RĂSPUNDEREA PARLAMENTARILOR. RĂSPUNDEREA MEMBRILOR GUVERNULUI. PROCEDURĂ. ABUZUL DE PUTERE
Deputații și senatorii pot fi urmăriți penal și trimiși în judecată pentru fapte care nu au legătură cu voturile sau cu opiniile politice exprimate în exercitarea mandatului[1], dar nu pot fi percheziționați, reținuți sau arestați fără încuviințarea Camerei din care fac parte, după ascultarea lor (art. 72 alin.2)[2].
Calitatea de deputat sau de senator este incompatibilă cu exercitarea oricărei funcții publice de autoritate, cu excepția celei de membru al Guvernului (art. 71 alin. 2). De aceea, dacă membrul Guvernului pentru care Președintele României a cerut urmărirea penală este și deputat sau senator, ministrul justiției sau, după caz, primul-ministru va solicita Camerei competente să declanșeze procedura de adoptare a cererii de începere a urmăririi penale. Dispozițiile art. 13 – 15 se aplică în mod corespunzător (art. 16 alin. 7 din Legea nr. 115 din 28 iunie 1999 privind responsabilitatea ministerială[3]).
Din analiza dispozițiilor art. 16 alin. 7 din Legea răspunderii ministeriale[4] rezultă că:
– textul se referă doar la situația în care Președintele – numai el, și nu și altcineva – este cel care a cerut urmărirea penală pentru un ministru în funcție, ce este și deputat sau senator;
– Președintele se adresează ministrului justiției ;,
– în adresă, Președintele, roagă (printr-o formulă de curtoazie) pe ministrul justiției să solicite Camerei competente să declanșeze procedura de adoptare a cererii de începere a urmăririi penale;
– în situația în care cel în cauză este chiar ministrul justiției, cererea nu se adresează acestuia, ci primului-ministru, pe care îl roagă să solicite el Camerei competente să declanșeze procedura de adoptare a cererii de începere a urmăririi penale. Numai în această situație este încunoștințat și primul-ministru, direct, de către președintele țării. Este corect ca în toate celelalte cazuri ministrul justiției informează pe primul –ministru, spre știință, despre desfășurarea procedurii;
– dispozițiile art. 13 – 15 se aplică în mod corespunzător .
În cazul miniștrilor, nu este vorba de o imunitate, ci de o procedură derogatorie, prealabilă, specială de urmărire penală și de trimitere în judecată.
Dezbaterea propunerii de începere a urmăririi penale în Camera Deputaților sau în Senat se face pe baza raportului întocmit de o comisie permanentă care, în cadrul competenței sale, a efectuat o anchetă privitoare la activitatea desfășurată de Guvern sau de un minister ori de o comisie specială de anchetă constituită în acest scop (art.13 din Legea nr. 115 din 28 iunie 1999 privind responsabilitatea ministerială).
După începerea urmăririi penale membrul Guvernului care este și deputat sau senator poate fi percheziționat, reținut ori arestat numai cu încuviințarea Camerei din care face parte, după ascultarea sa, cu respectarea prevederilor art. 72 alin. (2) din Constituția României, republicată, și a regulilor de procedură cuprinse în regulamentul Camerei din care face parte.
Cererea de urmărire penală a membrilor Guvernului și, după caz, de ridicare a imunității parlamentare, se adoptă cu respectarea prevederilor art. 67 și ale art. 76 alin. (2) din Constituția României, republicată.
În exercitarea dreptului de a cere urmărirea penală a unui membru al Guvernului, Președintele României, la propunerea comisiei speciale instituite pentru analiza sesizărilor cu privire la săvârșirea unei infracțiuni în exercițiul funcției de către membrii Guvernului (amintită în art. 13 al Legii răspunderii ministeriale), adresează ministrului justiției o cerere în acest scop, pentru a proceda potrivit legii.
Președintele României este sesizat pentru a cere urmărirea penală a unui membru al Guvernului (sau a unui fost membru al Guvernului) de către primul-ministru, procurorul general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție sau de procurorul șef al Direcției Naționale Anticorupție. O asemenea dispoziție nu există nici pentru parlamentari și nici pentru foști parlamentari, rațiunile fiind total diferite. Textul art. 16 a fost abrogat. (Vezi Decizia nr. 1133/2007, cu referire la O. U. G. nr. 95 din 4 octombrie 2007 pentru modificarea Legii nr. 115/1999).
Curtea Constituțională, în decizia nr.93 din 16 iunie 1999[5], „instituie o măsură de protecție a mandatului exercitat de membrii Guvernului, având deci caracterul obiectiv al unei garanții constituționale de ordin procedural, menite să ocrotească interesul public, și anume realizarea actului de guvernare prin exercițiul mandatului. Această măsură de ocrotire a interesului public subzistă și după încetarea mandatului membrilor Guvernului, așa încât este evident că, în privința infracțiunilor comise în exercițiul funcției, punerea sub urmărire penală a membrilor Guvernului trebuie să se realizeze cu respectarea acelorași norme procedurale”.
Exceptarea foștilor membri ai Guvernului, prin art.23 alin.(2) și (3) din Legea nr.115/1999, republicată, de la procedura specială, derogatorie, prevăzută pentru membrii Guvernului, potrivit unui criteriu aleatoriu, stabilit în funcție de momentul declanșării procedurii în timpul mandatului sau după încetarea acestuia, constituie o încălcare a principiului egalității de tratament consacrat de art.16 alin.(1) din Constituție.
Curtea Constituțională, prin decizia nr.665 din 5 iulie 2007[6] a constatat că dispozițiile art.23 alin.(2) și (3) din Legea nr.115/1999 privind responsabilitatea ministerială, republicată, sunt neconstituționale.
Aceasta însemnă că:
– în situația în care cel în cauză este un actual ministru, și, în același timp, este și parlamentar, se vor aplica dispozițiile art. 13 și ale art. 16 alin. 7 din Legea nr. 115/1999, republicată[7];
– dacă suntem în situația unui actual ministru, dar fost parlamentar, se aplică doar art. 13;
– în cazul unui fost ministru și fost parlamentar textele aplicabile vor fi art. 13 și art. 23 în sensul deciziei nr. 665/2007;
– pentru un fost ministru, dar actual parlamentar, se vor aplica dispozițiile art. 16 alin. 7 din Legea nr. 115/1999, republicată, cu referire la art. 13, potrivit dispozițiilor deciziei nr. 665/2007.
Dispozițiile constatate ca fiind neconstituționale, și, evident, numai ele, limitativ, își încetează efectele juridice la 45 de zile de la publicarea deciziei Curții Constituționale . Deciziile astfel pronunțate se comunică celor două Camere ale Parlamentului și Guvernului[8] pentru acordare. Dacă, în acest interval, Parlamentul sau Guvernul, după caz, nu pune de acord prevederile neconstituționale cu dispozițiile Constituției se consideră abrogate. Pe durata acestui termen, dispozițiile constatate ca fiind neconstituționale sunt suspendate de drept; nu s-ar putea pune deci problema extinderii unei viitoare posibile, dar improbabile interpretări prin extinderea raționamentelor deciziei nr. 665 și la foștii parlamentari pentru că Jurisdicția constituțională a reținut, cu titlu de premisă, că, în condițiile în care textul constituțional al art. 109 alin. 2 nu înțelege să cantoneze principiul pe care îl consacră exclusiv pe tărâmul dreptului substanțial, nu există temei pentru a o face pe cale de interpretare, refuzându-i incidența în materie procedurală. Nici imperativul imediatei aplicări a normei procesual penale care guvernează această materie nu oferă o rațiune suficientă convertirii sale într-un fine de neprimire a excepției referitoare la încălcarea principiului neretroactivității legii.
Pretinsele infracțiuni reținute în sarcina autorului excepției au fost săvârșite sub imperiul reglementării anterioare Ordonanței de urgență nr. 3 din 27 ianuarie 2005 pentru modificarea și completarea Legii nr. 115/1999 privind responsabilitatea ministerială[9].
Textul introdus dispunea că
“(2) Urmărirea penală și judecarea foștilor membri ai Guvernului pentru infracțiunile săvârșite în exercițiul funcției lor, astfel cum acestea sunt prevăzute de art. 7 – 11, se efectuează potrivit normelor de procedură penală de drept comun.”
Și, respectiv, “(3) Prevederile de ordin procedural ale prezentei legi nu se aplică foștilor membri ai Guvernului în nici o situație.”
Într-o interpretare temporală, apreciem modificarea adusă ca fiind mai mult decât „aleatorie”.
Dată fiind finalitatea unei proceduri de protecție a mandatului exercitat de membrii Guvernului și, prin aceasta, de ocrotire a interesului public, ea impune o reglementare mai favorabilă, în accepțiunea art.15 alin.(2) din Constituție, în raport cu reglementarea de drept comun. Ca atare, înlocuirea celei dintâi formulări cu cea de-a doua, în ceea ce-i privește pe foștii membri ai Guvernului, cu privire la infracțiunile săvârșite în exercițiul funcției, sub imperiul reglementării anterioare, realizată prin adoptarea actualului art.23 alin.(2) și (3) din Legea nr.115/1999, republicată, contravine textului constituțional de referință.
Curtea Constituțională a constatat așadar că, în raport cu prevederile art.15 alin.(2) din Legea fundamentală, critica de neconstituționalitate a prevederilor art.24 alin.(2) și (3) din Legea nr.115/1999 privind responsabilitatea ministerială[10] este evident întemeiată.
Or, referitor la foștii parlamentari[11] nu a intervenit nicio derogare ulterioară de natură a ridica suspiciuni de neconstituționalitate (care să atragă aplicarea principiului mitior lex). De altfel există o imposibilitate de invocare a unei neconstituționalități a unui text din Constituție.
Ceea ce trebuie solicitat camerelor pentru foști sau actuali miniștri se referă la o procedură de urmărire penală și de judecare, în timp ce pentru foști sau actuali parlamentari este vorba de o imunitate parlamentară, care încetează în orice situație la pierderea calității. Iar imunitatea nu are în vedere o procedură derogatorie privind declanșarea urmării penale (ci de o simplă încuviințare de percheziție, reținere sau arestare).
Dacă faptele ar fi săvârșite la același momente, de către foștii, cât și de actuali miniștri în aceeași calitate, tratarea lor diferită ar reprezenta o inegalitate, în schimb, în cazul foștilor parlamentari calitatea acestora este alta decât a parlamentarilor, și anume de persoane care au imunitate (doar) pe durata mandatului[12]. Categoriile fiind diferite, nu se încalcă principiul egalității în fața legii.
Din analiza dispozițiilor articolului 16 alin. 7 din Legea răspunderii ministeriale nu rezulta vreo sarcină pe seama procurorului referitor nici la foștii sau actualii miniștri sau parlamentari. Textul spune că Președintele nu poate ocoli camera în situația unui parlamentar, într-o procedură derogatorie de urmărire penală și de judecare a membrilor guvernului.
Decizia nr. 1133 din 27 noiembrie 2007 referitoare la excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 12 – art. 22 din cap. III „Procedura de urmărire și judecare” al Legii nr. 115/1999 privind responsabilitatea ministerială, art. 23 și art. 24 din aceeași lege, precum și ale art. I și art. II din Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 95/2007 pentru modificarea Legii nr. 115/1999 privind responsabilitatea ministerială, constată că art. 16 din Legea nr. 115/1999 privind responsabilitatea ministerială și Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 95/2007 pentru modificarea Legii nr. 115/1999 sunt neconstituționale, respinge, ca inadmisibilă, excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 23 alin. (2) și (3) din Legea nr. 115/1999 privind responsabilitatea ministerială, respinge, ca neîntemeiată, excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 12, 13, 14, 15, 17, 18, 19, 20, 21, 22, art. 23 alin. (1) și ale art. 24 din Legea nr. 115/1999 privind responsabilitatea ministerială.
Prin art. I din Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 95 din 4 octombrie 2007 s-a dispus modificarea art. 16 din legea menționată, referitor la procedura de urmat în cazul în care Președintele României își exercită dreptul de a cere, potrivit art. 109 alin. (2) din Constituție, urmărirea penală a unui membru al Guvernului, iar prin art. II al aceleiași ordonanțe s-a reglementat procedura numirii de către Președintele României, la propunerea Consiliului Superior al Magistraturii, a comisiei speciale instituite pentru analiza sesizărilor cu privire la săvârșirea unei infracțiuni în exercițiul funcției de către un membru al Guvernului. Prin art. II al ordonanței de urgență s-a dispus, de asemenea, încetarea activității comisiei speciale constituite potrivit prevederilor anterioare și s-a reglementat situația sesizărilor aflate în curs de soluționare, în sensul preluării acestora de către comisia constituită potrivit prevederilor ordonanței.
Curtea Constituțională nu își însușește motivul de neconstituționalitate formulat de Avocatul Poporului, în sensul că procedura de urmărire penală și de judecare a faptelor penale comise în exercițiul funcției de către un membru al Guvernului nu poate fi reglementată prin legea responsabilității ministeriale, deoarece nici art. 109 alin. (3) din Constituție, invocat în acest sens, și nici un alt text din Legea fundamentală nu prevede o asemenea interdicție. Singura condiție restrictivă, izvorâtă din principiul supremației Constituției, este aceea ca regulile de procedură instituite prin lege sau prin ordonanță a Guvernului, supusă aprobării Parlamentului, să nu contravină normelor și principiilor consacrate prin Constituție sau prevăzute în pactele și tratatele internaționale la care România este parte.
Nici critica privind absența unei situații extraordinare care, potrivit art. 115 alin. (4) din Constituție, să justifice adoptarea unei ordonanțe de urgență, dat fiind că, în preambulul ordonanței, Guvernul a invocat ca motiv de urgență posibilitatea blocării activității comisiei și, implicit, a procedurii de urmărire penală a membrilor Guvernului pentru faptele săvârșite în exercițiul funcției. În principiu, un astfel de motiv de urgență nu poate fi înlăturat.
Curtea urmează să respingă ca inadmisibilă excepția de neconstituționalitate privind art. 23 alin. (2) și (3) din Legea nr. 115/1999, întrucât prevederile cuprinse în aceste texte de lege au fost declarate neconstituționale prin Decizia Curții Constituționale nr. 665 din 5 iulie 2007 (publicată în Monitorul Oficial nr. 547 din 10 august 2007), iar potrivit art. 29 alin. (3) din Legea nr. 47/1992 privind organizarea și funcționarea Curții Constituționale “nu pot face obiectul excepției prevederile constatate ca fiind neconstituționale printr-o decizie anterioară a Curții Constituționale”.
În conformitate cu dispozițiile art. 109 alin. (2) teza întâi din Constituția României, „Numai Camera Deputaților, Senatul și Președintele României au dreptul să ceară urmărirea penală a membrilor Guvernului pentru faptele săvârșite în exercițiul funcției lor“. Textul constituțional instituie necondiționat dreptul Camerei Deputaților, Senatului și Președintelui României de a cere urmărirea penală a membrilor Guvernului pentru faptele săvârșite în exercițiul funcției lor.
În consecință, atât cele două Camere ale Parlamentului, cât și Președintele României au libertatea de a stabili, fără altă reglementare exterioară, aplicând direct Constituția, modul de exercitare a acestui drept.
Autorităților prevăzute la art. 109 alin. (2) nu li se poate impune, fără să se încalce principiul separației puterilor în stat, prevăzut de art. 1 alin. (4) din Constituție, obligația de a efectua cercetări proprii sau de a încredința unor structuri extrajudiciare verificarea faptelor penale cu care sunt sesizate de Ministerul Public, de alte organe ale statului sau de cetățeni. Asemenea cercetări au caracterul de acte de urmărire penală sau de acte premergătoare urmăririi penale și sunt cu totul străine statutului juridic constituțional, rolului și funcțiilor autorităților publice menționate.
Cerând urmărirea penală a unor membri ai Guvernului sau refuzând să dea curs unei sesizări în acest sens, Camera Deputaților, Senatul și Președintele României își asumă răspunderea politică pentru temeinicia deciziei lor.
Examinând dispozițiile art. 16 din Legea nr. 115/1999 privind responsabilitatea ministerială, în raport cu prevederile art. 109 alin. (2) din Constituție, Curtea Constituțională constată că textul de lege analizat restrânge, prin condițiile pe care le impune, dreptul Președintelui României de a cere urmărirea penală a membrilor Guvernului pentru faptele săvârșite în exercițiul funcției lor.
Astfel, din analiza alin. (1) al textului de lege rezultă că Președintele României nu își poate exercita dreptul prevăzut de art. 109 alin. (2) din Constituție decât „la propunerea comisiei speciale instituite pentru analiza sesizărilor cu privire la săvârșirea unei infracțiuni în exercițiul funcției de către membrii Guvernului” și după ce „adresează ministrului justiției o cerere în acest scop, pentru a proceda potrivit legii”.
Alineatul (2) al aceluiași articol din lege impune și exigența ca, pentru a-și exercita dreptul constituțional menționat, Președintele României să fie sesizat de către primul-ministru, de procurorul general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție sau de procurorul șef al Direcției Naționale Anticorupție.
În sfârșit, potrivit alin. (3) al textului de lege, cetățenii care au cunoștință „despre săvârșirea unei fapte penale de către membrii Guvernului în exercițiul funcției lor” nu se pot adresa direct Președintelui României pentru ca acesta să ceară urmărirea penală a miniștrilor în cauză, ci „primului-ministru, procurorului general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție sau procurorului șef al Direcției Naționale Anticorupție” pentru a solicita sesizarea Președintelui României.
Toate aceste condiții sunt de natură să restrângă până la anihilare dreptul constituțional menționat al Președintelui României, exercitarea acestuia fiind dependentă de acțiunea și de decizia celorlalte autorități prevăzute în textul legii.
Pentru aceleași considerent, Curtea Constituțională urmează să constate neconstituționalitatea art. I din Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 95 din 4 octombrie 2007, care modifică art. 16 din Legea nr. 115/1999 într-un sens și mai restrictiv. Textul modificat prin ordonanța de urgență înlătură posibilitatea ca Președintele României să fie sesizat și de procurorul șef al Direcției Naționale Anticorupție și, deosebit de condițiile cuprinse în textul anterior, instituie și condiția ca „dacă sesizarea este făcută de procurorul general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție, acesta îl va informa concomitent și pe primul-ministru“.
În plus, se reorganizează comisia specială, care va fi compusă din 5 judecători propuși de Secția pentru judecători a Consiliului Superior al Magistraturii, și se instituie pentru activitatea acesteia o procedură de natură jurisdicțională, cu ședințe publice în care se administrează probe și poate fi audiat ministrul în cauză, asistat sau reprezentat de un avocat, precum și cu obligația membrilor comisiei de a-și motiva opinia, majoritară sau separată, exprimată în raport.
Raportul comisiei speciale se întocmește „după analiza sesizării, a probelor administrate, a declarațiilor membrului Guvernului față de care se solicită urmărirea penală și a înscrisurilor depuse de acesta”, iar concluziile raportului, precum și cererea Președintelui României “se comunică imediat (…) mijloacelor de informare în masă“.
