 443 și 509).
În pofida obligației pe care i-o impunea Convenția, Polonia, în practică, a înlesnit întregul proces, a creat condiții pentru desfășurarea acestuia și nu a făcut nicio încercare de a stopa desfășurarea lui. Așa cum a reținut Curtea anterior, în baza cunoașterii de către Polonia a activităților CIA rezultate din complicitatea sa la Programul DMI, dar și în baza informațiilor accesibile publicului despre tratamentele aplicate în contextul „războiului împotriva terorismului” persoanelor suspectate de terorism ținute în detenție de SUA, autoritățile – chiar dacă nu au avut martori ori nu au participat la actele specifice de rele tratamente și abuzurile la care a fost supus reclamantul – trebuie să fi fost la curent cu existența unui mare risc ca pe teritoriul Poloniei să se aplice tratamente contrare art. 3.
În consecință, „consimțământul și complicitatea” statului polonez la Programul DMI constituie un motiv pentru a-l considera răspunzător pentru încălcarea, săvârșită pe teritoriul său, a drepturilor reclamantului prevăzute la art. 3 din Convenție Al Nashiri împotriva Poloniei, § 517; și Husayn (Abu Zubaydah) împotriva Poloniei, § 512].
România era la curent cu faptul că transferul reclamantului pe teritoriul său și de aici în altă parte s-a făcut printr-o „predare extraordinară”, a se înțelege „un transfer
extrajudiciar de persoane dintr-o jurisdicție în alta sau dintr-un stat în altul, în scopul detenției și interogării în afara sistemului juridic obișnuit, unde exista un risc real de tortură ori tratamente cu cruzime, inumane sau degradante” [v El-Masri, § 221; Al Nashiri împotriva Poloniei, § 518;
În plus, Polonia era conștientă că transferul reclamantului pe și dinspre teritoriul său s-a efectuat prin intermediul „predării extraordinare”, adică „un transfer extrajudiciar de persoane dintr-o jurisdicție sau un stat în altul, în scopul de detenție și interogatoriu în afara sistemului juridic normal, unde exista un risc real de tortură sau tratament crud, inuman sau degradant”
În aceste circumstanțe, posibilitatea unei încălcări a articolului 3 a fost deosebit de puternică și ar fi trebuit considerată intrinsecă în transfer . În consecință, permițând CIA să-l transfere pe reclamant în celelalte centre secrete de detenție ale sale, autoritățile poloneze l-au expus unui risc serios previzibil de alte rele tratamente și condiții de detenție cu încălcarea articolului 3 din Convenție. Husayn (Abu Zubaydah) împotriva Poloniei, § 513].
În aceste împrejurări, posibilitatea încălcării art. 3 era foarte mare și ar fi trebuit să fie
considerată inerentă transferului . În consecință, prin faptul că au permis ca CIA să îl transfere pe reclamant din România în alt centru de detenție, autoritățile l-au expus unui risc major și previzibil de a fi supus în continuare unor rele tratamente și unor condiții de detenție contrare art. 3 din Convenție.
Prin urmare, a fost încălcat art. 3 din Convenție sub aspect material. § 679.
Art. 5 din Convenție:
Dreptul la libertate și la siguranță „1. Orice persoană are dreptul la libertate și la siguranță. Nimeni nu poate fi lipsit de libertatea sa, cu excepția următoarelor cazuri și potrivit căilor legale:
a) dacă este deținut legal pe baza condamnării pronunțate de către un tribunal competent;
b) dacă a făcut obiectul unei arestări sau al unei dețineri legale pentru nesupunerea la o hotărâre pronunțată, conform legii, de către un tribunal ori în vederea garantării executării unei obligații prevăzute de lege;
c) dacă a fost arestat sau reținut în vederea aducerii sale în fața autorității judiciare competente, atunci când există motive verosimile de a bănui că a săvârșit o infracțiune sau când există motive temeinice de a crede în necesitatea de a-l împiedica sa săvârșească o infracțiune sau să fugă după săvârșirea acesteia;
d) dacă este vorba de detenția legală a unui minor, hotărâtă pentru educația sa sub supraveghere sau despre detenția sa legală, în scopul aducerii sale în fața autorității competente;
e) dacă este vorba despre detenția legală a unei persoane susceptibile să transmită o boala contagioasă, a unui alienat, a unui alcoolic, a unui toxicoman sau a unui vagabond;
f) dacă este vorba despre arestarea sau detenția legală a unei persoane pentru a o împiedica să pătrundă în mod ilegal pe teritoriu sau împotriva căreia se află în curs o procedură de expulzare ori de extrădare.
2. Orice persoană arestată trebuie să fie informată, în termenul cel mai scurt și într-o limbă pe care o înțelege, asupra motivelor arestării sale și asupra oricărei acuzații aduse împotriva sa.
3. Orice persoană arestată sau deținută, în condițiile prevăzute de § 1 lit. c) din prezentul articol, trebuie adusă de îndată înaintea unui judecător sau a altui magistrat împuternicit prin lege cu exercitarea atribuțiilor judiciare și are dreptul de a fi judecată într-un termen rezonabil sau eliberată în cursul procedurii. Punerea în libertate poate fi subordonată unei garanții care să asigure prezentarea persoanei în cauză la audiere.
4. Orice persoană lipsită de libertatea sa prin arestare sau deținere are dreptul să introducă un recurs în fața unui tribunal, pentru ca acesta să statueze într-un termen scurt asupra legalității deținerii sale și să dispună eliberarea sa dacă deținerea este ilegală.
5. Orice persoană care este victima unei arestări sau a unei dețineri în condiții contrare dispozițiilor acestui articol are dreptul la reparații.”
Garanțiile prevăzute de art. 5 au o importanță fundamentală pentru protejarea dreptului persoanelor, în cadrul unei democrații, de a nu fi supuse unei detenții arbitrare de către autorități.
Este necesar ca orice privare de libertate să fi fost efectuată nu doar în conformitate cu normele de fond și de procedură stabilite de legislația națională, dar și, în egală măsură, cu respectarea scopului însuși al art. 5, și anume protejarea persoanelor împotriva arbitrarului.
. Această insistență asupra protejării persoanelor împotriva oricărui abuz de putere este ilustrată de faptul că art. 5 § 1 definește împrejurările în care persoanele pot fi private de libertate în mod legal, evidențiindu-se faptul că aceste împrejurări trebuie să fie interpretate restrictiv având în vedere că acestea constituie excepții de la cea mai elementară garanție privind libertatea individuală .
Autorii Convenției au consolidat protecția persoanelor împotriva privării arbitrare de libertate arbitrare prin garantarea unui corpus de drepturi materiale care au ca scop minimizarea riscurilor de arbitrarietate, permițând ca actele de privare de libertate să facă obiectul unui control judiciar independent și prin garantarea responsabilității autorităților pentru actele respective. Cerințele art. 5 § 3 și 4, care accentuează promptitudinea și supravegherea judiciară, capătă o importanță deosebită în acest context. O intervenție judiciară promptă poate conduce la identificarea și prevenirea măsurilor care pun în pericol viața sau a formelor grave de rele tratamente care încalcă garanțiile fundamentale prevăzute la art. 2 și art. 3 din Convenție.
Se află în joc atât protecția libertății fizice a persoanelor, cât și a siguranței lor personale, într-un context care, în absența unor garanții, ar putea determina o subminare a statului de drept și ar putea pune deținuții într-o situație în care nu ar avea acces la cele mai rudimentare forme de protecție juridică § 687.
Deși cercetarea infracțiunilor de terorism ridică fără îndoială probleme deosebite pentru autorități, acest lucru nu înseamnă că autoritățile au carte blanche, în temeiul art. 5, să aresteze suspecți și să îi țină în detenție în arestul poliției, fără efectuarea niciunui control efectiv de către instanțele interne și, în ultimă instanță, de către instituțiile de supraveghere ale Convenției, ori de câte ori acestea consideră că a existat o infracțiune de terorism .
Detenția nerecunoscută a unei persoane reprezintă negarea completă a acestor garanții și o încălcare extrem de gravă a art. 5. Având în vedere că au preluat controlul asupra unei persoane, autoritățile au obligația să răspundă pentru locul unde se află aceasta. Din acest motiv, trebuie să se considere că art. 5 impune autorităților să ia măsuri efective pentru a oferi protecție împotriva riscului de dispariție și de a efectua o anchetă promptă și eficientă privind o plângere întemeiată conform căreia o persoană a fost luată în custodie și din acel moment nu a mai fost văzută
În cauze anterioare care priveau acuzații similare privind încălcarea art. 5 ca urmare a detenției secrete în contextul Programului DMI al CIA în alte țări europene, Curtea a constatat că era angajată răspunderea statelor pârâte și că acestea au încălcat dispoziția menționată având în vedere complicitatea lor la programul respectiv și cooperarea cu CIA
Curtea nu vede niciun motiv pentru a hotărî diferit în prezenta cauză.
Astfel cum a hotărât Curtea în Al Nashiri împotriva Poloniei ( § 530) și
Husayn (Abu Zubaydah) împotriva Poloniei ( § 524), detenția secretă a persoanelor suspectate de terorism era o caracteristică fundamentală a programului de predare al CIA. Motivul din spatele programului era în mod specific acela de a împiedica persoanele respective să aibă acces la vreo protecție juridică împotriva torturii și a dispariției forțate și de a le priva de orice garanții oferite atât de Constituția SUA, cât și de dreptul internațional, împotriva detenției arbitrare, de exemplu dreptul de a fi adus în fața unei instanțe și de a fi judecat într-un termen rezonabil sau garanțiile habeas corpus. În acest scop, întregul sistem trebuia să funcționeze în afara jurisdicției instanțelor SUA și în condiții care asigurau păstrarea secretului absolut, ceea ce necesita crearea unor centre de detenție în străinătate, în cooperare cu țările-gazdă .
Operațiunile de predare au depins în mare măsură de cooperarea, asistența și implicarea activă din partea țărilor care puneau la dispoziția SUA spațiul lor aerian, aeroporturi pentru aterizarea aeronavelor care transportau prizonieri CIA și, nu în ultimul rând, centre de detenție în care prizonierii puteau să fie deținuți și interogați în siguranță și care asigurau secretul și buna funcționare a Programului DMI. Deși interogarea persoanelor suspectate de terorism capturate intra în responsabilitatea exclusivă a CIA, iar autoritățile locale nu trebuiau să fie implicate, cooperarea și diversele forme de asistență din partea autorităților respective, precum, de exemplu, adaptarea locațiilor pentru necesitățile CIA, asigurarea securității și furnizarea de logistică, reprezentau o condiție necesară pentru funcționarea eficientă a centrelor de detenție secrete ale CIA
România cunoștea că reclamantul fusese transferat de pe teritoriul său prin metoda „predării extraordinare” și că autoritățile române, permițând CIA să transfere reclamantul în alte centre secrete de detenție ale acesteia, l-au expus unui risc previzibil major de a fi supus în continuare relelor tratamente și unor condiții de detenție contrare art. 3 din Convenție . Aceste concluzii sunt valabile și în contextul plângerii reclamantului formulate în temeiul art. 5. În consecință, răspunderea României în temeiul Convenției este angajată atât în ceea ce privește detenția secretă a reclamantului pe teritoriul său, cât și transferul acestuia din România în detenția CIA în altă parte. § 691.
Prin urmare, a fost încălcat art. 5 din Convenție.
Articolul 8 din Convenție prevede următoarele:
Dreptul la respectarea vieții private și de familie „1. Orice persoană are dreptul la respectarea vieții sale private și de familie, a domiciliului său și a corespondenței sale.2. Nu este admis amestecul unei autorități publice în exercitarea acestui drept decât în măsura în care acest amestec este prevăzut de lege și dacă constituie o măsură care, într-o societate democratică, este necesară pentru securitatea națională, siguranță publică, bunăstarea economică a țării, apărarea ordinii și prevenirea faptelor penale, protejarea sănătății sau a moralei, ori protejarea drepturilor și libertăților altora.”
Noțiunea „viață privată” este una largă și nu se pretează unei definiri exhaustive; în funcție de situație, aceasta poate include integritatea morală și fizică a unei persoane. Aceste
aspecte ale conceptului se extind la situațiile de privare de libertate .
Art. 8 protejează, de asemenea, dreptul la dezvoltare personală, dreptul de a stabili și dezvolta relații cu alte persoane și cu lumea înconjurătoare. O persoană nu ar trebui să fie tratată într-o manieră care cauzează pierderea demnității, deoarece „însăși esența Convenției constă în respectarea demnității și libertății umane” (v Pretty împotriva Regatului Unit, nr.
2346/02, §§ 61 și 65, CEDO 2002-III). În plus, dreptul membrilor unei familii de a se bucura
unul de compania celuilalt constituie un element fundamental al vieții de familie. În acest
context, Unul din scopurile esențiale ale art. 8 este de a proteja persoanele particulare împotriva ingerințelor arbitrare ale autorităților publice § 697.
Având în vedere concluziile privind răspunderea statului pârât în temeiul art. 3 și art. 5 din Convenție . acțiunile și omisiunile României în ceea ce privește detenția și transferul reclamantului în altă parte determină angajarea răspunderii acesteia în temeiul art. 8 din Convenție. Considerând că ingerința în exercitarea de către reclamant a dreptului la respectarea vieții sale private și de familie s-a produs în contextul impunerii unei detenții în mod fundamental ilegale, nedezvăluite, trebuie privită ca nefiind „prevăzută de lege” și ca fiind în mod inerent lipsită de orice justificare imaginabilă în temeiul alineatului 2 din articolul respectiv
Prin urmare, a fost încălcat art. 8 din Convenție. § 699.
Art. 13 din Convenție prevede următoarele: Dreptul la un recurs efectiv „Orice persoană, ale carei drepturi și libertăți recunoscute de prezenta convenție au fost încălcate, are dreptul sa se adreseze efectiv unei instanțe naționale, chiar și atunci când încălcarea s-ar datora unor persoane care au acționat în exercitarea atribuțiilor lor oficiale.”
Art. 13 garantează disponibilitatea, la nivel național, a unui recurs pentru punerea în aplicare a fondului drepturilor și libertăților prevăzute de Convenție, indiferent sub ce formă sunt protejate în ordinea juridică internă. Efectul acestui articol este acela de a impune prevederea unei căi de atac interne care să îi permită autorității naționale competente atât să examineze fondul capătului de cerere întemeiat pe Convenție, cât și să acorde o reparație corespunzătoare, deși statelor contractante li se permite o anumită marjă de apreciere în ceea ce privește modalitatea de a se conforma obligațiilor în temeiul dispoziției menționate. Sfera de aplicare a obligației în temeiul art. 13 variază în funcție de natura capătului de cerere formulat de reclamant în temeiul Convenției. Cu toate acestea, recursul impus prin art. 13 trebuie să fie „efectiv” în practică, dar și în drept, în special în sensul că exercitarea acestuia nu trebuie să fie împiedicată în mod nejustificat de acțiunile sau omisiunile autorităților statului pârât § 705.
În cazul în care o persoană formulează o plângere întemeiată conform căreia a fost
supusă unor rele tratamente de către agenți ai statului, noțiunea de „recurs efectiv” implică, în
plus față de plata unor despăgubiri, dacă este cazul, o anchetă aprofundată și eficientă care să
permită identificarea și pedepsirea persoanelor responsabile, inclusiv accesul efectiv al
reclamantului la procedura de cercetare
Cerințele art. 13 sunt mai ample decât obligația unui stat contractant, prevăzută la art. 3 și art. 5, de a efectua o anchetă eficientă privind dispariția unei persoane cu privire la care s-a demonstrat că se află sub controlul său și pentru a cărei bunăstare acesta este, în consecință, responsabil § 707.
Având în vedere natura ireversibilă a vătămării care ar putea fi cauzată în cazul
materializării riscului de rele tratamente și importanța pe care o acordă Curtea art. 3, noțiunea
„recurs efectiv” în temeiul art. 13 impune un control independent și riguros al plângerii
persoanei în cauză, sau în numele său, plângere conform căreia există motive întemeiate de a se teme de existența unui risc real de tratamente contrare art. 3. Acest control trebuie să fie realizat fără să se țină seama de faptele pe care este posibil să le fi săvârșit persoana respectivă pentru a justifica expulzarea acesteia sau de orice amenințare constatată la adresa siguranței naționale a statului din care persoana în cauză trebuie să fie expulzată
Statul pârât este responsabil pentru încălcările drepturilor reclamantului în temeiul art. 3, art. 5 și art. 8 din Convenție. Plângerile sale în temeiul acestor articole sunt așadar „credibile” în sensul art. 13 și , în consecință, ar trebui ca acesta să se poată prevala de căi de atac practice efective, care să permită identificarea și pedepsirea persoanelor responsabile și acordarea unor despăgubiri, astfel cum impune dispoziția în cauză .
Ancheta penală efectuată în România nu a îndeplinit standardele unei „anchete efective”, care ar fi trebuit să fie realizată în conformitate cu art. 3 . În aceste circumstanțe, recursul invocat de guvern nu poate fi privit ca fiind „efectiv” în practică. Pentru motivele care au determinat Curtea să respingă obiecția preliminară ridicată de guvern privind neepuizarea căilor de atac interne . Cerințele art. 13 din Convenție nu au fost îndeplinite în prezenta cauză și reclamantul nu a avut la dispoziție în România un „recurs efectiv” pentru a-și expune pretențiile sale legate de o încălcare a art. 3, art. 5 și art. 8 din Convenție.
Prin urmare, a fost încălcat art. 13, coroborat cu art. 3, art. 5 și art. 8 din Convenție. § 710.
Art. 6 § 1 din Convenție prevede următoarele:
Dreptul la un proces echitabil „1. Orice persoană are dreptul la judecarea în mod echitabil, în mod public și într-un termen rezonabil a cauzei sale, de către o instanță independentă și imparțială, instituită de lege, care va hotărî fie asupra încălcării drepturilor și obligațiilor sale cu caracter civil, fie asupra temeiniciei oricărei acuzații în materie penală îndreptate împotriva sa. Hotărârea trebuie sa fie pronunțată în mod public, dar accesul în sala de ședințe poate fi interzis presei și publicului pe întreagă durata a procesului sau a unei părți a acestuia în interesul moralității, al ordinii publice ori al securității naționale într-o societate democratică, atunci când interesele minorilor sau protecția vieții private a părților la proces o impun, sau în măsura considerată absolut necesară de către instanță atunci când, în împrejurări speciale, publicitatea ar fi de natură să aducă atingere intereselor justiției. ”
Sintagma „denegare flagrantă de justiție” echivalează cu un proces care contravine vădit dispozițiilor art. 6 sau principiilor consacrate de acesta .
În Othman (Abu Qatada), citând multe exemple din jurisprudența sa, Curtea a făcut referire la unele forme de inechitate care ar putea constitui o denegare flagrantă de justiție. Acestea includ condamnarea in absentia fără nicio posibilitate ulterioară de a obține o nouă stabilire a temeiniciei acuzației; un proces care este sumar ca natură și care se desfășoară într-un dispreț total față de dreptul la apărare; detenția fără niciun acces la o instanță independentă și imparțială care să examineze legalitatea detenției și refuzul deliberat și sistematic de a permite accesul la un avocat, în special pentru o persoană ținută în detenție într-o țară străină .
În alte cauze, Curtea a acordat importanță și faptului că, în cazul în care un civil trebuie să se
înfățișeze în fața unei instanțe compuse, chiar și parțial, din membri ai forțelor armate care
primesc ordine de la executiv, garanțiile de imparțialitate și independență sunt puse la îndoială în mod considerabil .
Cu toate acestea, „denegare flagrantă de justiție” reprezintă un test riguros al inechității.
Denegarea flagrantă de justiție depășește simplele nereguli sau lipsa de garanții în cadrul procedurilor de judecată, care ar putea conduce la o încălcare a art. 6 din Convenție, dacă are loc chiar în statul contractant. Este necesar ca încălcarea principiilor unui proces echitabil, garantat de art. 6 din Convenție, să fie atât de importantă încât să constituie o anulare sau distrugere a însăși esenței dreptului garantat de acest articol [v Othman (Abu Qatada), § 260].
Curtea a adoptat o poziție clară, constantă și fără echivoc în ceea ce privește admiterea probelor obținute prin tortură. Niciun sistem juridic bazat pe statul de drept nu poate susține admiterea de probe – oricât de fiabile – care au fost obținute printr-o practică atât de barbară precum tortura. Cadrul procesului reprezintă o piatră de temelie a statului de drept. Probele obținute prin tortură lezează iremediabil acest cadru; substituie forța statului de drept și aduc atingere reputației oricărei instanțe care le admite. Probele obținute prin tortură sunt excluse pentru a proteja integritatea metodei procesului și, în cele din urmă, a statului de drept însuși. Interzicerea utilizării torturii este fundamentală .
Declarațiile obținute prin încălcarea art. 3 sunt intrinsec nefiabile. Într-adevăr, experiența a demonstrat prea des că victima torturii va spune orice – adevărat sau nu –, aceasta fiind cea mai scurtă cale pentru a se elibera de chinurile torturii .
Admiterea probelor obținute prin tortură este vădit contrară nu numai dispozițiilor art. 6, dar și celor mai elementare standarde internaționale ale unui proces echitabil. Aceasta ar face întregul proces nu doar imoral și ilegal, dar și total nefiabil în ceea ce privește rezultatul său.
Prin urmare, s-ar produce o denegare flagrantă de justiție dacă astfel de probe ar fi admise într-un proces penal
În Al Nashiri împotriva Poloniei, Curtea a examinat o plângere similară și a constatat o încălcare a art. 6 § 1 din Convenție din următoarele motive. § 719.
La momentul transferării reclamantului din Polonia, procedura în fața comisiilor militare era reglementată de Ordinul militar din 13 noiembrie 2002 și Ordinul nr. 1 al Comisiei Militare din 21 martie 2002 .
Comisiile au fost înființate special pentru judecarea „anumitor neresortisanți în războiul
împotriva terorismului” în afara sistemului judiciar federal al SUA. Acestea erau alcătuite
exclusiv din ofițeri din cadrul Forțelor Armate ale Staelor Unite. Procedura căii de atac era
condusă de o comisie de reexaminare, alcătuită, de asemenea, din ofițeri militari. Normele
comisiei nu excludeau nicio probă, inclusiv cele obținute prin tortură, dacă „pentru o persoană
rezonabilă, ar trebui să aibă valoare probatorie”.
La 29 iunie 2006, Curtea Supremă a SUA a decis în Hamdan v. Rumsfeld că comisia militară „nu avea competența de examinare” și că sistemul a încălcat Codul uniform al justiției militare și cele patru convenții de la Geneva semnate în 1949 .
Având în vedere faptul că reclamantul a fost transferat din România la 6 octombrie 2005 sau, cel mai târziu, la 5 noiembrie 2005, când se aplicau aceleași norme care reglementau
procedura în fața comisiei militare (v §§ 71-74 și 542), aceleași considerații sunt valabile și în prezenta cauză.
La fel ca în Al Nashiri împotriva Poloniei, Curtea ar dori de asemenea să facă trimitere la Rezoluția APCE din 26 iunie 2003, care exprimă „dezaprobarea acesteia privind faptul că
persoanele ținute în detenție pot fi judecate de către o comisie militară, aplicându-li-se astfel un standard al justiției diferit de cel aplicat resortisanților Statelor Unite, ceea ce constitui[e] o încălcare gravă a dreptului la un proces echitabil” . România, asemenea oricărui alt stat membru al Consiliului Europei, trebuie să fi cunoscut, în mod necesar, circumstanțele care au dat naștere îngrijorărilor serioase exprimate în rezoluția respectivă.
Având în vedere îngrijorările majore exprimate public privind procedura desfășurată în fața comisiei militare în 2001-2003, trebuie să fi fost de notorietate faptul că procesele în fața comisiilor nu au oferit cele mai elementare garanții impuse de art. 6 § 1 din Convenție.
Cooperarea și asistența României în ceea ce privește transferul reclamantului de pe teritoriul acesteia, în pofida riscului real și previzibil ca acesta să se confrunte cu o denegare flagrantă de justiție, angajau răspunderea statului în temeiul art. 6 § 1 din Convenție
Prin urmare, a fost încălcat art. 6 § 1 din Convenție. § 722.
Execuția judiciară implică distrugerea deliberată și premeditată a unei persoane de către autoritățile statului. Indiferent de metoda de execuție, suprimarea unei vieți implică un anumit grad de durere fizică. În plus, cunoașterea în prealabil a faptului că autoritățile statului îi vor provoca moartea dă naștere în mod inevitabil unei suferințe psihice intense. Faptul că impunerea și executarea pedepsei cu moartea neagă drepturile fundamentale ale omului a fost recunoscut de către statele membre ale Consiliului Europei. În preambulul Protocolului nr. 13, statele contractante afirmă că sunt „convinse că dreptul fiecăruia la viață reprezintă o valoare
fundamentală într-o societate democratică și că abolirea pedepsei cu moartea este esențială
pentru apărarea acestui drept și pentru deplina recunoaștere a demnității înnăscute a tuturor
ființelor umane” § 727.
La fel ca în Al Nashiri împotriva Poloniei ( § 578), Curtea constată că, la momentul transferării din România a reclamantului, exista un risc major și previzibil ca acesta să fie condamnat la pedeapsa cu moartea în urma judecării sale de către comisia militară . Având în vedere faptul că reclamantul a fost trimis în judecată pentru săvârșirea de infracțiuni capitale la 20 aprilie 2011, că respectivele acuzații au fost admise la 28 septembrie 2011 și că, de la acel moment, face obiectul unui proces în care se confruntă cu perspectiva de a fi condamnat la pedeapsa cu moartea, acest risc nu s-a diminuat.
Ținând seama de concluziile sale privind răspunderea statului pârât pentru expunerea
reclamantului la riscul unei denegări flagrante de justiție, cu încălcarea art. 6 § 1 din Convenție,
din cauza transferării acestuia sub jurisdicția comisiei militare, Curtea consideră că acțiunile și
omisiunile României angajau răspunderea acesteia și în temeiul art. 2, coroborat cu art. 1 din
Protocolul nr. 6, și în temeiul art. 3 din Convenție .
În consecință, au fost încălcate art. 2 și art. 3 din Convenție, coroborate cu art. 1 din Protocolul nr. 6 la Convenție. § 729.
Art. 10 din Convenție prevede:
„Libertatea de exprimare1. Orice persoană are dreptul la libertatea de exprimare. Acest drept cuprinde libertatea de opinie și libertatea de a primi sau de a comunica informații ori idei fără amestecul autorităților publice și fără a ține seama de frontiere. Prezentul articol nu împiedică statele sa supună societățile de radiodifuziune, de cinematografie sau de televiziune unui regim de autorizare.2. Exercitarea acestor libertăți ce comportă îndatoriri și responsabilități poate fi supusă unor formalități, condiții, restrângeri sau sancțiuni prevăzute de lege, care constituie măsuri necesare, într-o societate democratică, pentru securitatea națională, integritatea teritorială sau siguranță publică, apărarea ordinii și prevenirea infracțiunilor, protecția sănătății sau a moralei, protecția reputației sau a drepturilor altora pentru a împiedica divulgarea de informații confidențiale sau pentru a garanta autoritatea și imparțialitatea puterii judecătorești.”
Au fost formulate plângeri similare în El-Masri și Al Nashiri împotriva Poloniei și că au fost declarate inadmisibile ca fiind în mod vădit nefondate .
. Nu constată niciun motiv pentru a adopta o poziție diferită și concluzionează că acest capăt de cerere trebuie să fie respins în conformitate cu art. 35 § 3 lit. a) și § 4 din Convenție.
Prezenta cauză privește îndepărtarea unui reclamant de pe teritoriul statului pârât prin intermediul unei predări extraordinare. Principiile generale derivate din jurisprudența Curții în temeiul art. 46 atunci când, într-o astfel de situație, Curtea ar putea fi determinată să indice statului să adopte măsuri individuale, inclusiv să ia „toate măsurile necesare” pentru a obține garanțiile diplomatice corespunzătoare din partea statului de destinație au fost rezumate în Al Nashiri împotriva Poloniei [ §§ 586-588, v și Hirsi Jamaa și alții împotriva Italiei (MC), nr. 27765/09, 209, CEDO 2012; Assanidze împotriva Georgiei (MC), nr. 71503/01, §§ 198 și 202, Curtea Europeană a Drepturilor Omului 2004-II; v Savriddin Dzhurayev împotriva Rusiei, nr. 71386/10, §§ 138, 252-254 și 256, CEDO 2013; și Al-Saadoon și Mufdhi, § 170].
Guvernul trebuie să folosească toate mijloacele de care dispune, pentru a-i pune la dispoziție în Polonia o formă adecvată de mecanism pentru realizarea unei anchete, astfel încât să poată obține un remediu.
Polonia trebuia să pună capăt încălcării continue a drepturilor sale, prin efectuarea unei anchete eficiente, având în vedere, de asemenea, faptul că era important ca societatea din Polonia și din alte state să afle adevărul despre cauza sa. Al Nashiri împotriva Poloniei§584
Prin acțiunile și lipsa de acțiune a autorităților române, în contextul complicității acestora la desfășurarea Programului DMI al CIA pe teritoriul României, reclamantul a fost expus riscului de a i se aplica pedeapsa cu moartea .
Deși procedurile împotriva acestuia desfășurate în fața comisiilor militare sunt încă
pendinte și rezultatul procesului rămâne incert, acest risc există în continuare. În opinia Curții,
îndeplinirea obligațiilor care îi revin în temeiul art. 2 și art. 3 din Convenție, coroborate cu art. 1 din Protocolul nr. 6 la Convenție, impune guvernului român să încerce să elimine acest risc cât mai curând posibil, solicitând garanții din partea autorităților SUA conform cărora reclamantului nu i se va aplica pedeapsa cu moartea .
Obligația unui stat de a desfășura o anchetă efectivă în temeiul art. 3, precum și al art. 2 din Convenție continuă să existe atâta timp cât ancheta este posibilă, dar nu s-a desfășurat sau nu a îndeplinit standardele Convenției (v, de exemplu, Asociația „21 decembrie 1989” și alții împotriva României, nr. 33810/07 și 18817/08, § 202, 24 mai 2011; Benzer și alții împotriva Turciei, nr. 23502/06, §§ 218-219, 12 noiembrie 2013; Mocanu și alții, , §§ 314-326; v, de asemenea, mutatis mutandis, Jeronovičs împotriva Letoniei (MC), nr. 44898/10, § 107 și 118, 5 iulie 2016 . Omisiunea desfășurării unei anchete care trebuie realizată va fi privită ca o încălcare continuă a dispoziției menționate (v, mutatis mutandis, Cipru împotriva Turciei, 136; și Aslakhanova și alții împotriva Rusiei, §§ 214 și 230).
Având în vedere deficiențele din procedurile de investigare , România nu a reușit să respecte cerințele unei anchete care să fie „promptă”, „aprofundată” și „efectivă” în sensul art. 3 din Convenție.Nicio persoană care să poarte răspunderea pentru rolul României în cadrul Programului DMI nu a fost identificată până în prezent . Pe baza probelor din dosar, se pare că nu există obstacole practice insurmontabile care să fi împiedicat până în prezent desfășurarea unei anchete efective (v Abuyeva și alții împotriva Rusiei, nr. 27065/05, §§ 240-241, 2 decembrie 2010). § 741.
Obligația care îi incumbă României în temeiul art. 46 impune în mod inevitabil luarea, fără întârziere, a tuturor măsurilor necesare pentru a reactiva ancheta penală încă pendinte. Ulterior, în conformitate cu principiile aplicabile din Convenție , ancheta penală ar trebui să fie încheiată cât mai curând posibil, odată ce, în măsura în care acest lucru se dovedește fezabil, circumstanțele și condițiile în care reclamantul a fost adus în România, a fost tratat în România și ulterior a fost îndepărtat din România sunt elucidate, pentru a permite identificarea și, dacă este cazul, sancționarea persoanelor responsabile. § 742.
Art. 41 din Convenție prevede:
„Dacă Curtea declară că a avut loc o încălcare a convenției sau a protocoalelor sale și dacă dreptul intern al înaltei părți contractante nu permite decât o înlăturare incompletă a consecințelor acestei încălcări, Curtea acordă părții lezate, dacă este cazul, o reparație echitabilă.”
Statul pârât a încălcat grav mai multe dispoziții ale Convenției. Răspunderea statului pârât este angajată în ceea ce privește tratamentul contrar art. 3 aplicat reclamantului și detenția secretă a acestuia, care încalcă art. 5. De asemenea, statul pârât nu a efectuat o anchetă eficientă, astfel cum se impunea în temeiul art. 3 și 13 din Convenție. Curtea a constatat o încălcare a drepturilor reclamantului în temeiul art. 8. S-a constatat că statul pârât este responsabil pentru că a permis CIA să îl transfere pe reclamant de pe teritoriul acestuia, în pofida existenței unui risc major ca acesta să poată face obiectul unui proces inechitabil în mod flagrant, cu încălcarea art. 6 § 1, și ca acestuia să i se poată aplica pedeapsa cu moartea, cu încălcarea art. 2 și art. 3 din Convenție, coroborate cu art. 1 din Protocolul nr. 6 la Convenție § 744..
Ministrul Justiției, Todorel Toader, referitor la condamnarea României în dosarul închisorilor CIA: statului român nu i se reproșează că a permis construirea acestor închisori, sau că au existat astfel de închisori, ci că nu a finalizat procedura de investigare a faptelor reclamate. CEDO cere rezolvarea dosarelor ”într-un termen rezonabil”. News.ro, 1 iunie 2018.
„Procesele penale normale, sub jurisdicție civilă, reprezintă cea mai bună soluție la problema statutului deținuților de la Guantanamo; deținuții aflați în custodia SUA ar trebui fie puși sub acuzare fără întârziere și judecați în conformitate cu standardele internaționale ale statului de drept, fie eliberați tuturor ar trebui să li se aplice aceleași standarde privind un proces echitabil, fără discriminare” Rezoluția Parlamentului European , 8 iunie 2016
Ancheta penală efectuată în România nu a îndeplinit standardele unei „anchete efective”, Până în prezent nu au fost identificate persoane particulare care să poarte responsabilitatea pentru rolul Românieiîn cadrul Programuluiprivind deținuții de mare importanță. Nu s-a reușit să se respecte cerințele unei anchete care să fie „promptă”, „aprofundată” și „efectivă” în sensul art. 3 din Convenție.
Obligația unui stat este de a desfășura o anchetă efectivă și continuă să existe atâta timp cât ancheta este posibilă.
Este de competența Curții să stabilească dacă ancheta penală ulterioară a îndeplinit cerințele art. 3.
Guvernul a explicat că, în lumina concluziilor Raportului Senatului României din 2007, autoritățile nu au avut niciun motiv de drept sau de fapt pentru a efectua din oficiu o anchetă penală asupra acelorași chestiuni. Cu toate acestea, în urma plângerii reclamantului, parchetul a deschis cu promptitudine o anchetă .
Curtea consideră că natura extrem de gravă a acuzațiilor de încălcări ale drepturilor omuluiimpuneau ca autoritățile să acționeze din proprie inițiativă de îndată, fără să aștepte ca o victimă să aducă problema în atenția lor . § 648
În conformitate cu art. 221 din vechiul CPP, astfel cum era aplicabil la momentul faptelor, organele de urmărire penală aveau datoria să ia măsuri din oficiu în cazul în care ar fi descoperit că a fost comisă o infracțiune .
Actualul art. 288 c. pr. pen. : Modurile de sesizare (1) Organul de urmărire penală este sesizat prin plângere sau denunț, prin actele încheiate de alte organe de constatare prevăzute de lege ori se sesizează din oficiu. (în acest din urmă caz, dacă autoritățile află că s-a săvârșit o infracțiune pe orice altă cale)
Organele de urmărire penală au luat mai multe măsuri pentru a clarifica situația de fapt cu privire la plângerea reclamantului. Diferitele ministere, de exemplu, Ministerul Apărării, Ministerul Transporturilor și Ministerul Afacerilor Externe au fost invitate să furnizeze informații despre pretinsa existență a unui centru de detenție secret al CIA și orice probe care ar putea fi relevante. Numeroși martori, inclusiv oficiali de rang înalt, personalul de securitate din aeroporturi și personalul civil, au fost audiați de procuror. În plus, au fost adresate cereri de asistență juridică autorităților din SUA, solicitându-se informații specifice despre reclamant, și anume, dacă acesta a fost vreodată adus în România în cadrul programului de predări extraordinare al SUA și dacă România a fost implicată în programul respectiv. Până în prezent, cererile respective nu au avut succes. § 609.
Autoritățile de anchetă din România s-au angajat să țină seama de Raportul Comisiei Senatului SUA din 2014, publicat în decembrie 2014. § 610.
Guvernul a reiterat faptul că ancheta penală a fost aprofundată și supravegheată de un organism independent, și că a oferit reprezentanților victimei posibilitatea de a participa la desfășurarea acesteia.
Cu toate acestea, până în prezent, nicio astfel de cerere nu a fost primită. § 613.
De la începutul anchetei, parchetul a stabilit un plan de anchetă, pe baza conținutului plângerii penale și a informațiilor disponibile în domeniul public. Majoritatea acțiunilor menționate în acest plan au fost deja efectuate; doar cererile de asistență juridică din partea autorităților americane au rămas fără răspuns. Toate instituțiile care puteau deține informații despre zborurile care au fost considerate suspecte în diverse rapoarte au fost contactate de parchet și li s-a solicitat să prezinte toate datele relevante § 614.
Parchetul a avut un interes special în identificarea personalului care lucra la Aeroportul Băneasa la datele zborurilor .
Pe baza declarațiilor martorilor, Parchetul a fost în măsură să stabilească procedurile de aterizare a zborurilor private necomerciale și prelucrarea normală a pasagerilor la momentul respectiv și dacă a existat o încălcare flagrantă a acestor proceduri în cazul zborurilor înregistrate în SUA.
Pentru a ajuta statul să își îndeplinească obligațiile care îi revin în temeiul art. 46, Curtea poate căuta să indice tipul de măsuri individuale și/sau generale care ar putea fi adoptate pentru a pune capăt situației despre care a constatat că încalcă Convenția (Suso Musa împotriva Maltei, 2013, § 120).
Preocuparea Curții este de a facilita corectarea rapidă și eficientă a unei deficiențe identificate în sistemul național de protecție a drepturilor omului. Odată ce o astfel de deficiență a fost identificată, autoritățile naționale au sarcina, sub supravegherea Comitetului de Miniștri, de a lua, retroactiv, dacă este necesar – măsurile reparatorii necesare în conformitate cu principiul subsidiarității în temeiul Convenției, astfel încât Curtea să nu fie nevoită să își reitereze constatarea privind o încălcare într-o serie de cauze comparabile (Baybașin împotriva Țărilor de Jos, 2006, § 79; Aliyev împotriva Azerbaidjanului, 2018, § 222)
. În anumite situații speciale, Curtea poate considera că este util sau chiar necesar să precizeze guvernului pârât tipul de măsuri pe care statul ar putea sau ar trebui să le adopte pentru a pune capăt situației care a dat naștere la constatarea existenței unei încălcări. Uneori este posibil ca natura încălcării constatate să nu ofere nicio opțiune reală în ceea ce privește alegerea măsurilor individuale necesare [Hirsi Jamaa și alții împotriva Italiei (MC), 2012, § 209-211; Assanidze împotriva Georgiei (MC), 2004, § 202; Al-Saadoon și Mufdhi împotriva Regatului Unit, 2010, § 171; Savriddin Djuraiev împotriva Rusiei, 2013, § 252-254; Taganrog LRO și alții împotriva Rusiei, 2022, § 290].
În ceea ce privește redeschiderea procedurii, Curtea nu are competența să dispună o asemenea măsură. Cu toate acestea, în cazul în care o persoană particulară a fost condamnată în urma unui proces care a încălcat cerințele art. 6 din Convenție, Curtea poate indica faptul că un nou proces, sau redeschiderea procedurii, la solicitarea persoanei în cauză, reprezintă, în principiu, o modalitate adecvată de reparare a încălcării. În unele dintre hotărârile sale, ca urmare a constatării unei încălcări a art. 6 din Convenție, Curtea a exclus în mod explicit redeschiderea unor proceduri finalizate prin hotărâri definitive [Moreira Ferreira împotriva Portugaliei (nr. 2) (MC), 2017, § 49 și 51, și Guðmundur Andri Ástráðsson împotriva Islandei (MC), 2020, §§ 311- 314]. Aspectul redeschiderii procedurii a mai fost examinat într-o cauză în care Curtea a constatat încălcarea art. 4 din Protocolul nr. 7 (dreptul de a nu fi judecat sau condamnat de două ori). În circumstanțele particulare ale cauzei respective, statul nu avea obligația de a redeschide una dintre cele două proceduri invocate [(Țonio Țonev împotriva Bulgariei (nr. 35623/4), 2021, §§ 62-66)]. Curtea Europeană a Drepturilor Omului, Ghid privind art. 46 din Convenția europeană a drepturilor omului Forța obligatorie și executarea hotărârilor, http://ier.gov.ro/
Omisiunea desfășurării unei anchete care trebuie realizată va fi privită ca o încălcare continuă a standardelor Convenției.
Convenția are ca scop protecția nu a unor drepturi teoretice și iluzorii, ci a unora concrete și efective. Este garanția unui drept efectiv la acces la justiție. Se lasă statului alegerea mijloacelor ce urmează a fi folosite în acest scop. CEDO. Airey împotriva Irlandei 9 octombrie 1979, prezintă teoria obligațiilor pozitive, Powell și Rayner împotrivaUK 21 februarie 1990 – controlul respectării obligațiilor pozitive impune cerința unui just echilibru între scopul și necesitatea măsurii, o proporționalitate a ingerinței (Handyside împotriva UK 7 decembrie 1976; . Hokkannen împotriva Finlandei, 23 septembrie 1994). Echilibrul trebuie să existe între interesele individului și cele ale societății în ansamblul său.
În temeiul art. 46 din Convenție, statele se obligă să se conformeze hotărârilor definitive ale Curții, pronunțate în cauzele în care sunt părți, Comitetul de Miniștri fiind responsabil cu supravegherea executării hotărârilor. Acest lucru înseamnă că, atunci când Curtea constată o încălcare, statul pârât are obligația legală nu doar de a plăti părților în cauză sumele reprezentând reparația echitabilă acordată în temeiul art. 41, dar și de a adopta măsurile necesare generale și/sau, după caz, individuale. Dat fiind că hotărârile Curții au, în esență, un caracter declarativ, statul în cauză trebuie să aleagă, sub supravegherea Comitetului de Miniștri, mijloacele care trebuie utilizate pentru a-și îndeplini obligația juridică pe care o are în temeiul art. 46 din Convenție, cu condiția ca aceste mijloace să fie compatibile cu concluziile menționate în hotărârea Curții [v Hirsi Jamaa și alții împotriva Italiei (MC), nr. 27765/09, § 209, CEDO 201; Assanidze împotriva Georgiei (MC), nr. 71503/01, § 198 și 202, CEDO 2004-II; Ilașcu și alții, § 490 și Al Saadoon and Mufdhi,]. § 170).
[1] Cererea a fost repartizată Secției întâi a Curții, în conformitate cu art. 52 alin. (2) din Regulament. Iulia Motoc, judecător ales să reprezinte România, s-a abținut de la judecarea cauzei (art. 28). În consecință, președintele l-a numit pe domnul Ioan Florin Streteanu drept judecător ad hoc în locul acesteia [art. 26 alin. (4) din Convenție și art. 29 alin. (1) din Regulament].
[2] CIA a creat un program în cadrul Centrului pentru Combaterea Terorismului („CCT”) pentru a plasa în detenție și a interoga teroriști, în locații din străinătate, „Programul privind deținuții de mare importanță” , ca fiind „„Programul CCT”,
[3] Adunarea Parlamentară a Consiliului Europei, Raportul Marty din 2006, intitulat „Închisori secrete ale CIA în Europa?” , Ancheta senatorului Dick Marty , 1 noiembrie 2005
[4] Giovanni Claudio Fava, raportor al Comisiei temporare a Parlamentului European privind presupusa folosire a unor țări europene de către CIA pentru transportarea și deținerea ilegală de prizonieri („TDIP”),
[5] În hotărârea Curții Europene a Drepturilor Omului din 23 februarie 2016 în cauza Nasr și Ghali / Italia (44883/09), s-a constatat că autoritățile italiene au fost la curent cu torturarea imamului egiptean Abu Omar și au făcut în mod clar uz de principiul „secretului de stat” pentru a asigura persoanelor responsabile o impunitate de facto; Parlamentul european invită guvernul italian să renunțe la principiul „secretului de stat” în cazul fostului șef al Serviciului de informații și securitate militară (SISMi) și al adjunctului său, precum și în cazul a trei foști membri ai SISMi, astfel încât justiția să se realizeze fără obstacole P8_TA(2016)0266. Acțiuni realizate ca urmare a Rezoluției Parlamentului European din 11 februarie 2015 referitoare la raportul Senatului SUA privind utilizarea torturii de către CIA Rezoluţia Parlamentului European din 8 iunie 2016 referitoare la acțiunile întreprinse ca urmare a Rezoluției Parlamentului European din 11 februarie 2015 referitoare la raportul Senatului SUA privind utilizarea torturii de către CIA (2016/2573(RSP)) Jurnalul Oficial al Uniunii Europene 6.3.2018
[6]„Studiu privind programul de detenție și de interogare al Agenției Centrale de Informații”. rămâne clasificat . Rezumatul executiv declasificat , denumit în continuare „Raportul Comisiei Senatului SUA din 2014”
[7] EUROCONTROL este o organizație paneuropeană, civilo-militară, dedicată sprijinirii aviației europene. https://www.eurocontrol.int
[10] „programul de detenție secretă al CIA” sau „programul de predare extraordinară” Pentru a servi scopului prezentei cauze, se face referire la acesta ca „Programul DMI”.
[11]Spiegel il numeste pe fostul presedinte roman „al doilea sef de stat care recunoaste existenta centrelor secrete de detentie ale CIA dupa fostul presedinte polonez Alexander Kvasnievski”.HotNews.ro, 25 aprilie 2015
[12] La 8 iunie 2016, Parlamentul European a adoptat Rezoluția referitoare la acțiunile
întreprinse ca urmare a Rezoluției PE din 2015 (2016/2573(RSP)). P8_TA(2016)0266
Acțiuni realizate ca urmare a Rezoluției Parlamentului European din 11 februarie 2015 referitoare la raportul Senatului SUA privind utilizarea torturii de către CIA
Rezoluţia Parlamentului European din 8 iunie 2016 referitoare la acțiunile întreprinse ca urmare a Rezoluției Parlamentului European din 11 februarie 2015 referitoare la raportul Senatului SUA privind utilizarea torturii de către CIA (2016/2573(RSP)). (2018/C 086/09), Jurnalul Oficial al Uniunii Europene, 6.3.2018
[14] Parlamentul României , Comisia de anchetă pentru investigarea afirmațiilor cu privire la existența unor centre de detenție ale CIA sau a unor zboruri ale avioanelor închiriate de CIA pe teritoriul României), înființată la 21 decembrie 2005
[15] Human Rights Watch a emis o „Declarație privind centrele de detenție secrete ale SUA din Europa” („Declarația HRW din 2005”)
[16] Convenție din 10 decembrie 1984împotriva torturii şi altor pedepse ori tratamente cu cruzime, inumane sau degradante, M. Of. nr. 112 din 10 octombrie 1990
[17] În sensul prezentei convenții, termenul tortura înseamnă orice act prin care se provoacă unei persoane, cu intenție, o durere sau suferințe puternice, fizice ori psihice, mai ales cu scopul de a obține de la aceasta persoana sau de la o persoană terță informații sau mărturisiri, de a o pedepsi pentru un act pe care aceasta sau o terță persoana l-a comis ori este bănuită că l-a comis, de a o intimida sau de a face presiuni asupra ei ori de a intimida sau a face presiuni asupra unei terțe persoane, sau pentru oricare alt motiv bazat pe o formă de discriminare oricare ar fi ea, atunci când o asemenea durere sau astfel de suferințe sunt aplicate de către un agent al autorității publice sau de orice altă persoană care acționează cu titlu oficial sau la instigarea ori cu consimțământul expres sau tacit al unor asemenea persoane. Acest termen nu se referă la durerea ori suferințele rezultând exclusiv din sancțiuni legale, inerente acestor sancțiuni sau ocazionate de ele.
Dispozițiile art. 318 alin. 1 teza întâi și ale art. 319 alin. 1 C. pr. civ. din 1865 au următorul conținut:
– Art. 318 alin. 1 teza întâi: „Hotărârile instanțelor de recurs mai pot fi atacate cu contestație, când dezlegarea dată este rezultatul unei greșeli materiale […]”;
– Art. 319 alin. 1: „Contestația se introduce la instanța a cărei hotărâre se atacă.”
Textele de lege reglementează contestația în anulare specială, care este o cale de atac extraordinară ce se poate exercita în cazurile limitativ prevăzute de lege numai împotriva hotărârilor pronunțate de instanțele de recurs. Calea procedurală a contestației în anulare specială poate fi utilizată de părțile care au participat la soluționarea recursului și este limitată la cazurile în care dezlegarea dată este rezultatul unei greșeli materiale sau al omisiunii instanței de a cerceta vreunul dintre motivele de modificare sau de casare invocate de recurent.
Aceste dispoziții de lege nu contravin prevederilor art. 21 din Constituție, întrucât, dacă legiuitorul este suveran în a reglementa diferit în situații diferite accesul la o cale ordinară de atac, fără ca prin aceasta să fie afectat accesul liber la justiție, a fortiori o atare concluzie se impune atunci când în discuție este accesul la o cale extraordinară de atac, care, prin definiție, are caracter de excepție și deci poate fi valorificată numai în cazurile expres și limitativ prevăzute de lege, în caz contrar existând riscul producerii unor perturbări majore ale stabilității și securității raporturilor juridice. Reglementarea este aplicabilă în cazul tuturor persoanelor aflate în situația prevăzută de ipoteza normei, fără nicio distincție, și anume părților care au participat la soluționarea recursului a cărui dezlegare este rezultatul unei greșeli materiale sau al omisiunii instanței de a cerceta vreunul dintre motivele de modificare sau de casare. Aceste dispoziții de lege constituie o garanție a aplicării art. 6 § 1 C. E. D. H., în scopul înlăturării oricăror abuzuri din partea părților prin care s-ar tinde la tergiversarea nejustificată a soluționării unui proces.
În principiu, în calea extraordinară de atac a contestației în anulare nu se realizează un control judiciar asupra unei judecăți anterioare, ci se trece la soluționarea din nou a aceleiași pricini, ca urmare a introducerii unei cereri prin care se tinde la retractarea hotărârii pronunțate anterior, ceea ce explică nereglementarea în art. 24 C. pr. civ. ca situație de incompatibilitate a cazului în care judecătorul participă la soluționarea aceleiași pricini în contestația în anulare. Chiar dacă aceeași instanță urmează să soluționeze o cale de atac împotriva propriei sale hotărâri, soluția legislativă nu relevă niciun fine de neconstituționalitate. Astfel, soluționarea aparține unor complete cu o compunere diferită, iar părțile beneficiază de toate drepturile și garanțiile procesuale menite să le asigure dreptul la apărare, dreptul la un proces echitabil și la soluționarea acestuia într-un termen rezonabil.
Curtea respinge, ca neîntemeiată, excepția de neconstituționalitate ridicată de Carmen Ionescu în Dosarul nr. 324/64/2019 al Curții de Apel Brașov – Secția civilă și constată că dispozițiile art. 318 alin. 1 teza întâi și ale art. 319 alin. 1 C. pr. civ. din 1865 sunt constituționale în raport cu criticile formulate. Decizia 389/4 iulie 2023 referitoare la excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 318 alin. 1 teza întâi și ale art. 319 alin. 1 C. pr. civ. din 1865, M. Of. nr. 915 din data de 10 octombrie 2023
Deși C. pr. civ. din 1865 a fost abrogat prin Legea nr. 134/2010 privind Codul de procedură civilă, M. Of. nr. 485 din 15 iulie 2010, textul de lege criticat regăsindu-se, în prezent, în art. 503 alin. (2) pct. 3 C. pr. civ. din 2010, republicat în M. Of. nr. 247 din 10 aprilie 2015, excepția de neconstituționalitate ridicată întrunește condițiile de admisibilitate prevăzute de Legea nr. 47/1992, având în vedere prevederile art. 3 alin. (1) din Legea nr. 76/2012 pentru punerea în aplicare a Legii nr. 134/2010 privind Codul de procedură civilă, M. Of. nr. 365 din 30 mai 2012, potrivit cărora „dispozițiile C. pr. civ. se aplică numai proceselor și executărilor silite începute după intrarea acestuia în vigoare”, și ținând cont de cele statuate de instanța de contencios constituțional prin Decizia nr. 766 din 15 iunie 2011, M. Of. nr. 549 din 3 august 2011, potrivit cărora sintagma „în vigoare” din cuprinsul dispozițiilor art. 29 alin. (1) din Legea nr. 47/1992 este constituțională în măsura în care se interpretează în sensul că sunt supuse controlului de constituționalitate și legile sau ordonanțele ori dispozițiile din legi sau din ordonanțe ale căror efecte juridice continuă să se producă și după ieșirea lor din vigoare.
Dispozițiile alin. 2 ale art. 318 au fost abrogate prin art. I pct. 121 din Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 138/2000 pentru modificarea și completarea Codului de procedură civilă, M.Of. nr. 479 din 2 octombrie 2000. Alin. 1 al art. 318 C. pr. civ. a fost modificat prin art. I pct. 26 din Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 59/2001 privind modificarea și completarea Ordonanței de urgență a Guvernului nr. 138/2000 pentru modificarea și completarea Codului de procedură civilă, M.Of. nr. 217 din 27 aprilie 2001, care avea următorul cuprins: „Hotărârile instanțelor de recurs mai pot fi atacate cu contestație când dezlegarea dată este rezultatul unei greșeli materiale sau când instanța, respingând recursul sau admițându-l numai în parte, a omis din greșeală să cerceteze vreunul dintre motivele de modificare sau de casare.“
Ulterior sesizării Curții Constituționale, Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 59/2001 a fost respinsă prin Legea nr. 69/2005, M.Of. nr. 612 din 14 iulie 2005, și abrogată prin art. IV din Legea nr. 219/2005 privind aprobarea Ordonanței de urgență a Guvernului nr. 138/2000, M.Of. nr. 609 din 14 iulie 2005.
Dispozițiile art. 318 alin. 1 C. pr. civ. au fost modificate prin art. I pct. 53 din Legea nr. 219/2005 și au următorul cuprins: „Hotărârile instanțelor de recurs mai pot fi atacate cu contestație când dezlegarea dată este rezultatul unei greșeli materiale sau când instanța, respingând recursul sau admițându-l numai în parte, a omis din greșeală să cerceteze vreunul dintre motivele de modificare sau de casare.”
Critica de neconstituționalitate are la bază, în esență, susținerea potrivit căreia „limitarea aplicabilității articolului 318 C. pr. civ. doar la hotărârile pronunțate de instanțele de recurs, cu excluderea hotărârilor pronunțate de instanțele de apel“, ar încălca, în opinia autorului excepției, dispozițiile constituționale ale art. 1 alin. (3) privind principiul statului de drept, ale art. 21 alin. (1), (2) și (3) privind accesul la justiție, ale art. 124 alin. (2) privind înfăptuirea justiției și ale art. 129 privind folosirea căilor de atac.
Curtea Constituțională respinge, ca fiind inadmisibilă, excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 318 alin. 1 C. pr. civ. , excepție ridicată în Dosarul nr. 1.265/2005 al Tribunalului București – Secția a V-a civilă. Decizia 628/17 noiembrie 2005referitoare la excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 318 alin. 1 C. pr. civ. M. Of. nr. 1162 din data de 21 decembrie 2005
Critica de constituționalitate formulată vizează ipoteza hotărârilor instanțelor de recurs care pot fi atacate cu contestație în anulare în situația în care instanța, respingând recursul sau admițându-l numai în parte, a omis din greșeală să cerceteze vreunul dintre motivele de modificai sau de casare. Textul de lege se adresează exclusiv recurentului, această împrejurare determinându-l pe autorul excepției să susțină că este nesocotit principiul egalității armelor în proces, ca o componentă a dreptului la un proces echitabil, de vreme ce intimatul care nu a obținut o „satisfacție echitabilă” nu are posibilitatea ca, în virtutea acestui text de lege, să invoce omisiunea de a-i fi analizate apărările.
Este neîntemeiată susținerea potrivit căreia ar fi încălcat dreptul la apărare prin faptul că textul de lege criticat nu îi permite unei părți să atace cu contestație în anulare hotărârea instanței de recurs întrucât nu a avut calitatea de recurent. Recurentul este singurul care are interesul de a ataca pe calea contestației în anulare specială hotărârea pronunțată în recurs, pentru motivul că instanța a omis din greșeală să cerceteze vreunul dintre motivele de modificai sau de casare invocate altminteri, s-ar ajunge în situația ilogică în care intimatul ar susține, contrar propriilor interese, motivele invocate de recurent în cererea sa.( Decizia nr. 572 din 15 mai 2008, M. Of. nr. 580 din 1 august 2008)
Lipsa din cuprinsul textului de lege criticat a posibilității intimatului de a utiliza calea extraordinară a contestației în anulare pentru ipoteza în care nu i-au fost examinate apărările formulate cu prilejul soluționării recursului nu poate fi echivalată cu situația în care nu au fost analizate de către instanță unul sau mai multe dintre motivele de recurs. O asemenea variantă s-ar constitui într-un recurs la recurs, inadmisibil în configurația proiectată de legiuitorul român pentru căile de atac, ordinare și extraordinare. Rațiunea pentru care nu a fost instituit și în beneficiul intimatului dreptul de a formula contestație în anulare ca urmare a neanalizării de către instanță a apărărilor formulate de acesta în cursul soluționării recursului rezidă chiar în necesitatea asigurării exigențelor unui proces echitabil, desfășurat într-un termen rezonabil, care să fie susceptibil de a se finaliza cu o soluție judicioasă, pronunțată de o instanță independentă și imparțială. Or, eventuala exercitare de către intimat a unei astfel de contestații, pentru motivul menționat, ar conduce la o relativizare a autorității hotărârilor judecătorești, precum și la o incertitudine cu privire la finalizarea procesului, care este conceput ca o succesiune de etape procesuale și de acte procedurale riguros înlănțuite, astfel organizate încât să ofere eficiență actului de justiție.
În ce privește pretinsa încălcare a art. 16 din Legea fundamentală, nici aceasta nu poate fi reținută, întrucât recurentul și intimatul nu se află în situații juridice identice din perspectiva interesului pe care îl pot avea în promovarea contestației în anulare. Astfel, intimatului nu îi este prevăzută prin lege posibilitatea de a formula contestație în anulare pentru motivul cuprins la art. 318 alin. 1 teza a doua C. pr. civ. din 1865, dar poate uza de această cale extraordinară de atac în ipoteza în care situația sa se circumscrie celorlalte cazuri de contestație în anulare prevăzute de lege, respectiv când procedura de citare nu a fost legal îndeplinită, când hotărârea a fost dată de judecători cu încălcarea dispozițiilor de ordine publică privitoare la competență sau când dezlegarea dată de instanța de recurs este rezultatul unei greșeli materiale.
Textul de lege criticat nu încalcă prevederile art. 21 din Constituție. De vreme ce legiuitorul este suveran în a reglementa în mod diferit, în situații diferite, accesul la o cale ordinară de atac, fără ca prin aceasta să fie afectat liberul acces la justiție, a fortiori o atare concluzie se impune atunci când în discuție este accesul la o cale extraordinară de atac, care, prin definiție, are caracter de excepție, și deci poate fi valorificată numai în cazurile expres și limitativ prevăzute de lege. În caz contrar există riscul producerii unor perturbări majore ale stabilității și securității raporturilor juridice.( Decizia nr. 387 din 30 septembrie 2004, M. Of. nr. 1.041 din 10 noiembrie 2004, și Decizia nr. 71 din 15 ianuarie 2009, M. Of. nr. 49 din 27 ianuarie 2009)
Curtea a mai avut în vedere și dispozițiile art. 126 alin. (2) din Constituție potrivit căruia „Competența instanțelor judecătorești și procedura de judecată sunt prevăzute numai prin lege”, precum și pe cele ale art. 129 din Legea fundamentală, care prevede că, „Împotriva hotărârilor judecătorești, părțile interesate și Ministerul Public pot exercita căile de atac, în condițiile legii”, texte constituționale care atribuie exclusiv legiuitorului prerogativa stabilirii competenței și procedurii de judecată, inclusiv a condițiilor de exercitare a căilor de atac ( Decizia nr. 557 din 16 octombrie 2014, M. Of. nr. 883 din 4 decembrie 2014, sau Decizia nr. 646 din 14 iunie 2012, M. Of. nr. 530 din 31 iulie 2012).
În ce privește invocarea art. 148 alin. (2) din Constituție, cu referire la dispozițiile Cartei drepturilor fundamentale a Uniunii Europene, în ansamblul său, s-a statuat că dispozițiile acestui document internațional sunt, de principiu, aplicabile în controlul de constituționalitate „în măsura în care asigură, garantează și dezvoltă prevederile constituționale în materia drepturilor fundamentale, cu alte cuvinte, în măsura în care nivelul lor de protecție este cel puțin la nivelul normelor constituționale în domeniul drepturilor omului” (Decizia nr. 1.237 din 6 octombrie 2010, M. Of. nr. 785 din 24 noiembrie 2010, sau Decizia nr. 339 din 24 septembrie 2013, M. Of. nr. 704 din 18 noiembrie 2013).
Curtea respinge, ca neîntemeiată, excepția de neconstituționalitate ridicată de Parohia Reformată din Blaj în Dosarul nr. 829/57/2014 al Curții de Apel Alba Iulia – Secția I civilă și constată că dispozițiile art. 318 alin. 1 teza a doua din C. pr. civ. din 1865 sunt constituționale în raport cu criticile formulate. Decizia 76/2016 referitoare la excepția de neconstituționalitate a prevederilor art. 318 alin. 1 teza a doua C. pr. civ. din 1865, M. Of. nr. 314 din data de 25 aprilie 2016
Calea procedurală a contestației în anulare specială poate fi utilizată de părțile care au participat la soluționarea recursului și este limitată la cazurile în care dezlegarea dată este rezultatul unei greșeli materiale sau al omisiunii instanței de a cerceta vreunul dintre motivele de modificare sau de casare invocate de recurent. În ceea ce privește obiectul contestației în anulare specială, acesta este format dintr-o singură categorie de hotărâri, respectiv doar hotărârile pronunțate de instanțele de recurs (Decizia nr. 387 din 30 septembrie 2004, M.Of. nr. 1.041 din 10 noiembrie 2004, și Decizia nr. 71 din 15 ianuarie 2009, M.Of. nr. 49 din 27 ianuarie 2009)
Departe de a îngrădi drepturi consacrate constituțional, reglementarea prevăzută de art. 318 alin. 1 C. pr. civ. constituie o garanție a aplicării principiului prevăzut de art. 6 § 1 din Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale, privind judecarea unei cauze în mod echitabil și într-un termen rezonabil, în scopul înlăturării oricăror abuzuri din partea părților, prin care s-ar tinde la tergiversarea nejustificată a soluționării unui proces.
Curtea respinge, ca neîntemeiată, excepția de neconstituționalitate ridicată de Daniela Nicoleta Andreescu în Dosarul nr. 3.933/1/2013 al Înaltei Curți de Casație și Justiție – Secția de contencios administrativ și fiscal și constată că prevederile dispozițiile art. 318 alin. 1 teza finală din C. pr. civ. din 1865 sunt constituționale în raport cu criticile formulate. Decizia 557/16 octombrie 2014 referitoare la excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 318 alin. 1 teza finală C. pr. civ. din 1865, M. Of. nr. 883 din data de 4 decembrie 2014. V și Decizia 646/14 iunie 2012 referitoare la excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 318 alin. 1 teza a doua C. pr. civ. , M. Of. nr. 530 din data de 31 iulie 2012. V și Decizia 1601/15 decembrie 2011referitoare la excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 16 din Legea nr. 272/2004 privind protecția și promovarea drepturilor copilului, art. 43 alin. 1 și 3 din Codul familiei, art. 318 alin. 1 teza a doua și art. 581 C. pr. civ. M. Of. nr. 93 din data de 6 februarie 2012
Calea procedurală a contestației în anulare specială poate fi utilizată de părțile care au participat la soluționarea recursului și este limitată la cazurile în care dezlegarea dată este rezultatul unei greșeli materiale sau al omisiunii instanței de a cerceta vreunul dintre motivele de modificare sau de casare invocate de recurent. În ceea ce privește obiectul contestației în anulare specială, acesta este format dintr-o singură categorie de hotărâri, respectiv doar hotărârile pronunțate de instanțele de recurs.( Decizia nr. 1.551 din 17 noiembrie 2009, M.Of. nr. 51 din 22 ianuarie 2010)
De altfel, art. 126 alin. (2) din Constituție, potrivit căruia competența instanțelor judecătorești și procedura de judecată sunt prevăzute numai prin lege, precum și art. 129, care prevede că împotriva hotărârilor judecătorești părțile interesate și Ministerul Public pot exercita căile de atac, în condițiile legii, atribuie exclusiv legiuitorului prerogativa stabilirii competenței și procedurii de judecată, inclusiv a condițiilor de exercitare a căilor de atac.
Ținând cont de caracterul acestor căi de atac, legiuitorul este singurul competent să stabilească obiectul asupra cărora aceasta poartă. A accepta argumentul autorului excepției de neconstituționalitate ar echivala cu convertirea unei căi extraordinare de atac într-una ordinară devolutivă, ceea ce ar încălca autoritatea de lucru judecat a hotărârilor pronunțate de către instanțele de judecată care au antamat fondul cauzei.
Curtea respinge, ca neîntemeiată, excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 318 alin. 1 teza întâi din Codul de procedură civilă, excepție ridicată de Vasile Damian în Dosarul nr. 4.719/2/2010 al Curții de Apel București – Secția a III-a civilă și pentru cauze cu minori și de familie. Decizia 1390/20 octombrie 2011 referitor la excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 318 alin. 1 teza întâi C. pr. civ. M. Of. nr. 47 din data de 20 ianuarie 2012
Art. 126 alin. (2) din Constituție, potrivit căruia competența instanțelor judecătorești și procedura de judecată sunt prevăzute numai prin lege, precum și art. 129, care prevede că împotriva hotărârilor judecătorești părțile interesate și Ministerul Public pot exercita căile de atac, în condițiile legii, atribuie exclusiv legiuitorului prerogativa stabilirii competenței și procedurii de judecată, inclusiv a condițiilor de exercitare a căilor de atac.
Curtea respinge, ca neîntemeiată, excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 318 alin. 1 din Codul de procedură civilă, excepție ridicată de Nicolae Mihai Viorel Cornaciu în Dosarul nr. 6.344/97/2009 al Tribunalului Hunedoara – Secția civilă. Decizia 1296/4 octombrie 2011referitoare la excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 318 alin. 1 C. pr. civ. M. Of. nr. 901 din data de 20 decembrie 2011
Este neîntemeiată susținerea potrivit căreia este încălcat dreptul la apărare, deoarece textul de lege criticat nu îi permite unei părți să atace cu contestație în anulare hotărârea instanței de recurs, întrucât nu a avut calitatea de recurent (Decizia nr. 572 din 15 mai 2008, M.Of. nr. 580 din 1 august 2008 )
Recurentul este singurul care are interesul de a ataca pe calea contestației în anulare specială hotărârea pronunțată în recurs, pentru motivul că instanța a omis din greșeală să cerceteze vreunul dintre motivele de modificare sau de casare invocate. Altfel s-ar ajunge în situația în care intimatul ar susține, contrar propriilor interese, motivele invocate de recurent în cererea sa.
Curtea respinge ca neîntemeiată excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 318 alin. 1 teza a doua din Codul de procedură civilă, excepție ridicată de Societatea Comercială „Metex Big” – S.A. din Galați în Dosarul nr. 2695,1/114/2009 al Curții de Apel Ploiești – Secția comercială și de contencios administrativ și fiscal. Decizia 925/2011 referitoare la excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 318 alin. 1 teza a doua C. pr. civ. M. Of. nr. 675 din data de 22 septembrie 2011. Idem . Decizia 809/3 iunie 2010 referitoare la excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 318 alin. 1 și ale art. 319^1 C. pr. civ. M. Of. nr. 580 din data de 16 august 2010 , Decizia nr. 636 din 26 iunie 2007, M.Of. nr. 518 din 1 august 2007, Decizia 1015/ 8 iulie 2010 referitoare la excepția de neconstituționalitate a prevederilor art. 318 alin. 1 C. pr. civ. M. Of. nr. 524 din data de 28 iulie 2010
– Art. 403 alin. 4: „În cazuri urgente, dacă s-a plătit cauțiunea, președintele instanței poate dispune, prin încheiere și fără citarea părților, suspendarea provizorie a executării până la soluționarea cererii de suspendare de către instanță, încheierea nu este supusă niciunei căi de atac. Cauțiunea care trebuie depusă este în cuantum de 10% din valoarea obiectului cererii sau de 500 lei pentru cererile neevaluabile în bani. Cauțiunea depusă este deductibilă din cauțiunea stabilită de instanță, dacă este cazul.”;
– Art. 581: „Instanța va putea să ordone măsuri vremelnice în cazuri grabnice, pentru păstrarea unui drept care s-ar păgubi prin întârziere, pentru prevenirea unei pagube iminente și care nu s-ar putea repara, precum și pentru înlăturarea piedicilor ce s-ar ivi cu prilejul unei executări.
Cererea de ordonanță președințială se va introduce la instanța competentă să se pronunțe asupra fondului dreptului.
Ordonanța va putea fi dată și fără citarea părților și chiar atunci când există judecata asupra fondului. Judecata se face de urgență și cu precădere. Pronunțarea se poate amâna cu cel mult 24 de ore, iar motivarea ordonanței se face în cel mult 48 de ore de la pronunțare.
Ordonanța este vremelnică și executorie. Instanța va putea hotărî ca executarea să se facă fără somație sau fără trecerea unui termen.”
În opinia autorului excepției de neconstituționalitate, prevederile legale criticate contravin dispozițiilor constituționale cuprinse în art. 16, 21, 44, 46 și 52.
Justificarea acestei reglementări derogatorii de la regula generală a caracterului nedevolutiv al recursului ține de deosebirile esențiale existente între cele două situații avute în vedere de legiuitor. (Decizia nr. 351 din 2 mai 2006, M.Of. nr. 455 din 25 mai 2006).
În situația în care s-a putut exercita calea de atac a apelului, cauza a fost, integral și sub toate aspectele legalității și temeiniciei soluției pronunțate de prima instanță, examinată de o instanță de control judiciar, la un grad de jurisdicție superior, iar recursul va putea fi exercitat pentru motive concret și limitativ determinate, care vizează legalitatea deciziei pronunțate în apel. În situația în care părților nu le este deschisă calea de atac a apelului, apare firesc ca instanța să poată cerceta sub toate aspectele cauza dedusă judecății. Această posibilitate este menită să asigure părților o judecată echitabilă și să conducă instanța la cercetarea și aprecierea tuturor aspectelor relevante pentru pronunțarea unei soluții.
Dispozițiile art. 403 alin. 4 C. pr. civ. au mai format obiect al controlului de constituționalitate pe cale de excepție în raport cu critici similare. Întrucât plata cauțiunii nu constituie o condiție de admisibilitate a contestației la executare, ci exclusiv pentru a putea solicita suspendarea provizorie a executării silite, instituirea acestei obligații nu poate fi calificată ca o modalitate de a împiedica accesul liber la justiție. (Decizia nr. 389 din 9 mai 2006, M.Of. nr. 525 din 19 iunie 2006 ).
Împrejurarea că împotriva încheierii instanței prin care s-a dispus suspendarea provizorie a executării, până la soluționarea cererii de suspendare, nu se poate promova nicio cale de atac nu este de natură să înfrângă dispozițiile constituționale referitoare la accesul liber la justiție, la folosirea căilor de atac și la înfăptuirea justiției, deoarece legiuitorul, în virtutea prerogativelor conferite de art. 126 alin. (2) din Constituție, poate stabili reguli de procedură diferite, adecvate fiecărei situații juridice, iar pe de altă parte, prevederile constituționale nu garantează folosirea tuturor căilor de atac.
Procedura de urgență instituită de art. 581 C. pr. civ. nu aduce nicio îngrădire dreptului persoanei de a se adresa justiției pentru apărarea drepturilor, a libertăților și a intereselor sale legitime, ci, dimpotrivă, creează o posibilitate în plus pentru cel vătămat într-un drept legitim de a se adresa justiției, prin cerere de ordonanță președințială, și aceasta în cazuri grabnice, pentru păstrarea unui drept care s-ar păgubi prin întârziere, pentru prevenirea unei pagube iminente și care nu s-ar putea repara, precum și pentru înlăturarea piedicilor ce s-ar ivi cu prilejul unei executări (Decizia nr. 244 din 4 martie 2008, M.Of. nr. 288 din 14 aprilie 2008 )
De altfel, posibilitatea recunoscută părților ca, în anumite condiții, expres și limitativ prevăzute de lege, să poată interveni pentru a-și apăra drepturile și interesele legitime nu constituie premisa îngrădirii dreptului de proprietate, așa cum consideră autorul excepției, ci reprezintă exclusiv o garanție a asigurării echilibrului între persoane cu interese contrare, prin determinarea cadrului legal de exercitare a drepturilor lor legitime.
Respinge excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 3041, ale art. 318 alin. 1, ale art. 403 alin. 4 și ale art. 581 C. pr. civ., excepție ridicată în Dosarul nr. 3.696/107/2009 al Tribunalului Alba – Secția civilă. Decizia 266/16 martie 2010 referitoare la excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 3041, ale art. 318 alin. 1, ale art. 403 alin. 4 și ale art. 581 C. pr. civ. M. Of. nr. 322 din data de 17 mai 2010. Idem Decizia 1676/15 decembrie 2009 referitoare la excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 2821 alin. 1, art. 317 alin. 1, art. 318 alin. 1, art. 319 alin. 1, art. 377 alin. 2 și art. 403 alin. 4 C. pr. civ. M. Of. nr. 128 din data de 25 februarie 2010. V și idem, Decizia 1478/2009 referitoare la excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 318 alin. 1 și art. 319 C. pr. civ. Decizia 1378/2009 referitoare la excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 318 alin. 1 și art. 319 C. pr. civ. M. Of. nr. 881 din data de 17 decembrie 2009 , Decizia 765/ 12 mai 2009 referitoare la excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 318 alin. 1 teza a doua și art. 319 alin. 2 teza întâi C. pr. civ. M. Of. nr. 394 din data de 11 iunie 2009, Decizia 199/17 februarie 2009 referitoare la excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 318 alin. 1 C. pr. civ. M. Of. nr. 159 din data de 16 martie 2009
Este neîntemeiată susținerea autorului excepției Societatea Comercială “Cristescu Oil” – S.R.L. din Cornea potrivit căreia acestuia îi este încălcat dreptul la apărare, deoarece textul de lege criticat nu îi permite să atace cu contestație în anulare hotărârea instanței de recurs, întrucât nu a avut calitatea de recurent. Recurentul este singurul care are interesul de a ataca pe calea contestației în anulare specială hotărârea pronunțată în recurs, pentru motivul că instanța a omis din greșeală să cerceteze vreunul dintre motivele de modificare sau de casare invocate. Altfel s-ar ajunge în situația în care intimatul ar susține, contrar propriilor interese, motivele invocate de recurent în cererea sa.
Art. 126 alin. (2) din Constituție, republicată, potrivit căruia „Competența instanțelor judecătorești și procedura de judecată sunt prevăzute numai prin lege“, precum și art. 129, care prevede că, „împotriva hotărârilor judecătorești, părțile interesate și Ministerul Public pot exercita căile de atac, în condițiile legii“, atribuie exclusiv legiuitorului prerogativa stabilirii competenței și procedurii de judecată, inclusiv a condițiilor de exercitare a căilor de atac.
Stabilitatea hotărârilor judecătorești este condiționată de adoptarea lor în condițiile legii, iar finalitatea contestației în anulare este tocmai aceea de a se remedia neregularitățile privind competența și procedura de judecată prevăzute de lege. Judecarea contestației în anulare nu este de natură să încalce dreptul părților la apărare, în condițiile în care acestea sunt citate și pot să participe la dezbateri, iar potrivit art. 320 alin. (3) din Codul de procedură civilă „hotărârea dată în contestație este supusă acelorași căi de atac ca și hotărârea atacată“.
Curtea respinge excepția de neconstituționalitate a prevederilor art. 318 alin. 1 și art. 320 alin. 3 din Codul de procedură civilă, excepție ridicată de Societatea Comercială “Cristescu Oil” – S.R.L. din Cornea în Dosarul nr. 5.629/1/2007 al Înaltei Curți de Casație și Justiție – Secția de contencios administrativ și fiscal, și a prevederilor art. 317, art. 318 alin. 1 și art. 320, excepție ridicată de Sergiu Ciobanu în Dosarul nr. 10.944/193/2007 al Judecătoriei Botoșani. Decizia 572/15 mai 2008 referitoare la excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 317, art. 318 alin. 1 și art. 320 C. pr. civ. M. Of. nr. 580 din data de 1 august 2008, Decizia 430/10 mai 2007 referitoare la excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 318 alin. 1 C. pr. civ. .M. Of. nr. 391 din data de 11 iunie 2007
Dispozițiile criticate sunt norme de procedură referitoare la o cale de atac, norme care, potrivit art. 126 alin. (2) și art. 129 din Legea fundamentală, sunt în competența legiuitorului.
Curtea respinge excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 318 alin. 1 C. pr. civ. , excepție ridicată de Societatea Comercială “Romeo Impex Com” – S.R.L. din Râmnicu Vâlcea în Dosarul nr. 3.135/2005 al Tribunalului Vâlcea – Secția civilă. Decizia 882/30 noiembrie 2006referitoare la excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 318 alin. 1 C. pr. civ. M. Of. nr. 40 din data de 19 ianuarie 2007
Calea procedurală a contestației în anulare specială poate fi utilizată de părțile care au participat la soluționarea recursului și este limitată la cazurile în care dezlegarea dată este rezultatul unei greșeli materiale sau al omisiunii instanței de a cerceta vreunul dintre motivele de modificare sau de casare invocate de recurent. În ceea ce privește obiectul contestației în anulare specială, acesta este format dintr-o singură categorie de hotărâri, respectiv doar hotărârile pronunțate de instanțele de recurs.
CCR Respinge excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 318 alin. 1 C. pr. civ. , excepție ridicată de Societatea Comercială “Păstorel” – S.R.L. din Timișoara în Dosarul nr. 11.985/CA/2003 al Tribunalului Timiș – Secția comercială. Decizia 387/2004 referitoare la excepția de neconstituționalitate a prevederilor art. 318 alin. 1 C. pr. civ. M. Of. nr. 1041 din data de 10 noiembrie 2004
Jurisprudența Înalta Curtea de Casație și Justiție
Contestatorul pretinde că decizia nr. 663 din 30 martie 2022 a Î.C.C.J. , secția I civilă este rezultatul unei greșeli materiale, instanța omițând să cerceteze motivele referitoare la autoritatea de lucru judecat a perimării cererii de executare silită în dosarul nr. x/2013 a BEJ B., în raport de cele stabilite prin decizia nr. 413 din 20 decembrie 2017 a Tribunalului Argeș și sentința civilă nr. 2348/09.03.2017 a Judecătoriei Pitești.
Înalta Curte constată că aceste susțineri sunt nefondate.
La 10 ianuarie 2022 a fost înregistrat pe rolul acestei instanțe recursul declarat de revizuentul A. împotriva deciziei nr. 379 din 1 noiembrie 2021 a Curții de Apel Ploiești, secția I civilă, hotărâre judecătorească prin care se respinsese, ca tardivă, cererea de revizuire formulată de aceeași parte împotriva deciziei nr. 413 din 20 decembrie 2017 a Tribunalului Argeș.
Prin memoriul de recurs, revizuentul a formulat două critici, una referitoare la respectarea termenului de declarare al cererii de revizuire, care, în opinia sa, este de 30 de zile de la data comunicării înscrisului nou și se calculează de la data de 17.11.2020.
Prin cea de-a doua critică, recurentul a reiterate aspecte de fond ale cererii de revizuire și a solicitat anularea hotărârii atacate și admiterea excepției puterii de lucru judecat încălcată prin decizia nr. 413/2017 a Tribunalului Argeș în raport de sentința nr. 2348/09.03.2017 a Judecătoriei Pitești, pronunțată în același dosar.
Instanța a analizat criticile care se refereau la soluția de tardivitate și a constatat că acestea sunt nefondate; ca urmare, a fost respins, ca nefondat, recursul declarat în cauză.
În mod legal, instanța de recurs nu a mai avut în vedere criticile referitoare la fondul litigiului, respectiv la excepția puterii de lucru judecat încălcată prin decizia nr. 413/2017 a Tribunalului Argeș în raport de sentința nr. 2348/09.03.2017 a Judecătoriei Pitești, pronunțată în același dosar, întrucât analiza autorității de lucru judecat s-ar fi făcut doar în situația în care se admitea recursul, se casa decizia de respingere a contestației în anulare ca tardivă și instanța ar fi depășit chestiunea tardivității, procedând la analiza fondului cauzei.
Prin urmare, nefiind întrunite condițiile art. 318C. pr. civ., Înalta Curte urmează să respingă, ca nefondată, contestația în anulare. Î. C. C. J. Secția I civilă Decizia nr. 1262 din 8 Iunie 2022
Prin decizia nr. 47 din data de 19 ianuarie 2022, pronunțată în dosarul nr. x/2020, Înalta Curte de Casație și Justiție, secția I civilă a anulat recursul declarat de petentul A. împotriva sentinței nr. 13 din data de 24 februarie 2021 a Curții de Apel Pitești, secția I civilă.
Instanța de recurs a făcut aplicarea art. 489 alin. (2) C. pr. civ., reținând că recursul nu numai că nu este încadrat în dispozițiile art. 488C. pr. civ., dar nici nu conține critici care să poată fi încadrabile în textul legal menționat.
De asemenea, a constatat că recursul a fost declarat cu nerespectarea termenului prevăzut de art. 421 alin. (2) C. pr. civ., situație față de care, calea de atac este tardiv formulată.
Împotriva deciziei nr. 47 din data de 19 ianuarie 2022, pronunțate de Înalta Curte de Casație și Justiție, secția I civilă în dosarul nr. x/2020, au formulat contestație în anulare contestatorii A. și B..
Contestatorii au susținut că recursul a fost anulat nejustificat, deși, în raportul întocmit în cauză, s-a precizat că recursul este admisibil și este de competența Î.C.C.J. .De asemenea, au apreciat că recursul a fost formulat în termen legal, având în vedere că acesta a fost transmis prin intermediul poștei electronice la data de 19 martie 2021.
În drept, au fost invocate dispozițiile art. 318 alin. (1) C. pr. civ.
Prin rezoluția din data de 2 martie 2022, a fost fixat termen de judecată, în vederea soluționării contestației în anulare, la data de 12 aprilie 2022, când Înalta Curte, în raport de dispozițiile art. 493 alin. (5) C. pr. civ., a invocat, din oficiu, excepția inadmisibilității contestației în anulare și a reținut cauza în pronunțare prin prisma acestei excepții.
În speță, sunt incidente dispozițiile noului C. pr. civ., în vigoare începând cu data de 15 februarie 2013, raportat la data învestirii instanțelor de judecată cu litigiul inițiat de către contestatori (9 octombrie 2018) și la dispozițiile art. 24 din noul C. pr. civ., precum și la cele ale art. 3 alin. (1) din Legea nr. 76/2012 pentru punerea în aplicare a Legii nr. 134/2010 privind C. pr. civ., în conformitate cu care dispozițiile noului C. pr. civ. se aplică numai proceselor începute după intrarea acestuia în vigoare.
Ca atare, deși contestatorii au înțeles să invoce prevederile art. 318 alin. (1) din C. pr. civ. de la 1865, Înalta Curte apreciază că aceste dispoziții nu pot constitui temeiul de drept al contestației în anulare, ci cele ale art. 503 alin. (2) pct. 2 și 3 din noul C. pr. civ. (text legal corespondent al articolului invocat de către contestatori).
Decizia împotriva căreia a fost exercitată prezenta cale de atac a fost pronunțată în complet de filtru, în condițiile art. 493 alin. (5) C. pr. civ., soluția fiind aceea de anulare a recursului declarat de petentul A. împotriva sentinței nr. 13 din data de 24 februarie 2021 a Curții de Apel Pitești, secția I civilă.
În completul de filtru se analizează admisibilitatea căii de atac, respectiv aspecte ce țin de legalitatea declarării recursului, îndeplinirea condițiilor de formă prevăzute de art. 486C. pr. civ., încadrarea criticilor în motivele de recurs stipulate de art. 488C. pr. civ., precum și de respectarea termenului de declarare a căii de atac.
Procedura examinării recursului în complet de filtru vizează doar aspecte pur formale, care nu presupun analiza pe fond a motivelor de recurs invocate de către parte.
Potrivit dispozițiilor art. 493 alin. (5) C. pr. civ., în cazul în care completul este în unanimitate de acord că recursul este formulat tardiv ori nu îndeplinește cerințele de formă, că motivele de casare invocate și dezvoltarea lor nu se încadrează în cele prevăzute la art. 488 din același act normativ, anulează sau, după caz, respinge recursul printr-o decizie motivată, pronunțată fără citarea părților, care nu este supusă niciunei căi de atac. Rezultă că legiuitorul a optat ca deciziile pronunțate în condițiile art. 493 alin. (5) C. pr. civ. să nu fie supuse niciunei căi de atac, ceea ce conduce la concluzia că aceste hotărâri nu pot fi atacate cu nicio cale de atac, ordinară sau extraordinară.
În aplicarea dispozițiilor legale anterior menționate, împotriva deciziei nr. 47 din data de 19 ianuarie 2022, pronunțate de Înalta Curte de Casație și Justiție, secția I civilă, în dosarul nr. x/2020, nu poate fi exercitată nicio cale de atac, inclusiv contestație în anulare.
Înalta Curte urmează să respingă, ca inadmisibilă, contestația în anulare formulată de contestatorii A. și B. împotriva deciziei nr. 47 din data de 19 ianuarie 2022, pronunțate de Înalta Curte de Casație și Justiție, secția I civilă, în dosarul nr. x/2020. Î.C.C.J. Secția I civilă, Decizia nr. 824/ 12 aprilie 2022
Prin decizia nr. 1283 din 10 iunie 2021, pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, secția I civilă, s-a constatat nul recursul declarat de revizuenta S.C. A. S.R.L. Călărași împotriva deciziei civile nr. 486A din 22 martie 2021 a Curții de Apel București, secția a III a civilă și pentru cauze cu minori și de familie.
La 11 iunie 2021, a fost înregistrată pe rolul Î.C.C.J. , secția I civilă, contestația în anulare formulată de S.C. A. S.R.L. Călărași împotriva deciziei nr. 1283 din 10 iunie 2021 a Î.C.C.J. .
În motivarea contestației, se arată că decizia atacată este rezultatul mai multor erori materiale și se susține că a fost înștiințat completul de judecată despre înlocuirea proprietății societății contestatoare cu proprietatea lui B., care nu a fost parte în proces, precum și cu privire la validarea unei acțiuni penale împotriva procuratorului pârâtei, C., care în calitate de șef al Ocolului Silvic Călărași, întocmește o documentație vizând un schimb de terenuri între Ocolului Silvic și B., despre care acesta din urmă nu a avut cunoștință. Susține că a fost tăinuită, de către completul de judecată, falsificarea titlului de proprietate al statului din anul 1998 și fabricarea unui titlu de proprietate în anul 2001 de soțul pârâtei. Învederează că, în citația emisă către societatea contestatoare, este prezentată o acțiune, iar în decizia atacată este redată o altă acțiune, precum și că, în mod indirect, au fost anulate mai multe decizii ale Tribunalului Călărași, în special încheierea penală nr. 79 din 29 august 2017. Arată că dosarul nu a fost judecat de un complet penal, ci de unul civil, sens în care susține că încheierea penală anterior menționată nu poate fi anulată de un complet civil. Sub un ultim aspect, arată că deposedarea de teren a lui B. constituie o încălcare flagrantă a art. 44 din Constituție și art. 12 și 15 din C. civ.
Cererea a fost întemeiată în drept pe dispozițiile art. 503 alin. (2) pct. 1,2,3 și 4 C. pr. civ.
La termenul de judecată din 30 septembrie 2021, instanța a reținut cauza în pronunțare asupra condițiilor de admisibilitate a contestației în anulare.
Cu titlu preliminar, se reține că litigiul este supus reglementărilor C. pr. civ. de la 1865, față de data introducerii acțiunii de fond, și în raport de dispozițiile art. 25 alin. (1) din Legea nr. 134/2013 privind Noul C. pr. civ., potrivit căruia “Procesele în curs de judecată, precum și executările silite începute sub legea veche rămân supuse acelei legi”.
Prin urmare, cererea formulată, întemeiată în drept pe dispozițiile art. 503 alin. (2) pct. 1,2,3 și 4 C. pr. civ., va fi analizată din perspectiva dispozițiilor art. 317 alin. (1) pct. 2 și art. 318 din C. pr. civ. de la 1865.
Potrivit art. 317 alin. (2) C. pr. civ. „Hotărârile irevocabile pot fi atacate cu contestație în anulare (…) numai dacă aceste motive nu au putut fi invocate pe calea apelului sau recursului, când hotărârea a fost dată de judecători cu călcarea dispozițiilor de ordine publică privitoare la competență”.
CEDO a reamintit faptul că nicio parte a unui proces nu poate determina redeschiderea acestuia, soluționat definitiv și irevocabil, numai în scopul de a obține o rejudecare a cauzei; contestația în anulare nu poate avea semnificația unui “recurs deghizat”, ci trebuie să fie justificată numai de circumstanțe esențiale și imperative, securitatea raporturilor juridice fiind o dimensiune esențială.
Tot astfel, invocarea faptului că există o neconcordanță între citația adresată societății contestatoare și decizia atacată cu privire la obiectul acțiunii, precum și susținerea potrivit căreia instanța civilă a anulat o încheiere penală nu reprezintă critici care se circumscriu cazurilor reglementate de lege în cazul contestației în anulare, o eventuală cenzură asupra legalității soluției date fiind incompatibilă cu respectiva cale extraordinară de atac de retractare.
Ca atare, verificând regularitatea sesizării, dată fiind și modalitatea de redactare a actului procedural adresat instanței, Înalta Curte reține că demersul judiciar nu poate fi primit, contestația în anulare astfel formulată urmând a fi respinsă, ca inadmisibilă. Î.C.C.J. Secția I civilă, Decizia nr. 1903/ 30 septembrie 2021
Prin decizia nr. 1821 din 30 septembrie 2020, Î.C.C.J., secția I civilă a respins, ca nefondat, recursul declarat de reclamanții A., B.,C. împotriva deciziei nr. 119/A din 5 februarie 2020 a Curții de Apel București, secția a IV a civilă, respectiv a încheierilor de ședință din 11 decembrie 2019 și 15 ianuarie 2020 ale aceleiași instanțe.
Au fost obligați recurenții-reclamanți la plata sumei de 10.000 RON, cu titlu de cheltuieli de judecată, în favoarea intimatului-pârât Muzeul Național al Hărților și Cărții Vechi.