Toate acestea sunt condiții fără îndeplinirea cărora Președintele României nu își poate exercita dreptul necondiționat, prevăzut de art. 109 alin. (2) din Constituție, de a cere urmărirea penală a membrilor Guvernului pentru faptele săvârșite în exercițiul funcției lor. Prin această restrângere a unui drept constituțional al Președintelui României, ordonanța de urgență examinată contravine și prevederilor art. 115 alin. (6) din Constituție, în conformitate cu care „ordonanțele de urgență nu pot afecta regimul instituțiilor fundamentale ale statului“.
Referitor la dispozițiile art. II al ordonanței de urgență, Curtea constată că acestea sunt contrare principiilor imparțialității justiției și independenței judecătorilor, prevăzute de art. 124 alin. (2) și (3) din Constituție, precum și prevederilor art. 115 alin. (6) din Legea fundamentală. Numirea celor 5 judecători în comisia specială care, așa cum s-a arătat mai sus, are rolul de a întocmi – în urma verificărilor efectuate printr-o procedură de natură jurisdicțională – raportul către Președintele României, încalcă principiile constituționale prevăzute de art. 124 alin. (2) și (3) din Constituție, prin convingerea indusă opiniei publice și organelor judiciare care ar urma să judece faptele penale imputate unui ministru că acesta este vinovat.
Totodată, dispozițiile analizate din ordonanța de urgență contravin și prevederilor art. 115 alin. (6) din Constituție prin reglementarea de atribuții și proceduri privind Consiliul Superior al Magistraturii, care, asemenea celorlalte instituții ale autorităților judecătorești, face parte din categoria instituțiilor fundamentale ale statului[13].
Răspunderea membrilor guvernului
Guvernul răspunde politic numai în fața Parlamentului pentru întreaga sa activitate. Fiecare membru al Guvernului răspunde politic solidar cu ceilalți membri pentru activitatea Guvernului și pentru actele acestuia.
Numai Camera Deputaților, Senatul și Președintele României au dreptul să ceară urmărirea penală a membrilor Guvernului pentru faptele săvârșite în exercițiul funcției lor. Dacă s-a cerut urmărirea penală, Președintele României poate dispune suspendarea acestora din funcție. Trimiterea în judecată a unui membru al Guvernului atrage suspendarea lui din funcție. Competența de judecată aparține Înaltei Curți de Casație și Justiție.
Cazurile de răspundere și pedepsele aplicabile membrilor Guvernului sunt reglementate printr-o lege privind responsabilitatea ministerială.
Articolul 72 din Constituție tratează Imunitatea parlamentară. (1) Deputații și senatorii nu pot fi trași la răspundere juridică pentru voturile sau pentru opiniile politice exprimate în exercitarea mandatului. (2) Deputații și senatorii pot fi urmăriți și trimiși în judecată penală pentru fapte care nu au legătură cu voturile sau cu opiniile politice exprimate în exercitarea mandatului, dar nu pot fi percheziționați, reținuți sau arestați fără încuviințarea Camerei din care fac parte, după ascultarea lor. Urmărirea și trimiterea în judecată penală se pot face numai de către Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție. Competența de judecată aparține Înaltei Curți de Casație și Justiție. (3) În caz de infracțiune flagrantă, deputații sau senatorii pot fi reținuți și supuși percheziției. Ministrul justiției îl va informa neîntârziat pe președintele Camerei asupra reținerii și a percheziției. În cazul în care Camera sesizată constată că nu există temei pentru reținere, va dispune imediat revocarea acestei măsuri.
Potrivit art. 7 din Legea nr. 115/1999, (1)Intră sub incidența prezentei legi faptele săvârșite de membrii Guvernului în exercițiul funcției lor și care, potrivit legii penale, constituie infracțiuni. (2)Pentru săvârșirea altor infracțiuni, în afara exercițiului funcției lor, membrii Guvernului răspund potrivit dreptului comun.(3)Persoanele prevăzute la art. 6 răspund penal pentru faptele săvârșite în exercițiul funcției lor, potrivit normelor de procedură stabilite prin prezenta lege. Constituie infracțiuni și se pedepsesc cu închisoare de la un an la 5 ani următoarele fapte săvârșite de membrii Guvernului în exercițiul funcției lor: a)împiedicarea, prin amenințare, violență ori prin folosirea de mijloace frauduloase, a exercitării cu bună-credință a drepturilor și libertăților vreunui cetățean; b)prezentarea, cu rea-credință, de date inexacte Parlamentului sau Președintelui României cu privire la activitatea Guvernului sau a unui minister, pentru a ascunde săvârșirea unor fapte de natură să aducă atingere intereselor statului.
Constituie, de asemenea, infracțiuni și se pedepsesc cu închisoare de la 3 luni la 2 ani sau cu amendă următoarele fapte săvârșite de către un membru al Guvernului (Art. 8 este modificat prin Legea 187/2012) : a)refuzul nejustificat de a prezenta Camerei Deputaților, Senatului sau comisiilor permanente ale acestora, în termenul prevăzut la art. 3 alin. (2), informațiile și documentele cerute de acestea în cadrul activității de informare a Parlamentului de către membrii Guvernului, potrivit art. 111 alin. (1) din Constituția României, republicată; b)emiterea de ordine normative sau instrucțiuni cu caracter discriminatoriu pe temei de rasă, naționalitate, etnie, limbă, religie, categorie socială, convingeri, vârstă, sex sau orientare sexuală, apartenență politică, avere sau origine socială, de natură să aducă atingere drepturilor omului. (3)Tentativa faptelor prevăzute la alin. (1) se pedepsește.
Decizia nr. 665 din 5 iulie 2007 referitoare la excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 23 alin. (2) și (3) din Legea nr. 115/1999 privind responsabilitatea ministerială, republicată, constată că dispozițiile art. 23 alin. (2) și (3) din Legea nr. 115/1999 privind responsabilitatea ministerială, republicată, sunt neconstituționale.
Potrivit art. 109 alin. (2) din Legea fundamentală, ca urmare a cererii de urmărire penală formulate de Camera Deputaților, Senat și Președintele României împotriva unui membru al Guvernului sau a trimiterii sale în judecată, acesta poate fi suspendat din funcție de Președintele României ori este suspendat de drept. Întrucât, însă, o asemenea măsură nu este operantă decât împotriva unei persoane aflate în exercițiul funcției, rezultă implicit că, prin termenul “membrii Guvernului”, textul menționat a avut în vedere exclusiv pe cei aflați în funcție, având deci o atare calitate, la timpul prezent, nu și pe foștii membri care au deținut funcția respectivă la un moment dat. În considerarea imperativului unității terminologice, același înțeles se cere conferit aceluiași termen utilizat și în cuprinsul alin. (3) al art. 109 din Constituție. Așa fiind, este neîntemeiată susținerea autorului excepției, potrivit căreia dispozițiile legale deduse controlului, consacrând incidența normelor de procedură penală de drept comun în cazul urmăririi penale și judecării foștilor membri ai Guvernului, pentru infracțiunile săvârșite în exercițiul funcției, ar contraveni acestor prevederi constituționale, înțelese a nu distinge între actualii și foștii membri ai Guvernului.
Curtea reține, cu titlu de premisă, că, în condițiile în care textul constituțional de referință nu înțelege să cantoneze principiul pe care îl consacră exclusiv pe tărâmul dreptului substanțial, nu există temei pentru a o face pe cale de interpretare, refuzându-i incidența în materie procedurală. Nici imperativul imediatei aplicări a normei procesual penale care guvernează această materie nu oferă o rațiune suficientă convertirii sale într-un fine de neprimire a excepției referitoare la încălcarea principiului neretroactivității legii.
Pretinsele infracțiuni reținute în sarcina autorului excepției au fost săvârșite sub imperiul reglementării anterioare care instituia o procedură derogatorie de la dreptul comun în materie, aceeași pentru membrii Guvernului în exercițiu, cât și pentru cei care nu mai sunt în această funcție. Dată fiind finalitatea unei asemenea proceduri, de protecție a mandatului exercitat de membrii Guvernului și, prin aceasta, de ocrotire a interesului public, ea poate și trebuie calificată ca o reglementare mai favorabilă, în accepțiunea art. 15 alin. (2) din Constituție, în raport cu reglementarea de drept comun. Ca atare, înlocuirea celei dintâi cu cea de-a doua, în ceea ce-i privește pe foștii membri ai Guvernului, cu privire la infracțiunile săvârșite în exercițiul funcției, sub imperiul reglementării anterioare, realizată prin adoptarea actualului art. 23 alin. (2) și (3) din Legea nr. 115/1999, republicată, contravine textului constituțional de referință.
Potrivit celor statuate de Curte, principiul enunțat impune ca cetățenilor aflați în aceleași situații juridice să li se aplice același tratament juridic sau, în alți termeni, identitatea de rațiune determină identitatea de soluții.
Dacă este neîndoielnic că în funcție de apartenența la Guvern, un membru și un fost membru al Guvernului se găsesc în situații juridice diferite, esențial, din punctul de vedere care aici interesează, este că în cele două cazuri angajarea răspunderii penale intervine ca urmare a săvârșirii unor infracțiuni în exercitarea mandatului. Or, Legea privind responsabilitatea ministerială – reține Curtea, în Decizia nr. 93 din 16 iunie 1999, publicată în Monitorul Oficial nr. 300 din 28 iunie 2005, cu referire la reglementarea anterioară celei criticate – „instituie o măsură de protecție a mandatului exercitat de membrii Guvernului, având deci caracterul obiectiv al unei garanții constituționale de ordin procedural, menite să ocrotească interesul public, și anume realizarea actului de guvernare prin exercițiul mandatului. Această măsură de ocrotire a interesului public subzistă și după încetarea mandatului membrilor Guvernului, așa încât este evident că, în privința infracțiunilor comise în exercițiul funcției, punerea sub urmărire penală a membrilor Guvernului trebuie să se realizeze cu respectarea acelorași norme procedurale“.
Exceptarea foștilor membri ai Guvernului, prin art. 23 alin. (2) și (3) din Legea nr. 115/1999, republicată, de la procedura specială, derogatorie, prevăzută pentru membrii Guvernului, potrivit unui criteriu aleatoriu, stabilit în funcție de momentul declanșării procedurii în timpul mandatului sau după încetarea acestuia, constituie o încălcare a principiului egalității de tratament consacrat de art. 16 alin. (1) din Constituție.
Nu s-ar putea susține că, procedând ca atare, legiuitorul ordinar nu a făcut decât să se conformeze sensului real, evidențiat mai sus, al art. 109 alin. (2) din Constituție, întrucât chiar dacă acesta din urmă are în vedere numai pe membrii în funcție ai Guvernului, nu instituie o interdicție expresă ca procedura derogatorie cu finalitate de protecție pe care o consacră, să fie extinsă prin lege și asupra foștilor membri ai acestuia. Or, este ceea ce prevede in terminis textul dedus controlului, contravenind astfel principiului constituțional al egalității de tratament.
Admiterea excepției de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 23 alin. (2) și (3) din Legea nr. 115/1999, republicată, face necesară examinarea consecințelor pe care le antrenează o asemenea soluție cât privește menținerea actelor procesuale deja efectuate în cauză. O asemenea examinare se impune întrucât, chiar dacă obiectul său implică și un aspect de aplicare a legii, în măsura în care este vorba de consecințe ale constatării neconstituționalității, ceea ce prevalează sunt acestea din urmă, ele constituind principalul, problemele de aplicare a legii având doar caracter accesoriu.
Astfel, potrivit art. 147 alin. (4) din Constituție, deciziile Curții se publică în Monitorul Oficial al României, sunt general obligatorii de la această dată și au putere numai pentru viitor. Așa fiind, constatarea neconstituționalității textului legal dedus controlului, cu consecința lipsirii sale de eficiență juridică, va antrena extinderea regimului derogatoriu de urmărire penală și judecată a membrilor Guvernului în exercițiu, pentru infracțiunile săvârșite în această calitate, și asupra foștilor membri ai acestuia[14].
Într-o speță, trimiterea în judecată a inculpatului a avut un obiect diferit de cel cu privire la care s-a efectuat urmărirea penalăși cu privire la care inculpatul a fost informat la momentul aducerii la cunoștință a învinuirii și a prezentării materialului de urmărire penală. Se reține sub acest aspect că indiferent de încadrarea juridică a faptei de luare de mită avută în vedere prin rechizitoriu și de cea care în final va fi, eventual, avută în vedere de către prima instanță, actele de urmărire au privit doar o parte din actele materiale incluse în conținutul constitutiv al infracțiunii pentru care inculpatul a fost trimis în judecată, rechizitoriul reținând o situație de fapt diferită de cea prezentată inculpatului până la momentul finalizării urmăririi penale[15].
Privită prin prisma exigențelor impuse de normele Convenției Europene pentru Apărarea Drepturilor Omului și a Libertăților Fundamentale și a jurisprudenței C.E.D.O. modul de a proceda al organului de urmărire penală a determinat încălcarea dreptului la apărare al inculpatului, înțeles și ca drept de a fi informat în mod complet și în cel mai scurt timp cu privire la natura acuzației și a cauzei acesteia. Astfel, se impunea aducerea la cunoștință nu doar a încadrării juridice a faptelor reținute, dar și a conținutului, în materialitatea sa, a faptei, astfel ca inculpatul să aibă posibilitatea reală și efectivă de a formula apărarea sub toate aspectele avute în vedere de către organul de urmărire.
În cauză, procurorul a dispus trimiterea în judecată a inculpatului M.M.T. și pentru comiterea infracțiunii de luare de mită, incluzând în cuprinsul laturii obiective a acesteia acte materiale cu privire la care nu s-a dispus, în prealabil extinderea cercetării și începerea urmăririi penale și referitor la care inculpatul nu a fost informat, potrivit prevederilor procesual penale în vigoare.
Astfel, împrejurarea că expertiza contabilă dispusă și efectuată în cauză a vizat, în parte, activitățile desfășurate de către o societate comercială avută în vedere de către procuror prin actul de sesizare , inculpatul fiind înștiințat despre administrarea respectivei probe și formulând obiecțiuni față de concluziile raportului de expertiză, nu echivalează cu prezentarea completă a învinuirii și a materialului de urmărire penală sub aspectul tuturor actelor materiale avute în vedere de către procuror în actul de sesizare.
Totodată, împrejurarea că inculpatului i-a fost pus la dispoziție întregul material de urmărire penală și a arătat că a luat la cunoștință de materialul de urmărire și nu recunoaște săvârșirea faptelor imputate (aduse la cunoștință doar sub aspectul încadrării juridice) nu echivalează cu prezentarea detaliată și explicită a conținutului infracțiunii de luare de mită.
Așadar, se impunea ca organul de urmărire penală, care, în ceea ce privește un coinculpat din aceeași cauză, a efectuat actele procedurale prevăzute de lege (extinderea cercetării și începerea urmăririi penale), în mod simetric și pentru motive de legalitate, să procedeze identic și cu privire la coinculpatul M.M.T., în vederea respectării și asigurării exercitării dreptului la apărare al acestuia.
De asemenea, din actele dosarului se constată că în sarcina inculpatei J.I.P. a fost reținută, între altele, comiterea unei infracțiuni corelativă celei de luare de mită pretins comisă de către coinculpatul M.M.T., cea de dare de mită, având, în mod firesc același obiect material și cu privire la care procurorul a procedat la extinderea cercetării și la începerea urmăririi penale.
În mod corect prima instanță a apreciat că inculpatului M.M.T. nu i s-a adus la cunoștință modificarea bazei factuale, nu a fost audiat în acest sens și nici nu i s-a prezentat materialul de urmărire penală cu privire la acest aspect, fapt ce a dus la crearea unei vătămări inculpatului (constând în imposibilitatea exercitării dreptului la apărare) ce nu poate fi înlăturată decât prin nulitatea procesului verbal de prezentare a materialului de urmărire penală prezentarea fiind efectuată cu încălcarea art. 250 și următoarele C. pr. pen.
Criticile invocate de D.N.A. sunt nefondate și vor fi respinse. Se constată, astfel, că limitele judecății sunt cele prevăzute de dispozițiile art. 317 C. pr. pen., dar, în mod similar, trimiterea în judecată trebuie să se limiteze la faptele pentru care a fost efectuată urmărirea penală, în speță baza de fapt a acuzației fiind extinsă direct prin actul de sesizare a instanței. De asemenea, se constată că obligația organului de urmărire penală de a aduce la cunoștință inculpatului în mod complet acuzația subzistă independent de încadrarea juridică dată faptei și privește nu doar încadrarea juridică ci și starea de fapt, astfel că în acest stadiu procesual este irelevantă trimiterea în judecată a inculpatului pentru o unică de luare de mită.
Relativ la criticile invocate de apărare privind, în esență, calitatea persoanei față de care poate fi dispusă măsura asiguratorie și valoarea până la concurența căreia măsura se dispune, se constată că restituirea cauzei la parchet s-a dispus pe motivul nelegalei prezentări a materialului de urmărire penală, ceea ce nu determină modificarea calității procesuale a părții. Cu privire la valoarea prejudiciului reținut în sarcina inculpatului și la suma avută reținută în vederea confiscării speciale se constată că aceste aspecte urmează a se verifica în urma administrării probelor relevante[16].
Nelegalitatea procedurală constând în necomunicarea încheierii
Potrivit art. 282 alin. (2), la care face trimitere art. 299 alin. (1) C. pr. civ., încheierile premergătoare nu pot fi atacate cu recurs decât odată cu fondul, în afară de cazul când prin ele s-a întrerupt cursul judecății. Cum încheierea din data de 21 octombrie 2010 nu se încadrează în această ultimă situație de excepție, soluțiile pronunțate asupra excepțiilor fiind susceptibile de a fi recurate odată cu fondul, nu poate fi identificată o vătămare produsă recurentului – pârât Guvernul României prin necomunicarea încheierii respective, vătămare aptă să atragă incidența art. 105 alin. (2) C. pr. civ.[17]
Articolul 9 din Legea nr. 554/2004 constituie concretizarea, în plan legislativ, a principiului consacrat în art. 126 alin. (6) din Constituția României, potrivit căruia instanța de contencios administrativ este competentă să soluționeze cererile persoanelor vătămate sau, după caz, prin dispoziții din ordonanțe ale Guvernului declarate neconstituționale.
Instanța de control judiciar constată justa interpretare dată de judecătorul fondului , în sensul că demersul procesual al reclamantului se încadrează în prevederile art. 9 din Legea nr. 554/2004, fiind declanșat cu respectarea condițiilor art. (4) și (5) teza I din articolul menționat și având ca obiect principal acordarea de despăgubiri pentru prejudiciul material și moral cauzat prin adoptarea și aplicarea unor ordonanțe declarate neconstituționale.
incidența mecanismului procesual instituit prin normele amintite mai sus nu este înlăturată de faptul că, formal , prin Decizia Curții Constituționale nr. 1257/2009 a fost constatată a priori neconstituționalitatea Legii de aprobare a O.U.G. nr. 37/2009, pentru că, în considerentele ce vin să explice și să întărească dispozitivul deciziei, Curtea Constituțională a afirmat explicit că viciile de neconstituționalitate afectează însuși conținutul normativ al O.U.G. Totodată, tocmai ca efect al controlului de constituționalitate declanșat anterior promulgării, în condițiile art. 146 lit. a) din Constituție, legea de aprobare a O.U.G. nr. 37/2009 nu a intrat nici un moment în vigoare, efectele vătămătoare fiind produse de ordonanță, iar nu de o lege în sens formal.
Inadmisibilitatea acțiunii nu ar putea fi reținută nici prin prisma exceptării prevăzute în art. 5 alin. (2) din Legea nr. 554/2004 (motiv formulat de același recurent), pentru că art. 106 din Legea nr. 188/1999 privind statutul funcționarilor publici nu instituie un recurs paralel în sensul prevederii legale menționate, ci reprezintă o aplicație a art. 1 alin. (1), (8) și (18) din Legea nr. 554/2004 în materia funcției publice, mai precis , în cazul încetării raportului de serviciu .
Legea nr. 188/1999 califică actele privind nașterea, modificarea sau stingerea raportului de serviciu al funcționarului public ca fiind acte administrative, astfel că, printr-o interpretare sistematică a prevederilor acesteia, se ajunge la concluzia că raportul de serviciu al funcționarului public este un raport de drept administrativ, iar contenciosul funcției publice nu este decât o specie a contenciosului administrativ, ale cărui reglementări îl completează, în temeiul art. 117 din Legea nr. 188/1999.
Este adevărat că excepția de nelegalitate a actelor administrative emise în temeiul O.U.G. declarate neconstituționale nu este indicată expres de textele legale menționate, dar de vreme ce legea instituie, ca posibil remediu în această situație, anularea actelor administrative, sancțiune juridică mai gravă decât admiterea unei excepții de nelegalitate, ce are ca efect doar soluționarea unui litigiu determinat fără a se mai ține seama de actele constatate nelegale, opțiunea reclamantului pentru utilizarea mecanismului procesual al excepției de nelegalitate se încadrează în limitele rezonabile ale exercitării principiului disponibilității.
Nici lipsa de obiect a excepției de nelegalitate, invocată de recurenții – pârâți Ministerul Agriculturii și Dezvoltării Rurale și A.P.I.A., nu poate fi reținută, pentru că, după cum judicios a reținut și judecătorul fondului, admiterea excepției de neconstituționalitate a unor norme juridice nu produce efecte directe asupra situațiilor juridice individuale născute ca efect al aplicării normelor declarate neconstituționale. Interpretarea propusă de recurenții – pârâți ar goli de conținut prevederile art. 126 alin. (6) din Constituția României, care conferă instanței de contencios administrativ competența de a judeca acțiunile persoanelor vătămate prin ordonanțe sau, după caz, prin dispoziții din ordonanțe declarate neconstituționale.
Cu privire la calitatea procesuală pasivă a Statului Român, reprezentat de Ministerul Finanțelor Publice, Instanța de control judiciar nu împărtășește soluția la care s-a oprit Curtea de Apel în ceea ce privește excepția lipsei calității procesuale pasive a Statului Român , prin Ministerul Finanțelor Publice
Într-adevăr, O.U.G.-urile nu sunt acte administrative, ci acte normative cu putere de lege, adoptate de către Guvern prin delegarea intervenită în condițiile prevăzute în art. 115 din Constituția României. Prin art. 126 alin. (6) din Constituție și art. 9 din Legea nr. 554/2004 a optat însă pentru încadrarea acțiunilor persoanelor vătămate prin ordonanțe neconstituționale în mecanismul acțiunilor în contencios administrativ, pornind de la premisa că fundamentul obligației de reparare a vătămării constă în însăși adoptarea ordonanțelor neconstituționale și a actelor administrative emise în aplicarea lor.
De asemenea, se impune precizarea că, potrivit unui principiu aplicabil în contenciosul administrativ român, calitatea de autoritate emitentă, în sensul art. 2 alin. (1) lit. b) din Legea nr. 554/2004, revine structurilor administrației publice de stat sau teritoriale, care acționează în regim de putere publică pentru satisfacerea interesului legitim public (autoritățile administrației publice centrale și locale și instituțiile publice) , iar nu statului însuși.
Prin urmare, calitate procesuală, în acțiunea formulată în temeiul art. 9 din Legea nr. 554/2004, ar putea avea Guvernul, ca autoritatea emitentă a ordonanței, autoritățile publice emitente ale actelor administrative – tipice sau asimilate – ce au avut ca temei ordonanța neconstituțională și, după caz, persoanele care au contribuit la elaborarea sau adoptarea ordonanței și a actelor administrative, în condițiile prevăzute în art. 16 din aceeași lege.
Înalta Curte constată că instanța de fond a dat o dezlegare greșită excepției analizate, recursul formulat de Statul Român, prin Ministerul Finanțelor Publice, fiind fondat.
Instanța de control judiciar reține, prin urmare, așa cum a făcut-o și judecătorul fondului, că în speță sunt îndeplinite condițiile angajării solidare a răspunderii patrimoniale, potrivit art. 9 alin. (5) teza I din Legea nr. 554/2004, corelat cu art. 998 – 999 C. civ., criticile formulate de recurenții – pârâți sub acest aspect nefiind întemeiate.
În contenciosul administrativ, acordarea daunelor morale, alături de cele materiale solicitate de reclamant, potrivit art. 18 alin. (3) din Legea nr. 554/2004, are scopul de a asigura protecția efectivă a drepturilor persoanei vătămate și repararea echitabilă a prejudiciului suferit, în raport cu toate circumstanțele pricinii. Spre deosebire de prejudiciul material, a cărui întindere nu poate fi stabilită decât pe baza unui suport probator, pentru cuantificarea daunelor morale nu pot fi produse probe materiale, judecătorul având dreptul să aprecieze asupra unei sume globale, care să ofere o reparație echitabilă în raport cu efectele faptei generatoare de prejudiciu.
În speță, instanța de fond a apreciat că prin conduita abuzivă a autorităților pârâte, reclamantului i-au fost afectate onoarea, prestigiul și demnitatea dobândite în comunitatea locală și în raporturile cu colegii.
După cum s-a decis și în jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului, simpla constatare a caracterului ilicit al conduitei autorităților publice poate reprezenta în sine, o reparație echitabilă suficientă pentru prejudiciul moral.
În consecință, criticile referitoare la acordarea daunelor morale sunt întemeiate. Înalta Curte va admite recursurile și va modifica în parte sentința[18]
Nelegala sesizare a Președintelui României în vederea exercitării dreptului de a cere urmărirea penală a unui ministru, în conformitate cu dispozițiile Legii nr. 115/1999: Prin Decizia nr.665 din 5 iulie 2007 referitoare la excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor art.23 alin.(2) și (3) din Legea nr.115/1999 privind responsabilitatea ministerială, republicată , publicată în Monitorul Oficial nr.547 din 10 august 2007 , Curtea Constituțională constată că dispozițiile art.23 alin.(2) și (3) din Legea nr.115/1999 privind responsabilitatea ministerială, republicată, sunt neconstituționale.
Potrivit art. 109 alin. (2) din Legea fundamentală, ca urmare a cererii de urmărire penală formulate de Camera Deputaților, Senat și Președintele României împotriva unui membru al Guvernului sau a trimiterii sale în judecată, acesta poate fi suspendat din funcție de Președintele României ori este suspendat de drept. Întrucât, însă, o asemenea măsură nu este operantă decât împotriva unei persoane aflate în exercițiul funcției, rezultă implicit că, prin termenul “membrii Guvernului”, textul menționat a avut în vedere exclusiv pe cei aflați în funcție, având deci o atare calitate, la timpul prezent, nu și pe foștii membri care au deținut funcția respectivă la un moment dat. În considerarea imperativului unității terminologice, același înțeles se cere conferit aceluiași termen utilizat și în cuprinsul alin. (3) al art. 109 din Constituție. Așa fiind, este neîntemeiată susținerea autorului excepției, potrivit căreia dispozițiile legale deduse controlului, consacrând incidența normelor de procedură penală de drept comun în cazul urmăririi penale și judecării foștilor membri ai Guvernului, pentru infracțiunile săvârșite în exercițiul funcției, ar contraveni acestor prevederi constituționale, înțelese a nu distinge între actualii și foștii membri ai Guvernului.
În opinia autorului excepției, dispozițiile legale atacate încalcă și prevederile art. 15 alin. (2) din Constituție, care instituie principiul neretroactivității legii, cu excepția legii penale sau contravenționale mai favorabile.
Având a examina o atare critică, Curtea reține, cu titlu de premisă, că, în condițiile în care textul constituțional de referință nu înțelege să cantoneze principiul pe care îl consacră exclusiv pe tărâmul dreptului substanțial, nu există temei pentru a o face pe cale de interpretare, refuzându-i incidența în materie procedurală. Nici imperativul imediatei aplicări a normei procesual penale care guvernează această materie nu oferă o rațiune suficientă convertirii sale într-un fine de neprimire a excepției referitoare la încălcarea principiului neretroactivității legii.
Curtea mai reține că pretinsele infracțiuni reținute în sarcina autorului excepției au fost săvârșite sub imperiul reglementării anterioare care instituia o procedură derogatorie de la dreptul comun în materie, aceeași pentru membrii Guvernului în exercițiu, cât și pentru cei care nu mai sunt în această funcție. Dată fiind finalitatea unei asemenea proceduri, de protecție a mandatului exercitat de membrii Guvernului și, prin aceasta, de ocrotire a interesului public, ea poate și trebuie calificată ca o reglementare mai favorabilă, în accepțiunea art. 15 alin. (2) din Constituție, în raport cu reglementarea de drept comun. Ca atare, înlocuirea celei dintâi cu cea de-a doua, în ceea ce-i privește pe foștii membri ai Guvernului, cu privire la infracțiunile săvârșite în exercițiul funcției, sub imperiul reglementării anterioare, realizată prin adoptarea actualului art. 23 alin. (2) și (3) din Legea nr. 115/1999, republicată, contravine textului constituțional de referință.
Curtea constată așadar că, în raport cu prevederile art. 15 alin. (2) din Legea fundamentală, critica de neconstituționalitate a textului de lege menționat este întemeiată.
Același text legal este considerat neconstituțional – în opinia autorului excepției – și cu referire la prevederile art. 16 alin. (1) din Constituție care consacră egalitatea în fața legii și a autorităților publice. Principiul enunțat impune ca cetățenilor aflați în aceleași situații juridice să li se aplice același tratament juridic sau, în alți termeni, identitatea de rațiune determină identitatea de soluții.
Exceptarea foștilor membri ai Guvernului, prin art. 23 alin. (2) și (3) din Legea nr. 115/1999, republicată, de la procedura specială, derogatorie, prevăzută pentru membrii Guvernului, potrivit unui criteriu aleatoriu, stabilit în funcție de momentul declanșării procedurii în timpul mandatului sau după încetarea acestuia, constituie o încălcare a principiului egalității de tratament consacrat de art. 16 alin. (1) din Constituție.
Nu s-ar putea susține că, procedând ca atare, legiuitorul ordinar nu a făcut decât să se conformeze sensului real, evidențiat mai sus, al art. 109 alin. (2) din Constituție, întrucât chiar dacă acesta din urmă are în vedere numai pe membrii în funcție ai Guvernului, nu instituie o interdicție expresă ca procedura derogatorie cu finalitate de protecție pe care o consacră, să fie extinsă prin lege și asupra foștilor membri ai acestuia. Or, este ceea ce prevede in terminis textul dedus controlului, contravenind astfel principiului constituțional al egalității de tratament.
Critica formulată de autorul excepției are în vedere, de asemenea, contrarietatea dintre textul legal dedus controlului și prevederile art. 21 alin. (3) din Constituție privind dreptul la un proces echitabil. Procedând la examinarea acesteia, Curtea apreciază că este întemeiată, întrucât consacrarea incidenței normelor de procedură penală de drept comun, în cazul foștilor membri ai Guvernului, antrenează, în ceea ce-i privește, lipsirea de garanțiile legale ale protecției mandatului exercitat într-o atare calitate, protecție care subzistă și după încetarea respectivului mandat.
Admiterea, în considerarea rațiunilor înfățișate, a excepției de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 23 alin. (2) și (3) din Legea nr. 115/1999, republicată, face necesară examinarea consecințelor pe care le antrenează o asemenea soluție cât privește menținerea actelor procesuale deja efectuate în cauză. Curtea consideră că o asemenea examinare se impune întrucât, chiar dacă obiectul său implică și un aspect de aplicare a legii, în măsura în care este vorba de consecințe ale constatării neconstituționalității, ceea ce prevalează sunt acestea din urmă, ele constituind principalul, problemele de aplicare a legii având doar caracter accesoriu.
Prin Decizia nr.270 din 10 martie 2008 asupra cererilor formulate de președintele Camerei Deputaților și de președintele Senatului privind existența unui conflict juridic de natură constituțională între Președintele României, Ministerul Justiției și Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție, pe de o parte, și Parlamentul României, pe de altă parte, precum și asupra cererii președintelui Consiliului Superior al Magistraturii privind conflictul juridic de natură constituțională între Ministerul Public si Parlamentul României – Camera Deputaților , publicată în Monitorul Oficial nr.290 din 15.04.2008, se constată existența unui conflict juridic de natură constituțională între Ministerul Public – Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție, pe de o parte, și Parlament – Camera Deputaților și Senat -, pe de altă parte, în legătură cu procedura de urmat în cazul cererilor referitoare la urmărirea penală a membrilor și foștilor membri ai Guvernului pentru faptele săvârșite în exercițiul funcției lor și care, la data sesizării, au și calitatea de deputat sau de senator. 2. În aplicarea dispozițiilor art.109 alin.(2) teza întâi din Constituție, Ministerul Public – Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție va sesiza Camera Deputaților sau Senatul, după caz, pentru a cere urmărirea penală a membrilor și a foștilor membri ai Guvernului pentru faptele săvârșite în exercițiul funcției lor și care, la data sesizării, au și calitatea de deputat sau de senator. 3. În aplicarea dispozițiilor art.109 alin.(2) teza întâi din Constituție, Ministerul Public – Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție va sesiza Președintele României pentru a cere urmărirea penală a membrilor Guvernului și a foștilor membri ai Guvernului, care, la data sesizării, nu au și calitatea de deputat sau de senator. 4. Curtea Constituțională constată că nu există un conflict juridic de natură constituțională între Președintele României și cele două Camere ale Parlamentului.
Instanța constituționalăse pronunță asupra cererilor de soluționare a conflictului juridic de natură constituțională existent între Președintele României, Ministerul Justiției și Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție, pe de o parte, și Parlamentul României, pe de altă parte, precum și între Ministerul Public și Parlamentul României – Camera Deputaților, privind procedura de urmat în cazul cererilor referitoare la urmărirea penală a membrilor și foștilor membri ai Guvernului pentru faptele săvârșite în exercițiul funcției lor și care, la data cererilor, au și calitatea de deputat sau de senator, prin raportare la art.109 alin.(2) din Constituție.
În esență, prin cererile formulate se solicită Curții Constituționale să constate existența unui conflict juridic de natură constituțională între autoritățile publice menționate, declanșat de Președintele României, care a cerut, la solicitarea Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție, urmărirea penală a unor actuali și foști miniștri, care în prezent au și calitatea de parlamentari, precum și de refuzul Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție de a înainta celor două Camere ale Parlamentului dosarele cauzelor ce fundamentează cererile Președintelui României de începere a urmăririi penale pentru persoanele nominalizate. În sprijinul solicitării se invocă prevederile art.109 alin.(2) teza întâi din Constituție, potrivit cărora „Numai Camera Deputaților, Senatul și Președintele României au dreptul să ceară urmărirea penală a membrilor Guvernului pentru faptele săvârșite în exercițiul funcției lor”. Așa fiind, se consideră că refuzul Parchetului, întemeiat pe susținerea că sesizarea Parlamentului nu mai este necesară, fiind suficientă solicitarea formulată de Președintele României, întrucât art.16 din Legea nr.115/1999 a fost declarat neconstituțional, este superficial și vădit nelegal, precum și contrar principiilor constituționale cu privire la separația puterilor în stat și răspunderea ministerială. Art.16 alin.(11) din Legea nr.115/1999, astfel cum a fost modificat prin Ordonanța de urgență a Guvernului nr.95/2007, a cărui neconstituționalitate a fost constatată prin Decizia Curții Constituționale nr.1.133/2007, prevedea că „Dacă membrul Guvernului pentru care Președintele României a cerut urmărirea penală este deputat sau senator, ministrul justiției sau, după caz, primul-ministru va solicita Camerei competente să declanșeze procedura de adoptare a cererii de începere a urmăririi penale. Dispozițiile art.13-15 se aplică în mod corespunzător”.
În conformitate cu dispozițiile art.146 lit. e) din Legea fundamentală, aceasta „soluționează conflictele juridice de natură constituțională dintre autoritățile publice, la cererea Președintelui României, a unuia dintre președinții celor două Camere, a primului-ministru sau a președintelui Consiliului Superior al Magistraturii”. Așadar, textul constituțional stabilește competența Curții de a soluționa în fond orice conflict juridic de natură constituțională ivit între autoritățile publice, iar nu numai conflictele de competență născute între acestea.
Sesizată pentru prima dată în anul 2005 cu o cerere de soluționare a conflictului juridic de natură constituțională dintre Președintele României și Parlament, Curtea Constituțională, prin Decizia nr.53 din 28 ianuarie 2005, publicată în Monitorul Oficial nr.144 din 17 februarie 2005, s-a statuat: “Conflictul juridic de natură constituțională între autorități publice presupune acte sau acțiuni concrete prin care o autoritate sau mai multe își arogă puteri, atribuții sau competențe, care, potrivit Constituției, aparțin altor autorități publice, ori omisiunea unor autorități publice, constând în declinarea competenței sau în refuzul de a îndeplini anumite acte care intră în obligațiile lor”, fără însă a considera că nu se mai pot ivi și alte categorii de conflicte juridice de natură constituțională.
Pentru soluționarea cererilor , Curtea Constituțională trebuie să se raporteze la textele din Legea fundamentală incidente și, prin interpretarea dată, să deslușească intenția legiuitorului constituant, astfel încât, în final, să ajungă Ea soluționarea conflictului instituțional.
Curtea nu are a se pronunța cu privire la unele afirmații cu tentă evident politică, acestea fiind în afara atribuțiilor Curții Constituționale astfel cum sunt stabilite prin Legea fundamentală. Un prim aspect asupra căruia Curtea urmează să se pronunțe privește natura juridică a autorităților publice care ar putea fi implicate în conflict. Astfel, față de prevederile titlului III – „Autoritățile publice” din Constituție, toate autoritățile menționate în cererile adresate Curții Constituționale fac parte din această categorie, însă, cu privire la implicarea lor în conflictul supus soluționării, Curtea constată următoarele: a) nu există un conflict juridic de natură constituțională între Președintele României, pe de o parte, și cele două Camere ale Parlamentului, pe de altă parte, întrucât prin cererile privind declanșarea urmăririi penale față de foști și actuali membri ai Guvernului, la sesizarea Ministerului Public, Președintele României și-a exercitat atribuția prevăzută de art.109 alin.(2) din Constituție, potrivit căreia „Numai Camera Deputaților, Senatul și Președintele României au dreptul să ceară urmărirea penală a membrilor Guvernului pentru faptele săvârșite în exercițiul funcției lor”; b) având în vedere că dispozițiile art.16 alin.(11) din Legea nr.115/1999 privind răspunderea ministerială, potrivit cărora „Dacă membrul Guvernului pentru care Președintele României a cerut urmărirea penală este deputat sau senator, ministrul justiției sau, după caz, primul-ministru va solicita Camerei competente să declanșeze procedura de adoptare a cererii de începere a urmăririi penale”, au fost declarate neconstituționale prin Decizia Curții Constituționale nr.1.133 din 27 noiembrie 2007, publicată în Monitorul Oficial nr.851 din 12 decembrie 2007, iar, conform art.147 alin.(1) din Constituție, prevederile din legile în vigoare constatate ca fiind neconstituționale sunt suspendate de drept pe durata termenului de 45 de zile de la publicarea deciziei în Monitorul Oficial al României, Curtea nu poate reține implicarea Ministerului Justiției în conflict. Or, Președintele României a transmis ministrului justiției cererile de începere a urmăririi penale pentru patru membri sau foști membri ai Guvernului, care au și calitatea de parlamentari, la data de 16 ianuarie 2008, pentru a proceda conform art.18 din Legea nr.115/1999. Curtea constată însă existența unui conflict juridic de natură constituțională între Ministerul Public – Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție, pe de o parte, și cele două Camere ale Parlamentului, pe de altă parte. Conflictul rezultă din modul diferit în care aceste autorități publice interpretează și aplică dispozițiile art.109 alin.(2) teza întâi din Constituție în legătură cu cererile privind urmărirea penală a membrilor și foștilor membri ai Guvernului pentru faptele săvârșite în exercițiul funcției lor și care, la data cererilor, au și calitatea de deputat sau de senator.