Prin cererea înregistrată pe rolul Î.C.C.J. , secția I civilă la data de 16 octombrie 2020, sub nr. x/2020, contestatorii A., B. și C. au formulat contestație în anulare împotriva deciziei civile nr. 1821 din 30 septembrie 2020, pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, secția I civilă, întemeiată pe dispozițiile art. 318 din C. pr. civ. de la 1865, solicitând admiterea contestației, anularea deciziei contestate și rejudecarea recursurilor declarate.
Contestatorii au susținut în esență că nu au fost analizate: motivul II de casare întemeiat pe dispozițiile art. 304 pct. 7 C. pr. civ. prin care s-a criticat hotărârea din apel apreciindu-se că nu cuprinde motivele pe care se sprijină sau cuprinde motive contradictorii ori străine de natura pricinii, motivul III.2 de casare, prin care s-a criticat că hotărârea din apel este nelegală întrucât instanța de apel nu a asigurat remediul pentru nerespectarea principiilor oralității dezbaterii și al contradictorialității, încălcate de către prima instanță, precum și motivul III.3 de casare prin care s-a arătat că instanța de apel nu a motivat respingerea motivului de apel referitor la refuzul primei instanțe de a uni cu fondul excepția de inadmisibilitate, având în vedere că soluționarea acestei excepții impunea administrarea de probe.
De asemenea, se apreciază că instanța a cărei hotărâre este contestată nu s-a pronunțat pe motivul VI.1 de casare, prin care s-a arătat că hotărârea din apel nu a analizat efectele inaplicabilității hotărârii CEDO din cauza D. și alții contra României; motivul VI.2 de casare, prin care s-a susținut că decizia instanței de apel este nelegală chiar și în ipoteza în care s-ar reține aplicabil speței raționamentul CEDO din cauza D. și alții contra României, întrucât a fost dată cu aplicarea greșită a art. 1 din Primul Protocol Adițional la C. E. D. H. din perspectiva hotărârii CEDO din 24 oct. 2017 în cauza Dickmann și Gion c. României și motivul VI.3 de casare, prin care s-a criticat decizia instanței de apel care a fost dată cu aplicarea greșită a art. 1 din Primul Protocol Adițional la CEDO din perspectiva interpretării noțiunii de “bun”, generată de înscrierea dreptului de proprietate al reclamanților în evidențele de carte funciară (cu aplicarea greșită a art. 56 alin. (1) din Legea nr. 7/1996) și efectele hotărârilor CEDO în materia efectelor înscrierii în cartea funciară.
Nu în ultimul rând apreciază contestatorii că nu au fost analizate: motivul VII de casare prin care s-a invocat aplicarea greșită de către instanța de apel a art. 6 și 7 din Legea nr. 213/1998 (inclusiv din perspectiva caracterului declarativ și nu constitutiv de drepturi al unei hotărâri de guvern de inventariere a bunurilor), respectiv nu a analizat condiția de admisibilitate a revendicării prevăzută de prevederile speciale ale deciziei ICCJ nr. 33/2008, dată în soluționarea unui recurs în interesul legii, atunci când nu e perturbată siguranța circuitului civil, imobilul fiind în posesia statului, motivul VIII de casare prin care s-a invocat nelegalitatea deciziei din apel din perspectiva neanalizării încălcării art. 6 par. 1 din CEDO și efectele hotărârii din 6 noiembrie 2012 în cauza Miu c. României și motivul IX de casare subsumat motivului de recurs întemeiat pe dispozițiile art. 304 pct. 9 C. pr. civ., prin care au criticat decizia din apel întrucât a încălcat dreptul reclamanților la nediscriminare prevăzut de art. 14 din CEDO și de Protocolul nr. 12 la CEDO.
Era obligația instanței de a pronunța o hotărâre care cuprinde motivele pe care se întemeiază, în raport cu art. 6 din CEDO, premisa formulării contestației în anulare întemeiată pe dispozițiile art. 318 alin. (1) teza a II a constituit-o modalitatea de motivare omisivă a hotărârii instanței de recurs, în sensul că aceasta nu a analizat toate motivele de recurs, argumentele invocate de către contestatori în susținerea recursului având o individualitate distinctă, care implicau cu necesitate pronunțări exprese, cu raționamente logico-juridice independente unele de altele și de motivare generică bazată pe argumente generale, fără a fi aplicate cazului concret.
Mai mult, susțin contestatorii, analizarea în bloc a motivelor de casare invocate la punctele VI-IX din memoriul de recurs nu corespunde unei analize și cercetări concrete, conforme atât standardului național de motivare a unei hotărâri consacrat de art. 261 alin. (1) pct. 5 C. pr. civ. (1865), cât și din perspectiva standardului de protecție al CEDO în această materie. O analiză conformă acestui standard ar fi impus o motivare asupra uneia dintre problemele de esență ale litigiului/recursului, respectiv dacă, prin soluția pronunțată în cauză – respingerea pe o excepție de inadmisibilitate a acțiunii, dreptul de acces la justiție al contestatorilor este atins în substanța sa, dacă are un scop legitim și dacă există un raport de proporționalitate.
Din acest punct de vedere nu poate fi considerată o soluție motivată ca cea a instanței de recurs, prin care s-a reținut doar generic: „raționamentul logico-judiciar pe care instanța de apel și-a fundamentat soluția este corect și în concordanță cu normele din dreptul intern și din C. E. D. H. “, având în vedere că au invocat că există o diferență de protecție a drepturilor fundamentale în dreptul intern față de dreptul convențional, ceea ce implică analiza argumentată a modului în care se rezolvă aplicarea art. 20 din Constituție în cauză și hotărârile CEDO invocate cu prioritate.
Contestatorii susțin că, deși au învederat prin motivele de recurs argumentele greșitei soluționări a cauzei pe excepția inadmisibilității acțiunii în revendicare, inclusiv cele de tip CEDO posterioare hotărârii din cauza D. și alții c. României, instanța nu le-a analizat, ci s-a limitat să cerceteze doar motivele de casare care ar fi susținut soluția de inadmisibilitate a acțiunii în revendicare, motivând în abstract că soluția instanței de apel ar fi corectă, fără să cerceteze nimic din motivele de recurs în care se invoca nemotivarea/neanalizarea motivelor de apel, respectiv nu a cercetat tocmai acele motive de recurs bazate pe un raționament logico-judiciar diferit de al instanței de apel.
Instanța de recurs a precizat că este suficient ca o hotărâre să cuprindă motive de fapt și de drept suficiente care furnizează părților dovada că cererile și mijloacele lor de apărare au fost serios analizate de judecător, când, în realitate, hotărârea pronunțată chiar de această instanță nu este aptă să convingă părțile asupra unei reale și complete analize a tuturor criticilor recursului. În aceste condiții, consideră contestatorii, se impunea ca instanța de recurs să furnizeze o motivare corespunzătoare fiecăreia dintre motivele de recurs mai sus expuse, deoarece forța de convingere a unei hotărâri judecătorești rezidă din raționamentul logico-juridic clar explicitat și întemeiat pe considerente de drept.
Se mai susține că motivarea instanței de recurs ar fi trebuit să conțină o minimă analiză în concret a limitării dreptului de acces la o instanță prin raportare la criticile recurenților privind greșita soluționare a excepției de inadmisibilitate a acțiunii în revendicare, în privința căreia recurenții au invocat raționamentul CEDO din hotărârea din cauza Albina c. României, care este pe deplin incident și în analiza lipsei motivării deciziei atacate.
Noțiunea de proces echitabil presupune ca o instanță internă care nu a motivat decât pe scurt hotărârea să fi examinat în mod real problemele esențiale care i-au fost supuse, și nu doar să reia pur și simplu concluziile unei instanțe inferioare.
Motivarea hotărârii trebuie să fie clară, precisă și inteligibilă, să nu se rezume la o însușire de fapte și argumente, să se refere la probele administrate în cauză și să fie în concordanță cu acestea, să răspundă în fapt și în drept la toate pretențiile și apărările formulate de părți și să conducă în mod logic și convingător la soluția cuprinsă în dispozitiv.
În continuare, contestatorii au amintit hotărâri ale instanțelor naționale și internaționale în cadrul cărora s-a reținut, printre altele, că „obligația de motivare a unei hotărâri trebuie înțeleasă ca un silogism logic, de natură a explica inteligibil hotărârea luată, ceea ce nu înseamnă un răspuns exhaustiv la toate argumentele aduse de parte, dar nici ignorarea lor, ci o expunere a argumentelor fundamentale, care, prin conținutul lor sunt susceptibile să influențeze soluția“, că „motivarea trebuie să fie coerentă, clară și lipsită de ambiguități și de contradicții. Ea trebuie să permită urmărirea unui raționament care a condus judecătorul la aceasta. Motivarea trebuie să exprime respectarea de către judecător a principiilor enunțate de C. E. D. H. în special respectarea drepturilor la apărare și dreptul la un proces echitabil. Motivarea trebuie să răspundă pretențiilor părților, adică diferitelor capete de acuzare și mijloacelor de apărare. Această garanție este esențială deoarece permite justițiabilului să se asigure că pretențiile sale au fost examinate și deci că judecătorul le-a avut în vedere” sau că „între garanțiile dreptului la un proces echitabil, în sensul art. 6 din Convenție se înscrie și obligația tribunalelor de a-și motiva hotărârile; deciziile instanțelor trebuie să precizeze în mod suficient motivele pe care se întemeiază, astfel încât să arate că părțile au fost ascultate și să garanteze posibilitatea unui control public al administrării justiției. Altfel spus, art. 6 îi atribuie “instanței” obligația de a efectua o examinare efectivă a motivelor, argumentelor și probelor părților, cu excepția cazului în care se apreciază relevanța acestora și fără a fi înțeleasă ca implicând un răspuns detaliat pentru fiecare argument”.
De asemenea, s-au adus argumente rezultate din conținutul hotărârilor pronunțate de CEDO în mai multe cauze cum ar fi Boldea c. României, Ruiz Torija împotriva Spaniei, Perez împotriva Franței, Van de Hurk împotriva Olandei, Jahnke și Lenoble împotriva Franței, Helle împotriva Finlandei, Georgiadis contra Greciei, etc.
Contestatorii au solicitat să se anuleze hotărârea atacată, făcând aplicarea principiilor rezultate atât din dreptul intern (art. 261 pct. 5 C. pr. civ.), cât și a jurisprudenței CEDO în materia art. 6 din Convenție, care impun obligativitatea motivării unei hotărâri, ca o fațetă intrinsecă a dreptului la un proces echitabil, care implică atât obligația instanțelor naționale de a proceda la un examen efectiv al mijloacelor, argumentelor și elementelor de probă ale părților, cel puțin pentru a le aprecia pertinența, cât și indicarea cu claritate a motivelor pe care își întemeiază deciziile și examinarea problemelor esențiale care îi sunt supuse aprecierii.
Contestatorii au susținut în esență că nu au fost analizate motivele II, III.2, III.3, VI.1, VI.2, VI.3, VII, VIII și IX de casare invocate în cadrul cererii de recurs și apreciază că era obligația instanței de a pronunța o hotărâre care să cuprindă motivele pe care se întemeiază, în raport cu art. 6 CEDH, iar analizarea în bloc a motivelor de casare invocate la punctele VI-IX din memoriul de recurs nu corespunde unei analize și cercetări concrete, conforme atât standardului național de motivare a unei hotărâri consacrat de art. 261 alin. (1) pct. 5 C. pr. civ. (1865), cât și din perspectiva protecției instituită de CEDO în această materie.
Dispozițiile art. 261 alin. (1) pct. 5 C. pr. civ. (1865) reglementează, în mod imperativ, obligativitatea motivării hotărârii judecătorești, care trebuie realizată într-o manieră clară și coerentă, fiind indispensabilă pentru controlul exercitat de jurisdicția ierarhic superioară și constituind, printre altele, o garanție împotriva arbitrariului pentru părțile litigante, întrucât le furnizează dovada că cererile și mijloacele lor de apărare au fost riguros analizate.
Din această perspectivă, raportat și la garanțiile date de art. 6 § 1 C. E. D. H. , rezultă că obligația de motivare impune o apreciere întotdeauna atașată de natura cauzei și de circumstanțele acesteia. Astfel, motivarea unei hotărâri este înțeleasă ca un silogism logic, de natură a explica inteligibil hotărârea luată, ceea ce nu înseamnă însă un răspuns exhaustiv al tuturor argumentelor aduse de parte, ci un răspuns al argumentelor fundamentale, al acelora care sunt susceptibile, prin conținutul lor, să influențeze soluția.
Necercetarea unui motiv de recurs în înțelesul art. 318 alin. (1) teza a doua C. pr. civ. (1865) trebuie să fie una de natură să conducă spre concluzia că hotărârea este practic nemotivată, dispozițiile art. 261 alin. (1) pct. 5 C. pr. civ. (1865) neimpunând judecătorului reluarea întocmai a motivelor de recurs invocate în cererea de recurs, practica judiciară în materie stabilind că acesta poate sintetiza cererile formulate astfel încât să se răspundă în esență susținerilor părților.
Din conținutul deciziei recurate nu rezultă că instanța de recurs a omis a cerceta vreunul din motivele de casare inserate în cuprinsul cererii cu care a fost învestită care să atragă incidența dispozițiilor art. 318 alin. (1) teza a doua C. pr. civ. (1865), așa cum se va arăta în continuare. Astfel, sub un prim aspect contestatorii invocă omisiunea instanței de recurs de a cerceta motivul II de casare sub aspectul criticii prin care s-a invocat necesitatea unei motivări decurgând dintr-o analiză comparativă privind norma mai favorabilă (internă sau convențională) protecției dreptului de proprietate al contestatorilor, ce se impunea în dovedirea admisibilității acțiunii în revendicare, admisibilitate care era justificată în virtutea principiului primordialității C.E.D.H. , ca normă mai favorabilă decât legea internă, în raport de art. 20 din Constituție.
În cadrul deciziei ce face obiectul prezentei analize s-a arătat în analiza motivului de recurs invocat de către contestatori că: Instanța de apel a motivat că prin hotărârile mai sus arătate, care sunt obligatorii, s-a lămurit în ceea ce privește acest tip de acțiuni în revendicare, care este sensul noțiunii de “bun actual” din perspectiva dispozițiilor art. 1 din Primul Protocol adițional la Convenție și care este modalitatea de rezolvare a concursului dintre legea specială, Legea nr. 10/2001, și legea generală, C. civ., respectiv, în ce condiții poate fi acordată prioritate dispozițiilor C.E.D.H. în procesele de revendicare a unor imobile care cad în sfera de aplicare a legii speciale (situație particulară cu privire la care instanțele de fond au statuat că nu se regăsește în procesul pendinte).
În evaluarea excepției inadmisibilității, instanța de apel a motivat că soluția s-a impus, pe de o parte, în considerarea dezlegărilor date normelor de drept invocate ca temei de drept în jurisprudența națională și a Curții Europene iar, pe de altă parte, în considerarea circumstanțelor particulare ale cererii deduse judecății – cerere de revendicare de drept comun formulată după intrarea în vigoare a legii speciale, având ca obiect un imobil preluat în mod abuziv de Statul Român în perioada 6.03.1945-22.12.1989, îndreptată împotriva entității deținătoare a imobilului, imobil pentru care părții reclamante nu i s-a recunoscut un drept actual de proprietate și pentru care aceasta nu a urmat calea legii speciale.
Solicitarea părții reclamante de a obține răspunsuri detaliate la argumentele prin care pretindea statuări privind inexistența unui raport rezonabil de proporționalitate între scopul legii speciale și necesitatea protejării dreptului de proprietate ori privind existența unei incompatibilității între soluția de inadmisibilitate și dispozițiile art. 6 C.E.D.H. , în considerarea caracterului mai favorabil al normelor de drept convenționale, se dovedește a fi excesivă, întrucât aceste probleme au fost analizate și dezlegate în cuprinsul hotărârilor din cauza D. ș.a. contra României și nr. 33/2008 a Î.C.C.J. , la care instanța de apel a făcut trimitere.
Ca atare, nu pot fi primite susținerile contestatorilor referitoare la împrejurarea că instanța de recurs nu ar fi analizat aceste motive de recurs, argumentele instanței fiind expuse în cadrul hotărârii atacate, așa cum rezultă din paragrafele anterior citate.
Nu poate fi primită nici critica potrivit căreia instanța a omis să cerceteze și motivul de recurs prin care s-a invocat incidența în cauză a raționamentului CEDO din cauzele ulterioare hotărârii din cauza pilot D. și alții c. României (2010): Dickmann și Gion c. României, Miu c. României, invocate în susținerea motivului de casare prevăzut de art. 304 pct. 7 din C. pr. civ. (motivul II de casare).
Cu privire la acest aspect instanța de recurs a arătat că „ prin argumentele invocate în dezvoltarea acestui motiv de recurs, partea reclamantă, în realitate, nu pretinde o lipsă de motivare a hotărârii recurate, ci apreciază că se impunea o altă motivare, fundamentată pe un raționament logico-judiciar diferit decât cel expus de instanța de apel în susținerea soluției pronunțate, sub motiv că unele dintre argumentele invocate în apărare, dacă ar fi fost corect examinate și altfel motivate, ar fi impus soluția de respingere a excepției inadmisibilității acțiunii.
O astfel de manieră de susținere a criticii de nelegalitate, care nu se întemeiază pe hotărârea recurată, nu este permisă, știut fiind că instanța de judecată, în exercitarea atribuțiilor conferite de lege, are obligația de a motiva, într-o manieră coerentă, propriul raționamentul logico-juridic pe care și-a fundamentat soluția și că motivarea din decizia recurată se analizează de instanța de recurs din perspectiva dispozițiilor art. 304 pct. 7 C. pr. civ..”.
De asemenea, cauzele Dickmann și Gion c. României, respectiv, Ana Ionescu și alții c. României, etc. au fost analizate de către instanța de recurs, apreciindu-se că în cadrul acestora părțile litigante aveau obținute hotărâri definitive de constatare a nelegalității confiscării bunurilor de către statul comunist și de recunoaștere a unui drept de proprietate legitim cu efect retroactiv asupra bunurilor preluate de statul comunist, adică dețineau un „bun” în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1 la Convenție.
Relativ la argumentul referitor la ineficiența sistemului reparator instituit de statul român prin Legea nr. 165/2013, s-a apreciat că este invocat formal, întrucât „mecanismul de restituire, astfel cum a fost modificat de Legea nr. 165/2013, a fost instituit în favoarea persoanele deposedate de bunuri în perioada comunistă care au urmat procedurile legilor speciale de reparație și care dețin titluri valabile cu privire la drepturile pretinse, ceea ce nu a afirmat și demonstrat partea reclamantă în procesul pendinte”.
Aceste aspecte au fost analizate în cadrul motivării hotărârii a cărei anulare se solicită, astfel încât nu pot fi primite susținerile contestatorilor care tind în realitate a solicita instanței învestită cu calea extraordinară de atac a contestației în anulare să facă propria judecată de valoare asupra fondului cauzei, ceea ce nu este permis conform dispozițiilor strict și limitativ prevăzute de C. pr. civ. în această materie.
Raportat la cele mai sus expuse, privind imposibilitatea creării pe calea contestației în anulare a unui recurs la recurs, se constată că instanța de contencios european a stabilit în cauza Mitrea c România, 26105/03, pronunțată la 29 iulie 2008, că o cale extraordinară de atac nu poate fi admisă pentru simplul motiv că instanța a cărei hotărâre este atacată a apreciat greșit probele sau a aplicat greșit legea, în absența unui „defect fundamental” care poate conduce la arbitrariu.
De asemenea, în cauza Ryabikh c. Rusiei s-a stabilit că o atare cale de atac nu trebuie să constituie un apel deghizat, iar o excepție de la această regulă se admite numai atunci când este justificată de circumstanțe riguroase și de substanță, cum este cel al lipsei efectivității accesului la justiție garantat de art. 6 C.E.D.H. ce a fost constatată în prezenta cauză.
În ceea ce privește omisiunea instanței de recurs de a cerceta motivul referitor la încălcarea principiilor oralității dezbaterilor și al contradictorialității, contestatorii invocă faptul că instanța de recurs a reținut doar că „este în competența președintelui de ședință să stabilească ordinea în care sunt dezbătute problemele litigioase” dar aceasta nu răspunde criticii aduce prin recurs, respectiv că modalitatea de acordare a cuvântului a încălcat dreptul părților litigante de a-și susține pretențiile pe fondul cauzei și să se apere împotriva pretențiilor ce le sunt opuse de partea adversă.
Astfel cum s-a arătat în motivarea recursului, această critică avea în vedere faptul că a fost limitat dreptul la cuvânt al apărătorului contestatorilor, în sensul că i s-a refuzat dreptul de a pune concluzii pe fondul excepției de inadmisibilitate a acțiunii, nefiind respectată ordinea firească și legală a susținerilor părților, prima instanță acordând cuvântul „atât asupra cererii de suspendare, cât și în subsidiar, asupra excepției inadmisibilității acțiunii, urmând a rămâne în pronunțare asupra ambelor aspecte“.
Au mai susținut contestatorii că prin decizia atacată nu a fost analizat motivul de recurs prin care se arăta că pârâții erau reclamanți în excepția invocată și, ca atare, ordinea susținerilor prevăzută de lege era să acorde cuvântul în continuare reclamanților, ca să se apere pe fondul excepției, în condițiile în care nu s-a dispus de instanță unirea ei cu fondul în vederea administrării probelor solicitate. Această ordine de susținere din partea părților este impusă de principiul in excipiendo reus fir actor „în cazul excepției, pârâtul devine reclamant“). Instanța nu a cercetat critica din recurs ce viza faptul că instanța de apel nu a observat că reclamanții nu au putut pune concluzii pe fondul excepției înainte ca autorul excepției să și-o susțină și înainte ca instanța să se pronunțe cu prioritate asupra cererii de unire cu fondul a excepției, în vederea administrării probatoriilor solicitate de reclamanți și nici cea care viza nerespectarea principiului contradictorialității.
Criticile sunt nefondate. În cuprinsul deciziei atacate, cu privire la aceste aspecte, s-a arătat în mod expres următoarele:
„Norma de drept prevăzută de dispozițiile art. 128 alin. (3) C. pr. civ. este o normă clară care nu suscită interpretări diferite, ea statuând că: În caz de trebuință, președintele poate da cuvântul de mai multe ori, putându-l mărgini în timp de fiecare dată.
Verificând conținutul hotărârii recurate, se constată că instanța de apel a găsit nefondată critica, argumentat de faptul că încheierea de dezbateri din data de 21.11.2018 relevă faptul că președintele ședinței de judecată a acordat cuvântul tuturor părților asupra chestiunilor litigioase puse în discuție, după o ordine prestabilită, și că acestea și-au expus oral și pe larg punctele de vedere, în condiții de contradictorialitate, susținerile orale fiind consemnate în cuprinsul încheierii de dezbateri.
Instanța de apel a constatat că prin apel partea reclamantă, în realitate, își exprimă nemulțumirea cu privirea ordinea stabilită de președintele ședinței de judecată pentru dezbaterea chestiunilor litigioase, părților fiindu-le acordat cuvântul la dezbateri atât asupra cererii de suspendare a judecății cauzei, cât și asupra excepției inadmisibilității cererii de chemare în judecată
Cât privește această nemulțumire, instanța de apel a reținut, în mod corect, că nu pune în discuție încălcarea dreptului la apărare ori a principiilor oralității și contradictorialității dezbaterilor, dat fiind că este în competența președintelui de ședință să stabilească ordinea în care sunt dezbătute problemele litigioase ca, de altminteri, și acordarea cuvântului pentru a doua oară în cadrul dezbaterilor.
Nici împrejurarea că partea reclamantă ar fi vorbit prima asupra excepției inadmisibilității, deși, procedural, primul cuvânt s-ar fi impus a fi fost acordat pârâtului (care nu a ridicat vreo obiecțiune) nu este de natură să pună în discuție, astfel cum corect a reținut instanța de apel, nulitatea actelor procesuale, întrucât nu este de natură să producă vreo vătămare părților, cât timp drepturile procesuale le-au fost respectate.
Așa fiind, cum instanța de apel a analizat și a motivat considerentele pentru care a respins aceste critici formulate prin apel și cum, prin recurs, partea reclamantă nu a demonstrat încălcarea normelor de procedură de către instanța de apel, Înalta Curte găsește critica a fi nefondată“.
Ca atare nu se poate aprecia că Î.C.C.J. nu s-a pronunțat asupra motivului de recurs în care s-a criticat aspectul ordinii legale de luare a cuvântului, ci a reținut că drepturile procesuale ale părților au fost respectate, iar împrejurarea că partea reclamantă ar fi vorbit prima asupra excepției inadmisibilității nu pune în discuție nulitatea actelor procesuale, întrucât nu este de natură să producă vreo vătămare părților.
Contestatorii apreciază că această concluzie este greșită, dar, așa cum s-a arătat anterior, calea extraordinară de atac a contestației în anulare nu dă dreptul instanței de control judiciar să facă propria evaluare asupra judecății pe fond a cauzei, ci, în temeiul dispozițiilor art. 318 alin. (1) teza a doua C. pr. civ., în măsura în care hotărârea cuprinde considerente care conduc la concluzia cercetării în integralitate a motivelor de recurs, o reanalizare a corectitudinii acestora nu este permisă de lege, întrucât ar însemna a acorda părții dreptul la un nou recurs deghizat.
Cu privire la susținerea că instanța de recurs a omis a cerceta motivul III.3 de casare prin care s-a invocat nemotivarea respingerii de către instanța de apel a motivului prin care se invoca greșita aplicare a art. 137C. pr. civ. de către prima instanță sub aspectul refuzului de uni cu fondul excepția de inadmisibilitate, contestatorii apreciază că soluționarea acestei excepții impunea administrarea de probatorii pentru verificarea prioritară a situației juridice a imobilului aflat în litigiu, din perspectiva inexistenței unui mod originar de dobândire a proprietății de către Statul român, în condițiile în care principala motivare a excepției era bazată pe argumentul inexistenței unei notificări în baza Legii nr. 10/2001, iar apărarea lor consta în invocarea dispozițiilor Deciziei RIL nr. 33/2008 care vizează tocmai situațiile de excepție în care poate fi verificată pe fond o acțiune în revendicare întemeiată pe dispozițiile dreptului comun și că excepția de inadmisibilitate nu era de ordine publică și nu putea fi invocată decât de Statul Român și nu de ceilalți intimați pârâți, întrucât aceștia erau doar detentori precari ai imobilului în litigiu și nu ar fi putut invoca alte apărări decât pretinsul titular al dreptului de proprietate publică.
Deși chiar în cuprinsul contestației în anulare se susține că instanța de recurs a răspuns acestei critici, contestatorii apreciază că aceasta s-a rezumat doar la a oferi argumente de ordin general în sensul că aspectele litigioase invocate în susținerea criticii ar fi făcut obiectul examinării instanțelor de fond sau că reclamanții nu ar fi indicat care erau dovezile suplimentare, aflate în legătură cu fondul și care s-ar fi impus a fi administrate în vederea soluționării excepției.
Susținerea că instanța de recurs în mod greșit nu a apreciat că în soluționarea excepției inadmisibilității era obligatorie verificarea prioritară a situației juridice a imobilului aflat în litigiu și a existenței bunului în patrimoniul contestatorilor, prin prisma celor două paliere: raportul dintre Legea nr. 10/2001 și C. civ. de la 1864 și raportul dintre legea internă și C.E.D.H. reprezintă o critică adusă modului de soluționare pe fond a cauzei și nicidecum o omisiune de a cerceta motivele de recurs.
În realitate, instanța de recurs a analizat în mod exhaustiv acest motiv de recurs apreciind însă că este nefondată critica prin care partea reclamantă pretinde că instanța de apel ar fi interpretat și aplicat greșit dispozițiile art. 137 alin. (2) C. pr. civ. deoarece partea reclamantă în dezvoltarea criticii, reiterează aceleași chestiuni litigioase care au fost examinate de instanțele de fond cu ocazia verificărilor impuse de soluționarea excepției, fără a indica dovezi suplimentare, aflate în legătură cu fondul, și care s-ar fi impus a fi administrate în vederea soluționării excepției și dezvoltă propriul raționament în legătură cu aspectele de fapt ale litigiului (astfel cum acestea au fost reținute de instanțele de fond) pretinzând însă că se impunea concluzia contrară potrivit căreia raportul juridic dedus judecății era exceptat de la aplicarea deciziei în interesul legii nr. 33/2008 a Î.C.C.J. , cât timp deține în patrimoniu un “bun” în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1 la Convenție și cât timp Statul Român nu deține dovada unui mod originar de dobândire a acestui imobil.
În mod corect instanța de apel, prin considerentele hotărârii recurate, ignorate însă de partea reclamantă, a reținut că examinarea excepției inadmisibilității nu depindea de lămurirea altor aspecte de fapt și nu impunea suplimentarea probatoriilor, ci doar de raționamente juridice ce trebuiau făcute în aplicarea normelor de drept invocate ca și temei de drept al pretenției de revendicare, astfel cum aceste raționamente au fost făcute și de partea reclamantă în dezvoltarea criticii.
Instanța de recurs a analizat în concret motivele de recurs privitoare la aceste aspecte apreciind însă că sunt nefondate, deoarece hotărârea recurată face dovada examinării reale și corecte a problemei de drept relative la aplicarea dispozițiilor art. 137 alin. (2) C. pr. civ. de către instanța de apel, considerentele reținute fiind suficiente și lămuritoare.
Referitor la omisiunea instanței de recurs de a cerceta motivul VI.1 de casare prin care s-a solicitat a se constata inaplicabilitatea hotărârii CEDO din cauza D. și alții c. României, contestatorii au susținut că există deosebiri fundamentale existente între prezentul litigiu și situația faptică din hotărârea CEDO din cauza D. și alții c. României, pe care instanța de recurs a refuzat a le cerceta, respectiv că prezenta cauză are ca obiect, revendicarea unui imobil preluat de Statul român în perioada regimului comunist, fără titlu, spre deosebire de situația petentelor D. și E., ale căror demersuri judiciare au urmărit recuperarea unui imobil preluat în baza unui titlu, respectiv în temeiul Decretului nr. 92/1950 pentru naționalizarea unor imobile.
Apreciază contestatorii că diferența dintre cele două ipoteze este fundamentală, întrucât în cauză, în absența vreunui titlu de preluare, imobilul în litigiu nu a intrat niciodată în patrimoniul Statului sau al vreunei alte entități, context în care acțiunea în revendicare întemeiată pe normele dreptului comun (art. 480–481C. civ. și art. 44 din Constituția României) este admisibilă și se impunea a fi soluționată ca atare de instanță, prin aplicarea criteriilor specifice comparării titlurilor exhibate de părțile litigante și că în recurs s-a invocat necesitatea analizei acestor deosebiri și prin raportare la alte argumente, care nu au fost analizate (spre exemplu: dispozițiile art. 6 alin. (1) din Legea nr. 213/1998 stabilesc faptul că „fac parte din domeniul public sau privat al statului sau al unităților administrativ-teritoriale și bunurile dobândite de stat în perioada 6 martie 1945 – 22 decembrie 1989, dacă au intrat în proprietatea statului în temeiul unui titlu valabil, cu respectarea Constituției, a tratatelor internaționale la care România era parte și a legilor în vigoare la data preluării lor de către stat“, ipoteză care nu era îndeplinită în cauză; H.G. nr. 1133/2008, prin care s-a transmis imobilul din administrarea R. A. P. P. S. în administrarea Ministerului Culturii, Cultelor și Patrimoniului Național, nu constituie titlu de proprietate și nici temei al preluării, nu este similar Decretului nr. 92/1950 din hotărârea D., astfel că, nefiind vorba de aceeași situație-premisă, imobilul din litigiu nu urmează regimul juridic al cauzei-pilot, care se referă la un imobil preluat în proprietatea statului în temeiul unui act normativ, modul în care statul dispune prin act declarativ asupra dreptului de a folosi/administra un bun, nu poate constitui un drept opozabil în cadrul unei acțiuni în revendicare).
Contrar susținerilor contestatorilor se observă că instanța de recurs a examinat aceste argumente, dar a apreciat că raționamentul logico-judiciar pe care instanța de apel și-a fundamentat soluția este corect și în concordanță cu normele din dreptul intern și C.E.D.H. invocate și cu dezlegările date acestora prin decizia în interesul legii nr. 33/2008 a Î.C.C.J. și prin hotărârea-pilot din 12.10.2010 din cauza D. și alții contra României.
Analizând aceste aspecte, Î.C.C.J. a răspuns în mod detaliat tuturor acestor susțineri. S-a arătat în cuprinsul hotărârii atacate că „dispozițiile Legii nr. 10/2001 se aplică imobilelor preluate de statul comunist în mod abuziv în perioada 6 martie 1945 – 22 decembrie 1989, indiferent dacă preluarea s-a realizat în baza unui titlu (a cărui valabilitate se verifică sau nu în raport de cerințele legii în vigoare la data deposedării) sau, dimpotrivă, în afara oricărui titlu, prin simpla deposedare a proprietarului.
Cât privește faptul deținerii în prezent a imobilului în litigiu de către stat (necontestat), împrejurarea că partea pârâtă nu a prezentat dovezi pentru a se stabili în ce condiții a operat preluarea dreptului de proprietate de la titularul inițial de către statul comunist, susține concluzia reținută de instanțele de fond și afirmată de partea reclamantă, potrivit căreia imobilul a fost preluat în mod abuziv de statul comunist, fără titlu.
În mod corect instanțele de fond au statuat că au fost învestite cu judecata unei acțiuni în revendicare de drept comun formulată după intrarea în vigoare a legii speciale, având ca obiect un imobil preluat în mod abuziv de Statul Român în perioada 6.03.1945-22.12.1989, de către partea reclamantă, care pretinde că a dobândit în mod valabil dreptul de proprietate de la autorul invocat, F., fiind astfel îndreptățită la restituirea imobilului de către stat, deși nu a urmat procedura legii speciale.”
Calitatea de bun preluat în mod abuziv de Statul Român a imobilului litigios a fost stabilită în concret în speța de față, astfel încât nu se poate considera că instanța de recurs ar fi apreciat că modalitatea de preluare a bunului este similară cu cea din cauza D. ș.a. contra României și că nu ar fi fost analizată cauza sub acest aspect.
Cu toate acestea a arătat instanța de recurs că, deși în susținerea cererii, partea reclamantă, a invocat statuările din decizia în interesul legii nr. 33/2008 Î. C. C. J. , potrivit cărora persoana care deține un “bun” poate introduce o acțiunea în revendicare întemeiată pe normele dreptului comun, cu condiția ca aceasta să nu aducă atingere siguranței circuitului civil și că instanțele nu erau ținute de dezlegarea dată noțiunii autonome de “bun” prin hotărârea pilot D. ș.a. contra României, trebuie a se verifica, cu prioritate, dacă partea reclamantă deține un “bun”, în înțelesul art. 1 din Protocolul nr. 1 la Convenție.
În ceea ce privește acest tip de acțiuni în revendicare, noțiunea de “bun” a fost lămurită de Curtea Europeană prin hotărârea pilot dată în cauza D. ș.a. contra României și că nu sunt argumente care să o înlăture de la aplicare. Curtea Europeană a statuat că existența unui “bun actual” în patrimoniul unei persoane este în afara oricărui dubiu dacă, printr-o hotărâre definitivă și executorie, instanțele i-au recunoscut acesteia calitatea de proprietar și dacă în dispozitivul hotărârii ele au dispus în mod expres restituirea bunului.
Concluzia s-a impus deoarece art. 1 din Protocolul nr. 1 la Convenție nu poate fi interpretat, astfel cum eronat pretinde partea reclamantă, în sensul că ar impune statelor contractante o obligație generală de a restitui bunurile ce le-au fost transferate înainte să ratifice Convenția.
Cum partea reclamantă nu a obținut recunoașterea unui drept actual de proprietate, cu efect retroactiv asupra imobilului în litigiu preluat de statul comunist, în mod corect instanțele de fond au statuat că partea reclamantă nu deține un “bun” în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1 la Convenție.
Pe cale de consecință, nefiind titulara unui “bun”, partea reclamantă nu poate pretinde, astfel cum eronat susține, că este îndreptățită la examinarea pe fond a acțiunii în considerarea situației de excepție prevăzută în decizia în interesul legii nr. 33/2008, prin care s-a recunoscut, în mod excepțional, posibilitatea titularilor unui “bun” de a formula acțiune în revendicare pe calea dreptului comun, cu condiția ca aceasta să nu aducă atingere drepturilor de proprietate dobândite de terți de bună-credință, întrucât aceasta nu este incidentă în cauză.
Ca atare, instanța de recurs a justificat în concret de ce apreciază că reclamanții nu se bucură de existența unui bun actual în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1 la Convenție.
Faptul că instanța de recurs s-a raportat în definirea acestei noțiuni la considerentele Hotărârii CEDO în cauza D. ș.a. contra României în cadrul căreia CEDO a înțeles să dea o definiție generală conceptului de bun actual, aplicabilă unor situații diverse și nu doar celei examinate, nefiind obligatorie identitatea situației factuale a speței de față cu cea din respectiva cauză, ține de raționamentul juridic ce a condus la soluția pronunțată și nicidecum o necercetare a motivelor de recurs ce poate fi îndreptată pe calea contestației în anulare.
Aprecierile contestatorilor în sensul că se impunea ca instanța de recurs să analizeze acest motiv de recurs din perspectiva apărării esențiale a recurenților, că prezenta cauză a vizat revendicarea unui imobil, pentru recuperarea căruia nu a fost declanșată de aceștia vreo altă procedură administrativă sau judiciară reglementată de legea specială de reparație (Legea 10/2001, cu modificările și completările ulterioare), spre deosebire de cazul petentelor din speța-pilot D., că hotărârea dată în acea cauză nu înlătură, ci dimpotrivă, consolidează efectele deciziei RIL nr. 33/2008, că nu au fost avute în vedere susținerile bazate pe interpretarea corectă a noțiunii de bun dată prin hotărârea din cauza pilot și prin alte hotărâri posterioare acesteia, că dreptul reclamanților de acces la o acțiune în revendicare trebuia analizat și din perspectiva existenței unei “speranțe legitime” cu privire la posibilitatea exercitării dreptului lor, la respectarea proprietății asupra bunului intabulat, în condițiile Deciziei RIL nr. 33/2008 a ICCJ și alte asemenea susțineri, reprezintă în realitate critici ale soluției pronunțate de către instanța de recurs care nu pot fi analizate în cadrul limitativ impus de dispozițiile ce reglementează calea extraordinară de atac a contestației în anulare.
Pentru aceleași considerente vor fi respinse și criticile cu privire la omisiunea instanței de recurs de a cerceta motivul referitor la aplicarea art. 1 din Primul Protocol Adițional la CEDH din perspectiva evoluției jurisprudenței CEDO
În acest sens se arată că s-a invocat în recurs efectul hotărârilor ulterioare cauzei pilot anterior menționate, pronunțate de Curte (din care ar rezulta că CEDO nu generalizează aplicarea Legii nr. 10/2001 oricărui tip de cauză privitoare la imobile preluate de stat, ci individualizează, particularizează cazurile specifice care se raportează la legea specială, fără a exclude dreptul persoanei vătămate prin actele de deposedare comise de stat, de a se adresa instanțelor judecătorești, în baza normelor din materia revendicării) și că instanța de recurs nu a analizat efectul §§ 10-11 din hotărârea pronunțată la data de 24 octombrie 2017 în cauza Dickmann și Gion împotriva României, neavând în vedere că nicio procedură nu era disponibilă pentru foștii proprietari care, în lipsa restituirii, ar fi avut dreptul la despăgubiri, dar care nu au avut acces la acestea din cauza faptului că împrejurările care făceau imposibilă restituirea au devenit cunoscute după expirarea termenului pentru depunerea cererilor de despăgubire .
Referitor la procedura prevăzută de Legea nr. 10/2001, s-a arătat că, deși inițial Curtea Europeană a reținut că nu constituie o cale de atac eficientă, în înțelesul art. 6 (1) din Convenție, întrucât punea persoanele interesate în imposibilitatea de a supune deciziile administrative emise în baza acestei legi controlului jurisdicțional prevăzut de lege, această jurisprudență a fost incidentă acțiunilor în revendicare formulate anterior pronunțării deciziei în interesul legii nr. XX/19 martie 2007 pronunțată de Secțiile Unite ale Î.C.C.J. , decizie prin care, în aplicarea dispozițiilor art. 26 alin. (3) din Legea nr. 10/2001, s-a recunoscut competența instanțelor de judecată de a soluționa pe fond nu numai contestația formulată împotriva deciziei/dispoziției de respingere a cererilor prin care s-a solicitat restituirea în natură a imobilelor preluate abuziv, ci și acțiunea persoanei îndreptățite în cazul refuzului nejustificat al entității deținătoare de a răspunde la notificarea părții interesate.
Instanța de recurs a constatat că acțiunea în revendicare a fost dedusă judecății de partea reclamantă ulterior anului 2007, anume la data de 14 iulie 2011, caz în care statuările Curții Europene mai sus arătate nu mai prezintă relevanță și în atare condiții, nu pot fi primite susținerile părții reclamante potrivit cărora nu avea a urma calea prevăzută de Legea nr. 10/2001, sub motiv că procedura prevăzută de acest act normativ nu constituia un remediu eficient până în anul 2007, cu luarea în considerare a împrejurării că termenul de formulare a notificărilor în procedura legii speciale a expirat la 14.02.2002.
S-a apreciat că un atare raționament nu poate fi primit, întrucât partea reclamantă nu avea formulată o acțiune în revendicare anterior intrării în vigoare a legii speciale în cadrul căreia să poată pretinde examinarea pe fond a pretențiilor pe motiv că Legea nr. 10/2001 nu reprezenta o cale atac efectivă și că, „dimpotrivă, partea reclamantă a înregistrat acțiunea în revendicare pe calea dreptului comun abia 14 iulie 2011, adică ulterior intrării în vigoare a Legii nr. 10/2001 și ulterior pronunțării deciziei în interesul legii nr. XX/19 martie 2007 prin care s-a corectat această deficiență a legii speciale.
Mai mult, partea reclamantă a înregistrat acțiunea în revendicare ulterior pronunțării hotărârii din 12.10.2010 în cauza D. ș.a. contra României, prin care Curtea Europeană a luat act, fără obiecțiuni, de pronunțarea deciziei în interesul legii nr. 33/2008 a Î.C.C.J. .Prin hotărârea menționată, Curtea Europeană a reținut că respingerea acțiunii în revendicare întemeiate pe prevederile civile de drept comun, motivată de necesitatea de a asigura aplicarea coerentă a legilor de reparație nu relevă, în sine, o problemă din perspectiva dreptului de acces la o instanță garantat de art. 6 (1) din Convenție, cu condiția ca procedura prevăzută de Legea nr. 10/2001 să fie privită ca o cale de drept efectivă.
Aceste statuări nu pot fi înlăturate de la aplicare în procesul pendinte, astfel cum eronat se pretinde prin recurs, nici sub motiv că pentru imobilul în litigiu nu există declanșată de partea reclamantă, în prealabil sau concomitent, o altă procedură administrativă dintr-o lege specială, astfel cum aveau părțile din hotărârea instanței europene, întrucât acest aspect nu prezintă relevanță din punct de vedere al analizei. De altminteri, susținerea este inexactă parțial, întrucât cu privire la imobilul în litigiu, astfel cum au reținut instanțele de fond, există declanșată de o terță persoană o procedură administrativă, în baza notificării întemeiate pe dispozițiile Legii nr. 10/2001 formulate de numita G., care se pretinde, la rându-i îndreptățită la restituire.”
Instanța de recurs a răspuns în detaliu motivelor de recurs invocate astfel încât nu pot fi primite nici criticile contestatorilor subsumate aspectelor privind interpretarea corectă a situației de excepție reglementate prin decizia ICCJ nr. 33/2008, prin raportare la invocarea hotărârilor CEDO sau cele privind data intrării în vigoare a Legii nr. 165/2013, noțiunea de „bun actual“, situația nerecurgerii la Legea nr. 10/2001 din cauza Dickmann și Gion, speranța legitimă de a obține recunoașterea efectivă a unui drept de proprietate, etc.
Este adevărat că și CEDO (v cauza Albina împotriva României, cauza Gheorghe împotriva României) subliniază rolul pe care motivarea unei hotărâri îl are pentru respectarea art. 6 § 1 C.E.D.H. și arată că dreptul la un proces echitabil nu poate fi considerat efectiv decât dacă susținerile părților sunt examinate de către instanță, aceasta având obligația de a proceda la un examen efectiv al mijloacelor, argumentelor și elementelor de probă sau cel puțin de a le aprecia, dar în speță, așa cum s-a arătat anterior, instanța de recurs a procedat în concret la examinarea elementelor esențiale și determinante care au condus la soluția pronunțată.
Contestatorii au mai invocat omisiunea instanței de recurs de a cerceta motivul VI.3 de casare referitor la specificul situației juridice în care se găsesc reclamanții, prin raportare la criteriile și principiile explicative decurgând din jurisprudența CEDO referitoare la înscrierile de carte funciară și la efectele pe care acestea le generează în concret în circuitul civil, în sensul că instanța trebuia să analizeze în concret că în cauză statul a opus doar o preluare în fapt a imobilului, abuzivă prin raportare la aspectul notoriu al perioadei de totalitarism în care s-a produs deposedarea autorilor, de natură să vicieze orice posesie ulterioară și mai ales să confirme că statul nu a dobândit în baza unuia din modurile originare de dobândire a proprietății imobilul ce constituie obiectul material al litigiului, iar sintagma globală a respingerii “criticilor de la pct. IV- VIII în memoriul de recurs” dovedește că recurenților le-a fost încălcat dreptul la un proces echitabil din perspectiva nemotivării respingerii recursului, întrucât fiecare dintre aceste motive de recurs aveau o individualitate și argumente distincte, care nu puteau fi respinse printr-o unică motivare.
Critica este nefondată. Instanța de recurs a analizat cererea de recurs dedusă judecății, a indicat considerentele de fapt și de drept în temeiul cărora și-a format convingerea, dezvoltând un raționament judiciar în concordanță cu soluția pronunțată.
Faptul că Î.C.C.J. a analizat împreună criticile formulate la pct. IV -VIII în memoriul de recurs nu poate constitui un motiv încadrabil în dispozițiile art. 318C. pr. civ.
Nu este necesar ca, în economia considerentelor, instanța să răspundă în mod punctual fiecărui argument, acestea putând fi grupate în funcție de teza căreia i se subscriu pentru a fi dezvoltat un raționament unic.
Motivarea unei hotărâri trebuie înțeleasă ca un silogism logic, de natură a explica inteligibil hotărârea luată, ceea ce nu înseamnă un răspuns exhaustiv la toate argumentele aduse de parte, ci un răspuns la cele fundamentale, care sunt susceptibile, prin conținutul lor, să influențeze soluția. Înlăturarea unei apărări contrare situației de fapt reținute nu presupune respingerea fiecărui argument în parte, dacă acesta nu corespunde situației reținute.
Din verificarea considerentelor deciziei atacate rezultă că instanța de recurs a motivat judicios, în fapt și în drept, soluția pronunțată înlăturând susținerile recurenților, neputându-se reproșa acesteia că nu a răspuns concret unor motive de recurs.
Referitor la mențiunile din registrele de publicitate imobiliară de la momentul deposedării abuzive, a căror valoare probatorie se verifică în raport de dispozițiile legale în vigoare la acea dată și în acord și cu dispozițiile art. 25 raportat la art. 56 din Legea nr. 7/1996, instanța de recurs a menționat că ele devin relevante cu ocazia examinării calității de proprietar a persoanei deposedate ori a succesorilor acestei persoane, examinare care își dovedește utilitatea în cazul în care instanțele au a soluționa pe fond o acțiune în revendicare admisibilă, în condițiile legii.
În atare condiții, date fiind limitele în care s-a desfășurat judecata în fond, configurate de întinderea verificărilor impuse pentru analizarea excepției de inadmisibilitate a acțiunii în revendicare întemeiate pe normele dreptului comun, examinarea valabilității dreptului de proprietate al autorului F. asupra imobilului în litigiu din perspectiva mențiunilor actului de vânzare-cumpărare autentificat sub nr. x/02.03.1942 de secția Notariat a Tribunalului Ilfov și a celor din registrele de publicitate imobiliară excedează cadrului procesual, motiv pentru care analiza nu își justifica utilitatea.
Aceasta, întrucât, examinarea excepției de inadmisibilitate impunea, în mod obligatoriu și cu prioritate, verificări privind existența unui drept actual de proprietate în patrimoniul părții reclamante, titulara acțiunii în revendicare, în speță, verificări privind existența unui drept de proprietate în patrimoniul reclamanților A., B., C..
În condițiile în care Î.C.C.J. a apreciat că tocmai acest drept actual de proprietate, manifestat ulterior preluării abuzive de către stat, nu există în patrimoniul reclamanților, nu se mai impunea analiza în continuare a dispozițiilor art. 25 și 56 din Legea nr. 7/1996 și a celorlalte susțineri privind efectele înscrierilor în cartea funciară și a preeminenței hotărârilor CEDO, din perspectiva protecției conferite titularilor înscriși în evidențele de carte funciară.
Argumentele inserate în cadrul contestației în anulare cu privire la greșita dezlegare dată de către instanța de recurs acestor aspecte nu pot fi primite raportat la cadrul procesual restrictiv impus de dispozițiile legale în materie, așa cum s-a arătat anterior.
Cu privire la omisiunea instanței de recurs de a cerceta motivul VII de casare, prin care s-a criticat neaplicarea prevederilor art. 6 și 7 din Legea nr. 213/1998, contestatorii susțin că era necesar a se analiza critica prin care s-a invocat relevanța jurisprudenței previzibile a ICCJ, care a statuat că doar în cadrul unei acțiuni de drept comun poate fi analizat efectul de inopozabilitate al unei hotărâri de guvern ca cea invocată de intimații pârâți, prin care s-a transmis un pretins drept de administrare al unui bun, care nu are însă la bază niciun alt drept dobândit legal de stat și opozabil reclamanților.
Cu titlu prealabil, se observă că instanța de recurs nu a dat eficiență vreunei hotărâri de guvern prin care să se fi transmis un pretins drept de administrare al unui bun, ci a stabilit că imobilul a fost preluat în mod abuziv de statul comunist, fără titlu.
Făcând aplicarea dispozițiilor art. 6 alin. (2) din Legea nr. 213/1998 (potrivit cărora: „Bunurile preluate de stat fără un titlu valabil, inclusiv cele obținute prin vicierea consimțământului, pot fi revendicate de foștii proprietari sau de succesorii acestora, dacă nu fac obiectul unor legi speciale de reparație“), instanța de recurs a verificat modul cum a fost soluționat de către instanțele de fond concursul dintre legea de drept comun (art. 480C. civ.) și legea specială (Legea nr. 10/2001), la care face trimitere norma de drept mai sus arătată și a constatat că acesta a fost deja dezlegat prin decizia în interesul legii nr. 33/2008 a Î.C.C.J. care a stabilit că acest concurs dintre legea specială și legea generală se rezolvă în favoarea legii speciale, conform principiului specialia generalibus derogant, chiar dacă acesta nu este prevăzut expres în legea specială.
În consecință, a apreciat instanța de recurs că după data pronunțării deciziei în interesul legii, obligatorie pentru instanțele judecătorești de la data publicării, 23 februarie 2009, părțile interesate în examinarea pe fond a pretențiilor de retrocedare a imobilelor de care au fost deposedate în mod abuziv de statul comunist aveau obligația de a urma procedura Legii nr. 10/2001 pentru a obține restituirea în natură sau, după caz, despăgubiri, nemaiavând deschisă calea acțiunii în revendicare întemeiate pe dispozițiile dreptului comun.
Cum partea reclamantă a înregistrat acțiunea în revendicare la data de 14 iulie 2011, Î.C.C.J. a apreciat că în mod corect instanțele de fond au constatat că ea cade sub incidența deciziei în interesul legii menționate și, în consecință, au statuat că pretenția de restituire a imobilului pe temeiul normelor civile de drept comun nu mai poate fi examinată pe fond. Ca atare, în cadrul hotărârii atacate cu prezenta contestație în anulare a avut loc o analiză concretă a deciziei ÎCCJ nr. 33/2008 apreciindu-se că în mod corect a fost admisă excepția de inadmisibilitate a acțiunii în revendicare, aspect care nu mai poate fi suspus cenzurii în această cale extraordinară de atac.
Referitor la omisiunea instanței de recurs de a cerceta motivul VIII de casare prin care s-a invocat încălcarea dreptului la examinarea cauzei, ca element component al dreptului la un proces echitabil, prevăzut de art. 6 par. 1 C. E. D. H., contestatorii susțin că nu s-a verificat dacă limitarea dreptului de acces la o instanță este una justificată, în sensul de a fi îndeplinite următoarele condiții: limitările impuse să nu restrângă accesul în asemenea măsură încât dreptul să fie atins chiar în substanța sa; limitarea să aibă un scop legitim și să existe un raport de proporționalitate.
Motivul de recurs prin care s-a pretins că prin soluția de inadmisibilitate pronunțată și prin neanalizarea pe fond a acțiunii în revendicare a fost încălcat dreptul de acces la o instanță, prevăzut de art. 6 (1) Convenție, prin raportare la jurisprudența CEDO , a fost analizat în concret, în mod exhaustiv, în cuprinsul hotărârii atacate.
Înalta Curte a apreciat însă că apărarea nu a fost primită de instanțele de fond și nu se susține nici în recurs, deoarece partea reclamantă a înregistrat acțiunea în revendicare ulterior pronunțării hotărârii din 12.10.2010 în cauza D. ș.a. c. României, prin care Curtea Europeană a luat act, fără obiecțiuni, de pronunțarea deciziei în interesul legii nr. 33/2008 a Î.C.C.J. Curtea Europeană a reținut că respingerea acțiunii în revendicare întemeiate pe prevederile civile de drept comun, motivată de necesitatea de a asigura aplicarea coerentă a legilor de reparație nu relevă, în sine, o problemă din perspectiva dreptului de acces la o instanță garantat de art. 6 (1) din Convenție, cu condiția ca procedura prevăzută de Legea nr. 10/2001 să fie privită ca o cale de drept efectivă.
Reclamanții aveau posibilitatea de a uza în mod efectiv de prevederile Legii nr. 10/2001, cum de altfel a procedat o terță persoană, numita G., care se pretinde, la rându-i îndreptățită la restituire și care a inițiat procedura administrativă, în baza notificării întemeiate pe dispozițiile Legii nr. 10/2001.
Nu exista o acțiune în revendicare anterior intrării în vigoare a legii speciale în cadrul căreia să poată pretinde examinarea pe fond a pretențiilor pentru astfel de motiv ci, dimpotrivă, partea reclamantă a înregistrat acțiunea în revendicare pe calea dreptului comun abia 14 iulie 2011, adică ulterior intrării în vigoare a Legii nr. 10/2001 și ulterior pronunțării deciziei în interesul legii nr. XX/19 martie 2007 prin care s-a corectat această deficiență a legii speciale. Mai mult, partea reclamantă a înregistrat acțiunea în revendicare ulterior pronunțării hotărârii din 12.10.2010 în cauza D. ș.a. contra României, prin care Curtea Europeană a luat act, fără obiecțiuni, de pronunțarea deciziei în interesul legii nr. 33/2008 a Î.C.C.J. .
Ca atare, nu se poate aprecia că există o necercetare a acestui motiv de recurs, aprecierea ca fiind nerelevante a unor apărări în detrimentul altora constituind însăși esența raționamentului logico-juridic ce a condus la pronunțarea soluției și nu poate constitui nicidecum un motiv de retractare a hotărârii pe calea contestației în anulare.
Cu referire la susținerea că instanța de recurs a omis a cerceta motivul IX de casare prin care a fost invocată discriminarea contestatorilor în posibilitatea de a recurge la normele dreptului comun în raport de persoana care încalcă dreptul de proprietate se constată că și acesta a fost analizat de către Înalta Curte.
Examinând dispozițiile art. 14 din Convenție, instanța de recurs a arătat că discriminarea presupune un tratament preferențial acordat unei persoane în legătură cu drepturile și libertățile recunoscute Convenție și se impune a fi examinată prin comparație, dar partea reclamantă nu a indicat care este dreptul recunoscut de Convenție ce pretinde că i-a fost încălcat, nici în ce constă încălcarea și nici care este termenul de comparație în raport cu care pretinde analizarea discriminării.
Nici soluția pronunțată de instanțele de judecată nu poate releva în sine un tratament discriminatoriu, din perspectiva încălcării dreptului de proprietate de către o persoană fizică sau de către stat, deoarece interpretarea dată normelor convenționale și de drept intern în procesul pendinte a fost făcută în concordanță cu dezlegările date problemelor litigioase prin hotărârea din cauza D. ș.a. contra României a CEDO și prin decizia în interesul legii nr. 33/2008 a Î.C.C.J. , ambele obligatorii pentru instanțele de judecată și, în consecință, aplicate tuturor persoanelor care formulează acțiuni în revendicare întemeiate pe dispozițiile dreptului comun, având ca obiect revendicarea imobilelor preluate în mod abuziv în perioada 6 martie 1945-22 decembrie 1989, formulate după intrarea în vigoare a Legii nr. 10/2001, conform jurisprudenței consolidate la nivelul instanțelor judecătorești.
Înalta Curte apreciază că instanța de recurs a cercetat, în esență, dar și exhaustiv toate motivele cu care a fost învestită, expunând pe larg argumentele de drept care conduceau la soluția adoptată și care făceau inutilă analizarea altor apărări astfel încât, nefiind întrunite condițiile art. 318C. pr. civ., va respinge contestația în anulare formulată de contestatorii B., A. și C. împotriva deciziei nr. 1821 din 30 septembrie 2020, pronunțate de Înalta Curte de Casație și Justiție, secția I civilă în dosarul nr. x/2011. Î.C.C.J. Secția I civilă, Decizia nr. 1194/ din 27 Mai 2021
Prin decizia nr. 2591 din 8 decembrie 2020, Înalta Curte de Casație și Justiție, secția I civilă a respins excepția nulității recursului; a respins, ca nefondat, recursul declarat de pârâta S.C. A. S.A. Roman împotriva deciziei civile nr. 330 din data de 5 august 2020 pronunțate de Curtea de Apel Bacău, secția I civilă.
Prin cererea înregistrată pe rolul Î.C.C.J. , secția I civilă la data de 24 martie 2021, sub numărul x/2021, contestatoarea S.C. A. a formulat contestație în anulare împotriva deciziei civile nr. 2591/08.12.2020 pronunțate de Î.C.C.J. în dosarul nr. x/2011.
În motivarea contestației în anulare , contestatoarea a susținut că, prin hotărârea atacată, instanța a omis să se pronunțe asupra motivului de recurs expus la pct. II.A.1 și A.2. din recurs (subsumate incidenței art. 304 alin. (1) pct. 5 C. pr. civ. ), motive prin care se invoca faptul că instanța de apel și-a încălcat obligația de a afla adevărul, prevăzută de art. 129 alin. (5) C. pr. civ. 1865, precum și obligația impusă prin art. 315C. pr. civ. , ignorând prima decizie de casare din 2013 care stabilise că problema de drept de clarificat este de a stabili dacă există diferențe între instalația utilizată în intervalul relevant și cea care forma obiectul Brevetului.
Concretizând, precizează contestatoarea că instanța nu s-a pronunțat asupra motivului de recurs referitor la faptul că chestiunea esențială ce trebuia dezlegată era existența/inexistența unor diferențe între instalații; existența acestor diferențe ar fi condus la respingerea pretențiilor intimaților
Se mai face precizarea că, prin prima decizie de casare din anul 2013, s-a impus clarificarea chestiunii utilizării sau neutilizării, de către societatea contestatoare, a instalației care formează obiectul brevetului, întrucât doar urmare a utilizării acestei instalații (iar nu a uneia diferite sau doar a unor componente ale acesteia) ar putea fi justificate pretențiile intimaților.
Acest motiv de recurs invocat avea un caracter autonom în raport de celelalte motive fundamentate pe prevederile art. 304 pct. 7 și 9 din C. pr. civ. iar acceptarea de către instanță a acestuia conducea la admiterea căii de atac.
Deși la pag. 24 – 27 din decizia contestată a fost aparent analizat motivul de casare prevăzut de art. 304 pct. 5 C. pr. civ. , opinează contestatoarea că, în realitate, nu există nici măcar o simpla referire la prima decizie de casare din 2013.
Întreaga analiză a instanței de recurs s-a axat pe cea de-a doua decizie de casare – din anul 2016 -, și toate considerentele referitoare la interpretarea diferențelor între instalația brevetată și cea utilizată de contestatoare în perioada relevantă se subsumează analizei celui de-al treilea motiv de recurs (art. 304 pct. 9 C. pr. civ. ), efectuată la pag. 29- 31. Concret, instanța de recurs a reținut că „[…] pentru a se putea considera că recurenta-pârâtă nu utilizează invenția astfel cum a fost brevetată nu era suficient să se constate că au intervenit anumite modificări constructive, deoarece, potrivit teoriei echivalențelor, invenția este protejată în esența sa, iar pentru aceasta se iau în considerare elementele echivalente celor specificate în revendicări“, „astfel, numai dacă elementul sau caracteristica înlocuite sau modificate conduc ta schimbarea sensului acțiunii invenției sau a scopului esențial al acesteia ori dacă modificarea operată determină o altă funcție sau un rezultat diferit de cel preconizat prin invenție, având aptitudinea de a reprezenta un pas inventiv nou față de stadiul tehnicii, teoria echivalentelor nu se verifica”.
Se susține că din conținutul hotărârii atacate rezultă că instanța nu a cercetat motivul de recurs prevăzut de art. 304 pct. 5 C. pr. civ. , deși l-a perceput ca pe un motiv distinct (așa cum reiese din practicaua hotărârii). În continuare, contestatoarea evocă extrase din literatura de specialitate reprezentând comentarii referitoare la omisiunea de a cerceta un motiv de recurs, ca și motiv al contestației în anulare.
Subsecvent admiterii contestației în anulare, solicită a se dispune admiterea recursului pentru argumentele care se regăsesc în cadrul motivului de recurs fundamentat pe prevederile art. 304 pct. 5 din C. pr. civ.
Intimații-reclamanți au formulat întâmpinare prin care au solicitat respingerea, ca nefondată, a contestației în anulare formulată de A. împotriva deciziei civile nr. 2591/8.12.2020, pronunțată de Î.C.C.J. în dosarul nr. x/2011.
Se susține, în esență, că însăși contestatoarea a arătat că a fost analizat acel motiv de recurs, însă a considerat că doar formal, întrucât nu ar fi clarificat dacă există diferențe între instalația utilizată în intervalul relevant și cea care forma obiectul brevetului.
În susținerea intimaților, instanța de apel a dezlegat problema tehnică a folosirii invenției, constatând că apelanta-pârâtă a folosit o singură instalație, respectiv cea ai cărei autori sunt, cesionată pârâtei și brevetată de aceasta, în considerente analizând incidența în cauză a dispozițiilor art. 32 alin. (6) din Legea nr. 64/1991 și reținând, pe baza probatoriului administrat, că sunt aplicabile în speță.
În decizia contestată a fost analizată această situație și s-a reținut că „Înalta Curte constată că recurenta este în eroare cu privire la faptul că împrejurarea esențială ce trebuie dezlegată era existenta/inexistenta unor diferențe între instalații – obiectul brevetului și cea utilizată în cadrul societății”.
Împrejurarea că în decizia contestată se face referire la a doua decizie de casare, nr. 1079/17.05.2016, nu înseamnă ignorarea primei decizii de casare, ci abordarea în contextul în care s-au pronunțat trei decizii de casare cu trimitere spre rejudecare, din care prima și a doua conțin îndrumări, în cea de-a doua fiind analizată întreaga situație anterioară, de fapt și de drept, pe baza căreia s-au stabilit îndrumările care trebuiau aduse la îndeplinire de instanța de apel, respectiv i-a configurat elementele de analizat și rezolvat sub sancțiunea anulării hotărârii.
Contestația în anulare este o cale de atac extraordinară care permite invalidarea (anularea) unei hotărâri judecătorești irevocabile în acele cazuri cărora legiuitorul le-a stabilit în mod explicit aptitudinea de a constitui motive pentru retractarea unui asemenea act jurisdicțional.
Fiind vorba despre o cale de atac a cărei finalitate constă în anularea unei hotărâri judecătorești ce se bucură de autoritate de lucru judecat – autoritate din care derivă prezumția de adevăr și incontestabilitate – se cere, de principiu, ca situațiile pe care părțile contestatoare le invocă spre a justifica admiterea unui atare demers judiciar să se încadreze în mod riguros in motivele de anulare reglementate prin art. 317–318 din C. pr. civ. adoptat în anul 1865, anume: când procedura de citare a părții, pentru ziua când s-a judecat pricina, nu a fost îndeplinită potrivit cu cerințele legii; când hotărârea a fost dată de judecători cu încălcarea dispozițiilor de ordine publică referitoare la competență; când dezlegarea dată este rezultatul unor greșeli materiale; când instanța, respingând recursul sau admițându-l numai în parte, a omis din greșeală să cerceteze vreunul din motivele de modificare sau de casare.
Contestatoarea S.C. A., a invocat ultimul dintre motivele de contestație anterior enunțate, afirmând că, prin decizia contestată, instanța de recurs a omis să analizeze primul dintre motivele de recurs (cel expus la pct. II. Subpunctele A.1. și A.2.), prin care invoca împrejurarea că instanța de apel ar fi încălcat obligația de a afla adevărul – conform art. 129 alin. (5) C. pr. civ. – dar și exigențele stabilite prin art. 315 din C. pr. civ. prin aceea că ar fi ignorat prima decizie de casare (pronunțată în anul 2013) care stabilise că problema de drept de clarificat era: dacă există diferențe între instalația utilizată în intervalul relevant și cea care forma obiectul Brevetului.
Prealabil verificării relative la critica astfel formulată de contestatoare în privința judecății realizate de instanța de recurs, Înalta Curte notează că art. 318 teza a II-a din C. pr. civ. adoptat în anul 1865 are următorul conținut: „Hotărârile instanțelor de recurs mai pot fi atacate cu contestație când dezlegarea dată este rezultatul unei greșeli materiale sau când instanța, respingând recursul sau admițându-l numai în parte, a omis din greșeală să cerceteze vreunul dintre motivele de modificare sau de casare“.
Potrivit tezei a II-a a normei procedurale enunțate – care constituie temeiul juridic invocat în prezenta contestație în anulare – pentru a fi admisă calea de atac extraordinară este necesar a se stabili că omisiunea de a se fi analizat un motiv de recurs să se fi produs „din greșeală“.
Este evidentă intenția legiuitorului de a deschide calea de atac extraordinară numai în cazul în care se evidențiază o omisiune (de analiză) care este rezultat al unei greșeli, semnificația atașării acestei cerințe suplimentare fiind aceea că omisiunea avută în vedere de legiuitor trebuie înțeleasă ca uitare ori neglijare a unui motiv de recurs, iar nu ca o consecință a neanalizării argumentelor ce le cuprinde determinată de aprecierea instanței de recurs că ele nu corespund în mod riguros cadrului procesual.
Cu alte cuvinte, nu poate fi circumscrisă acestui motiv de contestație în anulare ipoteza în care instanța de recurs ar stabili că un motiv de recurs se impune a fi analizat în coordonate mai largi decât cele evocate de partea recurentă, sau în coordonatele unui alt motiv reglementat de lege decât cel pe care recurentul l-a invocat.
În fundamentarea acestei din urmă concluzii funcționează și principiul legalității, principiu ce impune ca judecarea cererilor ce se adresează instanțelor judecătorești – de orice grad – să se realizeze conform prevederilor legale.
În același sens sunt și prevederile art. 129 alin. (5) din C. pr. civ. , normă prin care se impune instanței obligația de stăruință pentru aflarea adevărului „pe baza stabilirii faptelor și prin aplicarea corectă a legii”.
De asemenea, susțin concluzia menționată și principiile de rang constituțional privind respectarea dreptului la apărare și egalitatea în fața legii a tuturor subiecților de drept, principii în temeiul cărora instanțele judecătorești sunt ținute să procedeze la evaluarea și a apărărilor pe care partea pârâtă/intimată le opune pretențiilor și susținerilor formulate prin actul de sesizare (indiferent dacă este vorba de o cerere de chemare în judecată sau de o cerere prin care se exercită o cale de atac).
În fine, relevante în acest sens sunt și dispozițiile art. 126 alin. (2) din Constituție, care prevede:
„Competența instanțelor judecătorești și procedura de judecată sunt prevăzute numai prin lege.”
Principiul disponibilității, care permite părților să stabilească limitele învestirii instanței – în conformitate cu prevederile art. 129 alin. (6) C. pr. civ. – trebuie aplicat în directă și necesară legătură cu principiile anterior menționate, pentru că dreptul titularului unei cereri de a declanșa o procedura judiciară în cadrul căreia să i se analizeze respectiva cerere nu este unul absolut, ci este supus ansamblului rigorilor legale care interesează procedura de judecată.
Prin urmare, principiul disponibilității nu poate constitui, pentru o instanță de recurs, un obstacol în demersul de a soluționa calea de atac cu care a fost învestită prin prisma situației procesuale ce se degajă din ansamblul actelor și lucrărilor dosarului în care a fost exercitat recursul, și nici nu poate împiedica aplicarea reglementărilor legale care sunt atrase de situația pe care instanța a stabilit-o în urma acestei analize, chiar în condițiile în care actul de sesizare (cererea de recurs) ar conține o descriere deosebită a situației procesuale și a temeiului juridic.
Verificând decizia contestată în speță, prin prisma acestor cerințe de principiu ce sunt, generic, specifice procedurii de soluționare a litigiilor judiciare, sunt de reținut următoarele:
În cererea de recurs ce a fost soluționată prin decizia civilă nr. 2591/08.12.2020 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, secția I civilă, contestatoarea a formulat primul motiv de recurs – fundamentat pe prevederile art. 304 pct. 5 din C. pr. civ. – prin care a invocat următoarele argumente:
La subpunctul A.1. (cu titulatura „încălcarea dispozițiilor art. 315C. pr. civ. prin nesocotirea dispozițiilor deciziei de casare“):
i)că prin prima decizie de casare (pronunțată în anul 2013) a fost validată apărarea A. în sensul că nu ar fi folosit obiectul Brevetului astfel încât reclamanții nu ar fi îndreptățiți la plata vreunei sume de bani, și totodată s-au dat dezlegări în sensul că este necesar a se stabili dacă Societatea a folosit obiectul brevetului (iar nu părți din acesta sau o instalație diferită) și că este necesar a se efectua o expertiză de specialitate pentru a se stabili dacă instalația de călire a țevilor, la care se referă brevetul de invenție, a mai fost utilizată la cuptorul CV4 în perioada 2004-2010 și dacă instalația de călire a țevilor utilizată în perioada 2008-2010 este diferită de instalația protejată de brevetul de invenție;
ii) că expertiza efectuată de dl. expert B. a determinat că, în perioada 2008-2010, instalația, în forma brevetată de societate nu a fost utilizată de către A., existând diferențe esențiale între cele două soluții tehnice (instalații);
iii) că instanța de apel avea obligația de a analiza această probă, în rejudecare, raportat la indicațiile date prin decizia de casare; că este complet nerelevantă situația componentelor instalației brevetate pentru că aceasta era diferită de instalația folosită, iar existența per se a diferențelor trebuia să fie singurul element de impact, potrivit deciziei de casare pronunțate în primul ciclu procesual.
La subpunctul A.2. (cu titlul „Încălcarea obligației prevăzute de art. 129 alin. (5) C. pr. civ. . de aflare a adevărului, prin omisiunea de a verifica problema centrală dedusă judecății”) s-a susținut că principiul aflării adevărului impune instanței să stabilească în mod corect și complet situația dedusă judecății, iar argumentele expuse la subpunctul A.1. se aplică mutatis mutandis.
Din verificarea considerentelor deciziei contestate, se constată că analiza realizată de instanța de recurs a debutat cu evaluarea chiar a acestui prim motiv de recurs, fiind făcută și precizarea că, în esență, el se referă la nerespectarea deciziei de casare .
În continuarea respectivelor considerente, se regăsește aprecierea instanței de recurs în sensul că „Având în vedere ciclurile procesuale care s-au derulat în cauză, astfel cum rezultă din expozeul deciziei de față, precum și din considerentele deciziei recurate, se impune precizarea că, din perspectiva acestei critici, relevantă este decizia de casare nr. 1079/17.05.2016 a Î.C.C.J. , secția I civilă, întrucât ultima decizie de casare (nr. 1108/4.06.2019) a privit exclusiv motivul de recurs prevăzut la art. 304 pct. 1 din C. pr. civ. , anume că apelul a fost judecat de către un complet din compunerea căruia a făcut parte un judecător incompatibil (…)”.
Totodată, s-a reținut că „în această nouă etapă procesuală, finalizată prin pronunțarea deciziei recurate, după aplicarea celor stabilite prin decizia de casare nr. 1108/4.06.2019 a Î.C.C.J. referitoare la compunerea completului, instanța de apel, în rejudecare, era ținută de respectarea și aplicarea celor stabilite prin decizia anterioară de casare – decizia nr. 1079/17.05.2016 a Î.C.C.J. , secția I civilă“.
Acest conținut al considerentelor evocate ilustrează faptul că instanța de recurs a făcut propria evaluare în privința cadrului procesual util pentru a se stabili dacă hotărârea recurată era sau nu conformă dezlegărilor anterior date printr-una dintre deciziile de casare – cea invocată prin motivul de recurs -, iar în urma acestei evaluări a concluzionat în sensul că este necesar a fi avut în vedere întreg parcursul procesual al litigiului, respectiv că trebuie avute în vedere toate dezlegările care au fost date prin cele trei decizii de casare ce au fost anterior pronunțate, în speță.
Subsecvent statuării în acest mod relativ la contextul procesual adecvat spre a se verifica gradul de conformare a instanței de prim control judiciar (cea care a pronunțat decizia ce forma obiect al recursului) față de exigențele art. 315 alin. (1) din C. pr. civ. și de respectarea îndatoririi de a afla adevărul (aceasta din urmă fiind argumentată de recurentă tot prin prisma pretinsei neconformări față de prima decizie de casare), instanța de recurs a reținut că, prin decizia nr. 1079/17.05.2016 a Î.C.C.J. , s-a stabilit necesitatea de a se analiza – în rejudecare – și „punctul de vedere al expertului parte al reclamanților ce conținea criticile însușite de reclamanți, referitoare la modalitatea de efectuare a expertizei, prin raportare la unele concepte ale Legii 64/1991 și regulamentul de punere în aplicare a Legii 64/1991, referitoare la întinderea protecției revendicărilor din brevet, cu privire specială asupra teoriei echivalențelor“.
Totodată, s-a reținut că expertiza în discuție „era destinată verificării apărării esențiale a pârâtei în prezenta cauză, anume neutilizarea instalației brevetate, apărare nouă în litigiul de față (…)”.
Ulterior, instanța de recurs a expus propriile argumente avute în vedere spre a aprecia asupra respectării cerinței legale impuse prin art. 315 alin. (1) din C. pr. civ. , anume că:
Instanța de apel, în rejudecare, a identificat în mod corect limitele casării, precum și dezlegările obligatorii ce i se impuneau în nesoluționarea cauzei, corespunzătoare reluării judecății.
„…recurenta indică în mod corect că apărarea sa cu privire la neutilizarea invenției brevetate constituia împrejurarea de fapt neclarificată în ciclurile procesuale anterioare (cu corecta aplicarea a dispozițiilor legale și cu respectarea tuturor garanțiilor procesuale stabilite de lege în favoarea părților în procesul civil), având în vedere că prin decizia de casare 1079/17.05.2016 a Î.C.C.J. , s-a sancționat respingerea de către instanța de apel a obiecțiunilor reclamanților pentru un motiv care nu a fost respectat, anume, nu s-a procedat, la momentul soluționării apelului, și la evaluarea punctului de vedere al expertului-parte al reclamanților, însușit de aceștia pentru formularea obiecțiunilor, încălcându-se în acest fel drepturile procesuale ale acestora.
Recurenta este în eroare cu privire la faptul că împrejurarea esențială ce trebuia dezlegată era existența/inexistența unor diferențe între instalații – obiectul brevetului și cea utilizată în cadrul societății -, întrucât această susținere este una incompletă, pentru că simpla existență a unor diferențe între cele două instalații nu reprezintă același lucru cu noțiunea de instalații diferite, deoarece utilizarea unei instalații cu anumite modificări constructive, circumscrise însă aceluiași scop urmărit prin invenție, în sensul obținerii aceluiași rezultat tehnic, de natură a constitui elemente echivalente celor protejate prin brevet, nu înseamnă că invenția nu a fost utilizată de către societate.
În aceste condiții, astfel cum corect a reținut instanța de apel, prin decizia de casare nu s-a stabilit cu valoare de dezlegare obligatorie necesitatea efectuării unei noi expertize fie în specialitatea utilaj tehnologic, fie în specialitatea proprietate industrială, ci obligația ca, în rejudecare, să se verifice și susținerile reclamanților exprimate în cuprinsul obiecțiunilor formulate la expertiza B. și prin care aceștia reclamau faptul că expertul nu a luat în considerare susținerile lor referitoare la întinderea protecției revendicărilor din brevet și verificarea teoriei echivalențelor, în raport de prevederile art. 32 alin. (6) din Legea nr. 64/1991 și Regula 64 din Regulamentul de punere în aplicare a Legii nr. 64/1991.
Ca atare, instanța de apel avea obligația să procedeze ea însăși la verificarea susținerilor reclamanților referitoare la teoria echivalențelor, pornind de la constatările cu caracter tehnic ale expertului, dar realizând încadrarea împrejurărilor de fapt în dispozițiile legale corespunzătoare.
În acest punct al analizei este necesar a fi precizat că motivul de recurs reglementat prin art. 304 pct. 5 din C. pr. civ. are în vedere situația în care „instanța a încălcat formele de procedură prevăzute sub sancțiunea nulității de art. 105 alin. (2)”.
A avut loc o efectivă analiză în privința argumentelor pe care partea le-a circumscris motivului de recurs , anume a viciilor procedurale ce erau semnalate referitor la pretinsa neconformare a instanței de rejudecare a apelului față de dezlegarea (decurgând din prima decizie de casare) potrivit căreia era necesar a se administra o expertiză de specialitate spre a se stabili justețea apărării potrivit căreia contestatoarea pârâtă a utilizat o instalație diferită de cea care formează obiectul brevetului pe care reclamanții și-au fundamentat pretențiile bănești.
Împrejurarea că a fost observată/reținută și analiza realizată în privința solicitării reclamanților de a se evalua constatările tehnice conținute de respectiva expertiză prin raportare la teoria echivalențelor, are semnificația analizării motivului de recurs în limite mai largi decât cele care erau propuse de recurent, însă o atare extindere a cadrului de analiză a decurs din aprecierea aceleiași instanțe de recurs în sensul că trebuie să se dea relevanță tuturor deciziilor de casare pronunțate în precedentele cicluri procesuale parcurse precum și din faptul că întâmpinarea depusă în recurs conținea argumentul că instanța de rejudecare a apelului „a analizat probațiunea și s-a supus îndrumărilor instanței de recurs, inclusiv din cea de-a doua decizie de casare, privitor la teoria echivalențelor, în scopul de a afla adevărul“.
Nu se poate reține că instanța de recurs ar fi omis din greșeală să analizeze argumentele din cadrul primului motiv de recurs iinstanța de recurs a apreciat ca este incompatibil cu evaluarea relativă la legalitatea deciziei din apel contextul de analiză pe care îl propunea recurenta, anume acela în care s-ar fi ignorat ultimele două decizii de casare și s-ar fi dat eficiență exclusiv celei pronunțate în primul ciclu procesual, în anul 2013.
Pe de altă parte, în condițiile în care prevederile art. 304 pct. 5 C. pr. civ. permit a fi analizate exclusiv chestiuni care privesc încălcarea unor forme de procedură, împrejurarea că instanța de recurs nu a analizat în contextul invocatului prim motiv de recurs aspectele privind existența sau inexistența a două instalații diferite (cea care forma obiectul brevetului și cea utilizată de contestatoarea pârâtă), ci a analizat respectivele chestiuni în coordonatele unui alt motiv legal de recurs (cel înscris în art. 304 pct. 9 C. pr. civ. ) are neîndoielnic semnificația unei evaluări judiciare relative la coordonatele legale apte a permite un control judiciar care să corespundă limitelor judecării recursului. Prin urmare, nu poate fi reținută nici din această perspectivă existența unei „omisiuni din greșeală” de a se analiza respectivele aspecte.
Înalta Curte notează că excedează motivului de contestație în anulare ce este reglementat prin art. 318 teza a II-a din C. pr. civ. orice verificare relativă la corectitudinea ori la consistența aprecierilor astfel realizate de instanța de recurs, referitor la cadrul procesual necesar ori adecvat pentru evaluarea criticilor de nelegalitate care erau formal subsumate de recurentă motivului de recurs prevăzut la art. 304 pct. 5 din C. pr. civ. Prin urmare, nu se va realiza o atare evaluare în cadrul procesual pendinte.
Înalta Curte constată că este lipsită de temei critica contestatoarei în sensul că hotărârea instanței de recurs ar fi viciată, în sensul prevederilor art. 318 teza a 2-a din C. pr. civ. , prin aceea că s-ar fi omis a se analiza primul motiv de recurs invocat de contestatoarea recurentă.
Respinge contestația în anulare formulată de contestatoarea S.C. A. împotriva deciziei nr. 2591 din 8 decembrie 2020, pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, secția I civilă în dosarul nr. x/2011. Î.C.C.J. Secția I civilă, Decizia nr. 980/ 11 mai 2021
Prin cererea înregistrată la data de 21.12.2020 pe rolul Î.C.C.J. , secția I civilă, sub nr. x/2020, recurenții A. și B. au formulat contestație în anulare împotriva deciziei nr. 2492 din 19 noiembrie 2020 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, secția I civilă, în dosarul nr. x/2010, întemeiată pe dispozițiile art. 318 din C. pr. civ. de la 1865, solicitând admiterea contestației, anularea deciziei contestate și rejudecarea recursurilor declarate de intimații A. și B. și de intimații C. și D..
În motivarea contestației în anulare s-a arătat că decizia nr. 2492/19.11.2020 este rezultatul unor erori materiale și al unor omisiuni de cercetare a motivelor de modificare.
Hotărârea atacată este rezultatul unor erori materiale întrucât instanța de recurs a reținut, prin încheierea din 21.05.2015, că reclamantele E. și F. au calitate procesuală activă cu toate că, prin încheierea din 13.05.2013, instanța a reținuse că „reclamantele E. și F. au transmis către G. S.A. doar o parte din drepturile litigioase ce formează obiectul dosarului de față și, în consecință, acestea păstrează calitatea procesuală inițială, alături de cesionarul de drepturi (…). Prin cesiune, dreptul litigios se transferă în patrimoniul cesionarului, așa cum a existat în patrimoniul cedentului, păstrându-și natura, volumul, garanțiile și accesoriile. Ca urmare, completarea ulterioară a acțiunii cu noi petite, referitoare la alte părți din imobil, determină păstrarea calității procesuale active a reclamantelor H.”. Or, această dezlegare are ca obiect transmiterea calității procesuale, nicidecum însăși existența dreptului litigios în patrimoniul reclamantelor.
Eroarea materială a instanței de recurs constă în faptul că aceasta a apreciat că ar fi vorba despre „aceeași chestiune“, respectiv că anterior s-ar fi dat o dezlegare asupra lipsei calității procesuale active a reclamantelor care, nici la data formulării acțiunii și nici ulterior, nu erau titularele dreptului dedus judecății.
Instanța de apel nu a reținut și nici nu putea reține că ar fi rămas definitivă, prin neapelare, soluționarea excepției lipsei calității procesuale active a reclamantelor E. și F., de vreme ce această excepție nici nu a fost invocată și nici nu a fost soluționată.
Eroarea materială a instanței de recurs constă în faptul că aceasta a apreciat că ar fi vorba despre aceeași excepție, întemeiată pe aceeași cauză, în realitate însă, prin excepția invocată în recurs, contestatorii au arătat că „recurentele reclamante E. și F., la momentul formulării acțiunii și, implicit, la momentul încheierii contractului nr. x/31.05.2007 cu G. S.A., nu aveau în patrimoniu dreptul material la acțiune”, prin urmare că reclamanta G. S.A. nu a dobândit dreptul dedus judecății în patrimoniul său.
Asemenea excepție de fond, absolută și peremptorie vizează însăși existența dreptului litigios în patrimoniul reclamantului. Acest lucru este diferit de problema transmiterii dreptului litigios de la un cedent la un cesionar, aspect care a stat la baza motivării soluției date prin sentința nr. 231/09.03.2017.
În aceste condiții, s-a solicitat anularea deciziei civile nr. 2492/19.11.2020, cu privire la punctul. 2.4.1.2., ca fiind rezultatul unei erori materiale.
O altă eroare materială privește excepția puterii de lucru judecat a sentințelor nr. 2823/28.03.2005, nr. 3083 și nr. 3084/1.04.2005, cu privire la care instanța de recurs nu a observat că soluționarea definitivă a excepției autorității de lucru judecat a vizat aspectul efectului negativ, care ar fi condus la respingerea acțiunii în constatarea nulității. Or, prin recursul declarat, s-a invocat efectul pozitiv al autorității de lucru judecat.
Eroarea materială a instanței de recurs constă în faptul că aceasta a apreciat că ar fi vorba despre aceeași excepție, întemeiată pe aceeași cauză, respectiv despre efectul negativ al autorității de lucru judecat, deși era evidentă diferența între efectul negativ al autorității de lucru judecat, care presupune o triplă identitate (părți, obiect, cauză) și efectul pozitiv al autorității de lucru judecat (denumit în doctrina anterioară putere de lucru judecat).
Eroarea materială săvârșită de instanța de recurs constă în faptul că a apreciat că anterior s-a invocat același efect, ceea ce a condus la o premisă greșită și la refuzul analizării efectului invocat în recurs.
Eroarea este esențială deoarece, observând faptul că la datele de 28.02.2002 și 08.03.2002 contractele de vânzare-cumpărare au fost făcute publice, iar dreptul de proprietate al reclamantelor H. s-a radiat, prin acte opozabile reclamantelor, instanța nu putea reține ca probă în combaterea excepției prescripției dreptului material la acțiune însăși declarația acestora din cuprinsul unei plângeri penale.
Un al doilea motiv al contestației în anulare vizează faptul că instanța de recurs nu s-a pronunțat asupra motivelor de recurs de ordine publică, calificate prin încheierea din 15 10 2020 ca fiind apărări.
Instanța de recurs a respins recursul în care s-a invocat expres greșita aplicare a art. 1308 pct. 2 C. civ., fără să verifice „singurul aspect esențial“, respectiv dacă sancțiunea nulității relative se aplică, prin raportare la calitatea părților de soți, căsătoriți sub legea germană în regimul separației de bunuri, și pentru soțul mandatarului. De asemenea, instanța de recurs a respins recursul fără să analizeze „singurul aspect esențial“: prezumția decurgând din cunoașterea cauzei anulării la momentul întabulării dreptului de proprietate pe numele B. și radierii dreptului de pe numele reclamantelor H..
În ceea ce privește teza a II-a a art. 318 din vechiul C. pr. civ. , contestatorii susțin că instanța de recurs nu s-a pronunțat asupra unor motive de recurs invocate de recurenții A. și B., dar și de recurenții C. și D..
Împrejurarea că instanța de recurs a invocat „eșalonarea diferenței de preț” și „contractul nr. x/2006“, care vizează un apartament ce nu face obiect al litigiului, dar „este situat în același imobil“, nu semnifică faptul că instanța ar fi analizat motivul de recurs privind lipsa oricărui risc al contestatorilor la data încheierii contractelor, deoarece argumentele instanței nu vizează aspecte esențiale, ci numai împrejurări ulterioare și circumstanțiale, esențială fiind asumarea riscului și, deci, reaua-credință în raport de acest aspect.
În ceea ce privește excepția inadmisibilității contestației în anulare pentru motive constând în „erori materiale“, cum le denumesc în mod repetat contestatorii, deși textul art. 318 din vechiul C. pr. civ. limitează admisibilitatea unui astfel de motiv de anulare la situația în care „dezlegarea dată este rezultatul unei greșeli materiale“, se arată că pentru îndreptarea erorilor materiale există deschise alte căi procesuale de atac, respectiv cea prevăzută de art. 281 și urm. din vechiul C. pr. civ.
Pentru a fi incident art. 318 din vechiul C. pr. civ. trebuie ca dezlegarea dată să fie rezultatul unei „greșeli materiale“, adică a unor greșeli materiale cu caracter procedural pentru verificarea cărora să nu fie necesară o reexaminare a fondului sau reaprecierea probelor, iar greșeala materială să fie evidentă și în legătură cu aspectele formale ale judecății. Contestația nu poate fi primită atunci când se invocă stabilirea eronată a situației de fapt, în urma aprecierii probelor sau a interpretării faptelor, întrucât aceasta echivalează cu o greșeală de judecată. Greșeala materială nu trebuie să fie rezultatul interpretării unui text de lege pentru că, practic, s-ar ajunge la judecarea din nou a aceluiași recurs. Totodată, greșeala materială trebuie să fie esențială, ceea ce înseamnă că, în lipsa ei, soluția ar fi fost alta. Dacă și prin nesăvârșirea erorii materiale soluția ar fi fost aceeași, contestația trebuie respinsă.
În jurisprudență s-a reținut că greșelile instanței de recurs, care deschid calea contestației în anulare, sunt greșeli de fapt și nu greșeli de judecată, de apreciere a probelor si de interpretare a dispozițiilor legale. Pe această cale nu este admisibil să se examineze justețea soluției pronunțate.
Prealabil oricărei apărări, intimatele au cerut să se stabilească cadrul procesual deoarece apărătorul contestatorilor a solicitat și anularea recursului formulat de soții K., deși nu avea delegație de reprezentare și pentru soții K..
În ipoteza în care contestatorii au confundat eroarea materială cu greșeala materială, intimatele susțin că excepția inadmisibilității este argumentată și de imposibilitatea îndreptării pe calea contestației în anulare a unor greșeli de judecată, întrucât aspectele aduse în discuție de către contestatori nu sunt veritabile greșeli materiale, ci greșeli de judecată.
Înalta Curte o apreciază ca fiind nefondată întrucât avocatul contestatorilor, , nu a pus concluzii în numele intimaților C. și D., ca reprezentantă a acestora, pentru a putea fi adusă în discuție modificarea cadrului procesual și pentru a se solicita dovedirea calității sale de reprezentant.
Modificarea cadrului procesual nu se poate prezuma pornind de la solicitarea avocatului contestatorilor ca, în eventualitatea admiterii contestației în anulare, să fie admis și recursul altor părți, deoarece admiterea contestației în anulare nu exclude posibilitatea rejudecării și a altor recursuri decât cel declarat de contestatori. În această ipoteză se impune admiterea formală a acelor recursuri pentru care rejudecarea devine necesară întrucât acestea cuprind critici de nelegalitate comune cu cele din recursul părților care au formulat contestație în anulare, astfel cum este cazul în speță, întrucât acestea trebuie reanalizate în mod unitar de către instanță, cu prilejul rejudecării recursurilor.
În consecință, Înalta Curte va respinge excepția lipsei calității de reprezentant, pentru recurenții-pârâți C. și D., a avocatului contestatorilor Stan.