Din examinarea dispozițiilor art.109 alin.(2) din Legea fundamentală, care prevăd că „Numai Camera Deputaților, Senatul și Președintele României au dreptul să ceară urmărirea penală a membrilor Guvernului pentru faptele săvârșite în exercițiul funcției lor”, rezultă că ele constituie o normă de procedură cu valoare de principiu constituțional. Această formulă sintetică reflectă rolul pe care îl are fiecare dintre cele trei autorități publice în mecanismul constituțional de formare a Guvernului și al răspunderii membrilor Guvernului. Așa cum rezultă din prevederile art.103 alin.(3) din Constituție, hotărâtor pentru învestitura Guvernului este votul de încredere acordat de Parlament – Camera Deputaților și Senat – întregii echipe guvernamentale, pe baza căruia Președintele României numește Guvernul, potrivit dispozițiilor constituționale ale art.85 alin.(1). În cadrul raportului constituțional ce definește relația dintre Guvern, Parlament și, respectiv, Președintele României „esențială este relația cu Parlamentul, prin voința căruia se învestește și se dezînvestește Guvernul“.
Articolul 109 din Constituție, al cărui titlu marginal este Răspunderea membrilor Guvernului,prevede, la alin.(1), răspunderea politică a Guvernului numai în fața Parlamentului, iar la alin.(2), răspunderea penală a membrilor Guvernului pentru fapte săvârșite în exercițiul funcției lor. Nu întâmplător legiuitorul constituant a reglementat atât răspunderea politică, cât și pe cea penală în cadrul aceluiași text, acestea intervenind, pe de o parte, în urma încălcării mandatului de încredere acordat de Parlament, iar, pe de altă parte, pentru încălcarea actului de numire a Guvernului de către Președintele României pe baza acestui mandat. Așa cum s-a arătat, alin.(2) al art.109 din Constituție stabilește că numai Camera Deputaților, Senatul și Președintele României au dreptul să ceară angajarea răspunderii penale a membrilor Guvernului. Din analiza textului, rezultă că expresia „numai” semnifică: „nimeni” altcineva decât cele trei autorități publice nu poate cere urmărirea penală și că aceasta nu poate fi declanșată în lipsa sesizării Camerei Deputaților, Senatului ori a Președintelui României, după caz. Dacă organele de urmărire penală pot efectua diverse acte premergătoare începerii urmăririi penale, în condițiile legii, ele nu își pot continua activitatea fără a sesiza una dintre cele trei autorități publice pentru a cere urmărirea penală. În asemenea situații, Ministerul Public – Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție are obligația sesizării Camerelor Parlamentului sau a Președintelui României, după caz, în legătură cu informațiile și datele pe care le dețin și din care rezultă posibilitatea începerii urmăririi penale împotriva unui membru al Guvernului, singurele autorități în măsură să decidă asupra acestui act procedural.
Cât privește conjuncția „și”, în textul art.109 alin.(2) ea semnifică sfârșitul unei enumerări, care conferă fiecăreia dintre cele trei autorități o competență proprie. Textul constituțional exclude atât competența cumulativă a cererilor celor trei autorități publice, cât și competența alternativă între cele trei autorități. În temeiul textului constituțional enunțat, președinții celor două Camere ale Parlamentului s-au adresat Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție pentru a le fi remise documentele ce privesc pe unii membri și foști membri ai Guvernului, care au și calitatea de parlamentari, pentru a decide prin votul fiecărei Camere asupra urmăririi penale pentru fapte săvârșite în exercițiul funcției lor.
Dispozițiile art.109 alin.(2) din Constituție reprezintă o normă de procedură specială, reiterată în art.12 din Legea nr.115/1999, republicată, cu modificările ulterioare, care, în capitolul III, reglementează „Procedura de urmărire penală și de judecare”, ce se completează cu regulile de „Procedură privind punerea sub urmărire penală a membrilor Guvernului”, cuprinse în Regulamentele Camerei Deputaților și Senatului. Textele constituționale și cele legale menționate au în vedere situația în care una dintre cele două Camere ale Parlamentului a cerut, în cadrul controlului parlamentar asupra Guvernului, pe baza raportului întocmit de o comisie permanentă ori de o comisie specială de anchetă constituită în acest scop, urmărirea penală a unui membru al Guvernului, indiferent dacă acesta are sau nu calitatea de deputat sau de senator, atunci când constată existența unor fapte ce pot intra sub incidența legii penale. Or, în cauza de față, inițiativa punerii sub urmărire penală aparține Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție, care l-a sesizat pe Președintele României pentru a cere urmărirea penală a unor membri ai Guvernului, în baza art.109 alin.(2) din Constituție.
Problema care a generat conflictul este rezultatul refuzului Ministerului Public de a trimite celor două Camere ale Parlamentului documentele deținute referitoare la posibila începere a urmăririi penale privind pe unii sau foști membri ai Guvernului care, la această dată, au și calitatea de deputat sau de senator. Acest conflict a fost determinat și de modul diferit în care autoritățile menționate au interpretat și au aplicat prevederile art.109 alin.(2) teza întâi din Constituție.
În sensul acestei prevederi constituționale, înaintarea sesizării uneia dintre cele trei autorități pentru a cere urmărirea penală nu se poate face nici aleatoriu și nici preferențial de către Ministerul Public, și aceasta pentru că, în conformitate cu dispozițiile art.71 alin.(2) din Constituție, calitatea de deputat sau de senator este compatibilă cu exercitarea funcției de membru al Guvernului. Așa fiind, cumulul calității de deputat sau de senator cu cea de membru al Guvernului atrage, după sine, în mod firesc, potrivit art.109 alin.(2), competența Camerei Deputaților sau a Senatului de a cere urmărirea penală, după caz. De aceea, în raport de cele menționate, în cazul în care Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție urmează să sesizeze una dintre cele trei autorități – Camera Deputaților, Senatul sau Președintele României – pentru a cere urmărirea penală a unui membru al Guvernului, soluția este diferențiată, după cum acesta are sau nu și calitatea de deputat sau de senator la data solicitării.
Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție trebuie să se adreseze uneia dintre cele trei autorități, după cum urmează: a) Camerei Deputaților sau Senatului – pentru membrii Guvernului sau foștii membri ai Guvernului (prim-ministru, ministru de stat, ministru, ministru delegat, după caz) care, la data sesizării, au și calitatea de deputat sau de senator; b) Președintelui României – pentru membrii Guvernului sau foștii membri ai Guvernului (prim-ministru, ministru de stat, ministru, ministru delegat) care, la data sesizării, nu au calitatea de deputat sau de senator.
În acest fel, este stabilit, fără echivoc, un reper în funcție de care Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție urmează să sesizeze una dintre cele trei autorități publice competente pentru a cere urmărirea penală a membrilor Guvernului în funcție sau a foștilor membri ai Guvernului.
De observat că, în caz contrar, s-ar ajunge la situația ca dispozițiile art.109 alin.(2) teza întâi din Constituție să devină inaplicabile în ceea ce privește dreptul Camerei Deputaților și Senatului de a cere urmărirea penală a membrilor și foștilor membri ai Guvernului care au și calitatea de parlamentari, lăsându-se la latitudinea Ministerului Public să decidă, cu de la sine putere, căreia dintre cele trei autorități să îi adreseze sesizarea.
Prin Decizia nr.93 din 16 iunie 1999, publicată în Monitorul Oficial nr.300 din 28 iunie 1999, a reținut că în privința mandatului de membru al Guvernului Constituția nu a instituit imunitatea guvernamentală, ci o altă măsură de protecție, și anume condiționarea dreptului de a cere urmărirea lui penală pentru fapte săvârșite în exercițiul funcției. Dispozițiile art.109 alin.(2) din Legea fundamentală instituie o măsură de protecție a mandatului exercitat de membrii Guvernului, având deci caracterul obiectiv al unei garanții constituționale de ordin procedural, menită să ocrotească interesul public, și anume realizarea actului de guvernare prin exercițiul mandatului. Această măsură de ocrotire a interesului public subzistă și după încetarea mandatului membrilor Guvernului, așa încât este evident că, în privința infracțiunilor comise în exercițiul funcției, punerea sub urmărire penală a membrilor Guvernului trebuie să se realizeze cu respectarea acelorași norme procedurale.
Cât privește imunitatea parlamentară – ca „imunitate de procedură” – aceasta este un mijloc de protecție împotriva unor măsuri abuzive, determinate uneori de motive politice. Se constată că, în urma revizuirii Constituției, imunitatea parlamentară are un conținut mai restrâns, așa cum se deduce din art.72 alin.(2) din Constituție. Astfel, deputații și senatorii pot fi urmăriți și trimiși în judecată penală pentru fapte care nu au legătură cu voturile sau cu opiniile politice exprimate în exercitarea mandatului, dar nu pot fi percheziționați, reținuți sau arestați decât cu încuviințarea Camerei din care fac parte, după ascultarea lor. În cauza de față, fiind vorba de sesizarea de către Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție a uneia dintre cele trei autorități pentru a cere urmărirea penală a unor membri ai Guvernului care au și calitatea de parlamentar, nu sunt aplicabile dispozițiile art.72 alin.(2) din Legea fundamentală, ce se referă strict la imunitatea parlamentară.
În ce privește invocarea Deciziei Curții Constituționale nr.1.133/2007 ca argument în stabilirea existenței prezentului conflict, Curtea observă că aceasta se referă la neconstituționalitatea art.16 din Legea nr.115/1999 privind responsabilitatea ministerială, în legătură cu care s-a reținut că, „prin condițiile pe care le impune”, restrânge „până la anihilare” dreptul constituțional al Președintelui României de a cere urmărirea penală a membrilor Guvernului pentru faptele săvârșite în exercițiul funcției lor, „exercitarea acestuia fiind dependentă de acțiunea și de decizia celorlalte autorități, prevăzute în textul legii“. În considerentele acelei decizii se menționează că dispozițiile art.109 alin.(2) teza întâi din Constituție „instituie necondiționat dreptul Camerei Deputaților, Senatului și Președintelui României de a cere urmărirea penală a membrilor Guvernului pentru faptele săvârșite în exercițiul funcției lor“. Cele statuate prin decizia menționată nu pot fi reținute în această cauză, întrucât nu se pune problema unor condiționări între cele trei autorități. Dimpotrivă, dispozițiile art.109 alin.(2) teza întâi din Legea fundamentală stabilesc dreptul absolut al fiecăreia dintre cele trei autorități publice de a cere urmărirea penală, iar exercitarea acestuia de către una dintre ele nu se poate face în detrimentul celorlalte, dreptul uneia nefiind condiționat de dreptul celorlalte.
În ceea ce privește considerentele Deciziei Curții Constituționale nr. 1133/2007, acestea nu sunt relevante prin raportare la momentul 19 septembrie 2007, la care, potrivit legii în vigoare (art. 16 alin. (2) din Legea nr. 115/1999) procurorul-șef al Direcției Naționale Anticorupție a sesizat pe președintele statului pentru ca acesta să își exercite prerogativa reglementată de art. 109 alin. (2) din Constituția României. Desigur, considerentele sus amintitei decizii pot fi avute în vedere cu valoare de principiu, în ceea ce privește modul de reglementare a dreptului președintelui statului de a cere urmărirea penală a membrilor guvernului și condițiile exercitării acestui drept, în sensul că acesta decurge din norma constituțională indicată și nu trebuie să fie restricționat în nicio manieră.
Referitor la Decizia Curții Constituționale. nr. 270/2008, publicată în M. Of. nr. 290 din 15 aprilie 2008 aceasta a fost pronunțată în soluționarea unui conflict juridic de natura constituțională existent între președintele României, Ministerul Justiției și Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție, pe de o parte și Parlamentul României pe de altă parte, precum și între Ministerul public și Parlamentul României – Camera Deputaților, privind procedura de urmat în cazul cererilor referitoare la urmărirea penală a membrilor și foștilor membri ai guvernului pentru faptele săvârșite în exercițiul funcției lor și care, la data cererilor, au și calitatea de deputat sau de senator, prin raportare la art. 109 alin. (2) din Constituție. Astfel, față de obiectul cauzei soluționată prin decizia amintită și data publicării ei în M. Of., se reține că respectiva hotărâre nu este relevantă în cauză.
Se constată că procedura derulată anterior momentului începerii urmăririi penale, a respectat prevederile art. 16 alin. (2) din Legea nr. 115/1999, în vigoare la data de 19 septembrie 2007, ea vizând, de altfel, un moment anterior începerii urmăririi penale, fără relevanță în ceea ce privește drepturile și garanțiile procesuale prevăzute de lege. Pe cale de consecință, se reține că în mod greșit prima instanță a admis cererea formulată de către inculpați, de restituire a cauzei la procuror, potrivit dispozițiilor art. 332 alin. (2) C. pr. pen., dispunând, ca efect al constatării nulității absolute a actelor de urmărire efectuate față de inculpați, ridicarea măsurilor asiguratorii dispuse în această etapă procesuală[19].
Prin rezoluția din 21 septembrie 2007 a Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție, Secția de Urmărire Penală și Criminalistică s-a dispus neînceperea urmăririi penale față de M.N.T., deputat în cadrul Parlamentului României, sub aspectul săvârșirii infracțiunilor prevăzute de art. 259 C. pen. și art. 289 C. pen., în temeiul art. 228 alin. (6) C. pr. pen. raportat la art. 10 lit. d) C. pr. pen. S-a apreciat că în cauză nu sunt întrunite elementele constitutive ale niciuneia dintre infracțiunile reclamate[20].
S-a arătat că înscrisul întocmit de Grupul parlamentar PDL nu îndeplinește condițiile prevăzute de art. 2221 C. pr. pen. cu privire la plângere, nici condiția prevăzută de art. 223 C. pen. cu privire la denunț, acesta nefiind decât o manifestare a activității politice a acestui grup parlamentar, care se întemeiază pe concluziile raportului redactat și aprobat de comisia de anchetă, iar solicitarea adresată conducerii Camerei Deputaților are caracter politic. Nici elementele constitutive ale infracțiunii prevăzute de art. 289 C. pen. nu sunt întrunite, întrucât afirmațiile menționate în cuprinsul înscrisului sunt argumente aduse în sprijinul cererii formulate și nu au caracterul forței probante cerut de textul incriminator.
Soluția a fost supusă controlului ierarhic superior, fiind menținută ca legală și temeinică prin rezoluția din 3 noiembrie 2009 a procurorului șef al Secției de Urmărire Penală și Criminalistică din cadrul Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție.
Cu privire la plângerea cu soluționarea căreia a fost învestită, prima instanță a reținut că în motivarea plângerii se reiau susținerile din plângerea penală inițială, solicitându-se trimiterea cauzei la procuror în vederea începerii urmăririi penale față de intimat, pentru săvârșirea infracțiunilor de denunțare calomnioasă prevăzută de art. 259 C. pen. și fals intelectual prevăzut de art. 289 C. pen., criticându-se soluția de neîncepere a urmăririi penale dispusă de procuror, care în mod greșit a apreciat, fără efectuarea vreunui act de cercetare penală, că în cauză nu sunt întrunite elementele constitutive ale celor două infracțiuni reclamate.
S-a argumentat că cererea intimatului T.M.N. este clar o modalitate de sesizare privind săvârșirea unei infracțiuni, acest aspect rezultând din interpretarea literală a înscrisului, cererea fiind expres denumită „cerere de începere a urmăririi penale împotriva d-lui deputat P.T.C.C.A.”, scopul cererii – declanșarea procedurii de urmărire penală, cadrul constituțional și legal în materie, respectiv art. 109 din Constituție și Legea nr. 115/1999, în virtutea căreia procedura de urmărire penală a membrilor guvernului care sunt și parlamentari parcurge mai întâi o procedură parlamentară.
În privința infracțiunii de fals intelectual s-a arătat că datele și împrejurările omise din cerere nu sunt doar „apărări” sau „argumente” astfel cum susține procurorul de caz, ci se referă la situații de fapt obiective, verificabile și care au fost descrise în detaliu prin plângerea penală.
Prima instanță, având în vedere dispozițiile art. 109 alin. (2) din Constituție și deciziile nr. 93/1999 și nr. 270/2008 ale Curții Constituționale a argumentat că aceste norme procedurale au fost reglementate în scopul oferirii de garanții pentru ocrotirea realizării actului de guvernare, aceeași procedură fiind prevăzută expres în baza art. 12 și art. 19 din Legea nr. 115/1999 și în baza art. 154 și următoarele din Regulamentul Camerei Deputaților.
Toate aceste norme instituie o condiție de punere în mișcare și exercitare a acțiunii penale, care nu se poate confunda cu „plângerea” sau „denunțul” cerute de incriminarea infracțiunii de „denunțare calomnioasă” în art. 259 C. pen.
Elementul material care intră în compunerea laturii obiective a infracțiunii de denunțare calomnioasă constă într-o învinuire mincinoasă, iar această învinuire trebuie făcută prin plângere sau denunț, acești termeni având accepțiunea prevăzută în art. 222 și art. 223 C. pr. pen., astfel încât, dacă învinuirea mincinoasă nu este făcută prin asemenea acte de sesizare, ci în oricare alt mod, nu constituie denunțare calomnioasă.
S-a arătat că afirmația petiționarului în sensul că, dacă cererii de urmărire penală ce constituie obiectul plângerii nu i se poate recunoaște caracterul de element material al infracțiunii prevăzută de art. 259 C. pen., atunci ar însemna că există o categorie de persoane (miniștri) care nu sunt protejate de legea penală, atunci când la adresa lor sunt aduse învinuiri mincinoase, nu poate fi primită, deoarece în măsura în care miniștrilor li s-ar aduce învinuiri mincinoase, în forma cerută de art. 259 C. pen., adică prin plângere sau denunț, ei se bucură în mod egal ca orice cetățean de ocrotirea legii penale privind denunțarea calomnioasă. S-a precizat că în mod eronat petentul consideră că numai prin cererea de urmărire penală pot fi sesizate organele de urmărire penală cu referire la activitatea unui ministru, dispozițiile art. 109 alin. (2) din Constituție, constituind o condiție de începere a urmăririi penale, nu o modalitate de sesizare.