Contestatorii și-au întemeiat contestația în anulare pe ambele teze ale art. 318 din vechiul C. pr. civ. , susținând atât existența unor greșeli materiale în dezlegarea dată recursului, cât și omisiunea instanței de recurs de a cerceta vreunul dintre motivele de modificare sau de casare.
Sub aspectul soluționării excepției prescripției dreptului material la acțiune, contestatorii menționează că instanța de recurs nu a observat încheierile de carte funciară aflate la dosarul cauzei, care făceau dovada absolută a faptului că reclamantele au luat cunoștință despre încheierea contractelor , anterior datei de 20.06.2003 (cu trei ani înainte de formularea acțiunii), iar această eroare este una materială, deoarece instanța nu a observat probe esențiale aflate la dosarul cauzei.
Înalta Curte constată că acestea intră în sfera de reglementare a contestației în anulare speciale, respectiv în prima teză a art. 318 din C. pr. civ. , motiv pentru care nu poate fi primită excepția inadmisibilității contestației în anulare, urmând a se stabili dacă menționatele critici constituie veritabile „greșeli materiale“, în accepțiunea dată acestei noțiuni de art. 318 din vechiul C. pr. civ.
Noțiunea de „greșeală materială” prevăzută de art. 318 din vechiul C. pr. civ. se referă la erori materiale evidente, în legătură cu aspecte formale ale judecării recursului, precum: respingerea greșită a unui recurs ca tardiv, anularea greșită a recursului ca netimbrat sau ca făcut de un mandatar fără calitate și alte aspecte asemănătoare, pentru verificarea cărora nu este necesară reexaminarea fondului sau reaprecierea probelor.
Această noțiune trebuie interpretată restrictiv, prin intermediul său neputând fi îndreptate greșeli de judecată, de apreciere a probelor, de interpretare a faptelor ori a unor dispoziții legale sau de rezolvare a unui incident procedural.
Or, toate aspectele evocate de contestatori ca fiind greșeli materiale se referă la modul de soluționare a excepțiilor invocate în recurs, constituind eventuale greșeli de judecată care nu pot fi îndreptate pe calea contestației în anulare, deoarece această cale de atac extraordinară de retractare se limitează la motive de anulare prevăzute în art. 317–318 din vechiul C. pr. civ. și nu poate fi transformată, printr-o interpretare extensivă a noțiunii de „greșeală materială“, într-o cale de atac de reformare asemănătoare recursului, astfel cum se tinde de către contestatori.
Înalta Curte apreciază că argumentele expuse de contestatori impun o veritabilă analiză de legalitate asupra unor chestiuni care se subsumează motivelor pe care s-au întemeiat recursurile declarate de intimații L. și de intimații K., respectiv cele prevăzute de art. 304 pct. 7 și 9 din vechiul C. pr. civ.
Art. 318 teza a II-a din vechiul C. pr. civ. prevede că hotărârile instanțelor de recurs mai pot fi atacate cu contestație în anulare atunci când instanța de recurs, respingând recursul sau admițându-l în parte, a omis din greșeală să cerceteze vreunul dintre motivele de modificare sau casare care sunt limitativ prevăzute în art. 304 din vechiul C. pr. civ.
Deși contestatorii pretind că instanța a omis să cerceteze un motiv de casare, în realitate nu se invocă neanalizarea art. 304 pct. 7 și 9 din vechiul C. pr. civ. , ci a unor argumente care susțin aceste motive de recurs.
Argumentele sunt întotdeauna subsumate motivului de recurs pe care îl sprijină, iar instanța de recurs poate grupa argumentele invocate în susținerea acestuia, răspunzându-le printr-un considerent comun, caz în care nu se poate reproșa omisiunea de a cerceta motivul de recurs, așa cum susțin contestatorii din prezenta cauză.
De vreme ce textul art. 318 teza a II-a din C. pr. civ. este neechivoc în privința cerinței ca omisiunea de cercetare să vizeze un motiv de modificare sau de casare, ori de câte ori se aduce în discuție necercetarea unor argumente care susțin motivele de recurs, contestația în anulare urmează a fi respinsă întrucât reevaluarea argumentelor de nelegalitate aduse în susținerea motivului de recurs se constituie într-o veritabilă rejudecare a recursului, ceea ce excedează nu doar obiectului contestației în anulare, ci și principiului legalității căilor de atac. Înalta Curte Respinge, ca nefondate, excepțiile lipsei calității de reprezentant, pentru recurenții-pârâți C. și D., a avocatului contestatorilor și lipsei de interes a contestatorilor de a solicita rejudecarea recursului declarat de pârâții C. și D., excepții invocate de intimata S.C. G. S.A., prin lichidator judiciar J..Î.C.C.J. Secția I civilă, Decizia nr. 301/ 11 februarie 2021
Prin decizia nr. 1019 din 3 iunie 2020, Înalta Curte de Casație și Justiție, secția I civilă a respins recursul declarat de reclamantul A. împotriva deciziei nr. 1228 A din 03 octombrie 2019, pronunțată de Curtea de Apel București, secția a III-a civilă și pentru cauze cu minori și de familie, ca nefondat.
Contestatorul susține că în condițiile în care între părți nu au existat obligații contractuale apte să genereze penalități, iar sentința primei instanțe nu folosește o asemenea terminologie este vădită greșeala materială care a determinat denaturarea instituției achiesării, deoarece achiesarea tacită prin executarea hotărârii primei instanțe nu a avut în vedere nicio relație convențională care să fi generat obligații juridice cu caracter continuu, afectată de un termen incert.
Greșeala de judecată săvârșită prin adăugarea unor informații preluate în mod eronat chiar și din susținerile uneia dintre părțile interesate reprezintă o deformare a cuprinsului real al actului relevant, care este sentința tribunalului, singura în raport de care se analizează semnificația plății benevole a sumelor prevăzute expres în dispozitivul sentinței, ca fiind achiesare tacită la hotărâre.
Instanța de recurs a săvârșit o greșeală materială, pentru că a distorsionat sensul și semnificația juridică reală a efectelor achiesării tacite prin executarea benevolă a hotărârii primei instanțe, cu consecința inadmisibilității căii de atac a apelului.
Decizia recurată a ignorat data la care au intervenit și au fost apte să producă efecte juridice hotărârile judecătorești pronunțate în procedura recursului în interesul legii (RIL) ori Hotărârea pilot pronunțată de CEDO în cauza Maria Atanasiu și alții contra România, în raport de sentința civilă nr. 1601/26.10.2001 pronunțată de Tribunalul București în cererea formulată de reclamant la data de 12.09.1998, în dosarul nr. x/1988, anterior intrării în vigoare a Legii 10/2001.
În sensul dispozițiilor art. 318vechiul C. pr. civ., care constituie temeiul de drept al cererii pendinte, noțiunea de „greșeală materială” reprezintă o greșeală de ordin procedural de o asemenea gravitate încât a avut drept consecință pronunțarea unei soluții eronate, rezultată din confundarea unor elemente importante sau a unor date materiale care determină soluția respectivă.
În cauză, contestatorul a susținut că instanța a săvârșit următoarele erori materiale: a denaturat noțiunea juridică instituției achiesării, în pofida înscrisurilor aflate la dosar și a celor reținute prin prima hotărâre și a făcut referire la hotărâri CEDO sau hotărâri pronunțate de Î.C.C.J. în recurs în interesul legii, care nu au fost avute în vedere de instanțele de fond.
Curtea Respinge, ca inadmisibilă, contestația în anulare formulată de contestatorul A. împotriva deciziei nr. 1019 din 3 iunie 2020 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, secția I civilă. Î.C.C.J. Secția I civilă, Decizia nr. 2110/ 15 octombrie 2020
Împotriva deciziei din recurs, a formulat contestație în anulare reclamanta A.
În motivarea cererii, întemeiate în drept pe dispozițiile art. 318 alin. (1) teza a II-a din C. pr. civ. de la 1865, contestatoarea a susținut că, în mod greșit, instanța de recurs nu a mai soluționat și nu a mai analizat, pe fond, motivele de nelegalitate invocate de către aceasta față de împrejurarea că, în opinia sa, se impunea ca instanța de control judiciar să verifice legalitatea măsurii dispuse prin încheierea de suspendare din 28 martie 2019, care nu a fost desființată și care ar putea să producă efecte juridice în situația perimării apelului.
Odată cu măsura suspendării dispuse în temeiul dispozițiilor art. 1551 C. pr. civ. de la 1865, a început să curgă și termenul de perimare a apelului, conform art. 248 și următoarele din același act normativ. În atare context, în situația în care reprezentantului Ministerului Public i s-ar admite un eventual recurs împotriva încheierii din 24 octombrie 2019 prin care cauza a fost repusă pe rol, se va constata că termenul de perimare nu a mai fost întrerupt și că acesta s-a împlinit, cu consecința anulării apelului reclamantei ca perimat.
Or, în opinia contestatoarei, respingerea recursului, fără verificarea legalității măsurii de suspendare dispuse de către curtea de apel, a afectat dreptul la un proces echitabil al reclamantei din perspectiva imposibilității de a mai formula, în mod efectiv, apărări cu privire la această chestiune.
Recunoscând părții interesate dreptul de a formula contestație în anulare împotriva unei hotărâri date în recurs, atunci când instanța, respingând recursul, sau admițându-l numai în parte, a omis, din greșeală, să cerceteze vreunul dintre motivele de modificare sau de casare, art. 318 teza a II-a din C. pr. civ. , în temeiul căruia a fost formulată prezenta contestație în anulare, limitează exercițiul acestei căi extraordinare de atac de retractare exclusiv la situația în care instanța de recurs nu a cercetat și nu s-a pronunțat prin hotărârea pe care a dat-o asupra unuia dintre motivele de modificare sau de casare cu care a fost legal învestită.
Numai o asemenea omisiune justifică admiterea contestației în anulare. Pentru că textul este de strictă interpretare, incidența lui nu poate fi extinsă la situația în care instanța de recurs în aplicarea unor prevederi legale, a apreciat că nu se mai impune analiza motivelor de recurs.
Recunoscută de practica și doctrina judiciară dar neconsacrată la nivel legislativ, soluția de respingere a unei cereri ca rămasă fără obiect se impune atunci când ceea ce s-a dedus judecății a fost deja executat de bună voie, înainte de finalizarea procesului, urmare a unei împrejurări intervenite ulterior exercitării căii de atac sau formulării cererii de chemare în judecată. De asemenea, excepția lipsei obiectului reprezintă o excepție de fond, absolută și peremptorie care împiedică analiza pe fond a cererii sau a căii de atac exercitate.
Rațiunea anulării deciziei instanței de recurs, în situația admiterii contestației în anulare întemeiată pe dispozițiile art. 318 teza a II-a C. pr. civ. , este aceea de a sancționa incompleta soluționare a căii de atac a recursului, iar nu situația în care instanța de recurs, în raport de circumstanțele procesuale concrete ale pricinii, a apreciat că nu se mai impune analiza motivelor de casare sau de modificare a hotărârii recurate, cum este cazul în speță.
În ceea ce privește susținerea contestatoarei potrivit căreia acesteia i s-ar încălca dreptul la apărare în situația în care, urmare a admiterii recursului ce ar putea fi exercitat de reprezentantul Ministerului Public împotriva încheierii de repunere pe rol a cauzei, apelul formulat de acesta ar fi constatat perimat, Înalta Curte reține că instanța învestită cu soluționarea contestației în anulare nu este îndreptățită să cenzureze motivele care au condus la pronunțarea deciziei atacate, iar, în cauză, nu se poate reține că instanța de recurs ar fi omis să analizeze vreunul dintre motivele de recurs, în realitate, soluția în recurs fiind rezultatul admiterii unei excepții cu caracter peremptoriu.
Înalta Curte va respinge contestația în anulare formulată de contestatoarea A. împotriva Deciziei civile nr. 2097 din 14 noiembrie 2019, pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, secția I civilă, ca nefondată. Î.C.C.J. Secția I civilă Decizia nr. 623/ 4 martie 2020
Prin cererea înregistrată, la data de 26 septembrie 2008, pe rolul Judecătoriei Pitești și înaintată Tribunalului Argeș, ca urmare a declinării competenței de soluționare, precizată la datele de 6 martie 2012 și 2 aprilie 2012, precum și la termenul de judecată din data de 20 martie 2014, reclamanții A. și B. au chemat în judecată pe pârâții C., C., D., E., Municipiul Pitești, reprezentat de Consiliul Local Pitești, Primăria Pitești, Comisia Locală de Fond Funciar Pitești și Oficiul de Cadastru și Publicitate Imobiliară Argeș
Prin Sentința civilă nr. 162 din 28 mai 2015, Tribunalul Argeș a respins excepțiile autorității de lucru judecat și tardivității, ca neîntemeiate; a admis excepția inadmisibilității capătului 4 al cererii precizate având ca obiect acțiune în constatare, respingând acest capăt de cerere ca inadmisibil; a admis, în parte, cererea astfel cum a fost precizată de reclamanți; le-a obligat pe pârâtele C. și C. să lase reclamanților în deplină proprietate și liniștită posesie suprafețele de teren ; a stabilit linia de hotar între proprietățile reclamanților și cea a pârâtelor C. și C. ; a stabilit linia de hotar între proprietățile reclamanților și cea a pârâtelor D. și E. ; le-a obligat pe pârâtele C. și C. să demoleze gardul în vederea asigurării liniei de hotar, iar, în caz de refuz, i-a autorizat pe reclamanți să efectueze lucrarea, pe cheltuiala pârâtelor; a respins în rest cererea precizată . Prin Decizia nr. 1428 din 4 mai 2018, Curtea de Apel Pitești, secția I civilă a admis apelul declarat de reclamanții A. și B., împotriva Sentinței civile nr. 162 din 28 mai 2015, pronunțată de Tribunalul Argeș.
Prin Decizia nr. 4159 din 28 noiembrie 2018, pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, secția I civilă, au fost respinse, ca nefondate, atât recursul declarat de recurentele reclamante, cât și recursul declarat de recurentele pârâte.
Împotriva acestei decizii au formulat contestație în anulare recurentele-pârâte C. și C., cu motivarea că, deși formal instanța de recurs ar fi analizat fiecare motiv de recurs în parte, în realitate nu a efectuat o asemenea analiză iar, pe de altă parte, decizia pronunțată este și rezultatul unor erori materiale.
Pe calea contestației în anulare nu se pot valorifica eventualele greșeli de judecată, respectiv de apreciere a probelor sau de interpretare a unor dispoziții legale, pentru că altfel s-ar ajunge, pe o cale ocolită, la judecarea încă odată a aceluiași recurs.
Contrar susținerilor contestatoarelor, instanța de recurs a analizat toate aspectele deduse judecății, în limitele învestirii, ce țin de legalitatea hotărârii și a prerogativelor legale specifice căii extraordinare de atac.
Astfel, referitor la primul motiv de recurs vizând lipsa unei analize a îndeplinirii condițiilor de admisibilitate ale acțiunii în revendicare, contestatoarele au susținut că instanța de recurs a motivat decizia în sensul că nu sunt veritabile critici care să pună în discuție modul de aplicare a dispozițiilor legale evocate, ceea ce, apreciază acestea, echivalează cu neanalizarea motivului de recurs.
Cu referire la motivul II de recurs prin care au criticat nelegalitatea deciziei instanței de apel care, contrar concluziei experților, a considerat, fără probe, că pârâții trebuie să predea reclamanților cele două suprafețe de teren, consideră că instanța de recurs a pretins în decizia contestată că nici în acest motiv de recurs nu a fost cuprinsă o critică de nelegalitate.
Înalta Curte apreciază că aceste aserțiuni sunt lipsite de fundament legal și faptic întrucât instanța a răspuns, printr-un raționament propriu, criticilor recurentelor, argumentând de ce nu au fost considerate aspecte de nelegalitate susceptibile de control judiciar.
În acest sens se observă că instanța de recurs a considerat că, deși recursul a fost structurat formal în cinci motive, părțile au expus în dezvoltarea criticilor aspecte care vizează cursul procesului, expunerea materialului probator și propriile susțineri cu referire la interpretarea dată înscrisurilor care reprezintă titlurile de proprietate ale părților, dar și celorlalte probe administrate în cauză.
Înalta Curte nu a reținut incidența dispozițiilor art. 304 pct. 9 C. pr. civ. , constatând lipsa unor veritabile critici care să pună în discuție modul de aplicare a dispozițiilor art. 480 C. civ., în condițiile în care, pe baza probelor administrate, instanța de apel a statuat că recurentele-pârâte ocupă suprafețe de teren aflate în proprietatea reclamanților. De asemenea, a considerat că afirmația cu caracter general în sensul că instanța de apel nu ar fi analizat toate motivele de apel, nu este de natură a atrage aplicarea dispozițiilor art. 304 pct. 7 C. pr. civ.
S-a reținut de către instanța de recurs că nici susținerile subsumate celui de-al doilea motiv de recurs, care formal a fost întemeiat pe dispozițiile art. 304 pct. 6, 7 și 9 C. pr. civ. nu cuprind critici de nelegalitate. A considerat că înscrierea dreptului de proprietate al recurentelor-pârâte în cartea funciară și existența unei împrejmuiri a imobilului nu pune în discuție, în concret, niciun aspect de aplicare greșită a legii, de esența acțiunii în grănițuire fiind stabilirea limitelor proprietăților învecinate.
Se constată că, ceea ce critică contestatoarele în cauza pendinte, nu reprezintă neanalizarea unui motiv de recurs. A omite analiza unui motiv de recurs presupune a ignora existența lui. Or, în cauză, instanța de recurs a procedat la evaluarea acestor motive în ceea ce privește aptitudinea de a conține o critică de nelegalitate care să poată fi încadrată în dispozițiile art. 304 C. pr. civ. , ceea ce presupune efectuarea unui raționament judiciar de interpretare și aplicare a legii.
Contrar susținerilor contestatoarelor, instanța de recurs a analizat aceste critici pe care le-a încadrat în dispozițiile art. 304 pct. 7 și 9 C. pr. civ. . În acest sens, a validat modalitatea în care instanțele de fond au reținut efectul pozitiv al lucrului judecat, cu referire la Decizia nr. 1319 din 17 septembrie 2002 și a înlăturat susținerea privind existența unei contradicții între considerente și dispozitiv, cu motivarea că nu se poate da o valoare absolută considerentelor expuse de Tribunalul Argeș cu referire la lățimea la strada x a imobilului cumpărat de reclamanții L., de 9,55 ml, considerând că de esența acțiunii în revendicare este compararea în mod direct a titlurilor de proprietate ale părților. În ceea ce privește pretinsa nelegalitate a deciziei recurate din perspectiva grănițuirii proprietăților părților, instanța de recurs a constatat că această critică pune în discuție temeinicia hotărârii, respectiv justețea opiniei experților judiciari și interpretarea dată de instanță raportului de expertiză.
Se observă că instanța a răspuns motivului de recurs, câtă vreme a reținut că, prin această critică ce impută instanței de apel că nu a comparat titlurile părților pe baza actelor primare, nu se dezvoltă aspecte de nelegalitate și că recurentele își exprimă nemulțumirea față de soluția de admitere, în parte, a cererii de chemare în judecată, pe baza analizei probelor administrate.
Instanța de recurs s-a pronunțat asupra tuturor chestiunilor supuse controlului de legalitate, contestatoarele fiind nemulțumite, de fapt, de raționamentul instanței materializat în actul de judecată care a dus la respingerea recursului, a cărui reevaluare, însă, nu este permisă pe calea contestației în anulare.
Fiind o cale de retractare, aceasta nu poate fi exercitată în alte condiții și pentru alte motive decât cele prevăzute de textul de lege invocat, împrejurare față de care Înalta Curte va respinge contestația în anulare, ca nefondată.
Respinge contestația în anulare declarată de contestatoarele C. și C. împotriva Deciziei nr. 4159 din 28 noiembrie 2018, pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, secția I civilă, în Dosarul nr. x/2011, ca nefondată. . Î.C.C.J. Secția I civilă Decizia nr. 1903/ 24 octombrie 2019
.
Prin Cererea înregistrată pe rolul acestei instanțe la data de 21 ianuarie 2019, contestatorul A. a formulat contestație în anulare împotriva Deciziei nr. 13 din 16 ianuarie 2019 a Î.C.C.J. , secția I civilă.
Cererea, olografă, nu a fost motivată în drept, contestatorul exprimându-și nemulțumirea cu privire la modul de soluționare a excepției prescripției.
Înalta Curte reține excepția inadmisibilității contestației în anulare, pe care o va analiza cu prioritate, față de dispozițiile art. 137 din C. pr. civ. și pe care o va admite pentru considerentele care succed:
Contestația în anulare, al cărei regim juridic este reglementat de dispozițiile art. 317 – 318 C. pr. civ. 1865, este o cale extraordinară de atac, admisibilă doar în condițiile restrictive prevăzute de aceste dispoziții legale.
Contestația în anulare este o cale extraordinară de atac, de retractare, ce poate fi exercitată doar pentru ipotezele expres determinate prin dispozițiile art. 317 C. pr. civ. (contestația în anulare obișnuită, al cărei obiect poate fi numai o hotărâre irevocabilă) și ale art. 318 C. pr. civ. (contestația în anulare specială, al cărei obiect poate fi numai o hotărâre a instanței de recurs).
Cazurile în care poate fi promovată contestația în anulare obișnuită sunt două: când procedura de chemare a părții pentru ziua când s-a judecat pricina nu a fost îndeplinită potrivit cu cerințele legii și când hotărârea a fost dată cu încălcarea dispozițiilor de ordine publică privitoare la competență.
Instanța învestită cu judecarea contestației în anulare poate exercita un control judecătoresc al hotărârii, numai în măsura în care sunt indicate motivele contestației în anulare, limitativ prevăzute de dispozițiile art. 317 și 318 C. pr. civ. , Înalta Curte urmează a respinge, ca inadmisibilă, contestația în anulare formulată în cauză. Î.C.C.J. Secția I civilă Decizia nr. 1257/ 13 iunie 2019
Prin contestația în anulare înregistrată pe rolul Î.C.C.J. , secția I civilă, la data de 13 februarie 2019, contestatorul A. a solicitat, în contradictoriu cu intimații B., Guvernul României, Ministerul Afacerilor Interne, Ministerul Finanțelor Publice, Ministerul Justiției, OCPI Galați, Primarul municipiului Galați, SC C. SRL, Secretarul Primăriei municipiului Galați, Uniunea Elenă din România, anularea Deciziei nr. 3413/04.10.2018 a Î.C.C.J. , secția I civilă, în temeiul dispozițiilor art. 317 și 318 din C. pr. civ.
Prin Sentința civilă nr. 904/4.06.2014 pronunțată de Tribunalul Galați, secția I civilă, în Dosar nr. x/2012, s-a respins acțiunea formulată de reclamantul B., în contradictoriu cu pârâții Guvernul României, Ministerul Finanțelor Publice, Ministerul Administrației și Internelor, Primarul municipiului Galați și OCPI Galați, având ca obiect „obligația de a face“, iar prin decizia nr. 151A/7.06.2017 a Curții de Apel Galați, secția I civilă, s-a respins, ca tardiv formulat, apelul declarat de reclamantul B..
Împotriva acestei hotărâri a declarat recurs A., iar prin Decizia civilă nr. 1589/19.10.2017 a Î.C.C.J. , secția I civilă, s-a respins recursul, ca inadmisibil, reținându-se că recurentul este terț față de proces, neavând calitate procesuală pentru promovarea acestei căi extraordinare de atac.
Prin Sentința civilă nr. 295/30.03.2017, Tribunalul Galați a admis excepția lipsei calității procesuale active a revizuentului A. și în consecință a respins cererea de revizuire ca fiind promovată de o persoană lipsită de calitate procesuală activă. Totodată, s-a dispus reducerea onorariului apărătorului pârâtului Municipiul Galați de la suma de 5208 RON la suma de 620 RON, fiind obligat revizuentul să plătească intimatului această sumă, cu titlu de cheltuieli de judecată.
Împotriva acestei hotărâri a declarat apel revizuentul A., iar prin Decizia nr. 38A/5.03.2018, pronunțată de Curtea de Apel Galați, secția I civilă, a fost respins, ca nefondat, apelul declarat de revizuent.
Recursul declarat de revizuentul A. împotriva acestei hotărâri a fost respins, ca inadmisibil, prin Decizia nr. 3413/04.10.2018 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, secția I civilă.
Această din urmă hotărâre a fost atacată cu contestația în anulare ce formează obiectul cauzei deduse judecății.
Sub un prim aspect, se constată că în cadrul contestației în anulare nu au fost formulate susțineri care să vizeze motivele contestației în anulare prevăzute la art. 317 din C. pr. civ. , respectiv neîndeplinirea procedurii de citare pentru termenul la care s-a judecat recursul sau încălcarea normelor de ordine publică privitoare la competență.
Susținerile contestatorului nu se încadrează nici în motivele reglementate de art. 318 din C. pr. civ. , potrivit cărora, contestația în anulare poate fi exercitată atunci când dezlegarea dată recursului este rezultatul unei greșeli materiale și când instanța, respingând recursul ori admițându-l numai în parte, a omis din greșeală să cerceteze vreunul din motivele de casare.
Se constată astfel că, în realitate, contestatorul este nemulțumit de modul în care instanța a soluționat cererea sa de recurs, prin respingerea acesteia, ca inadmisibilă, susținerea privind aplicarea C. pr. civ. 1865 fiind superfluă, întrucât acesta a fost actul normativ în temeiul căruia s-a soluționat recursul.
Împrejurarea că instanța de recurs a reținut, în considerentele Deciziei nr. 3413/4.10.2018, că Sentința civilă nr. 904/4.06.2014 a Tribunalului Galați, secția I civilă, a rămas definitivă și irevocabilă, prin neapelare în termenul legal de către părțile care au avut calitate procesuală, reținând de aici consecința că revizuentul A., care nu a fost parte în acel litigiu, nu are deschisă calea de atac a recursului, nu poate fi calificată ca o greșeală materială, în sensul art. 318 din C. pr. civ. , ci, cel mult, o greșeală de judecată, nesusceptibilă însă de cenzurare în calea de atac a contestației în anulare.
CEDO a reamintit faptul că nicio parte a unui proces nu poate determina redeschiderea acestuia, soluționat definitiv și irevocabil, numai în scopul de a obține o rejudecare a cauzei; contestația în anulare nu poate avea semnificația unui „recurs deghizat“, ci trebuie să fie justificată numai de circumstanțe esențiale și imperative.
Înalta Curte va respinge, ca inadmisibilă, contestația în anulare formulată de contestatorul A. împotriva Deciziei nr. 3413 din 4 octombrie 2018 a Î.C.C.J. , secția I civilă. Î.C.C.J. Secția I civilă Decizia nr. 822/ 18 aprilie 2019
Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului București, la data de 9 iunie 2009, apelantul A., în calitate de autor al cererii de brevet de invenție nr. 2004-00816 din data de 27 septembrie 2004 cu titlul „Procedeu ecologic pentru încălzirea locuințelor”, a formulat apel împotriva Hotărârii nr. 9 din 16 februarie 2009 a Comisiei de Reexaminare Invenții a Oficiului de Stat pentru Invenții și Mărci București, prin care a fost menținută Hotărârea nr. 4/146 din data de 30 iulie 2008 a Comisiei de Examinare Invenții, prin care a fost respinsă cererea de brevet anterior menționată.
Tribunalul București, secția a IV-a civilă, prin Decizia nr. 983A din data de 22 noiembrie 2011, pronunțată în Dosarul nr. x/2010, a respins, ca nefondat, apelul declarat de apelantul A. împotriva Hotărârii nr. 9 din data de 16 februarie 2009 pronunțate de Comisia de Reexaminare Mărci din cadrul Oficiului de Stat pentru Invenții și Mărci.
Curtea de Apel București, secția a IX-a civilă și pentru cauze privind proprietatea intelectuală, conflicte de muncă și asigurări sociale, prin Decizia nr. 2086 R din data de 4 octombrie 2012, pronunțată în Dosarul nr. x/2010, a admis recursul formulat de recurentul A. împotriva Deciziei civile nr. 983A din data de 22 noiembrie 2011 a Tribunalului București, secția a IV-a civilă, a casat decizia recurată și a reținut cauza, spre rejudecare, acordând termen la 15 noiembrie 2012, cu citarea părților.
Ca urmare a desființării secției a IX-a civile și pentru cauze privind proprietatea intelectuală, conflicte de muncă și asigurări sociale, dosarul a fost înregistrat pe rolul secției a IV-a civile a Curții de Apel București, la data de 27 martie 2014, sub nr. x/2010*.
Prin încheierea de ședință din data de 31 mai 2017, Curtea de Apel București, secția a IV-a civilă, constatând că desfășurarea normală a procesului este împiedicată din vina recurentului care nu a îndeplinit obligația stabilită în sarcina sa de a efectua toate demersurile necesare pe lângă Biroul Local pentru Expertize Judiciare Tehnice și Contabile de pe lângă Tribunalul București pentru a-i fi restituită suma de 400 RON, urmând a o depune ulterior în contul B. cu mențiunea corespunzătoare în ordinul de plată că această sumă este depusă cu titlu de onorariu pentru efectuarea expertizei în prezentul dosar, a dispus suspendarea judecății recursului în temeiul art. 1551 C. pr. civ.
La data de 28 septembrie 2018, instanța, din oficiu, a dispus repunerea cauzei pe rol și a acordat termen în vederea discutării perimării recursului la data de 24 octombrie 2018.
Împotriva încheierii de ședință din data de 31 mai 2017, pronunțate de Curtea de Apel București, secția a IV-a civilă în Dosarul nr. x/2010 a declarat recurs recurentul A., cale de atac care a fost respinsă, ca tardivă, prin Decizia nr. 4135 din data de 23 noiembrie 2018, pronunțată în dosarul cu același număr de către Înalta Curte de Casație și Justiție, secția I civilă.
Pentru a hotărî astfel, instanța de recurs a reținut că art. 2441 alin. (2) C. pr. civ. prevede că recursul împotriva încheierii de suspendare a judecării procesului se poate declara cât timp durează suspendarea cursului judecării litigiului, atât împotriva încheierii prin care s-a dispus suspendarea, cât și împotriva încheierii prin care s-a respins cererea de repunere pe rol a procesului.
La data de 22 februarie 2019, contestatorul A. a formulat contestație în anulare împotriva Deciziei nr. 4135 din data de 23 noiembrie 2018, pronunțate în Dosarul nr. x/2010 de către Înalta Curte de Casație și Justiție, secția I civilă, cale de atac înregistrată pe rolul acestei instanțe sub nr. x/2019.
În motivarea contestației în anulare, contestatorul a arătat că, în fapt, în cursul anului 2015 a fost desemnat în cauză un prim expert de la Constanța, în numele căruia, prin Biroul Local pentru Expertize Judiciare Tehnice și Contabile București, a făcut plata a 400 RON, reprezentând onorariul, sumă care a fost returnată, expertul declinându-și competența.
Înalta Curte reține că, potrivit dispozițiilor art. 24 din noul C. pr. civ. , precum și celor ale art. 3 din Legea nr. 76/2012 pentru punerea în aplicare a Legii nr. 134/2010 privind C. pr. civ. , dispozițiile legii noi de procedură se aplică numai proceselor și executărilor silite începute după intrare acesteia în vigoare (15 februarie 2013).
Astfel, deși contestatorul a invocat dispozițiile noului C. pr. civ. , având în vedere că prezentul demers judiciar a fost inițiat în anul 2009, anterior intrării în vigoare a noilor dispoziții procedurale, în cauză sunt aplicabile dispozițiile C. pr. civ. de la 1865, în cuprinsul căruia contestația în anulare este reglementată de prevederile art. 317 – 321.
Analizând contestația în anulare, în raport de excepția de inadmisibilitate invocată din oficiu, a cărei analiză este prioritară în raport de dispozițiile art. 137 alin. (1) C. pr. civ. , Înalta Curte constată următoarele:
Căile de atac și condițiile în care acestea pot fi exercitate sunt reglementate prin norme de ordine publică, deoarece legiuitorul a avut în vedere interesul general de a înlătura orice cauze care ar putea ține în loc, în mod nedefinit, judecata unui proces.
Contestația în anulare poate fi exercitată doar pentru ipotezele expres determinate prin dispozițiile art. 317 C. pr. civ. (contestația în anulare obișnuită, al cărei obiect poate fi numai o hotărâre irevocabilă) și ale art. 318 C. pr. civ. (contestația în anulare specială, al cărei obiect poate fi numai o hotărâre a instanței de recurs).
Cazurile în care poate fi promovată contestația în anulare întemeiată pe prevederile art. 317 C. pr. civ. sunt două, și anume când procedura de chemare a părții pentru ziua când s-a judecat pricina nu a fost îndeplinită potrivit cu cerințele legii și când hotărârea a fost dată cu încălcarea dispozițiilor de ordine publică privitoare la competență.
Contestația în anulare specială, la rândul său, poate fi promovată în două ipoteze – când dezlegarea dată recursului este rezultatul unei greșeli materiale și când instanța, respingând recursul ori admițându-l numai în parte, a omis din greșeală să cerceteze vreunul din motivele de casare.
În cauză, prin Decizia nr. 4135 din data de 23 noiembrie 2018, pronunțată în Dosarul nr. x/2010, Înalta Curte de Casație și Justiție, secția I civilă, a respins, ca tardiv, recursul declarat de recurentul A. împotriva încheierii din data de 31 mai 2017 a Curții de Apel București, secția a IV-a civilă.
Contestatorul, prin motivele contestație în anulare, susținând nelegalitatea și netemeinicia măsurii suspendării dispuse prin încheierea de ședință din data de 31 mai 2017 a Curții de Apel București, secția a IV-a civilă, a criticat dispozițiile curții de apel referitoare la desemnarea expertului și la plata onorariului pentru efectuarea expertizei, considerând că acestea sunt contrare dispozițiilor O.G. nr. 2/2000 privind organizarea activității de expertiză tehnică judiciară și extrajudiciară. Totodată, a formulat critici cu privire la raportul de expertiză efectuat de B.
Înalta Curte constată că aspectele susținute de contestator, prin motivele contestație în anulare, nu sunt susceptibile de încadrare în niciuna din ipotezele prevăzute de art. 317 C. pr. civ. , nefiind formulate critici vizând procedura de chemare a părții pentru ziua când s-a judecat pricina sau referitoare la o încălcare a dispozițiilor de ordine publică privitoare la competență, prin hotărârea instanței de recurs.
Criticile contestatorului nu se încadrează nici în motivele prevăzute de art. 318 C. pr. civ. , având în vedere că, pe de o parte, acesta nu a invocat că dezlegarea dată excepției tardivității recursului ar fi rezultatul unei erori materiale, iar, pe de altă parte, nu se poate reține că instanța de recurs a omis din greșeală să cerceteze vreunul dintre motivele de casare sau de modificare, întrucât calea de atac a fost soluționată pe cale de excepție, recursul fiind respins ca tardiv formulat, fără a se proceda la cercetarea motivelor de recurs.
Înalta Curte respinge, ca inadmisibilă, contestația în anulare formulată de contestatorul A. împotriva Deciziei nr. 4135 din data de 23 noiembrie 2018, pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, secția I civilă, în Dosarul nr. x/2010. Î.C.C.J. Secția I civilă Decizia nr. 581/ 19 martie 2019
Prin decizia nr. 2355 din data de 12 iunie 2018 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, secția I civilă, a fost respinsă, ca inadmisibilă, o altă contestație în anulare formulată de către contestatorul A. împotriva deciziei civile nr. 1393 din 19 aprilie 2018 pronunțate de Înalta Curte de Casație și Justiție, secția I civilă, în dosarul nr. x/2017.
Prin cererea înregistrată la data de 12 iulie 2018 pe rolul Î.C.C.J. , secția I civilă, contestatorul A. a arătat că înțelege să formuleze contestație în anulare specială împotriva deciziei nr. 2355 din data de 12 iunie 2018 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, secția I civilă. În drept, au fost indicate dispozițiile art. 318 C. pr. civ.
Prealabil analizării oricăror chestiuni, întrucât contestatorul a făcut referire la dispozițiile art. 318 din C. pr. civ. de la 1865, Înalta Curte constată că, având în vedere data promovării demersului judiciar – 5 iulie 2016 – raportat la data intrării în vigoare a noului C. pr. civ. , respectiv 15 februarie 2013, în cauză sunt incidente dispozițiile noului C. pr. civ. , sens în care cauza va fi analizată din perspectiva acestui text legal.
În respectarea principiului fundamental al legalității, căile de atac, termenele și condițiile în care acestea pot fi exercitate sunt reglementate prin norme de ordine publică, legiuitorul având în vedere interesul general de a înlătura orice cauze care ar putea ține în loc, în mod nedefinit, judecata unui proces.
În conformitate cu dispozițiile art. 503 alin. (2) C. pr. civ. , hotărârile instanțelor de recurs mai pot fi atacate cu contestație în anulare atunci când (…) 2. dezlegarea dată recursului este rezultatul unei erori materiale; 3. instanța de recurs, respingând recursul sau admițându-l în parte, a omis să cerceteze vreunul dintre motivele de casare invocate de recurent în termen.
Prin urmare, potrivit textelor legale anterior enunțate, pot constitui motive ale contestației în anulare speciale prevăzute de art. 503 alin. (2) pct. 2 și pct. 3 C. pr. civ. numai hotărârile instanțelor de recurs.
Or, hotărârea supusă analizei a fost pronunțată în dosarul nr. x/2018 al Î.C.C.J. , având ca obiect contestație în anulare.
Cu atât mai mult, criticile deduse judecății prin intermediul prezentei căi extraordinare de atac nu se circumscriu niciuneia dintre ipotezele prevăzute de dispozițiile art. 503 C. pr. civ. , care să determine încadrarea lor în cazurile ce pot forma obiect al contestației în anulare, obiectul contestației în anulare neputând fi extins, prin analogie, la alte situații decât cele prevăzute expres de dispozițiile legale mai sus menționate.
Înalta Curte Respinge, ca inadmisibilă, contestația în anulare formulată de contestatorul A. împotriva deciziei civile nr. 2355 din data de 12 iunie 2018 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, secția I civilă. Î.C.C.J. Secția I civilă Decizia nr. 3035/ 20 septembrie 2018
Prin cererea înregistrată pe rolul Î.C.C.J. , secția I civilă sub nr. x/2018 la data de 6 martie 2018, contestatoarea A. a solicitat, în temeiul dispozițiilor art. 317 alin. (2) și art. 318 C. pr. civ. , desființarea Deciziei nr. 1300/21.09.2017 pronunțată în Dosarul nr. x/2013*/a1, cu consecința fixării unui termen de judecată pentru soluționarea recursului.
Asupra sesizării instanței de contencios constituțional, Înalta Curte s-a pronunțat la termenul de dezbateri în fond a cauzei din 2.05.2018, astfel cum rezultă din practicaua hotărârii, respingând cererea de sesizare ca inadmisibilă, cu motivarea că nu a fost formulată o veritabilă critică de neconstituționalitate prin prisma neconformității art. 320 alin. (3) și art. 377 alin. (2) pct. 4 C. pr. civ. cu legea fundamentală, ci s-a solicitat interpretarea și aplicarea unor dispoziții legale incidente în cauza pendinte.
Contestatoarea a susținut, în esență, că recursul a fost respins fără a fi fost judecat în fond și că dezlegarea dată este rezultatul unei greșeli materiale întrucât hotărârile pronunțate în contestație în anulare de către instanța de recurs nu sunt, în mod necesar, irevocabile.
Înalta Curte constată că aspectele deduse judecății prin intermediul prezentei căi extraordinare de atac nu se circumscriu motivelor expres și limitativ prevăzute de lege în cuprinsul reglementărilor prevăzute de art. 317 și 318 teza a II-a, întrucât, pe de o parte, nu s-au invocat încălcări ale normelor privind legala citare a părților sau competența absolută a instanței, iar, pe de altă parte, prin constatarea inadmisibilității recursului instanța de control judiciar a fost împiedicată, datorită unui aspect procedural, să analizeze pe fond criticile subsumate motivelor indicate de parte, pentru a se putea reține, omisiunea cercetării unui motiv de recurs.
Astfel, prin Decizia nr. 1300/21.09.2017 a Înaltei Curți, contestată în prezenta cauză, s-a respins, ca inadmisibil, recursul declarat de contestatoare împotriva Deciziei nr. 73/14.03.2017 a Curții de Apel Ploiești, secția I civilă, care a respins o contestație în anulare formulată împotriva unei alte decizii (nr. 276/29.09.2016 a Curții de Apel Ploiești), prin care s-a soluționat, cu caracter irevocabil, un litigiu de muncă în care contestatoarea a avut calitatea de parte.
Contrar susținerilor contestatoarei, în materia litigiilor de muncă supuse reglementării vechiul C. pr. civ. , hotărârea de primă instanță este definitivă, iar hotărârea instanței de recurs este irevocabilă.
În opinia contestatoarei, instanța Înaltei Curți ar fi săvârșit o eroare materială atunci când a apreciat asupra caracterului irevocabil al deciziei pronunțate în contestația în anulare, întrucât, deși este dată de instanța de recurs, nu soluționează un recurs, ci o altă cale extraordinară de atac, astfel că nu îi sunt aplicabile dispozițiile art. 377 alin. (2) pct. 4 C. pr. civ.
Această împrejurare nu reprezintă o eroare materială, în sensul art. 318 alin. (1) teza 1 C. pr. civ. , care are în vedere erorile de ordin formal, procedural, săvârșite involuntar și nu interpretarea unor dispoziții legale.
Potrivit art. 320 alin. (3) C. pr. civ. , „Hotărârea dată în contestație în anulare este supusă acelorași căi de atac ca și hotărârea atacată“. Aceasta înseamnă că hotărârea dată în contestația în anulare formulată împotriva unei hotărâri prin care a fost soluționată calea extraordinară de atac a recursului, deci irevocabilă, de către o instanță de recurs (aceasta constituind hotărârea atacată în prezenta cauză) nu mai poate fi susceptibilă de recurs, ea fiind, la rândul său, irevocabilă.
Faptul că instanța de recurs a precizat că hotărârea pronunțată este irevocabilă, nu este rezultatul unei erori materiale ci al procesului de interpretare și aplicare corectă a textului de lege menționat.
Curtea respinge, ca nefondată, contestația în anulare formulată de A. împotriva Deciziei nr. 1300 din 21 septembrie 2017 a Î.C.C.J. , secția I civilă. Î.C.C.J. Secția I civilă Decizia nr. 1513/ 2 mai 2018
Prin încheierea de ședință din camera de consiliu din data de 15 ianuarie 2018, în Dosarul nr. x/2017, Î.C.C.J. a respins cererea petentei A. de reexaminare a modului de stabilire a taxei judiciare de timbru aferente cererii de revizuire ce face obiectul Dosarului nr. x/2017, ca tardiv formulată.
Curtea Constituțională, sesizată prin Încheierea Înaltei Curți din data de 25 iunie 2015, prin Decizia nr. 194 din 7 aprilie 2016 a respins, ca neîntemeiată, excepția de neconstituționalitate ridicată de A. în Dosarul nr. x/2013 al Î.C.C.J. , secția de contencios administrativ și fiscal și a constatat că prevederile art. 1-14 și art. 18-20 din Legea nr. 146/1997 privind taxele judiciare de timbru sunt constituționale în raport cu criticile formulate.
Examinând contestația în anulare, în raport cu hotărârea atacată, materialul probator și dispozițiile legale incidente în cauză, Î.C.C.J. constată inadmisibilitatea căii de atac formulate pentru următoarele motive.
Obiect al unei contestații în anulare îl poate forma numai o hotărâre irevocabilă, prin care s-a soluționat un recurs împotriva unei decizii date în apel, sau o hotărâre a instanțelor de recurs când dezlegarea dată este rezultatul unei greșeli materiale.
Or, în cauză, contestatoarea a atacat pe calea contestației în anulare o încheiere prin care a fost soluționată cererea sa de reexaminare a modului de stabilire a taxei judiciare de timbru aferente unei cereri de revizuire, încheiere care este irevocabilă și care nu este supusă apelului sau recursului, neputând face obiect al contestației în anulare.
Curtea Respinge contestația în anulare formulată de A. împotriva încheierii din 15 ianuarie 2018 a Î.C.C.J. , secția contencios administrativ și fiscal pronunțată în dosarul nr. x/2017‚ ca inadmisibilă. .Î. C.C.J. Secția de Contencios Administrativ și Fiscal Decizia nr. 1240/ 22 martie 2018
Prin cererea înregistrată pe rolul Î.C.C.J. , secția I civilă, la data de 16 octombrie 2017, sub nr. 2807/1/2017, contestatoarea A. a formulat, în contradictoriu cu intimatele B., C. și D., contestație în anulare specială împotriva deciziei nr. 1388 din 28 septembrie 2017, pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, secția I civilă.
În drept, contestația în anulare a fost întemeiată pe dispozițiile art. 503 alin. (2) pct. 1-4 C. pr. civ. , aprobat prin Legea nr. 134/2010.
Deși legal citate, cu mențiunea că au obligația de a depune întâmpinare, conform prevederilor art. 320 alin. (2) C. pr. civ. , intimatele nu s-au conformat dispozițiilor instanței.
Cu titlu prealabil, Înalta Curte constată că, deși petenta și-a întemeiat calea extraordinară de atac pe dispozițiile art. 503 alin. (2) pct. 1-4 C. pr. civ. , aprobat prin Legea nr. 134/2010, în cauză, sunt incidente prevederile C. pr. civ. de la 1865, întrucât, potrivit sistemului de evidență informatizată al instanțelor, litigiul în legătură cu care a fost formulată contestația în anulare a fost înregistrat pe rolul instanțelor judecătorești la data de 29 mai 2006.
Prevederile art. 3 alin. (1) din Legea nr. 76/2012 pentru punerea în aplicare a Legii nr. 134/2010 privind C. pr. civ. stipulează în sensul că „dispozițiile C. pr. civ. se aplică numai proceselor și executărilor silite începute după intrarea acestuia în vigoare“, respectiv 15 februarie 2013.
Înalta Curte constată că litigiul pendinte este guvernat de dispozițiile C. pr. civ. de la 1865.
Prin decizia nr. 1388 din 28 septembrie 2017, obiect al contestației în anulare, Înalta Curte de Casație și Justiție, secția I civilă, a respins excepția inadmisibilității căii extraordinare de atac și a respins contestația în anulare formulată de contestatoarea A. împotriva deciziei nr. 2350 din 8 decembrie 2016, pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, secția I civilă, în Dosarul nr. x/109/2013, precum și cererea formulată de intimatele B. și C. cu privire la obligarea contestatoarei la plata cheltuielilor de judecată.
Astfel, se constată că prin decizia atacată cu prezenta contestație în anulare nu s-a soluționat un recurs, ci o contestație în anulare.
Or, obiectul contestației în anulare întemeiată pe dispozițiile art. 318 C. pr. civ. este restrâns la hotărârile instanțelor de recurs, respectiv la cele prin care s-a soluționat recursul, prin exercitarea controlului judiciar.
Din această perspectivă, calea extraordinară de atac nu poate fi extinsă, prin analogie, la alte hotărâri față de cele indicate expres de art. 318 C. pr. civ.
În ceea ce privește susținerile prin care contestatoarea a invocat nulitatea absolută a actelor procedurale îndeplinite în cauză de către intimate, precum și neregularitatea procedurii de citare și, pe cale de consecință, nulitatea deciziei nr. 1388 din 28 septembrie 2017, pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, secția I civilă, arătând că această hotărâre a fost pronunțată în lipsa sa, Înalta Curte reține că, din perspectiva dispozițiilor art. 317 alin. (1) pct. 1 C. pr. civ. , „hotărârile irevocabile pot fi atacate cu contestație în anulare, pentru motivele arătate mai jos, numai dacă acestea nu au putut fi invocate pe calea apelului sau recursului, când procedura de chemare a părții pentru ziua când s-a judecat pricina, nu fost îndeplinită potrivit cu cerințele legii“.
Examinând modalitatea de îndeplinire a procedurii de citare a contestatoarei pentru termenul din 28 septembrie 2017, când s-a pronunțat decizia atacată, se constată că aceasta s-a realizat prin afișare, persoana însărcinată cu îndeplinirea procedurii de citare făcând mențiunea afișării citației pe ușa principală a locuinței destinatarului, motivat de lipsa de la domiciliu a persoanei citate.
Împrejurarea că petenta nu a fost prezentă la termenul de judecată la care a fost soluționată contestația în anulare nu determină incidența prevederilor art. 317 alin. (1) pct. 1 C. pr. civ. , întrucât lipsa acesteia nu poate fi asimilată nelegalei citări, prevăzute de acest text legal.
Înalta Curte va respinge contestația în anulare formulată de contestatoarea A. împotriva deciziei nr. 1388 din 28 septembrie 2017, pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, secția I civilă. Î.C.C.J. Secția I civilă Decizia nr. 1992/ 8 decembrie 2017
Prin cererea înregistrată pe rolul Î.C.C.J. , secția I civilă, la data de 9 octombrie 2017 sub nr. x/1/2017 contestatorii A. și B. au solicitat, în temeiul dispozițiilor art. 503 pct. 2 și 3, art. 505 alin. (1), art. 506 alin. (1) și (2) din noul C. pr. civ. , desființarea deciziei nr. 1342 din 26 septembrie 2017 pronunțată de această instanță în dosar nr. x/2017.
Referitor la cererea de revizuire întemeiată pe dispozițiile art. 322 pct. 7 C. pr. civ. , contestatorii arată că instanța a refuzat soluționarea cauzei mai înainte de a se putea aduce argumente în sprijinul judecării ei, sens în care hotărârea astfel pronunțată se impune a fi desființată.
Împrejurarea că apartamentul ar fi fost revendicat de către foștii proprietari a fost dovedită abia spre finalul judecății, iar la nivelul anului 2002, când contestatorii au tăcut demersuri pentru cumpărare, imobilul apartament nu era monument istoric, după cum nici la data de 8 septembrie 2009 nu avea această clasificare, întrucât nu fusese „clasat” în acest sens, condiție legală obligatorie.
Lista monumentelor istorice din județul Bihor, inventariate și clasate, a fost realizată abia în anul 2010, prin publicarea în Monitorul Oficial nr. 670 bis din octombrie 2010, la 1 an de la cumpărare.
Apartamentul în cauză, aflat într-un imobil cu 15 apartamente din care 13 cumpărate de foștii chiriași, nu poate fi considerat nici în prezent monument istoric în condițiile Legii nr. 422/2001.
Având în vedere data declanșării litigiului, cererea de chemare în judecată fiind înregistrată la data de 18 septembrie 2009, anterior intrării în vigoare a noului C. pr. civ. , (respectiv, 15 februarie 2013), în cauză sunt incidente dispozițiile vechii reglementari procedurale, sens în care cauza va fi analizată din perspectiva dispozițiilor art. 318 din C. pr. civ. de la 1865, care reprezintă sediul materiei.
Prin decizia nr. 1342 din 26 septembrie 2017 a Î.C.C.J. , secția I civilă, (contestată în prezenta cauză) s-a respins, ca tardivă, cererea de revizuire formulată de contestatori, în temeiul dispozițiilor art. 322 pct. 7 C. pr. civ. , împotriva deciziei nr. 668 din 20 mai 2014 a Curții de Apel Oradea, secția I civilă, reținându-se că a fost formulată peste termenul prevăzut de art. 324 alin. (1) pct. 1 C. pr. civ.
Contestatorii arată că au respectat termenul prevăzut de art. 324 pct. 2 C. pr. civ. în ceea ce privește invocarea cazului de revizuire reglementat de art. 322 pct. 3, prin care se reține că termenul de o lună curge „de la cel din urmă act de executare”. însă, în cauza în care s-a pronunțat hotărârea contestată, înalta Curte nu a fost învestită și nu a analizat o astfel de situație, ci a statuat asupra termenului de declarare a cererii de revizuire întemeiate pe dispozițiile art. 322 pct. 7 C. pr. civ. , astfel cum este reglementat de art. 324 pct. I, prin care se reține că termenul de revizuire curge „în cazurile prevăzute de art. 322 pct. 1, 2 și 7 alin. (1), de la comunicarea hotărârii definitive, iar când hotărârile au fost date de instanțe de recurs după evocarea fondului, de la pronunțare; pentru hotărârile prevăzute Ia punctul 7 alin. (2) de la pronunțarea ultimei hotărâri”.
Susținerile contestatori lor nu se circumscriu niciuneia din ipotezele prevăzute de dispozițiile legale menționate, care să determine încadrarea lor în cazurile ce pot forma obiect al contestației în anulare speciale, obiectul contestației în anulare (hotărârea dată în recurs) neputând fi extins, prin analogie, la alte situații decât cele conținute expres în dispozițiile art. 318 C. pr. civ. Respinge, ca inadmisibilă, contestația în anulare formulată de contestatorii A. și B. împotriva deciziei nr. 1342 din 26 septembrie 2017 a Î.C.C.J. , secția I civilă, Î.C.C.J. Secția I civilă Decizia nr. 1858/ 22 noiembrie 2017
Prin Decizia civilă nr. 17 din 17 februarie 2014, pronunțată de Curtea de Apel Pitești, irevocabilă, s-a respins cererea de revizuire formulată de A., întemeiată pe prevederile art. 322 pct. 7 C. pr. civ. , pentru contrarietate între încheierea de ședință din data de 9 noiembrie 2011, pronunțată de Tribunalul Argeș, în Dosarul nr. x/109/2011 și Decizia civilă nr. 2032/R din 10 decembrie 2010, pronunțată de aceeași instanță în Dosarul nr. x/109/2009, în contradictoriu cu intimatele B., C. și D., ca fiind autoritate de lucru judecat.
Prin Decizia nr. 63 din 8 iunie 2015 a Curții de Apel Pitești, secția I civilă, irevocabilă, s-a constatat perimată cererea de îndreptare, completare, lămurire a înțelesului și întinderii încheierilor preparatorii și a Deciziei civile nr. 17 din 17 februarie 2014, pronunțate de Curtea de Apel Pitești, secția I civilă, formulată de petenta A.
Prin Decizia civilă nr. 2350 din data de 8 decembrie 2016, pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, secția I civilă, recursul declarat de petenta A. împotriva Deciziei nr. 63 din data de 8 iunie 2015 a Curții de Apel Pitești, secția I civilă, a fost respins, ca inadmisibil, instanța reținând că împrejurarea că în art. 253 alin. (2) C. pr. civ. se menționează că „hotărârea care constată perimarea este supusă recursului“, nu poate fi înțeleasă în sensul că este susceptibilă de această cale de atac și decizia prin care se constată intervenit incidentul procedural al perimării, împotriva unei hotărâri care nu mai poate fi atacată cu recurs, fiind dată într-o cerere de revizuire formulată împotriva unor încheieri preparatorii și a Deciziei nr. 17 din 17 februarie 2014, pronunțate de Curtea de Apel Pitești, secția I civilă, irevocabilă.
Împotriva acestei decizii a instanței supreme a formulat contestație în anulare petenta A., întemeiată pe dispozițiile art. 317 și 318 C. pr. civ. , solicitând și obligarea intimaților la plata cheltuielilor de judecată.
Cu privire la excepția de admisibilitate a căii de atac, invocată de către intimate, instanța constată că, potrivit dispozițiilor art. 317 și 318 C. pr. civ. , pot face obiectul contestației în anulare hotărârile irevocabile, pronunțate de instanțe de recurs, iar, în speță, decizia atacată se circumscrie acestei cerințe.
Căile ordinare și extraordinare de atac, respectiv condițiile în care acestea pot fi exercitate, sunt de ordine publică deoarece se întemeiază pe interesul general de a înlătura orice cauze care ar putea ține în loc, în mod nedefinit, judecata unui proces.
Ca atare, niciuneia dintre părți nu îi este permis să formuleze în mod nelimitat căi de atac, iar instanțele judecătorești nu se pot învesti cu judecata acestora în cazul în care au fost exercitate în afara sistemului căilor de atac instituit de legiuitor.
Numai partea care nu a fost legal citată la termenul de judecată se poate plânge pe calea contestației în anulare, întrucât nefiind prezentă în instanță din acest motiv, nu a avut posibilitatea de a se apăra, fapt ce pune în discuție încălcarea și a prevederilor art. 6 Convenția Europeană a Drepturilor Omului.
Împrejurarea de fapt invocată pe calea contestației în anulare, anume că petenta suferă de o boală gravă și că procedura de citare s-ar fi realizat numai prin afișare, nu este de natură să pună în discuție legalitatea procedurii de citare a sa în proces și nici încălcarea dreptului său la apărare.
Prin hotărârea atacată cu contestație în anulare, Înalta Curte a constatat că recursul declarat de petentă este inadmisibil.
Instanța de recurs a analizat excepția inadmisibilității căii de atac, invocată de către intimate și a arătat, în considerentele hotărârii, argumentele pentru care recursul exercitat împotriva unei decizii irevocabile, prin care s-a constatat perimată cererea formulată de petenta A., de îndreptare, completare, lămurire a înțelesului și întinderii încheierilor preparatorii și a Deciziei civile nr. 17 din 17 februarie 2014 ale Curții de Apel Pitești, secția I civilă, pronunțate în soluționarea unei cereri de revizuire întemeiată pe dispozițiile art. 322 pct. 7 C. pr. civ. , este inadmisibil.
În condițiile arătate, instanța de recurs nu a omis să cerceteze vreunul dintre motivele de modificare sau de casare.
Înalta Curte respinge excepția inadmisibilității căii de atac. Respinge contestația în anulare formulată de contestatoarea A. împotriva Deciziei nr. 2350 din data de 08 decembrie 2016, pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, secția I civilă, în Dosarul nr. x/109/2013. Î.C.C.J. Secția I civilă, Decizia nr. 1388/ 28 septembrie 2017.
Prin decizia civilă nr. 314 din 18 septembrie 2019, pronunțată de Curtea de Apel Suceava, secția I civilă, a fost respinsă, ca nefondată, contestația în anulare formulată de contestatorul A. împotriva deciziei civile nr. 188 din 11 aprilie 2019, pronunțată de aceeasi instanță în dosarul nr. x/2009.
Împotriva deciziei civile nr. 314 din 18 septembrie 2019, pronunțată de Curtea de Apel Suceava, secția I civilă, a formulat recurs contestatorul A., înregistrat pe rolul Î.C.C.J. la 9 ianuarie 2020.
Prin decizia civilă nr. 489 din 20 februarie 2020, Înalta Curte de Casație și Justiție, secția I civilă a anulat, ca netimbrat, recursul declarat de contestatorul A. împotriva deciziei nr. 314 din 18 septembrie 2019, pronunțată de Curtea de Apel Suceava, secția I civilă.
Pentru a pronunța această decizie, instanța de recurs a apreciat că față de împrejurarea că petentul A., deși informat, nu a îndeplinit obligația legală de timbrare, se impune aplicarea sancțiunii anulării recursului, ca netimbrat.
Împotriva deciziei civile nr. 489 din 20 februarie 2020, pronunțate de Înalta Curte de Casație și Justiție, secția I civilă a formulat contestație în anulare petentul A..
Erorile materiale la care se referă art. 318 teza 1 din C. pr. civ. de la 1865 vizează exclusiv aspecte formale ale judecății care trebuie să fie evidente și săvârșite de instanță ca urmare a omiterii sau confundării unor elemente sau date materiale din dosarul cauzei.
Instanța de recurs, la termenul din 20 februarie 2020, constatând că deși petentul A. a fost citat cu mențiunea de a achita taxa judiciară de timbru în cuantum de 4 RON, conform citației aflate la fila x, nu s-a conformat acestei obligații, astfel că în temeiul dispozițiilor art. 20 alin. (3) din Legea nr. 146/1997, a dispus anularea recursului declarat de contestatorul A. împotriva deciziei nr. 314 din 18 septembrie 2019, pronunțată de Curtea de Apel Suceava, secția I civilă, ca netimbrat.
Înalta Curte constată însă că, din înscrisurile aflate la dosarul cauzei, dosarul nr. x/2020 al secției I civile a Î.C.C.J. , la data de 17 februarie 2020 petentul A. a achitat taxa judiciară de timbru prevăzută pentru examinarea recursului exercitat împotriva deciziei nr. 314 din 18 septembrie 2019, pronunțată de Curtea de Apel Suceava, secția I civilă, și s- conformat obligației de a transmite instanței, prin poștă, la aceeași dată, dovada acestei plăți.
Se constată însă că plicul care a însoțit dovada achitării taxei judiciare de timbru aferente soluționării recursului declarat împotriva deciziei nr. 314 din 18 septembrie 2019, pronunțată de Curtea de Apel Suceava, secția I civilă nu a fost depus la dosar nu din motive imputabile petentului, ci din cauza unor disfuncționalități la nivelul serviciilor poștale.
Potrivit dispozițiilor art. 104 din C. pr. civ. , „Actele de procedură trimise prin poștă instanțelor judecătorești se socotesc îndeplinite în termen dacă au fost predate recomandat la oficiul poștal înainte de împlinirea lui”.
Or, pe plicul care a însoțit dovada achitării taxei judiciare de timbru este menționată data de 17 februarie 2020.
Înalta Curte are în vedere situația particulară a petentului evidențiată de actele medicale avansate la dosarul cauzei, din care reiese că anterior momentului expedierii dovezii de plată a taxei de timbru aferente soluționării recursului, 17 februarie 2020, acesta a fost internat în spital.
Astfel, din cuprinsul scrisorii medicale emise la data de 05 martie 2020 de către Spitalul de Pneumoftiziologie Botoșani, rezultă că petentul A. a fost internat la data de 04 februarie 2020 și extermat la data de 14 februarie 2020 pentru tratarea unei afecțiuni pulmonare. Ulterior, în perioada 28 februarie 2020 – 05 martie 2020, contestatorul a fost din nou internat în cadrul aceleiași unități spitalicești, așa cum reiese din cuprinsul scrisorii medicale aflate la dosar.
În acest context factual, se reține că achitarea de către contestator a taxei judiciare de timbru a fost efectuată în intervalul de timp cuprins între cele două internări spitalicești, 14 februarie 2020-28 februarie 2020, fără a i se putea astfel imputa acestuia că nu a efectuat toate demersurile necesare pentru ca la termenul acordat pentru soluționarea recursului, 20 februarie 2020, la dosarul cauzei, să fie atașată dovada achitării taxei judiciare de timbru.
Împrejurarea că plicul care a însoțit dovada achitării taxei judiciare de timbru a fost înregistrat pe rolul instanței la data de 24 februarie 2020, ulterior soluționării recursului, nu reprezintă o chestiune care poate fi imputată petentului, atât timp cât acesta a procedat la predarea acestuia către oficiul poștal înainte de termenul acordat pentru soluționarea căii de atac, 20 februarie 2020, respectiv la data de 17 februarie 2020.
Având în vedere dovada necontestată a acestei plăți și a transmiterii sale prin serviciul poștal la data de 17 februarie 2020, anterior soluționării recursului, se impune să se constate că anularea recursului este consecința unei erori materiale, în sensul art. 318 din C. pr. civ.
Prin urmare, constatând că sunt îndeplinite exigențele impuse de prevederile art. 318 din C. pr. civ. , va admite contestația în anulare formulată de contestatorul A. împotriva deciziei civile nr. 489 din 20 februarie 2020, pronunțată în dosarul nr. x/2019 de Înalta Curte de Casație și Justiție, secția I civilă, va anula decizia contestată și, rejudecând recursul, reține următoarele:
Conform prevederilor art. 320 alin. (3) din C. pr. civ. de la 1865, „Hotărârea dată în contestație este supusă acelorași căi de atac ca și hotărârea atacată”.
În conformitate cu prevederile art. 377 alin. (2) pct. 4 din C. pr. civ. : „Sunt hotărâri irevocabile: 4. hotărârile date în recurs chiar dacă prin acestea s-a soluționat fondul pricinii;”.
În speță, calea de atac a recursului a fost declarată împotriva unei decizii pronunțate în soluționarea unei contestații în anulare – cale extraordinară de atac formulată împotriva unei hotărâri irevocabile pronunțată de instanța de recurs, decizie ce nu este supusă, prin lege, căii de atac a recursului.
Astfel, prin decizia civilă nr. 188 din 11 aprilie 2019, pronunțată de Curtea de Apel Suceava, secția I civilă, a fost respins, ca inadmisibil, recursul declarat de petentul A. împotriva deciziei civile nr. 273 din 05 martie 2013 a Tribunalului Botoșani.
Prin decizia civilă nr. 314 din 18 septembrie 2019, pronunțată de Curtea de Apel Suceava, secția I civilă, ce face obiectul prezentei căi de atac, a fost respinsă, ca nefondată, contestația în anulare formulată de contestatorul A. împotriva deciziei civile nr. 188 din 11 aprilie 2019, pronunțată de aceeași instanță în dosarul nr. x/2009.
Coroborând prevederile legale anterior menționate, cum hotărârea ce a făcut obiectul contestației în anulare este irevocabilă, reiese că și decizia nr. 314 din 18 septembrie 2019, pronunțată de Curtea de Apel Suceava, secția I civilă, prin care a fost soluționată contestația în anulare, este irevocabilă, nefiind supusă prin lege căii de atac a recursului.
Recunoașterea unei căi de atac în alte situații decât cele prevăzute de legea procesuală, constituie atât o încălcare a principiului legalității, cât și a principiului constituțional al egalității în fața legii, motiv pentru care, apare ca o soluție inadmisibilă în ordinea de drept.
Astfel, în afară de căile de atac prevăzute de lege, nu se pot folosi alte mijloace procedurale în scopul de a se obține reformarea sau retractarea unei hotărâri judecătorești.
Această regulă are valoare de principiu constituțional, dispozițiile art. 129 din Constituție arătând că împotriva hotărârilor judecătorești, părțile interesate și Ministerul Public pot exercita căile de atac, în condițiile legii.
Înalta Curte urmează a respinge recursul, ca inadmisibil recursul declarat de contestatorul A. împotriva deciziei civile nr. 314 din 18 septembrie 2019, pronunțată de Curtea de apel Suceava, secția I civilă.
Admite contestația în anulare formulată de contestatorul A. împotriva deciziei civile nr. 489 din 20 februarie 2020, pronunțată în dosarul nr. x/2019 de Înalta Curte de Casație și Justiție, secția I civilă.
Anulează decizia contestată și, rejudecând recursul: Respinge, ca inadmisibil, recursul declarat de contestatorul A. împotriva deciziei civile nr. 314 din 18 septembrie 2019, pronunțată de Curtea de apel Suceava, secția I civilă. Î.C.C.J. Secția I civilă Decizia nr. 1509/ 15 iulie 2020
În Art. 101 C. pr. pen. este reglementat: Principiul loialității administrării probelor
(1)Este oprit a se întrebuința violențe, amenințări ori alte mijloace de constrângere, precum și promisiuni sau îndemnuri în scopul de a se obține probe.
(2)Nu pot fi folosite metode sau tehnici de ascultare care afectează capacitatea persoanei de a-și aminti și de a relata în mod conștient și voluntar faptele care constituie obiectul probei. Interdicția se aplică chiar dacă persoana ascultată își dă consimțământul la utilizarea unei asemenea metode sau tehnici de ascultare.
(3)Este interzis organelor judiciare penale sau altor persoane care acționează pentru acestea să provoace o persoană să săvârșească ori să continue săvârșirea unei fapte penale, în scopul obținerii unei probe.
Art. 102: Excluderea probelor obținute în mod nelegal
(1)Probele obținute prin tortură, precum și probele derivate din acestea nu pot fi folosite în cadrul procesului penal.
(2)Probele obținute în mod nelegal nu pot fi folosite în procesul penal.
(3)Nulitatea actului prin care s-a dispus sau autorizat administrarea unei probe ori prin care aceasta a fost administrată determină excluderea probei, precum și înlăturarea din dosarul cauzei a mijlocului de probă corespunzător probei excluse.
(4)Probele derivate se exclud dacă au fost obținute în mod direct din probele obținute în mod nelegal și nu puteau fi obținute în alt mod.
Art. 306: Obligațiile organelor de urmărire penală
(1)Pentru realizarea obiectului urmăririi penale, organele de cercetare penală au obligația ca, după sesizare, să caute și să strângă datele ori informațiile cu privire la existența infracțiunilor și identificarea persoanelor care au săvârșit infracțiuni, să ia măsuri pentru limitarea consecințelor acestora, să strângă și să administreze probele cu respectarea prevederilor art. 100 și 101.
(2)Organele de cercetare penală au obligația de a efectua actele de cercetare care nu suferă amânare, chiar dacă privesc o cauză pentru care nu au competența de a efectua urmărirea penală.
(3)După începerea urmăririi penale, organele de cercetare penală strâng și administrează probele, atât în favoarea, cât și în defavoarea suspectului ori inculpatului.
(4)Organul de urmărire penală se pronunță, prin ordonanță motivată, în condițiile art. 100 alin. (3) și (4), asupra cererilor de administrare a probelor, în limita competenței sale.
(5)Când organul de cercetare penală apreciază că este necesară administrarea unor mijloace de probă sau folosirea unor metode speciale de supraveghere, care pot fi autorizate ori dispuse, în faza de urmărire penală, numai de procuror sau, după caz, de judecătorul de drepturi și libertăți, formulează propuneri motivate, care trebuie să cuprindă datele și informațiile care sunt obligatorii în cadrul acelei proceduri. Referatul este trimis procurorului împreună cu dosarul cauzei.
(6)Secretul bancar și cel profesional, cu excepția secretului profesional al avocatului, nu sunt opozabile procurorului, după începerea urmăririi penale.
(7)Organul de urmărire penală este obligat să strângă probele necesare pentru identificarea bunurilor și valorilor supuse confiscării speciale și confiscării extinse, potrivit Codului penal.
În cauza Teixeira de Castro c. Portugaliei, hotărârea din 9 iunie 1998, CEDO a analizat dacă activitatea a doi ofițeri de poliție a depășit sau nu activitatea caracteristică unor agenți sub acoperire, reținând că aceștia au provocat comiterea faptei, neexistând niciun indiciu că aceasta ar fi fost comisă fără intervenția lor. CEDO a reținut că:
– activitatea agenților sub acoperire nu a fost autorizată ori supravegheată de către un judecător;
– agenții sub acoperire nu aveau niciun motiv plauzibil de a-l suspecta pe reclamant ca fiind un traficant de droguri. Relevante au fost lipsa antecedentelor penale, lipsa unor investigații preliminare îndreptate împotriva reclamantului și nu în ultimul rând, faptul că acesta nici măcar nu a fost cunoscut de către agenți ;
– drogurile nu au fost ținute acasă la reclamant, acestea fiind obținute de la o terță persoană. Mai mult decât atât, nu s-a probat faptul că reclamantul deținea asupra sa în momentul remiterii drogurilor o cantitate de droguri peste cea solicitată de agenții sub acoperire. În lipsa unei cantități suplimentare, nu s-a putut constata conturarea unei rezoluții infracționale dincolo de limitele trasate de comportamentul instigator;
– agenții sub acoperire nu au avut un comportament pasiv, aceștia exercitând asupra reclamantului o influență susceptibilă de a fi caracterizată ca fiind o incitare la săvârșirea faptei supusă discuției.
„Pentru a constata dacă agentul de poliție sub acoperire s-a limitat la „investigarea activității infracționale într-un mod în principal pasiv în prezenta cauză (v Ramanauskas, § 55), Curtea ține seama de următoarele considerații. Nimic din trecutul reclamanților nu a sugerat o predispoziție spre traficul de droguri. Doar faptul că unul dintre ei era un consumator de droguri condamnat nu poate schimba concluzia Curții. Curtea observă că procurorul nu a oferit detalii și nici nu s-a referit la vreo probă obiectivă, cu privire la pretinsul comportament infracțional al reclamanților, în decizia sa de începere a urmăririi penale. În plus, nu s-a găsit heroină în posesia primului reclamant sau în casa celui de-al doilea reclamant.”
În cazurile care ridică probleme de provocare, articolul 6 din Convenție va fi respectat numai dacă solicitantul a fost efectiv în măsură să ridice problema provocării în timpul procesului său, fie prin intermediul unei obiecții, fie prin alt mijloc. Simplul fapt că au fost respectate garanții generale, cum ar fi egalitatea armelor sau drepturile la apărare, nu este suficient (cauza Ramanauskas).
Este inconsecvent, din punct de vedere faptic, ca reclamantul să nege că a comis o infracțiune și să se plângă în același timp că a fost provocat. Apărarea provocării presupune în mod necesar ca acuzatul să admită că fapta de care este acuzat a fost comisă, dar susține că s-a întâmplat din cauza incitării ilegale a poliției. (cauza Berlizev v. Ukraine). Cu toate acestea, după cum se poate observa din observațiile reclamantului, acesta a negat în întregime implicarea sa în ansamblul penal, care, în opinia Curții, l-a împiedicat să poată invoca excepția agentului provocator. În consecință, prezenta cauză diferă în mod semnificativ de cazurile examinate anterior de Curte cu privire la presupusa provocare a autorităților care i-au forțat să comită infracțiuni care nu ar fi fost săvârșite altfel.
Deși reclamantul nu a recunoscut că a comis infracțiunea de care a fost acuzat, natura apărării pe care a efectuat-o nu a exclus cazul reclamantului din categoria „cazurilor de provocare” (contra Berlizev c Ucrainei, nr. 43571/12, § 46, 8 iulie 2021).
În cauza Sandu c. Republicii Moldova Curtea consideră că instanțele judecătorești naționale au omis să aprecieze corespunzător dacă acțiunile lui C., care a acționat din partea poliției, au avut efectul de a-l provoca pe reclamant la săvârșirea infracțiunii pentru ce a fost ulterior condamnat sau dacă au existat careva indicii că infracțiunea ar fi fost comisă fără această provocare. Deși în prezenta cauză instanțele judecătorești naționale au avut temei să bănuiască că a avut loc o provocare, acestea nu au apreciat elementele de fapt și de drept relevante care ar fi putut să le ajute să distingă provocarea de la o formă legală a unei activități de investigații.
Înalta Curte reține, în Decizia nr.168/A/2021, că există provocare din partea poliției atunci când agenții implicați (membri ai forțelor de ordine sau persoane intervenind la cererea acestora) nu se limitează a examina de o manieră pasivă activitatea ilicită, ci exercită asupra persoanei în cauză o influență de natură a o incita la comiterea unei infracțiuni care altfel nu ar fi fost săvârșită, în scopul de a face posibilă constatarea infracțiunii, adică pentru a obține dovezi și pentru a trage la răspundere (Ramanauskas, § 55, Eurofinacom c. Franței).
Activitatea agenților statului nu poate fi considerată provocare, dacă:
a) există o suspiciune rezonabilă că o persoană participă la o infracțiune sau pregătește săvârșirea unei infracțiuni;
b) activitatea polițiștilor sau colaboratorilor acestora a fost autorizată în condițiile legii;
c) agenții statului sau colaboratorii acestora nu au făcut altceva decât să ofere suspectului o ocazie obișnuită de a comite o infracțiune, respectiv de a examina de o manieră pasivă activitatea ilicită.
Activitatea desfășurată de organele de urmărire penală prin intermediul colaboratorului autorizat nu poate fi apreciată ca provocare în sensul art. 101 alin. (3) C. pr. pen. , întrucât pe de-o parte, la momentul sesizării acestora infracțiunea de trafic de influență era consumată, iar pe de altă parte, autorizarea martorului C. în calitate de colaborator cu identitate reală s-a realizat cu respectarea dispozițiilor legale, iar înregistrarea discuțiilor acestuia cu inculpatul, pe care acesta a fost autorizat să le efectueze, nu au depășit limitele unei investigări pasive a activității ilicite pe care la acel moment se presupunea că inculpatul le întreprinde. Traficul de influență este o infracțiune de consumare anticipată și instantanee, astfel încât aceasta s-a consumat la în luna mai 2016, la momentul în care, prin intermediul martorului C., s-au realizat atât acțiunile de pretindere a sumei de 1000 de euro, corelată cu influența asupra funcționarilor de poliție pe care inculpatul a lăsat să se creadă că o are, cât și acțiunea de promisiune a determinării acestora să furnizeze informații pe care B. urma să le valorifice printr-un denunț. Or, autorizarea unui colaborator cu identitate reală s-a realizat mult după acest moment, respectiv din 19.12.2016, existând suspiciunea rezonabilă că acesta săvârșise o infracțiune de corupție. Nu au rezultat elemente în baza cărora să se poată aprecia că acesta ar fi fost „instruit” sau influențat în vreun sens de către organele de urmărire penală, ci doar a fost autorizat să procedeze la înregistrarea discuțiilor purtate cu inculpatul. Nu există elemente în baza cărora să se poată aprecia că activitatea organelor de urmărire penală a depășit sfera unei investigări pasive a activităților ilicite pe care inculpatul se pare că le efectua, discuțiile purtate de acesta cu martorii, fiind subsecvente unor înțelegeri anterioare și vizând în principal aspecte deja petrecute. Faptul că în cadrul discuțiilor purtate, cei doi martori insistau față de inculpat în realizarea demersului de obținere a beneficiului cauzei de reducere a limitelor de pedeapsă era rezultatul activității ilicite anterioare, respectiv a promisiunii lui A. că va facilita obținerea acestui obiectiv, iar nu o activitate nouă, față de care făptuitorul să nu fi avut nicio inițiativă.
În Decizia nr. 404/A din 27 noiembrie 2014 I.C.C.J reține că în ceea ce privește prima condiție în raport cu care instanțele naționale apreciază asupra existenței provocării în lumina jurisprudenței CEDO, referitoare la probarea situației infracționale prin solicitarea investigatorului ori colaboratorului sau la existența unei invitații exprese la comiterea faptei din partea unui denunțător ori a unui martor anonim, se constată, din probele administrate , în ambele faze procesuale, că, dimpotrivă, inculpatului T.S. i-a aparținut inițiativa comiterii faptelor penale de care este acuzat, acesta fiind cel care, în vederea satisfacerii unui interes personal, constând în înstrăinarea către martorul P.Ș. a terenului agricol pe care îl deținea în satul C., anterior sesizării organelor judiciare de către denunțători și a efectuării cu mijloace tehnice proprii a înregistrărilor de către martorul G.M., a conceput întregul angrenaj infracțional, iar, ulterior, a condus discuțiile între participanți și a stabilit întâlnirile cu aceștia, sumele de bani ce urmau a fi primite/date/traficate, dar și modul în care ele urmau a fi împărțite și disimulate în prețul contractului de vânzare-cumpărare a terenului, fără ca cei trei martori să aibă vreo contribuție în luarea și punerea în executare a rezoluției infracționale de către apelant.
Hotărârea infracțională era luată de inculpatul T.S. cu mult timp înaintea datei de 23 august 2013, când a fost formulat primul denunț de către martorul D.B., organele judiciare având, astfel, motive rezonabile să suspecteze activitățile ilicite ale acestuia, care justificau pe deplin supravegherea convorbirilor și comunicărilor sale telefonice, precum și a întâlnirilor cu celelalte persoane suspecte, în baza autorizațiilor emise de judecător. Mai mult, se observă, din declarațiile aceluiași martor denunțător, confirmate implicit de coinculpatul G.V., care și-a recunoscut faptele și și-a însușit probatoriul administrat în faza de urmărire penală, că T.S. a inițiat cele două întâlniri din datele de 25 și 28 august 2013, din discuțiile purtate cu aceste ocazii reieșind că inculpatul a fost cel care a condus dialogul cu interlocutorii săi, explicându-i lui D.B. modalitatea în care va ajunge la el suma de bani ce urma a-i fi remisă pentru a-și îndeplini necorespunzător atribuțiile de serviciu.
În mod similar, T.S. a inițiat cele două întâlniri cu martorul G.M. din datele de 2 și 4 septembrie 2013 (ultima dată deplasându-se personal la domiciliul celui din urmă) pentru a pune la punct detaliile referitoare la circumstanțele în care urmau a fi rezolvate problemele cu A.P.I.A. pe care le avea P.Ș., inculpatul, în mod tranșant, pretinzând de la acesta, prin intermediul martorului, inițial suma de 100.000 euro (ce urmau a fi împărțiți între cei doi, martorul D.B coinculpatul G.V.), iar, în plus, suma de 40.000 euro pentru eliberarea de către directorul executiv adjunct al A.P.I.A. Călărași a celor trei adeverințe care să ateste o situație nereală cu privire la firmele lui P.Ș., astfel că nu se poate susține că aspectele la care a făcut referire inculpatul cu ocazia celor două întâlniri, înregistrate cu mijloace tehnice proprii de către martorul G.M., ar fi rezultatul acțiunilor de provocare ale acestuia din urmă, așa cum s-a susținut de către apărare.
Inculpatul T.S. a fost cel căruia i-a aparținut inițiativa efectuării demersurilor ilegale pentru soluționarea favorabilă a litigiilor martorului P.Ș. cu A.P.I.A. Călărași, cel care a intermediat așa-zisa înțelegere între cel din urmă și D.B., implicându-l în acest sens și pe martorul G.M., cel care a stabilit suma de bani ce urma a fi dată și primită, precum și modalitatea în care trebuia împărțită între participanți, context în care Î.C.C.J. apreciază că activitatea celor doi denunțători, precum și a martorului G.M. respectă garanțiile dreptului la un proces echitabil și dispozițiile art. 68 alin. (2) C. pr. pen. anterior, neexistând o provocare în sensul acestui text de lege.
Nu este îndeplinită nici cea de-a doua condiție a provocării, respectiv existența unor indicii că fapta nu ar fi fost săvârșită fără intervenția martorului denunțător. Activitatea infracțională a inculpatului a fost anterioară momentului la care martorii denunțători au sesizat organele judiciare, iar martorul G.M. a înregistrat convorbirile purtate cu ocazia întâlnirilor avute cu acuzatul. După formularea denunțurilor, organele judiciare, având indicii ale comiterii unor fapte de corupție și cu privire la o posibilă implicare a celor doi inculpați (T.S. și G.V.), au efectuat activitățile specifice pentru stabilirea adevărului și tragerea la răspundere a persoanelor vinovate, constatând că aspectele relevate de martorii denunțători sunt confirmate de probatoriul administrat. Folosirea înregistrărilor în mediu ambiental, realizate de către martorul G.M., nu constituie o încălcare a normei penale, având în vedere că inculpatul T.S. a luat hotărârea să comită și a comis faptele de trafic de influență în forma autoratului și a complicității la dare de mită fără vreo intervenție a denunțătorilor sau a martorului G.M. Prin urmare, din momentul în care acuzatul și-a dat seama că îndeplinește un act ce cade sub incidența legii penale, și-a asumat riscul de a întâlni un funcționar al poliției infiltrat și care încearcă în realitate să-l demaște (cauza Ludi c. Elveției) sau de a fi informate organele judiciare de către persoana căreia acesta intenționează să-i dea mită sau care a cumpărat influență.
Se comite o instigare ori de câte ori organele de urmărire penală nu se limitează la a cerceta în mod pasiv activitatea infracțională, ci exercită o asemenea influență asupra persoanei vizate, încât să determine săvârșirea unei fapte penale care, fără aceasta intervenție, nu ar fi fost săvârșită, cu scopul de a constata o infracțiune, respectiv de a obține probe și de a declanșa urmărirea penală.
Legislația română nu prevede o definiție a acestei provocări, dar pe baza jurisprudenței Curții Europene a Drepturilor Omului se reține existența acesteia dacă sunt îndeplinite condițiile:
– situația presupus infracțională tinde să fie probată prin solicitarea emanând de la o persoană ce avea sarcina să descopere infracțiunea sau când există o invitație directă la comiterea unei infracțiuni din partea unui denunțător sau a unui martor anonim;
– lipsa oricărui indiciu că fapta ar fi fost săvârșită fără această intervenție.
Se poate reține existența provocării dacă situația presupus infracțională tinde să fie probată prin solicitarea emanând de la o persoană ce avea sarcina să descopere infracțiunea sau când există o invitație directă din partea unui denunțător sau a unui martor anonim și dacă lipsește orice indiciu că fapta ar fi fost săvârșită fără această intervenție. Așadar, acțiunea de determinare presupune ca inculpatul să nu fi avut anterior intenția de a săvârși fapta respectivă.
Similar, în cauza Vanyan c. Rusiei, hotărârea din 15 decembrie 2005, Curtea de la Strasbourg a subliniat că simplele susțineri în instanță ale poliției, în sensul că au existat informații privind implicarea reclamantului în desfășurarea unei activități infracționale (în speță traficul de droguri), care nu pot fi verificate prin prisma altor mijloace de probă, nu pot fi luate în considerare.
În cauza Edwards și Lewis c. Regatul Unit, hotărârea din 27 octombrie 2004, sunt enunțate criterii pe baza cărora judecătorul național trebuie să examineze dacă acuzatul a fost sau nu victima unei provocări ilicite din partea poliției:
– motivul pentru care operațiunea poliției a fost organizată;
– natura și întinderea participării poliției la săvârșirea de infracțiuni;
– natura determinării sau a presiunilor efectuate de poliție.
În Ramanauskas c. Lituaniei, Hotărârea din 5 februarie 2008, reclamantul care lucra ca procuror este abordat prin intermediul unei cunoștințe de către R., pe care nu-l cunoscuse anterior. R. îl roagă să obțină achitarea unei persoane, în schimbul sumei de 3000 de dolari SUA. Inițial acesta refuză, însă la insistențele repetate ale lui R. acceptă cererea acestuia. În realitate, R. era ofițer al unui departament special de poliție anticorupție, care își informează superiorii, fiind autorizată procedura de simulare a comportamentului infracțional și înmânarea sumei de bani reclamantului, fapt care s-a și întâmplat. Reclamantul a precizat că a săvârșit fapta cedând insistențelor excesive ale lui R. A fost găsit vinovat de toate cele trei instanțe și condamnat la închisoare. Pe parcursul procesului a invocat instigarea la acceptarea mitei și a contestat procedura de simulare a comportamentului infracțional.
În analiza verificării instigării, Curtea de la Strasbourg a avut în vedere următoarele aspecte:
– organele de urmărire penală sunt cele care au sarcina de a dovedi inexistența vreunei instigări, cu excepția situației în care susținerile petentului sunt neverosimile;
– în absența unei asemenea dovezi, autoritățile judecătorești sunt obligate să analizeze aspectele de fapt ale cauzei și să ia măsurile necesare pentru a descoperi adevărul și pentru a stabili dacă a existat vreo instigare;
– nu există nicio probă care să indice că petentul ar fi săvârșit anterior vreo infracțiune, mai ales de corupție;
– toate întâlnirile dintre petent și R. au avut loc din inițiativa lui R.- investigator, ceea ce conduce la concluzia că acțiunile au depășit nivelul cercetării pasive a unei activități infracționale;
– autoritățile nu pot fi exonerate de răspundere pentru acțiunile ofițerilor de poliție, prin simpla susținere că ei au acționat în nume propriu, deși îndeplineau îndatoriri de serviciu și chiar prin procedura de autorizare a comportamentului simulat, autoritățile au legitimat post factum faza preliminară și s-au folosit de rezultatele ei;
– nu există niciun indiciu că infracțiunea ar fi fost săvârșită fără această intervenție.
Activitatea investigatorului sub acoperire, a colaboratorului acestuia și a altor persoane care acționează pentru organul judiciar trebuie să se limiteze la examinarea, de o manieră pasivă, a activității infracționale și punerea la dispoziția organelor judiciare a datelor necesare pentru dovedirea faptelor și tragerea la răspunderea penală a făptuitorului, fără a exercita asupra persoanei o influență de natură a instiga la comiterea unei infracțiuni care, altfel, nu ar fi fost săvârșită, în scopul de a face posibilă constatarea infracțiunii (cauzele Ramanauskas c. Lituaniei, Ludi c. Elveției, Teixeira c. Portugaliei și cauza Constantin și Stoian c României).
CEDO (cauza Ludi c. Elveției, cauza Teixeira de Castro c. Portugaliei, cauza Eurofinacom c. Franței, cauza Sequeira c. Portugaliei, cauza Ramanauskas c. Lituaniei) a arătat că intervenția agenților infiltrați trebuie circumscrisă și însoțită de garanții. Curtea a făcut referire la doctrina „caracterului pasiv” al activităților pe care trebuie să le desfășoare în această materie agenții statului, doctrină potrivit căreia activitatea agenților statului nu poate fi considerată provocare dacă:
– există o suspiciune rezonabilă că o persoană participă la o infracțiune sau pregătește săvârșirea unei infracțiuni,
– activitatea investigatorilor sub acoperire sau a colaboratorilor acestora a fost autorizată în condițiile legii.
Curtea a constatat că la data pretinsei provocări (flagrantul din 08.10.2015) în cauză fusese începută urmărirea penală in rem, organele de cercetare penală deținând încă din anul 2013 date și informații privind activități infracționale în care erau implicați mai mulți funcționari ai C.J.A.S. Constanța, printre care și directorul A., față de toate aspectele precedente teza provocării neputând fi primită. Î.C.C.J. Secția Penală, Decizia nr. 434/RC/ din data de 14 octombrie 2021
Organizarea flagrantului, respectiv procedura de simulare a comportamentului infracțional reprezintă tehnici specifice de investigație care nu pot fi folosite pentru a provoca la săvârșirea unei fapte penale căreia nu-i corespunde încă o rezoluție infracțională a autorului faptei.
Provocarea nu poate fi reținută dacă autoritățile aveau deja informații din care rezultă posibilitatea comiterii infracțiunii (cauza Eurofinacom c. Franței); denunțătorul a început să colaboreze cu autoritățile după ce autorul faptei îl contactase deja), se poate aprecia că aceasta poate exista doar atunci când fapta nu ar fi fost comisă fără îndemnul autorităților sau a vreunui martor denunțător (cauza Sequeira contra Portugaliei), ceea ce nu este cazul.
Esențial este ca autoritățile să verifice, pe baza materialului probator, dacă, pe de o parte, acțiunile colaboratorului au depășit limitele stabilite de lege, iar pe de altă parte, dacă autorul faptei de corupție ar fi săvârșit infracțiunea independent de atitudinea pe care a avut-o martorul denunțător. Inițiativa infracțională să-i aparțină întrutotul inculpatului și să nu fi survenit urmare a atitudinii provocatoare a denunțătorului sau a colaboratorului.
Or, rezoluția infracțională a fost adoptată de inculpați dincolo de orice acțiune a colaboratorilor cu identitatea reală și anterior faptelor comise de aceștia, colaboratorii au acționat în limitele legii și a activităților stabilite prin ordonanța procurorului, fără a determina sau instiga pe inculpați, activitatea infracțională a acestora fiind identică și cursivă, existând în același mod indiferent de activitatea colaboratorilor cu identitate reală. Î.C.C.J. Secția Penală Decizia nr. 470/RC din data de 10 decembrie 2020
Incompatibilitatea organului de urmărire penală ridică o problemă distinctă de cea a loialității administrării probelor, în înțelesul art. 101 alin. (1), (3) C. pr. pen. , și anume pe cea a imparțialității celui care administrează probe în procesul penal, susceptibilă a atrage doar sancțiunea nulității relative. O atare chestiune excedează limitelor în care Curtea Constituțională s-a pronunțat prin decizia nr. 802/2017 și, prin urmare, nu poate fi recenzurată în apel, în raport cu această ultimă decizie de constatare a neconstituționalității.
De asemenea, în condițiile în care aspectele ce țin de presupusa incompatibilitate a organului de urmărire penală nu se circumscriu nici problematicii competenței materiale sau după calitatea persoanei a acestui organ ori vreunui alt caz de nulitate absolută prevăzut de lege, reexaminarea în apel a acestei chestiuni definitiv tranșate în camera preliminară nu este posibilă nici prin raportare, eventual, la decizia nr. 302 din 4 mai 2017 a Curții Constituționale ( M.Of. nr. 566/17 iulie 2017), prin care s-a statuat asupra neconstituționalității art. 281 alin. (1) lit. b) C. pr. pen.