Organele de urmărire penală pot fi sesizate prin plângere sau denunț sau se pot sesiza din oficiu în legătură cu activitatea unui membru al guvernului, pot desfășura acte premergătoare începerii urmăririi penale, dar nu pot trece la începerea urmăririi penale împotriva unui ministru al guvernului fără a obține autorizația singurelor autorități în măsură să decidă asupra acestui act procedural.
S-a concluzionat că soluția procurorului, de neîncepere a urmăririi penale pentru infracțiunea prevăzută de art. 259 C. pen. este legală și temeinică, întrucât s-a constatat corect că fapta intimatului nu realizează elementele constitutive ale acestei infracțiuni și de asemenea, în mod corect s-a constatat și pentru infracțiunea prevăzută de art. 289 C. pen., că nu sunt întrunite elementele constitutive, câtă vreme afirmațiile din cuprinsul înscrisului sunt argumente aduse în sprijinul cererii formulate și nu atestări ale unor fapte sau împrejurări necorespunzătoare adevărului în sensul cerut de norma incriminatoare.
Așa fiind prima instanță a respins plângerea petentului, ca nefondată.
Împotriva acestei sentințe, în termen legal, a declarat recurs petentul, criticând-o, pentru nelegalitate, netemeinicie, ignorarea situației de fapt și argumentelor prezentate în cuprinsul plângerii, neobservarea normelor care reglementează răspunderea penală a membrilor Guvernului, caracterul nemotivat al sentinței, preluarea argumentelor din rezoluția atacată și greșita aplicare a legii; în drept au fost invocate cazurile de casare prevăzute de art. 3859 pct. 9 și 17 C. pr. pen., solicitându-se admiterea recursului, casarea sentinței atacate și trimiterea cauzei la procuror în vederea începerii urmăririi penale față de intimat.
Analizând recursul, se constată că este nefondat și va fi respins, pentru considerentele ce urmează: După cum rezultă din interpretarea dispozițiilor art. 228 C. pr. pen.începerea urmăririi penale presupune îndeplinirea, cumulativă, a unei condiții pozitive a existenței de date referitoare la comiterea unei infracțiuni și a unei condiții negative, a inexistenței cazurilor de împiedicare a punerii în mișcare a acțiunii penale, prevăzută de art. 10 C. pr. pen., cu distincțiile menționate în norma precitată.
În cauza dedusă judecății se constată că în mod corect, în baza actelor premergătoare efectuate, cu respectarea dispozițiilor art. 224 C. pr. pen., procurorul a concluzionat în sensul incidenței în speță a cazului de împiedicare a punerii în mișcare a acțiunii penale prevăzută de art. 10 lit. d) C. pr. pen.
Se constată în acest sens că infracțiunile reclamate nu realizau sub aspect obiectiv conținutul constitutiv prevăzut de lege (respectiv de normele de incriminare, art. 259 C. pen. și art. 284 C. pen.).
Înscrisul adresat de grupul parlamentar al PDL președintelui Camerei Deputaților nu se circumscrie noțiunilor de „denunț” sau „plângere” astfel după cum ele sunt reglementate de dispozițiile art. 222 C. pr. pen. și art. 223 C. pr. pen., astfel încât neîndeplinirea acestei cerințe esențiale, ce caracterizează și condiționează existența elementului material al infracțiunii prevăzută de art. 259 C. pen., conduce la inexistența laturii obiective a infracțiunii; sesizarea în discuție constituie în realitate o cerere formulată în temeiul art. 109 din Constituție, ce excede sferei modalităților de sesizare potrivit art. 259 C. pr. pen. Aceeași concluzie se impune în cazul infracțiunii prevăzută de art. 289 C. pen., deoarece aspectele expuse în cuprinsul cererii grupului parlamentar al PDL nu reprezintă decât argumente în susținerea acesteia, iar nu atestări necorespunzătoare realității, potrivit art. 289 C. pen.
Soluția de neîncepere a urmăririi penale este legală și temeinică, fiind în mod just menținută de prima instanță, în baza propriului examen realizat de aceasta asupra actelor dosarului, rezoluției contestate și plângerii petentului, potrivit art. 2781 alin. (7) C. pr. pen. Împrejurarea că prima instanță a reluat anumite argumente expuse de procuror, însușindu-și-le pe baza propriei evaluări a actelor dosarului nu constituie o nemotivare a hotărârii pronunțate (după cum susține recurentul petent) ci, dimpotrivă, reprezintă o motivare completă și corectă a soluției, pe care o susține, demonstrând inclusiv analiza criticilor petentului.
În ceea ce privește critica constând în greșita aplicare a legii se constată că și aceasta este nefondată, dispozițiile legale incidente fiind avute în vedere, interpretate și aplicate just de către prima instanță, inclusiv prin analiza realizată asupra procedurii de angajare a răspunderii membrilor Guvernului, contrar susținerilor recurentului petent[21].
Infracțiunea de cumpărare de influență în formă continuată
Interceptarea și înregistrarea convorbirilor sau comunicărilor efectuate prin telefon ori prin orice mijloc electronic de comunicare se realizează cu autorizarea motivată a judecătorului, dacă sunt date ori indicii temeinice privind pregătirea sau săvârșirea unei infracțiuni pentru care urmărirea penală se efectuează din oficiu[22].
Potrivit art. 914 și art. 915 C. pr. pen. condițiile de autorizare, de înregistrare și de certificare se aplică și în cazul înregistrărilor în mediul ambiental și înregistrărilor de imagini, cu excepția redării în formă scrisă pentru acestea din urmă.
Înalta Curte reține că emiterea autorizației cerută de dispozițiile art. 911 C. pr. pen. nu este condiționată de începerea urmăririi penale din moment ce textul de lege vorbește despre „pregătirea unei infracțiuni”, putând fi emisă deci înainte de săvârșirea acesteia, când practic nu există urmărire penală începută.
Interceptarea și înregistrarea convorbirilor telefonice și a celor din mediul ambiental s-au efectuat cu autorizarea motivată a judecătorului de la instanța competentă .
În ipoteza de față nu sunt incidente dispozițiile art. 916 alin. (2) C. pr. pen., înregistrările fiind realizate cu aparatura pusă la dispoziție de către organele de urmărire penală.
S-a mai solicitat înlăturarea înregistrărilor audio și audio-video și pentru motivul că ele au fost făcute publice prin intermediul mass-media.
Într-adevăr, aducerea la cunoștința publicului în timpul urmăririi penale a unor înregistrări audio și audio-video privind faptele ce se rețin în sarcina inculpaților creează aparența unei atingeri aduse dreptului la un proces echitabil prev. de art. 6 § 2 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului.
Această împrejurare însă nu poate conduce la înlăturarea înregistrărilor audio-video din materialul probator, din moment ce au fost respectate condițiile de legalitate pentru obținerea lor, condiții prevăzute de art. 911– art. 915 C. pr. pen., iar stabilirea vinovăției inculpaților nu s-a întemeiat exclusiv pe aceste înregistrări, ci pe coroborarea cu celelalte probe administrate în cauză.
Referitor la încadrarea juridică a faptelor reținute în sarcina inculpaților M.I. și C.G., Înalta Curte constată că sunt aplicabile dispozițiile art. 41 alin. (2) C. pen.
Potrivit acestor dispoziții legale infracțiunea este continuată când o persoană săvârșește la diferite intervale de timp, dar în realizarea aceleiași rezoluții, acțiuni sau inacțiuni care prezintă, fiecare în parte, conținutul aceleiași infracțiuni.
Infracțiunea de cumpărare de influență se consumă în momentul în care autorul promite, oferă sau dă bani, daruri sau alte foloase direct sau indirect celui care are influență sau lasă să se creadă că are influență pe lângă un funcționar.
În ipoteza în care autorul după promisiune, oferă sau dă banii, darurile ori alte foloase suntem în prezența unei unități naturale de infracțiune.
Infracțiunea prevăzută de art. 61 din Legea nr. 78/2000 poate avea însă și forma continuată atunci când elementul material al laturii obiective se săvârșește prin acțiuni repetate în baza aceleiași hotărâri, cum este cazul în speță.
Astfel, din probele administrate a rezultat că, în realizarea aceleiași rezoluții infracționale, inculpatul C.G. a remis ministrului Agriculturii, cu ajutorul și prin intermediul inculpatului M.I., la datele de 13 septembrie 2007 și 23 septembrie 2007, produse alimentare și suma de 15.000 de Euro[23].
Elementele constitutive ale infracțiunii de luare de mită
În actul de inculpare s-a reținut că infracțiunea de luare de mită de care este acuzat M.I. ar consta în aceea că la sfârșitul anului 2000, în exercitarea atribuțiilor ce îi reveneau în calitate de membru al O.N.P.C.S.B., sugerând schimbarea președintelui O.N.P.C.S.B. și acceptând de la inculpatul N.A. promisiunea numirii în funcția de președinte al acestei instituții, a primit efectiv această funcție prin H.G. nr. 1399/2000, iar ulterior a votat în favoarea clasării lucrării nr. X/1999, în care era cercetată N.D., semnând Decizia de clasare nr. 10 din 24 ianuarie 2001 și a efectuat demersuri ilicite în scopul ca dosarul să ajungă în posesia inculpatului N.A.
Analizând actele și lucrările dosarului, instanța de control judiciar constată că premisa desfășurării acestei activități infracționale a inculpaților o constituie întâlnirile dintre M.I., prin intermediul lui G.B., cu P.R. și N.A., la birourile acestora de la Camera Deputaților pentru a le spune despre existența la nivelul O.N.P.C.S.B. a lucrării ce o privea pe N.D.
Însă, veridicitatea acestor întâlniri nu s-a putut proba cu certitudine, așa cum a rezultat anterior din analiza infracțiunii prevăzute de art. 18 alin. (1) din Legea nr. 21/1999.
Potrivit art. 254 alin. (1) C. pen., infracțiunea de luare de mită constă în fapta funcționarului care, direct sau indirect, pretinde ori primește bani sau alte foloase care nu i se cuvin, ori acceptă promisiunea unor astfel de foloase sau nu o respinge, în scopul de a îndeplini, a nu îndeplini ori a întârzia îndeplinirea unui act privitor la îndatoririle sale de serviciu sau în scopul de a face un act contrar acestor îndatoriri.
Potrivit alin. (2) al aceluiași text de lege, fapta prevăzută în alin. (1), dacă a fost săvârșită de un funcționar cu atribuții de control, se pedepsește cu închisoare de la 3 la 15 ani și interzicerea unor drepturi.
Infracțiunea de dare de mită constă, potrivit art. 255 alin. (1) C. pen., în promisiunea, oferirea sau darea de bani ori alte foloase, în modurile și scopurile arătate în art. 254 C. pen.
În ce privește elementul material al infracțiunii de luare de mită, acesta poate consta, fie într-o acțiune (pretindere, primire sau acceptarea promisiunii), fie într-o inacțiune (nerespingerea promisiunii), cerința esențială fiind însă ca banii sau celelalte foloase pretinse, primite ori promise să aibă un caracter de retribuție, adică să constituie plata (sau răsplata) în vederea efectuării de către funcționar a unui act determinat, arătat în mod explicit de către mituitor.
În acest context, instanța de recurs apreciază că nu doar actul privitor la îndatoririle de serviciu ale funcționarului (sau actul contrar acestor îndatoriri) trebuie să fie determinat de către mituitor, ci și plata oferită, primită sau făgăduită funcționarului.
Aceasta, pentru că stabilirea caracterului de retribuție a banilor sau foloaselor presupune existența unei anumite proporții între actul privitor la atribuțiile de serviciu (sau contrar acestora) și răsplată, față de care se poate aprecia dacă, din punct de vedere subiectiv, funcționarul a realizat sau nu că primește sau acceptă promisiunea unei retribuții.
Particularizând aceste considerente la situația acceptării promisiunii, ca element material al infracțiunii de luare de mită cu relevanță în speță, Înalta Curte, completul de 5 judecători, reține că plata promisă funcționarului în schimbul actului ce urmează a fi sau nu îndeplinit, trebuie să fie precizată de mituitor, în așa fel încât în mod obiectiv să poată determina o atitudine de respingere din partea funcționarului (pe care acesta, prin ipoteză, nu a adoptat-o, explicit sau tacit), cerință care nu este îndeplinită atunci când promisiunea este formulată în termeni neclari, cu caracter de generalitate.
Atât infracțiunea de luare de mită, cât și infracțiunea de dare de mită sunt infracțiuni instantanee. Luarea de mită se consumă în momentul pretinderii ori primirii banilor sau altor foloase ori a acceptării promisiunii sau nerespingerii acesteia.
Corelativ, darea de mită se consumă în momentul promisiunii, oferirii sau dării de bani și alte foloase.
Pentru existența laturii subiective a infracțiunii de dare de mită este necesar ca oferta sau promisiunea să se facă în mod serios și cu intenția de a corupe.
Examinând cauza, instanța de recurs apreciază că toate aceste susțineri exprimate în rechizitoriu și reluate în motivele de recurs nu au la bază niciun fundament probator; s-a dovedit, pe parcursul urmăririi penale și al cercetării judecătorești că, pe de o parte, promisiunea de numire nu s-a formulat niciodată, iar pe de altă parte, numirea a fost justificată cu argumente obiective și a fost adusă la îndeplinire cu respectarea tuturor dispozițiilor legale, în exercitarea unui program politic de guvernare.
Înalta Curte apreciază că nu a existat niciodată vreo promisiune sau vreo înțelegere frauduloasă privind numirea inculpatului M.I. ca președinte al Oficiului, în decembrie 2000 și nici nu se poate reține că acesta ar fi încercat vreodată, prin orice mijloc, să determine Plenul Oficiului să adopte o anumită soluție privind lucrarea din 7 decembrie 1999, astfel încât, în mod corect, prima instanță a apreciat că actul de numire în funcție a lui M.I. există, materializat prin H.G. nr. 1399/2000, dar această numire nu întrunește elementele constitutive ale infracțiunilor de dare de mită pentru inculpatul N.A. și, corelativ, luare de mită pentru inculpatul M.I., nici sub aspect obiectiv și nici subiectiv, dispunându-se achitarea acestora în temeiul art. 11 pct. 2 lit. a) raportat la art. 10 lit. d) C. pr. pen.
Instanța de control judiciar constată că, în mod corect, prima instanță a apreciat că nu se poate stabili dincolo de orice îndoială că inculpatul P.R. a săvârșit actele calificate în rechizitoriu ca reprezentând complicitate la infracțiunile de luare și, respectiv, dare de mită, dispunându-se achitarea acestuia, în temeiul art. 11 pct. 2 lit. a) C. pr. pen. raportat la art. 10 lit. a) C. pr. pen.
Potrivit dispozițiile art. 6 din Legea nr. 21/1999 și art. 10 alin. (3) lit. d) din Regulamentul de organizare și funcționare a O.N.P.C.S.B., rezultă că membrii plenului Oficiului au atribuții de constatare a contravențiilor și a infracțiunilor; parchetul este informat doar dacă se constată de către membrii oficiului, în ședința plenului, că există indicii cu privire la săvârșirea infracțiunii de spălare de bani sau alte infracțiuni în legătură cu aceste fapte; toate informările sunt transmise parchetului sub semnătura președintelui oficiului și în condițiile în care se constată că există indicii temeinice de săvârșire a unor infracțiuni[24].
Raportul privind propunerea de revocare a sa din funcția de procuror general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție
Cât privește contextul factural, se reține că prezentul demers judiciar vizează solicitarea reclamantului de anulare a Raportului privind propunerea de revocare a sa din funcția de procuror general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție, înregistrat sub nr. x din 24.10.2018 și a actelor care au stat la baza acestuia, sau, în subsidiar, în măsura în care se va considera că raportul privind revocarea sa din funcția de procuror general este o operațiune tehnică, constatarea nelegalității acestuia, în temeiul art. 18 alin. (2) din Legea nr. 554/2004[25].
Prima instanță a respins acțiunea ca inadmisibilă, reținând, în esență, că propunerea de revocare a reclamantului nu întrunește elementele actului administrativ, așa cum acesta este definit de art. 2 alin. (1) lit. c) din Legea nr. 554/2004, ea nefiind aptă să producă, prin ea însăși, efectele juridice referitoare la revocarea procurorului general, ci reprezintă doar o operațiune administrativă prealabilă emiterii actului administrativ individual apt să producă efectul urmărit, respectiv revocarea din funcția de conducere, dar care este condiționat de îndeplinirea unor cerințe de legalitate asupra căruia emitentul actului administrativ are competențe de control.
Criticile formulate de către recurent vizează greșita aplicare a legii din perspectiva competenței instanței de contencios administrativ de a cenzura propunerea de revocare, prin prisma Deciziei Curții Constituționale nr. 358/2018 și a Deciziei pronunțată la 5 mai 2020 în cauza Kövesi c. României, a naturii juridice de act administrativ a raportului ce conține propunerea de revocare din funcție a procurorului general și a competenței instanței de contencios administrativ de a analiza pretențiile sale în temeiul art. 18 alin. (2) din Legea nr. 554/2004, chiar în lipsa emiterii decretului de revocare.
În ceea ce privește natura juridică a Raportului conținând propunerea de revocare din funcție a procurorului general, recurentul susține că acesta este un act administrativ.
În acord cu judecătorul fondului, Înalta Curte constată că raportul atacat nu este un act administrativ în înțelesul dispozițiilor art. 2 alin. (1) lit. c) din Legea nr. 554/2004, deoarece reprezintă doar o operațiune procedurală, anterioară emiterii Decretului de revocare din funcție.Cum acesta nu produce efecte juridice de sine stătătoare, ci este doar un act preliminar, o propunere, care trebuie mai întâi supusă avizului CSM și apoi transpusă într-un decret emis de Președintele României, stând astfel la baza unui act administrativ care ar fi putut contestat în fața instanțelor de contencios administrativ, analiza acestuia, în lipsa existenței Decretului de revocare din funcție, este exclusă.
Nu pot fi primite alegațiile recurentului potrivit cărora, atât timp cât prin Decizia nr. 358/2018 Curtea Constituțională a recunoscut caracterul executoriu al propunerii de revocare, aceasta produce atât efecte procedurale, în sensul declanșării procedurii de revocare, cât și efecte substanțiale, în sensul că Președintele este obligat să emită decretul de revocare, ceea ce îi conferă calitatea de act administrativ de sine stătător, pentru că aceste efecte trebuie să fie concrete în planul realității obiective. Or, dat fiind că ministrului justiției are competența de a solicita revocarea în temeiul legii, declanșarea procedurii de revocare se produce chiar de la momentul sesizării din oficiu și nu la momentul emiterii propunerii, așa încât efectul procedural pretins nu există. Pe de altă parte, nici efectul substanțial nu s-a produs, pentru că, chiar dacă propunerea de revocare fusese primită de președinte, acesta nu i-a mai dat curs, dând prevalență solicitării de eliberare din funcție prin pensionare.