Solicitările de excludere a probelor administrate prin procesele-verbale, prin declarațiile martorilor Q. și R. din data de 03.12.2013 (formulată de inculpatul F.) și procesul-verbal din data de 18.04.2014 (formulată de inculpata I.), deși grefate pe o pretinsă încălcare a dispozițiilor art. 65 alin. (1) C. pr. pen. (art. 49 alin. (2) C. pr. pen. din 1968), ridică, în realitate, exclusiv problema fiabilității mijloacelor de probă, ca o consecință a modului pretins „selectiv” de întocmire a actelor procedurale de către comisarul de poliție.
Or, o atare chestiune s-a apreciat că este distinctă de cea a legalității, deoarece ea aduce în discuție elemente factuale, și nu de drept, specifice cauzei, a căror cenzurare implică administrarea nemijlocită și testarea conținutului real al mijloacelor de probă, garanții respectate în speță. Î.C.C.J. Secția Penală Decizia nr. 293/RC din data de 17 septembrie 2020
Curtea a apreciat ca fiind nefondate susținerile expuse de către apărătorul ales al apelanților-inculpați în cuprinsul motivelor de apel, în sensul înlăturării, în baza art. 101 alin. (3) C. pr. pen. raportat la art. 102 alin. (2) C. pr. pen. , a probelor obținute în urma transformării lui D. în denunțător, cu ocazia flagrantului și al înlăturării probelor obținute în urma activității de supraveghere tehnică în baza unor mandate de interceptare pretins a fi fost obținute nelegal, pentru următoarele considerente:
Solicitarea de înlăturare a unor probe din perspectiva nelegalității administrării lor a fost formulată în procedura de cameră preliminară desfășurată în primă instanță, sens în care judecătorul de cameră preliminară din cadrul Tribunalului București s-a pronunțat prin încheierea din data de 23 iunie 2015, prin care, în baza art. 345 alin. (1) C. pr. pen. , a respins, ca nefondate, cererile și excepțiile formulate de cei doi inculpați, prin apărătorul ales, încheiere care a rămas definitivă prin încheiere prin care s-au respins, ca nefondate, contestațiile formulate de către cei doi inculpați, prin apărătorul ales.
Aspectele invocate de către apărătorul ales al apelanților-inculpați referitor la martorul denunțător D. nu sunt susținute de niciun mijloc de probă administrat în cauză, în sensul că pretinsa provocare a acestui martor de către organele de urmărire penală nu a fost dovedită, din moment ce inițiativa oferirii de către acest martor, în calitate de intermediar al apelanților-inculpați, a sumei de bani martorului (judecător) C., în scopul exercitării influenței asupra altor judecători le-a aparținut apelanților-inculpați și martorului D. anterior prinderii în flagrant a acestui martor, în data de 14 martie 2012, aspect ce rezultă din coroborarea materialului probatoriu expus în considerentele ce preced, împrejurare de fapt ce exclude – în mod categoric – existența vreunei provocări a organelor de urmărire penală în săvârșirea infracțiunilor.
Referitor la pretinsa nelegalitate a probelor constând în procesele-verbale prin care s-au transcris interceptările și înregistrările convorbirilor purtate telefonic și în mediul ambiental, Curtea a constatat că aceste probe au fost obținute în mod legal, aspect ce rezidă inclusiv din adresa emisă de Direcția Națională Anticorupție, în care s-a precizat că mandatele de supraveghere tehnică au fost puse în executare de către Serviciul Tehnic din cadrul Direcției Naționale Anticorupție, iar nu de către alte organe ale statului, împrejurare ce rezultă, de altfel, și din toate procesele-verbale de transcriere a convorbirilor, aflate în volumul 5 al dosarului de urmărire penală – și anume de către ofițerii de poliție judiciară și specialiștii din cadrul Direcției Naționale Anticorupție – Serviciul tehnic. Î.C.C.J. Secția Penală Decizia nr. 285/RC din data de 20 septembrie 2018
Inculpatul D. a mai invocat nelegalitatea probei cu interceptările telefonice efectuate în perioada martie – 21 iunie 2011, în legătură cu fapta prevăzută de art. 313 C. pen. (1969), respectiv art. 357 C. pen., arătând că acestea au fost obținute cu încălcarea art. 68 C. pr. pen. (1968), respectiv art. 101 alin. (3) C. pr. pen. , întrucât, în măsura în care se constata că, din convorbirea purtată în martie 2011 cu coinculpata TT., rezultă că din acel moment debutează activitatea infracțională constând în modificarea compoziției produselor cu consecința falsificării acestora, autoritățile statului erau obligate să intervină imediat pentru a stopa pretinsa activitate ilicită, ceea ce nu s-a întâmplat în speță. S-a arătat instanța de fond trebuia să observe încălcarea dispozițiilor art. 68 alin. (2) C. pr. pen. și să înlăture cu desăvârșire proba obținută prin nesocotirea unei norme imperative.
Aceste critici sunt vădit neîntemeiate, întrucât atât dispozițiile art. 68 C. pr. pen. (1968), cât și cele ale art. 101 alin. (3) C. pr. pen. , se referă strict la acțiunile de determinare ori de provocare a unei persoane să săvârșească ori să continue săvârșirea unei fapte penale, acțiuni ce nu se regăsesc în cauză, nefiind, de altfel, nici invocate de inculpat. S-a subliniat că normele menționate se referă la acțiunile realizate de investigatorii sub acoperire, care nu se limitează la a investiga activitatea infracțională în mod pasiv, ci exercită o anumită influență asupra subiectului astfel încât să îl incite la săvârșirea unei fapte penale, care, altfel nu ar fi fost comisă, cu scopul de a face posibilă stabilirea infracțiunii, și anume de a oferi probe și de a începe urmărirea penală, situație premisă ce nu se regăsește în speță. Î.C.C.J. Secția Penală Decizia nr. 166/RC din data de 10 mai 2018
Nu s-a putut reține provocarea în cazul inculpaților B. și C. din partea martorului D., întrucât aceștia au acționat în cunoștință de cauză, nu au refuzat sumele de bani pe care martorul le-a remis din partea inculpatului A., au fost de acord să primească diferența într-o altă tranșă și nu au sesizat autoritățile în condițiile în care ar fi considerat că „ar fi fost provocați” de către martorul D. cu sume care nu li s-ar fi cuvenit.
Instanța de control judiciar a apreciat că nu își găsesc aplicabilitate în speță nici dispozițiile art. 101 alin. (3) C. pr. pen. , care stipulează că „este interzis organelor judiciare penale sau altor persoane care acționează pentru acestea să provoace o persoană să săvârșească ori să continue săvârșirea unei fapte penale, în scopul obținerii unei probe”. Acest alineat dorește să evidențieze interdicția pe care o au organele judiciare sau persoanele care acționează în numele acestora de a provoca o persoană să săvârșească sau să continue săvârșirea unei infracțiuni. Activitatea desfășurată de martorul denunțător D. nu poate fi subsumată noțiunii de „determinare” a inculpaților B. și C. să săvârșească sau să continue comiterea faptelor penale de care sunt acuzați, în scopul obținerii de probe, așa cum prevede textul de lege invocat de apărare.
Activitatea investigatorului sub acoperire, a colaboratorului acestuia și a altor persoane care acționează pentru organul judiciar, așa cum este martorul denunțător, respectă garanțiile conferite de art. 6 din Convenție și norma internă, neexistând o provocare dacă se limitează la examinarea, de o manieră pasivă, a activității infracționale și punerea la dispoziția organelor judiciare a datelor necesare pentru dovedirea faptelor și tragerea la răspunderea penală a făptuitorului, fără a exercita asupra persoanei o influență de natură a instiga la comiterea unei infracțiuni care, altfel, nu ar fi fost săvârșită, în scopul de a face posibilă constatarea infracțiunii (cauzele Ramanauskas c. Lituaniei, Ludi c. Elveției, Teixeira c. Portugaliei și cauza Constantin și Stoian c României).
Nu se poate reține provocarea acuzatului de către organele judiciare, în măsura în care intenția infracțională era deja luată, existând predispoziția făptuitorului de a comite infracțiunea (și nu creată prin acțiunea organului judiciar), iar autoritățile judiciare aveau motive întemeiate să suspecteze activitățile ilicite ale persoanei respective.
Din probele administrate în ambele faze procesuale, dimpotrivă, inculpaților B. și C. le-a aparținut inițiativa comiterii faptelor penale de care sunt acuzați, aceștia fiind cei care au acceptat oferta compărătorului de influență, respectiv inculpatul A., încă din anul 2012, anterior sesizării organelor judiciare de către denunțător în anul 2015, fără ca martorul denunțător să aibă vreo contribuție în luarea și punerea în executare a rezoluției infracționale de către inculpați.
Instanța de apel a constatat că nu este îndeplinită nici cea de-a doua condiție a provocării, respectiv existența unor indicii că fapta nu ar fi fost săvârșită fără intervenția martorului denunțător. Activitatea infracțională a inculpaților a fost anterioară momentului la care martorul denunțător a sesizat organele judiciare. După formularea denunțului, organele judiciare, având indicii ale comiterii unor fapte de corupție și cu privire la o posibilă implicarea a celor doi inculpați, au efectuat activitățile specifice pentru stabilirea adevărului și tragerea la răspundere a persoanelor vinovate, constatând că aspectele relevate de martorul denunțător sunt confirmate de probatoriul administrat. Folosirea înregistrărilor în mediu ambiental, nu constituie o încălcare a normei penale, având în vedere că inculpații au luat hotărârea să comită și au comis faptele de trafic de influență în forma autoratului fără vreo intervenție a denunțătorului. Prin urmare, din momentul în care acuzatul și-a dat seama că îndeplinește un act ce cade sub incidența legii penale, și-a asumat riscul de a întâlni un funcționar al poliției infiltrat sau un colaborator și care încearcă în realitate să-l demaște (cauza Ludi c. Elveției).
Împrejurarea că denunțătorul ar fi avut calitatea de suspect în alte cauze, având ca obiect o altă infracțiune de corupție și deci avea interes în cooperarea cu organele judiciare în scopul reducerii pedepsei, aspecte invocate de către inculpații B. și C. în apărare, nu alterează conținutul denunțului său, întrucât art. 19 din Legea nr. 503/2002 prevede expres această cauză de reducere a pedepsei în vederea scopului licit avut în vedere chiar de legiuitor, respectiv descoperirea infracțiunilor de corupție. Î.C.C.J. Secția Penală Decizia nr. 442/RC/15 noiembrie 2017.
În Cauza Constantin și Stoian c României, Hotărârea din 29 septembrie 2009, definitivă la 29 decembrie 2009 (Cererile nr. 23.782/06 și 46.629/06) M. Of. nr. 169 din 16 martie 2010 pentru a contesta caracterul echitabil al procesului, reclamanții au prezentat două argumente. În primul rând, aceștia au susținut că au săvârșit infracțiunea numai din cauza intervenției agenților provocatori, primul reclamant pretinzând că a știut despre operațiunea sub acoperire a poliției, iar al doilea reclamant că a acceptat să îl însoțească pe primul reclamant la mașină numai pentru a primi banii concubinei sale. În al doilea rând, aceștia au susținut că, la momentul condamnării lor, curtea de apel nu a efectuat o examinare amănunțită a probelor.
Conceptul de înscenare este distinct de folosirea tehnicilor legale ale activităților sub acoperire și a reafirmat obligația instanțelor interne de a efectua o examinare atentă a materialului de urmărire penală atunci când un acuzat invocă utilizarea mijloacelor de constrângere din partea agenților de poliție. Funcția sa în temeiul art. 6 § 1 nu este să determine dacă anumite probe au fost obținute în mod nelegal, ci, mai degrabă, să examineze dacă o asemenea „nelegalitate“ a avut drept consecință încălcarea altui drept protejat de Convenție; astfel, trebuie să examineze calitatea evaluării de către instanțele interne a pretinsei înscenări și să se asigure că acestea au respectat în mod corespunzător drepturile acuzatului la apărare, în special respectarea principiului contradictorialității și de egalitate a armelor [v Ramanauskas, §§49-61, Malininas c Lituaniei, nr. 10.071/04, §§ 34-35, 1 iulie 2008, și Bykov c Rusiei (MC), nr. 4.378/02, §§ 88-93, 10 martie 2009].
Pentru a constata dacă agentul de poliție sub acoperire s-a limitat la „investigarea activității infracționale într-un mod în principal pasiv“, nimic din trecutul reclamanților nu a sugerat o predispoziție spre traficul de droguri. Doar faptul că unul dintre ei era un consumator de droguri condamnat nu poate schimba concluzia Curții. Procurorul nu a oferit detalii și nici nu s-a referit la vreo probă obiectivă, cu privire la pretinsul comportament infracțional al reclamanților, în decizia sa de începere a urmăririi penale. În plus, nu s-a găsit heroină în posesia primului reclamant sau în casa celui de-al doilea reclamant .
Părțile au oferit interpretări diferite ale evenimentelor care au avut loc la 18 noiembrie 2003. Potrivit Guvernului, primul reclamant a acceptat să intermedieze schimbul între investigatorul acoperit, a cărui identitate nu o cunoștea, și al doilea reclamant, iar drogurile găsite în mașina agentului proveneau din schimbul respectiv. Cu toate acestea, pretinzând provocarea din partea poliției, primul reclamant a declarat că a fost informat cu privire la operațiunea sub acoperire, în timp ce al doilea reclamant a pretins că a fost indus în eroare să accepte banii; ambii reclamanți susțin că cele două grame de heroină găsite de polițiști erau cele care au fost acordate de parchet pentru operațiunea sub acoperire.
Tribunalul a hotărât că probele obținute de la reclamanți, investigatorul sub acoperire și martori au confirmat că a existat provocare din partea poliției și, prin urmare, a achitat reclamanții pentru acest motiv.
Cu toate acestea, pe baza acelorași probe, curtea de apel a anulat sentința și i-a condamnat pe reclamanți pentru trafic de droguri. Procedând astfel, curtea de apel nu a audiat persoanele cărora li s-au luat declarații în fața procurorului și a tribunalului. Aceasta a acordat mai multă importanță declarațiilor obținute de procuror și a considerat că declarațiile date în fața instanței nu au fost conforme cu realitatea.
Atunci când i se solicită unei curți de apel să examineze cauza în fapt și în drept și să se pronunțe cu privire la aspectul vinovăției sau nevinovăției reclamantului, precum în cazul de față, aceasta nu poate, în ceea ce privește procesul echitabil, să stabilească faptele în mod corespunzător fără o examinare directă a probelor prezentate în persoană de către reclamant, în cazul în care acesta sau aceasta susține că nu a săvârșit fapta presupusă a constitui infracțiune (v Dănilă c României, nr. 53.897/00, § 35, 8 martie 2007). În prezenta cauză, curtea de apel nu a examinat nicio probă și nici nu a audiat în mod direct reclamanții cu privire la fondul acuzațiilor; faptul că reclamanții nu au solicitat în mod expres examinarea unor probe suplimentare de către curtea de apel, după cum a subliniat Guvernul, nu împiedică instanța respectivă să ia măsuri pozitive în acest sens (v Dănilă, § 41). De asemenea, ultimul cuvânt al reclamanților în fața instanței nu poate fi echivalat cu dreptul acestora de a fi audiați de instanță în timpul procesului (v Constantinescu c României, nr. 28.871/95, § 58, CEDO 2000-VIII).
Chiar dacă Curtea nu poate reține in abstracto prioritatea ce ar trebui acordată declarațiilor date de un martor în ședință publică și sub jurământ în raport cu declarațiile aceluiași martor date în cursul urmăririi penale, fie ele și contradictorii (v Doorson c Olandei, 26 martie 1996, § 78, Culegere 1996-II), totuși Curtea nu este convinsă de motivarea sumară dată de curtea de apel în justificarea preferinței pe care a atribuit-o declarațiilor date în fața procurorului. Simplele bănuieli ale curții de apel cu privire la caracterul nesincer al declarațiilor martorilor nu au fost confirmate de constatările anchetatorilor în această privință. Faptul că reclamanții au fost audiați în primă instanță și că au avut posibilitatea de a adresa întrebări martorilor în această fază procesuală nu schimbă convingerea Curții cu privire la acest aspect.
Spre deosebire de Guvern, Curtea nu este convinsă de răspunsul pe care autoritățile, în special instanțele, l-au dat acuzațiilor de constrângere din partea poliției (v Ramanauskas, § 61). Fie că primul reclamant era sau nu la curent cu acțiunea poliției și fie că al doilea reclamant a fost sau nu indus în eroare să accepte banii, faptele cauzei arată că, dacă nu ar fi existat solicitarea expresă a agentului de a cumpăra droguri, nu ar fi avut loc niciunul dintre evenimentele de la 18 noiembrie.
Curtea de apel nu a examinat în mod corespunzător schimbarea de poziție a primului reclamant, considerând, fără explicații suplimentare, că a refuzat, în fața instanțelor, să admită implicarea sa în traficul de droguri.
Acțiunile ofițerului de poliție sub acoperire și ale colaboratorului acestuia au avut drept consecință determinarea reclamanților să săvârșească fapta penală pentru care au fost condamnați, depășind simpla investigație pasivă a activității infracționale existente, și că instanțele interne nu au investigat suficient acuzațiile de provocare. Pentru aceste motive, procesul reclamanților a fost privat de caracterul echitabil impus de art. 6 din Convenție.
În consecință, a fost încălcat art. 6 § 1 din Convenție în această privință. Cauza Constantin și Stoian c României
CEDO a definit agenții provocatori ca fiind agenți infiltrați ai statului sau orice persoană ce acționează sub coordonarea sau supravegherea unei autorități care, în activitatea desfășurată, depășesc limitele atribuțiilor conferite de lege, de a acționa în scopul descoperirii activității infracționale a unei persoane, provocând-o pe aceasta să comită infracțiuni, în vederea administrării de probe în acuzare. Curtea „este conștientă de dificultățile inerente activității politiei ce are ca obiect culegerea de probe in scopul descoperii si cercetării infracțiunilor. In acest scop, aceasta este nevoita din ce in ce mai mult sa folosească agenți sub acoperire, informatori si metode ascunse, in special in domeniul combaterii crimei organizate si corupției. Mai mult decât atât, corupția (inclusiv cea din sfera judiciara) a devenit o problema majora in multe tari, așa cum este atestata de către Convenția de Drept Penal a Consiliului Europei. Acest instrument autorizează folosirea tehnicilor speciale de investigare, printre care si agenții sub acoperire, pentru culegerea de probe, cu condiția sa nu fie încălcate drepturile si obligațiile asumate prin convenții multilaterale. In aceste condiții, folosirea tehnicilor speciale de investigare in general si a celor sub acoperire in special, nu pot in sine sa încalce dreptul la un proces echitabil. Totuși, din pricina riscului de instigare a politiei, folosirea acestora trebuie sa fie in anumite limite bine definite.” (Ramanauskas c. Lituaniei).
Utilizarea acestor „tehnici speciale de investigație“, prin ele însele, nu sunt incompatibile cu dreptul la un proces echitabil, însă jurisprudența C.E.D.O. subliniază că utilizarea acestor „tehnici ascunse” trebuie să aibă limite clare.
Există provocare din partea poliției atunci când agenții implicați (membri ai forțelor de ordine sau persoane intervenind la cererea acestora) nu se limitează a examina de o manieră pasivă activitatea ilicită, ci exercită asupra persoanei în cauză o influență de natură a o incita la comiterea unei infracțiuni care altfel nu ar fi fost săvârșită, în scopul de a face posibilă constatarea infracțiunii, adică pentru a obține dovezi și pentru a trage la răspundere (Ramanauskas, § 55, Eurofinacom c. Franței).
Criteriile în raport de care activitatea agenților statului nu poate fi considerată provocare sunt:
a) există o suspiciune rezonabilă că o persoană participă la o infracțiune sau pregătește săvârșirea unei infracțiuni;
b) activitatea polițiștilor sau colaboratorilor acestora a fost autorizată în condițiile legii;
c) agenții statului sau colaboratorii acestora nu au făcut altceva decât să ofere suspectului o ocazie obișnuită de a comite o infracțiune, respectiv de a examina de o manieră pasivă activitatea ilicită.
Activitatea desfășurată de organele de urmărire penală prin intermediul colaboratorului autorizat nu poate fi apreciată ca provocare în sensul art. 101 alin. (3) C. pr. pen. , întrucât pe de-o parte, la momentul sesizării acestora infracțiunea de trafic de influență era consumată, iar pe de altă parte, autorizarea martorului C. în calitate de colaborator cu identitate reală s-a realizat cu respectarea dispozițiilor legale, iar înregistrarea discuțiilor acestuia cu inculpatul, pe care acesta a fost autorizat să le efectueze, nu au depășit limitele unei investigări pasive a activității ilicite pe care la acel moment se presupunea că inculpatul le întreprinde. Î. C. C. J. decizia nr.168/2021
În literatură s-a arătat că apărarea provocării poate fi ridicată și în competențele derivate ale judecătorului de cameră preliminară (plângerea împotriva soluției de clasare, confirmarea soluției de renunțare la urmărirea penală). Chiar dacă judecătorul de cameră preliminară a făcut o analiză conformă criteriului procedural al provocării, chestiunea tranșată poate fi pusă în discuție din nou în cursul etapelor judecății. Roman Bradu, Cornel Preda , Provocarea la comiterea unei infracțiuni de către organele de urmărire penală , https://www.juridice.ro 22 septembrie 2022. În Decizia nr. 802/2017 se arată că, nerespectarea interdicției absolute statuată în cuprinsul normelor procesual penale ale art. 102 alin. (1) – potrivit căreia probele obținute prin tortură, precum și probele derivate din acestea nu pot fi folosite „în cadrul procesului penal” – și a dispozițiilor art. 101 alin. (1)-(3) C. pr. pen. privind interzicerea explicită a administrării probelor prin practici neloiale atrage nulitatea absolută a actelor procesuale și procedurale prin care probele au fost administrate și excluderea necondiționată a probei în faza camerei preliminare. Întrucât nerespectarea dispozițiilor cuprinse în normele precitate cade sub incidența inadmisibilității care produce efecte prin intermediul nulității absolute, o verificare a loialității/legalității administrării probelor, din această perspectivă, este admisă și în cursul judecății, aplicându-se, în acest mod, regula generală potrivit căreia nulitatea absolută poate fi invocată pe tot parcursul procesului penal. Așadar, interdicția categorică a legii în obținerea probelor prin practici/procedee neloiale/nelegale justifică competența judecătorului de fond de a examina și în cursul judecății aceste aspecte. Altfel spus, probele menținute ca legale de judecătorul de cameră preliminară pot face obiectul unor noi verificări de legalitate în cursul judecății din perspectiva constatării inadmisibilității procedurii prin care au fost obținute și a aplicării nulității absolute asupra actelor procesuale și procedurale prin care probele au fost administrate, în condițiile în care, în această ipoteză, se prezumă iuris et de iure că se aduce atingere legalității procesului penal, vătămarea neputând fi acoperită. De altfel, potrivit art. 346 alin. (5) C. pr. pen., doar probele excluse în camera preliminară nu mai pot fi avute în vedere la judecata în fond a cauzei. Curtea ConstituționalăDecizia nr. 802/2017 referitoare la excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 342 și art. 345 alin. (1) C.pr.pen.,M. Of. nr. 16 din 6 februarie 2018
Unul dintre argumentele invocate de reclamant în procedurile interne și în fața Curții este că jurnaliștii britanici au acționat ca agenți provocatori. Nu a fost remarcată nicio intervenție a autorităților statului în prezenta cauză. În plus, reclamantul nu a susținut că cei doi jurnaliști ar fi primit instrucțiuni de la autorități, fie că erau autoritățile britanice sau autoritățile române. Cei doi jurnaliști de la Sunday Times au acționat ca persoane obișnuite.
Reclamantul a contestat, în principal, atât în fața instanțelor naționale, cât și în fața Curții, modul în care înregistrările audio-video au fost realizate de către jurnaliști precum și modul în care acestea au fost apoi utilizate de către instanțe. Curtea își va limita examinarea la administrarea înregistrărilor în cauză în cursul procedurii împotriva reclamantului.
Nimic din dosar nu arată că Înalta Curte nu a demonstrat, în tratarea înregistrărilor în cauză, prudența cerută de împrejurările cauzei. În ceea ce privește înregistrările realizate de jurnaliști din proprie inițiativă și prin mijloace proprii, dreptul intern, așa cum era în vigoare la momentul faptelor, a autorizat utilizarea acestora în contextul unei proceduri penale (paragraful 50 de mai sus). Înalta Curte a luat în considerare în mod corespunzător argumentele reclamantei conform cărora utilizarea acestor probe nu a fost legală și că le-a respins în procedura de cameră preliminară .
Spre deosebire de reclamantul din cauza Shannon , reclamantul din prezenta cauză a pus sub semnul întrebării în cursul procedurii autenticitatea și caracterul complet al înregistrărilor. În primul rând, reține că persoana în cauză viza astfel posibile acțiuni ale jurnaliștilor, fără a invoca o modificare a înregistrărilor de către autorități (v, a contrario, Batiashvili c Georgiei, nr. 8284/07, §§ 79 și 93 94). Înalta Curte a examinat în mod corespunzător argumentele reclamantului referitoare la presupusa lipsă de autenticitate și integralitate a înregistrărilor , precum și cererile sale de a dispune o expertiză a înregistrărilor . Reține că judecătorii români, explicând că o astfel de expertiză nu a fost utilă în cauză, au respins în mod motivat cererile reclamantei în acest sens. Reclamantul și avocații săi au avut acces la toate înregistrările și că Înalta Curte i-a oferit reclamantului posibilitatea de a formula obiecții detaliate cu privire la conținutul acestor înregistrări . Înregistrările au fost produse în ședință publică în fața Înaltei Curți, în prezența reclamantului și a reprezentanților acestuia .
Reclamantului i s-a oferit o oportunitate adecvată de a pune la îndoială autenticitatea înregistrărilor și de a se opune utilizării lor . Înregistrările în cauză nu au constituit elementul decisiv de probă în scopul condamnării reclamantului: în dosar au fost incluse și alte elemente de probă și că declarațiile jurnaliștilor putând fi colectate și de autoritățile române.
Jurnaliștii au fost audiați mai întâi în cursul anchetei acuzării de către autoritățile britanice în urma comisiilor rogatorii, apoi de către înșiși judecătorii de la Înalta Curte, prin videoconferință .
În ceea ce privește comisiile rogatorii, unul dintre principalele argumente invocate de reclamant, atât în fața instanțelor naționale, cât și în fața Curții, constă în a afirma că jurnaliștii au fost supuși în declarațiile lor influenței autorităților române. Argumentul în cauză a fost examinat în mod corespunzător de către Înalta Curte atât în cadrul unui complet de trei judecători, cât și într-un complet de cinci judecători . Completul de cinci judecători a observat în special că indicațiile cuprinse în decizia din 14 noiembrie 2011 a parchetului (și puse în discuție de reclamant au fost adresate autorităților statului solicitat, și nu într-un mod direct către martori . Curtea nu dispune de probe care să o determine să pună sub semnul întrebării această constatare. Audierea martorilor în această etapă a procedurii a fost efectuată de către autoritățile britanice, care singure au avut contact direct cu martorii, și nu de către parchetul român.
Judecătorii Înaltei Curți au putut audia martorii direct în cursul ședinței din 24 noiembrie 2015. Contrar celor susținute de reclamant, audierea martorilor prin videoconferință a fost hotărâtă de judecătorii Înaltei Curți și nu de către acuzare. Întrucât avocații reclamantului au putut să adreseze întrebări martorilor, prezenta cauză diferă de cauzele în care Curtea a examinat greutatea pe care a putut să o aibă depoziția martorilor absenți (v, în acest sens, Schatschaschwili c Germaniei [GC ]), nr. 9154/10, §§ 119 și urm., 15 decembrie 2015); se distinge și de cazurile în care martorii au ajuns la un acord cu acuzarea (Habran și Dalem c Belgiei, nr. 43000/11 și 49380/11, § 100, 17 ianuarie 2017, și Xenofontos c Ciprului, nr. 68725 /16 și alții 2, §§ 78-79, 25 octombrie 2022). Nu reiese că Înalta Curte a urmărit, dispunând audierea martorilor prin videoconferință, să îi protejeze sau să le ofere un avantaj pe parcursul procedurii: din decizia instanței în cauză reiese că utilizarea videoconferinței a fost mai degrabă motivată. prin împrejurarea că martorii, cetățeni străini, nu au putut veni în fața Înaltei Curți . Utilizarea videoconferinței în scopul colectării de probe nu intră în contradicție cu Convenția în sine (v , mutatis mutandis, Marcello Viola c Italiei, nr. 45106/04, §§ 65-67, CEDO 2006-XI), a urmărit, în împrejurările specifice cauzei. , scopul legitim al unei bune administrări a justiției și modalitățile acesteia erau compatibile cu cerințele respectării dreptului la apărare, astfel cum este stabilit de articolul 6 din Convenție.
Reclamantul nu s-a plâns de faptul că nu a putut fi prezent în timpul videoconferinței sau că nu a putut adresa întrebări martorilor . Persoana în cauză a fost prezentă la ședința din 24 noiembrie 2015, asistată de avocații pe care i-a ales, și că a fost prezent și un interpret de limba engleză . Avocații reclamantei au putut adresa întrebări celor doi martori și că la dosar a fost inclusă traducerea în limba română a declarațiilor acestora, efectuată și verificată de doi traducători jurați, dintre care unul desemnat de persoana în cauză.
În ceea ce privește problemele tehnice care ar fi afectat videoconferința sau faptul că aceasta a fost întreruptă, nu se pare că reclamanta a invocat astfel de argumente în fața instanțelor naționale (v, mutatis mutandis, Stanford c Regatului Unit, februarie 23, 1994, §§ 27-30, Seria A nr. 282-A, și Marcello Viola, § 74); persoana în cauză nici nu a demonstrat realitatea afirmațiilor sale și nici nu a explicat modul în care aceste dificultăți ar fi putut compromite echitatea generală a procedurii. Declarațiile martorilor au fost coerente în cursul procedurii și că Înalta Curte a putut aprecia veridicitatea și credibilitatea acestora .Înalta Curte a explicat că, în aplicarea dreptului, valoarea probatorie a acestora a trebuit să fie examinată în contextul cauzei și în lumina celorlalte mijloace de probă depuse la dosar . În ceea ce privește articolul 6 § 1, Curții nu îi revine sarcina de a pune în discuție interpretarea dată de instanțele naționale a probelor prezentate în fața acestora, cu excepția cazului în care concluziile acestora pot fi considerate arbitrare sau vădit nerezonabile, ceea ce nu este cauza din prezenta cauză (Moreira Ferreira, § 83).
Procesul penal i-a oferit reclamantului garanții adecvate pentru ca acesta să își exercite drepturile la apărare. Luând în considerare greutatea pe care probele obținute sau furnizate de jurnaliști, și în special înregistrările, au putut să o aibă și dificultățile pe care utilizarea acestora le-ar fi putut cauza apărării, reclamantul și-a ridicat argumentele în fața instanțelor naționale și că le-au examinat într-o manieră conformă cu prevederile art. 6 din Convenție.
Audierea martorilor în cursul procedurii s-a desfășurat, de asemenea, într-un mod corespunzător și s-a desfășurat astfel încât persoana în cauză să-și poată exercita efectiv drepturile. Nu a existat nicio încălcare a articolului 6 §§ 1 și 3 d) din Convenție.
Curtea, în unanimitate, declara cererea admisibila; Hotărăște că nu a existat nicio încălcare a articolului 6 §§ 1 și 3 d) din Convenție. CEDO, Quatrième Section, Affaire Severin c. Roumanie (Requête no20440/18)
CEDO a respins la 8 octombrie, cererea depusă de Adrian Severin, fost ministru de Externe al României, fost deputat și europarlamentar, împotriva României, prin care ceruse să se constate că i-a fost încălcat dreptul la un proces echitabil și dreptul de a audia martori în procesul de corupție în care a fost condamnat, în noiembrie 2016, la 4 ani de închisoare cu executare pentru luare de mită și trafic de influență.
În plângerea sa la CEDO, introdusă pe 25 aprilie 2018, reclamantul a susținut că jurnaliștii acționaseră ca agenți provocatori, și se plângea de utilizarea de către jurisdicțiile române a înregistrărilor realizate de aceștia și de condițiile audierii lor pe care el le considera defavorabile apărării sale. Ziare.com 8 octombrie 2024
În 2011, săptămânalul britanic The Sunday Times a publicat un articol care evoca fapte de corupție în cadrul Parlamentului European și care viza mai mulți deputați europeni, printre care și Adrian Severin. Articolul în cauză era rezultatul unei anchete jurnalistice care a vizat mai mulți deputați europeni și care a fost realizată de către doi jurnaliști britanici angajați de The Sunday Times.
Jurnaliștii, folosindu-se de nume false, s-au întâlnit cu Adrian Severin la Strasbourg și la Bruxelles de cinci ori, între decembrie 2010 și martie 2011, pretinzând că sunt reprezentanții unei societăți de consultanță cu sediul la Londra. Ei i-au propus să primească o remunerație de 100.000 de euro în calitate de membru al consiliului consultativ al acestei societăți, ofertă pe care Adrian Severin a acceptat-o. Adrian Severin s-a implicat în modificarea în sensul dorit de jurnaliști a unui proiect conținând amendamente la o directivă europeană (directiva 94/19/CE privind sistemele de garanție a depozitelor). Ancheta in cazul europarlamentarului a pornit de la o înregistrare audio-video a acestuia de către reporteri de la Sunday Times, efectuată în biroul lui Adrian Severin de la Strasbourg. Înregistrarea a fost postată pe http://politeanu.blogspot.com , www. Luju. ro., 22 iulie 2011
La 6 august 2013 i s-a prezentat Europarlamentarului Adrian Severin, la Direcția Naționala Anticorupție materialul de urmărire penală într-un dosar deschis după scandalul “mita pentru amendamente” care a avut loc in urma cu doi ani (Sursa: Camelia Badea , Ziare.com, Realitatea TV.)
Europarlamentarul P.S.D., fost ministru de externe, a făcut subiectul unei anchete a Parlamentului European, după ce reporteri ai The Sunday Times, au convins mai mulți europarlamentari să introducă un amendament în Comisia pentru Afaceri Juridice a Parlamentului European, la o lege care prevedea scurtarea perioadei de restituire a unui depozit bancar de la patru săptămâni la o săptămână, Directiva europeană cu privire la fondurile de garantare a depozitelor (94/19/EC), contra unei sume ce putea ajunge până la 100.000 de euro pe an. Severin a fost unul dintre cei trei europarlamentari care au acceptat oferta falșilor lobbyisti.
Președintele Asociației Registrul Român de Lobby (ARRL), Laura Florea a declarat că, în cazul „Adrian Severin”, este vorba despre un demers jurnalistic, și nu unul de tip lobbist. Faptul că un practician al hobbyului nu procedează în maniera pretins lobbyisti a jurnaliștilor britanici, pentru că, în cazuri precum cel al domnului Adrian Severin, nu este lobbyism, este infracțiune. „Luarea, darea de mită și traficarea de influență nu este lobby, sunt infracțiuni distincte, dar nu este lobby”, precizează Laura Florea. În fapt, potrivit acesteia, „lobbyul este construirea de argumente pentru influențarea unei decizii politice”( Andi Topala , Afacerea Adrian Severin” nu este caz de lobby, Cotidianul Puterea, 2011-03-21 ,http://www.puterea.ro/news17748).
Parlamentul European a anunțat deschiderea unei anchete privind acuzațiile de corupție aduse împotriva a trei europarlamentari, printre care și românul Adrian Severin.
Unul dintre aceștia, conservatorul austriac Ernst Strasser, fost ministru de Interne, a fost nevoit să demisioneze, din toate mandatele deținute, la cererea formațiunii sale, Partidul Popular (Conservator). Al treilea, un fost ministru sloven de externe, Zoran Thaler, este coleg de grup parlamentar cu Severin.
După ce amendamentul a fost depus, Adrian Severin le-a trimis un e-mail falșilor lobbyiști ce au pretins că sunt reprezentanții unei firme de lobby, numită Tyler Jones, care promova interesele unui grup de bănci cu mesajul: „Doar ca să știți ca amendamentul pe care îl vreți a fost depus la timp”. Ulterior, europarlamentarul român a trimis companiei de lobby o FACTURĂ de 12.000 de euro pentru „servicii de consultanță”.
„Este un contract legal. Avem dreptul să fim membri în aceste advisory boards, avem dreptul să funcționăm în calitate de consultanți politici, cu singura obligație de a nu transfera informații confidențiale”, a spus Severin ( Mediafax).
„Deci, au cerut să depun un amendament și eu nu am făcut lucrul acesta. Dar, după aceea mi-am spus că, totuși, ținând cont de faptul că eu sunt consultant al acestei firme și că nu este cazul să acționez pentru ea și în numele ei, ci doar să îi dau sfaturi în legătură cu eventuale politici de promovat, am refuzat să depun acest amendament“, a detaliat europarlamentarul. (Ana Ilie, Adrian Severin, anchetat pentru corupțiela Bruxelles, Ziare.com, 20 martie 2011).
Luarea de mită reprezintă fapta funcționarului care, direct sau indirect, pretinde ori primește bani sau alte foloase care nu i se cuvin ori acceptă promisiunea unor astfel de foloase sau nu o respinge, în scopul de a îndeplini, a nu îndeplini ori a întârzia îndeplinirea unui act privitor la îndatoririle sale de serviciu sau în scopul de a face un act contrar acestor îndatoriri, se pedepsește cu închisoare de la 3 la 12 ani și interzicerea unor drepturi. V și Dorin Ciuncan, Luarea de mită, lobby, traficul de influență , evaziune fiscală, comision, https://dorin.ciuncan.com/documentare
„Decizia de a organiza o videoconferință pentru a obține elemente de probă, decizie care nu contravine Convenției, a urmărit, în speță, scopul legitim al unei bune administrări a justiției și modul de derulare a fost compatibil cu exigențele de respectare a drepturilor apărării, așa cum sunt stabilite de articolul 6 din Convenție”, 6 §§ 1, 3 d) (dreptul la un proces echitabil/dreptul de a audia martorii) Valentin Trufașu , Alin Ionescu , Adrian Severin pierde la CEDO procesul deschis împotriva statului român după condamnarea sa pentru luare de mită și trafic de influență. Florentina Grigore, Fostul europarlamentar Adrian Severin a pierdut la CEDO procesul împotriva României, după condamnarea sa pentru mită de 100.000 de euro,https://adevarul.ro/politica/fostul-europarlamentar, 8 octombrie 2024 v și https://dorin.ciuncan.com/tag/trafic-de-influenta.
Prin raportare la procedura penală luată în ansamblu, aceasta a oferit reclamantului garanții adecvate pentru exercitarea dreptului la apărare. Luând în considerare ponderea pe care elementele de probă obținute sau furnizate de jurnaliști, în special înregistrările, au putut-o avea și dificultățile pe care utilizarea lor le-a putut cauza apărării, reclamantul a ridicat aceste argumente în fața instanțelor naționale și că acestea le-au examinat în conformitate cu prevederile articolului 6 din Convenție. Audierea martorilor în cursul procedurii s-a desfășurat în mod conform și că a fost efectuată în așa fel încât reclamantul a putut să-și exercite drepturile într-o manieră efectivă. https://www.juridice. 8 octombrie 2024
Credem că accentul apărării trebuia pus mai adânc pe elementele de natură contabilă ale situației, care se pare că existau fizic (înregistrare în contabilitate, facturare etc.) pentru a delimita/înlătura faptele de corupție de un contract valabil de consultanță.
Decredibilizarea Curții Constituționale poate fi privită în contexte în care instituția este percepută ca fiind influențată politic sau ca luând decizii care nu respectă standardele juridice și constituționale în mod imparțial. Astfel de procese pot avea mai multe cauze și manifestări, iar unele dintre ele includ:
Politizarea numirilor:
Membrii Curții Constituționale sunt adesea numiți de diverse ramuri ale puterii (Parlament, Președinte, Guvern), iar în multe cazuri există riscul ca acești membri să fie selectați pe criterii politice, nu doar juridice. Dacă publicul percepe Curtea ca fiind dominată de anumite interese politice, atunci credibilitatea deciziilor acesteia poate fi pusă sub semnul întrebării. Vorbind în legătură cu cazul Șoșoacă , Ludovic Orban vrea o reformă a CCR: „Trebuie schimbat modul de desemnare a judecătorilor”.( https://www.digi24.ro, 13.10.2024 , Din păcate, CCR s-a comportat ca a treia cameră a Parlamentului. S.O.S. trebuia scos în afara legii de mult timp)
Deciziile Curții Constituționale care par să favorizeze anumite forțe politice sau care sunt interpretate ca fiind influențate de contextul politic pot alimenta decredibilizarea instituției. De exemplu, dacă Curtea declară constituțională o lege care este larg criticată de societatea civilă, media sau alți actori juridici, poate crește neîncrederea.
Orice semn de lipsă de transparență în modul de funcționare al Curții poate submina încrederea publică. Publicul și experții în drept se așteaptă ca deciziile să fie bine motivate și clare. Orice sentiment că deciziile nu sunt justificate sau că raționamentele nu sunt publicate în detaliu poate slăbi legitimitatea Curții.
Comisia Prezidențială de Analiză a Regimului Politic și Constituțional din România, condusă de prof. Ioan Stanomir recomandă ca judecătorii constituționali „să fie propuși de președintele României, de pe o listă alcătuită de Consiliul Superior al Magistraturii, și numiți de Parlament, după avizul comisiilor parlamentare de specialitate“.( juridice.ro/raportul-comisiei-prezidentiale-de-analiza 2009. V și Dan Hazaparu, Originea scandalului constituțional, https://www.cotidianul.ro/, 10 octombrie 2024)
Campanii de dezinformare sau atacuri politice:
În anumite contexte, partidele politice sau alte grupuri de interese pot lansa campanii pentru a discredita Curtea atunci când deciziile nu le sunt favorabile. Aceste atacuri pot include acuzații de partizanat sau chiar teorii ale conspirației despre motivele din spatele deciziilor Curții.
CCR iese din orbita legii fundamentale pentru a se preschimba într-un fel de instituție metaconstituțională („stat în stat“, „a patra putere în stat“). S-a afirmat că „Granița dintre simbolic și concret, dintre puterea excepțională și cea discreționară, este firavă și tocmai de aceea ușor de trecut.”(Nicolae Drăguşin, CCR: decredibilizarea unei instituții legitime, https://dilemaveche.ro, nr. 753 din 26 iulie – 1 august 2018)
Nu se mai provoacă ura, ci mai degrabă dispreț! ( O. Andronic)
Întârzierea soluționării cazurilor
Dacă Curtea este percepută ca având întârzieri semnificative în soluționarea cazurilor sau dacă tratează cu priorități diferite anumite cazuri pe baza interesului politic, acest lucru poate afecta încrederea în instituție.
Decredibilizarea Curții Constituționale poate avea consecințe grave asupra funcționării statului de drept. Încrederea publicului în justiție și în statul de drept este esențială pentru stabilitatea democratică, iar atunci când această încredere se erodează, poate duce la tensiuni sociale și la scăderea respectului față de instituțiile statului.
Evitarea decredibilizării Curții Constituționale necesită atât transparență, cât și un angajament ferm pentru imparțialitate, profesionalism și respectarea legii, indiferent de presiunile politice.
Ca o garanție a respectării drepturilor omului, Convenția prevede în art. 6, pct.1 dreptul oricărei persoane la un proces echitabil: „Orice persoană are dreptul de a-i fi examinată cauza în mod echitabil, public și într-un termen rezonabil, de către un tribunal independent și imparțial, stabilit prin lege[…]”.
Dreptul de a promova o acțiune în fața instanțelor judecătorești nu este însă absolut, fiind permise limitări din partea statelor, cu condiția ca acestea să urmărească un scop legitim și între mijloacele folosite și scopul propus să existe un raport rezonabil de proporționalitate (Bellet contra Franței –4 decembrie 1995, Osman contra Marii Britanii –28 octombrie 1999, Garcia Manibardo contra Spaniei – 15 februarie 2000
Dreptul la un proces echitabil are mai multe componente și anume: accesul liber la justiție; examinarea cauzei în mod echitabil, public și într-un termen rezonabil; examinarea cauzei de către un tribunal independent, imparțial, stabilit prin lege; publicitatea pronunțării hotărârilor judecătorești.
Termenul rezonabil de efectuare a acțiunilor procesuale, de soluționare a cauzei – o combinare de cuvinte utilizată tot mai abundent în ultimii ani. Abundența accentuată și mai mult de criza politică, de-a lungul căreia nu rareori am auzit despre necesitatea alegerii președintelui în termen rezonabil. Îmbinarea „termen rezonabil” este pe larg întâlnită în legislația națională, dar totuși care termen și în ce circumstanțe este considerat rezonabil rămâne a fi o întrebare fără răspuns. CEDO în interpretările sale include dreptul persoanei de a-i fi soluționată cauza într-un termen rezonabil în art.6 alin.(1) din CEDO. Pentru aprecierea rezonabilității termenului trebuie examinate două chestiuni de bază: 1) durata procedurilor și 2) rezonabilitatea acestei durate. 1. Pentru studiul duratei, se ia în considerare momentul în care a început și momentul de încetare a termenului. 1.1. Astfel, începutul termenului, în cazurile civile, are în vedere inițierea unei proceduri judiciare, iar uneori, ca excepție, contestarea extrajudiciară a unui act care încalcă un drept civil. În cazurile penale, această perioadă începe a curge, de regulă, înainte de începerea unor proceduri judiciare și poate fi momentul înaintării bănuielilor, momentul arestului sau momentul începerii acțiunilor de UP. 1.2. Sfârșitul termenului este marcat, în materie penală, de regulă, de data pronunțării sau aducerii la cunoștința persoanei a unei hotărâri, dar poate fi și momentul încetării UP fără trimiterea cauzei în judecată. În ceea ce privește cauzele civile, atunci momentul finalizării termenului analizat este cel în care hotărârea a fost executată, executarea fiind în jurisprudența curții o componentă a procesului civil, deoarece convenția oferă și asigură prin intermediul curții drepturi reale, și nu iluzorii. 2. Pentru studiul rezonabilității termenului, Curtea apreciază următoarele aspecte: – complexitatea cauzei; – comportamentul părților; – comportamentul autorităților: – importanța cauzei pentru reclamanți. Fiecare dintre acestea, deși prezintă o importanță separată, sunt interpretate în ansamblu și niciodată separat în vederea constatării violării art.6 alin.(1) din CEDO. CEDO a formulat o serie de recomandări statelor pârâte, în vederea neadmiterii în viitor a violării art.6 alin.(1) CEDO: mărirea numărului de magistrați; micșorarea numărului de magistrați în completele de judecată, pentru ca cu același număr de magistrați să fie formate un număr mai mare de complete de judecată; abilitarea judecătorului de instrucție cu dreptul de a judeca în fond anumite categorii de cauze; existența unei amenzi pe care instanța să o stabilească acelor participanți care acționează în justiție de o manieră dilatorie ori abuzivă; stimularea încheierii tranzacțiilor între părți prin restituirea totală ori parțială a taxei de stat. Un moment important în desfășurarea raporturilor de apreciere a termenului rezonabil a fost condamnarea Poloniei în baza art.13 C. E. D. H. pentru neacordarea unui remediu intern de apărare a unui drept garantat de convenție. Statele au reacționat destul de rapid în plan legislativ, multe dintre ele oferind cetățenilor dreptul de a cere constatarea încălcării termenului rezonabil, precum și obținerea unei compensații. Astfel Spania în 2001, Croația în 2002, Austria încă din 1999, Cipru din 2001, Polonia în 2004 au acordat cetățenilor dreptul de a înainta acțiune în judecată pentru încălcarea termenului rezonabil, dar și Moldova în 2011, care pe lângă acordarea dreptului de a înainta acțiune în judecată pentru încălcarea termenului rezonabil, a adoptat și o lege privind repararea de către stat a prejudiciului cauzat prin încălcarea dreptului la judecarea în termen rezonabil a cauzei sau a dreptului la executarea în termen rezonabil a hotărârii judecătorești.( https://ibn.idsi.md)
Durata de timp în care realizează procedurile judiciare este de cele mai multe ori una excesivă, astfel că dreptul la un proces echitabil este cel mai frecvent încălcat tocmai prin nerespectarea termenului rezonabil al procesului. În cuprinsul art. 4881 și urm. C. pr. pen. s-a introdus o instituție nouă, respectiv contestația privind durata procesului penal, care are ca obiect tocmai constatarea încălcării dreptului la soluționarea procesului într-un termen rezonabil.(v și https://www.budusan.com. Ioan Leș, Opțiuni doctrinare cu privire la o posibilă reformă a unor termene de procedură,https://www.universuljuridic.ro/ etc. )
S-au conturat opinii care contestă efectul general obligatoriu al deciziilor pronunțate de Curtea Constituțională, îndeosebi în ce priveşte deciziile pronunțate în exercitarea controlului concret, ulterior, de constituționalitate.(Constantin DOLDUR,Efectele deciziilor Curții Constituționale şi statul de drept, Comunicare prezentată la masa rotundă “Exigențele statului de drept ” organizată de Universitatea Mihail Kogălniceanu – Iaşi, 6 mai 2000).
Deciziile Curții Constituționale au generat controverse de-a lungul timpului, mai ales în contexte politice tensionate. Aceste decizii au avut adesea impact asupra echilibrului dintre puterile statului și asupra evoluției democrației din țară. ChatGPT Câteva dintre cele mai controversate decizii ale CCR includ:
Decizia privind suspendarea Președintelui Traian Băsescu (2012)
În 2012, Parlamentul a votat suspendarea președintelui Traian Băsescu, iar CCR a fost chemată să se pronunțe asupra constituționalității acestei acțiuni și asupra rezultatelor referendumului organizat pentru demiterea președintelui.
Deși majoritatea celor care au participat la referendum au votat pentru demiterea președintelui, CCR a invalidat referendumul pe motivul că nu s-a întrunit cvorumul necesar de participare. Decizia a generat reacții puternice din partea opoziției și a societății civile, unii acuzând Curtea de partizanat politic în favoarea lui Băsescu.
Decizia nr. 3/2012 a Curții Constituționale a României, pronunțată la 2 iulie 2012, M. Of. nr. 473din12 iulie 2012. Aceasta a avut un rol esențial în validarea proceselor constituționale legate de referendumul pentru demiterea președintelui Traian Băsescu, care a avut loc în vara aceluiași an.
Referendumul din 2012 a fost organizat în urma suspendării președintelui Băsescu de către Parlament, fiind al doilea referendum de acest fel din perioada sa de mandat.
Curtea Constituțională a fost chemată să decidă în legătură cu constituționalitatea și validitatea procesului referendar, inclusiv asupra chestiunii pragului de participare și a conformității listelor electorale permanente.
După ce referendumul nu a atins pragul necesar pentru validare (50% + 1 din totalul alegătorilor), Curtea a stabilit, în final, că referendumul nu poate fi validat. Publicarea deciziei a consolidat astfel poziția lui Traian Băsescu de a-și păstra funcția de președinte.
Odată cu publicarea deciziei, a urmat controversa legată de erata adăugată ulterior, care a generat tensiuni politice și juridice, legate de modul în care s-a decis cine era responsabil cu actualizarea listelor electorale și cum acest lucru influența pragul de participare. Erata a fost percepută de unii ca o încercare de a modifica în mod retroactiv decizia Curții, ceea ce a amplificat criza politică.
Dacă vrei detalii suplimentare despre implicațiile juridice sau politice ale acestei decizii sau despre conținutul exact al eratei, îți stau la dispoziție! În ceea ce privește susținerea potrivit căreia „stabilirea validării sau invalidării referendumului prin raportare la date «oficiale», dar neactualizate, privind numărul cetățenilor cu drept de vot are ca efect denaturarea voinței cetățenilor români, exprimată cu ocazia acestui referendum“, Potrivit dispozițiilor art. 36 din Constituție, autoritățile statului au obligația de a asigura exercitarea dreptului la vot tuturor cetățenilor români care au împlinit vârsta de 18 ani până în ziua alegerilor, inclusiv, cu excepția persoanelor debile sau alienate mintal, puse sub interdicție sau condamnate, prin hotărâre judecătorească definitivă, la pierderea drepturilor electorale. În scopul îndeplinirii acestei obligații, Legea nr. 35/2008 pentru alegerea Camerei Deputaților și a Senatului și pentru modificarea și completarea Legii nr. 67/2004 pentru alegerea autorităților administrației publice locale, a Legii administrației publice locale nr. 215/2001 și a Legii nr. 393/2004 privind Statutul aleșilor locali, M.Of. nr. 196 din 13 martie 2008, prevede la art. 21 întocmirea Registrului electoral, care reprezintă o bază de date centralizată în care sunt înscriși toți cetățenii români, inclusiv cei cu domiciliul sau reședința în străinătate, care au împlinit vârsta de 18 ani, cu drept de vot. Înregistrarea cetățenilor cu domiciliul sau reședința în străinătate se va face pe baza evidenței existente la Direcția generală de pașapoarte din cadrul Ministerului Administrației și Internelor, utilizată la eliberarea pașapoartelor cu mențiunea privind stabilirea domiciliului în străinătate, precum și a datelor deținute de Ministerul Afacerilor Externe. Potrivit dispozițiilor art. 22 din aceeași lege, „Autoritatea Electorală Permanentă întocmește, păstrează și actualizează în permanență, până la data de 31 martie a fiecărui an, Registrul electoral. La nivelul fiecărui județși sector al municipiului București, Registrul electoral care cuprinde alegătorii cu domiciliul sau reședința pe teritoriul unității administrativ-teritoriale este păstrat și actualizat de către biroul teritorial al Autorității Electorale Permanente. Centrul Național de Administrare a Bazelor de Date privind Evidența Persoanelor, precum și Direcția generală de pașapoarte din cadrul Ministerului Administrației și Internelor pun la dispoziția Autorității Electorale Permanente datele și informațiile necesare întocmirii și actualizării Registrului electoral.” Prevederile art. 25 din lege stabilesc că: „Listele electorale cuprind cetățenii cu drept de vot înscriși în Registrul electoral. Ele sunt permanente sau suplimentare“, iar art. 26 alin. (1) prevede că: Listele electorale permanente pentru subdiviziunile administrativ-teritoriale de pe teritoriul național se întocmesc de către primarul comunei, orașului sau municipiului ori al sectorului municipiului București, după caz, pe baza datelor și informațiilor cuprinse în Registrul electoral și comunicate primarului de către biroul teritorial al Autorității Electorale Permanente care funcționează la nivelul județului pe teritoriul căruia se află localitatea. Potrivit dispozițiilor art. 17 alin. (2) din Legea nr. 3/2000, „Reactualizarea listelor electorale permanente se face de către primari […] în termen de cel mult 5 zile de la data stabilirii zilei referendumului”. „Actualizarea listelor electorale permanente se realizează de către primarul unității administrativ-teritoriale împreună cu serviciul public comunitar local de evidență a persoanelor, care funcționează în subordinea consiliilor locale (în conformitate cu prevederile Ordonanței Guvernului nr. 84/2001 privind înființarea, organizarea și funcționarea serviciilor publice comunitare de evidență a persoanelor, cu modificările și completările ulterioare)”. În cauza de față, potrivit aceleiași adrese a Ministerului Administrației și Internelor, în copiile listelor electorale permanente utilizate la referendumul național pentru demiterea Președintelui României din data de 29 iulie 2012, întocmite potrivit dispozițiilor legale în vigoare în domeniul electoral, a fost înscris un număr de 18.292.514 persoane. Institutul Național de Statistică, pornind de la datele recensământului populației și pe baza fenomenelor demografice (natalitatea și mortalitatea) și de migrație (emigrația și imigrația), calculează și publică date privind populația stabilă la datele de 1 ianuarie și 1 iulie ale fiecărui an. În noțiunea de populație stabilă sunt cuprinși cetățenii români, străini sau fără cetățenie cu domiciliul în România plecați în străinătate pe o perioadă de cel puțin 12 luni: la lucru, în căutarea unui loc de muncă, la studii, în interes de afaceri etc. (persoane plecate pe o perioadă îndelungată), precum și cetățenii străini sau fără cetățenie veniți în România pentru o perioadă mai mică de 12 luni (persoane temporar prezente).Analizând comparativ cele două tipuri de înregistrări întocmite de autoritățile publice competente, Curtea constată că nu există o suprapunere între numărul persoanelor înscrise în listele electorale permanente și numărul persoanelor care alcătuiesc populația stabilă aflată pe teritoriul României. Adresa Institutului Național de Statistică precizează că „în prezent, rezultatele provizorii ale recensământului populației și al locuințelor nu permit dezagregarea pe grupe de vârstă, implicit a populației în vârstă de 18 ani și peste. Aceste date statistice devin disponibile odată cu datele definitive, cu precizarea că ele nu corespund criteriilor de stabilire a populației cu drept de vot”. Mai mult, „în sistemul statisticii oficiale din România, nu există surse de date care să permită stabilirea numărului cetățenilor români cu drept de vot, în sensul legislației în vigoare, la data de 29 iulie 2012 sau la oricare altă dată calendaristică“. Nici înregistrările oficiale, datele deținute de Casa Națională de Asigurări de Sănătate, din care rezultă un anumit număr al persoanelor asigurate, nu sunt relevante din perspectiva stabilirii numărului cetățenilor cu drept de vot. Curtea nu contestă veridicitatea înregistrărilor deținute de autoritatea publică, însă din punctul de vedere care interesează în cauza de față, numărul asiguraților în sistemul public de sănătate nu poate constitui un reper în determinarea cu exactitate a numărului de persoane care la data desfășurării referendumului îndeplineau condițiile legale pentru a fi înscrise în listele electorale permanente. În fine, referitor la numărul persoanelor cu drept de vot reținut în jurisprudența Curții Constituționale, acesta apare menționat în toate actele jurisdicționale în care Curtea și-a exercitat competențele în materie electorală și în materia referendumului, variind de la an la an, în funcție de datele oficiale, transmise de birourile electorale centrale. Fluctuația acestor cifre nu face decât să demonstreze că există o preocupare a autorităților publice de a reactualiza periodic listele electorale permanente. Curtea nu poate reține argumentele autorilor contestațiilor în sensul că la stabilirea numărului de cetățeni cu drept de vot să se aibă în vedere alte date decât cele cuprinse în listele electorale permanente, singurele care întrunesc toate criteriile prevăzute de lege pentru stabilirea populației cu drept de vot. . Potrivit art. 26 alin. (2) din Legea nr. 35/2008, listele electorale permanente „se întocmesc pe localități și cuprind pe toți cetățenii cu drept de vot care domiciliază în localitatea pentru care ele au fost întocmite” și vizează subdiviziunile administrativ-teritoriale de pe teritoriul național. În urma adoptării Ordonanței de urgență a Guvernului nr. 97/2008 privind modificarea și completarea titlului I al Legii nr. 35/2008 pentru alegerea Camerei Deputaților și a Senatului și pentru modificarea și completarea Legii nr. 67/2004 pentru alegerea autorităților administrației publice locale, a Legii administrației publice locale nr. 215/2001 și a Legii nr. 393/2004 privind Statutul aleșilor locali, M. Of. nr. 630 din 29 august 2008, aprobată cu modificări și completări prin Legea nr. 323/2009, M.Of. nr. 708 din 21 octombrie 2009, prin art. I pct. 32 a fost abrogată teza a doua a art. 26 alin. (1) din Legea nr. 35/2008, text care prevedea că „listele electorale permanente ce cuprind cetățenii români cu domiciliul sau reședința în străinătate se întocmesc de către Autoritatea Electorală Permanentă și vor sta la baza delimitării secțiilor de votare ce vor fi organizate în străinătate“. Autoritatea Electorală Permanentă nu mai întocmește asemenea liste, cetățenii români cu domiciliul sau reședința în străinătate având în schimb dreptul de a vota în mod liber în străinătate pe liste electorale suplimentare. Astfel, potrivit art. 27 alin. (2) din aceeași lege, în listele electorale suplimentare vor fi trecuți cetățenii români din străinătate care fac dovada cu pașaportul cu mențiunea privind stabilirea domiciliului în străinătate că domiciliază într-o țară din colegiul uninominal respectiv, cetățenii români care arată că au reședința într-o țară din colegiul uninominal respectiv prin prezentarea pașaportului simplu sau, în cazul statelor membre ale Uniunii Europene, și a cărții de identitate, însoțite de documentul emis de autoritățile străine care dovedește reședința în străinătate, precum și persoanele care votează conform dispozițiilor art. 8 alin. (3) din lege, și anume personalul misiunilor diplomatice și al oficiilor consulare. Rațiunea pentru care acești cetățeni nu sunt înscriși în listele electorale permanente rezidă în faptul că nu au domiciliul în țară, astfel încât numărul acestora nu poate influența cvorumul legal de participare la referendum, respectiv majoritatea persoanelor înscrise pe listele electorale permanente. Potrivit art. 2 alin. (1) din Legea nr. 3/2000, referendumul național constituie „forma și mijlocul de consultare directă și de exprimare a voinței suverane a poporului român“, însă legea nu prevede obligația cetățenilor de a participa la referendum, ci dreptul acestora. Constituția consacră dreptul de vot, și nu obligația de a vota (v , în acest sens, și Comentariul general nr. 25 referitor la art. 25 din Pactul internațional cu privire la drepturile civile și politice – Dreptul de a lua parte la conducerea treburilor publice, drepturile electorale și dreptul de a avea acces, în condiții generale de egalitate, la funcțiile publice, comentariu realizat de Comitetul Drepturilor Omului). Exprimarea unei opțiuni politice poate avea loc nu numai prin participarea la referendum, ci și chiar prin neparticiparea la acesta, mai ales în situațiile în care legislația relevantă impune un anumit cvorum de participare. În acest fel, se poate crea o majoritate de blocaj raportat la numărul cetățenilor unui stat; în acest mod, cei ce aleg să nu își exercite dreptul la vot consideră că printr-o conduită pasivă își pot impune voința politică. Alegând să nu își exercite un drept constituțional, cetățenii își văd realizate propriile lor convingeri prin neacceptarea, în mod indirect, a celor contrare. Neparticiparea la referendum, mai exact neexercitarea dreptului la vot, este tot o formă de exprimare a voinței politice a cetățenilor și de participare la viața politică. Astfel cum s-a arătat mai sus, singura condiționare este aceea ca exercitarea sau neexercitarea dreptului la vot să nu fie impusă, ci să țină de resortul intern al fiecărei persoane. Or, în campania pentru referendum, potrivit art. 30 alin. (2) din Legea nr. 3/2000, „partidele politice și cetățenii au dreptul să își exprime opiniile în mod liber și fără nicio discriminare, prin mitinguri, prin adunări publice și prin mijloace de informare în masă”. Partidele politice pot să îndemne sau, din contră, să nu îndemne cetățenii să voteze, ambele aspecte ale dreptului la vot contribuind la definirea și la exprimarea voinței politice a cetățenilor. Ceea ce însă partidele politice nu pot întreprinde este obligarea cetățenilor la a vota sau, din contră, la a nu vota, întrucât numai în acest caz dreptul la vot este golit de conținut. Este adevărat că, potrivit art. 2 alin. (1) din Constituție, suveranitatea națională aparține poporului român, care o exercită prin organele sale reprezentative, constituite prin alegeri libere, periodice și corecte, precum și prin referendum, însă textul nu impune obligativitatea votului, lăsând cetățeanului deplina libertate de a participa sau nu la alegeri ori la referendum și de a-și exprima opțiunile în modul în care consideră că este potrivit. În jurisprudența Comisiei Europene a Drepturilor Omului, respectiv Hotărârea din 22 martie 1972, pronunțată în Cauza X împotriva Austriei, s-a arătat că o persoană nu poate fi constrânsă să aleagă un candidat sau altul aflat pe buletinul de vot, numai în acest caz încălcându-se dreptul de a alege. Desfășurarea campaniei pentru referendum trebuie să se facă în limitele și în cadrul legii și al Constituției, încălcarea acestora putând face obiectul unei răspunderi contravenționale sau penale, după caz, în condițiile legii. Or, neparticiparea la vot nu este susceptibilă de a atrage în accepțiunea Constituției astfel de sancțiuni, neputând fi calificată în niciun fel ca fiind contravenție sau infracțiune. Pentru a fi adoptată o lege ordinară, în mod cumulativ, trebuie îndeplinite condițiile de cvorum și de majoritate de vot. Prin urmare, o majoritate de voturi în sensul demiterii Președintelui României nu îndeplinește condițiile de reprezentativitate în lipsa cvorumului necesar pentru desfășurarea referendumului. Curtea Constituțională , Hotărâre nr. 3 din 2 august 2012 asupra contestațiilor referitoare la respectarea procedurii pentru organizarea și desfășurarea referendumului național din data de 29 iulie 2012 pentru demiterea Președintelui României, domnul Traian Băsescu, M. Of. nr. 546 din 3 august 2012.
Referendumul din 2012 a fost organizat în urma suspendării președintelui Băsescu de către Parlament, fiind al doilea referendum de acest fel din perioada sa de mandat. Curtea Constituțională a fost chemată să decidă în legătură cu constituționalitatea și validitatea procesului referendar, inclusiv asupra chestiunii pragului de participare și a conformității listelor electorale permanente. După ce referendumul nu a atins pragul necesar pentru validare (50% + 1 din totalul alegătorilor), Curtea a stabilit, în final, că referendumul nu poate fi validat. Publicarea deciziei a consolidat astfel poziția lui Traian Băsescu de a-și păstra funcția de președinte. Odată cu publicarea deciziei, a urmat controversa legată de erata adăugată ulterior, care a generat tensiuni politice și juridice, legate de modul în care s-a decis cine era responsabil cu actualizarea listelor electorale și cum acest lucru influența pragul de participare. Erata a fost percepută de unii ca o încercare de a modifica în mod retroactiv decizia Curții, ceea ce a amplificat criza politică. Erata la Decizia nr. 3/2012 a Curții Constituționale a fost emisă în contextul controversat al validării referendumului pentru demiterea președintelui Traian Băsescu și a fost publicată pe 6 august 2012, în Monitorul Oficial nr. 545.
ERATA a fost emisă pentru a corecta o eroare din decizia originală, dar a fost considerată de mulți drept o schimbare semnificativă a sensului deciziei. Esența eratei a constat în modificarea formulării referitoare la responsabilitatea actualizării listelor electorale. În decizia originală, se făcea referire la actualizarea listelor electorale permanente, iar erata a adus următoarea clarificare: Textul inițial al deciziei spunea că referendumul trebuia să fie validat în funcție de „listele electorale permanente“. Erata a corectat acest aspect și a introdus clarificarea că referendumul se validează în funcție de „listele electorale permanente actualizate“.
Această schimbare aparent minoră a avut, de fapt, o mare relevanță în dezbaterile politice și juridice, deoarece actualizarea listelor electorale, conform Guvernului de la acea vreme, ar fi scăzut numărul de alegători și ar fi putut influența rezultatul referendumului, aducând posibilitatea de validare a acestuia.
Opoziția și o parte din opinia publică au susținut că erata a fost emisă sub presiune politică și că a schimbat în mod fundamental sensul deciziei originale, permițând reinterpretarea pragului de participare. Unii experți în drept au considerat că erata a fost utilizată în mod abuziv pentru a modifica o decizie a Curții Constituționale, într-o fază în care decizia ar fi trebuit să fie definitivă și irevocabilă.
Curtea Constituțională și-a menținut poziția că erata nu a schimbat fundamentul deciziei, ci doar a corectat o eroare materială. Această situație a creat un precedent neobișnuit și a dus la escaladarea tensiunilor politice din România în vara anului 2012. ChatGPT
Decizia privind incriminarea abuzului în serviciu (2016)
CCR a declarat neconstituțională sintagma „îndeplinește în mod defectuos” C.pen. , care făcea referire la infracțiunea de abuz în serviciu.
Această decizie a fost percepută ca o încercare de a limita răspunderea penală a funcționarilor publici și a politicienilor acuzați de corupție. După această decizie, a existat un val de modificări legislative, inclusiv controversata Ordonanță nr. 13 /2017, care a declanșat proteste masive împotriva corupției. ChatGPT
Incriminarea unor fapte absorbite în noțiunea generică de „abuz în serviciu” a fost făcută de legiuitorul român prin Codul penal din 1864. Astfel, această reglementare incrimina în art. 147 și 158 „abuzul de putere în contra particularilor” și „abuzul de autoritate în contra lucrului public”. De asemenea, Codul penal din 1936, M. Of. , nr. 65 din 18 martie 1936, incrimina, în secțiunea a V-a, abuzul de putere – art. 245, abuzul de autoritate – art. 246 și excesul de putere – art. 247. Codul penal român din 1969, republicat în M.Of. nr. 65 din 16 aprilie 1997, incrimina abuzul în serviciu contra intereselor persoanelor – art. 246, abuzul în serviciu prin îngrădirea unor drepturi – art. 247 și abuzul în serviciu contra intereselor publice – art. 298. În prezent, în art. 297 C.pen. , cu denumirea marginală “abuzul în serviciu”, legiuitorul a unificat într-o singură incriminare faptele de abuz în serviciu contra intereselor persoanelor, de abuz în serviciu contra intereselor publice și de abuz în serviciu prin îngrădirea unor drepturi, fapte prevăzute în texte diferite (art. 246, 247 și 248) în Codul penal din 1969. Legea nr. 78/2000 constituie o reglementare specială, derogatorie de la dreptul comun, care instituie măsuri de prevenire, descoperire și sancționare a faptelor de corupție și se aplică unei categorii de persoane clar circumstanțiate de legiuitor încă din primul articol al legii. Dispoziția cuprinsă în art. 132 din acest act normativ reprezintă, astfel cum prevede și titlul secțiunii din care acesta face parte, o infracțiune asimilată celor de corupție, prin modul în care a fost incriminată constituind o formă specială a infracțiunii de abuz în serviciu. În acest context, Curtea constată că, art. 19, Convenția Națiunilor Unite împotriva corupției, adoptată la New York la 31 octombrie 2003, ratificată de România prin Legea nr. 365/2004, M.Of. nr. 903 din 5 octombrie 2004, recomandă statelor părți să aibă în vedere adoptarea măsurilor legislative și a altor măsuri care se dovedesc a fi necesare pentru a atribui caracterul de infracțiune, în cazul în care actele au fost săvârșite cu intenție, faptei unui agent public de a abuza de funcțiile sau de postul său, adică de a îndeplini ori de a se abține să îndeplinească, în exercițiul funcțiilor sale, un act cu încălcarea legii, cu scopul de a obține un folos necuvenit pentru sine sau pentru altă persoană sau entitate. Analizând claritatea și previzibilitatea unor norme ce incriminau abuzul în serviciu, CEDO a reținut că dispozițiile de drept penal în cauză, precum și interpretarea acestora erau moștenite din fostul sistem legal sovietic. Astfel, autoritățile naționale s-au confruntat cu sarcina dificilă a aplicării acestor norme legale în noul context al economiei de piață (Hotărârea din 25 iunie 2009, pronunțată în Cauza Liivik împotriva Estoniei, § 97). Potrivit jurisprudenței CEDO, art. 7 § 1 C. E. D. H., care consacră principiul legalității incriminării și pedepsei (nullum crimen, nulla poena sine lege), pe lângă interzicerea, în mod special, a extinderii conținutului infracțiunilor existente asupra unor fapte care, anterior, nu constituiau infracțiuni, prevede și principiul potrivit căruia legea penală nu trebuie interpretată și aplicată extensiv în defavoarea acuzatului, de exemplu, prin analogie. Rezultă astfel că legea trebuie să definească în mod clar infracțiunile și pedepsele aplicabile, această cerință fiind îndeplinită atunci când un justițiabil are posibilitatea de a cunoaște, din însuși textul normei juridice pertinente, la nevoie cu ajutorul interpretării acesteia de către instanțe și în urma obținerii unei asistențe judiciare adecvate, care sunt actele și omisiunile ce pot angaja răspunderea sa penală și care este pedeapsa pe care o riscă în virtutea acestora [Hotărârea din 15 noiembrie 1996, pronunțată în Cauza Cantoni împotriva Franței, § 29; Hotărârea din 22 iunie 2000, pronunțată în Cauza Coeme și alții împotriva Belgiei, § 145; Hotărârea din 7 februarie 2002, pronunțată în Cauza E.K. împotriva Turciei, § 51; Hotărârea din 29 martie 2006, pronunțată în Cauza Achour împotriva Franței, §§ 41 și 42; Hotărârea din 24 mai 2007, pronunțată în Cauza Dragotoniu și Militaru-Pidhorni împotriva României, §§ 33 și 34; Hotărârea din 12 februarie 2008, pronunțată în Cauza Kafkaris împotriva Ciprului, § 140; Hotărârea din 20 ianuarie 2009, pronunțată în Cauza Sud Fondi SRL și alții împotriva Italiei, §§ 107 și 108; Hotărârea din 17 septembrie 2009, pronunțată în Cauza Scoppola împotriva Italiei (nr. 2), §§ 93, 94 și 99; Hotărârea din 21 octombrie 2013, pronunțată în Cauza Del Rio Prada împotriva Spaniei, §§ 78, 79 și 91]. CEDO a constatat că semnificația noțiunii de previzibilitate depinde într-o mare măsură de conținutul textului despre care este vorba și de domeniul pe care îl acoperă, precum și de numărul și de calitatea destinatarilor săi. Principiul previzibilității legii nu se opune ideii ca persoana în cauză să fie determinată să recurgă la îndrumări clarificatoare pentru a putea evalua, într-o măsură rezonabilă în circumstanțele cauzei, consecințele ce ar putea rezulta dintr-o anumită faptă. Este, în special, cazul profesioniștilor, care sunt obligați să dea dovadă de o mare prudență în exercitarea profesiei lor, motiv pentru care se așteaptă din partea lor să acorde o atenție specială evaluării riscurilor pe care aceasta le prezintă (Hotărârea din 15 noiembrie 1996, pronunțată în Cauza Cantoni împotriva Franței, § 35; Hotărârea din 24 mai 2007, pronunțată în Cauza Dragotoniu și Militaru-Pidhorni împotriva României, § 35; Hotărârea din 20 ianuarie 2009, pronunțată în Cauza Sud Fondi SRL și alții împotriva Italiei, § 109).46. Având în vedere principiul aplicabilității generale a legilor, Curtea de la Strasbourg a reținut că formularea acestora nu poate prezenta o precizie absolută. Una dintre tehnicile standard de reglementare constă în recurgerea mai degrabă la categorii generale decât la liste exhaustive. Oricât de clar ar fi redactată o normă juridică, în orice sistem de drept, există un element inevitabil de interpretare judiciară, inclusiv într-o normă de drept penal. Nevoia de elucidare a punctelor neclare și de adaptare la circumstanțele schimbătoare va exista întotdeauna. Deși certitudinea în redactarea unei legi este un lucru dorit, aceasta ar putea antrena o rigiditate excesivă, or, legea trebuie să fie capabilă să se adapteze schimbărilor de situație. Rolul decizional conferit instanțelor urmărește tocmai înlăturarea dubiilor ce persistă cu ocazia interpretării normelor, dezvoltarea progresivă a dreptului penal prin intermediul jurisprudenței ca izvor de drept fiind o componentă necesară și bine înrădăcinată în tradiția legală a statelor membre. Prin urmare, art. 7 § 1 din Convenție nu poate fi interpretat ca interzicând clarificarea graduală a regulilor răspunderii penale pe calea interpretării judiciare de la un caz la altul, cu condiția ca rezultatul să fie coerent cu substanța infracțiunii și să fie în mod rezonabil previzibil (Hotărârea din 22 noiembrie 1995, pronunțată în Cauza S.W. împotriva Regatului Unit, § 36). Cele statuate de CEDO în legătură cu principiul clarității și previzibilității legii au fost înglobate de instanța de contencios constituțional în propria jurisprudență (v , de exemplu, Decizia nr. 717 din 29 octombrie 2015, M.Of. nr. 216 din 23 martie 2016).47. Potrivit art. 8 alin. (4) din Legea nr. 24/2000 privind normele de tehnică legislativă pentru elaborarea actelor normative, „forma și estetica exprimării nu trebuie să prejudicieze stilul juridic, precizia și claritatea dispozițiilor“, iar, potrivit art. 36 alin. (1) din același act normativ, „actele normative trebuie redactate într-un limbaj și stil juridic specific normativ, concis, sobru, clar și precis, care să excludă orice echivoc, cu respectarea strictă a regulilor gramaticale și de ortografie“. Deși legiuitorul în cadrul procedurii de legiferare poate opera cu termeni de drept comun, aceștia trebuie folosiți adecvat domeniului respectiv, numai în acest mod putându-se ajunge la respectarea unei unități terminologice a stilului juridic.48. O noțiune legală poate avea un conținut și înțeles autonom diferit de la o lege la alta, cu condiția ca legea care utilizează termenul respectiv să îl și definească. În caz contrar, destinatarul normei este acela care va stabili înțelesul acelei noțiuni, de la caz la caz, printr-o apreciere care nu poate fi decât una subiectivă și, în consecință, discreționară (v în acest sens Decizia nr. 390 din 2 iulie 2014, M.Of. nr. 532 din 17 iulie 2014, § 31). Fapta incriminată trebuie să fie săvârșită în exercitarea atribuțiilor de serviciu. Neîndeplinirea unui act și îndeplinirea defectuoasă a unui act reprezintă modalități de realizare a elementului material al laturii obiective a infracțiunii de abuz în serviciu. Acestea sunt elemente care contribuie la configurarea infracțiunii de abuz în serviciu. Privitor la îndatoririle legate de o anumită funcție sau de un anumit loc de muncă, există un complex de norme, unele cuprinse în acte normative cu caracter general, privind îndatoririle angajaților în genere, altele, în acte normative cu caracter special. Îndeplinirea unei atribuții de serviciu implică manifestarea de voință din partea persoanei în cauză, care se concretizează în acțiunile efective ale acesteia și care are ca scop ducerea la bun sfârșit/realizarea obligației prescrise. Realizarea acestui demers se raportează atât la un standard subiectiv/intern al persoanei care exercită atribuția de serviciu, cât și la un standard obiectiv. Standardul subiectiv ține de forul intern al persoanei respective, iar măsura în care acesta este atins ține de autoevaluarea acțiunilor întreprinse. Standardul obiectiv are ca element de referință principal normativul actului care reglementează atribuția de serviciu respectivă. Deși cele două standarde coexistă, standardul subiectiv nu poate exceda standardului obiectiv, în analiza modalității de executare a unei atribuții de serviciu acesta din urmă fiind prioritar. Întrucât standardul obiectiv este determinat și circumscris prescripției normative, reglementarea atribuțiilor de serviciu și a modalității de exercitare a acestora determină sfera de cuprindere a acestui standard. Acesta nu poate, fără a încălca principiul previzibilității, să aibă o sferă de cuprindere mai largă decât prescripția normativă în domeniu. Pe cale de consecință, unei persoane nu i se poate imputa încălcarea standardului obiectiv prin constatarea neîndeplinirii de către aceasta a unor prescripții implicite, nedeterminabile la nivel normativ. Chiar dacă anumite acțiuni, ce însoțesc exercitarea unei atribuții de serviciu, se pot baza pe o anumită uzanță/cutumă, aceasta nu se poate circumscrie, fără încălcarea principiului legalității incriminării, standardului obiectiv ce trebuie avut în vedere în determinarea faptei penale. Termenul „defectuos” nu este definit în Codul penal și nici nu este precizat elementul în legătură cu care defectuozitatea este analizată, ceea ce determină lipsa de claritate și previzibilitate a acestuia. Această lipsă de claritate, precizie și previzibilitate a sintagmei “îndeplinește în mod defectuos” din cadrul dispozițiilor criticate creează premisa aplicării acesteia ca rezultat al unor interpretări sau aprecieri arbitrare. Sintagma “îndeplinește în mod defectuos” din cuprinsul dispozițiilor art. 246 C.pen. din 1969 și ale art. 297 alin. (1) C.pen. nu poate fi interpretată decât în sensul că îndeplinirea atribuției de serviciu se realizează “prin încălcarea legii”. Art. 19 din Convenția Națiunilor Unite împotriva corupției, adoptată la New York, menționează expres că, pentru a exista infracțiunea de „abuz de funcții“, agentul public trebuie să îndeplinească ori să se abțină să îndeplinească, în exercițiul funcțiilor sale, un act cu încălcarea legii. Raportarea la prescripția normativă trebuie realizată și în ipoteza analizei neîndeplinirii unui act, cu atât mai mult cu cât, în domeniul penal, o inacțiune dobândește semnificație ilicită doar dacă aceasta reprezintă o încălcare a unei prevederi legale exprese care obligă la un anumit comportament într-o situație determinată. Dispozițiile art. 246 C.pen. din 1969 și cele ale art. 297 alin. (1) C.pen. încalcă prevederile constituționale ale art. 1 alin. (5), întrucât sintagma „îndeplinește în mod defectuos” nu prevede în mod expres elementul în legătură cu care defectuozitatea este analizată. În stabilirea săvârșirii infracțiunii de abuz în serviciu, organele judiciare au în vedere, pe lângă prescripțiile normative ale legii, și încălcarea anumitor obligații prevăzute prin hotărâri ale Guvernului; încălcarea anumitor ordine de zi pe unitate care prevedeau expres activitățile pe care trebuia să le execute militarii; încălcarea eticii și a deontologiei profesionale. Atribuțiile de serviciu, ca o componentă a stabilirii, derulării și încetării raporturilor de muncă, sunt caracterizate prin varietate, acestea rezultând din acte normative, instrucțiuni sau dispoziții ale organelor competente (fișa postului), altele decât reglementările penale în vigoare.
Ilicitul penal este cea mai gravă formă de încălcare a unor valori sociale, iar consecințele aplicării legii penale sunt dintre cele mai grave, astfel că stabilirea unor garanții împotriva arbitrariului prin reglementarea de către legiuitor a unor norme clare și predictibile este obligatorie. Comportamentul interzis trebuie impus de către legiuitor chiar prin lege (înțeleasă ca act formal adoptat de Parlament, în temeiul art. 73 alin. (1) din Constituție, precum și ca act material, cu putere de lege, emis de Guvern, în temeiul delegării legislative prevăzute de art. 115 din Constituție, respectiv ordonanțe și ordonanțe de urgență ale Guvernului) neputând fi dedus, eventual, din raționamente ale judecătorului de natură să substituie normele juridice. În acest sens, instanța de contencios constituțional a reținut că, în sistemul continental, jurisprudența nu constituie izvor de drept așa încât înțelesul unei norme să poată fi clarificat pe această cale, deoarece, într-un asemenea caz, judecătorul ar deveni legiuitor (Decizia nr. 23 din 20 ianuarie 2016, M.Of. nr. 240 din 31 martie 2016, § 16).
Dispozițiile art. 246 C.pen. din 1969 și ale art. 297 alin. (1) C.pen. sunt constituționale în măsura în care prin sintagma „îndeplinește în mod defectuos” din cuprinsul acestora se înțelege „îndeplinește prin încălcarea legii“. Parlamentul este liber să decidă cu privire la politica penală a statului, în virtutea prevederilor art. 61 alin. (1) din Constituție în calitate de unică autoritate legiuitoare a țării. (v Decizia nr. 629 din 4 noiembrie 2014, M.Of. nr. 932 din 21 decembrie 2014). Legiuitorul se bucură de o marjă de apreciere destul de întinsă, având în vedere că acesta se află într-o poziție care îi permite să aprecieze, în funcție de o serie de criterii, necesitatea unei anumite politici penale. Deși, în principiu, Parlamentul se bucură de o competență exclusivă în reglementarea măsurilor ce țin de politica penală a statului, această competență nu este absolută în sensul excluderii exercitării controlului de constituționalitate asupra măsurilor adoptate. Incriminarea/dezincriminarea unor fapte ori reconfigurarea elementelor constitutive ale unei infracțiuni țin de marja de apreciere a legiuitorului, marjă care nu este absolută, ea fiind limitată de principiile, valorile și exigențele constituționale.
La solicitarea Comisiei pentru afaceri juridice și drepturile omului din cadrul Adunării Parlamentare a Consiliului Europei, Comisia de la Veneția a adoptat Raportul asupra relației dintre responsabilitatea ministerială politică și cea penală, adoptat la cea de-a 94-a ședință plenară (8-9 martie 2013). În cadrul acestui raport, Comisia de la Veneția a considerat că «prevederile penale care interzic „abuzul în serviciu“, „folosirea inadecvată a puterilor” și „abuz de putere” sau infracțiuni similare se găsesc în numeroase sisteme juridice europene, iar Comisia de la Veneția recunoaște că poate exista necesitatea pentru asemenea clauze generale Comisia de la Veneția consideră că prevederile penale naționale cu privire la „abuzul în serviciu“, „abuz de putere” și expresii similare trebuie interpretate în sens restrâns și aplicate la un nivel înalt, astfel încât să poată fi invocate numai în cazuri în care fapta este de natură gravă, cum ar fi, spre exemplu, infracțiuni grave împotriva proceselor democratice naționale, încălcarea drepturilor fundamentale, subminarea imparțialității administrației publice ș.a.m.d.
Adunarea Parlamentară a Consiliului Europei, reținând cele expuse în Raportul Comisiei de la Veneția, a adoptat, în data de 28 iunie 2013, la cea de-a 27-a întâlnire, Rezoluția nr. 1950(2013), în care: «îndeamnă majoritățile aflate la putere din statele membre să se abțină de a abuza de sistemul de justiție penală pentru persecutarea oponenților politici; invită organismele legislative ale acelor state ale căror reglementări penale includ încă dispoziții generale referitoare la “abuzul în serviciu” să ia în considerare abrogarea sau reformularea unor astfel de dispoziții, în scopul de a limita domeniul lor de aplicare, în conformitate cu recomandările Comisiei de la Veneția; invită autoritățile competente ale acelor state membre ale căror Constituții prevăd proceduri speciale de punere sub acuzare pentru răspunderea penală ministerială de a se asigura că acestea sunt interpretate și aplicate cu gradul de precauție și de reținere recomandate de Comisia de la Veneția». În Comunicarea Comisiei către Parlamentul European, Consiliu, Comitetul Economic și Social și Comitetul Regiunilor către o politică a Uniunii Europene în materie penală: asigurarea punerii în aplicare eficace a politicilor Uniunii Europene prin intermediul dreptului penal, COM/2011/0573, la pct. 2.2.1 – Necesitate și proporționalitate – dreptul penal ca măsură de ultimă instanță (ultima ratio) – se precizează că “anchetele și sancțiunile penale pot avea un impact semnificativ asupra drepturilor cetățenilor și au un efect stigmatizant. Dreptul penal trebuie să rămână întotdeauna o măsură la care se recurge în ultimă instanță.
Sfera subiecților activi care pot săvârși infracțiunea de abuz în serviciu se circumscrie dispozițiilor art. 175 C.pen. , aceasta fiind determinată de persoanele care au calitatea de funcționari publici în sensul legii penale. Potrivit art. 308 alin. (1) C.pen. , dispozițiile art. 289-292, 295, 297-301 și 304 privitoare la funcționarii publici „se aplică în mod corespunzător și faptelor săvârșite de către sau în legătură cu persoanele care exercită, permanent ori temporar, cu sau fără o remunerație, o însărcinare de orice natură în serviciul unei persoane fizice dintre cele prevăzute la art. 175 alin. (2) ori în cadrul oricărei persoane juridice“.
Legiuitorul nu a reglementat un prag valoric al pagubei și nici o anumită intensitate a vătămării, ceea ce determină instanța de contencios constituțional să concluzioneze că, indiferent de valoarea pagubei sau intensitatea vătămării rezultate din comiterea faptei, aceasta din urmă, dacă sunt îndeplinite și celelalte elemente constitutive, poate fi o infracțiune de abuz în serviciu. În prezent, orice acțiune sau inacțiune a persoanei care se circumscrie calităților cerute subiectului activ, indiferent de gravitatea faptei săvârșite, poate intra în sfera normei de incriminare. Această constatare determină Curtea să aibă rezerve în a aprecia că aceasta a fost voința legiuitorului când a incriminat fapta de abuz în serviciu. Legiuitorul a identificat și reglementat la nivel legislativ extrapenal pârghiile necesare înlăturării consecințelor unor fapte care, deși, potrivit reglementării actuale se pot circumscrie săvârșirii infracțiunii de abuz în serviciu, nu prezintă gradul de intensitate necesar aplicării unei pedepse penale.77. Potrivit art. 247 alin. (2) din Legea nr. 53/2003 – Codul muncii, republicat în M.Of. nr. 345 din 18 mai 2011, “abaterea disciplinară este o faptă în legătură cu munca și care constă întro acțiune sau inacțiune săvârșită cu vinovăție de către salariat, prin care acesta a încălcat normele legale, regulamentul intern, contractul individual de muncă sau contractul colectiv de muncă aplicabil, ordinele și dispozițiile legale ale conducătorilor ierarhici”. Potrivit Legii contenciosului administrativ nr. 554/2004, „orice persoană care se consideră vătămată într-un drept al său ori într-un interes legitim, de către o autoritate publică, printr-un act administrativ sau prin nesoluționarea în termenul legal a unei cereri, se poate adresa instanței de contencios administrativ competente, pentru anularea actului, recunoașterea dreptului pretins sau a interesului legitim și repararea pagubei ce i-a fost cauzată“. Potrivit art. 1349 alin. (1) și (2) din Codul civil, care reglementează răspunderea delictuală, „(1) Orice persoană are îndatorirea să respecte regulile de conduită pe care legea sau obiceiul locului le impune și să nu aducă atingere, prin acțiunile ori inacțiunile sale, drepturilor sau intereselor legitime ale altor persoane. (2) Cel care, având discernământ, încalcă această îndatorire răspunde de toate prejudiciile cauzate, fiind obligat să le repare integral“. Analizând comparativ reglementarea infracțiunii de abuz în serviciu cu dispozițiile legale expuse mai sus, ce instituie alte forme ale răspunderii decât cea penală, Curtea reține că, deși nu sunt identice, acestea se aseamănă într-o măsură care determină posibilitatea ca în cazul săvârșirii unei fapte să poată fi incidentă atât răspunderea penală, cât și alte forme de răspundere extrapenală, cum este cea disciplinară, administrativă sau civilă. Aceasta este posibil, având în vedere că, astfel cum s-a arătat, legiuitorul nu a precizat necesitatea existenței unei anumite valori a pagubei sau a unei anumite intensități a vătămării rezultate din comiterea faptei. Noțiunea de “act”, folosită de legiuitor în cuprinsul reglementării infracțiunii de abuz în serviciu, nu este circumstanțiată la o anumită natură a acestuia. Această noțiune poate fi interpretată fie în sensul de act material realizat de o persoană, fie de act juridic normativ, definit ca izvorul de drept creat de organe ale autorității publice, învestite cu competențe normative (Parlament, Guvern, organe administrative locale), fie ca act al puterii judecătorești. Modalitatea de interpretare a noțiunii de “act” poate determina o aplicare a legii care, într-o anumită măsură, interferează cu proceduri judiciare reglementate de legiuitor în mod expres printr-o legislație distinctă de cea penală, cum ar fi procedura excepției de nelegalitate sau procedura căilor de atac împotriva hotărârilor judecătorești. Sarcina aplicării principiului “ultima ratio” revine, pe de-o parte, legiuitorului, iar, pe de altă parte, organelor judiciare chemate să aplice legea. Responsabilitatea de a reglementa și aplica, în acord cu principiul anterior menționat, prevederile privind “abuzul în serviciu”, ține atât de autoritatea legiuitoare primară/delegată (Parlament/ Guvern), cât și de organele judiciare – ministerul public și instanțele judecătorești -, indiferent dacă subiectul activ este acuzat conform unor reguli speciale de acuzare sau unor proceduri penale ordinare. Dispozițiile art. 246 și 248 C.pen. din 1969 cuprindeau sintagma “cu știință”, în vreme ce noile dispoziții nu mai specifică expres în cuprinsul lor care este forma de vinovăție cerută. Însă, potrivit dispozițiilor art. 16 alin. (6) C.pen. , „Fapta constând într-o acțiune sau inacțiune constituie infracțiune când este săvârșită cu intenție. Fapta comisă din culpă constituie infracțiune numai când legea o prevede în mod expres”. Atunci când intenția legiuitorului este aceea de a sancționa faptele săvârșite cu forma de vinovăție a culpei, acesta este obligat să specifice, în mod expres, acest lucru în cuprinsul infracțiunii. Încălcarea din culpă de către un funcționar public a unei îndatoriri de serviciu, prin neîndeplinirea acesteia sau prin îndeplinirea ei defectuoasă, dacă prin aceasta se cauzează o pagubă ori o vătămare a drepturilor sau intereselor legitime ale unei persoane fizice sau ale unei persoane juridice constituie infracțiunea de neglijență în serviciu reglementată în art. 298 C.pen. , iar nu infracțiunea de abuz în serviciu. Este opțiunea legiuitorului să incrimineze săvârșirea faptei de abuz în serviciu atât cu intenție directă, cât și cu intenție indirectă, fără ca în acest fel să se încalce prevederile constituționale ale art. 1 alin. (5).
Infracțiunea prevăzută de dispozițiile art. 132 din Legea nr. 78/2000 constituie, astfel cum prevede și titlul secțiunii din care face parte, o infracțiune asimilată celor de corupție, prin modul în care a fost incriminată constituind o formă specială a infracțiunii de abuz în serviciu. (Decizia nr. 400 din 15 iunie 2016). În legislația penală, în raport cu elementele componente, pot exista norme complete și norme incomplete, acestora din urmă lipsindu-le fie dispoziția, fie sancțiunea, fie elemente ale acestora, pe care le împrumută din conținutul altor norme. În legătură cu normele de trimitere, Curtea, prin Decizia nr. 82 din 20 septembrie 1995, M.Of. nr. 58 din 19 martie 1996, a statuat că trimiterea de la un text de lege la altul, în cadrul aceluiași act normativ sau din alt act normativ, este un procedeu frecvent utilizat în scopul realizării economiei de mijloace. Pentru a nu se repeta de fiecare dată, legiuitorul poate face trimitere la o altă prevedere legală, în care sunt stabilite expres anumite prescripții normative. Efectul dispoziției de trimitere constă în încorporarea ideală a prevederilor la care se face trimiterea în conținutul normei care face trimitere. Se produce astfel o împlinire a conținutului ideal al normei care face trimiterea cu prescripțiile celuilalt text. În lipsa unei atare operații, legiuitorul ar fi încadrat, evident, acest text în forma scrisă a textului care face trimitere. Astfel, potrivit art. 5 din Legea nr. 187/2012 pentru punerea în aplicare a Legii nr. 286/2009 privind Codul penal, M.Of. nr. 757 din 12 noiembrie 2012, „atunci când o normă penală face trimitere la o altă normă determinată, de la care împrumută unul sau mai multe elemente, modificarea normei completatoare atrage și modificarea normei incomplete“.
Expresia „pentru sine ori pentru altul” se referă la destinația foloaselor, prin sintagma “pentru altul” legiuitorul înțelegând să incrimineze și o destinație colaterală, deviată a foloaselor obținute din săvârșirea acestei infracțiuni de către funcționarul public. Nu are relevanță existența unei relații de rudenie/prietenie între funcționarul public și persoana care a dobândit avantajul, esențială fiind dobândirea de către o persoană (funcționar public sau terț) a unui folos necuvenit. Curtea Constituțională Decizia nr. 405 din 15 iunie 2016 referitoare la excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 246 C.pen. din 1969, ale art. 297 alin. (1) C.pen. și ale art. 132 din Legea nr. 78/2000 pentru prevenirea, descoperirea și sancționarea faptelor de corupție, M. Of. nr. 517 din 8 iulie 2016,
Deși § 51 al deciziei nr. 392/2017 face în mod expres vorbire de art. 147 (1) din Constituție, ne vedem obligați a aminti că acest text se referă la „Decizia prin care Curtea Constituțională, în exercitarea controlului concret, a posteriori, admite sesizarea de neconstituționalitate” (subl. ns. – D. C. ) și care numai ea este obligatorie și produce efecte erga omnes, și numai în limitele cerute ca atare. Considerentele unei decizii trebuie citite întotdeauna împreună cu dispozitivul. Textul art. 297 C. pen. este și rămâne în vigoare în întregime, așa cum a statuat și Curtea Constituțională ! Până la o soluție legislativă – dacă se va dori altceva- judecătorului îi revine obligația să aplice pedeapsa în limitele codului/Legii nr. 78. (https://dorin.ciuncan.com/diverse/abuzul-in-serviciu)
Decizia privind conflictul juridic între Președinte și Prim-ministru în cazul Kovesi (2018)
În 2018, CCR a fost chemată să soluționeze conflictul dintre președintele Klaus Iohannis și prim-ministrul Viorica Dăncilă în legătură cu revocarea șefei Direcției Naționale Anticorupție (D. N. A.), Laura Codruța Kovesi. Ministrul Justiției, Tudorel Toader, a cerut revocarea acesteia, dar președintele Iohannis a refuzat.
CCR a decis că președintele trebuie să semneze revocarea lui Kovesi, hotărâre care a fost privită de mulți ca o limitare a prerogativelor prezidențiale și o încercare de a slăbi independența justiției. Decizia a atras critici internaționale și proteste în România.
Prin Decizia nr.358 din 30 mai 2018 CCR, constată existența unui conflict juridic de natură constituțională între ministrul justiției și Președintele României, generat de refuzul Președintelui României de a da curs propunerii de revocare din funcție a procurorului-șef al Direcției Naționale Anticorupție, doamna Laura Codruța Kövesi. Președintele României urmează să emită decretul de revocare din funcție a procurorului-șef al Direcției Naționale Anticorupție, doamna Laura Codruța Kövesi.
La data de 22 februarie 2018, ministrul justiției a făcut publică declanșarea procedurii de revocare a doamnei Laura Codruța Kövesi din funcția de procuror-șef al Direcției Naționale Anticorupție, în temeiul art.54 alin.(4) coroborat cu art.51 alin. (2) lit.b) din Legea nr.303/2004 privind statutul judecătorilor și procurorilor. În acest sens, ministrul justiției a întocmit și prezentat un Raport privind activitatea managerială de la Direcția Națională Anticorupție, precizând că perioada de referință a evaluării este februarie 2017 — februarie 2018, iar etapele instituționale premergătoare evaluării le constituie: raportul de evaluare a eficienței manageriale și a modului de îndeplinire a obligațiilor procurorului-șef al Direcției Naționale Anticorupție, în urma pronunțării Deciziei Curții Constituționale nr.68 din 27 februarie 2017, și Raportul Direcției de inspecție judiciară pentru procurori nr.5.115/IJ/982/DIP/2017, având ca obiect „eficiența managerială și modul de îndeplinire a atribuțiilor ce decurg din legi și regulamente, de către conducerea structurii centrale a Direcției Naționale Anticorupție, precum și respectarea normelor procedurale și a regulamentelor de către procurori și personalul auxiliar de specialitate din cadrul parchetului vizat”, aprobat prin Hotărârea Consiliului Superior al Magistraturii — Secția pentru procurori nr.686/31 octombrie 2017, împreună cu măsurile stabilite prin acest raport.
Președintele României a transmis ministrului justiției răspunsul său cu privire la propunerea de revocare inițiată, prin care a constatat că „în analiza prezentată în Raport au fost dezvoltate ca motive distincte de revocare aspecte care, în fapt, se subsumează aceluiași motiv principal, au fost avute în vedere concluzii din rapoarte ale Inspecției Judiciare sau din hotărâri ale Consiliului Superior al Magistraturii prin care se rețin împrejurări diferite de cele prezentate, au fost valorificate considerente din decizii ale Curții Constituționale care nu susțin concluziile documentului ori au fost indicate date statistice ce excedează perioadei de referință a evaluării” și că, „deși Raportul invocă drept temei juridic art.51 alin.(2) lit. b) din Legea nr.303/2004, argumentele prezentate sunt fie improprii, fie nu sunt relevante pentru tipul de evaluare avut în vedere de art.51 alin.(2) lit.b) coroborat cu art.51 alin.(3)—(6) din Legea nr.303/2004”. S-a mai indicat că avizul Consiliului Superior al Magistraturii — Secția pentru procurori are relevanță „nu doar ca un element adițional într-o evaluare a competențelor manageriale ale unei persoane, ci și pentru toate autoritățile publice implicate în această procedură, oferind o fundamentare tehnică pentru decizia ce urmează a fi luată”. În consecință, Președintele României a apreciat că „argumentele cuprinse în Raportul privind activitatea de la Direcția Națională Anticorupție nu sunt de natură să creeze convingerea cu privire la oportunitatea măsurii propuse și, prin urmare, nu se poate da curs propunerii de revocare din funcția de procuror-șef al Direcției Naționale Anticorupție a doamnei Laura Codruța Kövesi”.
Având în vedere refuzul Președintelui României de a da curs propunerii ministrului justiției de revocare a doamnei Laura Codruța Kövesi din funcția de procuror-șef al Direcției Naționale Anticorupție, prim-ministrul, în temeiul art.146 lit. e) din Constituție, a formulat, prin adresa nr.5/2455/23 aprilie 2018, prezenta cerere de soluționare a conflictului juridic de natură constituțională dintre ministrul justiției, pe de o parte, și Președintele României, pe de altă parte, în principal, și dintre Guvernul României și Președintele României, în subsidiar, determinat de refuzul Președintelui României de a da curs cererii de revocare din funcție a procurorului-șef al Direcției Naționale Anticorupție, doamna Laura Codruța Kövesi.
Curtea a constatat că subiectele de drept prevăzute de art.146 lit. e) din Constituție sunt în drept să formuleze cereri cu privire la soluționarea unor conflicte juridice de natură constituțională, deși nu sunt părți în aceste conflict, deci nu justifică un interes propriu. Așadar, textul constituțional al art.146 lit. e) operează o distincție între cele două categorii de subiecte de drept: titularii dreptului de a sesiza Curtea Constituțională, enumerați expres de norma constituțională, respectiv autoritățile publice care pot avea calitatea de parte în conflict și are ca scop delimitarea calităților procesuale ale acestora în cauza dedusă judecății Curții. Astfel, prima categorie, prin formularea cererii de sesizare a Curții, acționează în virtutea dreptului conferit de Constituție, fără a dobândi calitatea procesuală de parte a conflictului, în vreme ce a doua categorie dobândește calitatea procesuală de parte a conflictului.
Autoritățile publice care ar putea fi implicate într-un conflict juridic de natură constituțională sunt numai cele cuprinse în titlul III din Constituție, și anume: Parlamentul, alcătuit din Camera Deputaților și Senat, Președintele României, ca autoritate publică unipersonală, Guvernul, organele administrației publice centrale și ale administrației publice locale, precum și organele autorității judecătorești [Decizia nr.611 din 3 octombrie 2017, M.Of. nr.877 din 7 noiembrie 2017, § 58], respectiv Înalta Curte de Casație și Justiție, Ministerul Public și Consiliul Superior al Magistraturii [Decizia nr.988 din 1 octombrie 2008, M.Of. nr.784 din 24 noiembrie 2008].
Prin Decizia nr.285 din 21 mai 2014, M.Of. nr.478 din 28 iunie 2014, § 45, Curtea a statuat că „actul contrasemnării reprezintă o atribuție proprie a prim-ministrului în raporturile sale cu Președintele României și vizează nemijlocit conduita sa proprie, care, desigur, în final, angajează răspunderea Guvernului. Chiar dacă, prin Decizia nr.988 din 1 octombrie 2008, M.Of. nr.784 din noiembrie 2008, Curtea a menționat doar Guvernul, și nu și prim-ministrul, ca autoritate publică prevăzută în titlul III al Constituției care poate avea calitate procesuală activă, aceasta nu înseamnă că prim-ministrul, ca reprezentant constituțional al Guvernului, nu poate fi parte în conflict în condițiile în care se contestă însăși maniera în care își exercită o atribuție proprie. Având în vedere cele arătate, Curtea constată că, în cauza de față, se contestă chiar modul în care prim-ministrul a înțeles să își exercite atribuția de contrasemnare a decretelor de conferire a decorațiilor, astfel încât Curtea reține că părți în cadrul prezentului litigiu sunt Președintele României și prim-ministrul”. Prin Decizia nr.901 din 17 iunie 2009, M.Of. nr.503 din 21 iulie 2009, Curtea a statuat: „cu privire la susținerea existenței unui conflict juridic de natură constituțională între autoritatea judecătorească, reprezentată de Consiliul Superior al Magistraturii, pe de o parte, și autoritatea executivă, reprezentată de Ministerul Justiției și Libertăților Cetățenești, organ de specialitate al administrației publice centrale de specialitate în subordinea Guvernului, pe de altă parte, motivat de faptul că misiunile de audit efectuate de Ministerul Justiției și Libertăților Cetățenești și-au depășit atribuțiunile, se constată că o atare susținere este fără suport constituțional”. De asemenea, prin Decizia nr.270 din 10 martie 2008, pct.4 lit.b), Curtea a constatat că „nu poate reține implicarea Ministerului Justiției în conflict[ul]” juridic de natură constituțională. Prin urmare, Curtea nu a avut nicio obiecție cu privire la calitatea de parte a acestui minister, însă a constatat că nu există un conflict între Ministerul Justiției și Președintele României. Totodată, din Decizia nr.108 din 5 martie 2014, M.Of. nr.257 din 9 aprilie 2014, Curtea reține că prefectul, reprezentantul Guvernului pe plan local, a fost calificat de instanța constituțională, chiar dacă nu expres, ca fiind parte într-un conflict juridic de natură constituțională; în sensul calificării prefectului drept autoritate publică ce ar putea fi implicată într-un conflict juridic de natură constituțională, se reține faptul că a fost solicitat punctul de vedere al prefectului județului Suceava, acesta a fost reprezentat în ședința Curții Constituționale și i s-a comunicat și decizia.
În ceea ce privește calitatea de autoritate publică a Ministerului Justiției, relevante sunt deciziile nr.270 din 10 martie 2008 și nr.901 din 17 iunie 2009, Curtea reținând că, sub acest aspect, se poate încadra în conceptul de autoritate publică în sensul titlului III din Constituție, fiind un organ al administrației publice centrale. În acest sens, se rețin dispozițiile art.34 din Legea nr.90/2001 privind organizarea și funcționarea Guvernului României și a ministerelor, M.Of. nr.164 din 2 aprilie 2001, potrivit cărora „Ministerele sunt organe de specialitate ale administrației publice centrale care realizează politica guvernamentală în domeniile de activitate ale acestora”. De asemenea, art.35 alin.(2) și (3) și art.46 alin.(2) din aceeași lege prevăd că „(2) Ministerele sau alte organe de specialitate organizate în subordinea Guvernului sunt conduse de miniștri, în urma acordării votului de încredere de către Parlament. (3) Miniștrii răspund de întreaga activitate a ministerului în fața Guvernului, precum și, în calitate de membri ai Guvernului, în fața Parlamentului”, respectiv „(2) Ministrul reprezintă ministerul în raporturile cu celelalte autorități publice, cu persoanele juridice și fizice din țară și din străinătate, precum și în justiție”.
Ministerele au o consacrare constituțională expresă în dispozițiile art.116 și 117 din Constituție, fiind autorități publice în sensul titlului III din Constituție. În consecință, Ministerul Justiției este tot o autoritate publică în sensul titlului III din Constituție. Totuși, în corpul Constituției nu este menționat acest minister, ca exponent al Guvernului, ci referirea este făcută la ministrul justiției. În acest sens, se rețin art.72 alin.(3), art.132 alin.(1), art.133 alin.(2) lit. c) și art.134 alin. (2) din Constituție. Astfel, Constituția recunoaște ministrului justiției o putere și o autoritate proprie, fiind lato sensu o autoritate publică în raporturile constituționale în care este expres nominalizat.
Ministrul justiției poate fi parte într-un conflict juridic de natură constituțională atât ca reprezentant al ministerului pe care îl conduce pentru aspecte ce vizează competența generală a Guvernului, cât și distinct, în măsura în care există reglementată în sarcina sa o atribuție/competență constituțională specială și expresă, care nu are legătură cu competența generală a Guvernului, precum în cazul de față.
Conflictul juridic de natură constituțională presupune acte sau acțiuni concrete prin care o autoritate ori mai multe își arogă puteri, atribuții sau competențe care, potrivit Constituției, aparțin altor autorități publice, ori omisiunea unor autorități publice, constând în declinarea competenței ori în refuzul de a îndeplini anumite acte care intră în obligațiile lor (Decizia nr.53 din 28 ianuarie 2005, M.Of. nr.144 din 17 februarie 2005). Totodată, conflictul juridic de natură constituțională există între două sau mai multe autorități și poate privi conținutul ori întinderea atribuțiilor lor decurgând din Constituție, ceea ce înseamnă că acestea sunt conflicte de competență, pozitive sau negative, și care pot crea blocaje instituționale (Decizia nr.97 din 7 februarie 2008, M.Of. nr.169 din 5 martie 2008). Mai mult, Curtea a statuat că textul art.146 lit. e) din Constituție „stabilește competența Curții de a soluționa în fond orice conflict juridic de natură constituțională ivit între autoritățile publice, iar nu numai conflictele de competență născute între acestea” (Decizia nr.270 din 10 martie 2008). Prin urmare, potrivit jurisprudenței Curții, conflictele juridice de natură constituțională „nu se limitează numai la conflictele de competență, pozitive sau negative, care ar putea crea blocaje instituționale, ci vizează orice situații juridice conflictuale a căror naștere rezidă în mod direct în textul Constituției” (v Decizia Curții Constituționale nr.901 din 17 iunie 2009, Decizia nr.1.525 din 24 noiembrie 2010, M.Of. nr.818 din 7 decembrie 2010, Decizia nr. 108 din 5 martie 2014 sau Decizia nr.285 din 21 mai 2014).
Cererea formulată de prim-ministru vizează o situație litigioasă, întrucât privește un diferend între ministrul justiției și Președintele României, iar litigiul are un caracter juridic, întrucât refuzul Președintelui României de a da curs cererii de revocare din funcție a procurorului-șef al Direcției Naționale Anticorupție, doamna Laura Codruța Kövesi, este în legătură cu întinderea și valorizarea competențelor autorităților publice antereferite. Astfel, rezultă, în mod evident, că cele două autorități publice au realizat acte cu semnificație juridică, ceea ce înseamnă că între acestea s-a stabilit un raport juridic, apt în sine să genereze un conflict de natură juridică. Prin urmare, instanța constituțională este chemată să soluționeze diferendul ivit pe fondul neînțelegerilor dintre ministrul justiției și Președintele României cu privire la întinderea atribuțiilor/competențelor lor.
Curtea urmează să stabilească dacă această situație juridică litigioasă are natură constituțională. În esență, problema de drept asupra căreia poartă obiectul sesizării este aceea de a determina întinderea și conținutul sintagmei „sub autoritatea ministrului justiției” din cuprinsul art.132 alin.(1) din Constituție, prin raportare la art.94 lit. c) din Constituție. Ministrul justiției își întemeiază autoritatea asupra procurorilor pe dispozițiile art.132 alin.(1) din Constituție, în timp ce Președintele României își întemeiază competența de a revoca procurorul din funcția de conducere pe art.94 lit. c) din Constituție, care, deși reglementează expres numai numirea în funcții publice, se referă în mod firesc și la revocarea din respectivele funcții publice, cu excepția cazului în care Constituția prevede, în mod expres, o altă procedură.
Cele două texte constituționale antereferite vizează esențialmente organizarea puterii publice. Puterea publică în mod axiomatic are caracter unic și organizat, iar, în sistemul de drept continental, instrumentul juridic primar care ordonează puterea publică este actul fundamental al statului, respectiv Constituția sau Legea fundamentală, după caz. Acesta, prin natura sa, implică, pe de o parte, o dimensiune constitutivă, care vizează stabilirea/instituirea puterilor statului și a autorităților publice fundamentale, și, pe de altă parte, o dimensiune atributivă, care vizează conferirea și definirea atribuțiilor/competențelor autorităților publice antereferite. Așadar, puterea publică nu exclude, ci, dimpotrivă, presupune diviziunea funcțiilor între diferitele autorități publice, iar în privința celor de rang constituțional aceasta își are, în mod evident, temeiul direct și originar în Constituție.
În consecință, instanța constituțională este chemată, din perspectiva dimensiunii atributive a Constituției, să stabilească atât întinderea atribuțiilor și competențelor constituționale ale celor două autorități publice în legătură lato sensu cu activitatea Ministerului Public, cât și limitele acestora. Prin urmare, stabilirea și delimitarea atribuțiilor/competențelor constituționale între două autorități publice de natură constituțională reflectă un raport de drept constituțional pur, în sensul că ele formează obiectul de reglementare al Constituției, neputând fi reglementate prin norme juridice aparținând altor ramuri de drept.
Curtea urmează să stabilească justul echilibru existent între atribuțiile/competențele ministrului justiției și ale Președintelui României în procedura de revocare a procurorului din funcțiile de conducere, prevăzute de art.54 alin.(1) din Legea nr. 303/2004. Raporturile care se stabilesc între ministrul justiției și Președintele României în legătură cu exercitarea puterii publice, respectiv a atribuțiilor și competențelor conferite de art.94 lit. c) și art.132 alin.(1) din Constituție, constituie, în mod evident, raporturi de drept constituțional pur.
Curtea Constituțională, în procedura de numire a procurorului în funcțiile de conducere, prevăzute de art.54 alin.(1) din Legea nr.303/2004, prin Decizia nr.45 din 30 ianuarie 2018, M.Of. nr.199 din 5 martie 2018, § 165, a folosit termenul de veto prezidențial, termen specific raporturilor de drept constituțional, astfel cum recunoaște și Președintele României în punctul său de vedere [pag. 18]. Acest termen juridic s-a folosit tocmai pentru a concilia atribuția constituțională expresă și specială a ministrului justiției de a exercita autoritatea asupra procurorilor și atribuțiunea constituțională generală a Președintelui României de a numi în funcții publice. Aceeași situație este în cazul revocării, fiind vorba tot de raporturi pure de drept constituțional între cele două autorități publice.
Faptul că decretul Președintelui este un act administrativ nu înseamnă că toate raporturile pe care acesta le are cu celelalte autorități publice, care conduc la emiterea decretului, sunt raporturi de drept administrativ. Într-o asemenea paradigmă, raporturile de drept din cadrul puterii executive ar fi calificate tale quale ca fiind de drept administrativ, ceea ce reprezintă o abatere nepermisă de la principiile care stau la baza Constituției; exemplificativ, Curtea reține că un raport de drept constituțional pur, și nu de drept administrativ, este și contrasemnarea decretului de conferire a unei decorații, Președintele neputându-l chema în judecată pe prim-ministru în fața instanțelor de contencios administrativ pentru refuzul contrasemnării acestuia [ad similis, v Decizia nr.285 din 21 mai 2014].
Chiar dacă actul rezultat din consumarea raportului juridic de drept constituțional este unul de drept administrativ nu înseamnă că poate fi angajată competența instanței de contencios administrativ pentru verificarea desfășurării raportului juridic antereferit. Dacă s-ar accepta această teză, s-ar recunoaște competența instanței de contencios administrativ de a aplica și interpreta textul Constituției în detrimentul competenței Curții Constituționale, garantul supremației Constituției [art.142 alin.(1) din Constituție] și unica autoritate de jurisdicție constituțională din România [art.1 alin.(2) din Legea nr.47/1992].
Cu privire la posibilitatea, invocată de Președintele României, ca ministrul justiției să atace refuzul Președintelui în contencios administrativ, Curtea constată că acest control judecătoresc se exercită numai în limitele unui control de legalitate a refuzului Președintelui României, fără a putea fi, însă, antamate aspecte de constituționalitate ce privesc întinderea competențelor celor două autorități. Instanța de contencios administrativ nu poate cerceta raportul de drept constituțional dintre ministrul justiției și Președintele României din moment ce, între cele două autorități, în problema dată, nu se stabilesc raporturi de drept administrativ, ci de drept constituțional. De altfel, în acest sens, se constată că art.126 alin.(6) din Constituție prevede: „controlul judecătoresc al actelor administrative ale autorităților publice, pe calea contenciosului administrativ, este garantat”, ceea ce înseamnă că textul constituțional se referă atât la actele unilaterale cu caracter individual sau normativ emise de o autoritate publică, în regim de putere publică, în vederea organizării executării legii sau a executării în concret a legii, care dau naștere, modifică sau sting raporturi juridice [art.2 alin.(1) lit. c) din Legea nr.554/2004, M.Of. nr.1.154 din 7 decembrie 2004], raporturi care pot fi numai de drept administrativ, cât și la refuzul nejustificat de a soluționa o cerere [art.2 alin.(1) lit. i) din Legea nr.554/2004], refuz ce intervine tot într-un raport de drept administrativ. Astfel, având în vedere întinderea competenței sale funcționale și materiale, instanța de contencios administrativ nu are competența de a interpreta și aplica normele constituționale și, prin urmare, de a soluționa raporturi pure de drept constituțional, respectiv situații în care sunt incidente numai norme constituționale. Instanța de contencios administrativ are competența de a verifica numai conformitatea actului administrativ cu legea, și nu cu Constituția; astfel, acestea efectuează un control de legalitate stricto sensu, și nu de constituționalitate. Instanța de contencios administrativ va reține numai competența de control stricto sensu a legalității decretului/refuzului emiterii acestuia, respectiv: emitent, temei de drept, existența propunerii ministrului justiției de revocare a procurorului din funcția de conducere și a comunicării acesteia în vederea emiterii avizului de către Consiliul Superior al Magistraturii — Secția pentru procurori, semnătura și, după caz, publicarea în Monitorul Oficial al României, în timp ce instanța constituțională are competența de a soluționa conflictele de competență dintre cele două autorități rezultate ca urmare a unor interpretări diferite date de către acestea a textelor constituționale incidente, precum în cazul de față.
Rezultă că numai aceasta are competența de a soluționa raporturi pure de drept constituțional și, în consecință, de a decide cu privire la întinderea atribuțiilor constituționale ale celor două autorități publice de rang constituțional; de aceea, în această ecuație, competența instanțelor de contencios administrativ este exclusă. În aceste condiții, sancțiunea greșitei aprecieri a întinderii competenței, prevăzute de Constituție, a unei autorități publice de rang constituțional, obiectivizată în acte/fapte concrete, ce se subsumează unui raport de drept constituțional, este, în mod firesc, una de drept constituțional, distinctă de cea administrativă, respectiv constatarea existenței unui conflict juridic de natură constituțională de către Curtea Constituțională, cu consecința revenirii la starea de constituționalitate.
Mutatis mutandis, Curtea, prin Decizia nr.68 din 27 februarie 2017, a statuat că „cercetarea aspectelor de legalitate a ordonanțelor simple sau de urgență ale Guvernului vizează exclusiv raportarea la Legea fundamentală, care consacră procedura de adoptare a acestui tip de act normativ, precum și drepturile și libertățile fundamentale pe care conținutul acestuia trebuie să le respecte. Or, în temeiul art.142 alin.(1) din Constituție, Curtea Constituțională este garantul supremației Legii fundamentale, iar, potrivit art.1 alin.(2) din Legea nr.47/1992, aceasta este unica autoritate de jurisdicție constituțională din România. Cu alte cuvinte, în conformitate cu dispozițiile constituționale și legale în vigoare, doar Curtea Constituțională este abilitată să efectueze controlul asupra ordonanțelor simple sau de urgență ale Guvernului, nicio altă autoritate publică neavând competența materială în acest domeniu” [§ 79]. În aceeași decizie, Curtea a statuat că sancțiunea aplicată pentru nerespectarea dispozițiilor constituționale referitoare la emiterea actelor de reglementare primară de către Guvern este una de drept constituțional, extrapenal, respectiv constatarea neconstituționalității ordonanței simple sau de urgență a Guvernului de către Curtea Constituțională, în temeiul art.146 lit.d) din Constituție, cu consecința lipsirii ei de efecte .
Este exclusă posibilitatea ministrului justiției de a ataca actul/refuzul Președintelui în fața instanței de contencios administrativ în sensul obligării acestuia la emiterea decretului de revocare a procurorului din funcțiile de conducere, prevăzute de art.54 alin.(1) din Legea nr.303/2004, pe motiv că Președintele României ar fi încălcat competența sa constituțională.
Cadrul procesual din fața instanței de contencios administrativ este configurat și circumscris numai motivelor de legalitate antereferite ale refuzului emiterii decretului, astfel că, în cadrul acestui proces, o eventuală excepție de neconstituționalitate care ar privi dispozițiile art.54 alin.(4) din Legea nr.303/2004 este ab initio inadmisibilă, tocmai pentru că structurarea cadrului procesual în funcție de competența funcțională a instanței judecătorești nu permite decât pronunțarea acesteia pe cele șase aspecte anterior menționate [emitent, temei de drept, existența propunerii ministrului justiției și a comunicării acesteia la Consiliul Superior al Magistraturii — Secția pentru procurori în vederea emiterii avizului consultativ, semnătura și, după caz, publicarea în Monitorul Oficial al României]. Orice excepție de neconstituționalitate care ar privi stabilirea raporturilor existente între cele două autorități ar fi ab initio inadmisibilă în temeiul art.142 din Constituție și art.29 alin.(1) din Legea nr.47/1992 teza referitoare la legătura cu soluționarea cauzei a textului legal criticat. O cerere în justiție ab initio inadmisibilă determină caracterul inadmisibil al excepției de neconstituționalitate pe care aceasta se sprijină, din moment ce nu sunt contestate chiar dispozițiile legale care determină o atare soluție în privința cauzei în care a fost ridicată excepția; aceasta deoarece, indiferent de soluția pronunțată de Curtea Constituțională referitoare la excepția de neconstituționalitate ridicată într-o cauză ab initio inadmisibilă, decizia sa nu va produce niciun efect cu privire la o astfel de cauză (v Decizia nr.171 din 8 februarie 2011, M.Of. nr.242 din 7 aprilie 2011, Decizia nr.203 din 6 martie 2012, M.Of. nr.324 din 14 mai 2012, Decizia nr.94 din 27 februarie 2014, M.Of. nr.279 din 16 aprilie 2014, Decizia nr.320 din 9 mai 2017, M.Of. nr.555 din 13 iulie 2017, § 26, și Decizia nr.294 din 26 aprilie 2018, nepublicată la data pronunțării prezentei decizii în Monitorul Oficial al României, Partea I). Chiar dispozițiile constituționale ale art.142 determină necompetența funcțională și materială a instanței de contencios administrativ, dispoziții care, în mod evident, nu pot forma obiect al excepției de neconstituționalitate. Situația litigioasă dintre cele două autorități publice, de rang constituțional, poate fi soluționată numai în cadrul competenței prevăzute de art.146 lit. e) din Constituție. Relația dintre ministrul justiției și Președintele României sub aspectul revocării procurorului din funcțiile de conducere, prevăzute de art.54 alin.(1) din Legea nr.303/2004, se subsumează raporturilor pure (specifice) de drept constituțional, ceea ce înseamnă că determinarea conținutului competenței celor două autorități publice antereferite ține de competența exclusivă a Curții Constituționale. În consecință, nefiind vorba de raporturi de drept administrativ, soluționarea prezentei cauze nu intră în sfera contenciosului administrativ, fără a se altera, astfel, caracterul administrativ al actului Președintelui.
Poziția instituțională a Ministerului Public, în sistemul exercitării puterii publice, și statutul procurorului sunt reglementate la nivel constituțional și constituie, astfel, probleme pur interne ale statului român. Definirea exactă a naturii și rolului procurorului este o problemă deosebit de complexă [Comisia Europeană pentru Democrație prin Drept (Comisia de la Veneția) în Avizul nr.169/2001 privind legea de revizuire a Constituției României, adoptat la cea de-a 51-a sa reuniune plenară din 5—6 iulie 2002, § 59]. Sistemele de justiție penală variază în Europa și sunt ancorate în cultura juridică diferită a acestora, fără să existe un model uniform pentru toate statele, iar Recomandarea Rec(2000)19 a Comitetului de Miniștri al Consiliului Europei permite o pluralitate de modele, inclusiv modele în care ministerul public este parte sau în subordinea Guvernului. De asemenea, Comisia de la Veneția a subliniat că independența sau autonomia Ministerului Public nu este într-atât de categorică prin natura sa precum cea a instanțelor judecătorești. Sistemele în care Ministerul Public este în subordinea sau parte a Guvernului sunt conforme cu standardele europene, cu condiția existenței unor măsuri efective de natură a garanta independența sau autonomia Ministerului Public și nonintervenția Guvernului în cauze concrete/individuale [v Avizul nr.892/2017 privind Legea referitoare la Ministerul Public din Polonia, astfel cum a fost modificată, adoptat de Comisia de la Veneția, la cea de-a 113-a sa reuniune plenară din 8—9 decembrie 2017, §§ 27 și 28, Avizul comun nr.791/2014 privind proiectul de lege referitor la Ministerul Public din Republica Moldova, întocmit de Comisia de la Veneția, Direcția drepturilor omului din cadrul Direcției generale pentru drepturile omului și statul de drept a Consiliului Europei și de Biroul pentru instituții democratice și drepturile omului din cadrul Organizației pentru Securitate și Cooperare în Europa (OSCE), adoptat de Comisia de la Veneția, la cea de-a 102-a sa reuniune plenară din 20—21 martie 2015, § 28, precum și Raportul Comisiei de la Veneția asupra independenței sistemului judiciar, Partea a II-a: Ministerul Public, adoptat la cea de-a 85-a sa sesiune plenară din 17—18 decembrie 2010, § 7]. Nu există standarde internaționale care să impună independența Ministerului Public [Avizul nr.709/2012 privind proiectele de modificare a legii referitoare la Ministerul Public, adoptat de Comisia de la Veneția, la cea de-a 94-a sa reuniune plenară din 8—9 martie 2013, § 20]
Raportorul Comisiei de redactare a proiectului Constituției României cu privire la capitolul Autoritatea judecătorească, preciza, în cadrul lucrărilor Adunării Constituante pentru adoptarea Constituției României: în cadrul Comisiei, dezbaterile au prilejuit observarea a trei soluții în privința statutului Ministerului Public: 1. Păstrarea sistemului actual al Procuraturii, de instituție independentă în stat, sistem pe care-l regăsim în toate fostele state socialiste și în Portugalia. 2. Subordonarea Ministerului Public în mod nemijlocit față de Guvernul României. 3. Subordonarea acestei instituții față de ministrul justiției. A fost aleasă această ultimă variantă, întrucât ea răspunde tradițiilor noastre și corespunde practicii internaționale în materie„ [v Geneza Constituției României — Lucrările Adunării Constituante, Ed. R.A. Monitorul Oficial, București, 1998, p. 567].
Prin Decizia nr.339 din 18 iulie 1997, M.Of. nr.170 din 25 iulie 1997, Curtea a statuat că, potrivit art.131 alin.(1) [devenit art.132 alin.(1), în urma republicării Constituției, cu consecința renumerotării textelor, M.Of. nr.767 din 31 octombrie 2003] din Constituție, procurorii își desfășoară activitatea sub autoritatea ministrului justiției, ceea ce, desigur, presupune o subordonare a tuturor procurorilor, din moment ce textul constituțional nu distinge. Pe de altă parte, art.130 alin.(2) [devenit art.131 alin. (2)] din Constituție stabilește că Ministerul Public își exercită atribuțiile prin procurori constituiți în parchete, în condițiile legii. „Faptul că dispozițiile referitoare la Ministerul Public sunt așezate în Constituție în capitolul referitor la «Autoritatea judecătorească» nu pot duce, din punctul de vedere al aspectului supus judecății, la o altă concluzie, deoarece această împrejurare nu transformă Ministerul Public și unitățile sale în instanțe judecătorești, care să înfăptuiască, potrivit Constituției, justiția. În capitolul privind «Autoritatea judecătorească» sunt plasate și dispozițiile art.131 [devenit art.132] din Constituție, care, în alin.(1), stabilesc că procurorii își desfășoară activitatea potrivit principiului legalității, al imparțialității și al controlului ierarhic, sub autoritatea ministrului justiției. Este fără îndoială că ministrul justiției este reprezentant al executivului. Ministerul Public, potrivit art.130 alin.(1) [devenit art.131 alin. (1)] din Constituție, reprezintă și el în activitatea judiciară interesele generale ale societății și apără ordinea de drept, precum și drepturile și libertățile cetățenilor” [Decizia nr.96 din 24 septembrie 1996, M.Of. nr.251 din 17 octombrie 1996]. „Este adevărat că Ministerul Public face parte, potrivit Constituției, din «autoritatea judecătorească». Totuși el reprezintă o magistratură specială, care nu îndeplinește atribuții de natură jurisdicțională. În sensul prevederilor art.131 alin.(1) din Constituție, procurorii își desfășoară activitatea «sub autoritatea ministrului justiției», organ esențialmente executiv, fiind, pe cale de consecință, ei înșiși agenți ai autorității executive” [Decizia nr.73 din 4 iunie 1996, M.Of. nr.255 din 12 octombrie 1996, sau Decizia nr.259 din 24 septembrie 2002, M.Of. nr.770 din 23 octombrie 2002].
Ministerul Public este o parte componentă a autorității judecătorești, și nu a puterii executive sau a administrației publice, iar principiul controlului ierarhic este expresia principiului unicității de acțiune a membrilor Ministerului Public, o garanție suplimentară a respectării principiilor legalității și imparțialității în desfășurarea activității judiciare (v , în acest sens, Decizia nr.1.503 din 18 noiembrie 2010, M.Of. nr.8 din 5 ianuarie 2011, Decizia nr.385 din 13 aprilie 2010, M.Of. nr.317 din 14 mai 2010, Decizia nr.307 din 5 iunie 2014, M.Of. nr.579 din 4 august 2014, § 27). „Procurorii, […] față de care Constituția stabilește controlul ierarhic, activitatea lor desfășurându-se sub autoritatea ministrului justiției [art.132 alin.(1) din Constituție], nu fac parte din puterea judecătorească, ci din autoritatea judecătorească, însă, având în vedere strânsa lor legătură cu înfăptuirea actului de justiție, legiuitorul constituant a ales ca Ministerul Public să nu facă parte din autoritatea executivă, drept care activitatea procurorilor, obiectivizată în instrumentarea fazei de urmărire penală sau a rolului pe care îl joacă în faza judiciară a procesului penal/civil, după caz, nu se află sub control parlamentar, desfășurarea activității acestora fiind realizată sub autoritatea ministrului justiției [art.132 alin.(1) din Constituție]” [v Decizia nr.430 din 21 iunie 2017, M.Of. nr.655 din 9 august 2017, § 34, și Decizia nr.206 din 3 aprilie 2018, M.Of. nr.351 din 23 aprilie 2018, § 108]. „Ministerul Public a fost instituit, prin art.131 și 132 din Constituția României, ca o magistratură componentă a autorității judecătorești, având rolul de a reprezenta în activitatea judiciară interesele generale ale societății și de a apăra ordinea de drept, precum și drepturile și libertățile cetățenilor” [Decizia nr.866 din 28 noiembrie 2006, M.Of. nr.5 din 4 ianuarie 2007, și Decizia nr.924 din 1 noiembrie 2012, M.Of. nr.787 din 22 noiembrie 2012, pct.7.2.2.].
„Având în vedere caracterul bicefal al autorității executive, legiuitorul a optat pentru o procedură [în privința numirii procurorilor în funcții de conducere.] în cadrul căreia Guvernul și Președintele să conlucreze. Rolul central în această ecuație îl are, însă, ministrul justiției, sub autoritatea acestuia funcționând procurorii constituiți în parchete. Președintele României nu are nicio atribuție constituțională expresă care să justifice un drept de veto în această materie. Prin urmare, dacă legiuitorul organic a ales o asemenea procedură de numire [propunere de numire din partea ministrului justiției, aviz al Consiliului Superior al Magistraturii și numire prin decret prezidențial], menținând un veto prezidențial limitat la refuzarea unei singure propuneri de numire în funcțiile de conducere prevăzute la art.54 alin.(1) din lege, el a respectat rolul constituțional al ministrului justiției în raport cu procurorii, Președintelui conferindu-i-se atribuția de numire în considerarea solemnității actului și a necesității existenței unei conlucrări și consultări permanente în cadrul executivului bicefal” (Decizia nr.45 din 30 ianuarie 2018, § 165)
Totodată, prin Decizia nr.136 din 20 martie 2018, M.Of. nr.383 din 4 mai 2018, § 62, Curtea a statuat că „autoritatea pe care ministrul justiției o exercită asupra procurorilor nu are nicio legătură cu activitatea judiciară pe care un procuror o desfășoară în concret, într-o anumită cauză penală, ci vizează activitatea Ministerului Public, în ansamblul său, în exercitarea rolului său de a reprezenta interesele generale ale societății și de a apăra ordinea de drept, precum și drepturile și libertățile cetățenilor”. Legiuitorul constituant a dorit crearea unui statut al procurorului care să îi permită menținerea unei echidistanțe față de activitatea puterii legiuitoare și executive [v în acest sens Decizia nr. 45 din 30 ianuarie 2018, § 168].
Ministerul Public nu face parte din puterea judecătorească, ci din autoritatea judecătorească, concepte diferite în esența lor. Potrivit art.126 alin.(1) din Constituție, „Justiția se realizează prin Înalta Curte de Casație și Justiție și prin celelalte instanțe judecătorești stabilite de lege”, ceea ce înseamnă că din cele trei entități cuprinse în autoritatea judecătorească, respectiv în capitolul VI al titlului III din Constituție, numai instanțele judecătorești fac parte din puterea judecătorească. Deși nu face parte nici din puterea executivă sau autoritatea executivă, Ministerul Public nu are o poziție de independență instituțională față de aceasta, întrucât textul Constituției este foarte clar, activitatea desfășurată de procurori fiind sub autoritatea ministrului justiției. Mai mult, astfel cum s-a arătat, în privința tezelor elaborării Constituției s-a respins expressis verbis un amendament care prevedea caracterul independent al Ministerului Public în cadrul organizării puterii publice, astfel că nu poate fi ignorată și încălcată voința constituantului originar, care nu a dorit conferirea unei astfel de poziții instituționale. În consecință, interpretarea textului constituțional urmează, în mod firesc, voința legiuitorului constituțional expres normativizată sub forma punerii activității desfășurate de procurori sub autoritatea ministrului justiției.
CEDO a subliniat că, pe terenul art.6 § 1 din C. E. D. H. , în România, procurorii, acționând în calitate de reprezentanți ai Ministerului Public, subordonați, mai întâi, procurorului general, apoi ministrului justiției, nu îndeplinesc condiția de independență în raport cu puterea executivă; or, independența față de executiv este inclusă printre garanțiile pe care le presupune noțiunea de „magistrat”, în sensul art.5 § 3 din Convenție [Hotărârea din 22 mai 1998, pronunțată în Cauza Vasilescu împotriva României, §§ 40 și 41, sau Hotărârea din 3 iunie 2003, pronunțată în Cauza Pantea împotriva României, § 238]; mai mult, această jurisprudență a Curții Europene a Drepturilor Omului a fost reflectată și în jurisprudența Curții Constituționale [v , în acest sens, Decizia nr.629 din 8 octombrie 2015, M.Of. nr.868 din 20 noiembrie 2015, § 17]. În consecință, procurorii nu pot invoca o poziție de independență, asemenea judecătorilor, cu privire la care art.124 alin.(3) prevede expres că „Judecătorii sunt independenți și se supun numai legii”, din moment ce activitatea acestora se desfășoară sub control ierarhic și sub autoritatea ministrului justiției. În acest sens, Comisia de la Veneția a subliniat că politica judiciară — penală sau civilă — a unui stat este determinată, într-un context democratic, de Guvern, emanație a majorității parlamentare. Această politică trebuie să fie executată de agenți ai Guvernului, și anume de procurori, astfel încât exigențele referitoare la independența completă a judecătorilor nu sunt aplicabile în aceeași măsură și procurorilor [Avizul nr.169/2001 privind legea de revizuire a Constituției României, adoptat la cea de-a 51-a sa reuniune plenară din 5—6 iulie 2002, §§ 60 și 61]. Totodată, Comisia de la Veneția a reiterat că Ministerul Public nu trebuie să fie, în mod necesar, independent, fiind de preferat ca acesta să depindă de Ministerul Justiției [Avizul suplimentar nr.169/2001 privind legea de revizuire a Constituției României, adoptat la cea de-a 52-a sa reuniune plenară din 18—19 octombrie 2002, § 23].
Autoritatea ministrului justiției nu este una administrativă, din contră, acesta are plenitudine de competență sub aspectul autorității asupra procurorilor.
Textul constituțional consacră un evident element de discontinuitate față de tradiția interbelică în privința relației dintre ministrul justiției și procurori.
Activitatea judiciară pe care un procuror o desfășoară în concret, într-o anumită cauză penală nu are legătură cu autoritatea ministrului justiției, acestea fiind două probleme distincte. De aceea, în activitatea judiciară, „în soluțiile dispuse, procurorul este independent, în condițiile prevăzute de lege” [art.64 alin.(2) teza întâi din Legea nr.304/2004 privind organizarea judiciară, republicată în M.Of. nr.827 din 2 septembrie 2005]. Comisia de la Veneția a apreciat că aplicarea unei politici nu presupune în niciun caz existența unor ordine precise date personal procurorilor într-un anumit dosar. Fiecare dintre aceștia își menține libertatea deciziei, dar în cadrul circularelor ministeriale care determină principalele orientări ale politicii judiciare a statelor. Un stat nu poate avea multiple politici penale care să fie la discreția opiniilor sau convingerilor procurorilor, ci doar o singură politică penală. Cu toate acestea, în aprecierea modului în care aceasta trebuie să se aplice cazurilor individuale, fiecare procuror trebuie să fie independent [Avizul Comisiei de la Veneția nr.169/2001 privind legea de revizuire a Constituției României, adoptat la cea de-a 51-a sa reuniune plenară din 5—6 iulie 2002, § 62]. Acesta este și sensul Deciziei nr.873 din 25 iunie 2010, M.Of. nr.433 din 28 iunie 2010, prin care Curtea a statuat că una dintre componentele independenței justiției este cea instituțională, care nu se referă exclusiv la judecători, ci acoperă sistemul judiciar în întregime, aspect care justifică acordarea pensiilor de serviciu și procurorilor. În consecință, Curtea constată că o asemenea soluție dă consistență tendinței — și nu unei reguli —- generale europene către un minister public mai independent față de unul subordonat sau legat de executiv [v și Avizul comun nr.811/2015 privind proiectul de lege referitor la Ministerul Public din Georgia, întocmit de Comisia de la Veneția, Consiliul Consultativ al Procurorilor Europeni din cadrul Consiliului Europei și de Biroul pentru instituții democratice și drepturile omului din cadrul Organizației pentru Securitate și Cooperare în Europa (OSCE), adoptat de Comisia de la Veneția, la cea de-a 104-a sa reuniune plenară din 23—24 octombrie 2015, § 16].
Actele procurorului în situații individuale/concrete ale activității sale judiciare nu sunt supuse niciunui control al ministrului justiției, ci procurorului ierarhic superior sau instanței judecătorești competente, după caz, tocmai pentru că autoritatea ministrului justiției nu vizează și se delimitează de această ipoteză.
Puterea de decizie a ministrului justiției, subsumată autorității exercitate, a fost eliminată, astfel cum s-a arătat, în privința numirii în funcție și a constatării și aplicării sancțiunilor disciplinare, și pentru a nu fi/deveni arbitrară, poate fi supusă condițiilor legii în privința celorlalte elemente ale carierei procurorului. În privința acestor din urmă situații, Curtea subliniază că textele Constituției nu elimină autoritatea ministrului justiției, ci permit supunerea exercitării acesteia unor condiții legale. Autoritatea ministrului justiției poate fi supusă, sub aspectul revocării procurorilor din funcții de conducere, unor condiții legale, pentru ca ea în sine să nu se manifeste în mod nemărginit, arbitrar, exclusiv la libera sa apreciere.
Ministrul justiției poate propune, numai în aceste trei ipoteze, revocarea din funcția de conducere a Procurorului general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție, a prim-adjunctului și adjunctului acestuia, a procurorului general al Direcției Naționale Anticorupție, a adjuncților acestuia, a procurorilor șefi de secție ai acestor parchete, precum și a procurorului-șef al Direcției de Investigare a Infracțiunilor de Criminalitate Organizată și Terorism și a adjuncților acestora.
Art.94 lit. c) din Constituție este un text cu caracter general, de principiu, în sensul că Președintele României numește în funcții publice, în condițiile legii. Cu privire la acest text, Curtea a statuat că „Președintele României nu își asumă vreo răspundere politică, ci doar juridică în sensul legalității desfășurării procedurii care se finalizează cu decretul de numire” și că „nu se pune problema vreunei răspunderi politice, ci doar cea vizând legalitatea desfășurării procedurii de numire în funcție”. Curtea a mai subliniat că atribuția Președintelui României de a numi în funcții publice este prevăzută de art.94 lit. c) din Constituție, text care prevede expres, spre deosebire de celelalte litere ale sale, că numirea în funcții publice se realizează „în condițiile prevăzute de lege” [v Decizia nr.285 din 21 mai 2014, §§ 68 și 69]. Acest text constituțional, chiar dacă nu prevede și ipoteza revocării/eliberării din funcție, se aplică și în aceste ipoteze, în virtutea principiului simetriei, cu excepția cazului în care Constituția prevede, în mod expres, o altă procedură. Este opțiunea exclusivă a legiuitorului de a stabili expresia normativă concretă a acestui text constituțional, întrucât acesta din urmă nu impune ca, în mod obligatoriu, actul de numire/revocare/ eliberare în/din orice funcție publică să fie emis de Președintele României. Cu excepția condiționărilor constituționale exprese, legiuitorul ordinar/organic are competența exclusivă de a stabili categoriile de funcții publice și/sau nivelul funcțiilor publice [de execuție/conducere] cu privire la care actul de numire/revocare/eliberare din funcție aparține Președintelui României, caz în care acesta atestă, în temeiul art.94 lit. c) din Constituție, legalitatea desfășurării procedurii de numire/ revocare/eliberare din funcție.
În schimb, art.132 alin.(1) din Constituție este un text cu caracter special, care stabilește o putere de decizie a ministrului justiției asupra activității desfășurate de procurori. El nu indică, în mod expres, că numirea în funcții de conducere se realizează de ministrul justiției, ci faptul că în această procedură ministrul are un rol central [v Decizia nr.45 din 30 ianuarie 2018]. Astfel, în ceea ce privește numirea, Curtea constată că ministrul justiției are o marjă largă de apreciere, marjă a cărei exercitare poate fi limitată prin stabilirea unor condiții legale pe care procurorul trebuie să le întrunească pentru a fi eligibil să fie numit în funcția de conducere. În schimb, marja de apreciere a ministrului justiției nu poate fi anihilată/denaturată prin atribuirea unor competențe în sarcina altor autorități publice care să afecteze echilibrul și să se reconfigureze, în mod implicit, competențele constituționale ale acestora.
Textul constituțional al art.132 alin.(1), astfel cum s-a arătat, este unul cu caracter special, care stabilește competența ministrului justiției în privința activității procurorilor, astfel încât, în măsura în care legiuitorul organic a optat ca actul de numire în funcție să fie emis de Președinte, în temeiul prevederilor art.94 lit. c) din Constituție, acestuia din urmă nu i se poate recunoaște o putere discreționară, ci o putere de verificare a regularității procedurii. Prin urmare, chiar dacă în ședința publică a Curții Constituționale din 10 mai 2018 s-a susținut că autoritățile publice care au o legitimitate politică mai largă dispun și de o competență discreționară mai mare, în schimb, autoritățile publice care au o legitimitate politică mai mică, cele tehnice sau cele rezultate dintr-un act de numire dispun de o competență discreționară mai limitată, Curtea constată că o atare susținere nu poate fi acceptată, pentru că, în mod primar, Constituția și, în dezvoltarea acesteia, legea sunt cele care stabilesc atribuțiile/competențele autorităților publice, legitimitatea politică diferită a unei autorități publice în raport cu alta neputând justifica o încălcare a atribuțiilor/competențelor celeilalte autorități publice, prin deplasarea și preluarea acestora de către o altă autoritate publică aleasă prin vot. O putere discreționară a Președintelui României există în privința atribuțiilor de acordare/conferire prevăzute de art.94 lit. a), b) și d) din Constituție, putere care, de asemenea, trebuie exercitată în condițiile legii, în timp ce în privința literei c), care stabilește că numirile în funcții publice se realizează „în condițiile legii”, Președintele României verifică doar regularitatea procedurii, neavând, așadar, în temeiul acestui text constituțional, nicio putere discreționară. De aceea, atribuția Președintelui României, în cazul revocării/eliberării din funcție dispuse în temeiul art.94 lit. c) din Constituție, se subsumează numai unor condiții de regularitate strict stabilite de lege, și nu unei puteri discreționare proprii de apreciere.
În privința propunerii de numire în funcțiile de conducere prevăzute la art.54 alin.(1) din Legea nr.303/2004, Curtea constată că ministrul justiției deține o largă marjă de apreciere, din moment ce limitările impuse de lege, sub forma condițiilor necesare a fi întrunite, în mod obiectiv, de către procuror pentru a fi numit în funcția de conducere, sunt minime [respectiv ca procurorul să aibă o vechime minimă de 10 ani în funcția de judecător sau procuror, să nu fi făcut parte din serviciile de informații înainte de 1990 sau a colaborat cu acestea, să nu aibă un interes personal, ce influențează sau ar putea influența îndeplinirea cu obiectivitate și imparțialitate a atribuțiilor prevăzute de lege, v art.54 alin.(1) și (2), prin raportare la art.48 alin.(10)—(12) din Legea nr.303/2004] și, în aceste condiții, ca o contrapondere, Președintele României îi poate opune un drept de veto limitat în ideea unei conlucrări și consultări permanente în cadrul executivului bicefal, întemeiată pe dispozițiile art.1 alin.(5) și art.80 alin.(2) teza a doua din Constituție, potrivit căruia „Președintele României veghează la respectarea Constituției și la buna funcționare a autorităților publice. În acest scop, Președintele exercită funcția de mediere între puterile statului, precum și între stat și societate”, neputând, însă, bloca acea procedură de numire. Aceasta reflectă existența unei competențe discreționare minime a Președintelui României în cadrul acestei proceduri, tocmai pentru a se respecta rolul preeminent al ministrului justiției asupra activității procurorilor. În schimb, dacă refuzul de numire al Președintelui României se întemeiază pe aspecte de legalitate, în condițiile art.94 lit. c) din Constituție, procedura de numire încetează, ea trebuind a fi reluată.
Nu se poate aplica teza din art.77 din Constituție în sensul că Președintele ar putea refuza o singură dată propunerea de revocare, acest principiu general recunoscut și aplicat extensiv de Curtea Constituțională prin Decizia nr.98 din 7 februarie 2008, M.Of. nr.140 din 22 februarie 2008, putând viza numai situația numirilor în funcție. „În ceea ce privește numărul de cazuri în care Președintele României poate cere prim-ministrului să facă altă nominalizare pentru funcția de ministru vacantă, […], pentru preîntâmpinarea apariției unui blocaj instituțional în procesul de legiferare, legiuitorul constituant a prevăzut la art.77 alin.(2) din Legea fundamentală dreptul Președintelui de a cere Parlamentului reexaminarea unei legi înainte de promulgare, o singură dată. Curtea apreciază că această soluție are valoare constituțională de principiu în soluționarea conflictelor juridice între două sau mai multe autorități publice care au atribuții conjuncte în adoptarea unei măsuri prevăzute de Legea fundamentală și că acest principiu este de aplicațiune generală în cazuri similare”. Or, ipoteza analizată nu se încadrează în coordonatele deciziei antereferite.
Colaborarea loială între autorități înseamnă un dialog permanent între acestea, Președintelui fiindu-i permis să inițieze discuții, să încerce să îl convingă pe ministrul justiției să își retragă propunerea de revocare, să renunțe la anumite motive de revocare, menținându-le pe celelalte, dar nu îi este permis să o infirme decât strict pe motive de legalitate.
Nu este nici rolul Președintelui României și nici cel al Curții Constituționale de a efectua un control al acestei evaluări pentru că, într-un atare caz, ar denatura rolul ministrului justiției și s-ar transforma în autorități de control al modului în care ministrul justiției înțelege să își exercite competența constituțională discreționară minimală ce se reflectă în evaluarea realizată. Președintele României a realizat în cazul dat o „evaluare a evaluării” ministrului justiției, cu alte cuvinte a temeiniciei motivelor cuprinse în propunerea de revocare, plasându-se deasupra autorității ministrului justiției, ceea ce încalcă art.132 alin.(2) din Constituție. Rezultă că Președintele României nu răspunde politic în fața Parlamentului [Decizia nr.87 din 30 septembrie 1994, M.Of. nr.292 din 14 octombrie 1994, sau Decizia nr.285 din 21 mai 2014, § 54]. Prin urmare, argumentele cuprinse în propunerea de revocare a procurorului din funcția de conducere, prevăzută de art.54 alin.(1) din Legea nr.303/2004, precum și temeinicia acestora se subsumează competenței discreționare a ministrului justiției, și nu a Președintelui României, generând, astfel, o răspundere politică, în primul rând, a ministrului justiției și, în al doilea rând, a Guvernului în fața Parlamentului, putând deveni incidente chiar dispozițiile art.113 și art.114 din Constituție, referitoare la votarea unei moțiuni simple sau de cenzură, după caz.
Hotărârea Consiliului Superior al Magistraturii — Secția pentru procurori, care are valoare consultativă, poate cuprinde considerații privind atât temeinicia, cât și legalitatea propunerii. Or, atât timp cât competența Președintelui României valorifică numai controlul legalității procedurii de revocare, acesta nu poate invoca drept motiv de refuz a propunerii ministrului justiției faptul că Consiliul Superior al Magistraturii — Secția pentru procurori a constatat că „aspectele sesizate de ministrul justiției nu denotă deficiențe în exercitarea atribuțiilor manageriale de către procurorul-șef al Direcției Naționale Anticorupție” sau că „în Raportul ministrului justiției sunt enumerate generic componentele manageriale, fără o individualizare concretă a resurselor nelegal folosite, a deficiențelor comportamentale, a atribuțiunilor legale neîndeplinite sau a aptitudinilor manageriale inexistente sau manifestate defectuos”. Astfel cum s-a arătat, Hotărârea Consiliului Superior al Magistraturii — Secția pentru procurori este un reper consultativ pentru ministrul justiției atât în privința legalității, cât și a temeiniciei propunerii, însă Președintele României, dată fiind competența sa, o poate valorifica, tot cu valoare consultativă, numai pe aspecte de legalitate a procedurii.
Procedura de revocare inițiată de ministrul justiției, în condițiile în care Președintele României nu a avut nicio obiecție cu privire la regularitatea acesteia, îndeplinește criteriile de legalitate, astfel încât Președintele României ar fi trebuit să emită decretul de revocare din funcție a procurorului-șef al Direcției Naționale Anticorupție. Refuzând emiterea acestuia, Curtea urmează a aprecia dacă Președintele României a creat un blocaj în privința exercitării autorității ministrului justiției asupra activității procurorilor. Se poate susține, în acest sens, că, arogându-și un rol contra legem, Președintele României a împiedicat realizarea unei competențe constituționale proprii a ministrului justiției, blocând-o, fără ca textul Constituției să îi acorde o asemenea competență. Conduita Președintelui României de a nu-și exercita competențele potrivit Constituției a determinat imposibilitatea ministrului justiției să își exercite competențele constituționale conferite de art.132 alin.(1) din Constituție. A rezultat, astfel, un blocaj instituțional între cele două autorități, care a împiedicat valorizarea și finalizarea propunerii ministrului justiției de revocare potrivit art.132 alin.(1) din Constituție, în sensul ca aceasta să producă efecte depline în conformitate cu textul constituțional antereferit. În consecință, propunerea ministrului justiției de revocare a produs numai efecte procedurale, respectiv a fost inițiată, avizată de către Consiliul Superior al Magistraturii și transmisă Președintelui României, fiindu-i refuzate, însă, efectele substanțiale care rezidă tocmai în textul art.132 alin.(1) din Constituție. Autoritatea ministrului justiției asupra activității procurorilor impune efecte constituționale similare în privința actului emis în legătură cu cariera procurorului, aspect refuzat, însă, de Președintele României, care a ales să nu dea cursul constituțional firesc propunerii ministrului justiției, blocând-o și creând, astfel, o situație evidentă de blocaj instituțional între cele două autorități. Astfel, se constată împiedicarea ministrului justiției de a-și îndeplini rolul constituțional în legătură cu revocarea procurorului-șef al Direcției Naționale Anticorupție.
Președintele României a constatat regularitatea și legalitatea procedurii de revocare, singurele obiecții ale acestuia vizând oportunitatea măsurii. În acest context, Curtea constată existența unui conflict juridic de natură constituțională între ministrul justiției și Președintele României, generat de refuzul Președintelui României de a da curs propunerii de revocare din funcție a procurorului-șef al Direcției Naționale Anticorupție, doamna Laura Codruța Kövesi.
Odată constatat un conflict juridic de natură constituțională, Curtea Constituțională, în virtutea dispozițiilor art.142 alin.(1) din Constituție, potrivit cărora „este garantul supremației Constituției”, are obligația să soluționeze conflictul, arătând conduita în acord cu prevederile constituționale la care autoritățile publice trebuie să se conformeze. În acest sens, Curtea are în vedere prevederile art.1 alin.(3), (4) și (5) din Constituție, în conformitate cu care România este stat de drept, organizat potrivit principiului separației și echilibrului puterilor — legislativă, executivă și judecătorească, stat în care respectarea Constituției, a supremației sale și a legilor este obligatorie, iar colaborarea între autoritățile/instituțiile statului se fundamentează pe principiul colaborării loiale și al respectului reciproc [Decizia nr.460 din 13 noiembrie 2013, Decizia nr.261 din 8 aprilie 2015, § 49, Decizia nr.68 din 27 februarie 2017, § 123, sau Decizia nr.611 din 3 octombrie 2017, § 139]. Una dintre condițiile realizării obiectivelor fundamentale ale statului român o constituie buna funcționare a autorităților publice, cu respectarea principiilor separației și echilibrului puterilor, fără blocaje instituționale [Decizia nr.460 din 13 noiembrie 2013, Decizia nr.261 din 8 aprilie 2015, § 49, sau Decizia nr.68 din 27 februarie 2017, § 123]. De asemenea, textul art.146 lit. e) din Constituție nu conferă Curții Constituționale atribuția de a constata doar existența conflictelor juridice de natură constituțională, ci pe aceea de a soluționa aceste conflicte. Prin urmare, în exercitarea atribuției sale, Curtea aplică o procedură în două trepte, și anume analiza existenței conflictului juridic de natură constituțională și, în măsura unui răspuns afirmativ, indicarea conduitei de urmat de către autoritățile publice implicate în conflict.
Indiferent de autoritatea care a generat conflictul juridic de natură constituțională, aceasta are obligația, în coordonatele statului de drept, să respecte și să se conformeze celor constatate prin decizia Curții Constituționale. Din adresa Președintelui României prin care a refuzat să dea curs propunerii de revocare din funcția de procuror-șef al Direcției Naționale Anticorupție a doamnei Laura Codruța Kövesi, rezultă, în mod indubitabil, îndeplinirea condițiilor referitoare la regularitatea și legalitatea procedurii, sens în care este și aprecierea Curții Constituționale. Prin urmare, Președintele României urmează să emită decretul de revocare din funcție a procurorului-șef al Direcției Naționale Anticorupție, doamna Laura Codruța Kövesi.
Autoritatea de lucru judecat ce însoțește actele jurisdicționale, deci și deciziile Curții Constituționale, se atașează nu numai dispozitivului, ci și considerentelor pe care se sprijină acesta [v , în acest sens, Decizia Plenului Curții Constituționale nr.1 din 17 ianuarie 1995, M.Of. nr.16 din 26 ianuarie 1995, Decizia nr.414 din 14 aprilie 2010, M.Of. nr.291 din 4 mai 2010, sau Decizia nr.392 din 6 iunie 2017, M.Of. nr.504 din 30 iunie 2017, § 52]. De asemenea, potrivit art.147 alin.(4) din Constituție, deciziile Curții Constituționale se publică M.Of. și, de la data publicării, sunt general obligatorii și au putere numai pentru viitor.
Curtea Constituțională, decizia nr. 358/2018 asupra cererii de soluționare a conflictului juridic de natură constituțională dintre ministrul justiției, pe de o parte, și Președintele României, pe de altă parte, M. Of. nr.473 din 07.06.2018 Există un conflict juridic de natură constituțională între Președinte și Guvern. Curtea a decis că Președintele nu are dreptul de a refuza cererea de revocare a procurorului-șef formulată de ministrul justiției, decât pentru motive de legalitate. Ministrul justiției are competența de a evalua activitatea procurorilor-șefi, iar Președintele trebuie să acționeze conform propunerilor acestuia, având doar un rol formal în procedura de revocare.
„Nu poate fi atâta prostie în același timp” (Săftoiu Adriana)
Decizia privind amnistia și grațierea (2019)
În 2019, Curtea Constituțională a fost solicitată să se pronunțe asupra unei legi care interzicea amnistia și grațierea pentru infracțiunile de corupție. Aceasta a declarat neconstituționale unele prevederi ale acestei legi.
Decizia a fost interpretată ca o deschidere pentru aplicarea unor măsuri de grațiere sau amnistie care ar putea favoriza politicienii implicați în dosare de corupție, stârnind îngrijorări în rândul societății civile. ChatGPT
În ziua de 18 iulie 2019, Plenul Curții Constituționale, cu unanimitatea voturilor celor opt membri prezenți, a decis: . . . Art. I pct.3 [cu referire la art.73 alin.(3) lit.i)], pct.4 [cu referire la art.74 alin.(2) și (3)] și pct.5 [cu referire la art.94 lit. d)] se referă la eliminarea atributului Statului de a acorda amnistia sau grațierea colectivă/ individuală pentru „fapte de corupție”. Curtea a statuat că o interdicție constituțională prestabilită în privința vocației cetățenilor care au săvârșit o anumită categorie de infracțiuni de a beneficia de amnistie sau grațiere încalcă principiul egalității, garanție a drepturilor și libertăților fundamentale, precum și demnitatea umană, valoare supremă a statului român. Propunerea legislativă de revizuire a Constituției României limitează în mod excesiv puterea statului și marja sa de apreciere, afectând, în mod nepermis, exercitarea puterii publice în favoarea/ beneficiul cetățenilor. Astfel, o categorie de cetățeni este privată de o vocație pe considerente cu caracter circumstanțial, ceea ce, în această privință, echivalează cu o suprimare a demnității umane și a principiului egalității. Propunerea legislativă de revizuire a Constituției României nu respectă justul echilibru între două interese generale, și anume cel de a se executa/ a se considera executată o hotărâre judecătorească de condamnare numai pe considerente care țin de conduita condamnatului, expresie a efectivității justiției penale, și cel al respectării demnității umane și a principiului egalității, afectându-se, astfel, echilibrul sensibil existent între cele două interese ale statului și societății. Aprecierea oportunității măsurilor de amnistie și grațiere colectivă ori grațiere individuală revine Parlamentului, respectiv Președintelui României și nu poate fi impusă o interdicție generală și valabilă ad aethernam de acordare a acestora în privința anumitor infracțiuni. Prin urmare, Curtea a constatat că prevederile art. I pct.3 [cu referire la art.73 alin.(3) lit. i)], pct.4 [cu referire la art.74 alin.(2) și (3)] și pct.5 [cu referire la art.94 lit. d)] din propunerea legislativă de revizuire a Constituției României încalcă limitele revizuirii prevăzute de art.152 alin.(2) din Constituție coroborat cu art.1 alin.(3) și art.16 din Constituție. (Curtea Constituțională , 18 iulie 2019 Comunicat de presă)
Cu privire la art. I pct. 3 [cu referire la art. 73 alin. (3) lit. i)], pct. 4 [cu referire la art. 74 alin. (2) și (3)] și pct. 5 [cu referire la art. 94 lit. d)] din propunerea legislativă, Curtea constată că, în esență, prin revizuirea constituțională preconizată se are în vedere eliminarea atributului Statului de a acorda amnistia sau grațierea (colectivă/individuală) pentru „fapte de corupție“. Reglementarea analizată limitează puterea publică, astfel încât niciuna dintre autoritățile publice nu va dispune de atribuția de a amnistia/grația „fapte de corupție“. Puterea publică în mod axiomatic are caracter unic și organizat, iar, în sistemul de drept continental, instrumentul juridic primar care ordonează puterea publică este actul fundamental al statului. Acesta, prin natura sa, implică, pe de o parte, o dimensiune constitutivă, care vizează stabilirea/instituirea puterilor statului și a autorităților publice fundamentale, și, pe de altă parte, o dimensiune atributivă, care vizează conferirea și definirea atribuțiilor/ competențelor autorităților publice antereferite. Așadar, puterea publică nu exclude, ci, dimpotrivă, presupune diviziunea funcțiilor între diferitele autorități publice, iar în privința celor de rang constituțional aceasta își are, în mod evident, temeiul direct și originar în Constituție. Constituția, de principiu, trebuie să realizeze o diviziune coerentă și complementară a funcțiilor puterii publice între autoritățile publice de rang constituțional, revenind Curții Constituționale competența ca, în ipoteza unor conflicte apărute în interpretarea normelor constituționale, să tranșeze problema de drept constituțional.29. Constituția poate dispune limitarea puterii publice, așadar, a autorităților publice, în beneficiul cetățeanului sau a unor valori de interes general pentru a evita abuzul de putere. De aceea, Constituția este cea care consacră drepturi/libertăți fundamentale, dându-le o redactare normativă, și, prin urmare, nu le poate afecta/suprima, sens în care art. 152 alin. (2) din Constituție este neechivoc. Rezultă că protecția constituțională a cetățeanului este ascendentă, astfel că și revizuirile constituționale trebuie să acorde o protecție din ce în ce mai sporită drepturilor și libertăților fundamentale [în accepțiunea art. 152 alin. (2) din Constituție protecția drepturilor și libertăților fundamentale poate cunoaște doar o orientare ascendentă – Decizia nr. 80 din 16 februarie 2014, § 65]. Constituția protejează interesul general realizând un just echilibru între acesta și drepturile/libertățile fundamentale [v , în acest din urmă sens, Decizia nr. 799 din 17 iunie 2011, M.Of. nr. 440 din 23 iunie 2011, în care s-a reținut că extinderea intervalului temporal al reținerii de la 24 la 48 de ore „răspunde obligației statului de a asigura un just echilibru între interesul apărării drepturilor fundamentale ale individului și interesul apărării ordinii de drept“]. Modificarea în discuție vizează limitarea atribuției Parlamentului și Președintelui României de a acorda amnistia, grațierea colectivă sau grațierea individuală, după caz, pentru afirmarea unui interes general, respectiv acela de a se da efecte depline prerogativei Statului de a pedepsi (jus puniendi), prin eliminarea, în mod corespunzător, a dreptului său de a acorda uitarea/clemența, ceea ce duce la executarea efectivă a pedepselor dispuse sau la considerarea ca executată a pedepsei numai pe considerente care țin de conduita condamnatului în privința infracțiunilor de corupție ca urmare a hotărârilor judecătorești pronunțate. Revine Curții Constituționale sarcina de a stabili în ce măsură consacrarea constituțională a unei interdicții de a acorda amnistie/grațiere pentru „faptele de corupție“ pune în discuție drepturi sau libertăți fundamentale. Raportat la principiul egalității, precum și la întregul catalog de drepturi și libertăți fundamentale, Curtea constată că acestea se întemeiază pe una dintre valorile supreme ale poporului român, respectiv demnitatea umană [v și Decizia nr. 1.109 din 8 septembrie 2009, M.Of. nr. 678 din 9 octombrie 2009]. Efectele interdicției preconizate se repercutează asupra principiului egalității, garanție a drepturilor și libertăților fundamentale, și, implicit, asupra demnității umane, sursa drepturilor și libertăților fundamentale, precum și a garanțiilor asociate acestora. Locul pe care principiul egalității îl ocupă în ansamblul dispozițiilor constituționale îi conferă o importanță particulară. Totodată, principiul egalității caracterizează drepturile și libertățile fundamentale, fiind în același timp o garanție a fiecărui drept fundamental în parte, astfel cum rezultă chiar din Decizia nr. 80 din 16 februarie 2014, § 136. Egalitatea este într-o strânsă corelare cu ansamblul drepturilor și libertăților fundamentale, astfel încât analiza suprimării drepturilor și libertăților fundamentale trebuie să aibă drept premisă principiul egalității, principiu care se află la baza drepturilor și libertăților fundamentale. Principiul egalității, în componenta sa de nediscriminare, are un conținut autonom, o existență de sine stătătoare în sensul că impune obligații corespunzătoare în sarcina statului pentru a asigura egalitatea juridică dintre subiecții de drept. Tratamentul discriminatoriu constă în excluderea directă sau indirectă a unor categorii de persoane de la drepturile, libertățile, vocația, speranța legitimă de care se bucură toți ceilalți aflați în situații similare. Prin urmare, egalitatea nu este o chestiune cantitativă în sensul că se poate aprecia și raporta doar la un set de drepturi și libertăți fundamentale prevăzute în Constituție, ci are și un aspect calitativ, astfel încât poate fi valorizat, în componenta sa privind nediscriminarea, ca fiind un principiu de drept ce promovează egalitatea juridică. Prin urmare, întrucât principiul egalității ține de esența și funcția demnității umane, rezultă că egalitatea este un element caracterizant și intrinsec al demnității umane. Însuși art. 1 teza întâi din Declarația Universală a Drepturilor Omului, adoptată sub auspiciile Organizației Națiunilor Unite, prevede că „Toate ființele umane se nasc libere și egale în demnitate și în drepturi“, ceea ce evidențiază componenta de egalitate a demnității umane. Există o legătură organică între valorile supreme ale statului ce vizează condiția umană a individului înscrise în art. 1 alin. (3) din Constituție, principiile inerente drepturilor și libertăților fundamentale, precum și drepturile și libertățile fundamentale expres prevăzute de Constituție, toate acestea constituind standard de referință în analiza limitelor revizuirii Constituției din prisma art. 152 alin. (2) din Constituție. 34. Astfel, analiza Curții trebuie realizată în două trepte atunci când evaluează suprimarea drepturilor și libertăților fundamentale sau a garanțiilor acestora în sensul art. 152 alin. (2) din Constituție, și anume (1) analiza inițiativei de revizuire în raport cu principiile generale care orientează întregul catalog al drepturilor și libertăților fundamentale, principii care se constituie în garanții directoare ale acestora, respectiv (2) analiza inițiativei de revizuire în raport cu un drept sau libertate fundamentală aplicabilă. Încălcarea principiilor generale antereferite are caracter dirimant și nu mai poate face trecerea la cea de-a doua treaptă de analiză, nefiind necesar a fi identificat dreptul sau libertatea fundamentală suprimată pentru că încălcarea principiului egalității afectează însuși individul, acesta fiind evaluat și plasat, în baza unor criterii arbitrare, într-o poziție de inferioritate. În cauza de față, ca efect al interdicției generale stabilite prin textul constituțional preconizat, este evident că două categorii de cetățeni sunt tratate în mod diferit. Prima categorie, cea care cuprinde persoane condamnate pentru infracțiuni de corupție, nu poate beneficia de amnistie, grațiere colectivă sau grațiere individuală, pe când cea de-a doua categorie, cea care cuprinde persoane condamnate pentru orice alte infracțiuni decât cele de corupție, poate beneficia de amnistie, grațiere colectivă sau grațiere individuală. O asemenea diferență de tratament nu are o justificare obiectivă și rezonabilă, întrucât rațiunea amnistiei/grațierii nu are în vedere, în mod principal, infracțiunea săvârșită, ci aspecte extrapenale, chiar extrajuridice, de umanitate, de oportunitate, de percepție publică sau alte circumstanțe care justifică exercitarea acestei prerogative a statului. Așadar, prin natura lor, măsurile antereferite, de principiu, nu țin seama de natura infracțiunilor comise, tocmai pentru a se putea constitui în măsuri apte să evite afectarea sau să redea libertatea individuală, după caz. A impune criterii circumstanțiale într-o manieră care să anihileze însăși rațiunea celor două instituții de drept penal este contrară principiului egalității. Încălcarea principiului egalității cetățenilor duce la ostracizarea unei categorii de cetățeni, întrucât neagă prerogativa statului de a uita sau ierta fapta comisă, astfel că libertatea individuală a cetățenilor este apreciată în mod diferit în funcție de infracțiunea comisă. Acești cetățeni ar deveni discriminați chiar prin declarația expresă a legii fundamentale, aspect de neacceptat prin prisma principiului egalității. De aceea, din perspectiva principiului egalității nu există nicio justificare obiectivă și rațională pentru care măsurile de amnistie/grațiere ale statului să vizeze numai o parte dintre cetățenii săi, în funcție de natura infracțiunilor săvârșite. Din contră, acestea trebuie să aibă aplicabilitate generală și abstractă, revenind autorităților competente decizia de a le acorda sau de a le refuza. Curtea constată astfel încălcarea principiului egalității, în componenta sa privind nediscriminarea, ceea ce se constituie, prin prisma art. 152 alin. (2) din Constituție, într-o suprimare a unei garanții constituționale asociate drepturilor și libertăților fundamentale. Aparțin statului atât prerogativa de a pedepsi persoanele care au săvârșit infracțiuni în sensul tragerii la răspundere penală a acestora, respectiv de a urmări, judeca și aplica pedeapsa corespunzătoare și de a lua măsurile necesare executării pedepsei astfel dispuse, cât și prerogativa de a înlătura răspunderea penală sau executarea pedepsei. Acestea sunt într-o strânsă corelație în sensul că fiecare dintre prerogativele antereferite se exercită în plenitudinea lor. Orice excepție de la exercitarea acestor prerogative ale statului creează, de principiu, o lipsă de egalitate între cetățeni, ce poate duce la consacrarea unui tratament juridic diferențiat contrar art. 16 din Constituție, fie sub forma privilegiului, fie sub forma discriminării. Tratamentul diferențiat aplicat nu are o justificare obiectivă și rezonabilă, astfel încât acesta se constituie într-o discriminare a unei categorii de cetățeni, prin excluderea sa de la vocația abstractă de a beneficia de o măsură de clemență a cărei acordare ține de autoritățile statului. O atare revizuire constituțională vine în conflict cu concepția de ansamblu a legiuitorului constituant originar în privința posibilității și modului de acordare a amnistiei/grațierii. Astfel, acesta a limitat inițiativa legislativă a cetățenilor cu privire la amnistie/grațiere, lăsând doar posibilitatea deputaților/senatorilor/Guvernului de a iniția în acest sens o propunere legislativă/un proiect de lege [art. 74 alin. (2) din Constituție]. Această inițiativă a fost reglementată numai în competența reprezentanților aleși ai poporului, membri ai Parlamentului, și a autorităților statului, Guvernul, tocmai pentru a nu permite o apreciere emoțională/subiectivă din partea cetățenilor și de a elimina posibilitatea inițierii unei astfel de propuneri legislative chiar de către subiectele vizate prin acestea. Prin urmare, atât inițierea, cât și adoptarea sa țin de apanajul statului. Totodată, legiuitorul constituant originar, din moment ce a recunoscut o asemenea atribuție în sarcina statului, a recunoscut-o în plenitudinea sa, ceea ce înseamnă că amnistia/grațierea au fost reglementate ca măsuri ce privesc totalitatea infracțiunilor. Astfel, o asemenea interdicție, limitând în final prerogativa statului de a acorda amnistia/grațierea, aduce o gravă atingere principiului egalității cetățenilor, cu consecința creării, în mod artificial, a unor situații juridice diferite, ce aduc în prim plan stigmatizarea socială a unei categorii de cetățeni.
O asemenea interdicție constituțională prestabilită ad aeternam reprezintă o apreciere juridică în privința unei anumite categorii de infracțiuni, respectiv cele de corupție. Codul penal cuprinde această categorie (definită ca atare) cu patru infracțiuni individualizate, în timp ce Legea nr. 78/2000 stabilește ca infracțiuni de corupție cele prevăzute la art. 289-292 C.pen. [art. 5 alin. (1)] și infracțiunile asimilate celor de corupție sunt cele de la art. 10-13 din lege [art. 5 alin. (2)] și nu mai cuprinde infracțiunile în legătură directă cu infracțiunile de corupție sau cu cele asimilate acestora.40. Din perspectiva percepției publice, este de observat că gravitatea pericolului social al diverselor categorii de infracțiuni în decursul timpului suportă aprecieri fluctuante, ceea ce înseamnă că însăși percepția publică a gravității infracțiunii săvârșite are o dinamică proprie. În consecință, excluderea de plano a faptelor/infracțiunilor de corupție de la posibilitatea amnistierii ori grațierii la nivelul reglementărilor constituționale, lipsind astfel autoritățile competente de a aprecia gravitatea, pericolul și impactul social al acestora de la caz la caz, poate crea situații de vădită discriminare și de șubrezire a autorității statului tocmai în exercitarea anumitor prerogative publice în favoarea cetățenilor. Este adevărat că într-un moment al evoluției societății se poate aprecia – chiar pe calea referendumului consultativ, precum cel din 26 mai 2019 – că nu trebuie acordate amnistii/grațieri în privința tuturor sau anumitor „fapte“ penale, însă o atare apreciere are în vedere necesitatea abținerii autorităților competente de a-și exercita puterea discreționară de care se bucură în aceste domenii, și nicidecum limitarea puterii lor discreționare conferită chiar de Constituție. Prin urmare, analiza de oportunitate și răspunderea politică revine autorităților învestite de Constituție cu atribuția de a acorda amnistia/grațierea, printr-o analiză de la caz la caz, de la considerații de natura păcii sociale/politicii penale până la cele umanitare.42. Astfel, sfera de aplicare a amnistiei/grațierii nu poate fi limitată printr-o normă constituțională cu caracter general, întrucât o asemenea limitare contravine în sine art. 152 alin. (2) coroborat cu art. 16 din Constituție; obiter dictum, nicio normă cu caracter general de nivelul legii nu ar putea limita sfera de aplicare a amnistiei/grațierii pentru că ar fi contrară art. 16 din Constituție.
Stabilirea cu caracter de principiu a unei limitări cu privire la sfera de aplicare a celor două instituții de drept penal în sensul interzicerii amnistiei/grațierii „faptelor“ de corupție nu poate fi realizată nici prin Constituție și nici printr-o normă juridică infraconstituțională, o atare reglementare, indiferent de nivelul său normativ, fiind în sine contrară principiului egalității. Astfel, problema de drept constituțional identificată prin prisma principiului egalității nu este aceea a nivelului normativ de reglementare, ci al imposibilității reglementării unei astfel de soluții normative, care denaturează regimul juridic al amnistiei/grațierii și limitează puterea discreționară a Parlamentului sau Președintelui României, după caz. Rezultă că nu poate fi impusă o interdicție generală și valabilă ad aeternam de acordare a măsurilor de amnistie și grațiere colectivă ori grațiere individuală în privința anumitor categorii de infracțiuni, întrucât aprecierea oportunității acordării acestora revine, în exclusivitate, Parlamentului, respectiv Președintelui României. De aceea, având în vedere puterea discreționară de care se bucură, Parlamentul sau Președintele României, după caz, pot acorda, prin lege sau decret, amnistia sau grațierea colectivă/individuală numai pentru un anumit cuantum al pedepsei sau pentru anumite infracțiuni, fără a se pune problema, în acest caz, a încălcării art. 16 din Constituție. Astfel, stabilirea in concreto a cuantumului pedepsei și/sau a infracțiunilor pentru care se acordă amnistia sau grațierea revine Parlamentului și Președintelui României, după caz, cu ocazia adoptării legii propriu-zise de acordare a amnistiei/grațierii colective sau a emiterii decretului de grațiere individuală. Propunerea legislativă nu respectă justul echilibru între două interese generale, și anume cel de a se executa/a se considera executată o hotărâre judecătorească de condamnare numai pe considerente care țin de conduita condamnatului, expresie a efectivității justiției penale, și cel al respectării principiului egalității, afectându-se astfel echilibrul sensibil existent între interesele statului și cele ale societății.
Libera dezvoltare a personalității umane care cuprinde atât o latură activă, exprimată sub forma libertății de acțiune [Decizia nr. 80 din 16 februarie 2014, § 99], cât și una pasivă [Decizia nr. 80 din 16 februarie 2014, paragrafele 101 și 102 în corelare cu art. 26 alin. (2) din Constituție], aceasta din urmă având rolul de a asigura respectarea sferei personale a individului și a exigențelor care stau la baza acesteia. Latura pasivă, aflându-se în legătură directă cu demnitatea umană, asigură o protecție subsidiară a „elementelor constitutive ale personalității“ atunci când drepturile fundamentale numite nu asigură o atare protecție. Totodată, latura pasivă poate cunoaște anumite restrângeri determinate de drepturile celorlalți sau de ordinea constituțională, pe când demnitatea umană nu poate cunoaște nicio astfel de limitare, fiind intangibilă. Î măsura în care un text constituțional cuprinde o valoare supremă de natură constituțională, care reprezintă în sine un principiu director și/sau un drept/o libertate fundamentală, calificată ca atare de Curtea Constituțională, catalogul cuprins în titlul II al Constituției se modelează în consecință. Drepturile și libertățile fundamentale ale cetățenilor și garanțiile lor nu pot fi considerate un set difuz de elemente fără nicio legătură între ele, ci alcătuiesc un sistem coerent și unitar de valori, întemeiat pe demnitatea umană. Pe lângă faptul că drepturile și libertățile fundamentale calificate ca atare în Constituție se întemeiază pe demnitatea umană [Decizia nr. 1.109 din 8 septembrie 2009], aceasta fiind o valoare supremă a statului român, nu are numai o valoare proclamativă și nu este golită de conținut normativ, ci, din contră, are valoare normativă și poate fi calificată ca fiind un drept fundamental cu un conținut distinct ce pune în discuție caracterul și condiția umană a individului. Desconsiderarea principiilor subiective care caracterizează ființa umană este contrară demnității umane, făcând trimitere în mod expres la formula obiect-subiect teoretizată de Tribunalul constituțional federal german în analiza conceptului de demnitate umană [Decizia nr. 498 din 17 iulie 2018, M.Of. nr. 650 din 26 iulie 2018, § 52]. Un anumit cadru normativ nu trebuie să desconsidere persoana și să o plaseze într-un plan secund în raport cu dorința statului de a ține un dosar electronic de sănătate și/sau de a centraliza diverse date medicale.48. Orice încălcare a drepturilor și libertăților fundamentale numite reprezintă o încălcare a demnității umane, dat fiind că este temeiul acestora, ceea ce se constituie într-o încălcare mijlocită a demnității umane și că, întrucât demnitatea umană poate fi considerată drept fundamental cu valoare normativă distinctă, trebuie acceptată posibilitatea încălcării nemijlocite a acesteia, distinct de drepturile și libertățile fundamentale prevăzute în Constituție. De altfel, și CEDO a statuat că însăși esența C. E. D. H. este respectul pentru demnitatea umană și libertatea umană [Hotărârea din 29 aprilie 2002, pronunțată în Cauza Pretty împotriva Regatului Unit, § 65]. Orice atingere adusă demnității umane afectează esența Convenției [Hotărârea din 2 iulie 2019, pronunțată în Cauza R.S. împotriva Ungariei, § 34].
Este contrară demnității umane o conduită etatică ce pune sub semnul întrebării existența subiectivă a individului sau dacă abținerea într-un caz concret are ca rezultat desconsiderarea arbitrară a demnității umane. De aceea, sunt incompatibile cu demnitatea umană orice acțiuni/inacțiuni care vizează sau au ca rezultat desconsiderarea existenței umane a individului, umilirea, stigmatizarea, persecutarea, ostracizarea, punerea în afara legii sau aplicarea unui tratament disprețuitor. Interdicția generală de a acorda amnistia sau grațierea în privința „faptelor“ de corupție are drept efect negarea vocației persoanelor care au săvârșit fapte de corupție să beneficieze de actul amnistiei sau grațierii. Un asemenea tratament juridic, indiferent de nivelul său normativ, desconsideră existența umană a individului, plasând, din punct de vedere uman, persoanele care au săvârșite „fapte“ de corupție într-o situație de inferioritate, ceea ce se constituie într-o limitare a demnității lor umane. Propunerea legislativă de revizuire a Constituției României limitează în mod excesiv puterea statului și a posibilității sale de apreciere, ceea ce afectează, în mod nepermis, exercitarea puterii publice în favoarea/beneficiul cetățenilor. Astfel, ca efect al limitării puterii publice, o categorie de cetățeni este privată de o vocație pe considerente cu caracter circumstanțial, contrar demnității umane. Măsura preconizată reprezintă o desconsiderare a principiilor subiective care caracterizează ființa umană, ceea ce se constituie, prin prisma art. 152 alin. (2) din Constituție, într-o atingere adusă demnității umane.
Propunerea legislativă nu respectă justul echilibru între două interese generale, și anume cel de a se executa/a se considera executată o hotărâre judecătorească de condamnare numai pe considerente care țin de conduita condamnatului, expresie a efectivității justiției penale, și cel al respectării demnității umane, afectându-se, astfel, echilibrul sensibil existent între interesele statului și cele ale societății.56. Prevederile art. I pct. 3 [cu referire la art. 73 alin. (3) lit. i)], pct. 4 [cu referire la art. 74 alin. (2) și (3)] și pct. 5 [cu referire la art. 94 lit. d)] din propunerea legislativă de revizuire a Constituției României încalcă limitele revizuirii prevăzute de art. 152 alin. (2) din Constituție coroborat cu art. 1 alin. (3) și art. 16 din Constituție. Curtea Constituțională , Decizia nr. 464 din 18 iulie 2019asupra propunerii legislative de revizuire a Constituției României [Pl-x 331/3.07.2019]
Decizia privind alegerea primarilor într-un singur tur (2016)
Înainte de alegerile locale din 2016, CCR a decis că alegerea primarilor într-un singur tur de scrutin este constituțională, respingând propunerile pentru revenirea la sistemul în două tururi.
Mulți critici au susținut că această decizie favorizează partidele mari, deoarece în sistemul într-un singur tur, un candidat poate câștiga cu o majoritate relativă, fără a necesita o susținere largă. S-a argumentat că această decizie reduce reprezentativitatea democrației locale.