Pe de altă parte, în ceea ce privește competența instanței de contencios administrativ de a verifica legalitatea propunerii de revocare, nu sunt întemeiate criticile referitoare la faptul că judecătorul fondului ar fi statuat că propunerea ministrului justiției reprezintă un act de guvernământ care nu ar putea angaja decât răspunderea politică a guvernului, fiind exclus de la controlul judecătoresc, întrucât judecătorul doar a redat conținutul Deciziei CCR nr. 358/2018 cu privire la aceste aspecte și a sintetizat concluziile ce decurgeau din argumentele redate, în contextul în care a reținut că pentru analiza admisibilității acțiunii trebuie stabilit dacă raportul privind propunerea de revocare din funcție este, sau nu, un act administrativ supus controlului de legalitate al instanței de contencios administrativ.
Judecătorul fondului a reținut că legalitatea acestei propuneri poate fi analizată doar în contextul atacării Decretului de eliberare din funcție, ca act administrativ ce finalizează procedura de revocare. Ca urmare, inadmisibilitatea cererii nu a fost reținută din perspectiva limitelor în care ar putea fi analizată legalitatea propunerii, ci din perspectiva caracterului de act administrativ al acesteia.
De asemenea, nici argumentele vizând incidența Hotărârii CEDO din cauza Kovesi contra României nu pot fi primite, întrucât verificarea respectării dreptului de acces la o instanță, garantat de art. 6 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului, din perspectiva limitelor controlului de legalitate, așa cum au fost acestea jalonate prin Decizia CCR nr. 358/30.05.2018, poate avea loc doar în cadrul procesual generat de atacarea actului administrativ producător de efecte juridice, respectiv a Decretului de revocare din funcție, care însă nu a mai fost emis.
În ceea ce privește critica vizând posibilitatea instanței de contencios administrativ de a constata nelegalitatea raportului în temeiul art. 18 alin. (2) din Legea nr. 554/2004,Înalta Curte reține că aceste dispoziții legale permite analiza operațiunilor administrative doar atunci cât este analizată și legalitatea actului administrativ emis în urma acestui raport.
Este adevărat că în cauza Cauza Kovesi contra României, Curtea Europeană a Drepturilor Omului a reținut că nu este garantat accesul la justiție, chiar în condițiile în care nu s-a atacat decretul de revocare din funcție, atât timp cât Decizia CCR nr. 358/30.5.2018 fixase limitele verificării decretului doar la aspecte de legalitate externă, însă premisele sunt diferite întrucât, în respectiva cauză, revocarea din funcție, percepută de către reclamantă ca o sancțiune disciplinară, se produsese deja, ceea ce nu este cazul în speța de față.
Aplicarea directă a Convenției Europene, în sensul dorit de reclamant, respectiv cel al examinării fondului și a legalității interne a propunerii de revocare, ar fi putut fi pusă în discuție doar în contextul în care s-ar fi emis decretul de revocare din funcție și acesta ar fi fost atacat în justiție, acesta fiind cadru în care instanța sesizată cu anularea decretului de revocare putea analiza dacă verificarea legalității externe a decretului, în conformitate cu statuările din Decizia Curții Constituționale, întrunește, sau nu, exigențele garantării unei căi efective de atac, din perspectiva celor reținute de Curtea Europeană în Cauza Kovesi contra României[26].
Exercitarea funcției de președinte al Autorității Naționale Sanitare Veterinare și pentru Siguranța Alimentelor
Legitimarea procesuală a unei părți este dată conform art. 36C. pr. civ. de verificarea identității cu calitatea de parte din raportul juridic litigios, așa cum a fost dedus judecății[27].
Instanța de fond a fost învestită cu controlul jurisdicțional de legalitate al Deciziei nr. 411/13.11.2019 emisă de Prim-ministrul României, act administrativ prin care reclamantul a fost eliberat din funcția de președinte, cu rang de secretar de stat, al Autorității Naționale Sanitar Veterinară și pentru Siguranța Alimentelor, unicul aspect de nelegalitate de care s-a prevalat reclamantul în calitate de persoană vătămată în drepturile și interesele sale legitime prin emiterea acestuia constituind nemotivarea acestui act administrativ.
Aprecierile și soluția instanței de fond în privința excepției lipsei calității procesuale a pârâtului B. sunt eronate.
Legitimarea procesuală a unei părți este dată conform art. 36C. pr. civ. de verificarea identității cu calitatea de parte din raportul juridic litigios, așa cum a fost dedus judecății.
În cauză, raportul juridic litigios dedus judecății este cel de încetare a raportului funcției de demnitate publică a reclamantului, respectiv a funcției de Președinte, cu rang de secretar de stat, la Autoritatea Națională Sanitare Veterinare și pentru Siguranța Alimentelor prin decizie emisă de Prim – ministrul României în exercițiul atribuțiilor sale constituționale și legale.
Deși se argumentează de instanța de fond că legitimarea procesuală pasivă a pârâtului este justificată de scopul ca hotărârea să-i fie opozabilă, scop care așa cum s-a arătat nu este posibil, totuși acest argument intră în contradicție cu soluția și considerentele prin care a fost respinsă pe fond acțiunea împotriva acestui pârât, în condițiile în care acțiunea reclamantului a fost admisă, chiar instanța de fond remarcând în această privință că este în competența prim – ministrului atribuția de a identifica soluțiile concrete prin intermediul cărora va pune în executare hotărârea definitive.
Prin urmare, sunt fondate criticile pârâtului referitoare la lipsa sa de legitimare procesuală pasivă, cererea reclamantului urmând a fi respinsă împotriva acestuia în considerarea acestui argument. Sunt fondate și criticile pârâtelor referitoare la caracterul motivat al deciziei contestate în prezenta cauză.
Potrivit art. 66 alin. (1) din O.G. nr. 42/2004 „Autoritatea este condusă de un președinte cu rang de secretar de stat, medic veterinar, și de 3 vicepreședinți, din care minimum 2 medici veterinari, cu rang de subsecretar de stat, numiți prin decizie a prim-ministrului, pentru o perioadă de 5 ani“, competența prim-ministrului fiind subliniată cu caracter general și de 31 lit. a) din O.U.G. nr. 57/2019 privind Codul administrativ care prevede atribuția acestuia de numire și eliberare din funcție a conducătorilor organelor de specialitate din subordinea Guvernului, cu excepția situației în care aceștia au calitatea de membru al Guvernului.
De asemenea, art. 29 din O.U.G. nr. 57/2019 privind Codul administrativ prevede că în exercițiul atribuțiilor sale prim-ministrul emite decizii, calificate de legiuitor ca fiind acte administrative supuse procedurii de publicare în Monitorul Oficial al României.
Dată fiind natura juridică a acestor decizii, acestea trebuie să răspundă exigențelor de legalitate ale actelor administrative. Printre acestea este și cerința motivării actului administrativ care în legislație și în jurisprudență este privită ca o veritabilă condiție de legalitate a acestuia, o garanție împotriva conduitei arbitrare și a excesului de putere al autorităților publice, menită să ofere destinatarilor lui ori terților interesați o informarea corectă asupra treburilor publice și asupra problemelor de ordin personal, iar instanței să permită efectuarea unui control de legalitate adecvat.
Așa cum s-a reținut constant în jurisprudența instanței supreme, motivarea unei decizii administrative nu poate fi limitată la considerente legate de competența emitentului, ci trebuie să conțină elemente de fapt și de drept pentru a putea realiza scopul ambivalent anterior expus.
Prin urmare, caracterul suficient al considerentelor unui act administrativ este dată de calitatea informativă a acestora, iar nu de cantitatea sau întinderea lor, să permită destinatarilor să cunoască și să evalueze temeiurile deciziei, iar pe de altă parte, să facă posibilă exercitarea controlului de legalitate, așa cum s-a arătat în precedent.
Însă, Decizia Prim – ministrului României nr. 411/13.11.2019 răspunde exigențelor de legalitate anterior amintite. În cuprinsul acesteia sunt menționate, așa cum s-a arătat, temeiurile juridice care justifică măsura eliberării din funcția deținută de reclamant.
Elementele de fapt ale acestei decizii sunt reprezentate de pierderea încrederii acordate de prim-ministru, ca șef a Guvernului, considerent implicit în acest act administrativ, de care reclamantul nu poate afirma că nu avea cunoștință. Împrejurarea că legiuitorul a prevăzut numirea președintelui A.N.S.V.S.A. pentru un mandat de 5 ani, în aceste circumstanțe fiind, de altfel, numit și reclamantul, trebuie interpretat în sensul că legiuitorul a avut în vedere limita maximă a mandatului cu condiția existenței pe toată această perioadă a încrederii prim-ministrului. Funcția de demnitate ocupată de reclamant are o importantă componentă politică, acesta fiind chemat, cu încrederea cu care a fost învestit, iar nu a unor competențe verificate prealabil, cum e cazul funcției publice, a pune în practică programul politic al guvernului în cadrul autorității publice pe care a fost desemnat a o conduce. Pierderea acestui atribut este suficient pentru revocarea sa din funcție înainte de termenul stipulat legal, nefiind necesare considerente suplimentare pentru justificarea neîncheierii mandatului complet.
Prin urmare, decizia atacată din perspectiva criticilor formulate este legală, astfel că hotărârea instanței de fond care a invalidat-o este dată cu interpretarea și aplicarea greșită a normelor de drept material aplicabile.
Pentru toate considerentele expuse, în temeiul art. 20 din Legea nr. 554/2004 raportat la art. 496 și 488 alin. (1) pct. 8 din C. pr. civ., Înalta Curte va admite recursurile formulat de declarate de pârâții Autoritatea Națională Sanitar Veterinară și pentru Siguranța Alimentelor, Prim-ministrul României prin Secretariatul General al Guvernului și B. împotriva sentinței civile nr. 1222 din 17 noiembrie 2020 a Curții de Apel București, secția a IX-a contencios administrativ și fiscal, pe care o casează în parte și rejudecând cauza în aceste limite va admite excepția lipsei calității procesual pasive a pârâtului B. iar pe fond va respinge acțiunea formulată de reclamant ca neîntemeiată. În acest context recursul incident al reclamantului a devenit lipsit de interes, motiv pentru care va fi respins în consecință[28].
Autorizare prealabilă sau îndeplinirea unei condiții prealabile în vederea urmării penale
Nu există nicio normă internă sau convențională care să interzică procurorului de caz să efectueze acte de cercetare cu privire la faptă sau cu privire la alți făptuitori pentru care nu este necesară îndeplinirea vreunei condiții de procedibilitate, cu atât mai mult cu cât legiuitorul a prevăzut în art. 285 alin. (1) teza I din Codul de procedură penală că obiectul urmăririi penale constă tocmai în strângerea probelor necesare cu privire la existența infracțiunilor[29].
Obținerea unei autorizații prealabile sau îndeplinirea unei condiții prealabile în vederea urmării penale, din perspectiva dispozițiilor art. 305 alin. (4) C. pr. pen., este necesară doar în situația în care se dispune efectuarea în continuare a urmăririi penale față de o persoană, de vreme ce respectiva autorizație ori condiție prealabilă are caracter personal, respectiv este legată de calitatea personală pe care făptuitorul o avea la momentul săvârșirii faptei ori o are în momentul cercetărilor.
Examinând legalitatea și temeinicia încheierii atacate, prin prisma motivelor de contestație invocate, cât și din oficiu, în limitele conferite de dispozițiile art. 347 alin. (4) C. pr. pen., art. 281 C. pr. pen. (astfel cum au fost interpretate prin Decizia nr. 302/2017 a instanței de contencios constituțional, publicată în M. Of. nr. 566 din 17.07.2017, soluția legislativă cuprinsă în dispozițiile art.281 alin.(1) lit. b) C.pr.pen., care nu reglementează în categoria nulităților absolute încălcarea dispozițiilor referitoare la competența materială și după calitatea persoanei a organului de urmărire penală, este neconstituțională.) și art. 282 alin. (2) C. pr. pen. (având în vedere Decizia Curții Constituționale nr. 554/19.09.2017, publicată în M. Of. nr. 1013 din 21.12.2017, soluția legislativă cuprinsă în dispozițiile art.282 alin.(2) C.pr.pen., care nu permite invocarea din oficiu a nulității relative, este neconstituțională.), Înalta Curte, Completul de 2 judecători, apreciază nefondate contestația formulată:
Prioritar, judecătorul de cameră preliminară reține limitele și specificul obiectului procedurii de față, astfel cum sunt definite explicit în cuprinsul dispozițiilor art. 342 din Codul de procedură penală, normă care statuează asupra prerogativelor judecătorului de a verifica, după trimiterea în judecată, chestiuni punctuale, enumerate limitativ, respectiv: competența instanței sesizate prin rechizitoriu, legalitatea sesizării instanței, legalitatea administrării probelor și a efectuării actelor de către organele de urmărire penală.
Înalta Curte reține că începerea urmăririi penale are loc, inițial, exclusiv cu privire la faptă, dispoziția prevăzută de art. 305 alin. (1) C. pr. pen. având un caracter imperativ și fiind aplicabilă chiar și în ipoteza în care în cuprinsul sesizării este indicată și identitatea presupusului făptuitor.
Urmărirea penală se va putea începe in rem fără îndeplinirea vreunei condiții speciale și, în măsura în care probatoriul administrat conduce la suspiciunea că o anumită persoană s-ar face vinovată de comiterea acesteia, pentru continuarea urmăririi penale asupra persoanei identificate, va trebui îndeplinită condiția sau obținută autorizația, în sensul celor prevăzute de art. 305 alin. (4) C. pr. pen.
Necesitatea obținerii unei autorizații prealabile sau a îndeplinirii unei condiții prealabile vizează ipoteza în care se dispune efectuarea în continuare a urmăririi penale față de o astfel de persoană, de vreme ce respectiva autorizație ori condiție prealabilă are caracter personal, respectiv este legată de calitatea personală pe care făptuitorul o avea la momentul săvârșirii faptei ori o are în momentul cercetărilor.
La data de 4 iulie 2019, Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție a sesizat Senatul României, în conformitate cu dispozițiile art. 109 alin. (2) din Constituția României, pentru formularea cererii de începere a urmăririi penale față de numitul A, senator, fost ministru al Sănătății în perioada ianuarie 2017 – ianuarie 2018, pentru faptele care fac obiectul dosarului x/P/2019 al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție – Direcția Națională Anticorupție, Secția de combaterea infracțiunilor asimilate infracțiunilor de corupție.
Prin hotărârea nr. x din 23.09.2019, publicată în Monitorul Oficial nr. x din 24.09.2019, Senatul României a hotărât să nu ceară urmărirea penală a senatorului A, fost ministru al Sănătății în perioada ianuarie 2017 – ianuarie 2018, pentru faptele care fac obiectul dosarului nr. x/P/2019 al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție, Direcția Națională Anticorupție, Secția de combatere a infracțiunilor asimilate infracțiunilor de corupție.
La data de 17 decembrie 2019, dosarul nr. x/P/2019 a fost reînregistrat la nivelul Direcției Naționale Anticorupție – Secția de Combatere a Corupției sub nr. x/P/2019.
Prin ordonanța nr. x/P/2019 din 3 noiembrie 2020, Direcția Națională Anticorupție, Secția de combatere a corupției, a dispus următoarele:
– extinderea urmăririi penale in rem pentru infracțiunea de abuz în serviciu dacă funcționarul public a obținut pentru sine ori pentru altul un folos necuvenit, prevăzută de art. 132 din Legea nr.78/2000 raportat la art. 297 alin. (1) din Codul penal, faptă ce constituie un alt act material al infracțiunii de abuz în serviciu dacă funcționarul public a obținut pentru sine ori pentru altul un folos necuvenit, în formă continuată, prevăzută de art. 132 din Legea nr.78/2000 raportat la art. 297 alin. (1) din Codul penal, cu aplicarea art. 35 alin. (1) din Codul penal, pentru care s-a dispus începerea urmăririi penale prin ordonanța nr. x/P/2019 din data de 6.06.2019.
– extinderea urmăririi penale in rem pentru infracțiunea de fals intelectual, prevăzută de art. 321 din Codul penal, faptă ce constituie un alt act material al infracțiunii de fals intelectual, în formă continuată, prevăzută de art. 321 din Codul penal, cu aplicarea art. 35 alin.(1) din Codul penal, pentru care s-a dispus începerea urmăririi penale prin ordonanța nr. x/P/2019 din data de 6 iunie .2019.
Prin adresa nr. x/C/2021 din data de 7. 4.2021, Direcția Națională Anticorupție, a solicitat Parlamentului României – Senat declanșarea procedurilor pentru obținerea avizului necesar urmăririi penale față de numitul A, pentru săvârșirea infracțiunilor de abuz în serviciu dacă funcționarul public a obținut pentru sine ori pentru altul un folos necuvenit, în formă continuată, prevăzută de art.132 din Legea nr.78/2000 raportat la art. 297 alin. (1) C. pen., cu aplicarea art. 35 alin. (1) C. pen. , (12 acte materiale), fals intelectual, în formă continuată, prevăzută de art. 321 C. pen., cu aplicarea art. 35 alin. (1) C. pen. (12 acte materiale) și fals în înscrisuri sub semnătură privată, prevăzută de art. 322 C. pen. (trei infracțiuni), toate cu aplicarea art. 38 alin. (1) C. pen., susținând că se impune efectuarea unor acte de urmărire penală pentru stabilirea corectă și completă a situației de fapt vizând presupusa săvârșire a infracțiunilor anterior referite, având în vedere că din probele administrate în cauză au mai rezultat date și indicii rezonabile în sensul că numitul A a mai săvârșit și alte fapte în legătură cu cele pentru care s-a solicitat inițial avizul de începere a urmăririi penale.
La data de 21 aprilie 2021, Senatul României a adoptat hotărârea nr. x/21.04.2021 (publicată în Monitorul Oficial nr. x/21. 4.2021) privind cererea de urmărire penală a domnului senator A, fost ministru al sănătății, prin care „Senatul cere urmărirea penală a domnului senator A, fost ministru al sănătății în perioada februarie 2017 – ianuarie 2018, pentru faptele care fac obiectul Dosarului nr. x/P/2019 Direcția Națională Anticorupție, Secția de combatere a corupției”.
Prin adresa nr. x/C/2021 din 23 aprilie 2021, Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție a transmis copia hotărârii Parlamentului României – Senat, nr. x/21.04.2021 având ca obiect cererea de efectuare a urmăririi penale față de A, fost ministru al sănătății, membru al Senatului României, pentru faptele care fac obiectul dosarului nr. x/P/2019.