Alegerile locale din 2016 se vor desfășura intr-un singur tur. Curtea Constituțională a respins toate cele 51 de sesizări privind alegerile locale. Astfel, judecători CCR au respins atât excepțiile de neconstituționalitate privind impunerea unui număr minim de semnături pentru depunerea candidaturilor, cat si cele care contestau alegerea primarilor intr-un singur tur de scrutin.( https://www.wall-street.ro)
În motivarea excepției de neconstituționalitate, (Decizie nr. 246 din 4 mai 2016 referitoare la excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 50 alin. (2) și art. 101 alin. (2) și (3) din Legea nr. 115/2015 pentru alegerea autorităților administrației publice locale, pentru modificarea Legii administrației publice locale nr. 215/2001, precum și pentru modificarea și completarea Legii nr. 393/2004 privind Statutul aleșilor locali, M. Of. nr. 441 din 14 iunie 2016), autorul susține mai întâi “extinderea controlului de constituționalitate asupra art. 101 alin. (2) și (3) din Legea nr. 115/2015“, arătând că o consideră necesară și justificată în virtutea faptului că cele două articole contestate (art. 50 și art. 101) „formează, împreună, un mecanism de manipulare a legislației electorale în favoarea partidelor la putere, practică sancționată de Comisia Europeană pentru Democrație prin Drept (Comisia de la Veneția), în Codul de bune practici în materie electorală”.
Obiectul excepției de neconstituționalitate îl constituie dispozițiile art. 50 alin. (2) și art. 101 alin. (2) și (3) din Legea nr. 115/2015 pentru alegerea autorităților administrației publice locale, pentru modificarea Legii administrației publice locale nr. 215/2001, precum și pentru modificarea și completarea Legii nr. 393/2004 privind Statutul aleșilor locali, M.Of. nr. 349 din data de 20 mai 2015, având următorul cuprins:- Art. 50 alin. (2): „Pentru funcția de primar, candidații independenți trebuie să prezinte o listă de susținători, care trebuie să cuprindă minimum 1% din numărul total al alegătorilor înscriși în Registrul electoral și în listele electorale complementare din circumscripția pentru care candidează, dar nu mai puțin de 100 în cazul comunelor, de 500 în cazul orașelor și de 1.000 în cazul municipiilor, sectoarelor municipiului București, precum și în cazul municipiului București.”;- art. 101 alin. (2) și (3): „2) Este declarat ales primar candidatul care a întrunit cel mai mare număr de voturi valabil exprimate.(3) În caz de balotaj se va organiza un nou tur de scrutin la două săptămâni de la primul tur, la care vor participa doar candidații care se află în această situație.” În susținerea excepției se invocă prevederile constituționale ale art. 2 alin. (1) – Suveranitatea, art. 36 alin. (1) – Dreptul de vot, art. 37 alin. (1) – Dreptul de a fi ales.30. Examinând excepția de neconstituționalitate, Curtea reține că dispozițiile art. 50 alin. (2) din Legea nr. 115/2015, referitoare la obligația candidaților independenți la funcția de primar de a prezenta liste de susținători, sunt criticate în raport de prevederile art. 37 alin. (1) din Constituție, potrivit cărora “au dreptul de a fi aleși cetățenii cu drept de vot care îndeplinesc condițiile prevăzute în articolul 16 alineatul (3), dacă nu le este interzisă asocierea în partide politice, potrivit articolului 40 alineatul (3)”. Se susține, în esență, că prin obligația prezentării unei liste de susținători, legiuitorul a impus o exigență excesivă de reprezentativitate când a reglementat intrarea în competiția electorală a candidaților independenți, numărul de semnături de susținere necesare pentru înregistrarea candidaturii fiind excesiv, de natură a goli de conținut ideea de candidatură independentă.
„Suveranitatea națională, principiu fundamental al statului român, aparține, potrivit art. 2 din Constituție, poporului român, care o exercită prin organele sale reprezentative, constituite prin alegeri libere, periodice și corecte, precum și prin referendum. Textul constituțional invocat exprimă, așadar, voința constituantului român, potrivit căreia, în cadrul democrației reprezentative, suveranitatea națională aparține într-adevăr poporului român, însă aceasta nu poate fi exercitată într-un mod direct, nemijlocit, la nivel individual, forma de exercitare fiind cea indirectă, mijlocită, prin procedeul alegerii organelor reprezentative. Modalitatea de constituire a acestora din urmă reprezintă expresia suveranității naționale, manifestată prin exprimarea voinței cetățenilor în cadrul alegerilor libere, periodice și corecte, precum și prin referendum“. (V Decizia nr. 419 din 26 martie 2009, M.Of. nr. 274 din 28 aprilie 2009, la care trimit, deopotrivă, Decizia nr. 61 din 14 ianuarie 2010, M.Of. nr. 76 din 3 februarie 2010, și Decizia nr. 682 din 27 iunie 2012, M.Of. nr. 473 din 11 iulie 2012).32.
Constituantul a lăsat în seama legiuitorului ordinar libertatea de a stabili regulile de organizare și de desfășurare a procesului electoral, modalitățile concrete de exercitare a dreptului de vot și a dreptului de a fi ales, cu respectarea condițiilor impuse de Constituție. Norma constituțională de referință a fost concretizată și dezvoltată, în privința alegerilor pentru autoritățile administrației publice locale – consilii locale, consilii județene, primari și președinți ai consiliilor județene, prin Legea nr. 115/2015 ale cărei prevederi sunt contestate în prezenta cauză.33. Condițiile de fond și de formă pe care o persoană trebuie să le îndeplinească pentru exercitarea dreptului de a fi ales sunt prevăzute, la nivel constituțional, de art. 16 alin. (3), art. 37 și art. 40, precum și, la nivelul legislației infraconstituționale, de norme cuprinse în aceleași legi electorale, care se subordonează condițiilor generale constituționale și le dezvoltă, totodată, după criteriul funcției publice elective pentru care sunt organizate respectivele alegeri (v în acest sens Decizia nr. 61 din 14 ianuarie 2010, M.Of. nr. 76 din 3 februarie 2010). Or, legile electorale, inclusiv cele adoptate în anul 2015, și care preiau sub acest aspect reglementările de principiu stabilite în legislația electorală anterioară, stabilesc, între condițiile pentru înregistrarea candidaturii la funcțiile elective, obligația candidaților independenți de a prezenta o listă de susținători. Pronunțându-se de-a lungul timpului asupra unor critici similare celor formulate în prezenta cauză, care au vizat reglementările respective, Curtea le-a respins, cu motivări care au reținut aceleași considerente de principiu, redate în cele ce urmează.
Statuările referitoare la alegerile pentru funcția de președinte al României enunțate în hotărâri prin care a respins contestațiile formulate împotriva neînregistrării unor candidaturi la această funcție. Cu acele prilejuri, răspunzând criticilor potrivit cărora „condiția legală a prezentării unor liste de semnături nu este prevăzută în Constituție“, motiv pentru care instituirea unei astfel de condiții „intră în conflict cu dispozițiile constituționale referitoare la eligibilitate“, “Această susținere nu este întemeiată, deoarece dreptul de a fi ales și propunerea candidaturii sunt două aspecte diferite. Evident că o propunere de candidat nu poate privi decât pe o persoană care întrunește condițiile constituționale de eligibilitate, dar alegerile pentru funcția de Președinte al României pot avea loc numai cu respectarea procedurii electorale instituite prin Legea nr. 69/1992, adoptată în temeiul art. 72 alin. (3) lit. a) din Constituție. De aceea depunerea candidaturii face parte din procedura electorală, așa încât cerința ca propunerea candidaturii să fie reprezentativă, având adeziunea a cel puțin 100.000 de susținători, constituie o condiție legală ce nu vine în conflict cu dreptul constituțional al contestatorului de a fi ales” (Hotărârea nr. 37 din 2 octombrie 1996, M.Of. nr. 243 din 4 octombrie 1996; în același sens, și Hotărârea nr. 71 din 16 octombrie 1996, M.Of. nr. 258 din 24 octombrie 1996). În prezent, potrivit art. 27 alin. (2) lit. c) din Legea nr. 370/2004 pentru alegerea Președintelui României, M.Of. nr. 650 din 12 septembrie 2011, propunerile de candidatură pentru această funcție vor fi primite numai dacă sunt însoțite de „lista susținătorilor, al căror număr nu poate fi mai mic de 200.000 de alegători”. Curtea a respins contestațiile împotriva neînregistrării candidaturilor care au pus în discuție această condiție legală. (De exemplu, Hotărârea nr. 1 din 16 octombrie 2009, M.Of. nr. 708 din 21 octombrie 2009). Cu referire la alegerile pentru Parlamentul European, răspunzând criticilor referitoare la impunerea, pentru candidatul independent care dorește să participe individual la alegerile pentru Parlamentul European, a condiției ca acesta să prezinte o listă cu cel puțin 100.000 de semnături ale susținătorilor cu drept de vot, Curtea a reținut că premisa normei juridice stabilite de art. 121 alin. (1) din Legea nr. 33/2007 o constituie tocmai condiția generală, constituțională, potrivit căreia candidatul independent la alegerile pentru Parlamentul European trebuie mai întâi să fie titularul dreptului subiectiv de a fi ales, deci se presupune că are vocația exercitării acestui drept, urmând ca, pentru exercitarea în concret a dreptului, să îndeplinească cerința suplimentară de depunere la Biroul Electoral Central a listei cu semnăturile a cel puțin 100.000 de alegători, alături de cererea de admitere a candidaturii sale și alte acte necesare. O astfel de condiție suplimentară nu vine în contradicție cu dreptul de a fi ales, invocat de autoarea excepției, de vreme ce existența acestui drept este o condiție preliminară, sine qua non, fără de care accesul la întreaga procedură electorală este imposibil. Totodată, condiția legală privind depunerea listei cu cel puțin 100.000 de semnături ale susținătorilor cu drept de vot nu are efectul golirii de conținut a dreptului de a fi ales, cum susține autoarea excepției. Trăsătura esențială a oricărui mandat dobândit în urma exprimării prin sufragiu a voinței politice a electoratului o constituie reprezentativitatea sa. Indiferent că este vorba de alegeri locale, parlamentare, prezidențiale sau euro-parlamentare, sistemul electoral național prevede, în esență, aceeași condiție: depunerea unei liste cu semnături de adeziune. Acest criteriu de preselectare a candidaților este unul obiectiv și rezonabil, aplicabil în condiții de egalitate de tratament fiecăreia dintre cele două categorii de participanți la alegeri: candidații independenți, pe de o parte, și cei propuși pe lista unui partid politic, pe de altă parte. Instituirea condiției legale privind depunerea listei cu semnături reprezintă o modalitate prin care candidatul la o funcție sau demnitate publică își dovedește potențialul de reprezentativitate și arată, în același timp, preocuparea legiuitorului de a preveni exercitarea abuzivă a dreptului de a fi ales, pe de o parte, dar și de a asigura, pe de altă parte, accesul efectiv la exercițiul acestui drept persoanelor eligibile comunitar care într-adevăr beneficiază de credibilitatea și susținerea electoratului, astfel încât să existe șanse reale de reprezentare a acestuia în forul legislativ european. (Decizia nr. 782 din 12 mai 2009, M.Of. nr. 406 din 15 iunie 2009). În sfârșit, în privința alegerilor pentru Camera Deputaților și Senat, sunt constituționale dispozițiile art. 30 din Legea nr. 35/2008 criticate cu motivarea că reglementau posibilitatea unor persoane de a se autopropune pentru a candida la alegerea Camerei Deputaților sau a Senatului dacă sunt susținute de minimum 4% din numărul total al alegătorilor înscriși în listele electorale permanente din colegiul uninominal în care candidează, dar nu mai puțin de 2.000 alegători pentru Camera Deputaților și 4.000 de alegători pentru Senat, ar fi excesive, de natură să împiedice exercitarea dreptului de a fi ales. Această condiție urmărește dovedirea unui anumit grad de reprezentativitate în rândul electoratului, presupunându-se că cel puțin cei care îl susțin pe candidatul independent îl vor și vota. În cazul celorlalți candidați propuși de partidele politice și organizațiile cetățenilor aparținând minorităților naționale, participarea la alegerile parțiale este condiționată de întrunirea pragului electoral de către acestea la alegerile generale. Limita numărului de susținători este mai mare în cazul pentru alegerea Senatului (4.000 susținători) decât în cazul Camerei Deputaților (2.000 susținători), avându-se în vedere că și norma de reprezentare pentru alegerea Camerei Deputaților, prevăzută de art. 5 alin. (2), este de un deputat la 70.000 locuitori, față de norma de reprezentare prevăzută de alin. (3) al art. 5 pentru alegerea Senatului, de un senator la 160.000 locuitori.” (Decizia nr. 503 din 20 aprilie 2010, M.Of. nr. 353 din 28 mai 2010). Pentru a fundamenta concluzia potrivit căreia dispozițiile art. 29 alin. (5) și ale art. 30 din Legea nr. 35/2008 nu contravin art. 4 alin. (2), art. 16 alin. (3) și art. 37 din Legea fundamentală și nici textelor din instrumentele internaționale invocate, în aceeași decizie se face referire și la jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului în materie, respectiv Hotărârea din 2 martie 1987, pronunțată în Cauza Mathieu-Mohin and Clerfayt împotriva Belgiei, prin care s-a reținut că “statele au o marjă largă de apreciere în alegerea sistemului electoral și a condițiilor de aplicare a acestuia. Condițiile nu vor limita drepturile în discuție atât de mult încât să afecteze esența acestora și să le golească de conținut (…)”.
Aceleași considerente de principiu au fost reținute de Curtea Constituțională și în privința alegerile locale, cu prilejul examinării excepției de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 48 alin. (2) din Legea nr. 67/2004 pentru alegerea autorităților administrației publice locale, republicată, cu modificările și completările ulterioare, potrivit cărora “pentru funcția de primar, candidații independenți trebuie să prezinte o listă de susținători, care trebuie să cuprindă minimum 2% din numărul total al alegătorilor înscriși în listele electorale permanente și în listele electorale complementare din circumscripția pentru care candidează, dar nu mai puțin de 200 în cazul comunelor, 300 în cazul orașelor, 1.000 în cazul municipiilor și sectoarelor municipiului București și 5.000 în cazul municipiului București. Candidații independenți pentru funcția de președinte al consiliului județean trebuie să prezinte o listă de susținători, care să cuprindă minimum 2% din numărul total al alegătorilor înscriși în listele electorale permanente și în listele electorale complementare din circumscripția pentru care candidează, dar nu mai puțin de 3.000.” În motivarea acelei excepții se susținea că textul de lege supus controlului contravine prevederilor constituționale și reglementării internaționale invocate întrucât condiționa ca, pentru funcția de primar, candidații independenți să prezinte o listă de susținători care să cuprindă minimum 2% din numărul total al alegătorilor înscriși în listele electorale permanente și în listele electorale complementare din circumscripția pentru care candidează.
„Prevederile constituționale invocate [n.a. art. 1 alin. (3), art. 11 alin. (1), art. 20, 37 și 53 din Constituția României] nu interzic reglementarea condițiilor în care urmează să fie exercitate drepturile electorale, în scopul garantării acestor drepturi și asigurării caracterului efectiv al exercitării lor. […] Instituirea minimului de 2% din numărul total al alegătorilor înscriși în listele electorale permanente și în listele electorale complementare din circumscripția pentru care se candidează reprezintă o garanție a exercitării dreptului de a fi ales, prin descurajarea eventualelor candidaturi abuzive, de natură să împiedice buna desfășurare și finalizarea procesului electoral.” Dispozițiile art. 48 alin. (2) din Legea nr. 67/2004 „impun o condiție necesară, rezonabilă și legitimă pentru exercitarea dreptului de a fi ales, ce nu constituie o piedică în prezentarea candidaturilor electorale”. (Decizia nr. 522 din 8 mai 2008, M.Of. nr. 370 din data de 15 mai 2008). Curtea s-a mai pronunțat asupra constituționalității soluției legislative de principiu constând în obligația prezentării de liste de susținători de către candidații independenți, inclusiv pentru funcția de primar, considerentele enunțate cuprinzând, implicit, un test de proporționalitate pe care Curtea l-a aplicat în privința numărului de susținători prevăzut de lege.39. Referitor la concluzia acestui test în sensul caracterului “rezonabil” al condiției instituite, Curtea observă că, în realizarea lui, s-a raportat la o reglementare care impunea ca listele de susținători să fie semnate de „minimum 2% din numărul total al alegătorilor înscriși în listele electorale permanente și în listele electorale complementare din circumscripția pentru care candidează, dar nu mai puțin de 200 în cazul comunelor, 300 în cazul orașelor, 1.000 în cazul municipiilor și sectoarelor municipiului București și 5.000 în cazul municipiului București”. Prin dispozițiile art. 50 alin. (2) din Legea nr. 115/2015, legiuitorul a redus la jumătate atât procentul reglementat în privința numărului de susținători necesari pentru înregistrarea candidaturii la funcția de primar (de la 2% la 1%), cât și numărul minim stabilit în acest sens pentru comune (de la 200 la 100), adică „minimum 1% din numărul total al alegătorilor înscriși în Registrul electoral și în listele electorale complementare din circumscripția pentru care candidează, dar nu mai puțin de 100 în cazul comunelor, de 500 în cazul orașelor și de 1.000 în cazul municipiilor, sectoarelor municipiului București, precum și în cazul municipiului București”. Or, dacă reglementarea anterioară a fost apreciată ca instituind, sub acest aspect, o condiție rezonabilă, o reglementare care reduce la jumătate procentul anterior instituit este circumscrisă în mod evident aceleiași concluzii. De altfel, prin actuala reglementare, legislația se corelează cu recomandările cuprinse în Codul bunelor practici în materie electorală – Linii directoare și raport explicativ adoptate de Comisia Europeană pentru Democrație prin Drept în cadrul celei de-a 52-a Sesiuni Plenare (Veneția, 18-19 octombrie 2002). Liniile directoare statuează în acest sens, la art. 1.3 – Prezentarea candidaturilor, pct. i și ii, următoarele: „i. Prezentarea candidaților individuali sau a listelor de candidați pot fi condiționate de obținerea unui anumit număr de semnături; ii. Legea nu trebuie să impună colectarea semnăturilor a mai mult de un 1% din alegătorii circumscripției respective”.
Elementul de noutate adus de Legea nr. 115/2015 în privința reglementării condiției analizate, și anume reducerea cu 50% a numărului de susținători cerut pentru depunerea unei candidaturi independente, este menit să faciliteze exercitarea dreptului de a fi ales. Prin urmare, această modificare nu este de natură să determine o schimbare a jurisprudenței în care a răspuns acelorași critici referitoare la caracterul excesiv al unei asemenea condiții. Astfel fiind, soluția de respingere a excepției de neconstituționalitate pronunțată cu acele prilejuri, precum și considerentele care au fundamentat-o, sunt aplicabile, mutatis mutandis, și în prezenta cauză.41. Autorul excepției invocă drept element de natură a reconsidera atât jurisprudența Curții în materie cât și, în sine, concepția legiuitorului în privința reglementării alegerilor locale, modificarea legislației în materia înregistrării partidelor politice, operată urmare Deciziei Curții Constituționale nr. 75 din 26 februarie 2015, M.Of. nr. 265 din 21 aprilie 2015. De altfel, în cea mai mare parte construcția motivării excepției de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 50 alin. (2) din Legea nr. 115/2015 este realizată din perspectiva soluției de neconstituționalitate pe care Curtea Constituțională a pronunțat-o prin decizia menționată în privința dispozițiilor art. 19 alin. (3) din Legea partidelor politice nr. 14/2003, referitoare la numărul minim de membri fondatori necesari pentru constituirea unui partid politic („Lista trebuie să cuprindă cel puțin 25.000 de membri fondatori, domiciliați în cel puțin 18 din județele țării și municipiul București, dar nu mai puțin de 700 de persoane pentru fiecare dintre aceste județe și municipiul București“). „Nu există un just echilibru între interesele colective și cele individuale, de vreme ce, prin condiția de reprezentativitate ridicată, dreptul subiectiv al persoanelor interesate să constituie un partid politic cunoaște o limitare drastică, ce depășește posibilele avantaje create prin adoptarea normei (…). De asemenea, pentru stabilirea și păstrarea echilibrului corect, legiuitorul trebuie să recurgă la ingerința cea mai redusă asupra dreptului de asociere. Or, în speță, condiția numărului minim de membri fondatori și a dispersiei lor teritoriale a depășit ceea ce este just și echitabil în raport cu dreptul fundamental protejat – dreptul de asociere”. Ca urmare a deciziei Curții Constituționale, Legea nr. 14/2003 a fost modificată și republicată în M.Of. nr. 408 din 10 iunie 2015, astfel încât în prezent, art. 19 alin. (3) din lege are următorul cuprins: „Lista trebuie să cuprindă cel puțin 3 membri fondatori.” Construindu-și argumentarea pe un raționament prin analogie, autorul excepției încearcă să acrediteze ideea că, în cazul reglementării numărului de susținători pentru candidaturile independente la funcția de primar, sunt aplicabile considerentele care au fundamentat Decizia nr. 75/2015 a Curții Constituționale și, implicit, soluția legislativă consacrată ca urmare a acestei decizii, soluție despre care afirmă, de altfel, că a constituit reperul în constituirea propriei liste de susținători. Din această perspectivă, și pentru considerentele reținute în decizia menționată, acesta afirmă ingerința excesivă a statului asupra dreptului de a fi ales.42. Analizând criticile astfel fundamentate, Curtea constată mai întâi că situațiile ce sunt comparate de autorul excepției în cadrul raționamentului prin analogie sunt diferite. Astfel, în cazul Deciziei nr. 75/2015, Curtea a examinat prevederi referitoare la condițiile de înregistrare a unui partid politic, în raport cu prevederile art. 40 din Constituție – Dreptul de asociere. Ca urmare, soluția și considerentele care o susțin au fost în mod evident determinate de interpretarea pe care Curtea Constituțională a dat-o acestui text constituțional de referință, interpretare care nu poate fi aplicată, tale quale, în privința altui drept fundamental, în speță dreptul de a fi ales.
Înseși exigențele pe care legislația electorală în ansamblu le-a instituit în privința exercitării drepturilor electorale au fost apreciate ca justificând eliminarea condiției excesive de asigurare a reprezentativității partidelor politice încă de la înființarea acestora. „ O parte semnificativă a aspectelor problematice avute în vedere de legiuitor pentru limitarea numărului de partide politice, și anume fragmentarea parlamentară sau finanțarea acestora de la bugetul de stat, își găsește soluțiile chiar în reglementările în vigoare adoptate în aceste materii, respectiv Legea nr. 334/2006 privind finanțarea activității partidelor politice și a campaniilor electorale, republicată în M.Of. nr. 510 din 22 iulie 2010 (art. 14, 15 și 16 din aceasta), și legile electorale (Legea nr. 370/2004 pentru alegerea Președintelui României, M.Of. nr. 650 din 12 septembrie 2011, Legea nr. 35/2008 pentru alegerea Camerei Deputaților și a Senatului și pentru modificarea și completarea Legii nr. 67/2004 pentru alegerea autorităților administrației publice locale, a Legii administrației publice locale nr. 215/2001 și a Legii nr. 393/2004 privind Statutul aleșilor locali, M.Of. nr. 196 din 13 martie 2008, și Legea nr. 67/2004 pentru alegerea autorităților administrației publice locale, M.Of. nr. 333 din 17 mai 2007). […] prin urmare, legislația în vigoare conține suficiente elemente, de natura unor garanții cu rolul de a limita riscul fragmentării excesive a reprezentării parlamentare sau al supraîncărcării bugetului de stat cu cheltuieli destinate finanțării partidelor politice și a campaniilor electorale. Posibilele efecte negative ce ar apărea în lipsa adoptării măsurii legale examinate sunt, deci, contracarate prin existența unor instrumente legale adecvate, astfel că această condiție nu își mai găsește rațiunea.” . Reprezentativitatea candidaturilor la funcțiile elective se înscrie, de principiu, între „instrumentele legale adecvate” . Aceasta întrucât desemnarea de candidați în alegeri constituie una dintre condițiile de “existență” a partidelor politice. Astfel, potrivit art. 45 coroborat cu art. 46 alin. (1) lit. b) din Legea nr. 14/2003, una dintre situațiile de dizolvare pe cale judecătorească a unui partid politic este aceea în care „nu a desemnat candidați, singur sau în alianță, în două campanii electorale succesive, cu excepția celei prezidențiale, în minimum 75 de circumscripții electorale în cazul alegerilor locale, respectiv o listă completă de candidați în cel puțin o circumscripție electorală sau candidați în cel puțin 3 circumscripții electorale, în cazul alegerilor parlamentare”. Așadar, indiferent de numărul de membri fondatori, prin instituirea unor condiții de reprezentativitate prin legislația electorală în privința candidaților partidelor se evită o fragmentare politică excesivă; practic, partidele care nu au forța politică de a desemna candidați în alegeri intră sub incidența cauzei de dizolvare menționată.
Legiuitorul a instituit, chiar prin legea ale cărei prevederi sunt criticate în cauză, și care a fost adoptată ulterior pronunțării Deciziei nr. 75/2015, asemenea condiții și în privința candidaților partidelor politice. Art. 49 alin. (2) din Legea nr. 115/2015 stabilește că „Pentru fiecare candidat la funcția de primar și listă de candidați pentru consiliul local și pentru consiliul județean, partidele politice, alianțele politice, alianțele electorale și organizațiile cetățenilor aparținând minorităților naționale trebuie să prezinte o listă de susținători, care trebuie să cuprindă minimum 1% din numărul total al alegătorilor înscriși în Registrul electoral și în listele electorale complementare din circumscripția pentru care candidează, dar nu mai puțin de 100 în cazul comunelor, de 500 în cazul localităților urbane de rangul II și III și de 1.000 în cazul județelor, municipiului București, sectoarelor municipiului București și localităților urbane de rangul I.” Instituirea, și în privința partidelor politice, a aceleiași condiții de reprezentativitate la depunerea candidaturilor, impuse pentru candidații independenți, reprezintă o consecință a modificării condițiilor legale referitoare la înregistrarea partidelor politice. Câtă vreme înființarea partidelor politice nu mai impune îndeplinirea unei condiții de reprezentativitate, aceasta va trebui probată la depunerea candidaturilor pentru funcțiile elective, deopotrivă pentru candidații propuși de partidele politice, cât și pentru candidații independenți.46. Totodată, Decizia nr. 75/2015 subliniază o importantă distincție, și anume diferența dintre membri fondatori și susținători. „Dacă legislațiile altor state prevăd condiția depunerii, la înregistrarea partidului politic, a unei liste cu un anumit număr de semnături ale susținătorilor/adepților/simpatizanților, legiuitorul român a impus semnarea de către membrii fondatori, noțiune mult mai restrictivă, deoarece, până la înregistrarea partidului, o persoană poate susține înființarea mai multor partide, care până la înregistrare nu există, din punct de vedere juridic, ca partide politice și deci nu pot avea membri, în timp ce aceeași persoană nu poate avea calitatea de membru fondator decât al unui singur partid politic; dispozițiile art. 19 alin. (3) din Legea nr. 14/2003 impun, deci, restricții mult mai mari sub aspectul atingerii în mod real a numărului cerut de membri fondatori decât dacă s-ar fi raportat la susținători/adepți/simpatizanți ai partidului politic” (§ 32). Așadar, caracterul excesiv al condiției impuse de legiuitor în privința exercitării dreptului de asociere în partide politice a fost apreciat cu referire la cerința referitoare la numărul de membri fondatori, iar nu de susținători. Acest din urmă număr (condiție de înregistrare a candidaturii la funcțiile elective) este identic reglementat de Legea nr. 115/2015, deopotrivă pentru partide politice și pentru candidații independenți.47. Astfel fiind, nu poate fi reținută concluzia raționamentului prin analogie enunțată de autorul excepției, întrucât situațiile premisă comparate sunt diferite. Soluția legislativă, precum și sistemul constituțional și legal de referință care a circumstanțiat analiza Curții Constituționale în Decizia nr. 75/2015 sunt diferite de cele supuse analizei în prezenta cauză, astfel că este neîntemeiată susținerea potrivit căreia „art. 50 alin. (2) a căpătat un pronunțat caracter de neconstituționalitate odată cu publicarea Deciziei 75/2015 a Curții Constituționale”. De altfel, textul criticat a fost adoptat ulterior acestei decizii, în cadrul unui demers general realizat, în cursul anului 2015, de adaptare legislativă în considerarea alegerilor locale și parlamentare din anul 2016, inclusiv de corelare a reglementărilor în materie. Au fost astfel adoptate Legea nr. 115/2015 pentru alegerea autorităților administrației publice locale, pentru modificarea Legii administrației publice locale nr. 215/2001, precum și pentru modificarea și completarea Legii nr. 393/2004 privind Statutul aleșilor locali, Legea nr. 208/2015 privind alegerea Senatului și a Camerei Deputaților, precum și pentru organizarea și funcționarea Autorității Electorale Permanente, M.Of. nr. 553 din 24 iulie 2015, Legea nr. 288/2015 privind votul prin corespondență, precum și modificarea și completarea Legii nr. 208/2015 privind alegerea Senatului și a Camerei Deputaților, precum și pentru organizarea și funcționarea Autorității Electorale Permanente, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I nr. 866 din 19 noiembrie 2015, respectiv a fost modificată și republicată Legea partidelor politice nr. 14/2003, în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 408 din 10 iunie 2015. Nu poate fi reținută nici susținerea potrivit căreia „pentru un candidat independent la Primăria Capitalei, lipsit de logistica tehnică și umană a partidelor, baremul de 1% de semnături din numărul alegătorilor rămâne oricum o constrângere insurmontabilă“, susținere care induce ideea unei inegalități în exercitarea dreptului de a fi ales între candidații partidelor politice și candidații independenți. Astfel, ca urmare a modificării Legii nr. 14/2003 și a eliminării condiției de reprezentativitate la alcătuirea unui partid politic, nu mai subzistă prezumția enunțată de autorul excepției, referitoare la „logistica tehnică și umană” pe care ar presupune-o, de principiu, un partid politic. Deopotrivă partidele politice și candidații independenți trebuie să îndeplinească aceeași condiție în privința prezentării listei de susținători la depunerea candidaturilor pentru funcțiile elective. Diferențele de susținere în sine, concretizate, în cazul unora dintre partidele politice, în existența logisticii menționate de autorul excepției țin deja de natura/substanța competiției politice, reflectând implicit libertatea de voința a electoratului, esențială într-un stat democratic. În ceea ce privește susținerile referitoare la “pervertirea” condiției stabilite de lege și pretinsul comportament fraudulos al unor candidați, acestea nu constituie critici de constituționalitate și, prin urmare, nu intră în competența de soluționare a Curții Constituționale.
Legislația electorală din România a stabilit și stabilește condiția prezentării unei liste de susținători la depunerea candidaturii de către candidații independenți, condiție ce a fost constatată în mod consecvent ca fiind constituțională, inclusiv în privința candidaților independenți la funcția de primar. Curtea Constituțională a reținut, în esență, că aceasta reprezintă o modalitate prin care candidatul la o funcție sau demnitate publică își dovedește potențialul de reprezentativitate, și care previne, totodată, exercitarea abuzivă a dreptului de a fi ales, asigurând accesul efectiv la exercițiul acestui drept persoanelor care, într-adevăr, beneficiază de credibilitatea și susținerea electoratului. Ca urmare, condiția instituită de legiuitor dă expresie, în esență, dezideratelor stabilite de art. 2 din Constituție referitoare la exercitarea suveranității naționale. Cât privește, în sine, numărul susținătorilor necesar pentru înregistrarea unei candidaturi independente, se constată că acesta a fost redus față de reglementările precedente în aceeași materie. Un nou test de proporționalitate sub acest aspect și-ar fi găsit eventual justificarea în ipoteza în care legiuitorul ar fi procedat la mărirea procentului reglementat, iar nu în situația constatată în care, prin reducerea acestuia cu 50%, legiuitorul a creat o evidentă facilitare a exercitării dreptului de a fi ales. Faptul că în privința exercitării altui drept constituțional (dreptul de asociere), legiuitorul a stabilit la un moment dat reguli noi, nu este de natură să îl oblige pe acesta să stabilească același reguli în privința tuturor/altor drepturi constituționale. Nu există niciun temei constituțional pentru a susține raționamentul potrivit căruia numărul de susținători cerut pentru înregistrarea unei candidaturi la o funcție electivă trebuie, în mod necesar, să fie identic cu numărul de fondatori necesar pentru înregistrarea unui partid politic. Rezultă că textul de lege criticat nu aduce atingere dreptului de a fi ales în substanța sa, astfel cum susține autorul excepției, ci condiționează exercițiul său de îndeplinirea unor cerințe, aplicabile în egală măsură candidaților la funcția de primar.
Curtea urmează să respingă, ca neîntemeiată, excepția de neconstituționalitate a prevederilor art. 50 alin. (2) din Legea nr. 115/2015. Excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 101 alin. (2) și (3) din Legea nr. 115/2015 referitoare la numărul tururilor de scrutin pentru alegerea în funcția de primar, este inadmisibilă. „(1) Acceptarea de către biroul electoral de circumscripție a unei candidaturi poate fi contestată de către cetățeni, partidele politice, alianțele politice și alianțele electorale, în termen de cel mult 48 de ore de la data afișării candidaturii.(2) Respingerea de către biroul electoral de circumscripție a unei candidaturi poate fi contestată de către candidat, partidele politice, alianțele politice sau alianțele electorale care au propus candidatura respectivă, în termen de cel mult 48 de ore de la data afișării respingerii candidaturii.(3) Contestațiile trebuie să cuprindă numele și prenumele, adresa și calitatea contestatarului, numele și prenumele persoanei a cărei candidatură a fost admisă sau respinsă, prezentarea temeiurilor contestației, data și semnătura contestatarului și indicarea, dacă este cazul, a persoanei desemnate să îl reprezinte.(4) Contestația și, dacă este cazul, cererea de apel, se depun la instanța competentă să le soluționeze, sub sancțiunea nulității.(5) Contestațiile privind admiterea sau respingerea candidaturilor se soluționează în termen de 48 de ore de la înregistrare, de către judecătoria, respectiv tribunalul în a cărui rază teritorială se află circumscripția electorală. Hotărârea nu se comunică.(6) Împotriva hotărârii date în contestație se poate face apel în termen de 24 de ore de la pronunțare, la instanța ierarhic superioară. Apelul se soluționează în termen de 24 de ore de la înregistrare.(7) Hotărârea pronunțată în apel este definitivă.(8) Instanțele judecătorești competente să soluționeze contestațiile formulate împotriva hotărârilor de admitere sau de respingere a unei candidaturi de către biroul electoral de circumscripție vor lua măsuri de aducere la cunoștință, de îndată, a hotărârii definitive, după expirarea termenelor imperative prevăzute la alin. (5) și (6), biroului electoral de circumscripție care a pronunțat hotărârea atacată, în vederea definitivării candidaturilor.”
Prevederile art. 101 alin. (2) și (3) din Legea nr. 115/2015, referitoare la tururile de scrutin pentru alegerea în funcția de primar, sunt aplicabile în altă etapă a procesului electoral, respectiv a desfășurării alegerilor, etapă a cărei existență este condiționată de îndeplinirea condițiilor și parcurgerea, în consecință, a etapelor premergătoare, inclusiv depunerea/acceptarea candidaturilor, fiindu-i aplicabile, în mod corespunzător, alte dispoziții legale în privința procedurii de formulare și soluționare a contestațiilor. Astfel fiind, cu privire la excepția de neconstituționalitate a acestui text de lege, sunt incidente prevederile art. 29 alin. (1) din Legea nr. 47/1992 privind organizarea și funcționarea Curții Constituționale potrivit cărora „Curtea Constituțională decide asupra excepțiilor ridicate în fața instanțelor judecătorești sau de arbitraj comercial privind neconstituționalitatea unei legi sau ordonanțe ori a unei dispoziții dintr-o lege sau dintr-o ordonanță în vigoare, care are legătură cu soluționarea cauzei în orice fază a litigiului și oricare ar fi obiectul acestuia.” Pe cale jurisprudențială, Curtea a stabilit două criterii/condiții pentru stabilirea/existența legăturii excepției de neconstituționalitate cu soluționarea cauzei, în sensul art. 29 alin. (1) din Legea nr. 47/1992, condiții care trebuie întrunite cumulativ: aplicabilitatea textului criticat în cauza dedusă judecății și necesitatea invocării excepției de neconstituționalitate în scopul restabilirii stării de legalitate (v Decizia nr. 438 din 8 iulie 2014, M.Of. nr. 600 din 12 august 2014). Condiția relevanței excepției de neconstituționalitate, respectiv a incidenței textului de lege criticat în soluționarea cauzei aflate pe rolul instanței judecătorești, nu trebuie analizată in abstracto, ci trebuie verificat în primul rând interesul procesual al invocării excepției de neconstituționalitate, mai ales din prisma efectelor unei eventuale constatări a neconstituționalității textului de lege criticat. (v și Decizia nr. 465 din 23 septembrie 2014, M.Of. nr. 788 din 29 octombrie 2014; Decizia nr. 189 din 31 martie 2015, M.Of. nr. 423 din 15 iunie 2015; Decizia nr. 279 din 23 aprilie 2015, M.Of. nr. 431 din 17 iunie 2015; Decizia nr. 397 din 28 mai 2015, M.Of. nr. 500 din 7 iulie 2015).54. Dispozițiile art. 101 alin. (2) și (3) din Legea nr. 115/2015 nu sunt nici aplicabile în cauza dedusă judecății (contestație împotriva hotărârii biroului electoral de circumscripție de respingere a unei candidaturi) și nici necesare pentru restabilirea stării de legalitate în această cauză (eventuala înregistrare a candidaturii). A accepta ideea că, în acest cadru, poate fi contestată însăși procedura de desfășurare a alegerilor (subsecventă acceptării candidaturilor), înseamnă, în realitate, a eluda ansamblul reglementărilor care guvernează procedura electorală, reglementări care conferă calitate procesuală în formularea contestațiilor în mod distinct și etapizat, în mod corespunzător “actorilor” electorali/autorităților/structurilor implicate în fiecare etapă. În acest fel, orice contestație, indiferent de obiect, poate deveni un cadru “flexibil”, în care să se invoce, în orice moment al alegerilor, și indiferent de calitatea celui care o formulează, neconstituționalitatea oricăreia dintre prevederile Legii nr. 115/2015. În plus, văzând și dezvoltările jurisprudențiale mai sus referite, a socoti admisibil a se proceda astfel înseamnă a ignora condiția “interesului procesual al invocării excepției de neconstituționalitate” în cazul unei persoane care, în speță, nu îndeplinește condițiile pentru înregistrarea candidaturii la alegerile pentru funcția de primar, deci nu îndeplinește condiția de a participa la etapa alegerilor, de natură a-i conferi calitatea de a contesta modul de organizare și desfășurare a acestora.55. De altfel, însuși autorul excepției, sesizând problemele pe care le ridică excepția de neconstituționalitate formulată, din punct de vedere al cauzelor de inadmisibilitate reglementate de art. 29 din Legea nr. 47/1992, arată că, de fapt, cererea sa privește “extinderea” controlului de constituționalitate asupra art. 101 alin. (2) și (3) din Legea nr. 115/2015, pe care o consideră necesară și justificată în virtutea faptului că cele două articole contestate (art. 50 și art. 101) „formează, împreună, un mecanism de manipulare a legislației electorale în favoarea partidelor la putere, practică sancționată de Comisia Europeană pentru Democrație prin Drept (Comisia de la Veneția), în Codul de bune practici în materie electorală“. Arată, totodată, că „o contestare directă a articolului 101, care reglementează stabilirea rezultatului alegerilor și atribuirea mandatelor de primar, nu poate fi făcută decât după epuizarea primului tur de scrutin, fapt care ar lipsi demersul de orice eficiență practică asupra alegerilor din iunie 2016″.
O astfel de “extindere” însă, ar putea avea ca temei doar prevederile exprese ale art. 31 alin. (2) din Legea nr. 47/1992, potrivit cărora „În caz de admitere a excepției, Curtea se va pronunța și asupra constituționalității altor prevederi din actul atacat, de care, în mod necesar și evident, nu pot fi disociate prevederile menționate în sesizare“, fiind prin urmare, susceptibilă de a fi analizată ca atare numai în ipoteza admiterii excepției de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 50 alin. (2) din Legea nr. 115/2015. Față de concluziile de respingere a excepției de neconstituționalitate a prevederilor art. 50 alin. (2) din Legea nr. 115/2015, rezultă că nu sunt întrunite condițiile legale pentru a analiza posibila extindere a excepției de neconstituționalitate și în privința art. 101 alin. (2) și (3) din Legea nr. 115/2015, criticat în raport cu prevederile art. 2, art. 36 alin. (1) și art. 37 alin. (1) din Constituție.
Este incontestabil rolul activ pe care și l-a asumat în realizarea dezideratului garantării supremației Constituției, însă acest rol este și trebuie exercitat în limitele competenței sale constituționale și legale. Or, cauzele de inadmisibilitate au caracter imperativ și sunt de ordine publică. De aceea, nici părțile, într-un proces privind soluționarea excepției de neconstituționalitate, nici Curtea, nu ar putea trece peste o cauză de inadmisibilitate. Ele se impun din oficiu, fiind destinate apărării unui interes eminamente public, privind limitele controlului, ca expresie a competenței de atribuire a Curții în exercitarea acestuia. Curtea Constituțională 1. Respinge, ca neîntemeiată, excepția de neconstituționalitate ridicată de Avram Adrian Liviu în Dosarul nr. 1/C/AL/2016 al Tribunalului București – Secția a III-a – civilă și constată că prevederile art. 50 alin. (2) din Legea nr. 115/2015 sunt constituționale în raport cu criticile formulate.2. Respinge, ca inadmisibilă, excepția de neconstituționalitate a prevederilor art. 101 alin. (2) și (3) din Legea nr. 115/2015, excepție ridicată de același autor, în același dosar al aceleiași instanțe. Curtea Constituțională , Decizie nr. 246 din 4 mai 2016referitoare la excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 50 alin. (2) și art. 101 alin. (2) și (3) din Legea nr. 115/2015 pentru alegerea autorităților administrației publice locale, pentru modificarea Legii administrației publice locale nr. 215/2001, precum și pentru modificarea și completarea Legii nr. 393/2004 privind Statutul aleșilor locali. M. Of. nr. 441 din 14 iunie 2016.
Decizia privind alegerea președinților consiliilor județene (2019)
Curtea Constituțională a respins propunerea ca președinții consiliilor județene să fie aleși direct de cetățeni, menținând sistemul de alegere indirectă de către consilierii județeni.
Această decizie a fost criticată de partidele mai mici și de anumiți activiști, care au susținut că alegerea directă ar fi oferit o reprezentare mai democratică și ar fi limitat influența partidelor mari asupra acestor poziții.
Acestea sunt doar câteva exemple dintr-o listă mai lungă de decizii care au fost percepute ca fiind controversate. În multe cazuri, criticile față de CCR vin din percepția că deciziile sale pot avea un impact direct asupra echilibrului politic sau asupra independenței justiției.
„Constituția României prevede alegerea prin vot direct a patru categorii de funcții și demnități publice: Președintele României, Parlamentul României, respectiv alegerea senatorilor și a deputaților, membrii în Parlamentul European și autoritățile administrației publice locale (primari, consilii locale și consilii județene). Astfel, nu există nicio prevedere expresă sau implicită, de nivel constituțional, care să prevadă alegerea prin vot direct a președinților consiliilor județene. Totodată, nu există nici vreo altă categorie de funcții în cazul căreia să fie utilizată alegerea prin vot direct și care să se constituie un precedent în practica electorală românească”, se spune în Nota de fundamentare a Ordonanței de urgență (https://romania.europalibera.org, 4 februarie, 2020-)
Guvernul a adoptat o ordonanță de urgență prin care este modificată legislația pentru ca președintele Consiliului Județean să fie ales din nou prin vot direct de către cetățeni. Premierul Viorica Dăncilă a spus că acest lucru va da mai multă legitimitate și responsabilitate președinților care vor pune în practică strategiile pentru care cetățenii i-au ales. „Președintele Consiliului județean nu trebuie să facă obiectul negocierilor între partide”, spune premierul. (https://www.digi24.ro/stiri/actualitate/politica/presedintii-de-consilii-judetene-vor-fi-alesi-prin-vot-de-cetateni-anuntul-vioricai-dancila)
Partidul Național Liberal solicită Avocatului Poporului să sesizeze CCR în privința OUG 40/2019 referitoare la alegerea președinților de consilii județene. În opinia liberalilor, acest act normativ “încalcă grav” Legea fundamentală și “induce o discriminare” între aleșii locali, a declarat vineri purtătorul de cuvânt al PNL, Ionel Dancă (https://stirileprotv.ro)
„Până acum, exista o diferență vizavi de alegerea reprezentanților, în special în Administrația Publică Locală. Dacă primarul este ales uninominal, președintele de consiliul județean era ales ca urmare a votului consilierilor județeni. Să aducem cetățeanul foarte aproape de actul decizional. Așadar, una dintre cele mai importante și reprezentative funcții la nivelul județului, cea de președinte al consiliului județean, trebuie să fie aleasă direct uninominal, prin vot secret, de către toți cetățenii, tocmai pentru a legitima și responsabiliza orice ales local din orice județ“, a anunțat vicepremierul Daniel Suciu ( https://www.romania-actualitati.ro/stiri/romania/presedintii-consiliilor-judetene)
Prin Decizia nr. 60/2020 referitoare la excepția de neconstituționalitate a prevederilor Ordonanței de urgență a Guvernului nr. 57/2019 privind Codul administrativ, Curtea Constituțională respinge, ca neîntemeiată, excepția de neconstituționalitate invocată direct de Avocatul Poporului și constată că dispozițiile Ordonanței de urgență a Guvernului nr. 57/2019 privind Codul administrativ sunt constituționale în raport cu criticile de neconstituționalitate formulate, cu opinie separată.
De esența situației extraordinare nu este caracterul de noutate al acesteia. În jurisprudența sa, Curtea Constituțională a clarificat prima cerință a art. 115 alin. (4) din Constituție, precizând că situația extraordinară exprimă un grad mare de abatere de la obișnuit sau comun și că aceasta trebuie să aibă un caracter obiectiv, fără a depinde de voința Guvernului, dar nu și că trebuie să reprezinte, prin ea însăși, un element de noutate. Îndeplinirea cerințelor referitoare la existența situației extraordinare nu depinde în mod obligatoriu de producerea unui eveniment spontan sau cu caracter de noutate. Desigur, situația extraordinară se poate raporta și la evenimente sau situații neprevăzute, apărute intempestiv, dar nu impune cu necesitate atributul ineditului sau o anumită particularitate necunoscută până la momentul reglementării prin ordonanță de urgență.
„Guvernul este abilitat din punct de vedere constituțional ca, prin mijloacele pe care le are la îndemână, să garanteze îndeplinirea obligațiilor României față de Uniunea Europeană. Astfel, folosirea ordonanțelor de urgență pentru punerea de acord a legislației naționale cu cea comunitară în situația în care era iminentă declanșarea procedurii de infringement în fața Curții de Justiție este pe deplin constituțională. În aceste condiții, se constată că ordonanța de urgență criticată respectă exigențele art. 115 alin. (4) din Constituție” (Decizia nr. 802 din 19 mai 2009, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 428 din 23 iunie 2009, Decizia nr. 1.070 din 14 iulie 2011, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 772 din 1 noiembrie 2011).
Decizia privind pensiile speciale ale magistraților (2020)
În 2020, CCR a decis că eliminarea pensiilor speciale ale magistraților este neconstituțională. Aceasta a fost parte dintr-un pachet legislativ mai amplu care urmărea eliminarea pensiilor speciale în diverse categorii profesionale.
Decizia a fost văzută ca o protecție excesivă a unor privilegii, în special într-o perioadă de tensiuni sociale legate de inegalitățile economice. Mulți au criticat CCR pentru menținerea unor privilegii percepute ca fiind injuste. ChatGPT
Prin Decizia nr.467, Curtea Constituțională 1. Admite obiecția de neconstituționalitate și constată că dispozițiile art. I-IV, art. XIII alin.(5) și (6) și art. XV din Legea pentru modificarea și completarea unor acte normative din domeniul pensiilor de serviciu și a Legii nr.227/2015 privind Codul fiscal, precum și anexele nr.1-3 la aceasta sunt neconstituționale. Respinge, ca neîntemeiată, obiecția de neconstituționalitate și constată că Legea pentru modificarea și completarea unor acte normative din domeniul pensiilor de serviciu și a Legii nr.227/2015 privind Codul fiscal este constituțională în raport cu criticile de neconstituționalitate extrinsecă formulate.
În Hotărârea din 6 decembrie 2007, pronunțată de CEDO în Cauza Beian împotriva României, § 59 – Curtea relevă că pe baza articolului 14 din Convenție, o normă legală „este discriminatorie dacă nu are o justificare «obiectivă și rezonabilă», adică dacă nu urmărește un «scop legitim» sau nu există un «raport rezonabil de proporționalitate între mijloacele folosite și scopul vizat»”.
Legea analizată vizează regimul pensiilor de serviciu prevăzute de Legea nr.303/2022 privind statutul judecătorilor și procurorilor, M.Of. nr.1102 din 16 noiembrie 2022, Legea nr.567/2004 privind statutul personalului auxiliar de specialitate al instanțelor judecătorești și al parchetelor de pe lângă acestea și al personalului care funcționează în cadrul Institutului Național de Expertize Criminalistice, M.Of. nr.1197 din 14 decembrie 2004, Legea nr.94/1992 privind organizarea și funcționarea Curții de Conturi, republicat în M.Of. nr.238 din 3 aprilie 2014, Legea nr.216/2015 privind acordarea pensiei de serviciu membrilor Corpului diplomatic și consular al României, M.Of. nr.546 din 22 iulie 2015, Legea nr.223/2007 privind Statutul personalului aeronautic civil navigant profesionist din aviația civilă din România, M.Of. nr.481 din 18 iulie 2007, Legea nr.7/2006 privind statutul funcționarului public parlamentar, republicat în M.Of. nr.345 din 25 mai 2009, și Legea nr.223/2015 privind pensiile militare de stat, M.Of. nr.556 din 27 iulie 2015, coroborate cu o modificare operată la nivelul Codului fiscal care privește impozitarea pensiilor de serviciu. Ca atare, obiectul reglementării este unul unitar, iar dispozițiile de modificare cuprinse în legea analizată realizează o regândire structurală a regimului juridic al pensiilor de serviciu din respectivele acte. O asemenea reglementare nu poate avea, desigur, pretenția codificării, având în vedere necesitatea menținerii unor statute profesionale distincte și complete din punct de vedere legislativ ale beneficiarilor pensiilor de serviciu. Totuși, întrucât obiectul reglementării vizează în mod exclusiv stabilirea condițiilor de dobândire a pensiei de serviciu și impozitarea acesteia, urmează a se reține că acesta este unul unitar sub aspectul materiei legislative, astfel că legea criticată nu încalcă art.1 alin.(5) și art.147 alin.(4) din Constituție.
În cauză, nu poate fi invocată Decizia nr.153 din 6 mai 2020, M.Of. nr.489 din 10 iunie 2020, întrucât aceasta, pentru a ajunge la concluzia caracterului eterogen al reglementării în materia pensiilor de serviciu, a avut în vedere faptul că legea trata împreună profesiile de carieră cu funcțiile de demnitate publică, din perspectiva pretinsului deziderat de eliminare a „pensiilor speciale”, fără a se respecta exigențele impuse atât din punctul de vedere al formei specifice fiecărui domeniu de reglementare, cât și din punctul de vedere al fondului reglementărilor [v Decizia nr.153 din 6 mai 2020, § 113].
Ca principiu, orice reglementare referitoare la salarizarea și stabilirea pensiilor magistraților trebuie să respecte cele două principii, al independenței justiției și al statului de drept, cadrul constituțional actual fundamentând securitatea financiară a magistraților [Decizia nr.900 din 15 decembrie 2020, M.Of. nr.1274 din 2 decembrie 2020, § 127].
Condiția de vechime efectivă stabilită de prevederile legale criticate constituie o exigență constituțională impusă de Curtea Constituțională în Decizia nr.900 din 15 decembrie 2020, § 152, prin care s-a statuat că „Pensia de serviciu fiind inerentă «carierei în magistratură», condiția vechimii de 25 de ani trebuie raportată la perioada de timp pe care persoana a dedicat-o efectiv acestei cariere, suportând în mod implicit incompatibilitățile, interdicțiile, responsabilitățile și riscurile pe care le presupune exercitarea profesiei judiciare, iar nu și perioada în care, spre exemplu, a exercitat profesia de avocat, personal de specialitate juridică în fostele arbitraje de stat, consilier juridic sau jurisconsult, astfel cum prevede legea în vigoare”.
Componenta instituțională a independenței justiției acoperă sistemul judiciar în întregime și implică existența unor garanții, cum ar fi: statutul magistraților (condițiile de acces, procedura de numire, garanții solide care să asigure transparența procedurilor prin care sunt numiți magistrații, promovarea și transferul, suspendarea și încetarea funcției), stabilitatea sau inamovibilitatea acestora, garanțiile financiare, independența administrativă a magistraților, precum și independența puterii judecătorești față de celelalte puteri în stat, securitatea financiară, care presupune și asigurarea unei garanții sociale, cum este pensia de serviciu a magistraților. Principiul independenței justiției apără pensia de serviciu a magistraților, ca parte integrantă a stabilității financiare a acestora, în aceeași măsură în care apără celelalte garanții ale acestui principiu. Statutul constituțional al magistraților impune acordarea pensiei de serviciu ca o componentă a independenței justiției, garanție a statului de drept, prevăzut de art.1 alin.(3) din Constituție (Decizia nr.900 din 15 decembrie 2020, precitată, § 124, Decizia nr.873 din 9 decembrie 2020, M.Of. nr.50 din 15 ianuarie 2021, și Decizia nr.20 din 2 februarie 2000, M.Of. nr.72 din 18 februarie 2000).
Curtea a fixat reperele de natură constituțională în materia pensiei de serviciu a magistraților, limitând marja de apreciere a legiuitorului în procesul de legiferare: principiul independenței justiției, corolar al principiului statului de drept, este garantat, la nivel constituțional, de statutul magistraților, dezvoltat prin lege organică, care cuprinde o serie de incompatibilități și interdicții, precum și responsabilitățile și riscurile pe care le implică exercitarea acestei profesii, și impune acordarea pensiei de serviciu acestei categorii profesionale. Așa fiind, orice reglementare referitoare la salarizarea și stabilirea pensiilor magistraților trebuie să respecte cele două principii, al independenței justiției și al statului de drept, cadrul constituțional actual fundamentând securitatea financiară a magistraților (Decizia nr.900 din 15 decembrie 2020, § 127).
Curtea a subliniat de nenumărate ori în jurisprudența sa (Decizia nr.39 din 29 ianuarie 2004, M.Of. nr.217 din 12 martie 2004, Decizia nr.683 din 27 iunie 2012, M.Of. nr.479 din 12 iulie 2012) importanța principiului est modus in rebus atunci când legiuitorul condiționează accesul la beneficiul unui drept de îndeplinirea anumitor exigențe, acesta trebuie să se orienteze după criterii raționale, neputând face abstracție, pe de o parte, de realitatea de fapt și de drept existentă și, pe de altă parte, de previzibilitatea normativă care constituie un element intrinsec al statului de drept.
Componenta instituțională a independenței justiției nu impune eo ipso conservarea și perpetuarea ad aeternum a ansamblului de reglementări din sistemul de pensionare a magistraților. Acest sistem cunoaște atât constante, cât și variabile sub aspectul elementelor pe care le cuprinde. Din jurisprudența Curții Constituționale se deduce că, în privința pensiilor de serviciu din sistemul justiției, constantele sunt vechimea efectivă în funcție și baza de calcul.
Cu privire la vechimea efectivă în funcție, aceasta este dimensionată la un nivel de 25 de ani de noua reglementare, realizând o îndreptare a unei soluții legislative cuprinse în reglementarea în vigoare și racordând-o la cerințele stabilite în Decizia Curții Constituționale nr.900 din 15 decembrie 2020. Ca atare, indiferent de vechimea juridică a persoanei în cauză, aceasta, pentru a beneficia de pensie de serviciu, trebuie să fi activat cel puțin 25 de ani în funcțiile prevăzute de art. I pct.1 [cu referire la art.221 alin.(1)] din legea criticată. Desigur, această obligație constituțională a legiuitorului trebuie realizată în timp și treptat în funcție de criterii raționale, ținându-se seama în mod tranzitoriu – ca vechime asimilată – de vechimea necesară stabilită de lege la data la care s-a realizat accesul în funcțiile prevăzute de art. I pct.1 [cu referire la art.221 alin.(1)] din legea criticată. Ca atare, norma analizată sub aspectul stabilirii unei vechimi efective în funcție de 25 de ani (fără perioade asimilate) nu contravine componentei instituționale a independenței justiției, dar lipsa reglementării unor norme tranzitorii raționale care să conducă treptat la finalitatea urmărită, corelată cu pierderea iremediabilă a perioadei asimilate antereferite, conduce la încălcarea componentei instituționale a independenței justiției, cu referire directă la condițiile necesar a fi îndeplinite pentru acordarea pensiei de serviciu.
Prin urmare, modul defectuos de realizare a eșalonării creșterii vârstei standard de pensionare este de natură să încalce art.1 alin.(5) din Constituție în componenta sa de securitate juridică corelat cu componenta instituțională a independenței justiției, cu referire directă la condițiile necesar a fi îndeplinite pentru acordarea pensiei de serviciu. Se încalcă, astfel, art.1 alin.(3) și (5) cu referire la art.124 alin.(3) din Constituție.
Art. I pct.1, 2, 4, 7 și 8, art. II și art. IV pct.1, 3, 4 și 5 din legea criticată, precum și anexele nr.1-3 la aceasta sunt neconstituționale în raport cu art.1 alin.(3) și (5) cu referire la art.124 alin.(3) din Constituție. Curtea va reține și neconstituționalitatea art. I pct.5 din lege, ca urmare a constatării neconstituționalității art. I pct.2 din lege, fără însă ca soluția de principiu menționată la art. I pct.5 din lege să fie afectată de vreun viciu de neconstituționalitate.
Totodată, sintagma „media indemnizațiilor de încadrare brută lunare și sporurile cu caracter permanent, din ultimele luni consecutive de activitate, conform eșalonării prevăzute în anexa nr.3” din cuprinsul art. I pct.1, 2 și 4 din legea criticată, precum și sintagma „media salariilor de bază brute lunare realizate, inclusiv sporurile cu caracter permanent” din cuprinsul art. IV pct.1 din lege, întrucât nu se raportează la o bază de calcul care să permită stabilirea unui cuantum al pensiei de serviciu cât mai apropiată de venitul avut la data pensionării, astfel cum s-a arătat anterior, încalcă art.147 alin.(4) din Constituție, fiind contrare Deciziei nr.900 din 15 decembrie 2020.
Principiul egalității în drepturi presupune instituirea unui tratament egal pentru situații care, în funcție de scopul urmărit, nu sunt diferite. Totodată, situațiile în care se află anumite categorii de persoane trebuie să difere în esență pentru a se justifica deosebirea de tratament juridic, iar această deosebire de tratament trebuie să se bazeze pe un criteriu obiectiv și rațional. Discriminarea se bazează pe noțiunea de excludere de la un drept, iar remediul constituțional specific, în cazul constatării neconstituționalității discriminării, îl reprezintă acordarea sau accesul la beneficiul dreptului [Decizia nr.755 din 16 decembrie 2014, M.Of. nr.101 din 9 februarie 2015, § 23].
Aplicând aceste considerente , se constată că are loc o încălcare a dispozițiilor art.16 alin.(1) din Constituție corelate cu cele ale art.4 alin.(2), cu referire la criteriile nediscriminării astfel cum aceste dispoziții au fost interpretate prin Decizia Curții Constituționale nr.513 din 20 iunie 2006, M.Of. nr.598 din 11 iulie 2006, care a consacrat și vârsta drept criteriu de discriminare. Reglementarea unor vârste de pensionare atât de diferite și decalate într-un mod lipsit de echilibru pentru persoane născute în ani consecutivi, respectiv 50 de ani pentru cele născute în anul 1975 și 60 de ani pentru cele născute începând cu anul 1976, nu poate conduce decât la constatarea existenței unei discriminări a acestei din urmă categorii de persoane, legiuitorului revenindu-i sarcina de a înlătura starea de discriminare și de a acorda un acces similar la beneficiul dreptului la pensie de serviciu și pentru această categorie de persoane.
Prin urmare, art. I pct.1, 7, 8 din legea criticată, precum și anexele nr.1 și 2 la aceasta încalcă și art.16 alin.(1) din Constituție.
Principiul neretroactivității legii protejează dobândirea calității de pensionar și prestațiile deja obținute; în schimb, prestațiile viitoare nu intră în sfera de protecție a art.15 alin.(2) din Constituție. În virtutea acestei concepții, Curtea a acceptat constituționalitatea diminuării cuantumului pensiilor de serviciu (cu excepția celor din sistemul justiției) prin conversia acestora în pensii contributive, operațiune realizată prin Legea nr.119/2010 privind stabilirea unor măsuri în domeniul pensiilor. Trebuie subliniat faptul că, la data pronunțării Deciziei nr.871 din 25 iunie 2010, care a generat o jurisprudență bogată, Curtea Constituțională constatase existența unei situații de criză economică (Decizia nr.1414 din 4 noiembrie 2009, M.Of. nr.796 din 23 noiembrie 2009), ce a fost contrapusă dreptului la pensie coroborat cu principiul neretroactivității legii. Acesta, deși obiectiv în sine, poate cunoaște limitări inerente datorită unei situații excepționale întemeiate pe art.53 din Constituție.
Generalizarea acestei jurisprudențe a Curții Constituționale cu privire la situațiile care sunt străine art.53 din Constituție – care, prin ipoteza sa normativă, vizează numai situația în care există o abatere normativă de la conținutul și exercițiul firesc al drepturilor sau libertăților fundamentale (Decizia nr.190 din 28 martie 2019, M.Of. nr.424 din 30 mai 2019, § 13, sau Decizia nr.789 din 23 noiembrie 2021, M.Of. nr.59 din 19 ianuarie 2022, § 31) – este însă eronată, întrucât în lipsa elementului care angajează aplicarea art.53, principiul neretroactivității legii este unul obiectiv, o garanție acordată de stat în favoarea persoanei, care nu poate fi limitat prin apelarea la alte construcții juridice. În caz contrar, destinatarul normei, beneficiarul pensiei, este pus în situația de a nu mai avea siguranța garantării dreptului său la pensie astfel cum acesta a fost obținut, fiind grav afectate, astfel, certitudinea, stabilitatea și securitatea juridică. De aceea, exegeza Deciziei nr.871 din 25 iunie 2010 trebuie raportată la situația excepțională de criză economico-financiară în care s-a găsit statul român, în contextul obiectiv al crizei economico-financiare mondiale, aspect care s-a încadrat în cerința apărării securității sale naționale. Însă, în lipsa incidenței și aplicării art.53 din Constituție, principiul neretroactivității legii civile nu poate fi supus niciunei limitări, întrucât acesta reprezintă un element al nucleului de bază al securității juridice, care permite persoanei o reprezentare previzibilă pentru viitor a efectelor actelor care o privesc în mod direct/indirect. Ca atare, efectele unui act deja încheiat nu pot fi repuse permanent în discuție, starea de incertitudine și nesiguranță neputând fi opusă unei situații juridice certe și definitiv consolidate prin actul de pensionare.
Securitatea juridică reprezintă una dintre valorile fundamentale ale statului, fiind cuprinsă în mod implicit la art.1 din Constituție, și reprezintă o garanție a statului de drept, iar rațiunea sa constă tocmai în a proteja individul de arbitrar, mai ales în relațiile dintre individ și stat. Deși nu este în mod expres consacrat de Legea fundamentală, acest principiu se deduce atât din prevederile art.1 alin.(3) și (5) din Constituție, cât și din preambulul C.E.D.H. , astfel cum a fost interpretat de CEDO în jurisprudența sa. În legătură cu acest principiu, instanța europeană a reținut că „unul dintre elementele fundamentale ale supremației dreptului este principiul securității raporturilor juridice” (Hotărârea din 6 iunie 2005, pronunțată în Cauza Androne împotriva României, § 44, Hotărârea din 7 octombrie 2009, pronunțată în Cauza Stanca Popescu împotriva României, § 99). Curtea europeană a mai statuat că, „odată ce a fost adoptată o soluție de către stat ea trebuie implementată cu o claritate și o coerență rezonabile pentru a evita pe cât posibil insecuritatea juridică și incertitudinea pentru subiecții de drept” (Hotărârea din 1 decembrie 2005, pronunțată în Cauza Păduraru împotriva României, § 92).
Spectrul remodelării elementelor definitorii ale dreptului la pensie deja exercitat (pensie aflată în plată) afectează integritatea și substanța acestuia și pune sub semnul îndoielii încrederea cetățeanului în stat și în activitatea de legiferare. Evenimente viitoare și incerte nu pot influența negativ dreptul care a fost dobândit și a intrat în sfera patrimonială a persoanei. Ca atare, odată cu decizia de pensionare, persoana dobândește calitatea de pensionar, și, în același timp, o pensie atașată acestei calități, care se obține cu îndeplinirea anumitor condiții stabilite de lege, condiții care au condus la calculul pensiei de serviciu după o anumită metodologie și o anumită formulă, cu respectarea legii în vigoare la respectivul moment. Cu alte cuvinte, modalitatea de calcul al pensiei respective rămâne guvernată de legea sub imperiul căreia a fost obținută. Nu se poate accepta ca, ulterior acestui moment, legiuitorul să stabilească o nouă modalitate de calcul care să conducă la recalcularea negativă a pensiei, însă, din punctul de vedere al securității juridice, ori de câte ori legiuitorul apreciază ca fiind necesar, o îmbunătățire a modului de calcul care să conducă la o creștere a pensiei aflate în plată este în concordanță cu principiul neretroactivității legii, pentru că neretroactivitatea este o garanție pentru cetățean, o protecție constituțională acordată în beneficiul său. Securitatea juridică cere și impune o protecție ascendentă, de sporire a garanțiilor referitoare la conservarea dreptului care a fost dobândit prin emiterea deciziei de pensionare. Orice încercare de reconsiderare a elementelor aplicabile la acel moment pentru pensiile aflate în plată afectează securitatea juridică în componenta garanției de neretroactivitate a legii.
Trebuie realizată distincția dintre consecințele și efectele deja trecute, epuizate sau complet realizate ale unor acte sau situații anterioare și consecințele și efectele viitoare, adică nerealizate în momentul intrării în vigoare a noii legi, ale acelor acte sau situații anterioare.
Curtea nu poate achiesa la ideea potrivit căreia prestațiile viitoare rezultate din decizia de pensionare reprezintă efecte viitoare ale acesteia, pentru că, în realitate, modul de calcul este un element definitiv dobândit și consolidat, iar prestațiile viitoare sunt realizate pe baza criteriilor avute în vedere la momentul emiterii deciziei. De altfel, persoana, în măsura în care optează pentru pensionare, o face în considerarea condițiilor existente și stabilite prin lege la acel moment. Succesivitatea lunară a cuantumului pensiei nu poate fi calificată ca fiind o chestiune pendinte, în virtutea căreia statul să se prevaleze de a adopta reglementări de natură să reașeze modul de calcul al pensiei, ci un drept dobândit în urma consolidării definitive a raportului juridic dintre stat și beneficiar. Ca atare, drepturile legal câștigate anterior din actul pensionării nu pot fi afectate (v mutatis mutandis Decizia nr.120 din 15 februarie 2007, M.Of. nr.204 din 26 martie 2007), iar noile criterii sau condiții stabilite de legiuitor în privința pensionării nu pot fi aplicate cu efecte retroactive unei situație juridice definitiv consolidate astfel cum rezultă din actul pensionării (Decizia nr.375 din 6 iulie 2005, M.Of. nr.591 din 8 iulie 2005, pct. h).
Prin urmare, întrucât recalcularea pensiilor aflate în plată după o formulă care diminuează baza de calcul avută în vedere la data dobândirii dreptului de pensie are drept consecință diminuarea drepturilor aflate în plată, rezultă că art. III din legea criticată încalcă principiul securității juridice în componenta sa privitoare la neretroactivitatea legii [art.1 alin.(3) și (5) coroborat cu art.15 alin.(2) din Constituție].
Totodată, având în vedere că această recalculare vizează beneficiari ai pensiei de serviciu din sistemul justiției coroborat cu faptul că este afectată o garanție a independenței justiției (pensia de serviciu) care a fost activată prin emiterea deciziei de pensionare, rezultă că garanția respectivă nu este efectivă (din moment ce poate fi supusă unor variațiuni care să îi diminueze puterea), fiind fragilizată în sine componenta instituțională a independenței justiției, ceea ce este contrar art.124 alin.(3) din Constituție.
Cele arătate mai sus sunt valabile în privința întregului sistem al justiției, respectiv judecători, procurori și magistrați-asistenți, personalul de specialitate juridică asimilat judecătorilor și procurorilor, având în vedere statutul și contribuția acestora în cadrul sistemului justiției.
Jalonul nr.215 privind reforma sistemului public de pensii face parte din Planului Național de Redresare și Reziliență (PNRR) Partea 2, Componenta 8 Reforma fiscală și reforma pensiilor, care, în contextul problematicii pensiilor de serviciu, menționează necesitatea legiferării „luând în considerare și jurisprudența Curții Constituționale”. Curtea Constituțională Decizia nr.467 din 2 august 2023 referitoare la obiecția de neconstituționalitate a dispozițiilor art. I-IV, ale art. XIII alin.(5) și (6) și ale art. XV din Legea pentru modificarea și completarea unor acte normative din domeniul pensiilor de serviciu și a Legii nr.227/2015 privind Codul fiscal, a anexelor nr.1-3 la aceasta, precum și a legii în ansamblul său , M. Of. nr.727 din 07.08.2023
Dreptul de a vota și dreptul de a fi ales
Dreptul de a vota și dreptul de a fi ales sunt cruciale pentru stabilirea și pentru menținerea fundamentelor unei democrații autentice și efective, guvernate de preeminența dreptului (v , mutatis mutandis, Hotărârea din 17 mai 2016, pronunțată în Cauza Karácsony și alții împotriva Ungariei, § 141) și sunt garantate prin Constituție.
Dacă doamna Diana Iovanovici-Șoșoacă îndeplinește condițiile de eligibilitate de natură constituțională referitoare la respectarea Constituției și a democrației. Curtea a evaluat conduita și declarațiile sale publice, precum și efectele acestora în plan constituțional.
Integrarea euroatlantică și faptul că România face parte din marea familie europeană care se fundamentează pe ideea de stat de drept și democrație reprezintă un punct de reper în istoria constituțională a statului, care indică o opțiune ireversibilă de tip constituțional. Este axiomatic că însăși adoptarea Constituției din 1991 are semnificația respingerii regimurilor de tip totalitar, autoritarist sau anarhic, ceea ce înseamnă că pârghiile democratice nu pot fi folosite în scopul distorsionării/deformării/ contestării a înseși ordinii constituționale astfel instaurate sau a parcursului european al României. Apartenența la UE și la NATO constituie garanția politică, respectiv militară a evoluției democratice a statului și a asigurării existenței statului de drept.
Rezultă că democrația, statul de drept și respectul datorat Constituției constituie coordonatele esențiale, imutabile și definitorii ale statului român. Apartenența la UE și la NATO sunt opțiuni fundamentale constituționale pentru democrație și reprezintă finalitatea unui lung și anevoios proces politico-istoric realizat prin efortul întregii societăți românești și, în aceste condiții, reprezintă garanții ale valorilor înscrise în Constituție, fiind consacrate, de altfel, în mod expres, prin aceasta. Erodarea acestor valori și garanții echivalează cu o respingere a opțiunilor democratice fundamentale statornicite prin înlăturarea regimului dictatorial-comunist și impuse de imperativele Revoluției din decembrie 1989 și de voința suverană a poporului român exprimată prin referendumurile de aprobare a Constituției din 1991 (desfășurat la 8 decembrie 1991) și a legii sale de revizuire din anul 2003 (18–19 octombrie 2003).
Respectarea Constituției este o obligație generală a cetățenilor, iar această obligație de natură constituțională pentru candidații la funcția de Președinte al României trebuie interpretată prin prisma art.80 alin.(2) („veghează la respectarea Constituției”), ceea ce înseamnă că nu este doar o simplă atitudine sau un comportament de conformare pură și simplă la exigențele Constituției, ci de o manifestare activă și responsabilă în acest sens. Cu alte cuvinte, în privința candidatului la funcția supremă în stat, dreptul de a fi ales implică, în mod necesar, condiția de a respecta, în mod neechivoc, Constituția și de a avea o conduită de natură constituțională responsabilă, aptă să susțină funcția Președintelui României de a veghea la respectarea Constituției.
Din cea de-a doua perspectivă, în privința persoanei care a depus jurământul, obligațiile anterior enunțate se concretizează și vor trebui exercitate în mod efectiv. Ca atare, diferența dintre cele două calități – candidat sau Președinte – ține de efectivitatea realizării atribuțiilor prezidențiale, și nu de un raport contradictoriu între acestea cu referire la obligația de a respecta Constituția și valorile ei/de a veghea la respectarea acesteia. Cu alte cuvinte, obligația de a respecta Constituția – împreună cu cele două laturi ale sale: conformare individuală, respectiv mediere în societate – nu este o chestiune care vizează exclusiv data intrării în exercițiul mandatului, ci este o condiție de fond pentru a accede la funcția de Președinte al României. Candidatul trebuie să manifeste, fără dubii, voința de a apăra valorile și ordinea constituțională, cât și o atitudine activă necesară aplicării și supravegherii aplicării Constituției. Conduita candidatului la funcția supremă în stat nu se cantonează numai în sfera unei obligații generale de asumare a respectării Constituției, ci trebuie să se caracterizeze printr-un discurs public coerent orientat spre respectarea axiologică a Constituției pentru a impune/consolida/valorifica în mod credibil un comportament constituțional loial prin dialog și dezbateri, indicând și prefigurând, astfel, capacitatea și voința candidatului de a se implica în procesul democratic. Ca atare, respectarea Constituției și a valorilor sale nu este o opțiune sau facultate, ci o obligație înscrisă expres în cuprinsul Legii fundamentale și consolidată prin jurământul de credință, ca expresie a fidelității față de țară.
Obligația de a respecta Constituția, împreună cu cele două laturi ale sale, constituie o condiție esențială de eligibilitate intrinsecă și de fond în privința candidatului pentru funcția de Președinte al României.
Curtea verifică în mod direct și nemijlocit acțiunile/ inacțiunile care încalcă Legea fundamentală, nefiind necesară o acțiune intermediară concretizată, în prealabil, prin pronunțarea unor hotărâri judecătorești. Interpretarea noțiunilor și conceptelor constituționale, determinarea sferei și limitelor drepturilor și libertăților fundamentale sau explicitarea organizării și funcționării în cadrul raporturilor de drept constituțional a autorităților statului, precum și aplicarea directă a Constituției țin de competența exclusivă a Curții Constituționale [v mutatis mutantis Decizia nr.377 din 31 mai 2017, M.Of. nr.586 din 21 iulie 2017, §§ 66, 70 sau 71]. În schimb, instanța judecătorească are competența de a aplica direct Constituția numai în situația în care Curtea Constituțională a constatat neconstituționalitatea unei soluții legislative și a autorizat, prin decizia respectivă, aplicarea directă a unor prevederi constituționale, în lipsa unei reglementări legale a situației juridice create în urma deciziei de admitere a excepției de neconstituționalitate în ipoteza și termenii stabiliți prin decizia de constatare a neconstituționalității pronunțată de Curtea Constituțională [v , cu privire la aplicarea directă a Constituției, Decizia nr.186 din 18 noiembrie 1999, M.Of. nr.213 din 16 mai 2000, Decizia nr.774 din 10 noiembrie 2015, M.Of. nr.8 din 6 ianuarie 2016, Decizia nr.895 din 17 decembrie 2015, M.Of. nr.84 din 4 februarie 2016, Decizia nr.24 din 20 ianuarie 2016, M.Of. nr.276 din 12 aprilie 2016, § 34, Decizia nr.794 din 15 decembrie 2016, M.Of. nr.1029 din 21 decembrie 2016, § 37, sau Decizia nr.377 din 31 mai 2017, § 65].
Revine în mod exclusiv Curții Constituționale competența de a verifica dacă în exercitarea dreptului politic de a fi ales în funcția de Președinte al României candidatura îndeplinește toate condițiile de eligibilitate rezultate din Constituție. Pentru a determina dacă doamna Diana Iovanovici-Șoșoacă îndeplinește condițiile de eligibilitate de natură constituțională referitoare la respectarea Constituției și a democrației, Curtea va evalua conduita și declarațiile sale publice, precum și efectele acestora în plan constituțional.
Declarațiile publice, luările de poziții și exprimarea unor convingeri în contradicție cu valorile constituționale și cu exigențele unei societăți democratice, coroborate cu participarea la anumite evenimente publice sunt temeiuri suficiente pentru a indica faptul că doamna Diana Iovanovici-Șoșoacă, în calitate de candidat la funcția de Președinte al României, pune la îndoială și desconsideră obligația de respectare a Constituției prin discursul său public referitor la înlăturarea unor garanții esențiale ale valorilor și opțiunilor fundamentale ale statului, respectiv calitatea de stat membru al UE și al NATO. Prin urmare, este evident că respectarea Constituției și apărarea democrației – condiții pentru a candida la funcția de Președinte al României – sunt aspecte străine discursului public promovat de aceasta
Înregistrarea candidaturii doamnei Diana Iovanovici-Șoșoacă la alegerile pentru Președintele României din anul 2024 încalcă condițiile de eligibilitate prevăzute de dispozițiile constituționale ale art.1 alin.(3) și (5), ale art.82 alin.(2), corelate cu cele ale art.148 și 149, cu referire la valorile democrației, la statul de drept, la respectarea Constituției corelate cu garanția politico-militară a acestora, respectiv apartenența României la UE și NATO. Curtea va admite contestațiile formulate și va anula Decizia Biroului Electoral Central nr.18/D din 3 octombrie 2024. Hotărârea nr.2 din 5 octombrie 2024 privind contestarea înregistrării candidaturii doamnei Diana Iovanovici-Șoșoacă la alegerile pentru Președintele României din anul 2024 , cu opinie separată, M. Of. nr.1003 din 08.10.2024
În consonanță cu soluția Curții, observăm că nu este vorba de comportamente, discursuri, calificări politice văzute ca simpleacte de propagandă electorală , ci de o conduită generală și constanță de natură constituțională iresponsabilă, ce nu o face aptă să susțină funcția Președintelui României,
În dezacord cu opinia separată, observăm că nu este vorba „de o hotărâre judecătorească (subl. ns. –D. C. ) definitivă de interzicere a dreptului acestei persoane de a fi aleasă care să fi fost depusă la dosar” , lipsind o condiție esențială de eligibilitate intrinsecă și de fond în privința candidatului pentru funcția de Președinte al României. Curtea Constituțională nu se pronunțase într-o judecată subiectivă individuală, sau chiar penală, ce ar fi impus un drept personal la apărare etc. Înregistrarea candidaturii doamnei Diana Iovanovici-Șoșoacă la alegerile pentru Președintele României încalcă condițiile de eligibilitate prevăzute de dispozițiile constituționale ale art.1 alin.(3) și (5), ale art.82 alin.(2), corelate cu cele ale art.148 și 149, cu referire la valorile democrației, la statul de drept, la respectarea Constituției corelate cu garanția politico-militară a acestora, respectiv apartenența României la UE și NATO.
Decredibilizarea Curții Constituționale poate fi privită în contexte în care instituția este percepută ca fiind influențată politic sau ca luând decizii care nu respectă standardele juridice și constituționale în mod imparțial.
Judecătorii Curții Constituționale solicită Parlamentului, Președintelui României, Guvernului, Administrației publice centrale, Administrației publice locale, Autorității judecătorești, să ia măsuri de oprire a acțiunilor defăimătoare la adresa Curții Constituționale, potrivit unui comunicat al Curtea Constituțională (https://www.juridice.ro/). „Aceste acțiuni, cărora li se adaugă, în ultima perioadă, actele denigratoare la adresa unora dintre judecătorii Curții Constituționale, cărora li se contestă moralitatea, integritatea, pregătirea profesională, produc grave prejudicii de imagine Curții Constituționale şi tind la decredibilizarea sa, punând sub semnul îndoielii deciziile pe care Curtea le-a pronunțat. Se aduce astfel atingere dispozițiilor art. 147 alin. 4 din Constituție, potrivit cărora deciziile Curții Constituționale sunt general obligatorii, se încalcă normele democratice şi principiile statului de drept, cu consecințe grave asupra stabilității instituționale în România şi asupra imaginii internaționale a țării, astfel cum o subliniază şi Raportul Comisiei Europene către Parlamentul European şi Consiliu arătat.”, se arată în comunicat (23 august 2012).
Este la modă conceptul de lebădă neagră cu referire la evenimente considerate ca fiind puțin probabile, dar care se produc și au un impact major, schimbând fața țării ! (Nassim Nicholas Taleb, Lebădă neagră. Impactul foarte puțin probabil, Ed. Curtea Veche, 2009, v și Flori Bălănescu, Cristian Troncotă, Securitatea noastră cea de toate zilele, Corint Books, 2020, footnote p. 57)
Un polițist local a fost filmat în timp ce lovea cu piciorul un tânăr încătușat de colegii săi polițiști, pe o stradă din Vulcan. Victima, cu lanterna pusă în ochi, a fost călcată în picioare
. Polițistul local va fi anchetat pentru purtare abuzivă. Daniel Guță, Adevărul. ro, 18.09.2024
Un polițist prahovean este acuzat că ar fi agresat un minor în sediul secției de Poliție, în cauză fiind deschis un dosar penal pentru purtare abuzivă, iar Biroul de Control Intern al IJP Prahova a declanșat o cercetare prealabilă în acest caz. https://www.digi24.ro/stiri/actualitate/evenimente/dosar-penal-pentru-purtare-abuziva-dupa-ce-un-politist-ar-fi-agresat-un-minor-in-sectia-de-politie,19.03.2022. Procurorii Parchetului General au trimis în instanță dosarul privind reprimarea manifestației spontane din 10 august 2018, la cinci ani fără două zile de la evenimente. O anchetă lungă, care luptă acum cu cronometrul prescripției.
Procurorii militari îi acuzăpe 16 jandarmi din forțele de ordine de abuz în serviciu, fals și purtare abuzivă. Oana Despa, Analiză | Dosarul 10 August – Istoria unui eșec anunțat. Infracțiuni care se prescriu în două zile, https://romania.europalibera.org, 8 august, 2023
Un număr de 164 de polițiști români au fost trimiși în judecată în ultimii zece ani pentru purtare abuzivă sau ultraj, Psihologul Elena Sachelarie crede că principalele cauze sunt lipsa lor de instruire adecvată și pregătirea psihologică deficitară. Denis Grigorescu, Adevărul. ro, 13.12.2023
Articolul 22 al Constituției dispune Dreptul la viață și la integritate fizică și psihică : (1)Dreptul la viață, precum și dreptul la integritate fizică și psihică ale persoanei sunt garantate.
(2)Nimeni nu poate fi supus torturii și nici unui fel de pedeapsă sau de tratament inuman ori degradant.
Articolul 58 din Codul civil, intitulat „Drepturi ale personalității”, prevede:
Orice persoană are dreptul la viață, la sănătate, la integritate fizică și psihică, la demnitate, la propria imagine, la respectarea vieții private, precum și alte asemenea drepturi recunoscute de lege.
Executarea pedepselor și a măsurilor privative de libertate se realizează în conformitate cu dispozițiile Codului penal, ale Codului de procedură penală și ale prezentei legi. Legea 254/2013 privind executarea pedepselor și a măsurilor privative de libertate dispuse de organele judiciare în cursul procesului penal .(M. Of. nr. 514 din 14 august 2013).
Dispozițiile se aplică în mod corespunzător și persoanelor condamnate aflate temporar, la solicitarea organelor judiciare, în centrele de reținere și arestare preventivă. (Art. 119 Persoanele condamnate aflate în centrele de reținere și arestare preventivă )
Persoanele arestate preventiv sunt cazate, de regulă, în comun, pot desfășura activități educative, moral-religioase, culturale, terapeutice, de consiliere psihologică și asistență socială, instruire școlară și formare profesională, în grupuri, în interiorul centrului de arestare preventivă sau al penitenciarului, sub pază și supraveghere, în condițiile stabilite prin regulamentul de aplicare a prezentei legi.
Persoanele arestate preventiv pot presta, la cererea lor, o muncă în interiorul sau exteriorul centrului de arestare preventivă sau al penitenciarului, sub pază și supraveghere continuă, cu aprobarea directorului.
Dispozițiile art. 34 alin. (2) se aplică în mod corespunzător și persoanelor arestate preventiv în curs de judecată. (Art. 122 Regimul arestaților preventiv )
1. Dreptul la viată al oricărei persoane este protejat prin lege. Moartea nu poate fi cauzata cuiva in mod intenționat, decât in executarea unei sentințe capitale pronunțate de un tribunal in cazul in care infracţiunea este sancționată cu aceasta pedeapsa prin lege.
2. Moartea nu este considerata ca fiind cauzata prin încălcarea acestui articol in cazurile in care aceasta ar rezulta dintr-o recurgere absolut necesara la forța:
a) pentru a asigura apărarea oricărei persoane împotriva violentei ilegale;
b) pentru a efectua o arestare legala sau pentru a împiedica evadarea unei persoane legal deținute;
c) pentru a reprima, conform legii, tulburări violente sau o insurecție.
Obligația de a proteja dreptul la viață pe care o impune art. 2, coroborată cu obligația generală care îi revine statului în baza art. 1 din Convenție de a „recunoaște oricărei persoane aflate sub jurisdicția sa drepturile și libertățile definite în (…) Convenție“, presupune și impune desfășurarea unei forme de anchetă oficială efectivă atunci când recurgerea la forță a determinat moartea unui om (v, mutatis mutandis, McCann și alții împotriva Regatului Unit, Hotărârea din 27 septembrie 1995, seria A nr. 324, p. 49, § 161, și Kaya împotriva Turciei, Hotărârea din 19 februarie 1998, Culegere 1998-1, p. 329, § 105). O astfel de anchetă trebuie să aibă loc în fiecare situație în care a avut loc moartea unei persoane în urma recurgerii la forță, indiferent dacă autorii bănuiți sunt agenți ai statului sau niște terți (Tahsin Acar împotriva Turciei [MC], nr. 26.307/95, § 220, CEDO 2004-III). Investigațiile trebuie să fie în primul rând amănunțite, imparțiale și derulate cu atenție (McCann și alții împotriva Regatului Unit, citată anterior, p. 49, §§ 161-163, și Cakici împotriva Turciei [MC], nr. 23.657/94, §86, CEDO 1999-IV).
Cu toate acestea, indiferent care ar fi modalitățile de anchetă, autoritățile trebuie să acționeze din oficiu, de îndată ce cauza le este adusă la cunoștință. Ele nu le pot lăsa apropiaților defunctului inițiativa de a depune o plângere formală sau de a-și asuma responsabilitatea unei proceduri de anchetă (v, de exemplu, mutatis mutandis, Ilhan împotriva Turciei [MC], nr. 22.277/93, § 63, CEDO 2000-VII, și Finucane împotriva Regatului Unit, nr. 29.178/95, § 67, CEDO 2003-VIII).
Ancheta desfășurată trebuie să fie și eficientă. Ea trebuie să fie adecvată, adică să permită identificarea și, eventual, pedepsirea persoanelor vinovate (Ramsahai și alții împotriva Olandei [MC], nr. 52.391/99, § 324, CEDO 2007-…). Aici nu este vorba de o obligație de rezultat, ci de o obligație de mijloace. Autoritățile trebuie să ia măsurile care le sunt accesibile în limite rezonabile pentru a strânge probele referitoare la incident {Tannkulu [MC], nr. 23.763/94, §§ 101-110, CEDO 1999-IV, § 109, și Salman împotriva Turciei [MC], nr. 21.986/93, § 106, CEDO 2000-VII).
Tipul și gradul examenului care corespunde criteriului minim de eficiență a anchetei depind de circumstanțele speței. Ele se apreciază pe baza tuturor faptelor relevante și ținându-se cont de realitățile practice ale muncii de anchetă. Nu este posibil să se reducă varietatea situațiilor care s-ar putea produce la o simplă listă de acte de anchetă sau la alte criterii simplificate (Tannkulu, , Kaya, , pp. 325-326, §§ 89-91, Guleg împotriva Turciei, Hotărârea din 27 iulie 1998, Culegere 1998-IV, pp. 1732-1733, §§ 79-81, Velikova împotriva Bulgariei, nr. 41.488/98, § 80, CEDO 2000-VI, și Buldan împotriva Turciei, nr. 28.298/95, § 83, 20 aprilie 2004).
O cerință de celeritate și de diligentă rezonabilă este implicită în acest context. Trebuie admis faptul că pot exista obstacole sau dificultăți care împiedică ancheta să progreseze într-o situație anume. Totuși, un răspuns rapid al autorităților atunci când este cazul să se ancheteze recurgerea la forță cauzatoare de moarte poate fi considerat, în general, ca esențial pentru a păstra încrederea publicului în respectarea principiului de legalitate și pentru a evita orice urmă de complicitate sau de toleranță în legătură cu acte ilegale (McKerr împotriva Regatului Unit, nr. 28.883/95, § 114, CEDO 2001-111).
Din aceleași motive, publicul trebuie să aibă un drept de consultare suficient asupra anchetei sau asupra concluziilor ei, astfel încât să poată fi contestată răspunderea atât teoretic, cât și practic. Gradul necesar de control al publicului poate varia de la o situație la alta. Cu toate acestea, în toate cazurile, apropiații victimei trebuie să fie implicați în procedură în măsura în care este necesar pentru protejarea intereselor lor legitime (Guleg, menționată mai sus, § 82, și McKerr, § 148). Curtea constată o încetineală vădită în desfășurarea anchetei referitoare la implicarea lui George L. în evenimente. În primul rând, aceasta observă că ancheta a durat mai mult de 11 ani, ceea ce reprezintă, în opinia sa, un termen nerezonabil în sine. În plus, ea observă o lipsă de diligentă din partea procurorilor însărcinați cu dosarul: reconstituirea faptelor nu a avut loc decât la 9 februarie 1998, și aceasta ca urmare a cererii reclamantei, iar o expertiză menită să identifice autorul celor două scrisori găsite în apartamentul lui Aurel A. nu a fost dispusă decât la data de 25 februarie 1998, adică după mai mult de 5 ani de la petrecerea dramei. Mai mult, abia după 8 ani și jumătate de la data faptelor ce fac obiectul litigiului parchetul a încercat să elucideze problema diferenței dintre dimensiunea leziunii Georgetei V., constatată prin raportul medico-legal din 13 martie 1993, și cea a cuțitului descoperit în apartamentul lui Aurel A. Astfel, la data de 21 noiembrie 2001, procurorul militar a dispus o nouă expertiză. Cu toate acestea, deși raportul era pregătit încă din 16 decembrie 2001, acesta nu a fost depus la dosarul anchetei decât la data de 23 decembrie 2002, adică după mai mult de un an, din cauză că parchetul nu a achitat taxele solicitate. În final, Parchetului de pe lângă Tribunalul București i-a trebuit aproape un an din momentul în care i-a fost atribuită cauza, în luna aprilie 2003, pentru a dispune neînceperea urmăririi penale, deși niciun act de anchetă nu fusese realizat între timp .
Procedurile legate de rolul agentului George L. în drama din 7 ianuarie 1993, care s-a soldat cu decesul a două rude ale reclamanților și cu vătămarea gravă a reclamantului, ce i-a pus în pericol viața, nu au constituit o anchetă rapidă și eficientă. În consecință, autoritățile române nu au respectat obligația procedurală ce reiese din art. 2 din Convenție; prin urmare, în această privință a avut loc încălcarea acestei prevederi. CEDO, Hotărârea din 2009 în Cauza Velcea și Mazăre împotriva României, M.Of. nr. 373 din 7 iunie 2010
Liberarea condiționată este un mijloc de individualizare a executării pedepsei închisorii în faza executării acesteia. Ea nu constituie un drept, ci doar o vocație a condamnatului, după cum nu constituie o obligație, ci doar o facultate pentru instanță. Liberarea condiționată poate fi acordată numai de către instanța de judecată, la propunerea comisiei de liberare sau la cererea condamnatului, după ce a verificat dacă sunt îndeplinite condițiile legale pentru acordarea acesteia. Este de precizat că și atunci când se constată îndeplinirea cerințelor legale pentru acordarea liberării condiționate instanța nu este obligată să dispună această măsură, ea fiind o facultate a instanței bazată pe convingerea că reeducarea condamnatului se poate obține fără executarea restului de pedeapsă în penitenciar.
Dispozițiile Codului penal stabilesc condițiile în care o persoană care execută o pedeapsă privativă de libertate poate fi eliberată condiționat. Dispozițiile atacate nu contravin cu nimic normelor constituționale care garantează dreptul la viață și la integritate fizică și psihică la care se referă autorul excepției. Dimpotrivă, prin aceste dispoziții se oferă condamnatului posibilitatea de a fi eliberat înainte de executarea integrală a pedepsei, pentru a se reintegra social și a-și trăi viața în acord cu ordinea de drept. Decizia 386/2005 [R] referitoare la excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 59 alin. 2 și art. 60 alin. 1 C. pen.,M.Of. nr. 681 din 2005.07.29
Instanța învestită cu soluționarea cererii de liberare condiționată, în condițiile în care constată că persoana condamnată nu îndeplinește condițiile legale pentru dispunerea acestei forme de executare a pedepsei, stabilește un interval de timp, care va curge de la data rămânerii definitive a hotărârii judecătorești de respingere a cererii de liberare condiționată, pe care îl consideră necesar pentru ca persoana în cauză să își îndeplinească condițiile a căror neîndeplinire a fost constatată prin hotărârea judecătorească de respingere a cererii de liberare condiționată, termen a cărui durată va fi stabilită în funcție de natura condițiilor neîndeplinite și de timpul necesar pentru îndeplinirea lor. Cum legea nu prevede o durată minimă a termenului astfel reglementat, ci doar durata lui maximă – de un an, acesta va putea fi un termen extrem de redus, instanța de judecată învestită conform art. 587 alin. (1) C. pr. pen., fiind singura în măsură să aprecieze nevoia de timp pentru îndeplinirea tuturor condițiilor legale specifice instituției liberării condiționate.
În situația în care persoana condamnată prezintă probleme de sănătate, pe toată durata executării pedepsei, din care face parte și intervalul de timp stabilit de instanța de judecată conform art. 587 alin. (2) C. pr. pen., aceasta poate să beneficieze de îngrijiri medicale în cadrul penitenciarului, conform art. 71 din Legea nr. 254/2013, sau poate solicita întreruperea executării pedepsei, potrivit art. 592 C. pr. pen.
Prin Decizia nr. 299 din 9 iunie 2020, M. Of. , nr. 1019 din 2 noiembrie 2020, §§ 16 și 17, s-a reținut că art. 589 alin. (1) lit. a) C. pr. pen prevede amânarea executării pedepsei cu închisoarea, drept excepție de la regula executării de îndată și în mod continuu a hotărârilor penale definitive și, totodată, de la regula executării pedepsei cu închisoarea în spațiile de detenție, excepție ce are ca scop protecția stării de sănătate, precum și a integrității fizice și psihice a persoanei condamnate, atunci când se constată că aceasta suferă de o boală care nu poate fi tratată în rețeaua sanitară a Administrației Naționale a Penitenciarelor și care face imposibilă executarea imediată a pedepsei, dacă specificul bolii nu permite tratarea acesteia cu asigurarea pazei permanente în rețeaua sanitară a Ministerului Sănătății și dacă instanța apreciază că amânarea executării și lăsarea în libertate nu prezintă un pericol pentru ordinea publică.
Având în vedere că dispozițiile art. 592 C. pr. pen reglementează cazurile de întrerupere a executării pedepsei prin trimitere la prevederile art. 589 din același cod, Curtea reține că, deși prevederile art. 587 alin. (2) C. pr. pen nu prevăd precaritatea stării de sănătate a persoanei condamnate drept cauză de liberare condiționată, în ipoteza invocată, autorul excepției beneficiază de mijloacele procedurale necesare pentru protecția sănătății și a integrității sale fizice și psihice.
Prin urmare, interpretând sistematic textul criticat, în coroborare cu prevederile art. 592 C. pr. pen, Curtea reține că acesta nu este de natură a încălca dispozițiile art. 22 din Constituție și nici pe cele ale art. 2 din Convenție. Curtea Constitutionala , Decizia 23 din 19 Ianuarie 2021 referitoare la excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 587 alin. (2) C.pr.pen.,M.Of. nr. 325 /2021
În motivarea excepției de neconstituționalitate se susține că din interpretarea prevederilor art. 592 alin. (1) cu referire la art. 589 alin. (1) lit. a) C. pr. pen rezultă că în situația în care prin raportul de expertiză medico-legală se concluzionează că persoana condamnată suferă de o boală care poate fi tratată în rețeaua sanitară a Administrației Naționale a Penitenciarelor sau care permite tratarea acesteia cu asigurarea pazei permanente în rețeaua Ministerului Sănătății, judecătorul este obligat să țină cont de concluziile acestui raport. Se arată că, în acest fel, independența judecătorului în realizarea actului de justiție este limitată, în situația în care ar aprecia că este justificată întreruperea executării pedepsei din considerente umanitare, raportat la situația medicală a condamnatului, aprecierea sa putând viza, potrivit textelor criticate, doar împrejurarea că întreruperea executării pedepsei și lăsarea în libertate a persoanei condamnate nu prezintă un pericol pentru ordinea publică. Se arată că, într-adevăr, potrivit art. 20 din Constituție, judecătorul național poate interpreta normele de drept intern prin coroborarea lor cu standardele impuse de jurisprudența CEDO, însă această operațiune de raportare a dispozițiilor procesual penale aplicabile la decizii de speță ale instanței europene lipsesc respectivele prevederi legale de claritate, precizie și previzibilitate. Se susține că dispozițiile art. 592 alin. (1) cu referire la art. 589 alin. (1) lit. a) C. pr. pen nu permit judecătorului să aplice/să pună în aplicare exigențele exprimate de CEDO în Cauza Dorneanu împotriva României. Sunt invocate deciziile Curții Constituționale nr. 686 din 10 octombrie 2006 și nr. 323 din 29 martie 2007, prin care Curtea a constatat, printre altele, că prevederile art. 3 din Convenție dau expresie preocupării legiuitorului de a asigura măsuri de natură umanitară care să contracareze situațiile în care, din motive de sănătate, condițiile de detenție nu pot fi suportate de către persoana condamnată și, respectiv, faptul că prevederile art. 453 alin. (1) lit. a) teza a doua C. pr. pen. lasă posibilitatea judecătorului de a aprecia, astfel încât dacă acesta, în baza probelor și a expertizei, va constata că îngrijirea persoanei nu poate fi realizată în penitenciarele-spital sau în unitățile sanitare pe care le pune la dispoziție legea, va putea dispune amânarea executării pedepsei. Este invocată, totodată, jurisprudența CEDO, respectiv Hotărârea din 28 noiembrie 2017, pronunțată în Cauza Dorneanu împotriva României, prin care instanța europeană a constatat încălcarea art. 3 din Convenție în cazul unei persoane bolnave în stare terminală, apreciind că instanța de recurs a dovedit un formalism procedural excesiv prin respingerea cererii de întrerupere a executării pedepsei în condițiile în care ar fi trebuit să ia în calcul motivele umanitare, raportate la situația medicală a condamnatului, pentru a-i permite să moară în condiții decente.
Articolul 592 alin. (1): „Executarea pedepsei închisorii sau a detențiunii pe viață poate fi întreruptă în cazurile și în condițiile prevăzute la art. 589, la cererea persoanelor arătate la alin. (3) al aceluiași articol, iar în cazul prevăzut la art. 589 alin. (1) lit. a), și la cererea administrației penitenciarului.”
– Articolul 589 alin. (1) lit. a): „(1) Executarea pedepsei închisorii sau a detențiunii pe viață poate fi amânată în următoarele cazuri: a) când se constată, pe baza unei expertize medico-legale, că persoana condamnată suferă de o boală care nu poate fi tratată în rețeaua sanitară a Administrației Naționale a Penitenciarelor și care face imposibilă executarea imediată a pedepsei, dacă specificul bolii nu permite tratarea acesteia cu asigurarea pazei permanente în rețeaua sanitară a Ministerului Sănătății și dacă instanța apreciază că amânarea executării și lăsarea în libertate nu prezintă un pericol pentru ordinea publică. În această situație, executarea pedepsei se amână pentru o durată determinată; […]”.
Se susține că textele criticate contravin prevederilor constituționale ale art. 22 alin. (1) cu privire la dreptul la viață, ale art. 34 alin. (1) referitor la dreptul la ocrotirea sănătății și ale art. 53 cu privire la restrângerea exercițiului unor drepturi sau al unor libertăți, precum și prevederilor art. 3 CEDH referitor la dreptul la viață.
Prin Decizia nr. 299 din 9 iunie 2020, nepublicată în M.Of. al României până la data pronunțării prezentei decizii, Curtea Constituțională a respins, ca neîntemeiată, excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 589 alin. (1) lit. a) raportat la art. 592 alin. (1) C. pr. pen, prin raportare la critici de neconstituționalitate similare.
Potrivit prevederilor art. 53 C. pen., pedepsele penale principale sunt detențiunea pe viață, închisoarea și amenda. Din interpretarea sistematică a prevederilor art. 54-64 C. pen. , Curtea a constatat că reglementarea de către legiuitor a pedepsei cu închisoarea în cazul anumitor infracțiuni are în vedere pericolul pe care faptele incriminate îl prezintă pentru valorile sociale ocrotite prin legea penală, pericol ce denotă că autorul infracțiunii se poate îndrepta doar prin privarea sa de libertate, departe de ceilalți membri ai societății, într-un spațiu de detenție, pentru o perioadă de timp stabilită de către judecător, în funcție de circumstanțele cauzei și având în vedere limitele speciale ale pedepsei.
Dispunerea de către judecătorul competent a pedepsei cu închisoarea cu executare are la bază constatarea de către acesta a săvârșirii unor fapte prevăzute de legea penală de un pericol social considerabil, care obligă sau determină instanța competentă să condamne inculpatul la pedeapsa închisorii cu executare. Un astfel de pericol rezultă din limitele speciale ale pedepsei prevăzute de legea penală pentru infracțiunile săvârșite, din circumstanțele concrete ale cauzei și din istoricul infracțional al inculpatului.
Amânarea executării pedepsei cu închisoarea și întreruperea executării pedepsei cu închisoarea reprezintă excepții de la regula executării de îndată și în mod continuu a hotărârilor penale definitive și, totodată, de la regula executării pedepsei cu închisoarea în spațiile de detenție. Aceste excepții sunt reglementate de legiuitor pentru cazurile expres și limitativ prevăzute la art. 589 alin. (1) C. pr. pen. Acestea din urmă au în vedere starea de sănătate a persoanei condamnate [art. 589 alin. (1) lit. a) d C. pr. pen] și faptul că persoana condamnată este gravidă sau are un copil mai mic de un an [art. 589 alin. (1) lit. b) C. pr. pen], fiind situații considerate de legiuitor ca având o semnificație deosebită pentru viața și existența persoanei condamnate, care pot justifica și, respectiv, justifică lăsarea acesteia în libertate pentru o perioadă de timp determinată sau determinabilă.
Dintre cele două ipoteze juridice reglementate la art. 589 alin. (1) C. pr. pen, Curtea a constatat că cea invocată în susținerea prezentei excepții de neconstituționalitate are ca scop protecția stării de sănătate, precum și a integrității fizice și psihice a persoanei condamnate, atunci când se constată că persoana condamnată suferă de o boală care nu poate fi tratată în rețeaua sanitară a Administrației Naționale a Penitenciarelor și care face imposibilă executarea imediată a pedepsei, dacă specificul bolii nu permite tratarea acesteia cu asigurarea pazei permanente în rețeaua sanitară a Ministerului Sănătății și dacă instanța apreciază că amânarea executării și lăsarea în libertate nu prezintă un pericol pentru ordinea publică. Prin urmare, pentru a fi dispusă amânarea executării pedepsei, conform textului criticat, este necesar a fi îndeplinite următoarele condiții: condamnatul să sufere de o boală; boala să îl pună în imposibilitatea de a executa pedeapsa imediat; boala să nu poată fi tratată în rețeaua Administrației Naționale a Penitenciarelor; specificul bolii să nu permită tratarea acesteia cu asigurarea pazei permanente în rețeaua sanitară a Ministerului Sănătății; instanța să aprecieze că amânarea executării și lăsarea condamnatului în libertate nu prezintă un pericol pentru ordinea publică. Spre deosebire de soluția reglementată la art. 589 alin. (1) lit. b) C. pr. pen, care obligă judecătorul să dispună amânarea executării și lăsarea condamnatului în libertate, în condițiile constatării unor situații obiective, respectiv starea de graviditate a persoanei condamnate sau faptul că aceasta are un copil mai mic de un an, soluția juridică reglementată prin textul criticat permite instanței să dispună amânarea executării pedepsei doar dacă apreciază că această soluție nu prezintă un pericol pentru ordinea publică. Rezultă astfel că amânarea executării pedepsei, în condițiile prevăzute la art. 589 alin. (1) lit. a) C. pr. pen, poate fi dispusă în scopul protejării sănătății persoanei condamnate, precum și a integrității fizice și psihice a acesteia, însă doar cu asigurarea securității celorlalți membri ai societății și a ordinii publice.
Determinarea stării de sănătate a persoanei condamnate și a posibilității tratării sale fie în rețeaua Administrației Naționale a Penitenciarelor, fie în rețeaua sanitară a Ministerului Sănătății, cu asigurarea pazei permanente, să fie făcută de judecător doar pe baza expertizei medico-legale, nu și pe baza altor mijloace de probă. Această limitare a mijloacelor de probă ce pot fi avute în vedere are la bază caracterul științific și, prin urmare, obiectiv, al expertizei medico-legale, ce rezultă din faptul că, potrivit art. 189 C. pr. pen, aceasta se realizează prin examinarea persoanei condamnate și prin aprecierea posibilităților sale de tratare de către un medic legist, care întocmește, conform art. 189 alin. (2) C. pr. pen, raportul de expertiză solicitat de instanța de judecată.
Imperativul reglementării întreruperii executării pedepsei doar în condiții expres prevăzute de lege și obiectiv determinate de starea de sănătate a persoanei condamnate a determinat legiuitorul să reducă marja de apreciere a instanței de judecată, prin restrângerea probelor ce pot fi administrate la cea a expertizei de specialitate, respectiv la proba expertizei medico-legale. Această limitare are ca scop eliminarea posibilității realizării de către instanța de judecată a unor interpretări juridice non-medicale, care să ducă la punerea în libertate a unui număr de persoane condamnate care ar putea afecta caracterul restrictiv al excepției de la regula executării pedepselor penale în mod continuu, cu consecințe asupra securității membrilor societății și a ordinii publice și cu încălcarea principiului legalității procesului penal.
O soluție legislativă asemănătoare a fost reglementată și la art. 453 C. pr. pen din 1968, legiuitorul restrângând, și în contextul vechii reglementări procesual penale, mijloacele de probă ce puteau fi avute în vedere de judecător cu ocazia dispunerii amânării executării pedepsei la expertizele medico-legale, în condițiile în care art. 453 alin. 1 lit. c) C. pr. pen din 1968 prevedea însă și posibilitatea amânării executării pedepsei atunci când din cauza unor împrejurări speciale executarea imediată a pedepsei ar avea consecințe grave pentru condamnat, familie sau unitatea la care lucrează. Nepreluarea în cuprinsul art. 589 alin. (1) C. pr. pen a dispozițiilor art. 453 alin. 1 lit. c) C. pr. pen. din 1968 denotă aceeași tendință de a restrânge cazurile de dispunere a soluției amânării executării pedepsei la cele determinate de condiția obiectivă a stării de sănătate a persoanei condamnate. Întrucât reprezintă excepții de la regula executării pedepsei cu închisoarea sau cu detențiunea pe viață, cauzele de întrerupere a executării pedepsei sunt rezultatul aprecierii legiuitorului cu privire la situațiile care, prin natura lor, impun incidența unui asemenea regim juridic. Așa fiind, aceste excepții sunt reglementate potrivit politicii penale a statului, conform dispozițiilor art. 61 alin. (1) din Legea fundamentală, având în vedere necesitatea menținerii unei corecte proporționalități între interesul individual al persoanei condamnate și interesul public privind executarea pedepselor penale, astfel cum acestea au fost dispuse prin hotărârile judecătorești definitive de condamnare.
Restrângerea mijloacelor de probă prevăzute la art. 589 alin. (1) lit. a) C. pr. pen. este proporțională cu scopul normei procesual penale analizate, fiind determinată de considerente referitoare la asigurarea ordinii publice și a respectării principiului legalității în etapa executării pedepselor penale.
Prevederile art. 589 alin. (1) lit. a) C. pr. pen au fost reglementate în scopul protejării sănătății persoanelor condamnate și a integrității lor fizice și psihice, constituind astfel o aplicație a prevederilor constituționale ale art. 22 alin. (2) și ale art. 34 alin. (1), și nu o încălcare a lor.
Având în vedere cele reținute prin Decizia nr. 299 din 9 iunie 2020, Curtea constată că prevederile art. 592 alin. (1) cu referire la art. 589 alin. (1) lit. a) C. pr. pen sunt în acord atât cu dispozițiile constituționale ale art. 53, cât și cu cele ale art. 3 din Convenție referitoare la dreptul la viață. Curtea Constitutionala, Decizia 472/25 iunie 2020 referitoare la excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 592 alin. (1) cu referire la art. 589 alin. (1) lit. a) C.pr.pen.
Prevederile art. 69 alin. (1) din Legea nr. 254/2013, cuprinse în titlul III – Executarea pedepselor privative de libertate al acestui act normativ, reglementează condițiile ce trebuie îndeplinite cumulativ de către persoanele condamnate pentru a beneficia de dreptul la vizită intimă, arătând, în alin. (1) lit. b), că acestea nu trebuie să fie în curs de judecată în calitate de inculpat, în timp ce art. 110 alin. (1) din Legea nr. 254/2013, cuprins în titlul IV – Executarea măsurilor preventive privative de libertate al acestei legi, prevede referitor la aplicabilitatea normelor ce reglementează executarea pedepselor penale, din cuprinsul Legii nr. 254/2013, în cazul executării măsurilor preventive privative de libertate, exceptarea de la dreptul la vizită intimă a persoanelor aflate în arest preventiv, situație în care se află și autorul excepției.
Potrivit dispozițiilor art. 202 alin. (4) C. pr. pen, măsurile preventive ce pot fi dispuse în timpul urmăririi penale și al judecății sunt: reținerea, controlul judiciar, controlul judiciar pe cauțiune, arestul la domiciliu și arestarea preventivă. Conform art. 209 alin. (3) C. pr. pen, reținerea se poate dispune pentru cel mult 24 de ore, durată ce nu necesită asigurarea dreptului la vizită intimă, prevăzut la art. 69 și la art. 75 alin. (3) din Legea nr. 254/2013. Referitor la durata măsurii arestării preventive, conform art. 233 alin. (1) C. pr. pen. , în cursul urmăririi penale, aceasta nu poate depăși 30 de zile, putând fi prelungită în condițiile art. 234 C. pr. pen. Iar, potrivit art. 239 alin. (1) din același cod, în cursul judecății în primă instanță, durata totală a arestării preventive a inculpatului nu poate depăși un termen rezonabil și nu poate fi mai mare decât jumătatea maximului special prevăzut de lege pentru infracțiunea care face obiectul sesizării instanței de judecată; de asemenea, conform aceluiași alin. (1), în toate cazurile, durata arestării preventive în primă instanță nu poate depăși 5 ani.
Regimul de executare a măsurilor preventive privative de libertate este reglementat în capitolele I și II ale titlului IV al Legii nr. 254/2013, în cuprinsul cărora se prevede exceptarea de la dreptul de a primi vizite intime a persoanelor arestate preventiv. Acest drept este reglementat numai în favoarea persoanelor condamnate la pedepse definitive privative de libertate, așa cum rezultă din prevederile art. 69 și art. 110 alin. (1) lit. b) din Legea nr. 254/2013. Conform acestora, două dintre condițiile ce trebuie îndeplinite cumulativ de către persoanele private de libertate sunt: să fie condamnate definitiv și să fie repartizate într-un regim de executare a pedepselor privative de libertate și, respectiv, să nu fie în curs de judecată în calitate de inculpați (într-o altă cauză penală).
În privința vizitelor intime, Legea nr. 254/2013 prevede un regim juridic diferit pentru persoanele care execută măsura arestului preventiv, față de cel reglementat în privința persoanelor condamnate la pedepse penale definitive privative de libertate.
Legiuitorul, potrivit atribuțiilor sale constituționale, prevăzute la art. 61 alin. (1) din Constituție, și în marja de apreciere conferită de către acestea, are dreptul de a restricționa vizitele intime pentru persoanele aflate în locuri de detenție, dar reglementarea diferită a acestui drept pentru persoane care se află în situații juridice similare este discriminatorie, dacă nu are o justificare obiectivă și rezonabilă, dacă nu are un scop legitim sau dacă nu există proporționalitate între mijloacele folosite și scopul urmărit de legiuitor prin reglementarea analizată.
Situația persoanelor arestate preventiv și cea a persoanelor condamnate la pedepse penale privative de libertate nu este diferită. Pe durata executării măsurilor preventive și a pedepselor definitive privative de libertate, persoanele astfel deținute se află, din perspectiva dreptului la vizite intime, în situații juridice obiectiv similare, astfel că tratamentul juridic diferit instituit prin Legea nr. 254/2013 nu are ca fundament o justificare legitimă și rezonabilă. Mai mult, atât timp cât legea nu prevede criterii de evaluare a gradului de securitate privind persoana, neasigurarea dreptului la vizită intimă persoanelor arestate preventiv este discriminatorie, neîntrunind condițiile de proporționalitate între mijloacele folosite și scopul urmărit.
Curtea va ține cont și de faptul că durata maximă a arestării preventive, în primă instanță, este de 5 ani, aceasta reprezentând o perioadă suficient de lungă pentru ca lipsirea de dreptul la vizită intimă a persoanelor arestate preventiv să afecteze în mod substanțial relațiile de familie ale acestora și că această afectare a vieții de familie nu este justificată de limitări specifice regimului de detenție.
Prin Hotărârea din 9 iulie 2013, pronunțată în Cauza Varnas împotriva Lituaniei, instanța europeană a constatat că, deși privarea de libertate a unei persoane presupune limitări ale vieții sale private și de familie, este esențial dreptul persoanei în cauză de a menține legătura cu membrii apropiați ai familiei sale și că restricțiile referitoare la numărul vizitelor, la supravegherea acestor vizite și, dacă natura faptei săvârșite o justifică, supunerea persoanei aflate în detenție la urî anumit regim de executare sau la anumite feluri ale vizitelor, constituie interferențe în dreptul la respectarea vieții private și de familie, prevăzut la art. 8 CEDH, fără a constitui încălcări ale acestui drept .
De asemenea, CEDO a remarcat că mai mult de jumătate din statele membre ale Consiliului Europei au prevăzut în legislația internă dreptul deținuților la vizite conjugale, cu limitări și restricții specifice, dar că prevederile Convenției nu trebuie Interpretate în sensul că ele obligă statele semnatare să reglementeze acest fel de vizite. S-a arătat că acesta este un aspect cu privire la care statele părți au o largă marjă de apreciere, având libertatea de a stabili singure măsurile ce trebuie luate pentru implementarea dispozițiilor Convenției, în raport cu nevoile și resursele comunității sau ale individului.
Prin aceeași hotărâre, instanța europeană a reținut că persoanele condamnate și cele arestate se află în situații diferite, conform art. 14 din Convenție , dar că persoana în cauză, care a fost privată pe parcursul duratei arestului preventiv de dreptul la vizite conjugale, s-a aflat, din acest punct de vedere, într-o situație similară cu cea a persoanelor aflate în executarea unei pedepse penale privative de libertate, care beneficiau de un tratament diferit . O diferență de tratament este discriminatorie atunci când nu are o justificare obiectivă și rezonabilă sau, cu alte cuvinte, dacă nu are un scop legitim sau dacă nu există proporționalitate între mijloacele folosite și scopul urmărit de legiuitor prin reglementarea analizată, dar că statele beneficiază de dreptul de a aprecia dacă și în ce măsură diferențele existente între situații asemănătoare justifică un tratament diferit și că în privința regimului persoanelor condamnate și a politicii penale această marjă de apreciere a statelor este ura suficient de largă .
Tot prin hotărârea pronunțată în Cauza Varnas împotriva Lituaniei, instanța europeană a constatat că persoanele private de libertate înainte de a fi condamnate definitiv aveau dreptul la vizite scurte (de 2 ore) și erau total lipsite de dreptul de a primi vizite conjugale, în timp ce persoanele condamnate aflate în executarea unei pedepse penale definitive privative de libertate aveau dreptul la vizite scurte (de 4 ore) și la vizite conjugale, a căror frecvență varia în funcție de regimul de executare a pedepsei stabilit. S-a observat, în acest sens, că restricțiile referitoare la dreptul la vizită al persoanelor deținute sunt aplicabile, cu titlu general, în funcție de motivele privării de libertate a acestora și din considerente de securitate . Recomandarea Rec (2006) 2 a Comitetului de Miniștrii către statele membre ale Consiliului Europei privind regulile europene referitoare la pedeapsa închisorii, adoptată la 11 ianuarie 2006, prevede că, exceptând restricția impusă pentru o anumită perioadă de timp, de către o anumită autoritate judiciară, într-un anumit caz, persoanele private de libertate și necondamnate definitiv au dreptul de a primi vizite și de a comunica cu membrii familiei la fel ca persoanele aflate în executarea unor pedepse privative de libertate definitive .
În același sens, prin Hotărârea din 6 iunie 2009, pronunțată în Cauza Moiseyev împotriva Rusiei, , CEDO a constatat, referitor la lipsa contactului cu vizitatorii, că persoana deținută în timpul derulării procesului penal, care a fost lipsită fizic de contactul cu vizitatorii în timpul detenției sale de 3 ani și jumătate, în lipsa unei nevoi demonstrate de izolare, cum sunt motivele de securitate, a suferit o ingerință nejustificată în dreptul la respectarea vieții private și de familie. Perioada lungă de detenție (care era de 2 ani la data la care aplicantul a solicitat pentru prima data dreptul la vizită conjugală) i-a redus acestuia viața de familie într-o măsură ce nu poate fi justificată de limitările specifice regimului de detenție și că refuzul autorităților de a acorda deținutului dreptul la vizită conjugală a fost bazat pe considerente teoretice de securitate, dar, în egală măsură, și pe lipsa facilităților necesare, argumente ce nu pot constitui fundamente pentru pronunțarea unor soluții de către Curte ( Moiseyev împotriva Rusiei).
Restricționarea dreptului la vizite conjugale pe durata detenției fără o justificare obiectivă și rezonabilă din partea autorităților pentru diferența de tratament creată constituie o discriminare, ce contravine prevederilor art. 14 privind interzicerea discriminării în coroborare cu cele ale art. 8 referitor la dreptul la respectarea vieții private și de familie din Convenție.
Curtea Constituțională constată că diferența de tratament juridic referitoare la dreptul la vizite intime, așa cum aceasta este prevăzută la art. 69 și art. 110 alin. (1) lit. b) din Legea nr. 254/2013, în reglementarea regimului executării măsurilor preventive privative de libertate, respectiv a pedepselor penale definitive, nu are o justificare obiectivă și rezonabilă și nu se bazează pe considerente de securitate a activităților desfășurate în locurile de detenție. Prin urmare, această diferență discriminează persoanele arestate preventiv în raport cu cele condamnate la pedepse penale privative de libertate, fiind de natură a contraveni dispozițiilor art. 16 din Legea fundamentală, raportate la cele ale art. 26 din Constituție. Curtea Constitutionala, Decizia 222/2015 referitoare la excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 69 alin. (1) lit. b) și ale art. 110 alin. (1) lit. b) din Legea nr. 254/2013 privind executarea pedepselor și a măsurilor privative de libertate dispuse de organele judiciare în cursul procesului penal , M.Of. nr. 380 din 2 iunie 2015
Prin Hotărârea din 21 iunie 2016, pronunțată în Cauza Faur împotriva României, CEDO a constatat încălcarea art. 3 din Convenție, referitor la interzicerea torturii, obligând statul român la plata de daune morale în valoare de 3900 euro, în favoarea autorului excepției de neconstituționalitate. Această soluție a fost determinată de asigurarea unor condiții improprii în spațiul de detenție din Penitenciarul Arad, în care autorul excepției se află în executarea unei pedepse penale privative de libertate, caracterizate, în mod special, prin plasarea sa într-un spațiu destinat fumătorilor, aspect ce a dus la deteriorarea stării sale de sănătate.
Punerea în executare a hotărârii CEDO nu implică, în mod obligatoriu, liberarea condiționată a persoanei în cauză, iar respingerea, de către instanța judecătorească competentă, a cererii formulate, în acest sens, conform dispozițiilor art. 59 din Codul penal din 1969 și ale art. 100 din Codul penal, nu constituie o veritabilă problemă de neconstituționalitate. Având în vedere aceste considerente, precum și dispozițiile art. 2 alin. (3) Legea nr. 47/1992 privind organizarea și funcționarea Curții Constituționale, potrivit cărora aceasta „se pronunță numai asupra constituționalității actelor cu privire la care a fost sesizată”, Curtea constată că excepția de neconstituționalitate a prevederilor art. 59 din Codul penal din 1969 și ale art. 100 din Codul penal este inadmisibilă. Curtea Constituţională, Decizia 644/17 octombrie 2017 referitoare la excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 59 C. pen. din 1969 și ale art. 100 C. pen. , M. Of. nr. 97 din 1 februarie 2018
În acord cu cele statuate și în jurisprudența CEDO, în cauza Mantencio contra Franței (15 ianuarie 2004), că aspecte de o gravitate particulară, printre care și nevoia de a proteja sănătatea și integritatea fizică și psihică a persoanei, pot solicita și justifică luarea unor măsuri speciale de administrare a justiției.
Articolul 453 alin. 1 lit. a) teza a doua C.pr.pen. nu contrazice însă această cerință. Acest text de lege trebuie interpretat în coroborare cu dispozițiile legale ce reglementează executarea pedepselor, respectiv Legea nr. 275/2006 privind executarea pedepselor și a măsurilor dispuse de organele judiciare în cursul procesului penal, M.Of. nr. 627 din 20 iulie 2006, care, în art. 50, garantează dreptul la asistență medicală al persoanelor aflate în executarea pedepselor privative de libertate și prevede că „asistența medicală în penitenciare se asigură, ori de câte ori este necesar sau la cerere, cu personal calificat, în mod gratuit, potrivit legii“, precum și faptul că „persoanele aflate în executarea pedepselor privative de libertate beneficiază în mod gratuit de tratament medical și de medicamente“. Regulamentul de aplicare a Legii nr. 275/2006, M. Of. , nr. 24 din 16 ianuarie 2007, detaliază aspectele ce țin de asistența medicală, precizând în art. 27 alin. (1) că „Serviciile medicale spitalicești se realizează prin internare în penitenciarele-spital, precum și în alte unități sanitare de profil, aflate în relații contractuale cu casa de asigurări sociale de sănătate.” Astfel, se creează un cadru legal eficient de protejare a drepturilor persoanelor condamnate. În plus, chiar prevederile art. 453 alin. 1 lit. a) teza a doua C.pr.pen. lasă posibilitatea judecătorului de a aprecia, astfel încât, dacă acesta, în baza probelor și a expertizei, va constata că îngrijirea persoanei nu poate fi realizată în penitenciarele-spital sau în unitățile sanitare pe care le pune la dispoziție legea, va putea dispune amânarea executării pedepsei.
Curtea constată că textul de lege criticat nu contravine dispozițiilor constituționale care consacră dreptul la ocrotirea sănătății și dreptul la integritatea fizică și psihică a persoanei. Curtea Constituţională, Decizia 323/29 martie 2007 referitoare la excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 453 alin. 1 lit. a) teza a doua C.pr.pen. , M.Of. nr. 283 din 27 aprilie 2007
Obiectul excepției de neconstituționalitate îl constituie dispozițiile art. 36 alin. (3), ale art. 48 alin. (1), ale art. 81 lit. g) și ale art. 82 lit. ț) din Legea nr. 254/2013 privind executarea pedepselor și a măsurilor privative de libertate dispuse de organele judiciare în cursul procesului penal, publicată în M.Of. al României, Partea I, nr. 514 din 14 august 2013, care au următorul cuprins:
– Art. 36 alin. (3): „Persoanele condamnate care execută pedeapsa în regim închis sunt cazate, de regulă, în comun, prestează muncă și desfășoară activități educative, culturale, terapeutice, de consiliere psihologică și asistență socială, moral-religioase, instruire școlară și formare profesională, în grupuri, în interiorul penitenciarului, sub pază și supraveghere, în condițiile stabilite prin regulamentul de aplicare a prezentei legi.”;
– Art. 48 alin. (1): „(1) Administrația Națională a Penitenciarelor ia toate măsurile necesare pentru creșterea progresivă a numărului spațiilor de cazare individuală.”;
– Art. 81 lit. g): „Persoanele condamnate au următoarele obligații: “(…) g) să respecte repartizarea pe camerele de deținere; (…) “;
– Art. 82 lit. ț): „Persoanelor condamnate le sunt interzise: “(…) ț) autoagresiunea în orice mod și prin orice mijloace; (…) “.
. Se susține că textele criticate contravin prevederilor constituționale ale art. 11 alin. (1) și (2) cu privire la dreptul internațional și dreptul intern, ale art. 20 – Tratatele internaționale privind drepturile omului, ale art. 22 alin. (1) și (2) referitoare la dreptul la viață și la integritate fizică și psihică, ale art. 29 alin. (1), (3) și (5) cu privire la libertatea conștiinței, ale art. 50 – Protecția persoanelor cu handicap și ale art. 53 – Restrângerea exercițiului unor drepturi sau al unor libertăți.
Autorul excepției de neconstituționalitate critică condițiile de cazare a persoanelor condamnate în penitenciarele din România, respectiv aglomerarea spațiilor de cazare și consecințele generate de prezența unui număr foarte mare de persoane în camerele asigurate deținuților, aspecte care conduc la apariția și creșterea infracționalității în rândul persoanelor aflate în cursul executării unor pedepse privative de libertate. Astfel, autorul excepției nu formulează veritabile critici de neconstituționalitate, ci critică modalitatea de aplicare a Legii nr. 254/2013 de către Administrația Națională a Penitenciarelor.
Or, potrivit art. 2 alin. (3) din Legea nr. 47/1992 privind organizarea și funcționarea Curții Constituționale, „Curtea Constituțională se pronunță numai asupra constituționalității actelor cu privire la care a fost sesizată (…) “, motiv pentru care prezenta excepție de neconstituționalitate este inadmisibilă. Curtea Constituţională,Decizia 713/12 decembrie 2023 referitoare la excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 36 alin. (3), ale art. 48 alin. (1), ale art. 81 lit. g) și ale art. 82 lit. ț) din Legea nr. 254/2013 privind executarea pedepselor și a măsurilor privative de libertate dispuse de organele judiciare în cursul procesului penal, M. Of. nr 483 din 24 mai 2024
Prevederile art. 23 alin. (2) din Legea nr. 275/2006 au mai fost supuse controlului de constituționalitate în raport cu critici similare sau chiar identice. Prin numeroase decizii cum sunt, de exemplu, Decizia nr. 1.143 din 15 septembrie 2009, M. Of. nr. 679 din 9 octombrie 2009, Decizia nr. 180 din 12 februarie 2009, publicată în M.Of. al României, Partea I, nr. 158 din 13 martie 2009, și Decizia nr. 68 din 5 februarie 2008, publicată în M.Of. al României, Partea I, nr. 149 din 27 februarie 2008, Curtea a statuat că dispozițiile art. 23 alin. (2) din Legea nr. 275/2006 nu încalcă prevederile constituționale referitoare la separația puterilor în stat, egalitatea în drepturi și dreptul la viață și la integritate fizică și psihică. Curtea Constituţională , Decizia 1088/21 septembrie 20100 referitoare la excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 23 alin. (2) din Legea nr. 275/2006 privind executarea pedepselor și a măsurilor dispuse de organele judiciare în cursul procesului penal, M. Of. nr 715 din 27 octombrie 2010
Cerând statului să adopte măsurile corespunzătoare pentru a proteja viața persoanelor aflate sub jurisdicția sa, art. 2 impune obligația statului de a asigura dreptul la viață prin punerea în aplicare a unor norme penale eficiente pentru a descuraja săvârșirea de infracțiuni împotriva persoanei, susținută de un mecanism de aplicare a legii pentru prevenirea, eliminarea și sancționarea încălcărilor unor astfel de norme. Această obligație impune, implicit, efectuarea unei anume forme de anchetă oficială efectivă dacă există motive pentru a crede că o persoană a suferit vătămări care i-au pus viața în pericol în împrejurări suspecte, chiar dacă presupusul făptuitor al atacului mortal nu este un agent al statului [v Mustafa Tunc și Fecire Tunc împotriva Turciei (MC), nr. 24.014/05, pct. 171, 14 aprilie 2015].
Respectarea cerințelor procedurale de la art. 2 se evaluează pe baza câtorva parametri esențiali: caracterul adecvat al măsurilor de anchetă; promptitudinea anchetei; implicarea familiei persoanei decedate; independența anchetei. Aceste elemente sunt strâns legate între ele și fiecare, considerat separat, nu este un scop în sine. Sunt criterii care, considerate împreună, permit să se evalueze gradul de eficacitate al măsurilor de anchetă .
În măsura în care ancheta duce la acuzații care să fie formulate în fața instanțelor naționale, aceasta consideră că obligațiile procedurale în temeiul art. 2 se extind la faza procesuală a procedurilor. În astfel de cauze, procedura în ansamblul său, inclusiv faza de judecată, trebuie să îndeplinească cerințele acestei dispoziții din Convenție (v Sarbyanova-Pashaliyska și Pashaliyska împotriva Bulgariei, nr. 3.524/14, pct. 38, 12 ianuarie 2017).
În ultimul rând, o cerință de promptitudine și rapiditate rezonabilă este implicită în acest context. Trebuie acceptat că pot exista obstacole sau dificultăți care împiedică mersul anchetei într-o anumită situație. Cu toate acestea, o reacție promptă a autorităților în cercetarea morților suspecte poate fi, în general, considerată esențială pentru a menține încrederea publicului că acestea respectă statul de drept și pentru a preveni orice aparență de complicitate la fapte ilicite sau de toleranță față de acestea (v Olewnik-Cieplinska și Olewnik împotriva Poloniei, nr. 20.147/15, pct. 137, 5 septembrie 2019).
În anumite circumstanțe, a constatat că a fost angajată obligația procedurală în temeiul art. 2 din Convenție în cauze cu incidente în care persoana al cărei drept la viață se presupunea că fusese încălcat nu a murit. În astfel de cauze, Curtea a considerat relevant că victima a suferit vătămări care pun viața în pericol. Deși nu există o regulă generală, se pare că dacă activitatea implicată prin însăși natura sa este periculoasă și expune viața unei persoane unui risc real și iminent, cum ar fi folosirea violenței care pune viața în pericol, nivelul vătămărilor suferite poate să nu fie decisiv și, în absența leziunilor, plângerea în astfel de cauze poate totuși fi examinată sub incidența art. 2 [v, mutatis mutandis, Nicolae Virgiliu Tănase împotriva României (MC), nr. 41.720/13, pct. 139-140, 25 iunie 2019].
În raport cu principiile generale de mai sus și având în vedere, în special, folosirea violenței care pune viața în pericol împotriva reclamantului, Curtea concluzionează că art. 2 este aplicabil în prezenta cauză.
Deși plângerea reclamanților privea în principal presupusa durată excesivă a anchetei, care, declarau aceștia, a împiedicat autoritățile de anchetă să elucideze circumstanțele infracțiunii, problema centrală de rezolvat în prezenta cauză este dacă ancheta condusă cu privire la incidentul de la 17 septembrie 2008 a fost în întregime efectivă, în conformitate cu cerințele de la art. 2 .
În urma plângerii penale depuse de D.D. la 12 noiembrie 2008, organele de urmărire penală au luat primele măsuri în anchetă după mai mult de 4 luni de la incidentul violent de la 17 septembrie 2008, adică la 4 februarie 2009 , atunci când procurorul de caz a audiat pentru prima dată partea vătămată.
În situația când viața a fost pusă în pericol cu intenție, autoritățile trebuie să acționeze din oficiu odată ce problema le este adusă la cunoștință. Nu pot lăsa la inițiativa rudei apropiate să depună plângerea oficială sau să își asume răspunderea în realizarea procedurilor de anchetă. Mai mult, ancheta trebuie să fie eficientă în sensul că poate duce la identificarea și pedepsirea celor vinovați. Aceasta nu este o obligație de rezultat, ci una de mijloace. Autoritățile trebuie să ia toate măsurile pe care le au la dispoziție pentru colectarea probelor legate de incident, inclusiv, inter alia, declarații ale martorilor oculari și probe criminalistice [v mutatis mutandis, Al-Skeini și alții împotriva Regatului Unit (MC), nr. 55.721/07, pct. 165-66, CEDO 2011].
Argumentele reclamanților conform cărora, ținând seama de gravitatea rănilor provocate victimei, autoritățile trebuiau să inițieze de îndată o anchetă din oficiu, fără a cere victimei să depună o plângere penală prealabilă. În orice caz, chiar și după ce o asemenea plângere penală prealabilă a fost depusă în noiembrie 2008 , nu au fost luate măsuri în cadrul anchetei până în luna februarie a anului următor.
Deși cei doi ofițeri de poliție au ajuns la fața locului imediat după incident, nu au luat nicio declarație de martor și nici nu au protejat eventualele probe la acel moment .
În pofida faptului că victima dăduse numele presupușilor făptuitori cel mai târziu la 12 noiembrie 2008 , procurorul de caz i-a chestionat pentru prima dată la 13 mai 2009 , la aproximativ 9 luni de la incident, fără a notifica victima în prealabil sau ulterior. În plus, acest act procedural a fost realizat numai după ce Tribunalul Maramureș a admis plângerea părții vătămate cu privire la tergiversarea procesului și a fixat un termen pentru finalizarea anchetei . În pofida unor eforturi intermitente ale organelor de urmărire penală de a elucida circumstanțele leziunilor suferite de D.D. , gradul de adecvare în general al măsurilor de investigare aplicat trebuie să fie pus sub semnul întrebării. Curtea face trimitere în special la absența unei reacții oportune și adecvate din partea acestor autorități în fazele preliminare ale anchetei, la care se referă plângerea din prezenta cauză , inclusiv în ceea ce privește modul în care partea vătămată a fost implicată în anchetă. Neajunsurile au fost confirmate chiar de autorități atunci când au admis în două rânduri plângerile părții vătămate care priveau tergiversarea procedurii .
Deficiențele menționate au avut inevitabil un impact negativ atât asupra eficacității, cât și asupra duratei măsurilor de investigare ulterioare, prin periclitarea competenței de a stabili faptele și amplificarea posibilității ca infracțiunea să rămână nepedepsită (v, mutatis mutandis, Anna Todorova împotriva Bulgariei, nr. 23.302/03, pct. 79, 24 mai 2011).
În consecință, a fost încălcat art. 2 din Convenție sub aspect procedural. CEDO, Hotărârea din 12-mai-2020 în Cauza Danciu și alții împotriva României, M. Of. nr. 1117 din 12 decembrie 2023
Încălcarea dreptului la viață privată s-a produs în momentul în care Securitatea, cu sprijinul intimatului, a pătruns în intimitatea persoanei urmărite, fără acordul acesteia și fără ca ea să afle că informații privitoare la intențiile, preocupările și viața sa de zi cu zi ajungeau să fie cunoscute, în amănunt, de către o autoritate represivă a fostului regim.
În momentul în care informațiile referitoare la preocupările și opiniile unei persoane erau preluate de Securitate și deveneau obiect de lucru al acesteia, pentru motive care nu aveau de a face cu apărarea intereselor naționale, se producea încălcarea dreptului la viață privată.
Nu prezintă relevanță dacă informațiile au fost obținute prin presiuni sau prin mijloace mai puțin violente.
Important este faptul că simpla obținere a unor informații cu caracter personal referitoare la o persoană urmărită de Securitate fără acordul acesteia și pentru motive care nu aveau de a face cu apărarea intereselor naționale, constituia o violare a dreptului la viața privată.
De asemenea, e lipsit de importanță și dacă informațiile obținute cu ajutorul informatorului duceau sau nu la îngreunarea situației celui urmărit, sau dimpotrivă, duceau la concluzia că cei urmăriți nu aveau opinii critice la adresa regimului. Importantă este, din perspectiva definiției date de legiuitor noțiunii de lucrător al Securității, imixtiunea arbitrară a autorităților, reprezentate de intimat, în viața personală a celor urmăriți. Această împrejurare demonstrează fără echivoc încălcarea dreptului la viața privată (prevăzut de art. 17 din Pactul Internațional privind Drepturile Civile și Politice și de art. 12 din Declarația Universală a Drepturilor Omului).
Odată ce informații care ar fi trebuit să rămână în sfera privată deveneau obiectul de lucru al autorităților, fără permisiunea celui urmărit și pentru motive lipsite de legătură cu siguranța națională, este dovedită ingerința în viața personală a celui urmărit de către Securitate.
Analizând recursul declarat, Curtea îl apreciază ca nefondat, în cauză nefiind îndeplinite condițiile prevăzute de art. 304 pct. 9 C. pr. civ.
Sentința atacată prin care s-a respins acțiunea în constatarea calității de lucrător al Securității în ceea ce-l privește pe pârâtul-intimat este dată cu aplicarea corectă a dispozițiilor art. 2 lit. a) din O.U.G. nr. 24/2008, în cauză nefiind îndeplinite condițiile cumulative prevăzute de norma legală pentru a se constata calitatea de lucrător al Securității.
Curtea, verificând actele care au stat la baza notei de constatare din 27 august 2012, în raport de aspectele de nelegalitate menționate în recurs, apreciază că în mod corect prima instanță a apreciat că activitățile desfășurate de pârât, în calitate de ofițer de Securitate, nu au suprimat sau îngrădit drepturi fundamentale ale omului.
Cu privire la nota din 23 octombrie 1972, măsurile dispuse de pârâtul intimat prin care nota informativă cu privire numitul C.G. a fost înaintată Inspectoratului Județean Gorj și ofițerilor care urmăresc elementele legionare menționate în notă prin care să fie suprimate sau îngrădite drepturile fundamentale ale omului.
Faptul că numitul C.G. a fost urmărit în calitate de fost comandant legionar nu poate fi calificată ca o activitate care să fi îngrădit sau suprimat drepturi fundamentale ale omului.
Nota cu privire la R.D. din 10 aprilie 1965, urmărit în calitate de fost membru în CC-PSDI nu cuprinde date și informații despre activități desfășurate de pârât ca ofițer de Securitate, față de persoana urmărită de natură a aprecia că i-au fost încălcate acestei persoane drepturi și libertăți fundamentale.
Pentru aceste motive, se respinge recursul declarat de C.N.S.A.S. împotriva Sentinței nr. 631 din 11 februarie 2013 a Curții de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, ca nefondat. Î. C. C. J. , Decizie nr. 4589/2014 din 2 decembrie 2014
Regimul de detenție aplicat de A., în perioada cât acesta a deținut funcții de conducere, în cadrul Coloniei Periprava, a fost unul menit să ducă la lichidarea fizică a deținuților politici prin metode indirecte, precum:
– condiții de detenție mizerabile și inumane, rele tratamente;
– lipsa hranei adecvate;
– frigul extrem din barăci și aglomerarea excesivă;
– lipsa apei potabile care era înlocuită cu apa murdară scoasă direct din Dunăre;
– lipsa medicamentelor și a asistenței medicale sau refuzul de a acorda asistență medicală adecvată;
– aplicarea de pedepse aspre pentru abateri minore de la regulament;
– condiții de muncă foarte grele la care au fost supuși toți deținuții, indiferent dacă aceștia erau bolnavi sau inapți, lipsa de echipament corespunzător pentru muncă, în condiții meteorologice extreme;
– obligarea deținuților de a depăși norma de muncă cu orice preț și pedepsele crunte primite pentru nesupunere;
– izolarea, în care erau deținuții ținuți fără hrană și în timpul căreia aceștia dormeau direct pe ciment, „judecarea și condamnarea” cu bătaia, a celor care săvârșeau abateri minore, alergarea deținuților . cu calul și bătăile crunte primite cu ciomege.
Astfel, s-a arătat că depozițiile martorilor se coroborează cu aspectele sesizate de ICCMER, rezultând în mod indubitabil că tratamentul și condițiile de detenție la care au fost supuși deținuții condamnați politic au fost unele de exterminare, așa cum rezultă din documentele și materialele memorialistice depuse la dosarul cauzei și din fișele matricole de ale foștilor deținuți.
S-a precizat că din documentele ridicate din arhiva CNSAS rezultă faptul că, printre cauzele deceselor unora dintre deținuții politici era și cașexia -forma finală a inaniției. Trebuie menționat și faptul că numărul deceselor, 103, este doar cel care rezultă din înscrisurile din arhivă, numărul real fiind mult mai mare. Așa cum rezultă din declarațiile mai multor martori, dintre foștii deținuți, a rezultat că în iarna anului 1959/1960, la secția Grind au murit cel puțin 250 de persoane.
Tratamentul la care erau supuși deținuții era același, fiind prezentat diferit de fiecare, în funcție de propria percepție, însă, cu toții au declarat în unanimitate că au fost bătuți cu ferocitate dacă nu își îndeplineau norma de muncă iar locul unde erau bătuți era la intrarea în colonie, unde sancțiunile erau aplicate de gardieni și erau dispuse de conducerea coloniei. Toate aceste măsuri definesc regimul de detenție instituit și menținut de A., regim care a contribuit la exterminarea deținuților politici.
Concluzia anchetei din anul 1968, a fost aceea că, în România a existat un regim de exterminare a deținuților politici în perioada 1948-1964, dictat pentru toate centrele de detenție politică din țară, la ordinele conducerii statului comunist. Ancheta nu a condus la judecarea și condamnarea vinovaților ci s-a convenit ca sancționarea să se facă doar pe linie politică iar pe latură penală, să se aștepte termenul de împlinire a prescripției răspunderii penale.
Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție a arătat că fapta inculpatului A. care, în perioada 01.08.1958 – 01.11. 1963, în calitate de locțiitor și comandant al Coloniei de Muncă Periprava, a săvârșit acțiuni sau inacțiuni sistematice care au avut ca rezultat persecutarea colectivității reprezentată de deținuții politici încarcerați în Colonia de Muncă de la Periprava, prin privare de drepturi fundamentale ale omului sau prin restrângerea gravă a exercitării acestor drepturi, pe motive de ordin politic, respectiv, prin supunerea la condiții de existență sau tratament de natură să ducă la distrugerea fizică a deținuților politici, cu mențiunea că în perioada 01.08.1958 – 01.11.1963, au fost înregistrate un număr de 103 decese în rândul deținuților politici, prin acțiuni ce depășesc cadrul legal (lipsa medicamentelor, lipsa îngrijirii medicale, refuzul de acordare a asistenței medicale adecvate, refuz de transfer către spitale penitenciar, degradarea stării de sănătate prin lipsa hranei, lipsa încălzirii, pedepsele aplicate discreționar și abuziv deținuților, condiții de detenție inumane, rele tratamente, bătaia și alte violențe, ignorarea adreselor și sesizărilor făcute de deținuți), întrunesc elementele constitutive ale infracțiunii contra umanității prev. de art. 439 alin. (1) lit. j) cu aplicarea art. 5 C. pen.
Infracțiunea de genocid, pentru care a fost inițial începută urmărirea penală, ca infracțiune contra păcii și omenirii, a fost incriminată în legislația română pentru prima dată prin dispozițiile art. 2312 C. pen. de la 1936, dispoziții introduse prin Decretul nr. 212/1960. Potrivit acestui text de lege, constituia infracțiunea de genocid și se pedepsea cu moartea, săvârșirea în scop de a distruge, în întregime sau în parte, un grup sau o colectivitate omenească, din motive de rasă, naționalitate sau religie, a vreuneia din următoarele fapte: a) uciderea membrilor grupului; b) vătămarea gravă a integrității fizice și mentale a membrilor grupului; c) supunerea grupului la condiții de existență sau tratamente de natură să ducă la distrugerea lui fizică; d) luarea de măsuri tinzând la împiedicarea nașterilor în sânul grupului; e) transferarea forțată a copiilor unui grup în alt grup.
Infracțiunea de tratamente neomenoase a fost incriminată pentru prima dată în legislația română în dispozițiile art. 2314 C. pen. de la 1936, dispoziții introduse prin Decretul nr. 212/1960.
Potrivit textului de lege, constituia infracțiunea de tratamente neomenoase, supunerea la tratamente neomenoase a răniților și bolnavilor, a membrilor personalului civil sanitar sau al Crucii Roșii, a naufragiaților, a prizonierilor de război și în general, a oricărei alte persoane căzute sub puterea adversarului, ori supunerea lor la experiențe medicale sau științifice care nu sunt justificate de un tratament medical în interesul lor și se pedepsește cu muncă silnică de la 5 la 20 de ani.
Legea nr. 15/1968 – C. pen., care a abrogat C. pen. de la 1936 a prevăzut în aceeași formă infracțiunea de tratamente neomenoase în cuprinsul art. 358 C. pen., în cadrul Titlului XI al Părții Speciale – Infracțiuni contra păcii și omenirii. În varianta tip infracțiunea se realizează, sub aspectul laturii obiective, fie prin supunerea persoanelor căzute sub puterea adversarului la tratamente neomenoase, fie la experiențe medicale sau științifice ce nu sunt justificate de un tratament medical în interesul lor. Prin supunerea unei persoane la tratamente neomenoase se înțelege obligarea persoanei la condiții de hrană, locuință, îmbrăcăminte, de igienă, asistență medicală etc, greu de suportat fizic și umilitoare din punct de vedere moral.
Noua incriminare prevăzută de art. 358 din C. pen. de la 1968 a rămas în vigoare nemodificată până la data de 1.02.2014, când, a intrat în vigoare Legea nr. 286/2009 privind Noul C. pen., în acest cod nemaifiind incriminată o infracțiune cu denumirea de tratamente neomenoase. Din tezele prealabile ale Proiectului Noului C. pen., rezultă că relațiile sociale ocrotite în C. pen. de la 1968 – Infracțiuni contra păcii și omenirii, sunt ocrotite în prezent în Titlul XII – Infracțiuni de genocid, contra umanității și de război. Infracțiunile contra umanității formează un grup distinct de infracțiuni ce pot fi comise atât pe timp de pace, cât și pe timp de război. În cadrul textului au fost sistematizate 12 modalități normative. Urmând modelul german s-a renunțat la definirea termenilor, fără a se aduce atingere principiului res certa, noțiunile fiind explicate suficient în cadrul fiecărei secțiuni.
Potrivit art. 438 C. pen., constituie infracțiune contra păcii și omenirii săvârșirea, în cadrul unui atac generalizat sau sistematic lansat împotriva unei populații civile a faptei prevăzute la lit. j), respectiv, persecutarea unui grup sau a unei colectivități determinate prin privare de drepturile fundamentale ale omului sau prin restrângerea gravă a exercitării acestor drepturi, pe motive de ordin politic, rasial, național, etnic, cultural, religios, sexual ori în funcție de alte criterii recunoscute ca inadmisibile în dreptul internațional. În noua reglementare infracțiunea este pedepsită cu închisoare de la 15 la 20 de ani și interzicerea exercitării unor drepturi.
În raport de cele menționate, Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție a arătat că elementele constitutive ale infracțiunii de tratamente neomenoase din vechea reglementare se regăsesc și în noua reglementare prevăzută de art. 439 lit. j) C. pen.
Sub aspectul laturii obiective, inculpatul, în calitate de comandant al Coloniei de muncă Periprava, a săvârșit acțiuni sau inacțiuni sistematice care au avut ca rezultat persecutarea colectivității reprezentată de deținuții politici încarcerați în colonie, prin privarea de drepturi fundamentale ale omului sau prin restrângerea gravă a exercitării acestor drepturi, pe motive de ordin politic, respectiv prin supunerea la condiții de existență sau tratament de natură să ducă la distrugerea fizică a deținuților politici, prin acțiuni care depășesc cadrul legal.
Noțiunea de tratamente inumane a fost definită de Curtea Europeană pentru prima dată în cauza Irlanda c/Rouyaume-Uni, din anul 1978, ca fiind acele acte prin care se provoacă victimei leziuni sau suferințe fizice și morale susceptibile de a produce puternice tulburări psihice. Aceste acte sunt comise cu intenția de a cauza suferințe fizice intense victimei. De asemenea, în materie de tortură, suferința trebuie să se situeze la un nivel de gravitate deosebit, să fie provocată de agenți ai statului sau să fie tolerată de agenți ai statului, ceea ce înseamnă că actele în sine pot fi comise asupra victimei chiar și de către particulari. În această din urmă situație autoritățile statale se fac vinovate că au permis săvârșirea unor asemenea acte sau dacă ele s-au produs, eventual de neîndeplinirea obligației de a urmări și pedepsi pe autorii lor.
Pornind de la definiția dată tratamentelor inumane de Curtea Europeană, Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție a reținut că, autoritățile statale comuniste nu numai că au tolerat, dar au și permis unor agenți ai statului să acționeze ca adevărați torționari ai victimelor acestui regim de suprimare fizică și psihică, ceea ce nu exclude cercetarea făptuitorilor și sub aspectul acestei infracțiuni. Folosirea forței fizice asupra unei persoane private de libertate, atunci când acest lucru nu este strict necesar raportat la comportamentul acelei persoane, este de natură să aducă atingere demnității umane și constituie o încălcare a dreptului garantat de art. 3 din CEDO și care prevede că nimeni nu poate fi supus torturii, nici pedepselor sau tratamentelor inumane sau degradante.
Prin activitatea întreprinsă, în calitate de comandant al coloniei de muncă Periprava, inculpatul a încălcat prevederile art. 5 din Declarația Universală a Drepturilor Omului, potrivit cu care „nimeni nu va fi supus la tortură, nici la pedepse sau tratamente crude, inumane sau degradante“, precum și a dreptului la libera exprimare, prevăzut de art. 19 din Declarația Universală a Drepturilor Omului.
Mobilul săvârșirii acestor crime împotriva umanității l-a constituit politica deliberată a regimului aflat la putere, în vederea reprimării, persecutării și exterminării unor grupuri de oameni pe criterii politice, întrucât aceștia erau percepuți ca un pericol împotriva sistemului instaurat în România.
Referitor la imprescriptibilitatea acestor infracțiuni, s-a menționat faptul că, până la ratificarea de către România, la 30 iulie 1969, prin Decretul 547/1969 a Convenției asupra imprescriptibilității crimelor de război și a crimelor împotriva omenirii – Rezoluția ONU nr. 2391/26.11.1968, toate infracțiunile, inclusiv infracțiunile contra păcii și omenirii erau supuse prescripției. Decretul prevedea că sunt imprescriptibile, indiferent de data la care au fost comise, crimele de război și crimele împotriva umanității, dacă sunt comise pe timp de război sau pe timp de pace. Prevederea din C. pen., potrivit căreia dispozițiile se aplică numai faptelor săvârșite în timpul cât acesta era în vigoare nu pot fi invocate pentru a înlătura aplicabilitatea Convenției ONU, întrucât trebuie avute în vedere dispozițiile art. 11 din Constituția României, care stabilește că statul român trebuie să îndeplinească, întocmai și cu bună-credință obligațiile care îi revin din tratatele la care este parte (cum este și Convenția ONU) și că tratatele fac parte din dreptul intern. Art. 15 alin. (2) din Constituția României prevede că legea dispune numai pentru viitor cu excepția legii penale mai favorabile sau contravenționale mai favorabile. Potrivit art. 20 alin. (2) din același act normativ, dacă există neconcordanțe între pactele și tratatele la care România este parte, privitor la drepturile fundamentale ale omului și legile interne, au prioritate reglementările internaționale, inclusiv Convenția ONU. Legea nr. 590/2003 privind tratatele, în deplin acord cu principiile Convenției de la Viena privind dreptul tratatelor, prevede că aplicarea dispozițiilor tratatelor internaționale deci și ale Convenției ONU, reprezintă o obligație pentru toate autoritățile statului român, inclusiv pentru autoritatea judecătorească iar „prevederile legislative interne nu pot fi invocate pentru a justifica neexecutarea dispozițiilor unui tratat în vigoare“.
Termenul de prescripție pentru infracțiunea de tratamente neomenoase, în reglementarea existentă la data comiterii infracțiunii, era de 15 ani, conform art. 122 alin. (1) lit. a) și alin. (2) din vechiul C. pen., socotit de la data comiterii infracțiunii.
Însă, potrivit art. 128 alin. (1) și (3) din vechiul C. pen., cursul termenului de prescripție prevăzut de art. 122 C. pen. este suspendat pe timpul cât o dispoziție legală sau o împrejurare de neprevăzut ori de neînlăturat împiedică punerea în mișcare a acțiunii penale sau continuarea procesului penal. În decizia nr. 2579/7.09.2009 a Înaltei Curți de casație și Justiție, s-a menționat că tragerea lor (a cadrelor active ale MAI-DGSS), la răspundere penală nu a fost posibilă în perioada existenței statului totalitar comunist și datorită poziției sau funcțiilor deținute iar o dovadă a acestui fapt o constituie și poziția adoptată de statul român, la propunerea primului ministru GGG., în urma unei anchete efectuate de o comisie a Partidului Comunist Român în anul 1968, de a nu se dispune punerea în mișcare a acțiunii penale și trimiterea în judecată a celor vinovați de stabilirea unui regim de exterminare în penitenciar. Intervenția politicului în cursul firesc al justiției a constituit și o cauză de neînlăturat care a împiedicat punerea în mișcare a acțiunii penale. Prin investigațiile desfășurate, Comisia PCR s-a substituit organelor de urmărire penală și a realizat adevărate acte de urmărire penală, precum audieri de martori și studierea dosarelor foștilor deținuți politici decedați.
În legătură cu imprescriptibilitatea trebuie avute în vedere și deciziile Curții Constituționale nr. 511/2013 și nr. 1092/2012.
Faptele inculpatului s-au concretizat în tratamente inumane și degradante aplicate cu regularitate, sistematic, timp de câțiva ani, atât direct cât și prin subordonați, deținuților politici încarcerați și aflați sub puterea sa, cărora le-au fost cauzate suferințe fizice și psihice puternice, prin înfometare, prin bătăi, prin privare de asistență medicală, prin umilințe, prin ținerea acestora în frig, în condiții mizerabile, fără haine adecvate, fără igienă minimă.
Faptele inculpatului au constat și în acte de tortură, atât fizică cât și psihică, materializate în bătăi, izolări în condiții inumane, împiedicarea contactului fizic și a oricărui tip de contact cu familia, cu persoanele apropiate, supunerea la munci istovitoare, peste posibilitățile fizice ale organismului slăbit al unora dintre deținuți.
S-a precizat că infracțiunea comisă de inculpat este fără îndoială o infracțiune continuată, toate actele materiale de loviri, vătămări corporale, comise prin abuz de funcție, tratamentele inumane, degradante, fiind săvârșite în realizarea unei rezoluții infracționale unice, adoptate la momentul preluării funcției și împotriva aceluiași subiect pasiv – colectivitatea deținuților politici contrarevoluționari, fiind repetate în timp, cu caracter de continuitate, astfel încât, fiecare act material în parte cu o incriminare distinctă în C. pen. de la 1936, a fost înglobat odată cu adoptarea Decretului-lege nr. 212/1936 în infracțiunea unică de supunere la tratamente neomenoase.
Elementele de masacru, omorul, persecuția, actele inumane săvârșite asupra populației civile, au fost considerate întotdeauna elemente constitutive ale noțiunii de crimă împotriva păcii și omenirii, împotriva umanității: art. 6 lit. c) din Statutul Tribunalului Militar International de la Nuernberg din 8 august 1945, art. 5 lit. c) din Statutul Tribunalului Militar International pentru Extremul Orient, art. 2 alin. (1) lit. c) din Legea 10 a Consiliului de control, art. 3 din Statutul Tribunalului Penal International pentru Rwanda, art. 3 și 95 din Rezoluțiile Adunării Generale a ONU, etc, acestea fiind uciderea, plasarea în sclavie, exterminarea, orice acte inumane comise împotriva populației civile, atât în timpul războiului dar și persecuții pe motive politice, chiar dacă, potrivit dreptului intern aceste fapte nu erau infracțiuni.
În opinia concordantă formulată în cuprinsul Hotărârii pronunțate în cauza Mocanu și alții împotriva României, din 17 septembrie 2014 se arată că, atacarea civililor este considerată un element fundamental al noțiunii de crimă împotriva umanității, cel puțin după declarația comună formulată la 24 mai 1915 de Franța, Regatul Unit și Rusia cu privire la atacurile săvârșite de Guvernul turc împotriva populației sale de origine armeană.
S-a mai arătat în hotărârea menționată, care se referă la evenimentele cunoscute opiniei publice din România sub denumirea de „Mineriada” că elementul crucial, pentru includerea faptelor în categoria crimelor împotriva umanității îl constituie „faptul că represiunea, care a necesitat mijloace umane și materiale considerabile, a fost pregătită și planificată în cadrul unor reuniuni la care au participat cele mai înalte autorități ale statului. Atacul barbar asupra unor civili, nu numai că a fost prevăzut dar a fost conceput ca un mijloc de a-i permite elitei aflate la putere la acea vreme să își atingă obiectivele politice și să își asigure supraviețuirea. În speță, nu poate fi pusă la îndoială existența elementului subiectiv al crimei împotriva umanității”.
S-a apreciat că nu era necesară preexistența unui conflict armat și a unei situații beligerante pentru comiterea acestei infracțiuni, infracțiunea putând avea ca subiect pasiv și populația civilă.
În contextul în care CEDO a fost sesizată a se pronunța asupra pretinsei încălcări a art. 7 din CEDO, în ceea ce privește legalitatea incriminării, în cauza Krenz c. Germania, în care agenți ai statului au fost condamnați după căderea regimului comunist, pentru fapte comise în perioada comunismului, a arătat că necercetarea faptelor în acea perioadă și cercetarea acelor fapte abia după căderea comunismului nu înseamnă că acele fapte nu constituiau infracțiuni, potrivit dreptului intern al statului, la momentul comiterii lor.
Ulterior, în C. pen. de la 1968, infracțiunea de tratamente neomenoase a fost prevăzută tot în cadrul infracțiunilor contra păcii și omenirii -Titlul XI al Părții Speciale, Codul intrând în vigoare la 1 ianuarie 1969.
Potrivit art. 358 alin. (1) din C. pen. de la 1968, constituie această infracțiune, supunerea la tratamente neomenoase a oricărei persoane căzute sub puterea adversarului și se pedepsește cu închisoarea de la 5 la 15 ani. Potrivit alin. (3) este prevăzută varianta agravată a acestei infracțiuni, constând în torturarea, mutilarea sau exterminarea celor prevăzuți la alin. (1) și se pedepsește cu moartea ori cu închisoarea de la 15 ani la 20 de ani. Tot astfel, ca variantă agravantă, la alin. (4), este prevăzută comiterea oricăreia dintre faptele de mai sus pe timp de război.
S-a arătat că și sub imperiul C. pen. de la 1968, este menținută unitatea legală de infracțiune, în formă continuată, prevăzută de dispozițiile art. 41 alin. (2) C. pen.
Prin Decretul-Lege nr. 6/1990, intrat în vigoare începând cu data 8 ianuarie 1990, pedeapsa cu moartea a fost abolită, fiind înlocuită cu pedeapsa detențiunii pe viață și potrivit alin. (2) toate dispozițiile privind pedeapsa cu moartea sunt considerate că se referă la pedeapsa detențiunii pe viață. Prin urmare, de la intrarea în vigoare a actului normativ mai sus menționat, pedeapsa pentru această infracțiune a fost închisoarea de la 15 la 20 de ani sau detențiunea pe viață.
CEDO, în cauza Asociația 21 decembrie 1989 împotriva României, prin Hotărârea de Cameră din 24 mai 2011, a constatat o violare a art. 2 din Convenție – dreptul la viață, constatând lipsa unei anchete eficace.
CEDO a subliniat importanta dreptului victimelor si a familiilor lor de a cunoaște adevărul asupra circumstanțelor evenimentelor care au condus la o violare masiva a unor drepturi fundamentale, cum este dreptul la viată, fapt ce implica o ancheta judiciara eficace si eventual dreptul la despăgubiri. Din acest motiv, în cazul folosirii masive a forței împotriva populației civile, pe parcursul manifestărilor antiguvernamentale ce au precedat tranziția de la un regim totalitar către un regim mai democratic, Curtea nu a putut accepta ca o ancheta este eficace, daca se finalizează în urma prescripției răspunderii penale, in condițiile in care autoritățile, ele însele, au rămas inactive. Amnistia este pe deplin incompatibila cu datoria pe care o au Statele de a ancheta actele de tortura si de a lupta împotriva crimelor internaționale.
Având în vedere că instanța, în urma cercetării faptelor pentru care inculpatul a fost trimis în judecată, a stabilit că acestea există, constituie infracțiune, că au fost comise de inculpat, mai presus de orice îndoială și că acestea se constituie fapte și din perspectiva aplicării legii penale mai favorabile, așa cum obligă art. 5 C. pen., infracțiunea prevăzută de art. 358 alin. (1) și (3) cu aplicarea art. 41 alin. (2) C. pen. de la 1968, în varianta normativă cuprinsă între modificarea C. pen. de la 1968 prin Decretul lege 6/1990 și Legea 140/1996, a pronunțat o hotărâre de condamnare, potrivit art. 396 alin. (2) C. pr. pen. Este mai presus de orice dubiu că Statul trebuie să răspundă, pentru că politica statală a fost cea care a permis nu doar detenția ilegală, abuzivă a deținuților politici, ci și abuzurile comise împotriva acestora, această politică fiind girată legislativ dar și prin ordine și instrucțiuni emise de la nivelul cel mai înalt al ierarhiei statale. Politica statală de a-i reprima pe dușmanii poporului a fost o politică trasată prin legea fundamentală, în acest sens fiind prevederile art. 16 și 17 din Constituția Republicii Populare Române din anul 1952.
Tratamentele neomenoase aplicate de inculpat deținuților politici, direct sau prin intermediul subalternilor, au fost consecința acestei politici statale, care, la nivel legislativ, constituțional, a calificat pe toți cei care nu sunt de acord cu sistemul comunist, ca fiind dușmani ai poporului, dușmani care trebuiau izolați și reprimați. Statul este vinovat și pentru detenția ilegală a celor mai mulți dintre deținuții din prezenta cauză, permițând aplicarea de pedepse, în afara cadrului legal și constituțional, stabilite prin Ordine ale Ministrului Afacerilor Interne, în prelungirea altor pedepse executate și aplicate de instanțe, astfel încât libertatea cetățenilor români a fost nesocotită cu bună știință de statul român, prin angajații săi.
Înalta Curte constată că în mod corect Curtea de Apel București a considerat că fapta pentru care inculpatul A. a fost trimis în judecată realizează conținutul infracțiunii prevăzute de art. 439 alin. (1) lit. a), b), g) și j) din C. pen. în vigoare (infracțiuni contra umanității Expunerea de motive a Noului C. pen. Astfel, în acest document, redactat de Comisia pentru elaborarea noului C. pen., se menționează că, referitor la infracțiunile contra umanității, textul propus reia, într-o formă adaptată, prevederile art. 7 din Statutul Curții Penale Internaționale, valorificând, astfel, definițiile anterioare promovate de art. 6 lit. c) din Statutul Tribunalului Militar Internațional de la Nuremberg, art. II nr. 1 c) a Legii nr. 10 a Consiliului de Control, de art. 5 lit. c) din Statutul Tribunalului Penal Internațional pentru Orientul Îndepărtat, respectiv mai actualele art. 5 din Statutul Tribunalului Penal Internațional pentru fosta Iugoslavie și art. 3 din Statutul Tribunalului Penal Internațional pentru Ruanda.
Infracțiunile contra umanității formează un grup distinct de acte infracționale, ce pot fi comise atât în timp de pace, cât și de război. În cadrul textului, au fost sistematizate – după modelul german – 12 modalități normative. Urmând același model, s-a renunțat la definirea termenilor în finalul articolului, fără a aduce astfel atingere principiului lex certa, noțiunile fiind explicate în mod suficient în cadrul fiecărei secțiuni.
Față de forma art. 8 din Statut, s-a renunțat la precizarea ca faptele să fie comise „(…) în cunoștință de acest atac“. Necesitatea ca atacul să fie lansat contra unei populații civile implică automat existența cel puțin a intenției eventuale, făcând, astfel, inutilă ultima teză care relua doar aceasta. Mai mult, dacă este necesar să existe o intenție directă în privința inițierii atacului, este în schimb suficientă intenția eventuală în raport de integrarea actelor ulterioare în atacul în curs de desfășurare.
Conform art. 248 C. pen. 1936, constituie infracțiunea de purtare abuzivă, pedepsită cu închisoare corecțională de la o lună la 3 luni, fapta funcționarului public care, în exercițiul funcțiunii sale, întrebuințează violență față de o persoană, dacă fapta nu constituie o infracțiune mai gravă.
Potrivit art. 471 din C. pen. 1936, constituie infracțiunea de vătămare a integrității corporale sau a sănătății, pedepsită cu închisoare corecțională de la 2 luni la 1 an, fapta aceluia care vătămă, în orice mod, integritatea corporală ori sănătatea unei persoane.
Prin art. 4641 alin. (1) și alin. (2) rap. la art. 463 C. pen. 1936 (republicat în anul 1948 și modificat prin Decretul nr. 469/1957), este incriminată, drept infracțiune de omor, fapta de a ucide, săvârșită asupra unei persoane prin cruzimi sau torturi ori asupra a două sau mai multe persoane, fie deodată, fie prin acțiuni diferite, pedeapsa prevăzută de această normă de incriminare fiind moartea.
Ulterior, prin Decretul nr. 212/1960 (Buletinul Oficial al Marii Adunări Naționale a Republicii Populare Române la data de 17 iunie 1960), în C. pen. 1936, Cartea a II-a, a fost introdus un nou titlu, Titlul nr. 1 bis, referitor la infracțiunile contra păcii și omenirii (art. 2311 – art. 2315), între care și aceea de tratamente neomenoase (art. 2314).
Potrivit art. 2314 alin. (1) C. pen. 1936 (modificat și completat prin Decretul nr. 212/1960), supunerea la tratamente neomenoase a oricărei persoane căzute sub puterea adversarului se pedepsește cu muncă silnică de 5 la 20 de ani, iar, în alin. (3), este prevăzută o variantă agravată a infracțiunii, constând în uciderea, mutilarea sau exterminarea celor prevăzuți în alin. (1), pentru care pedeapsa este moartea.
Actele materiale anterioare datei de 17 iunie 1960 și cele similare săvârșite începând cu acea dată, comise în realizarea aceleiași rezoluții infracționale și îndreptate împotriva aceleiași colectivități a deținuților politici, aflați sub puterea inculpatului în postura de „dușmani” (adversari), constituie o unitate legală de infracțiune, în formă continuată, conform art. 107 C. pen. 1936, realizând conținutul constitutiv al unei singure infracțiuni, prevăzută, la momentul epuizării, de art. 2314 alin. (1) și alin. (3) din același cod, care stabilește, pentru aceasta, pedeapsa cu moartea, aceeași cu cea prevăzută, în reglementarea sub imperiul căreia au fost comise primele acte materiale, pentru infracțiunea de omor (în variantele agravate căreia i se circumscriu acele acte care au avut drept urmare moartea mai multor deținuți politici).
CEDO, fiind sesizată să se pronunțe asupra pretinsei încălcări a dispozițiilor art. 7 din Convenția, din perspectiva principiului legalității incriminării, în două cauze în care instanțele naționale au pronunțat, după anul 1990, hotărâri de condamnare pentru fapte săvârșite de agenți ai statului în perioada regimurilor comuniste din țările respective (cauzele Streletz, Kessler, Krenz c. Germania și Polednova c. Republica Cehă), a constatat că nu au fost încălcate dispozițiile invocate, că împrejurarea că urmărirea penală și condamnarea acestora după reinstaurarea regimurilor democratice nu înseamnă că faptele stabilite nu constituiau infracțiuni potrivit dreptului intern al fiecăruia dintre acele state la momentul comiterii lor. Acțiunea de torturare, nou introdusă în art. 358 alin. (3) din C. pen. din 1969 (pe lângă cea de exterminare), este acoperită de faptele în concret reținute în sarcina inculpatului, întrucât unele dintre acestea au depășit, ca intensitate și consecințe, pe cele constând în tratamente neomenoase (inumane și degradante), comise tot de către acesta sau sub comanda sa aplicate deținuților politici, ca agent al forței publice, a acționând cu intenția de a spori durerea fizică și suferința morală provocate, din motive politice, deținuților plasați sub puterea sa în postura de “dușmani” ai regimului de stat, cu scopul declarat al reprimării lor.
Înalta Curte a avut în vedere, întocmai ca și prima instanță, inclusiv jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului, în care s-a evidențiat, drept element care diferențiază tortura de tratamentele inumane sau degradante, tocmai intensitatea durerii pe care o provoacă, existența unui scop determinat al acestei acțiuni și intenția autorului său, care, din postura de deținător al autorității publice, urmărește să producă victimei dureri puternice și suferințe deosebit de severe, acționând în acest sens fie în mod nemijlocit, fie prin intermediul altei persoane (v, în acest sens, cauzele Irlande c.Royaume Uni, Selmouni c. Franța, Denizci c. Cipru și Bursuc c. România).
În mod temeinic și legal, prima instanță l-a condamnat pe inculpatul A. la pedeapsa de 20 de ani închisoare, aplicându-i totodată și pedepsele accesorii și complementare. Î. C. C. J. Secția Penală, Decizia nr. 102/A din 29 martie 2017
În calitate de agent principal de poliție, lucrător din cadrul structurii poliției judiciare, la data de 18 aprilie 2012, aflându-se în exercițiul atribuțiilor de serviciu, a produs victimei M.V., prin împușcare cu o armă de foc, leziuni vindecabile în 12 – 14 zile de îngrijiri medicale. La termenul de judecată din data de 25 martie 2013, instanța a pus în discuție schimbarea încadrării juridice din infracțiunea de purtare abuzivă, prev. de art. 250 alin. (1), (3) C. pen. reținută în sarcina inculpatului prin rechizitoriu, în infracțiunea de purtare abuzivă, prev. de art. 250 alin. (1), (4) C. pen. Fapta inculpatului F.A.V. care, în calitate de agent principal de poliție, lucrător din cadrul structurii poliției judiciare, la data de 18 aprilie 2012, aflându-se în exercițiul atribuțiilor de serviciu, a produs victimei M.V., prin împușcare cu o armă de foc, leziuni vindecabile în 22 – 24 zile de îngrijiri medicale, întrunește elementele constitutive ale infracțiunii de purtare abuzivă, prevăzută de art. 250 alin. (1), (4) C. pen.
Este neîndoielnic faptul că orice acțiune prevăzută de legea penală este precedată și determinată de un impuls interior – constând într-o necesitate, dorință, sentiment, emoție – care a inspirat făptuitorului ideea de a comite fapta. Acesta este mobilul (motivul) infracțiunii.
Prin mobil al infracțiunii se înțelege, așadar, cauza internă din care se naște rezoluția infracțională și, pe cale de consecință, punerea în executare a acesteia. Este, de asemenea, fără putință de tăgadă că nu numai infracțiunile ce se comit sub impusul uni anumit mobil ci, orice faptă, conștientă sau voluntară, a omului, își are sursa într-o componentă emotivă a proceselor psihice care contribuie la luarea rezoluției de a acționa și de mobilizarea energiilor destinate trecerii la acțiune, conform hotărârii luate. Cunoașterea mobilului care a impulsionat săvârșirea unor fapte penale concrete este necesară nu numai în cazul acelor infracțiuni caracterizate de existența unui anumit mobil, ci întotdeauna, chiar și atunci când acesta nu figurează printre elementele constitutive ori circumstanțiale ale infracțiunii deoarece servește la aprecierea gradului de pericol social concret al faptei și a periculozității persoanei infractorului, care constituie criterii de individualizare a tratamentului penal aplicabil.
În speță, nu se poate aprecia că fapta comisă de inculpatul F.A.V. nu prezintă gradul de pericol social al infracțiunii de purtare abuzivă prevăzută de art. 250 alin. (1), (4) C. pen.Î. C. C. J. ,Decizia nr. 818 din 6 martie 2014
Elementul material al infracțiunii de purtare abuzivă constă în actul de conduită interzis persoanei aflată în exercițiul atribuțiilor de serviciu și se realizează în mai multe variante alternative: prin acțiunea de întrebuințare de expresii jignitoare față de o persoană de către o persoană aflată în exercitarea atribuțiilor sale de serviciu și prin acțiunea de amenințare ori de lovire sau alte violențe față de o persoană de către o persoană aflată în exercitarea atribuțiilor sale de serviciu.
Urmarea imediată este atingerea adusă relațiilor sociale referitoare la buna desfășurare a activității de serviciu în instituțiile și autoritățile publice ale statului, precum și a relațiilor sociale privind integritatea corporală și sănătatea persoanei, iar existența raportului de cauzalitate rezultă din faptul că atingerea adusă acestor relații nu s-ar fi produs în lipsa activității infracționale a inculpatului, rezultatul produs fiind consecința directă a acțiunilor sale.
Elementele de tipicitate obiectivă ale infracțiunii de purtare abuzivă corespund faptelor reținute în concret în sarcina inculpaților. Astfel, verbum regens al infracțiunii de purtare abuzivă pentru care recurenții au fost condamnați este reprezentat de acțiunea inculpaților de a-i fi aplicat persoanei vătămate C. mai multe lovituri, de a-l fi imobilizat pe acesta, de a-l fi introdus forțat în mașina poliției, iar apoi de a-l fi condus la sediul Poliției Oraș Bragadiru, unde cei doi agenți de poliție au continuat să îi aplice lovituri cu pumnul și tomfa peste picioare și corp, persoana vătămată suferind leziuni care au necesitat 3-4 zile de îngrijiri medicale. Î. C. C. J. , Secția Penală, Decizia nr. 735/RC/ din 8 noiembrie 2023
Articolul 296C. pen. sancționează fapta persoanei care, aflată în exercitarea atribuțiilor de serviciu, exercită violențe față de alte persoane.
Doctrina în materie a precizat că „esențial pentru reținerea infracțiunii de purtare abuzivă este ca subiectul activ la momentul comiterii faptei să se afle în exercitarea atribuțiilor de serviciu“. De asemenea, tot doctrină a mai precizat „criteriul de stabilire a persoanelor care pot fi subiect activ al infracțiunii de purtare abuzivă va fi dat de existența unui raport de serviciu între acesta și angajator, supus regulilor stabilite de Codul muncii.”
Pentru a fi subiect activ al infracțiunii de purtare abuzivă, nu trebuie ca persoana respectivă să aibă în mod exclusiv calitatea de salariat al acelei societăți. Cerința legii este ca fapta să fie săvârșită în exercitarea atribuțiilor de serviciu, or inculpatul a săvârșit faptele din prezenta cauză în calitate de administrator al acelei societăți, fiind deranjat de atitudinea presupus ofensatoare a persoanelor vătămate., însă, pentru a se putea reține calitatea de administrator, Curtea de Apel Galați ar fi trebuit să indice probe din care să rezulte că era angajat sau administrator la respectiva societate și care nu se regăsesc la dosarul cauzei. Curtea de Apel s-a axat doar pe afirmațiile persoanelor vătămate, contrazise de actele depuse la dosarul cauzei, de către ITM Galați și ONRC, de unde a rezultat în mod cert că nu avea nici calitatea de administrator și nici de angajat al societății SC F. SRL Galați, ci figura cu contract de muncă la o altă societate. În aceste condiții, a susținut că în mod eronat a fost condamnat pentru săvârșirea faptei de purtare abuzivă, întrucât din probele administrate în dosar nu rezultă dincolo de orice dubiu că în calitatea de unic asociat avea și calitatea de administrator/salariat al respectivei societăți. A precizat că fără această calitate a subiectului activ, nu sunt întrunite elementele constitutive ale infracțiunii de purtare abuzivă, motiv pentru care infracțiunile imputate, în forma dedusă judecății, nu sunt prevăzute de legea penală.
A se menține hotărârea contestată ar echivala cu faptul că orice persoană despre care se crede că e administrator ori angajat la o societate comercială, care lovește un client al societății în timpul programului de lucru, ar fi tras la răspundere pentru purtare abuzivă.
Prin urmare, a solicitat admiterea prezentei căi de atac, casarea hotărârii atacate cu consecința achitării, temeiul de drept fiind prevăzut în dispozițiile art. 396 alin. (5) C. pr. pen. rap. la art. 16 alin. (1) lit. b) teza I C. pr. pen. – faptele inculpatului care, fără să aibă calitatea de administrator sau salariat în cadrul societății SC F. SRL, a lovit două persoane în timpul orelor de program, nu întrunesc elementele constitutive ale infracțiunii de purtare abuzivă și deci, nu sunt prevăzute de legea penală în forma reținută. Î. C. C. J. , Secția Penală, Decizia nr. 196/RC din 27 aprilie 2022
Fapta funcționarului public care îndeplinește o funcție ce implică exercițiul autorității de stat sau a altei persoane care acționează la instigarea sau cu consimțământul expres ori tacit al acestuia de a provoca unei persoane puternice suferințe fizice ori psihice:
a)în scopul obținerii de la această persoană sau de la o terță persoană informații sau declarații;
b)în scopul pedepsirii ei pentru un act pe care aceasta sau o terță persoană l-a comis ori este bănuită că l-a comis;
c)în scopul de a o intimida sau de a face presiuni asupra ei ori de a intimida sau a face presiuni asupra unei terțe persoane;
d)pe un motiv bazat pe orice formă de discriminare, se pedepsește cu închisoarea de la 2 la 7 ani și interzicerea exercitării unor drepturi, constituie infracțiunea de tortură (art. 282 C. pen. )
(2)Dacă fapta prevăzută în alin. (1) a avut ca urmare o vătămare corporală, pedeapsa este închisoarea de la 3 la 10 ani și interzicerea exercitării unor drepturi.
(3)Tortura ce a avut ca urmare moartea victimei se pedepsește cu închisoarea de la 15 la 25 de ani și interzicerea exercitării unor drepturi.
(4)Tentativa la infracțiunea prevăzută în alin. (1) se pedepsește.
(5)Nicio împrejurare excepțională, oricare ar fi ea, fie că este vorba de stare de război sau de amenințări cu războiul, de instabilitate politică internă sau de orice altă stare de excepție, nu poate fi invocată pentru a justifica tortura. De asemenea, nu poate fi invocat ordinul superiorului ori al unei autorități publice.
(6)Nu constituie tortură durerea sau suferințele ce rezultă exclusiv din sancțiuni legale și care sunt inerente acestor sancțiuni sau sunt ocazionate de ele.
Inculpații A., B., C. și D., împreună, în noaptea de 2/3 mai 2013, în timp ce erau de serviciu ca lucrători de poliție judiciară, efectuând activități specifice pe raza stațiunii Mamaia, i-au provocat numitului J., investigator sub acoperire, suferințe fizice și psihice de durată, exercitând asupra acestuia agresiuni, amenințări și diferite forme de umilire, cu scopul de a obține de la acesta mărturisiri cu privire la adevărata sa calitate, pentru a-l intimida pe acesta și pe persoanele care l-au autorizat, precum și pentru a-l pedepsi pentru “lipsa de loialitate”, constând în îndreptarea unor asemenea acțiuni împotriva unor colegi polițiști și pentru “îndrăzneala” de a le fi testat probitatea profesională.
Raportat la toate aceste elemente probatorii, instanța de fond a apreciat că faptele inculpaților A., B., C. și D., care în calitatea de polițiști aflați în exercițiul atribuțiilor de serviciu, împreună și cu intenție, în noaptea de 02/03 mai 2013, au provocat durere și suferințe puternice fizice și psihice martorului J., prin lovituri repetate cu pumnii preponderent în zona capului dar și cu o bâtă de baseball de către inculpatul V. și prin amenințări la adresa martorului, a familiei acestuia și a persoanelor care se bănuia că l-au trimis în misiune, inclusiv prin amenințarea cu moartea prin folosirea unui pistol de către inculpatul B., în scopul evident al obținerii informației că martorul era investigator sub acoperire autorizat legal, întrunește elementele de tipicitate ale infracțiunii de tortură, prevăzută și pedepsită de art. 2671 alin. (1) C. pen. 1969, cu aplicarea circumstanței agravante prev. de art. 75 lit. a) C. pen. 1969.
A reținut instanța de fond că sunt îndeplinite cerințele art. 396 alin. (2) C. pr. pen., în sensul că fapta există, constituie infracțiune și a fost săvârșită de către inculpații A., B., C. și D., și, pe cale de consecință, se impune tragerea la răspundere penală a acestora pentru săvârșirea infracțiunii de tortură, în formă agravantă (de trei sau mai multe persoane împreună), prev. și ped. de art. 2671 alin. (1) C. pen. 1969 cu aplicarea art. 75 lit. a) C. pen. 1969, urmând a dispune condamnarea inculpaților la câte o pedeapsă.
Modul concret în care au acționat inculpații, respectiv lovindu-l repetat cu pumnii în zona capului pe martorul J., amenințările multiple la adresa martorului, a familiei acestuia și a celor care l-au trimis în misiune, culminând cu amenințarea cu un pistol, umilirea prin dezbrăcarea completă într-un loc public și lovirea cu o bâtă de baseball, conturează, în opinia instanței de fond, o gravitate deosebit de ridicată a suferințelor fizice și psihice cauzate martorului J., fiind astfel îndeplinită cerința textului legal al art. 2671 alin. (1) C. pen. 1969 și art. 282 alin. (1) C. pen. referitoare la producerea de „puternice suferințe fizice și psihice“.
În cauza Ilhan vs. Turcia, 27 iunie 2000, 22277/93, Curtea europeană a reținut, că atunci când actele acuzate nu sunt vădit mortale iar intenția agenților forței agresoare nu este în mod evident aceea de a provoca decesul în cauză vor fi incidente prevederile alin. (3) din Convenție, care interzice actele de tortură. În același sens, în cauza Selmouni c. Franța, 28 iulie 1999, 25803/93, în analiza incidenței art. 3 și îndeplinirea condiției minimului de gravitate, instanța europeană a reținut că, leziunile produse asupra fizicului reclamantului nu au fost extraordinar de importante, starea acestuia de persoană privată de libertate, lovirea sa i-au produs un sentiment de angoasă și teamă iar starea de tensiune s-a extins în condițiile prelungirii agresiunilor, considerând că reclamantul a fost victima unor acte de tortură, interzise prin art. 3 din Convenție.