Prin ordonanța nr. x/P/2019 din 26 aprilie 2021, Direcția Națională Anticorupție, Secția de combatere a corupției, a dispus efectuarea în continuare a urmăririi penale, printre alții, față de suspectul A, pentru săvârșirea infracțiunilor de abuz în serviciu dacă funcționarul public a obținut pentru sine ori pentru altul un folos necuvenit, în formă continuată, prevăzută de art.132 din Legea nr.78/2000 raportat la art.297 alin.(1) C. pen., cu aplicarea art.35 alin.(1) C. pen. (12 acte materiale), fals intelectual, în formă continuată, prevăzută de 321 C. pen., cu aplicarea art.35 alin.(1) C. pen. (12 acte materiale) și fals în înscrisuri sub semnătură privată, prevăzută de art. 322 C. pen. (trei infracțiuni), toate cu aplicarea art.38 alin.(1) C. pen. Prin ordonanța nr. x/P/2019 din data de 31 mai 2021, aceeași unitate de parchet a dispus, printre altele:
– punerea în mișcare a acțiunii penale față de suspectul A, pentru săvârșirea infracțiunilor de abuz în serviciu dacă funcționarul public a obținut pentru sine ori pentru altul un folos necuvenit, în formă continuată, prevăzută de art.132 din Legea nr.78/2000 raportat la art.297 alin.(1) C. pen., cu aplicarea art.35 alin.(1) C. pen. (12 acte materiale), fals intelectual, în formă continuată, prevăzută de 321 C. pen., cu aplicarea art.35 alin.(1) C. pen. (12 acte materiale) și fals în înscrisuri sub semnătură privată, prevăzută de art.322 C. pen. (trei infracțiuni), toate cu aplicarea art.38 alin.(1) C. pen. Înalta Curte reține că Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție, Direcția Națională Anticorupție, Secția de combatere a corupției, a dispus efectuarea în continuare a urmării penale față de contestatorul A prin ordonanța nr.x/P/2019 din data de 26 aprilie 2021, respectiv ulterior adoptării hotărârii nr. x/21.04.2021 de către Senatul României, publicată în Monitorul Oficial nr. x/21.04.2021, prin care s-a cerut urmărirea penală a acestui inculpat, senator, fost ministru al sănătății în perioada februarie 2017 – ianuarie 2018, pentru faptele care fac obiectul dosarului nr. x/P/2019 al unității de parchet menționate.
Așadar, anterior datei de 26 aprilie 2021 urmărirea penală a avut loc exclusiv cu privire la faptă (in rem), pentru care nu era necesară obținerea unei autorizații prealabile, hotărârea Senatului României nr. x din 23.09.2019, publicată în Monitorul Oficial nr. x din 24.9.2019, producându-și pe deplin efectul până la data de 21 aprilie 2021, când Senatul României a adoptat hotărârea nr. x/21.4.2021 (publicată în Monitorul Oficial nr. x/21.4.2021) prin care a cerut urmărirea penală a inculpatului.
Se constată, de astfel, că în mod corect a reținut prima instanță că nu există nicio normă internă sau convențională care să interzică procurorului de caz să efectueze acte de cercetare cu privire la faptă sau cu privire la alți făptuitori pentru care nu este necesară îndeplinirea vreunei condiții de procedibilitate, cu atât mai mult cu cât legiuitorul a prevăzut în art. 285 alin. (1) teza I C.pr.pen. că obiectul urmăririi penale constă tocmai în strângerea probelor necesare cu privire la existența infracțiunilor.
Articolul 12 din Legea nr. 115/1999, republicată, care transpune art. 109 din Constituție, trebuie avut în vedere exclusiv ca un impediment pentru continuarea urmăririi penale cu privire la o anumită persoană, nu și pentru începerea ei cu privire la faptă sau cu privire la alți făptuitori pentru care nu este necesară îndeplinirea vreunei condiții de procedibilitate.
Ca atare, în ceea ce privește desfășurarea urmăririi penale, se constată că au fost respectate prevederile legale care reglementează succesiunea efectuării actelor de urmărire penală, de la sesizare, ordonanțe de începere a urmăririi penale in rem, de continuare a urmăririi penale in personam, până la ordonanța de punere în mișcare a acțiunii penale, care corespund exigențelor de formă.
Pentru considerentele astfel expuse, Înalta Curte, Completul de 2 judecători, apreciază încheierea atacată ca fiind legală și temeinică, motiv pentru care, a respins, ca nefondate, contestațiile formulate, printre alții, și de inculpatul A împotriva încheierii penale nr. x din 23 noiembrie 2021, pronunțată de judecătorul de cameră preliminară din cadrul Înaltei Curți de Casație și Justiție – Secția penală, în dosarul nr. x/1/2021/a1[30]
Spălarea banilor
Înalta Curte – Completul de 5 Judecători reține că acuzația formulată împotriva inculpatului A., a fost aceea că, în perioada 24 august 2010-13 noiembrie 2015, în scopul de a disimula originea ilicită a sumei de 2196035 euro, reprezentând folosul patrimonial necuvenit obținut din infracțiunea de trafic de influență (folos primit în contul companiei F. din contul companiei J. la datele de 1 și 23 decembrie 2009) a dispus transferul respectivei sume de bani, în mod succesiv, după cum urmează:
– în perioada 24 august 2010 – 7 octombrie 2013, din contul F. deschis la K. Elveția (societate controlată de inculpat prin intermediul lui G.) în conturile companiilor cipriote L., M. și N. (societăți controlate de inculpat prin intermediul lui G.), în baza unor contracte de împrumut încheiate de F. cu cele trei societăți din Cipru;
– în perioada 5 septembrie 2011 – 13 noiembrie 2015, din conturile companiilor L., M. și N., suma a fost transferată în conturile S.C. O. S.R.L. și S.C. P. S.R.L., în baza unor contracte de asociere în participațiune, cu justificarea contribuție de capital și alte angajamente – cunoscând faptul că respectiva sumă de bani reprezenta folosul patrimonial necuvenit obținut din infracțiunea de trafic de influență, fapte ce realizează conținutul constitutiv al infracțiunii de spălarea banilor, prevăzută de art. 49 alin. (1) lit. b) din Legea nr. 129/2019[31].
Potrivit doctrinei și jurisprudenței, acțiunea de ascundere sau disimulare constă în mascarea provenienței nelegale a bunurilor prin operațiuni complexe de natură juridică, economică sau comercială. Infracțiunea de spălarea banilor, în forma reținută în speță, presupune ca activitățile de ascundere sau disimulare să fie precedate de comiterea unei infracțiuni din care să provină bunurile supuse spălării, aceste modalități alternative ale elementului material al infracțiunii fiind întotdeauna distincte și ulterioare celor ce formează latura obiectivă a conținutului constitutiv al infracțiunii premisă.
Natura și cauza acuzațiilor de spălarea banilor în modalitatea normativă prevăzută de art. 49 alin. (1) lit. b) din Legea nr. 129/2019 în prezenta cauză penală este raportată, conform actului de acuzare, la o infracțiune predicat, respectiv infracțiunea de trafic de influență pentru care s-a dispus condamnarea inculpatului A., prin sentința penală nr. 258/24 martie 2016 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție în dosarul nr. x/2015, definitivă prin Decizia nr. 162 din data de 3 octombrie 2016 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție – Completul de 5 Judecători în dosarul nr. x/2016.
În acest context, văzând că obiectul acțiunii penale în prezenta cauză este limitat la infracțiunea de spălarea banilor cu privire la suma de 2 196 035 euro, provenită din săvârșirea, de către inculpatul A., a infracțiunii de trafic de influență, sumă ce a fost supusă unui proces de spălare în perioada 30 august 2011-14 septembrie 2012, prin depunerea acesteia într-un cont comun, alături de alte sume de bani, urmărindu-se ca prin această modalitate a amestecării cu o altă sumă de bani și a unor transferuri ulterioare, în diferite conturi, să fie disimulată originea sa ilicită, se constată că, în mod corect, instanța de fond a apreciat că trebuie avută în vedere, ca reper temporal al desfășurării activității infracționale, doar perioada de timp în care această sumă a fost efectiv transferată de către inculpatul A., prin interpuși, din contul F. în conturile L. și M..
Similar instanței de fond, Completul de 5 judecători al Înaltei Curți nu poate reține, ca perioadă a săvârșirii faptei, întregul interval de timp precizat în rechizitoriu, în care a fost transferată o sumă de bani mult mai mare decât cea care provenea din traficului de influență. Astfel, după ce a fost transferată suma de 2196035 euro în conturile S.C. P. S.R.L. și O. S.R.L., din contul F. prin intermediul L. și M. (în perioada 30 august 2011 – 14 septembrie 2012), în intervalul 21 septembrie 2012 – 13 februarie 2014 au mai intrat în contul F. de la B.. și alte sume de bani, respectiv suma de 1980000 euro, iar în data de 30 aprilie 2014 suma de 2530000 euro, sume ce excedează valorii produsului infracțiunii de trafic de influență.
Prin urmare, în mod corect, instanța de fond nu a reținut ca perioadă a desfășurării activității infracționale, în prezenta cauză, perioada indicată de parchet în actul de sesizare, respectiv 24 august 2010 -13 noiembrie 2015, chiar dacă alături de suma de 2196035 euro, în contul F. s-a încasat și suma de 4660000 euro de la B..
Prin actul de sesizare, pentru săvârșirea infracțiunii de spălare a banilor prevăzută de art. 49 alin. (1) lit. b) din Legea 129/2019 cu aplicarea art. 5C. pen., pentru sumele de bani încasate de inculpatul A. prin transfer bancar din conturile companiei B.., s-a dispus disjungerea cauzei și continuarea cercetărilor într-un nou dosar, aceste operațiuni nefăcând obiectul judecății. În plus, probatoriul confirmă statuările primei instanțe, în sensul că cea mai mare parte a transferurilor de la B. în contul F. s-a realizat începând cu data de 21 septembrie 2012, ulterior, așadar, finalizării transferării întregii sume de 2196035 euro obținută de inculpatul A. din infracțiunea premisă, neexistând, prin urmare, o suprapunere temporală între transferul produsului infracțional și cel al sumelor provenite din contul B..
Susținerea acuzării, referitoare la necesitatea luării în considerare, sub aspectul perioadei în care s-ar fi derulat activitatea ilicită, și a facilității fiscale de care ar fi beneficiat F. din partea băncii elvețiene, este, de asemenea, nefondată. Aceste facilitați bancare au la baza raporturi contractuale distincte între F. și unitatea bancară, ce nu se circumscriu obiectului judecății si nu pot fi avute în vedere la stabilirea perioadei infracționale.
În ce privește motivul de apel vizând greșita încetare a procesului penal prin constatarea incidenței prescripției răspunderii penale, se constată caracterul nefondat al criticilor formulate.
Astfel, din analiza materialului probator, a rezultat că inculpatul A. a desfășurat o activitate de disimulare a provenienței ilicite a sumei de 2 196 035 euro, pe care a dobândit-o în urma săvârșirii traficului de influență, prin transferul succesiv de sume de bani, la diferite intervale de timp, din contul F. în conturile societăților din Cipru, L. și M., în baza unor contracte de împrumut, continuând apoi cu transferul sumelor de bani din conturile L. și M. în conturile P. S.R.L. și O. S.R.L., în baza unor contracte de asociere în participațiune, pentru a fi cheltuiți în final pentru realizarea investiției constând într-un complex de construcții-fermă de pește în Sinaia.
Având în vedere caracterul continuu al acțiunii ce constituie elementul material al infracțiunii de spălarea banilor, astfel cum este configurat în prezenta cauză, termenul de prescripție curge, conform art. 154 alin. (3) din C. pen., de la data încetării acțiunii continue de disimulare, respectiv de la data de 14 septembrie 2012, dată la care transferurile succesive ale produsului infracțional s-au finalizat, în sensul că suma de 2196035 euro, provenită din infracțiunea de trafic de influență, a ajuns în conturile societăților din România ale inculpatului A., având aparența unei investiții licite din străinătate.
Prin urmare, termenul de prescripție a răspunderii penale, pentru infracțiunea reținută în sarcina inculpatului, prevăzută de art. 49 alin. (1) lit. b) din Legea nr. 129/2019 pentru prevenirea și combaterea spălării banilor și finanțării terorismului, precum și pentru modificarea și completarea unor acte normative, infracțiune care se pedepsește cu închisoare de la 3 la 10 ani, conform art. 154 alin. (1) lit. c) din C. pr. pen., este de 8 ani și, în acord cu deciziile Curții Constituționale nr. 297/2018 și nr. 358/2022, se socotește împlinit la data de 13 septembrie 2020.
Contrar celor afirmate de reprezentantul Ministerului Public, în cauză se constată că nu a operat o suspendare a termenului de prescripție a răspunderii penale. Potrivit art. 156 alin. (1) din C. pr. pen. „Cursul termenului prescripției răspunderii penale este suspendat pe timpul cât o dispoziție legală sau o împrejurare de neprevăzut ori de neînlăturat împiedică punerea în mișcare a acțiunii penale sau continuarea procesului penal“.
Or, nicio dispoziție legală nu prevede suspendarea cursului prescripției în perioada cuprinsă între data săvârșirii infracțiunii și cea la care se solicită efectuarea urmăririi penale față de o persoană ce are calitatea de ministru.
Astfel, dispozițiile art. 109 alin. (2) din Constituție, precum și cele din Legea nr. 115/1999 privind responsabilitatea ministerială instituie o condiție de procedibilitate pentru efectuarea urmăririi penale in personam, condiție ale cărei efecte eventuale asupra desfășurării procesului se produc, însă, de la data constatării existenței împrejurării care reclamă îndeplinirea respectivei condiții, nicidecum de la data săvârșirii infracțiunii.
În cauza de față, acest moment de timp este echivalent celui la care organul de urmărire penală, subsecvent începerii urmăririi penale in rem, a solicitat emiterea avizului necesar începerii urmăririi penale față de suspect, numai de la această dată urmând a se evalua consecințele acestei împrejurări asupra desfășurării procesului.
Astfel, din actele și lucrările dosarului se constată că anterior obținerii avizului necesar urmăririi penale față de A. în cauză au fost efectuate acte de urmărire penală in rem cu privire la faptele de corupție în legătură cu derularea proiectelor și contractelor de închiriere de licențe E.. Totodată, se constată că avizul necesar începerii urmăririi penale față de A., ministru al Comunicațiilor și Societății Informaționale în perioada decembrie 2008 – septembrie 2010, a fost solicitat prin adresa nr. x/2014 din data de 26 septembrie 2014, iar prin adresa Administrației Prezidențiale – Cancelaria Președintelui nr. 2088 din 2 octombrie 2014, a fost încuviințată cererea de efectuare a urmăririi penale față de A..
Având în vedere durata extrem de redusă a intervalului de timp cuprins între data solicitării avizului și cea a încuviințării cererii de efectuare a urmăririi penale, se constată că această perioadă de timp nu are vreo relevanță asupra considerării ca împlinite, la data pronunțării hotărârii apelate, a termenului de prescripție generală a răspunderii penale[32].
Relativ la subiecții activi ai infracțiunii de abuz în serviciu cu referire la miniștri sau alți agenți politici, Constituția României și legea răspunderii ministeriale consacră o garanție în plus, în sensul că nu este de imaginat o răspundere penală pentru decizii cu caracter politic, respectiv pentru decizii care pun în discuție oportunitatea luării unor măsuri (subl. ns. –D, C. ), legea penală intervenind exclusiv în situația în care se pune în discuție legalitatea unor astfel de decizii. Însăși începerea urmării penale față de astfel de persoane este condiționată de obținerea unor avize fie din partea Parlamentului, fie din partea Președintelui României, dreptul românesc conținând, ca și în cazul altor state, norme care instituie anumite imunități pentru anumiți oficiali publici, tocmai pentru a bloca posibile excese de tip politic, sens în care evocăm dispozițiile art. 96, art. 109 alin. (2), art. 72 din Constituție, la care se adaugă normele conținute în Legea nr. 115/1999 privind răspunderea ministerială, cu referire la art. art. 109 alin. (2) din Constituție[33].
Potrivit Convenției Națiunilor Unite împotriva corupției, adoptată la New York la 31 octombrie 2003, ratificată de România prin Legea nr. 365/2004, care face parte, în urma ratificării, din dreptul intern, „Fiecare stat parte are în vedere să adopte măsurile legislative și alte măsuri care se dovedesc a fi necesare pentru a atribui caracterul de infracțiune, în cazul în care actele au fost săvârșite cu intenție, faptei unui agent public de a abuza de funcțiile sau de postul său, adică de a îndeplini ori de a se abține să îndeplinească, în exercițiul funcțiilor sale, un act cu încălcarea legii, cu scopul de a obține un folos necuvenit pentru sine sau pentru altă persoană sau entitate“, abuzul de funcții fiind, astfel, reglementat ca o infracțiune de scop, care poate fi săvârșită doar cu intenție directă, nu și indirectă[34].
Jurisprudența Curții Constituționale și a Curții Europene a Drepturilor Omului referitoare la cerințele de claritate, precizie și previzibilitate ale legii, respectiv la deciziile nr. 166 din 17 martie 2015,nr. 553 din 16 iulie 2015 și nr. 573 din 3 mai 2011 și la hotărârile din 22 noiembrie 1995, 15 noiembrie 1996, 22 iunie 2000, 25 ianuarie 2007 și 25 iunie 2009, pronunțate în cauzele S.W. împotriva Regatului Unit, Cantoni împotriva Franței, Coëme și alții împotriva Belgiei, Sissanis împotriva României și Liivik împotriva Estoniei, fiind redate, din această ultimă hotărâre menționată, §§ 92-95, 97, 100-101 și 104. Se mai susține că, față de argumentele mai sus arătate, în prezenta cauză, este incidentă mutatis mutandisDecizia Curții Constituționale nr. 196 din 4 aprilie 2013. Mai este invocată Opinia Comisiei de la Veneția exprimată în Raportul din 11 martie 2013, conform căreia „majoritatea țărilor care incriminează abuzul în serviciu consideră că o condiție necesară este beneficiul personal sau al altei persoane sau prejudiciul în intenția de a le cauza. Se poate deduce din numărul foarte limitat de cazuri aduse în fața curților că, în genere, prejudiciile sunt considerate pasibile de pedeapsă numai când sunt intenționate, adică dacă autorul intenționează să facă un rău“ (subl. ns. –D. C. ).
Sintagma „tulburare însemnată“ din cuprinsul prevederilor art. 248 teza a doua din Codul penal din 1969 a mai fost supusă controlului de constituționalitate, fiind pronunțate, în acest sens, mai multe decizii, dintre care, cu titlul exemplificativ, Curtea reține Decizia nr. 497 din 19 aprilie 2011, publicată în Monitorul Oficial nr. 497 din 12 iulie 2011, și Decizia nr. 1.051 din 16 septembrie 2010, publicată în Monitorul Oficial nr. 724 din 29 octombrie 2010, prin care a respins, ca neîntemeiată, excepția de neconstituționalitate invocată.
Dispozițiile art. 49 alin. (1) lit. b) din Legea nr. 129/2019 pentru prevenirea și combaterea spălării banilor și finanțării terorismului, precum și pentru modificarea și completarea unor acte normative, au următorul cuprins: „(1) Constituie infracțiunea de spălare a banilor și se pedepsește cu închisoare de la 3 la 10 ani: […] b) ascunderea ori disimularea adevăratei naturi, a provenienței, a situării, a dispoziției, a circulației sau a proprietății bunurilor ori a drepturilor asupra acestora, cunoscând că bunurile provin din săvârșirea de infracțiuni; […]”:
Dispozițiile similare cu prevederile art. 29 alin. (1) lit. b) din Legea nr. 656/2002 pentru prevenirea și sancționarea spălării banilor, precum și pentru instituirea unor măsuri de prevenire și combatere a finanțării terorismului, au fost abrogate de dispozițiile art. 65 lit. a) din Legea nr. 129/2019.