Leziunile produse martorului J., deși nu au o importanță extraordinară, lovirea sa de către polițiștii care îl anchetau pentru săvârșirea unei infracțiuni flagrante de trafic de droguri și creșterea graduală a loviturilor dar și a amenințărilor care i-au produs acestuia puternice sentimente de angoasă și teamă, sunt elemente care justifică aprecierea că a fost victima unor acte de tortură dintre acelea la care fac trimitere prevederile art. 2671 alin. (1) C. pen. (1969) sau ale art. 282 alin. (1) C. pen.
Fiind probat că inculpații au exercitat acte de tortură asupra martorului J., în scopul obținerii de la acesta a mărturisirii că este investigator sub acoperire, instanța de fond a apreciat că toate aceste aspecte individualizează infracțiunea de tortură de aceea de purtare abuzivă, care nu cuprinde în conținutul ei elementele constitutive specifice infracțiunii de tortură, situație în care nu poate opera absorbția între cele două infracțiuni.
În aceeași ordine de idei a constatat că infracțiunea de purtare abuzivă, prev. de art. 250 alin. (1), (2) și (3) C. pen. (1969) sancționează cu titlu de generalitate actele de întrebuințare de expresii jignitoare, de amenințare, de lovire și alte violențe săvârșite de un funcționar public în exercițiul atribuțiilor de serviciu, pe când infracțiunea de tortură, prev. de art. 2671 alin. (1) C. pen. (1969), sancționează faptele prin care se provoacă intenționat o durere sau puternice suferințe fizice și psihice, cu scopul de a obține informații sau mărturisiri de la persoana supusă acestor fapte ori pentru a o pedepsi pe aceasta pentru un act pe care ea sau o altă persoană a comis-o, pentru a o intimida și a face presiuni asupra ei sau a unei terțe persoane ori pentru orice alt motiv bazat pe o formă de discriminare săvârșite de un agent al autorității publice sau o persoană ce acționează cu titlu oficial. Drept urmare, infracțiunea de tortură este una specifică, ce se aplică prioritar în raport cu infracțiunea de purtare abuzivă ce reprezintă reglementarea generală în domeniu.
Inculpații A., C. și B., în susținerea motivului comun de apel, au solicitat schimbarea încadrării juridice, în principal, din infracțiunea de tortură, prevăzută și pedepsită de dispozițiile art. 2671 alin. (1) C. pen. (1968) în infracțiunea de purtare abuzivă, prevăzută de art. 250 alin. (3) C. pen. (1968) și în subsidiar, în infracțiunea de cercetare abuzivă, prevăzută de art. 266 alin. (2) C. pen. (1968), argumentele invocate fiind diferite în raport cu interpretarea acțiunilor ce compun conținutul constitutiv al infracțiunii de tortură și care, în opinia apărării, ar putea justifica o altă încadrare juridică a acuzației reținută în sarcina celor trei inculpați (purtare abuzivă sau cercetare abuzivă).
Astfel, apărătorul inculpatului B. în susținerea cererii de schimbare a încadrării juridice pornind de la o analiză a actelor internaționale care statuează asupra interdicției și condamnării actelor de torturăși a jurisprudenței instanței de contencios european a drepturilor omului care realizează o delimitare a acțiunilor care se circumscriu noțiunii de tortură față de alte acțiuni, de asemenea prohibite de art. 3 CEDH, a arătat că pretinsele acțiuni reținute în sarcina acuzaților din prezenta cauză, deși sunt de natură să intre în coliziune cu prevederile art. 3 din Convenție, nu se circumscriu însă noțiunii de tortură.
A susținut apărarea că literatura de specialitate și actele juridice internaționale operează, de regulă, cu noțiunile de tortură, tratament inuman și tratament degradant, care, deși se deosebesc după anumite criterii, totuși conțin mai multe elemente comune. Astfel, în jurisprudența sa CEDO a menționat că utilizarea în textul articolului 3 al Convenției a celor trei termene distincte – tortură, tratament inuman și tratament degradant – nu este una întâmplătoare, fiind evidentă voința legiuitorului european ca, prin intermediul acestei distincții, să fie acordată o atenție deosebită torturii, adică tratamentului inuman sau degradant care provoacă persoanei suferințe foarte grave și crude (Ireland v. the United Kingdom, 18 January 1978, Series A no. 25, Corsacov v. Moldova, no. 18944/02, 4 April 2006).
În interpretarea definițiilor date noțiunii de tortură de către Convenția ONU și Asociația Medicală Mondială, în Declarația de la Tokyo privind tortura și tratamentele degradante din 1975 și criteriilor oferite de jurisprudența CEDO (cauzele Kudla v. Poland [GC], no. 30210/96, ECHR 2000-XI, Rum v. Moldova, no. 3479/04, 15 January 2008), apărătorul inculpatului B. a susținut că ceea ce are relevanță în aprecierea acțiunilor ce pot fi circumscrise conținutului constitutiv al infracțiunii de tortură este intensitatea suferințelor cauzate victimei, element decisiv în acest sens (Selmoimi v. France [GC], no. 25803/94, ECHR 1999-V); scopul aplicării acestora, în special când este vorba despre rele tratamente exercitate cu scopul obținerii din partea victimei a declarațiilor de recunoaștere a vinovăției (chiar dacă violența cauzată a avut drept scop determinarea victimei de a depune mărturii, însă intensitatea suferințelor nu a atins pragul necesar, aceste rele tratamente nu vor fi calificate ca tortură, dar vor fi privite ca tratament inuman sau degradant – cauza Davydov and Others v. Ukraine, nos. 17674/02 and 39081/02, 1 July2010). Intensitatea suferințelor cauzate victimei torturii va fi determinată în dependență de toate circumstanțele relevante, cu luarea în considerație a diferitor aspecte obiective și subiective, precum: frecvența, puterea și specificul loviturilor (de exemplu, lovirea tălpilor – practică numită falaka) este o formă de maltratare deosebit de condamnabilă (cauza Salman v. Turkey, [GC], nr. 21986/93, ECHR 2000-VII); obiectele folosite de torționari (de exemplu, plasarea obiectelor ascuțite sub unghii (cauza Lenev v. Bulgaria, no. 41452/07, 4 December 2012) și metodele aplicării violentei și relelor tratamente (cum ar fi suspendarea victimei de mâinile legate la spate (“spânzurătoare palestiniană” întâlnită în speța Aksoy v. Turkey, 18 December 1996, Reports of Judgments and Decisions 1996-VI sau electrocutarea victimei (Buzilov v. Moldova, no. 28653/05, 23 June 2009); durata relelor tratamente – în cauza Ilașcu and Others v. Moldova and Russia [GC], no. 48787/99, ECHR 2004-VII, durata îndelungată a relelor tratamente față de reclamanții Ilașcu și EE. a constituit unul din motivele ce au determinat Curtea Europeană să le califice drept tortură; consecințele relelor tratamente asupra sănătății fizice și psihice a victimei (de exemplu, invaliditatea rezultată din maltratare – Giirgurov v. Moldova, no. 7045/08, 16 June 2009, precum și Savin v. Ukraine, no. 34725/08, 16 February 2010); sexul, vârsta și starea de sănătate a victimei (Peers v. Greece, no. 28524/95, ECHR 2001-III); caracterul deosebit de ticălos și cinic al comportamentului torționarilor față de victimă, cum ar fi violul unei fete tinere de către agenții statului, în perioada aflării ei în custodia acestora (Aydm v. Twkey, 25 September 1997, Reports of Judgments and Decisions 1997-VI) sau maniera efectuării alimentării forțate a deținutului care, nefiind determinată de motive medicale valabile, a fost însoțită de durere fizică și umilire (Ciorap v. Moldova, no. 12066/02, 19 June 2007).
Deși definiția dată este cuprinzătoare (actele prin care se provoacă victimei leziuni sau suferințe fizice și morale care nu sunt justificate în situația respectivă), este cert că tratamentul inuman nu presupune acte prin care se cauzează suferințe de intensitate suficient de gravă ca ele să poată fi calificate drept tortură. Jurisprudența CEDO a stabilit ca fiind tratament inuman următoarele activități: maltratarea (aplicarea loviturilor) și alte forme de violență fizică; excesul de forță Ia reținerea persoanei sau, în alte circumstanțe, în cazul în care aplicarea violenței este permisă de lege, dar forța la care se recurge este vădit neproporțională situației (Rehbock v. Slovenia, no. 29462/95, ECHR 2000-XII, Victor Sm’itchi v. Moldova, no. 81/04, 17 iunie 2008); condițiile neadecvate de detenție (Ostrovar v. Moldova, no. 35207/03, 13 septembrie 2005); neacordarea asistenței medicale de bază și lipsa unei asistențe medicale corespunzătoare persoanelor deținute (Paladi v. Moldova [GC], no. 39806/05, 10 martie 2009); lăsarea victimei în custodia celor care anterior au maltrat-o, acțiune care poate fi privită ca o continuare a maltratării deja aplicate (Levinta v. Moldova, no. 17332/03, 16 decembrie 2008); detenția ilegală într-o instituție psihiatrică și supunere la tratament psihiatric forțat, în mod arbitrar, în lipsa necesității medicale de administrarea unui asemenea tratament (Gorobet v. Moldova, no. 30951/10, 11 octombrie 2011); ignorarea îndelungată a alegațiilor reclamantei care susține că fiul său a fost răpit în prezența sa, lipsa investigației adecvate a incidentului și a informației despre evoluția cercetării (Kini v. Turkey, 25 May 1998, Reports of Judgments and Decisions 1998-III); forțarea persoanei să vomite nu din rațiuni terapeutice, dar cu scopul de a obține mijloace de probă pe care autoritățile ar fi putut să le obțină prin recurgerea la alte metode mai puțin abuzive (Jalloh v. Germany [GC], no. 54810/00, ECHR 2006-IX); distrugerea prin incendiere a locuinței și bunurilor din interior a persoanei de vârstă înaintată (70 de ani), în prezența ei, în cumul cu lăsarea ei fără adăpost și suport, cu obligarea de a părăsi satul și comunitatea în care și-a petrecut întreaga viață (Dulașv. Turkey, no. 25801/94, 30 January 2001).
În ceea ce privește tratamentul degradant a susținut că se consideră mai puțin grav decât tortura și tratamentul inuman (atentează grav la demnitatea umană, generează victimelor sentimente de frică, anxietate și inferioritate, capabile să umilească și să înjosească victima, să o devalorizeze de esența sa de ființă umană; înfrânge rezistența fizică și morală a victimei și o determină să acționeze împotriva voinței sau conștiinței sale). Caracterul public al tratamentului poate fi un element important pentru aprecierea acestuia ca fiind degradant ori înjosirea victimei are loc în prezența altor persoane (Raninen v. Finland, 16 December 1997, Reports of Judgments and Decisions 1997-VIII)., însă nu obligatoriu fiind „suficient ca victima să se simtă înjosită în ochii proprii” (Tyrer v. the United Kingdom, 25 April 1978, Series A no. 26).
În același sens au fost apreciate de Curtea europeană și: desfășurarea percheziției corporale de către o persoană de sex opus, cu dezgolirea victimei, atingerea organelor ei genitale și a alimentației acesteia (Valasinas v. Lithuania, no. 44558/98, ECHR 2001 -VIII); plasarea persoanei încătușate într-o cușcă de metal pe parcursul ședințelor de judecată (Ashot Harutyunyan v. Armenia, no. 34334/04, 15 June 2010), precum și când, în circumstanțe similare, asistența medicală, cum ar fi măsurarea tensiunii arteriale, este acordată printre gratiile cuștii, în fața publicului (Sarban v. Moldova, no. 3456/05, 4 October 2005) sau expunerea persoanei încătușate în timpul ședințelor de judecată publice, fără ca o astfel de măsură să fie necesară în mod rezonabil pentru asigurarea securității și ordinii publice sau administrarea corespunzătoare a justiției (Gorodnitchev v. Russia, no. 52058/99, 24 May 2007).
S-a susținut că leziunile pretins a fi suferite de J. și cauzate de inculpați (două la număr astfel cum au fost menționate în certificatul medico-legal) nu ating pragul intensității necesar pentru a fi apreciate ca fiind incluse în noțiunea de tortură. Nici pretinsa amenințare cu arma de către inculpatul B. nu a creat o temere puternică pentru viața lui J., nefiind atins acel prag minim de severitate cerut de norma de incriminare. Mai mult, chiar dacă s-ar admite ipoteza că acea amenințare cu arma s-ar fi realizat, cel amenințat (J.) a realizat în timp că arma nu putea produce împușcarea, deci nu a existat din perspectiva apărării o amenințare reală și, implicit, nici o temere efectivă și cu atât mai puțin deosebit de puternică, motiv pentru care J. nu a utilizat consemnul de extracție în legătura sa cu echipa de suport aflată în teren (din conținutul Adresei emise de Direcția Generală Anticorupție rezultă condițiile în care ar fi intervenit în sprijinul investigatorului sub acoperire).
Faptul că s-a efectuat un control corporal amănunțit asupra lui J., acesta susținând că a fost dezbrăcat complet în parcare, nu constituie o împrejurare în opinia inculpatului B. de natură a înfrânge nivelul minim de securitate și, prin urmare, nu se încadrează în noțiunea de tortură ci mai degrabă în noțiunea de tratament degradant, fapt ce justifică schimbarea încadrării juridice dată faptei din infracțiunea de tortură în infracțiunea de purtare abuzivă, astfel cum este a reglementată în conținutul art. 250 C. pen. (1968), normă penală ce prevede cinci variante agravante de comitere a faptei raportat la intensitatea suferințelor fizice și psihice suferite de persoana vătămată.
În subsidiar, raportat tot la intensitatea suferințelor fizice și psihice pretins a fi suferite de persoana vătămată, a calității subiectului activ și scopul urmărit de subiectul pasiv, s-a susținut de apărătorul inculpatului B. că dacă se va trece peste argumentele expuse anterior se impune schimbarea încadrării juridice din infracțiunea de tortură în infracțiunea de cercetare abuzivă prevăzută de art. 266 C. pen. (1968).
Intensitatea suferințelor fizice și psihice încercate de persoana vătămată nu ating pragul unei intensității mari, numitul J. satisface condițiile impuse de textul de incriminare subiectului pasiv, la momentul derulării evenimentelor din noaptea de 2/3 mai 2013, acesta făcea obiectul unei cercetări penale, a fost victima unor agresiuni fizice, soldate cu producerea a două echimoze ce nu au necesitat îngrijiri medicale, precum și a unor amenințări susceptibile să-i provoace temeri, iar scopul urmărit de subiectul activ fiind obținerea unor declarații de la subiectul pasiv , prin urmare, sunt îndeplinite toate condițiile de tipicitate ale infracțiunii de cercetare abuzivă.
Inculpații A. și C. au solicitat, de asemenea, schimbarea încadrării juridice, în principal, din infracțiunea de tortură, prevăzută și pedepsită de dispozițiile art. 2671 alin. (1) C. pen. (1968) în infracțiunea de purtare abuzivă, prevăzută de art. 250 alin. (3) C. pen. (1968) și în subsidiar, în infracțiunea de cercetare abuzivă, prevăzută de art. 266 alin. (2) C. pen. (1968).
În esență, argumentele invocate de apărătorii celor doi inculpați în legătură cu solicitarea de schimbare a încadrării juridice dată faptelor au vizat aceleași aspecte legate de interpretarea dată noțiunii de tortură în literatura de specialitate, actele juridice internaționale și jurisprudența Curții europene, care au conturat câteva criterii în aprecierea acțiunilor ce pot fi circumscrise conținutului constitutiv al infracțiunii de tortură, cu referire la intensitatea suferințelor cauzate victimei, scopul aplicării acestora (cum ar fi rele tratamente exercitate cu scopul obținerii din partea victimei a declarațiilor de recunoaștere a vinovăției însă dacă intensitatea suferințelor nu a atins pragul necesar, aceste rele tratamente nu vor fi calificate ca tortură, dar vor fi privite ca tratament inuman sau degradant – Davydov and Others v. Ukraine).
Ca atare, dacă cerința legii nu este îndeplinită (durerea sau suferințele provocate persoanei nu au fost puternice), fapta poate îmbrăca forma unei alte infracțiuni (de exemplu, supunerea la rele tratamente, purtare abuzivă, cercetare abuzivă, lovire sau alte violențe etc.).
Apărătorii celor doi inculpați au arătat că investigatorul sub acoperire J. nu poate fi subiect pasiv al infracțiunii de tortură, fiind întrunite elementele constitutive fie ale infracțiunii de purtare abuzivă sau cele ale infracțiunii de cercetarea abuzivă. Astfel, s-a susținut de cei doi apărători că leziunile constatate prin certificatul medico-legal din data de 3 mai 2013 emis de INML București face dovada că nu este îndeplinită cerința existenței unei suferințe fizice iar depozițiile lui J. că ar fi fost lovit de toții polițiștii cu pumnii și picioarele și cu o bâtă, ar fi trebuit să existe urme pe corpul acestuia aspect ce nu a fost confirmat de certificatul medical emis în aceeași zi de către un specialist. Totodată, din actele dosarului nu rezultă ca la momentul preluării lui J. de la sediul AA. de către șeful acestuia, domnul FF., să se fi consemnat în vreun înscris că ar fi suferit vreo leziune, împrejurarea relatată chiar de către J. cu ocazia audierii sale în fața instanței de apel.
Pentru a fi în prezența infracțiunii de tortură este necesar ca actele de violență fizică și psihică să fie puternice și pornind de la cerința impusă de norma de incriminare a faptelor de lovire și alte violențe ca vătămarea să necesite pentru vindecare între 1 – 20 zile de îngrijiri medicale, iar în cazul lui J. nu s-a constata existența unor asemenea vătămări. Mai mult, având în vedere calitatea de investigator sub acoperire a lui J. acesta putea solicita oricând extragerea sa din misiune dacă ar fi fost supus unor puternice suferințe însă nu a solicitat acest lucru, fapt recunoscut chiar de investigator.
Nu se poate proba nici scopul ilegitim urmărit de inculpați astfel cum susține J., respectiv folosirea violenței pentru a fi deconspirat, întrucât niciun alt mijloc de probă nu o confirmă, atitudinea inculpaților față de J. limitându-se la folosirea unui limbaj mai dur determinat de natura profesiei și acțiunile întreprinse în acea seară dar care nu au o conotație penală.
Nu sunt întrunite nici elementele constitutive ale infracțiunii de abuz în serviciu întrucât nu au fost încălcate dispoziții legale, astfel cum a statuat Curtea Constituțională, inculpații au acționat în baza unor dispozițiile legale care le permiteau ridicarea unor obiecte și înscrisuri dacă titularul era de acord (art. 97 C. pen. anterior) și nu au desfășurat aceste activități întemeiat pe dispozițiile art. 100 C. pen. anterior referitoare la percheziție pentru care era necesară autorizarea prealabilă a judecătorului. Faptul că GG. fost de acord ca inculpații să pătrundă în camera de hotel este plauzibilă și credibilă, întrucât urmărea să îi ademenească pe inculpați într-un loc unde existau mijloace de ascultare a dialogurilor purtate, pentru a fi testați dacă acceptau să ia mită.
Procesele-verbale de redare a convorbirilor telefonice și dialogurilor purtate în mediu ambiental au fost întocmite de ofițerii de poliție judiciară desemnați de procurorul din cadrul Direcției Naționale Anticorupție, iar cu privire la exactitatea datelor transcrise în conținutul lor, criticile inculpaților au fost infirmate de concluziile raportului de expertiză criminalistică nr. 47 din 11 februarie 2015 prin care s-a apreciat că nu au intervenit modificări sau alterări ale conținutului înregistrărilor în mediu ambiental. Fidelitatea transcrierilor datelor în conținutul proceselor-verbale de redare a convorbirilor telefonice și dialogurilor purtate în mediu ambiental au putut fi constate în mod direct și de către inculpați, cu ocazia audierii în ședință publică, a înregistrării audio-video ce redă evenimentele din camera de hotel, aflată pe suportul optic inscripționat, la solicitarea apelanților intimați inculpați A. și C., când nu au fost formulate obiecțiuni de către niciunul dintre acuzați. Prin urmare, apreciind că măsurile de supraveghere tehnică au fost realizate și folosite în prezenta cauză în conformitate cu prevederile art. 911 și urm. C. pr. pen., că interceptarea convorbirilor telefonice și transcrierea acestor dialoguri în procesele-verbale au avut un fundament legal (în baza solicitărilor procurorului și autorizațiilor emise de judecătorul competent), în conformitate cu normele procedurale în vigoare la momentul comiterii faptelor, Înalta Curte apreciază ca neîntemeiată cererea apelanților intimați inculpați de înlăturare din dosar a acestor probe și mijloace de probă ori a probelor derivate din acestea.
Înalta Curte apreciază ca neîntemeiată și critica formulată de apelanții intimați inculpați A., C. și D. în susținerea aspectelor de nelegalitate ce au vizat înlăturarea probelor obținute în etapa actelor premergătoare, întrucât nu au fost consemnate într-un proces-verbal, astfel cum prevedeau dispozițiile art. 224 alin. (1) și (3) C. pr. pen.
Spre deosebire de reglementarea anterioară, noul C. pr. pen. instituie, ca regulă, caracterul obligatoriu al începerii urmăririi penale anterior efectuării oricăror acte de cercetare. Cu excepția acelor situații în care însuși actul de sesizare nu este conform cu cerințele de formă și fond impuse de normele legale, sau cele în care din chiar cuprinsul acestuia rezultă o cauză de neprocedibilitate, niciun act de procedură nu mai poate fi realizat în afara procesului penal, după cum nicio probă nu mai poate fi administrată în afara acestui cadru.
În cauză, organele de urmărire penală s-au sesizat din oficiu la data de 4 aprilie 2013, formându-se Dosarul de urmărire penală nr. x/P/2013, în care, sub incidența C. pr. pen. în vigoare la acel moment, s-a început activitatea de strângere a datelor necesare în vederea începerii urmăririi penale, respectiv etapa actelor premergătoare, inclusiv folosirea unui investigator sub acoperire, astfel cum s-a dispus prin ordonanța procurorului din data de 30 aprilie 2013, acesta îndeplinind toate activitățile stabilite de procuror, în perioada 30 aprilie 2013 – 02/03 mai 2013 iar ulterior după declinarea cauzei la Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție, secția de urmărire penală și criminalistică, prin Rezoluția nr. 274/P/2013 s-a început urmărirea penală in rem la data de 23 mai 2013, iar la data de 30 august 2013 a fost sesizată instanța de judecată cu rechizitoriu
Potrivit dispozițiilor art. 224 C. pr. pen. anterior, faza premergătoare începerii urmăririi penale viza strângerea datelor necesare „în vederea începerii urmăririi penale” iar, potrivit alin. (3) al aceluiași articol, actele premergătoare puteau constitui mijloc de probă dacă erau consemnate într-un proces-verbal, or, în cauză, au fost efectuate aceste procese-verbale fiind întocmite de organul desemnat de procuror pentru efectuarea redării transcrierilor înregistrărilor convorbirilor și în mediu ambiental dar și activitățile desfășurate de investigatorul sub acoperire cu referire la acțiunile din seara de 2/3 mai 2013.
Ca atare, în acord cu principiul tempus regit actum, consemnarea acestor activități în conținutul unor procese-verbale corespunde cerințelor legale și pot constitui mijloace de probă, astfel cum prevedeau dispozițiile art. 224 C. p. pen. anterior, pe cale de consecință, în mod corect, au fost păstrate de către instanța de fond și valorificate prin coroborarea cu alte elemente probatorii în dovedirea acuzațiilor aduse tuturor inculpaților din cauză, astfel că, Înalta Curte apreciază ca neîntemeiate criticile apelanților intimați inculpați sub acest aspect.
Textul art. 2671 C. pen. anterior care incriminează tortura a fost introdus în conținutul normelor penale ca urmare a aderării României la Convenția împotriva torturiiși a altor pedepse și tratamente cu cruzime, inumane sau degradante (M. Of. al României nr. 112 în 10 octombrie 1990) și sancționează fapta prin care se provoacă unei persoane, cu intenție, o durere sau suferințe puternice, fizice sau psihice, îndeosebi cu scopul de a obține de la această persoană sau de la o terță persoană informații sau mărturisiri, de a o pedepsi pentru un act pe care aceasta sau o terță persoană l-au comis ori este bănuită că l-a comis, de a o intimida sau de a face presiuni asupra ei sau a unei terțe persoane, sau pentru oricare motiv bazat pe o formă de discriminare oricare ar fi ea, atunci când o asemenea durere sau astfel de suferințe aplicate de un agent al autorității sau de către orice altă persoană care acționează cu titlu oficial sau la instigare ori cu consimțământul expres sau tacit al unei asemenea persoane.
Sub aspectul elementului material, infracțiunea de tortură se realizează printr-o faptă în sens larg, prin care se provoacă unei persoane o durere sau suferințe puternice, fără însă ca legiuitorul să prezinte în concret formele pe care le poate îmbrăca acțiunea sau inacțiunea realizată de subiectul activ (orice faptă care produce durere sau suferințe puternice), astfel că, instanța este cea care urmează a aprecia raportat la împrejurările faptice dacă durerea sau suferințele provocate persoanei au fost sau nu puternice. Numai dacă această cerință legală nu este îndeplinită fapta poate constitui o altă infracțiune, respectiv purtare abuzivă, supunere la rele tratamente, cercetare abuzivă etc.
Aprecierea caracterului puternic al suferințelor fizice sau psihice produse subiectului pasiv nu se realizează prin raportare la existența unui anumit număr de îngrijiri medicale pentru leziunile suferite și constatate printr-un certificat medico-legal sau a riscului asumat de subiectul pasiv prin acceptarea desfășurării acțiunilor în calitate de investigator sub acoperire ori a posibilității acestuia de a se extrage din misiune în contextul în care ar fi apreciat că acele suferințe fizice, psihice erau prea puternice, întrucât norma de incriminare nu condiționează producerea suferinței fizice de existența unui număr de îngrijiri medicale în raport de care să se stabilească caracterul puternic sau mai puțin intens al suferinței.
Totodată, actele de tortură nu pot fi justificate nici de împrejurarea că subiectul pasiv prin natura activităților desfășurate și-ar fi asumat aceste risc, având în vedere că prevederile din conținutul alin. (6) al art. 2671 C. pen. anterior se referă la situațiile în care suferințele și durerea fizică au rezultat din sancțiuni legale și sunt inerente acestor sancțiuni sau ocazionate de ele, împrejurare care nu se regăsește în cauză. Astfel, investigatorul sub acoperire (martorul J.) era în misiune autorizată de procuror, iar activitățile desfășurate de inculpații A., C., B. și D. trebuiau să se limiteze la îndeplinirea atribuțiilor de serviciu în împrejurările faptice date, respectiv, identificarea persoanei care le-a oferit spre vânzare anumite substanțe interzise la deținere și realizarea actelor de cercetare necesare pentru acest gen de infracțiuni. Prin urmare, activitățile de cercetare ce trebuiau realizate de inculpați nu impuneau aplicarea unor lovituri repetate, folosirea unor amenințări cu moartea asupra persoanei ori familiei acesteia sau efectuarea unei percheziții corporale într-o parcare publică.
CEDO a apreciat că sunt acte de tortură: „acele tratamente care au trezit reclamantului sentimentul de teamă, angoasă, inferioritate, care îl puteau umili și dezechilibra și a-i distruge rezistența fizică și morală” (Carabulea c. României); în cauza Selmouni c Franție s-a arătat că: „leziunile asupra fizicului reclamantului nu sunt importante de apreciat, lovirea sa în timp ce se afla într-o stare de privare de libertate i-a produs un sentiment de teamă, angoasă iar starea de tensiune s-a extins în condițiile prelungirii agresiunilor” în cauza Pantea c. României s-a apreciat că „rănile prezentate de o persoană aflată în custodia poliției se prezumă până la proba contrarie că au fost provocate de agenții autorității”.
Or, în cauză, prin modalitatea în care au fost realizate de inculpați, acțiunile întreprinse în noaptea de 2/3 mai 2013 asupra martorului J. (în exercitarea activităților de serviciu – lucrători de poliție judiciară în cadrul AA. -, aplicarea unor lovituri cu pumnii și cu o bâtă din lemn, amenințare sa cu moartea și a membrilor de familie, în mod repetat, supunerea martorului unei percheziții corporale prin înlăturarea de obiectele de îmbrăcăminte, într-o parcare publică, în timp ce față de acesta se făceau cercetări sub aspectul comiterii unei fapte de trafic de droguri, în scopul obținerii de informații de la martorul J., de a se deconspira din misiunea pentru care a fost autorizat, în condițiile în care aveau bănuieli încă din camera de hotel că martorul ar putea fi investigator sub acoperire), au fost de natură să creeze acestuia suferințe fizice și psihice puternice care se circumscriu elementului material al infracțiunii de tortură. Ca atare, reținând că suferințele fizice și psihice suferite de către martorul J. sunt puternice și în scopul obținerii de informații, Înalta Curte apreciază că nu pot fi primite criticile apelanților intimați inculpați în susținerea cererii de schimbare a încadrării juridice din infracțiunea de tortură prev. de art. 2671 alin. (1) C. pen. anterior în infracțiunea de purtare abuzivă, prev. de art. 250 C. pen. anterior.
De asemenea, se mai reține că în conținutul art. 250 C. pen. anterior sunt incriminate cu caracter de generalitate faptele funcționarilor publici (sau a altui funcționar) care aflați în exercițiul atribuțiilor de serviciu întrebuințează expresii jignitoare, amenințări, exercită acte de lovire și violență, produc o vătămarea corporală sau o vătămarea corporală gravă față de o persoană, pe când în cazul infracțiunii de tortură sunt sancționate fapte de aceiași natură dar printr-o normă specială conturată de scopul urmărit de subiectul activ, acela al obținerii unor informații de la persoana asupra căreia sunt exercitate suferințele fizice și psihice puternice.
Specificitatea normei ce incriminează fapta de tortură și aplicabilitatea acesteia prioritar normei de incriminare prev. de art. 250 C. pen. anterior, este determinată și de conținutul laturii subiective în sensul că fapta de tortură poate fi săvârșită numai cu intenție directă având în vedere scopul, motivul special pentru care faptele ce conturează latura obiectivă sunt realizate de subiectul activ, anume, în vederea obținerii unor informații de la subiectul pasiv, pe când în cazul infracțiunii de purtare abuzivă intenția poate fi directă sau indirectă, făptuitorul își dă seama că aduce atingere demnității sau integrității fizice sau psihice a persoanei și, prin aceasta creează o stare de pericol pentru buna desfășurare a relațiilor de serviciu, urmare pe care o dorește sau o acceptă (în cazul intenție indirecte).
De asemenea, nu pot fi primite nici argumentele invocate de apărare în susținerea cererii subsidiare de schimbare a încadrării juridice din infracțiunea de tortură în infracțiunea de cercetare abuzivă, având în vedere că, în cazul infracțiunii prev. de art. 266 alin. (2) C. pen., pentru realizarea elementului material este necesar ca întrebuințarea de amenințări sau violențe pentru obținerea de declarații trebuie să fie făcută de către funcționarul public, care are atribuții de a lua declarații, asupra unei persoane aflată în curs de urmărire penală, condiție care nu este îndeplinită în cauză.
Din examinarea materialului probator administrat rezultă că acțiunile inculpaților au fost realizate de aceștia în exercitarea atribuțiilor de ofițeri de poliție judiciară, în vederea obținerii unor informații de la investigatorul sub acoperire martorul J., în sensul deconspirării acestuia și nu al obținerii unei declarații. De altfel, în cauză, chiar și în ipoteza susținută de apărare, la momentul exercitării violențelor fizice, psihice și amenințărilor asupra lui J. de către inculpați, nu au fost efectuate decât acte de verificare și strângere a unor minime informații, nefiind întocmit nici procesul-verbal de constatare a infracțiunii flagrante de trafic de droguri, care să poată conduce la aprecierea că acțiunile inculpaților au fost exercitate asupra unei persoane față de care se efectuau cercetări penale pentru obținerea de declarații.
Față de toate aceste argumente, Înalta Curte apreciază ca neîntemeiate cererile de schimbare a încadrării juridice formulate de apelanții intimați inculpați A., C. și B. din infracțiunea de tortură, prevăzută și pedepsită de dispozițiile art. 2671 alin. (1) C. pen. (1968) în infracțiunea de purtare abuzivă, prevăzută de art. 250 alin. (3) din C. pen. (1968) și în subsidiar, în infracțiunea de cercetare abuzivă, prevăzută de art. 266 alin. (2) C. pen. (1968).
În analiza criticilor comune, circumscrise de data aceasta aspectelor de netemeinicie a hotărârii, formulate de apelanții intimați inculpați A., C., B. și D., ce au vizat greșita lor condamnare pentru comiterea infracțiunilor de tortură, abuz în serviciu și fals intelectual (pentru ultimele două fapte numai inculpații A., C. și B.), Înalta Curte, în urma examinării actelor și lucrărilor dosarului, își însușește argumentele de fapt și de drept reținute de către instanța de fond cu privire la activitățile desfășurate de inculpați și constată, totodată, că a fost reținută în mod corect situația de fapt și vinovăția acestora în săvârșirea infracțiunilor de tortură (pentru toți inculpații), respectiv, abuz în serviciu și fals intelectual (pentru inculpații A., C. și B.).
Aprecierea caracterului puternic al suferințelor fizice sau psihice produse subiectului pasiv nu se realizează prin raportare la existența unui anumit număr de îngrijiri medicale pentru leziunile suferite și constatate printr-un certificat medico-legal sau a riscului asumat de subiectul pasiv prin acceptarea desfășurării acțiunilor în calitate de investigator sub acoperire ori a posibilității acestuia de a se extrage din misiune în contextul în care ar fi apreciat că acele suferințe fizice, psihice erau prea puternice, întrucât norma de incriminare nu condiționează producerea suferinței fizice de existența unui număr de îngrijiri medicale în raport de care să se stabilească caracterul puternic sau mai puțin intens al suferinței sau de posibilitatea subiectului pasiv de a evita producerea suferințelor fizice sau psihice (cu referire la extragerea sa din misiune).
Prin modalitatea în care au fost realizate de inculpați acțiunile întreprinse în noaptea de 2/3 mai 2013 asupra martorului J. (în exercitarea activităților de serviciu – lucrători de poliție judiciară în cadrul AA. -, aplicarea unor lovituri cu pumnii și cu o bâtă din lemn, amenințarea sa cu moartea și a membrilor de familie, în mod repetat, supunerea martorului unei percheziții corporale prin înlăturarea de obiectele de îmbrăcăminte, într-o parcare publică, în timp ce față de acesta se făceau cercetări sub aspectul comiterii unei fapte de trafic de droguri, în scopul obținerii de informații de la martorul J., de a se deconspira din misiunea pentru care a fost autorizat, în condițiile în care aveau bănuieli încă din camera de hotel că martorul ar putea fi investigator sub acoperire), au fost de natură să creeze acestuia suferințe fizice și psihice puternice care se circumscriu elementului material al infracțiunii de tortură.
Ca atare, reținând că suferințele fizice și psihice suferite de către martorul J. sunt puternice și în scopul obținerii de informații, Înalta Curte apreciază că, în cauză sunt întrunite elementele constitutive ale infracțiunii de tortură prev. de art. 2671 alin. (1) C. pen. anterior, iar probele administrate fac dovada dincolo de orice îndoială a vinovăției inculpaților C., A., B. și D. în comiterea faptei, atât sub aspectul laturii obiective cât și al laturii subiective.
În baza art. 2671 alin. (1) C. pen. (1969) cu aplicarea art. 75 lit. a) din C. pen. (1969), art. 19 din Legea nr. 682/2002 și art. 5 C. pen., va condamna pe inculpatul C. la pedeapsa de 2 ani închisoare pentru săvârșirea infracțiunii de tortură.
În baza art. 2671 alin. (1) C. pen. (1969) cu aplicarea art. 75 lit. a) C. pen. (1969), art. 19 din Legea nr. 682/2002 și art. 5 C. pen., condamnă pe inculpatul A. la pedeapsa de 2 ani închisoare pentru săvârșirea infracțiunii de tortură. Î. C. C. J. Secția Penală, Decizia nr. 385/A din 4 decembrie 2019
Prin ordonanța procurorului din 30.12.2021, emisă în dosarul penal al Parchetului de pe lângă Curtea de Apel Alba Iulia, în temeiul prevederilor art. 315 alin. (1) lit. b) C. pr. pen. raportat la art. 16 alin. (1) lit. f) teza a II-a din C. pr. pen., art. 153 alin. (1) C. pen. și art. 16 alin. (1) lit. b) teza I C. pr. pen., s-a dispus clasarea cauzei privind comiterea infracțiunilor de lipsire de libertate în mod ilegal, prevăzută de art. 205C. pen., violare de domiciliu, prevăzută de art. 224 din C. pen., tortură, prevăzută de art. 282C. pen. și infracțiuni contra umanității, prevăzută de art. 439 alin. (1) lit. e) și g) C. pen., reclamate de persoana vătămată A. Această soluție a fost confirmată prin ordonanța procurorului ierarhic superior, din 21.01.2022, din dosarul penal al Parchetului de pe lângă Curtea de Apel Alba Iulia, ordonanță prin care a fost respinsă, ca neîntemeiată, plângerea persoanei vătămate
Dosarul penal a fost constituit în baza ordonanței Parchetului de pe lângă Judecătoria Hunedoara, prin care s-a dispus declinarea de soluționării cauzei în favoarea Parchetului de pe lângă Curtea de Apel Alba Iulia, privind infracțiunile de lipsire de libertate în mod ilegal, prevăzute de art. 205C. pen., violare de domiciliu, prevăzute de art. 224 din C. pen., tortură, prevăzute de art. 282C. pen. și infracțiuni contra umanității, prevăzute de art. 439 alin. (1) lit. e) și g) C. pen., reclamate de persoana vătămată A.
Prin plângerea penală formulată, persoana vătămată, a arătat faptul că, în data de 11.03.1998, polițiști în cadrul I.P.J. Hunedoara, au pătruns în locuința sa fără drept (în lipsa unor mandate de percheziție domiciliară, de arestare preventivă), au condus-o, fără consimțământ, în arestul I.P.J. Hunedoara unde, unde au torturat-o, exercitând asupra acestuia acte de agresiune fizică și psihică, timp de 81 de zile.
Judecătorul de cameră preliminară a reținut că, prin rezoluția Parchetului de pe lângă Curtea de Apel Alba Iulia, s-a dispus, în temeiul art. 10 lit. g) C. pr. pen., încetarea urmăririi penale față de învinuiții B., C., D. și E. pentru săvârșirea infracțiunilor de lipsire de libertate în mod ilegal, prevăzută de art. 189vechiul C. pen., purtare abuzivă, prevăzută de art. 250C. pen. 1969 și tortură, prevăzută de art. 2671C. pen. 1969, raportat la conduita ofițerilor de poliție pe parcursul desfășurării procedurilor judiciare împotriva petentului din prezenta cauză, A., în perioada ianuarie – 4 iunie 1998, constatându-se intervenirea prescripției răspunderii penale. De asemenea, raportat la infracțiunile de lipsire de libertate în mod ilegal, prevăzută de art. 205C. pen., violare de domiciliu, prevăzută de art. 224C. pen., tortură, prevăzută de art. 282C. pen. sesizate de petentul A. în prezenta cauză penală, procurorul a dispus o soluție de clasare, constatându-se intervenirea prescripției răspunderii penale.
În ceea ce privește infracțiunea prevăzută de art. 439C. pen., denumită generic infracțiuni contra umanității, presupus a fi comisă în modalitățile prevăzute de alin. (1) lit. e) și g) a aceluiași articol de lege, judecătorul de cameră preliminară a reținut că, potrivit prevederilor art. 153 alin. (2) lit. a) C. pen., prescripția nu înlătură răspunderea penală. Referitor la această infracțiune, s-a reținut că elementul material constă într-o serie de fapte (printre care și cele prevăzute la lit. e) și g), care trebuie să fie comise, în cadrul unui atac generalizat și sistematic, lansat împotriva unei populații civile, iar prin noțiunea de atac lansat împotriva unei populații civile se înțelege comiterea multiplă a acțiunilor incriminate în art. 439C. pen., în aplicarea sau urmărirea politicii unui stat sau organizații având ca scop un asemenea atac, nefiind necesar ca actele să constituie un atac militar.
S-a constatat că cerințele esențiale privind elementul material al infracțiunii este ca acțiunile incriminate să fie îndreptate împotriva unor colectivități din cadrul „populației civile” și să fie săvârșire în cadrul unui „atac generalizat și sistematic“, elemente ce nu se regăsesc în cuprinsul stării de fapt reclamate de petent, nefiind astfel întrunite elementele de tipicitate ale infracțiunii prevăzute de art. 439 din C. pen.
Prin urmare, judecătorul de cameră preliminară a apreciat că soluția de clasare, dispusă de procuror, este corectă, iar din această perspectivă, plângerea formulată de petentul A. este nefondată.
Examinând cauza, raportat de admisibilitatea contestației declarată de petentul A. împotriva încheierii penale nr. 16 din data de 02 martie 2022, pronunțată de Curtea de Apel Alba Iulia, secția penală, Înalta Curte – Completul de 2 judecători de cameră preliminară a constatat că obiectul căii de atac îl constituie încheierea penală nr. 16, din data de 02 martie 2022, pronunțată de Curtea de Apel Alba Iulia, secția penală ca fiind nefondată. Normele procesuale privind sesizarea instanțelor judecătorești și soluționarea cererilor în limitele competenței atribuite prin lege sunt de ordine publică, corespunzător principiului stabilit prin art. 126 din Constituția României.
C. pr. pen. reglementează hotărârile susceptibile de a fi supuse examinării, căile de atac care pot fi exercitate împotriva acestora, termenele de declarare și motivele pentru care se poate cere reformarea hotărârilor.
Inadmisibilitatea reprezintă o sancțiune procedurală care intervine atunci când părțile implicate în proces efectuează un act pe care legea nu îl prevede sau îl exclude, precum și în situația când se încearcă exercitarea unui drept epuizat pe o altă cale procesuală ori chiar printr-un act neprocesual. Î. C. C. J. Secția Penală, Decizia nr. 296 din 11 mai 2022
Etc. V și – Curtea de Apel București Secția I Penală, Decizia penală din 12 mai 2022 (colectiv) : folosirea în acțiunea penală a unor declarații obținute printr-o încălcare a art. 3 – fie că este calificată drept tortură, fie tratament inuman sau degradant – ca și utilizarea unor mijloace de probă materiale adunate în urma unor acte de tortură privează în mod automat procedura de echitate în ansamblul său și încalcă art. 6 .
– Curtea de Apel Cluj Secția Penală și de Minori, Decizia penală nr.4/R din 25 august 2021 : Judecătorul de cameră preliminară a reținut încetarea urmăririi penale față de învinuiții B., C., D. și E. pentru săvârșirea infracțiunilor de lipsire de libertate în mod ilegal, prevăzută de art. 189vechiul C. pen., purtare abuzivă, prevăzută de art. 250C. pen. 1969 și tortură, prevăzută de art. 2671 C. pen. 1969, raportat la conduita ofițerilor de poliție pe parcursul desfășurării procedurilor judiciare împotriva petentului din prezenta cauză, A., în perioada ianuarie – 4 iunie 1998, constatându-se intervenirea prescripției răspunderii penale. De asemenea, raportat la infracțiunile de lipsire de libertate în mod ilegal, prevăzută de art. 205C. pen., violare de domiciliu, prevăzută de art. 224C. pen., tortură, prevăzută de art. 282C. pen. sesizate de petentul A. în prezenta cauză penală, procurorul a dispus o soluție de clasare, constatându-se intervenirea prescripției răspunderii penale. În ceea ce privește infracțiunea prevăzută de art. 439C. pen., denumită generic infracțiuni contra umanității, presupus a fi comisă în modalitățile prevăzute de alin. (1) lit. e) și g) a aceluiași articol de lege, judecătorul de cameră preliminară a reținut că, potrivit prevederilor art. 153 alin. (2) lit. a) C. pen., prescripția nu înlătură răspunderea penală. Referitor la această infracțiune, s-a reținut că elementul material constă într-o serie de fapte (printre care și cele prevăzute la lit. e) și g), care trebuie să fie comise, în cadrul unui atac generalizat și sistematic, lansat împotriva unei populații civile, iar prin noțiunea de atac lansat împotriva unei populații civile se înțelege comiterea multiplă a acțiunilor incriminate în art. 439C. pen., în aplicarea sau urmărirea politicii unui stat sau organizații având ca scop un asemenea atac, nefiind necesar ca actele să constituie un atac militar.
Cerința esențială privind elementul material al infracțiunii este ca acțiunile incriminate să fie îndreptate împotriva unor colectivități din cadrul „populației civile” și să fie săvârșire în cadrul unui „atac generalizat și sistematic“, elemente ce nu se regăsesc în cuprinsul stării de fapt reclamate de petent, nefiind astfel întrunite elementele de tipicitate ale infracțiunii prevăzute de art. 439C. pen.
Prin urmare, judecătorul de cameră preliminară a apreciat că soluția de clasare, dispusă de procuror, este corectă, iar din această perspectivă, plângerea formulată de petentul A, nefondată.
– Curtea de Apel Iași Secția Penală și pentru Cauze cu Minori, Decizia penală nr. 802 din 16 noiembrie 2018: Conținutul constitutiv al infracțiunii de tortură în forma de bază, prev. de art. 2671 din Codul penal din 1969, este reprezentat de definiția dată noțiunii de tortură prin art. 1 din Convenția împotriva torturii și a altor pedepse ori tratamente crude, inumane sau degradante , ( adoptată și deschisă spre semnare de Adunarea generală a Națiunilor Unite prin Rezoluția 39/46 din 10 decembrie 1984 și intrată în vigoare la 26 iunie 1987 conform dispozițiilor art. 27(1). România a aderat la Convenție la 9 octombrie 1990 prin Legea nr. 19, Bul. Of. nr. 112 din 10 octombrie 1990) respectiv fapta (orice act) prin care se provoacă unei persoane, cu intenție, o durere sau suferințe puternice, fizice ori psihice, îndeosebi cu scopul de a obține de la această persoană sau de la o persoană terță informații sau mărturisiri, de a o pedepsi pentru un act pe care aceasta sau o terță persoană l-a comis ori este bănuită că l-a comis, de a o intimida sau de a face presiuni asupra ei ori de a intimida sau a face presiuni asupra unei terțe persoane, sau pentru oricare alt motiv bazat pe o formă de discriminare oricare ar fi ea, atunci când o asemenea durere sau astfel de suferințe sunt aplicate de către un agent al autorității publice sau de orice altă persoană care acționează cu titlu oficial sau la instigarea ori cu consimțământul expres sau tacit al unor asemenea persoane. Însăși CEDO în conturarea jurisprudenței sale privind încălcarea art. 3 din Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale privind interzicerea torturii, folosește ca reper această definiție.
De-a lungul timpului, CEDO , plecând de la această definiție, a identificat criteriile în baza cărora un tratament poate fi calificat ca tortură, aceasta reunind trei elemente: intenția, scopul determinat și gradul extrem de ridicat de suferință.
În speță intenția inculpatului C. F. A. de a produce suferințe persoanei vătămate în scopul determinat de a obține mărturisiri cu privire la sustragerea pachetului cu țigări, totuși nu este realizat cel de-al treilea element constând în intensitatea deosebită a suferinței (gradul extrem de ridicat de suferință).
Inculpatul C.F. A. l-a supus pe minorul C. A. C. unor tratamente degradante constând în aceea că a fost luat cu forța, de pe stradă, interogat în afara cadrului legal de către inculpat, suspus unei constrângeri psihice prin însăși „ancheta” derulată, obligat să stea în genunchi, pus să fumeze cu forța și să mestece un rest de țigară, precum și unor/unei acțiuni de lovit în zona feței (lovitură obiectivată prin echimoza de la ochiul drept pentru care au fost necesare 1-2 zile de îngrijiri medicale pentru vindecare), activitate desfășurată, cu aproximație, pe durata a 30 de minute/o oră.
Toate acestea însă nu pot fi catalogate, în mod obiectiv, că ar fi generat un grad extrem de ridicat de suferință care să poată fi catalogat ca reprezentând tortură.
Instanța de control judiciar are în vedere circumstanțele concrete în care inculpatul a săvârșit fapta – funcționar public aflat în exercitarea atribuțiilor de serviciu, aplicarea de tratamente degradante și violență fizică asupra unui minor cu vârsta de 15 ani, care prezenta, la data faptei, întârziere mentală ușoară dizarmonică, fiind încadrat în grad de handicap ușor, precum și pericolul social al faptei săvârșite de un funcționar public care avea îndatorirea legală de a-și desfășura activitatea în interesul și în sprijinul persoanei și al comunității, exclusiv pe baza și în executarea legii, cu respectarea principiilor imparțialității, nediscriminării, proporționalității și gradualității, nicidecum să-și facă dreptate singur, autoritatea funcției neputând fi exercitată în interes personal. Inculpatul C.F.A. l-a supus pe minorul C.A. C. unor tratamente degradante constând în aceea că a fost luat cu forța, de pe stradă, interogat în afara cadrului legal de către inculpat, suspus unei constrângeri psihice prin însăși „ancheta” derulată, obligat să stea în genunchi, pus să fumeze cu forța și să mestece un rest de țigară, precum și unor/unei acțiuni de lovit în zona feței (lovitură obiectivată prin echimoza de la ochiul drept pentru care au fost necesare 1-2 zile de îngrijiri medicale pentru vindecare), activitate desfășurată, cu aproximație, pe durata a 30 de minute/o oră. Toate acestea însă nu pot fi catalogate, în mod obiectiv, că ar fi generat un grad extrem de ridicat de suferință care să poată fi catalogat ca reprezentând tortură…
De pe paliere distincte, gradual normei de incriminare a faptelor, reunind ca elemente intenția, scopul determinat și nivelul de suferință produs, privește infracțiunile Abuzul în serviciu, Cercetare abuzivă, Purtarea abuzivă, Lipsirea de libertate, Tortura, Genocidul, drept niveluri proporțional accentuate de presiune.
În turcă, locma înseamnă chilipir, câștig, îndestulare. (lokma, lokmale – Dex) . Ce a fost, adică cârdășia tuturor intereselor personale pentru exploatarea „Puterii”, comodul sistem al rotativei celor două partide care facilita desigur sarcina Arbitrului, dar se baza numai pe minciună și pe fățărnicie. Gură multă la opoziție, treabă puțină și locmale grase la Guvern, aceasta este realitatea regimului nostru politic, realitate urât ascunsă sub variatele culori ale tuturor panglicăriilor democratice. (După Turtucaia, Argetoianu, Memorii 1916-1918, Paul Editions, 2024, p. 28)
„Fiecare om, pacient, este unic şi fiecare viaţă este preţioasă. Limitarea îngrijirilor medicale pentru un anumit pacient este întotdeauna o mare greutate pe umerii celui care ia această decizie, însă trebuie să înţelegem că nu prelungirea vieţii şi evitarea morţii cu orice preţ este scopul ultim în reanimare (terapie intensivă), ci tratarea, îngrijirea, confortul, calitatea vieţii (sau a sfârşitului vieţii). Şi, când se poate, vindecarea”. „Insistenţa” de a administra un tratament atunci când nu mai există şanse de supravieţuire poartă numele de ”îndârjire terapeutică” (“obstination déraisonnable” sau “acharnement thérapeutique”, legea Leonetti din 2005) şi este sancţionată prin lege ca o practică medicală neadaptată situaţiei, care aduce atingere demnităţii pacientului respectiv. (Georgiana Dragomir , Zeci de medici români din Franța sar în apărarea doctorițelor de la Spitalul Pantelimon acuzate de omor: „Situația cu care s-au confruntat era fără ieșire” , Ziare.com, 18 August 2024 v principiile pe care se bazează aceste legi în Franţa)
Acest caz al medicilor de la Spitalul „Sf. Pantelimon” să fie punctul de plecare pentru definirea unui cadru legal în România care să stabilească regulile de funcţionare în situaţiile care impun limitarea sau oprirea tratamentelor de Terapie Intensivă .
Art. 189 C. pen, delimitează Omorul calificat, ca fiind(1) Omorul săvârșit în vreuna dintre următoarele împrejurări:
a) cu premeditare;. . .
și se pedepsește cu detențiune pe viață sau închisoare de la 15 la 25 de ani și interzicerea exercitării unor drepturi.
La art. 464 din Codul Carol al II-lea era prevăzută agravanta împrejurarea premeditării cu adăugarea, în paranteze , „(asasinat)”. Originea art. era în art. 226-234 al codului din 1864, însă redacțiunea a fost influențată de art. 576 și 577 ale codului penal italian (nota Ionescu-Dolj, în C. Rătescu ș. a. , Codul Carol al II-lea adnotat, vol. III, p. 71). În Comentare, în aceeași lucrare (p. 71), V. Dongoroz face trimitere la Carrara, Programma, ed. II, vol. V, nr. 1936-1948, p. 473 sqq. Este actualul art. 577 italian „3) con premeditazione”. Carrara a socotit că simpla deliberare prealabilă (dolus deliberatus) nu este suficientă, mai fiind necesar ca omorul să fi fost și pregătit dinainte.
Premeditarea implică atât o hotărâre prealabilă (ca element subiectiv), cât și activități materiale (aspect obiectiv) premergătoare săvârșirii infracțiunii, cum ar fi cele de procurare sau adaptare a instrumentelor n vederea comiterii faptei ori de creare a condițiilor. Este vorba de o deliberare anterioară, cât și de exteriorizarea acesteia prin săvârșirea de acte materiale de pregătire a omorului. (G. Antoniu, Comentariu, în „Codul penal comentat și adnotat”, Partea specială, vol. I, Ed, Științifică și enciclopedică 1975, pp. 82-83).
În decizia nr, 446/1974 (RRD nr. 8/1974, p. 70), Trib. Suprem, S, Pen. , a statuat că premeditarea, ca agravantă presupune realizarea a două cerințe, și anume: pe de o parte, luarea rezoluției trebuie să preceadă cu un oarecare timp activitatea materială, iar, pe de altă parte, ca această hotărâre, mai dinainte luată, să se concretizeze în anumite acțiuni de pregătire, cum ar fi obținerea de informații, procurarea de mijloace, atragerea de complici etc. (idem, Trib. Supr. Col. pen. , dec. nr. 436/1964, în Just. Nouă nr. 9/1964, p, 164, cit. în „Codul penal comentat și adnotat”, Partea specială, vol. I, p. 90)
Există premeditare atunci când rezoluția de a săvârși o infracțiune premerge executării faptei în așa fel încât între luarea hotărârii și punerea în executare s-a interpus un interval de timp în care s-a desfășurat o activitate premergătoare constând într-un complex de acte de pregătire, obținerea de informații, procurarea de mijloace, atragerea de complici, pândirea victimei sau întinderea unei curse etc. Rodica Mihaela Stănoiu, Omuciderea, în V. Dongoroz, „Explicații teoretice. . . ”, vol. III, Partea specială, 1971
Noul Cod penal prevede o singură formă agravată a omorului, constând în omorul calificat (asasinat -art. 189), spre deosebire de Codul penal din 1969, care consacra atât omorul calificat (art. 175), cât și omorul deosebit de grav (art. 176). Cu unele deosebiri, cele opt circumstanțe care îi conferă omorului forma calificată sunt preluate dintre circumstanțele anterioare care îi confereau omorului forma calificată sau deosebit de gravă.
Omorul calificat presupune realizarea conținutului omorului simplu (art. 188 NCP), în oricare dintre împrejurările alternative enumerate în mod limitativ. Dacă omorul se săvârșește în două sau mai multe dintre aceste împrejurări, fiind vorba de modalități alternative de realizare a omorului calificat, infracțiunea nu își pierde caracterul unitar, însă de o asemenea împrejurare se va ține seama la individualizarea judiciară a pedepsei.(Tudorel Toader ș. a. , Noul Cod Penal , 2014, Hamangiu)
Omorul calificat este fapta persoanei care săvârșește un omor în anumite împrejurări grave anume prevăzute de lege. Această faptă prezintă un grad de pericol social mai ridicat față de infracțiunea de omor simplu, ceea ce explică incriminarea sa, prin dispoziții separate și sancțiunea mai severă.
După modelul majorității legislațiilor europene (par. 211 C. pen. german, par. 75 C. pen. austriac, art. 139 C. pen. spaniol, art. 132 C. pen. portughez, art. 112 C. pen. elvețian), s-a prevăzut o singură formă agravată a infracțiunii de omor – omorul calificat – care regrupează atât elemente circumstanțiale agravante ale omorului deosebit de grav din vechea reglementare, cât și o parte din cele ale omorului calificat. (Voicu Ionel Pușcașu, Cristinel Ghigheci, Codul penal adnotat. Vol. 2 – Partea Speciala , 2021, Universul Juridic , Vasile Dobrinoiu, ș. a., Noul Cod penal comentat 2014, Universul Juridic).
Premeditarea implică existența unui interval de timp între luarea rezoluției infracționale și executarea infracțiunii, chibzuirea făptuitorului asupra modului în care va săvârși infracțiunea și concretizarea rezoluției infracționale în acte de pregătire, de natură a înlesni comiterea acesteia. Prin urmare, dacă între momentul luării rezoluției infracționale și executarea infracțiunii de omor a trecut un interval de timp, în care făptuitorul a chibzuit asupra modului de ucidere al victimei și a efectuat acte de pregătire, constând în înarmarea acestuia cu un cuțit și procurarea mijloacelor pentru imobilizarea victimei, iar apoi a pătruns în imobilul în care locuia victima, a stat ascuns în imobil mai multe ore, așteptând ca victima să rămână singură, și a ucis-o, fapta se încadrează în prevederile art. 174 raportat la art. 175 alin. (1) lit. a) C. pen. referitoare la omorul calificat săvârșit cu premeditare. I.C.C.J., Secția penală, decizia nr. 3505 din 3 noiembrie 2008
Pentru a aprecia gravitatea faptei de tentativă la infracțiunea de omor calificat, jurisprudența subliniază faptul că autorii s-au constituit într-un grup infracțional organizat, că au acționat cu premeditare, urmărind victima și tăind cauciucurile mașinii sale pentru ca acesta să nu poată să plece, acționând împreună, lovind victima de mai multe ori, inclusiv cu un cuțit și, de asemenea, împiedicând-o să fugă. De asemenea, potrivit înscrisurilor medicale existente la dosar vătămările suferite de persoana vătămată i-au pus în pericol viața. În plus, pentru a aprecia asupra periculozității inculpaților, se solicită a se avea în vedere împrejurarea că, potrivit probatoriului administrat aceștia erau oamenii de încredere ai numitului NN. și au acționat la comanda acestuia. Între numitul NN. și victima K. exista un conflict mai vechi, așa cum rezultă din probele administrate.
Raportat la gravitatea faptei apreciate, atât în abstract, cât și în concret, dar și poziția inculpaților de nerecunoaștere a activității infracționale, Ministerul Public apreciază că se impune aplicarea unei pedepse într-un cuantum mai ridicat, pedeapsa aplicată inculpatului prin sentința penală apelată fiind orientată spre minimul special.
Curtea a apreciat fondate apelurile declarate de către apelantul Parchetul de pe lângă Î.C.C.J. -D.I.I.C.O.T. – Structura Centrală și de către apelantele părți civile K., L., I. prin reprezentant legal J. sub aspectul individualizării pedepselor aplicate celor trei apelanți intimați inculpați de către prima instanță de judecată, impunându-se majorarea acestora față de circumstanțele reale existente în cauză.
Curtea a avut în vedere, potrivit criteriilor prevăzute de art. 74 alin. (1) din C. pen., gravitatea infracțiunii (durata grupului infracțional, scopul constituirii sale, grefarea sa pe o altă grupare potențial infracțională, intensitatea loviturii aplicate victimei, natura agentului vulnerant, gravitatea leziunilor suferite, zona vizată), împrejurările și modalitățile de comitere (prin lovirea persoanei vătămate în mod repetat, în trunchi și în picioare), consecințele produse dermabraziune superficială la mâini și genunchi; luxație metacarpofalangiană la degetul mare mână dreaptă; plagă în zona centurii scapulare de 3 cm, cu sângerare în cantitate mică și orbital stânga; rană de 3 cm zona lombară stângă cu interesarea splinei, rinichiului stâng, mușchiul psoas, coasta 12 cu hemoperitoneu consecutiv de circa 500 ml (2000 ml) și șoc hemoragic consecutiv, leziuni care au necesitat pentru vindecare circa 25 de zile de îngrijiri medicale), mobilul faptei (pe fondul unui conflict anterior legat de sabotarea ilicitelor penale comise de membrii unei potențiale grupări infracționale de către victimă), acțiunea premeditată și planificată în cadrul unei grupări infracționale, înlăturarea posibilității victimei de a părăsi locul faptei prin tăierea cauciucurilor autoturismului victimei, conduita procesuală (caracterizată prin neasumarea faptei săvârșite), precum și datele personale (apelanții intimați inculpați nefiind pentru prima oară implicați într-un raport penal de conflict). Î.C.C.J. Secția Penală Decizia nr. 539/RC din 28 septembrie 2023
Fapta de omor sub forma tentativei a fost săvârșită în formă calificată, respectiv premeditată, inculpatul A. văzând că demersurile sale nu au dat rezultatele scontate în urma amenințărilor anterioare, a efectuat o prealabilă planificare a detaliilor de comitere (a luat decizia de a acționa la o oră târzie pentru ca persoana vătămată să se afle în casă și a pregătit un recipient pentru transportarea combustibilului folosit la provocarea incendiului).
Raportat la aceste criterii, instanța a avut în vedere că inculpatul A. a acționat cu intenție premeditată, a săvârșit fapta pe timp de noapte, după o prealabilă și temeinică pregătire, într-un interval scurt de timp s-au deplasat pe o distanță mare și a revenit în localitatea de domiciliu pentru a îngreuna identificarea lui, a folosit un produs petrolier ușor inflamabil și o sursă de aprindere, creând o stare de pericol grav pentru persoanele și bunurile care se aflau în imobil și în vecinătate.
Din modul în care a acționat se desprinde concluzia că intenția inculpatului A. nu a fost doar aceea de a avertiza, de a intimida persoanele aflate în imobil, ci acesta a asumat și riscul producerii unor consecințe mult mai grave, având în vedere mijloacele folosite și faptul că s-a acționat la o oră înaintată a nopții, când locatarii și vecinii dormeau, capacitatea lor de reacție și de apărare fiind mai redusă. Inculpatul a dat dovadă de un grad ridicat de inconștiență și de nepăsare, ignorând urmările grave pe care faptele sale le puteau produce, doar ca urmare a unei prezențe de spirit a victimelor care au reușit escaladarea și trecerea în afara imobilului și a intervenției prompte pentru stingerea incendiului pagubele umane și materiale fiind limitate.
Recurentul inculpat prin apărător a menționat că în ceea ce privește neconcordanța între forma intenției reținută de instanță și forma calificată a infracțiunii de omor cu premeditare, infracțiunea de omor cu premeditare prevăzută la art. 189 alin. (81) lit. a) presupune:(i) trecerea unui interval de timp din momentul luării hotărârii și până la momentul săvârșirii faptei; (ii) efectuarea unor acte de pregătire materială pentru a atinge scopul urmărit; (iii) efectuarea unor acte de pregătire morală.
Așadar, infracțiunea de omor cu premeditare presupune, în plan subiectiv, ca inculpatul să urmărească rezultatul dorit, sens în care, atât acțiunile sale la nivel obiectiv, cât și chibzuirea asupra acțiunilor viitoare ca atitudine subiectivă, comportă o atentă plănuire, inculpatul urmărind producerea rezultatului. Această atitudine psihică este încadrată de legiuitor sub forma intenției directe, prevăzută la art. 16 alin. (3) lit. a) din C. pen.
În speță, instanța a reținut că „Infracțiunea de tentativă de omor calificat, prevăzute de art. 32 alin. (1) din C. pen. rap. la art. 188 alin. (1), art. 189 alin. (1) lit. a) și lit. f) din C. pen. a fost săvârșită de inculpatul A. cu forma de vinovăție a intenției indirect, prevăzute de art. 16 alin. (3) lit. b) din C. pen..”
Totodată, instanța a reținut că „rezultă fără urmă de îndoială că acesta a cunoscut, în momentul în care a incendiat ușa apartamentului, că în apartament s aflau persoana vătămată B., și membrii familiei acesteia, prevăzând și acceptând posibilitatea producerii rezultatului suprimării vieții acestora, cel puțin prin intoxicația cu fum, chiar dacă nu a urmărit acest scop (neexistând probe că a urmărit în mod expres acest scop)” .
Astfel, există o contradicție flagrantă între infracțiunea reținută în sarcina inculpatului, anume forma calificată a infracțiunii de omor cu premeditare, care implică existențe unei intenții directe, calificată prin întreprinderea mai multor activități în vederea realizării scopului, și starea de fapt reținută de instanță sub aspectul laturii subiective, potrivit căreia inculpatul doar a prevăzut și acceptat producerea rezultatului, chiar dacă nu a urmărit acest scop, săvârșind fapta cu intenție indirectă.
Cu referire la neconcordanța între forma intenției reținută de instanță și forma calificată a infracțiunii de omor cu premeditare, a susținut că infracțiunea de omor cu premeditare prevăzută la art. 189 alin. (1) lit. a) din C. pen. presupune: (i) trecerea unui interval de timp din momentul luării hotărârii și până la momentul săvârșirii faptei; (ii) efectuarea unor acte de pregătire materială pentru a atinge scopul urmărit; (iii) efectuarea unor acte de pregătire morală.
Așadar, infracțiunea de omor cu premeditare presupune, în plan subiectiv, ca inculpatul să urmărească rezultatul dorit, sens în care, atât acțiunile sale la nivel obiectiv, cât și chibzuirea asupra acțiunilor viitoare ca atitudine subiectivă, comportă o atentă plănuire, inculpatul urmărind producerea rezultatului. Această atitudine psihică este încadrată de legiuitor sub forma intenției directe, prevăzute la art. 16 alin. (3) lit. a) din C. pen.
Există o contradicție flagrantă între infracțiunea reținută în sarcina inculpatului, anume forma calificată a infracțiunii de omor cu premeditare, care implică existența unei intenții directe, calificată prin întreprinderea mai multor activități în vederea realizării scopului și starea de fapt reținută de instanță sub aspectul laturii subiective, potrivit căreia inculpatul doar a prevăzut și acceptat producerea rezultatului, chiar dacă nu a urmărit acest scop, săvârșind fapta cu intenție indirectă.
S-a apreciat că, în concordanță cu starea de fapt reținută de către instanța de judecată, fapta nu a fost săvârșită cu vinovăția prevăzută de legea penală, fiind incident cazul de casare prevăzute în cadrul art. 338 alin. (1) pct. 7 din C. pr. pen.
Cu referire la neconcordanța între reprezentarea subiectivă a inculpatului reținută de instanță și forma intenției reținută, a arătat că, potrivit aspectelor reținute de Curtea de Apel Iași: „Infracțiunea de tentativă de omor calificat, prevăzute de art. 32 alin. (1) din C. pen. rap. la art. 188 alin. (1), art. 189 alin. (1) lit. a), și lit. f) din C. pen., a fost săvârșită de inculpatul A. cu forma de vinovăție a intenției indirecte, prevăzute de art. 16 alin. (3) lit. b) din C. pen..”
Criticile recurentului inculpat cu privire la condiția de tipicitate subiectivă a infracțiunii, respectiv a unor neconcordanțe între forma intenției reținută de instanța de apel și forma calificată a infracțiunii de omor cu premeditare, precum și reprezentarea subiectivă a inculpatului reținută de instanță și forma intenției, care au fost excluse încă din analiza condițiilor de admisibilitate în principiu, dar reiterate în susținerea motivelor orale nu pot fi examinate prin prisma cazului de recurs în casație invocat, respectiv art. 438 alin. (1) pct. 7 din C. pr. pen. care vizează, așa cum s-a arătat de altfel și în considerentele teoretice expuse numai la condițiile de tipicitate obiectivă și nicidecum la cele subiective, care excedează analizei pe calea recursului în casație. Deciziile nr. 29/RC/2020 din 28 ianuarie 2020 și nr. 575/RC/2021 ale Înaltei Curți de Casație și Justiție invocate de către recurentul inculpat prin apărător ales cu privire la analiza și a condițiilor de tipicitate subiectivă reprezintă hotărâri singulare, în raport, cu jurisprudența constantă a instanței supreme referitoare la examinarea numai a condițiilor de tipicitate obiectivă prin prisma cazului de casare menționat, așa încât acestea nu pot fi avute în vedere.
Aspectele invocate de către recurentul inculpat A. cu privire la posibilitate reală de producere a rezultatului, prin accepțiunea faptului că degajarea de fum ar fi putut suprima viața persoanei vătămate, atâta timp cât persoana vătămată era în interiorul apartamentului, lumina era aprinsă, se uita la televizor, fiind imposibilă consumarea infracțiunii, față de modul în care a fost concepută fapta, în sensul, că aprinderea unei uși metalice care nu poate degaja fum decât înspre exterior, nu avea cum să intre fum în interiorul apartamentului, persoana vătămată era trează, se uita la televizor, nu se putea ajunge la decesul acesteia, sunt fundamentate pe o interpretare care tinde să modifice situația de fapt stabilită cu caracter definitiv, ceea ce excedează naturii și specificului căii extraordinare de atac a recursului în casație. Î.C.C.J. Secția Penală dec. nr. 541/RC din 28 septembrie 2023
Într-o cauză, decesul victimei J. nu a fost produs din culpă, ci a fost plănuit în detaliu de către participanți și a fost intenționat. Probatoriul administrat în cauză, precum și declarațiile contradictorii ale inculpaților, dovedesc premeditarea. Inculpații au realizat acțiuni de pândire a victimei, procurarea unei mașini și dotarea acesteia pentru producerea unei coliziuni auto, procurarea unor arme letale și a unor cartușe letale, precum și stabilirea unui plan elaborat cu privire la impactarea mașinii conduse de către victimă pe un drum secundar care nu este intens circulat și care nu permite deplasarea cu viteză, ascunderea autoturismului, aruncarea obiectelor folosite (arme, haine și mănuși) plasarea inculpatului E. la casa de schimb valutar pentru a comunica momentul în care victima preia banii și chiar pregătirea ulterioară a acestora pentru a părăsi teritoriul țării împreună cu familiile.
Inculpații au elaborat un plan de acțiune care implica folosirea unor arme letale, încărcate cu muniție letală, existând astfel și posibilitatea procurării unei astfel de muniții în eventualitatea în care nu se intenționa suprimarea vieții victimei. Î.C.C.J. Secția Penală Decizia nr. 86/RC din 2 februarie 2023
Curtea de Apel a reținut că pedeapsa de 15 ani închisoare în regim de detenție aplicată numitului A. pentru comiterea infracțiunii de tentativă de omor, faptă săvârșită cu premeditare, corespunde ca natură și durată pedepsei prevăzute de legea penală română pentru infracțiunea similară, neimpunându-se adaptarea acesteia conform dispozițiilor art. 154 alin. (6) lit. b) și alin. (8) și (9) din Legea nr. 302/2004 republicată. S-a constatat în acest sens că autoritățile judiciare din Austria au reținut comiterea infracțiunii de tentativă de omor, cu premeditare, faptă incriminată de legea penală română la art. 32 rap. la art. 189 alin. (1) lit. a) și alin. (2) C. pen., infracțiune pentru care maximul special al pedepsei este de 20 ani închisoare, conform art. 189 rap. la art. 33 alin. (2) teza finală C. pen. S-a mai reținut că persoanei condamnate A. i s-a aplicat pedeapsa de 15 ani închisoare pentru tentativă la infracțiunea de omor cu premeditare, faptă incriminată de legea penală română în art. 32 rap. la art. 189 alin. (1) lit. a) și alin. (2) C. pen., infracțiune pentru care maximul special al pedepsei este de 20 ani închisoare, în forma tentativei, astfel că pedeapsa aplicată de autoritățile judiciare austriece este compatibilă, ca durată și natură, cu legislația română. Înalta Curte constată că, prin prezentul demers judiciar, este repusă în discuție chiar legalitatea și temeinicia hotărârii anterioare. Prin decizia penală nr. 248/A din 9 octombrie 2018 pronunțată de Î.C.C.J. s-a analizat pedeapsa aplicată de autoritățile judiciare austriece și s-a constatat că pedeapsa de 15 ani închisoare, stabilită pentru tentativă la infracțiunea de omor cu premeditare, infracțiune prevăzută de legea penală română în art. 32 rap. la art. 189 alin. (1) lit. a) și alin. (2) C. pen., pentru care maximul special al pedepsei este de 20 ani închisoare (în forma tentativei), este compatibilă ca durată și natură cu cea prevăzută în legislația română. Î.C.C.J. Secția Penală Decizia nr. 50 din 18 ianuarie 2023
Se observă că în mod corect prima instanță a respins cererea formulată de inculpatul A., prin apărător, de schimbarea încadrării juridice a faptei pentru care s-a dispus trimiterea în judecată, respectiv, din infracțiunea de omor, prev art. 188 alin. (1) din C. pen., cu aplicarea art. 77 alin. (1), lit. a) din C. pen., în infracțiunea de loviri sau alte violențe, prevăzute de art. 193, alin. (1) din C. pen., precum și cererea formulată de inculpatul C., de schimbarea încadrării juridice a faptei pentru care s-a dispus trimiterea în judecată, respectiv, din infracțiunea de omor, prev art. 188 alin. (1) din C. pen., cu aplicarea art. 77 alin. (1), lit. a) din C. pen., în infracțiunea de loviri sau vătămări cauzatoare de moarte, prevăzute de art. 195 din C. pen.. O încadrare juridică corectă a faptei inculpaților A. și C., ca, de altfel și a celorlalți coinculpați, impune analiza tuturor circumstanțelor reale și personale de ordin juridic, cum sunt intenția, premeditarea, regiunea corporală lezată, instrumentul utilizat etc. Intenția de a ucide (onimus necandi) trebuie stabilită în fiecare caz în raport cu împrejurările cauzei (dolus ex re), respectiv de împrejurările concrete de comitere a faptei, natura obiectului vulnerant, intensitatea acțiunii (loviturii), regiunea corpului vizată, raporturile anterioare între inculpat și victimă și consecințele cauzate. În raport cu modul de acțiune al inculpaților, natura loviturilor și multitudinea acestora, zona corpului vizată, consecințele grave care s-au produs, starea conflictuală dintre părți determinată de venirea fără motiv a victimei la locuința unde petreceau inculpații, și pe fondul consumului de alcool al inculpaților care au permis un comportament violent dezinhibat și lipsă de control, și împrejurările concrete de producere a faptei, Curtea a reținut că inculpații au acționat cu intenție indirectă, aceștia prevăzând rezultatul faptelor și, deși nu l-a urmărit, a acceptat posibilitatea producerii lui. Î.C.C.J. Secția Penală Decizia nr. 482/RC din 13 octombrie 2022
Purtarea unei măști în condiții obișnuite nu are vreo valență infracțională. Faptul că ea se suprapune peste săvârșirea unui furt îi poate conferi acest caracter, însă se remarcă faptul că nu poate fi pus semn de egalitate între persoana care ia decizia premeditată de a se masca (pentru a se proteja în timpul sustragerii bunului pentru comiterea furtului și pentru a îngreuna identificarea sa) și aceea care poartă masca în considerarea obligațiilor instituite prin acte normative pentru prevenirea contaminării cu virusul SARS-CoV-2 pe durata stării de alertă. Ca atare, s-a arătat că este esențial pentru reținerea acestei variante agravate a furtului ca făptuitorul să ia decizia premeditată de a se masca pentru a se proteja în timpul sustragerii bunului. Astfel, recurgerea la procedeul mascării imprimă faptei o periculozitate sporită, făptuitorul premeditând asupra modului în care va săvârși infracțiunea și luându-și astfel o serie de măsuri pentru a nu fi identificat.
Deși norma legală în discuție nu distinge după intenția din spatele mascării, textul ar trebui interpretat teleologic, în sensul existenței unui scop implicit, scop care presupune ca autorul să se mascheze cu intenția de a înlesni sau ascunde săvârșirea furtului.
Argumentele doctrinei de specialitate cu privire la periculozitatea furtului comis de către o persoană mascată, în sensul că acțiunea de a se masca face ca identificarea autorului să fie mai dificilă, denotă o pregătire, o premeditare a acestuia și îi conferă o îndrăzneală mai mare, știind că va fi mai greu de recunoscut sau identificat, vizează rațiunea reglementării variantei calificate și nu pot fundamenta instituirea unei cerințe esențiale de ordin subiectiv pe cale jurisprudențială. De altfel, rațiunea instituirii unor limite de pedeapsă mai mari subzistă indiferent de caracterul obligatoriu sau nu al portului măștii de protecție, respectiv identificarea și tragerea la răspundere penală sunt îngreunate, iar autorul, chiar dacă nu urmărește, acceptă că stabilirea identității sale este dificilă, ceea ce crește îndrăzneala acestuia. Mai mult, faptul că portul măștii constituie o obligație generală în anumite spații publice îi profită acestuia, deoarece scade vigilența subiectului pasiv, în contextul în care, deși mascată într-un loc public, persoana respectivă nu va ieși în evidență. De altfel, în ipoteza în care se probează că autorul profită de obligativitatea măștii de protecție, adică urmărește îngreunarea identificării sale, ar putea fi incidentă chiar și circumstanța legală agravantă prevăzută de art. 77 lit. g) C. pen. privind starea de urgență, desigur, pe durata ființării acesteia, legea penală conferind o valență aparte poziției subiective în astfel de situații excepționale.
Așadar, împrejurarea că identificarea autorului este îngreunată constituie chiar rezultatul obiectiv al acțiunii de a se masca și este analizată odată cu evaluarea modalității faptice de acoperire a feței de a se circumscrie noțiunii de „persoană mascată”, independent de poziția subiectivă a autorului. Î.C.C.J. Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept Decizia nr. 4 din 27 ianuarie 2022 M. Of. nr. 335 din 5 aprilie 2022
Curtea de Apel Pitești a reținut că solicitarea este întemeiată pe un mandat european de arestare emis pe numele persoanei solicitate pentru săvârșirea infracțiunii prevăzută de art. art. 221 – 3 alin. (1) C. pen., art. 121 – a și 121 – 5 din C. pen. francez și amenințare repetată cu moartea, prevăzută de art. 222 – 17, alin. (2) C. pen. francez, constând în aceea că, pe teritoriul Franței, în Alfortville, în calitate de autor, a săvârșit infracțiunile de tentativă de omor cu premeditare, la data de 17.07.2019 și amenințare repetată cu moartea, la data de 12.08.2019. În cauză, predarea și arestarea persoanei solicitate se întemeiază pe existența unui mandat european de arestare emis pe numele persoanei solicitate pentru săvârșirea infracțiunii prevăzută de art. art. 221 – 3 alin. (1) C. pen., art. 121 – a și 121 – 5 din C. pen. francez și amenințare repetată cu moartea, prevăzută de art. 222 – 17, alin. (2) C. pen. francez, constând în aceea că, pe teritoriul Franței, în Alfortville, în calitate de autor, a săvârșit infracțiunile de tentativă de omor cu premeditare, la data de 17.07.2019 și amenințare repetată cu moartea, la data de 12.08.2019. Î.C.C.J. Secția Penală Decizia nr. 101 din 5 februarie 2021
Inculpatul a prevăzut și a acceptat rezultatul faptelor sale, acesta acționând cu premeditare, cu intenție directă, și pe cale de consecință, răspunderea civilă pentru faptele ilicite aparține exclusiv inculpatului. Î.C.C.J. Secția Penală Decizia nr. 481/RC din 15 decembrie 2020
În situația în care pedeapsa aplicată de către autoritățile judiciare străine nu este compatibilă cu legislația română, atunci se adaptează pedeapsa la cea prevăzută de legea română pentru faptele care au atras condamnarea.
În cauză, criticile privind legalitatea pedepsei au fost examinate în cadrul apelului declarat de persoana condamnată împotriva hotărârii de recunoaștere și punere în executare a Sentinței penale nr. 4 Hv 129/132 din data de 27.01.2014 pronunțată de Tribunalul Landului Graz din Republica Austria, definitivă prin Decizia penală nr. 10 Bs 123/14k din data de 21.05.2014 pronunțată de Tribunalul Superior al Landului Graz din Republica Austria. S-a reținut că persoanei condamnate A. i s-a aplicat pedeapsa de 15 ani închisoare pentru tentativă la infracțiunea de omor cu premeditare, faptă incriminată de legea penală română la art. 32 rap. la art. 189 alin. (1) lit. a) și alin. (2) C. pen., infracțiune pentru care maximul special al pedepsei este de 20 ani închisoare, în forma tentativei, astfel că pedeapsa aplicată de autoritățile judiciare austriece este compatibilă ca durată și natură cu legislația română (Decizia penală nr. 248/2018 pronunțată de Î.C.C.J. , secția penală). Î.C.C.J. Secția Penală Decizia nr. 238 din 7 mai 2019
Prin rechizitoriul nr. 5524/105/2013 al Parchetului de pe lângă Tribunalul Prahova, a fost trimis în judecată, în stare de arest preventiv, inculpatul B.Ú., sub aspectul săvârșirii infracțiunii de omor calificat prevăzute de art. 174 alin. (1)-art. 175 alin. (1) lit. a) și c) C. pen. și constând în aceea că, , cu premeditare așteptând înarmat victima la domiciliul său- a aplicat multiple lovituri cu o bâtă și un cuțit în zona capului, gâtului și a toracelui soției sale B.D.A., provocându-i leziuni traumatice care au condus la decesul acesteia (plagă înjunghiată prin tăieturi repetate, cervical anterior, profundă, cu interesarea tuturor formațiunilor anatomice bilateral până la planul muscular prevertebral). Instanța de fond a apreciat că premeditarea faptei rezultă din comportamentul inculpatului care a completat olograf două înscrisuri intitulate declarații testamente.
Prima instanță a stabilit că în drept, fapta inculpatului B.Ș., care, cu premeditare a aplicat multiple lovituri cu o bâtă și un cuțit soției sale B.D.A., provocându-i leziuni traumatice care au condus la decesul acesteia, întrunește elementele constitutive ale infracțiunii de omor calificat, faptă prevăzute de art. 174 alin. (1)-art. 175 alin. (1) lit. a) și c) C. pen.
Probele administrate, inclusiv mărturisirea inculpatului, audiat, atât în faza de urmărire penală, cât și în fața primei instanțe, când a declarat că solicită ca judecata să se facă în temeiul dispozițiilor procedurii simplificate de judecată, prevăzute de art. 3201C. pr. pen., au dovedit că, cu premeditare a aplicat multiple lovituri cu o bâtă și un cuțit soției sale B.D.A., provocându-i leziuni traumatice care au condus la moartea acesteia. Sub aspectul individualizării pedepsei, instanța de apel a constatat că instanța de fond a ținut seamă la stabilirea cuantumului a acesteia și a modalității de executare, de criteriile generale de individualizare prevăzute de art. 72C. pen., între acestea fiind pericolul social concret al faptei precum și urmarea produsă prin infracțiune, or suprimarea în condiții de premeditare și ferocitate extremă a vieții unei persoane de numai 39 de ani, mamă a doi copii minori de 6 și 12 ani rămași tară sprijin material și moral prin fapta penală săvârșită de inculpat care a fost soțul victimei circa 20 ani, constituie argumente de natură să justifice pedeapsa de 16 ani închisoare cu executare în regim privativ de libertate aplicată de prima instanță, căreia i-a fost adăugată și pedeapsa complementară a interzicerii drepturilor prevăzute de art. 64 lit. a), b) și e) C. pen. pe o perioadă de 5 ani după executarea pedepsei.Î.C.C.J., Sectia Penala, Decizia nr. 1248 din 9 aprilie 2014
Instanța de fond a apreciat că, în perioada octombrie 2010 martie 2011, cu premeditare și cu intenția declarata de a provoca pierderea sarcinii de către concubina sa, partea vătămata S.I.M., sarcină rezultata în urma relației cu un alt bărbat, a lovit-o pe aceasta cu obiecte contondente în abdomen și totodată a obligat-o să ingurgiteze diferite substanțe toxice, context în care partea vătămata a născut prematur doi feți, din care unul era mort la momentul expulsiei, iar cel de-al doilea a decedat la foarte scurt timp, cauza morții fiind pentru amândoi traumatismele suferite în viața intrauterină, urmare loviturilor aplicate de către inculpat, iar in același timp și viața părții vătămate S.I.M. a fost pusa in primejdie, urmare a acelorași acțiuni ale inculpatului, întrunesc elementele constitutive ale infracțiunilor de : „provocare ilegala a avortului” prevăzute de art. 185 alin. (1) lit. a), b), c) și alin. (2) C. pen.; „tentativa de omor deosebit de grav” prevăzute de art. 20C. pen. raportat la art. 174–176 lit. e) C. pen. cu aplicarea art. 33 lit. b) C. pen. S-a mai reținut că inculpatul O.C. a fost trimis în judecată pentru săvârșirea infracțiunii de omor calificat prevăzute de art. 174–175 lit. a), d C. pen., , cauza morții fiind traumatismele suferite în viața intrauterină urmare loviturilor aplicate de inculpat. Î.C.C.J., Sectia Penala, Decizia nr. 1070 din 26 martie 2014
Modul de comitere a faptei presupune, în primul rând, modul în care a fost pregătită săvârșirea faptei (procurarea licită sau ilicită de instrumente, confecționarea, modificarea sau adaptarea instrumentelor, mecanismelor sau dispozitivelor care vor fi folosite la săvârșirea faptei, culegerea de informații, date privind locul și timpul comiterii infracțiunii, iar, în al doilea rând, modul în care a fost executată fapta (dacă acțiunea sau inacțiune prevăzută de textul incriminator s-a realizat printr-un singur act sau prin acte repetate; dacă a acționat premeditat sau spontan, singur, sau în participație etc.). Î.C.C.J. Secția Penală Decizia nr. 345/A din 5 noiembrie 2019.
Premeditarea nu presupune doar luarea hotărârii anterior, dar și materializarea, procurarea de mijloace, în scopul comiterii infracțiunii, iar la dosar nu există astfel de dovezi, ci o simplă hotărâre spontană. Mobilul săvârșirii faptei nu face parte din hotărârea subiectivă. Critica referitoare la reținerea circumstanței de agravare privind comiterea faptei profitând de starea de vădită vulnerabilitate a victimei – și aceasta este nefondată, întrucât victima avea o relație de prietenie cu inculpatul, avea 16 ani, neexistând argumente pentru a se reține această agravantă.
Fapta săvârșită de inculpatul R constând în aceea că , în urma unor discuții contradictorii cu victima P (prietena sa), a prins-o cu mâna dreaptă de gât și a strâns-o până când a decedat, întrunește elementele constitutive ale infracțiunii de omor prevăzute de art. 188 alin. a C.pen. și nu ale infracțiunii de omor calificat cu premeditare prevăzute de art. 189 alin. 1 lit. a NCPP așa cum susțin părțile civile, motivat de faptul că inculpatul nu a pregătit cu minuțiozitate săvârșirea infracțiunii și în consecință urmează să fie condamnat pentru săvârșirea infracțiunii de omor.
In aceste condiții s-a apreciat că cererea formulată de părțile civile privind schimbarea încadrării juridice din infracțiunea de omor calificat – cu premeditare – este nefondată și a fost respinsă.
În speță nu rezultă elemente în acest sens. Nici împrejurarea susținută de părțile civile că inculpatul ar fi urmărit-o pe victimă și ar fi împiedicat-o să meargă la școală cu colegii săi, cerându-i să îl însoțească la un local și apoi în clădirea unde s-a comis fapta nu este confirmată de probele administrate la urmărirea penală. Dimpotrivă, din întreg ansamblul probator administrat la urmărirea penală rezultă că victima și inculpatul s-au întâlnit, s-au deplasat în consens într-un bar împreună cu alți doi prieteni, după care au mers într-un alt local unde au consumat suc, au petrecut câteva ore și apoi tot în consens au mers într-o clădire dezafectată pentru a petrece timp împreună și cu această ocazie au întreținut relații intime, după care, pe fondul unui conflict spontan inculpatul a apucat-o pe victimă cu mâinile de gât și a strâns-o provocându-i decesul.
Chiar dacă actul medico-legal atestă existența unor leziuni superficiale care ar fi fost comise cu 5-6 zile anterior omorului (echimoze), iar inculpatul a recunoscut că el a fost cel care a produs acele leziuni victimei într-un conflict anterior, acest lucru nu este suficient pentru a se putea concluziona că omorul a fost comis de inculpat cu premeditare, în condițiile în care activitatea infracțională nu a fost precedată de activități de pregătire în acest scop.
Potrivit literaturii de specialitate, premeditarea presupune existența unui interval de timp între momentul luării hotărârii infracționale și până la momentul executării infracțiunii, interval de timp înăuntrul căruia inculpatul săvârșește acte de pregătire de natură să întărească hotărârea luată și să asigure realizarea ei, precum și existența unei activități psihice de analiză asupra modului de acțiune, în scopul aducerii la îndeplinire a activității infracționale. (Curtea de Apel Craiova, Secția penală și pentru cauze cu minori, Instanta de apel decizia penală nr.1294 din 23 Octombrie 2014
Concluzia este aceea că premeditarea, ca agravantă presupune realizarea a două cerințe, și anume: pe de o parte, luarea rezoluției trebuie să preceadă cu un oarecare timp activitatea materială, iar, pe de altă parte, ca această hotărâre, mai dinainte luată, să se concretizeze în anumite acțiuni de pregătire. Premeditarea, ca agravantă a infracțiunii de omor cuprinde atât elemente de ordin psihic cât și elemente obiective, respectiv acte pozitive premergătoare și preparatorii pentru executarea acțiunii, ce se vor analiza pe baza probelor administrate.
În actualul cadru legislativ, ancheta își va urma cursul. O reformă morală a sistemului va trebui să intervină, mai devreme sau mai târziu, reglementându-se probabil și problema eutanasiei.
Recitesc Argetoianu, Însemnări zilnice. Vol 7: 1 iul – 22 noi 1939. În „masacrul” de după asasinarea lui Călinescu, dintre intelectualii Gărzii, arestați, n-au scăpat decât Milcoveanu, Radu Budișteanu și Nae Ionescu. Primul a scris o foarte frumoasă scrisoare Regelui, scrisoare care l-a scăpat de la moarte (p. 152, ed. Paul Editions, 2024).
După `90, pe un post TV, dl Milcoveanu a susținut că rebeliunea din 1941 a fost, în întregime, provocată de Antonescu.
Îmi amintesc de o întâmplare din anii `70. Dl doctor venise să-și consulte un prieten bolnav. Am avut sarcina să-l conduc până la tramvai – 500 m. Începuse o ploaie ușoară de vară. Pentru că nu am putut să tac, n-am avut altceva să-l întreb decât care este adevărul despre legionari. Am trecut strada spre stația Sebastian, iar doctorul tăcea. Era o provocare din partea mea, pentru acei ani! Tramvaiul 3 trecuse! Și au mai trecut! A încetat și ploaia. Urcându-se odată, dl strigă, de pe scară: citiți „Gorila” lui Rebreanu. Atât a decurs o conversație de o jumătate de oră!
Ce putea spune în anii aceia? M-a impresionat că a tăcut o jumătate de ora-în ploaie – dar nici nu se dădea plecat!
S-a întâmplat în viața mea; acum chiar nu mai interesează pe nimeni!