Varianta normativă reglementată la alin. (1) lit. b) constă în ascunderea ori disimularea adevăratei naturi a provenienței, a situării, a dispoziției, a circulației sau a proprietății bunurilor ori a drepturilor asupra acestora, cunoscând că bunurile provin din săvârșirea de infracțiuni, iar varianta infracțională prevăzută la alin. (1) lit. c) din aceeași lege constă în dobândirea, depunerea sau folosirea de bunuri, cunoscând că acestea provin din săvârșirea de infracțiuni. Primele două modalități normative, reglementate la art. 29 alin. (1) lit. a) și b) din Legea nr. 656/2002, corespund scopului reglementării infracțiunilor de spălare a banilor, acela de combatere a acțiunilor de ascundere și disimulare a provenienței unor bunuri rezultate din săvârșirea de infracțiuni, în timp ce modalitatea normativă prevăzută la art. 29 alin. (1) lit. c) din Legea nr. 656/2002, în interpretarea dată prin Decizia nr. 16 din 8 iunie 2016 a Înaltei Curți de Casație și Justiție privind pronunțarea unei hotărâri prealabile, este neconstituțională în ceea ce privește subiectul activ al infracțiunii.
Noțiunilede „ascundere” și „disimulare”, precum și sintagma care arată obiectul faptelor de ascundere sau disimulare, respectiv adevărata natură „a provenienței, a situării, a dispoziției, a circulației sau a proprietății bunurilor ori a drepturilor asupra acestora” sunt clare, precise și previzibile, norma de incriminare analizată fiind în acord cu exigențele ce rezultă din prevederile constituționale și convenționale referitoare la calitatea legii și la principiul legalității incriminării ( v și Decizia nr. 471 din 22 octombrie 2022, prin care s-a constatat că dispozițiile art. 29 alin. (1) lit. b) din Legea nr. 656/2002 sunt în acord cu prevederile art. 23 alin. (12) din Constituție și cu cele ale art. 7 din Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale. Tragerea la răspundere penală a aceleiași persoane pentru comiterea infracțiunii predicat, dar și pentru săvârșirea infracțiunii de spălare a banilor, în modalitatea prevăzută la art. 29 alin. (1) lit. b) din Legea nr. 656/2002, nu presupune o încălcare a principiului ne bis in idem, neimplicând judecarea și pedepsirea subiectului activ al infracțiunii de spălare a banilor de două ori pentru aceeași faptă, ci, dimpotrivă, sancționarea acestuia pentru fapte diferite, săvârșite la un anumit interval de timp, fapte care constituie elementul material al infracțiunii predicat și, respectiv, al celei de spălare a banilor. Decizia nr. 215 din 12 aprilie 2016, constatând că textele criticate stabilesc criterii obiective de apreciere a caracterului penal al operațiunilor săvârșite în legătură cu bunul sau sumele rezultate dintr-o anumită infracțiune; Înalta Curte de Casație și Justiție – Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept în materie penală, Decizia nr. 16 din 8 iunie 2016, în ceea ce privește subiectul activ al infracțiunii).
Luarea măsurilor asigurătorii de către organele judiciare în cazul constatării comiterii infracțiunii prevăzute la art. 49 alin. (1) lit. b) din Legea nr. 129/2019 nu încalcă prezumția dobândirii licite a averii, astfel cum aceasta este reglementată la art. 44 alin. (8) din Constituție[35].
Prin Decizia nr. 497 din 19 aprilie 2011, Curtea a reținut că infracțiunea de abuz în serviciu contra intereselor publice, prevăzută de art. 248 din Codul penal din 1969, este o infracțiune de serviciu, și nu o infracțiune contra patrimoniului, motiv pentru care valoarea socială ocrotită prin norma incriminatoare este, în principal, bunul mers al activității unităților prevăzute la art. 145 din Codul penal din 1969. Această infracțiune reprezintă cea mai gravă formă de abuz în serviciu, deoarece este fapta unui funcționar public și lezează activitatea unei persoane juridice de interes public, producând fie o tulburare deosebit de gravă a activității acesteia, fie o pagubă adusă patrimoniului ei. Tulburarea însemnată a bunului mers al unui organ sau al unei autorități publice, instituții publice ori al altei persoane juridice de interes public sau producerea unei pagube patrimoniului acesteia are, de regulă, consecințe sociale negative mari.
Într-adevăr, legislația penală nu definește sintagma „tulburare însemnată“, aspect ce relevă intenția legiuitorului de a conferi sintagmei criticate sensul uzual ce rezultă din înțelesul obișnuit al termenilor care o compun. Astfel, prin „tulburare însemnată bunului mers...“ se înțelege o perturbare semnificativă a activității uneia dintre persoanele juridice ce intră sub incidența dispozițiilor art. 145 din Codul penal din 1969. Totodată, interpretând sistematic sintagma criticată, în ansamblul dispoziției legale din care face parte, Curtea reține folosirea de către legiuitor, în cuprinsul normei de incriminare a infracțiunii de abuz în serviciu contra intereselor publice, alături de expresia „tulburare însemnată“, a sintagmei „sau o pagubă patrimoniului acesteia“, acestea reprezentând variante alternative ale urmării imediate pe care trebuie să o producă fapta funcționarului public, care, cu prilejul exercitării atribuțiilor sale de serviciu, nu îndeplinește un act ori îl îndeplinește în mod defectuos, pentru a putea fi reținută săvârșirea infracțiunii anterior menționate. „Tulburarea însemnată“, despre care se face vorbire în textul criticat, are în vedere o afectare gravă a activității unui organ sau a unei instituții de stat ori a unei alte unități din cele avute în vedere prin prevederile art. 145 din Codul penal din 1969, afectare care, spre deosebire de cea producătoare de pagube patrimoniului unei astfel de entități, are un caracter nepatrimonial. În aceste condiții, legiuitorul a lăsat la aprecierea instanțelor judecătorești încadrarea rezultatelor produse prin fapte ale funcționarilor publici, ce corespund condițiilor reglementate prin norma de incriminare, în sfera noțiunii de „tulburare însemnată“, asigurând însă un caracter previzibil unei asemenea încadrări de natură judiciară. De altfel, o enumerare exhaustivă a unor astfel de fapte în ipoteza dispoziției penale analizate nu este posibilă. Aceste aspecte nu sunt de natură a lipsi dispoziția legală criticată de claritate, precizie și previzibilitate, caracterul general al dispozițiilor art. 248 teza a doua din Codul penal din 1969 nefiind de natură a determina încălcarea, prin acestea, a prevederilor art. 1 alin. (5) din Constituție și a dispozițiilor art. 7 din Convenție. În acest sens, Curtea Constituțională, prin Decizia nr. 717 din 29 octombrie 2015, publicată în Monitorul Oficial nr. 216 din 23 martie 2016, § 31, făcând trimitere la jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului referitoare la legalitatea incriminării și a pedepsei, a reținut că, având în vedere principiul aplicabilității generale a legilor, formularea acestora nu poate prezenta o precizie absolută, una dintre tehnicile standard de reglementare constând în recurgerea, mai degrabă, la categorii generale, decât la liste exhaustive.
Prevederile art. 248 teza a doua din Codul penal din 1969 respectă exigențele de calitate a legii și sunt în acord cu principiul legalității incriminării și a pedepsei, prevăzut la art. 23 alin. (12) din Constituție. În ceea ce privește critica referitoare la pretinsa lipsă de claritate, precizie și previzibilitate a textului criticat, determinată de folosirea de către legiuitor, în cuprinsul dispozițiilor supuse controlului de constituționalitate, a sintagmei „sau o pagubă patrimoniului acesteia“, astfel cum s-a arătat mai sus, Curtea reține că provocarea unei tulburări însemnate bunului mers al unei persoane juridice dintre cele la care se referă art. 145 din Codul penal din 1969 sau cauzarea unei pagube patrimoniului acesteia constituie, de fapt, variante alternative de realizare a infracțiunii de abuz în serviciu contra intereselor publice, determinate de cele două posibile variante ale rezultatelor imediate ale faptelor incriminate, urmări care, astfel reglementate, acoperă, de fapt, sfera potențialelor consecințe, patrimoniale sau nepatrimoniale, de un nivel ridicat de gravitate, a faptelor de abuz în serviciu contra intereselor publice. Această manieră de reglementare nu este însă de natură a lipsi de claritate, precizie sau previzibilitate dispozițiile legale criticate, motiv pentru care Curtea constată că acestea sunt conforme cu prevederile art. 1 alin. (5) și art. 23 alin. (12) din Constituție.
Cu privire la pretinsa încălcare, prin textele criticate, a prevederilor art. 21 alin. (3) din Constituție și ale art. 6 din Convenție, se reține că acestea nu sunt aplicabile în prezenta cauză, întrucât dispozițiile legale criticate reprezintă norme de drept penal substanțial, iar garanțiile specifice dreptului la un proces echitabil se asigură prin mijloace juridice specifice dreptului procesual penal.
Cu privire la criticile ce vizează oportunitatea reglementării în România a infracțiunii de abuz în serviciu contra intereselor publice și o eventuală lipsă de proporționalitate în incriminarea faptelor prevăzute în ipoteza dispoziției legale de la art. 248 din Codul penal din 1969, prin Decizia nr. 392 din 6 iunie 2017, publicată în Monitorul Oficial nr. 504 din 30 iunie 2017, Curtea Constituțională a stabilit că, prin sintagma „îndeplinește în mod defectuos“, din cuprinsul textului criticat, se înțelege „îndeplinește prin încălcarea legii“, subliniind, totodată, caracterul subsidiar al răspunderii penale pentru infracțiunea de abuz în serviciu contra intereselor publice, aspecte ce au avut ca rezultat stabilirea cu o mai mare exactitate a conținutului constitutiv al infracțiunii analizate și, totodată, reducerea sferei sale de aplicare.
Tot prin Decizia nr. 392 din 6 iunie 2017, § 55, Curtea a constatat necesitatea reglementării, de către legiuitor, a unui prag al pagubei produse prin săvârșirea infracțiunii și circumstanțierea vătămării produse prin comiterea faptei, elemente în funcție de care să se aprecieze incidența sau nu a legii penale. De asemenea, prin § 56 al deciziei mai sus invocate, instanța de contencios constituțional a constatat că nu are competența de a complini acest viciu normativ, întrucât și-ar depăși atribuțiile legale, acționând în sfera exclusivă de competență a legiuitorului primar sau delegat. Legiuitorul are obligația de a reglementa pragul valoric al pagubei și intensitatea vătămării dreptului sau interesului legitim rezultate din comiterea faptei în cuprinsul normelor penale referitoare la infracțiunea de abuz în serviciu contra intereselor publice, pasivitatea acestuia fiind de natură să determine apariția unor situații de incoerență și instabilitate, contrare principiului securității raporturilor juridice în componenta sa referitoare la claritatea și previzibilitatea legii.
Instanța de contencios constituțional a utilizat toate mijloacele juridice puse de către legiuitor la dispoziția sa, pentru a restabili situația de constituționalitate a prevederilor legale criticate, urmând ca tuturor considerentelor reținute prin decizia anterior citată să le fie date eficiență prin aplicarea prevederilor art. 147 alin. (1) coroborate cu cele ale art. 61 alin. (1) din Constituție, referitoare la obligația Parlamentului de a pune dispozițiile legale constatate ca fiind neconstituționale în acord cu prevederile Legii fundamentale și la calitatea acestuia de unică autoritate legiuitoare a țării.
Or, aspectele mai sus invocate sunt de natură a restabili caracterul proporțional al reglementării criticate, prin mecanismele specifice controlului de constituționalitate.
În ceea ce privește posibilitatea săvârșirii cu intenție a infracțiunii de abuz în serviciu contra intereselor publice, chiar în lipsa prevederii de către legiuitor a scopului obținerii unor câștiguri materiale, Curtea constată că această modalitate de reglementare este în acord cu specificul categoriei de infracțiuni din care face parte incriminarea criticată, infracțiuni ce au ca obiect juridic protecția penală a valorilor sociale referitoare la desfășurarea de către funcționarii publici a activităților specifice funcțiilor pe care le dețin în condiții de corectitudine și probitate, care implică lipsa vătămărilor intereselor publice, indiferent de scopul pe care l-ar putea avea asemenea vătămări. Totodată, reglementarea criticată constituie opțiunea legiuitorului, exprimată conform dispozițiilor constituționale ale art. 61 alin. (1) și în marja de apreciere prevăzută de acestea.[36]
Referitor la invocarea dispozițiilor art. 21 din Carta drepturilor fundamentale a Uniunii Europene prin raportare la prevederile art. 20 din Constituția României, Curtea constată că aceasta este incorectă. Astfel, Carta, potrivit art. 6 alin. 1 din Versiunea consolidată a Tratatului privind Uniunea Europeană, publicată în Jurnalul Oficial al Uniunii Europene seria C nr. 84 din 30 martie 2010, are aceeași valoare juridică cu cea a Tratatului privind Uniunea Europeană și a Tratatului privind funcționarea Uniunii Europene, care, în înțelesul art. 148 din Constituția României, reprezintă tratatele constitutive ale Uniunii Europene. Așadar, în sistemul constituțional românesc, Carta drepturilor fundamentale a Uniunii Europene nu intră sub incidența art. 20 din Constituție, care se referă la tratatele internaționale privind drepturile omului, astfel încât autorul excepției ar fi trebuit să invoce normele cuprinse în Cartă prin raportare la art. 148 din Legea fundamentală (Decizia nr. 206 din 6 martie 2012, publicată în Monitorul Oficial nr. 254 din 17 aprilie 2012). Cu privire la prevederile invocate din Carta drepturilor fundamentale a Uniunii Europene, Curtea reține că acestea, în principiu, sunt aplicabile în controlul de constituționalitate în măsura în care asigură, garantează și dezvoltă prevederile constituționale în materia drepturilor fundamentale, cu alte cuvinte, în măsura în care nivelul lor de protecție este cel puțin la nivelul normelor constituționale în domeniul drepturilor omului (Decizia nr. 1.237 din 6 octombrie 2010, publicată în Monitorul Oficial nr. 785 din 24 noiembrie 2010, și Decizia nr. 1.479 din 8 noiembrie 2011, publicată în Monitorul Oficial nr. 59 din 25 ianuarie 2012). În speță, se constată că prevederile art. 21 din Cartă se referă la interzicerea discriminării de orice fel, bazată, printre altele, pe motive precum religia sau convingerile, respectiv opiniile politice sau de orice altă natură.[37]
Alina Mungiu-Pippidi intervine în scandalul vaccinurilor COVID: „Intervenția DNA e întemeiată dacă se identifică un comision” Întrebarea-cheie pentru ancheta DNA și miliardul folosit pentru vaccinuri este următoarea: avem de-a face cu fapte de corupție, mită sau doar o proastă guvernare a unor oameni nepricepuți? „O anchetă bună a DNA în cazul achiziției de vaccinuri ar trebui să cerceteze pe toată lumea, inclusiv pe Klaus Iohannis ca martor”, spune Alina Mungiu-Pippidi. [38] În funcție de răspunsul la această întrebare, după cercetarea tuturor, inclusiv a membrilor CSAT, dacă demonstrează o posibilă mită primită de Florin Cîțu sau Vlad Voiculescu, procurorii pot merge cu ancheta mai departe. Alina Mungiu-Pippidi spune că nu e prima dată când procurorii investighează acte politice, și nu penale. „Proasta guvernare nu trebuie să fie neapărat guvernare penală” . Lucrurile de oportunitate politică trebuie judecate de parlamente, de comisii de anchetă parlamentară. Este periculos să judece procurorii, mai ales procurorii anticorupție. Totuși, fostul procuror-șef al Direcției Naționale Anticorupție Crin Bologa, în mandatul căruia a fost deschis cazul, avea dubii cu privire la această anchetă, în condițiile în care procurorii nu au reușit să identifice fapte de corupție. Singura găselniță a procurorilor a fost cea legată de oportunitate: de ce a decis Guvernul să cumpere atât de multe doze de vaccin anti-COVID, pentru care a plătit peste un miliard de euro, în condițiile în care majoritatea au rămas nefolosite și au fost aruncate. Curtea Constituțională a arătat, în 2017, când a deschis o anchetă privind modul în care a fost elaborată O. U. G. 13, că „nu intră în competențele procurorilor, deoarece aceștia nu pot face cercetări privind oportunitatea și legalitatea unui act normativ adoptat de legiuitor”.[39]
La încadrarea juridică a faptelor de abuz, D. N. A. arată că au fost încălcate Legea nr. 90/2001 privind organizarea și funcționarea Guvernului și ministerelor, Legii nr. 500/2002 privind finanțele publice, . Ordonanța de urgență nr. 119/1999 privind controlul financiar preventiv, nr. 57/2019 privind Codul administrativ, Hotărârea nr. 14/2010 privind organizarea și funcționarea Ministerului Sănătății[40]
Incriminarea unor fapte absorbite în noțiunea generică de “abuz în serviciu” a fost făcută de legiuitorul român prin Codul penal din 1864[42]. Astfel, această reglementare incrimina în art. 147 și 158 “abuzul de putere în contra particularilor” și “abuzul de autoritate în contra lucrului public”. De asemenea, Codul penal din 1936, publicat în Monitorul Oficial al României, nr. 65 din 18 martie 1936, incrimina, în secțiunea a V-a, abuzul de putere – art. 245, abuzul de autoritate – art. 246 și excesul de putere – art. 247. Codul penal român din 1969, republicat în Monitorul Oficial nr. 65 din 16 aprilie 1997, incrimina abuzul în serviciu contra intereselor persoanelor – art. 246, abuzul în serviciu prin îngrădirea unor drepturi – art. 247 și abuzul în serviciu contra intereselor publice – art. 298. Curtea observă că, în prezent, în art. 297 din Codul penal, cu denumirea marginală “abuzul în serviciu”, legiuitorul a unificat într-o singură incriminare faptele de abuz în serviciu contra intereselor persoanelor, de abuz în serviciu contra intereselor publice și de abuz în serviciu prin îngrădirea unor drepturi, fapte prevăzute în texte diferite (art. 246, 247 și 248) în Codul penal din 1969.
Legea nr. 78/2000 pentru prevenirea, descoperirea și sancționarea faptelor de corupție constituie o reglementare specială, derogatorie de la dreptul comun, care instituie măsuri de prevenire, descoperire și sancționare a faptelor de corupție și se aplică unei categorii de persoane clar circumstanțiate de legiuitor încă din primul articol al legii. Dispoziția cuprinsă în art. 132 din acest act normativ reprezintă, astfel cum prevede și titlul secțiunii din care acesta face parte, o infracțiune asimilată celor de corupție, prin modul în care a fost incriminată constituind o formă specială a infracțiunii de abuz în serviciu.
Articolul 19, Convenția Națiunilor Unite împotriva corupției, adoptată la New York la 31 octombrie 2003, ratificată de România prin Legea nr. 365/2004, publicată în Monitorul Oficial nr. 903 din 5 octombrie 2004, recomandă statelor părți să aibă în vedere adoptarea măsurilor legislative și a altor măsuri care se dovedesc a fi necesare pentru a atribui caracterul de infracțiune, în cazul în care actele au fost săvârșite cu intenție, faptei unui agent public de a abuza de funcțiile sau de postul său, adică de a îndeplini ori de a se abține să îndeplinească, în exercițiul funcțiilor sale, un act cu încălcarea legii, cu scopul de a obține un folos necuvenit pentru sine sau pentru altă persoană sau entitate.
Analizând claritatea și previzibilitatea unor norme ce incriminau abuzul în serviciu, Curtea Europeană a Drepturilor Omului a reținut că dispozițiile de drept penal în cauză, precum și interpretarea acestora erau moștenite din fostul sistem legal sovietic. Astfel, autoritățile naționale s-au confruntat cu sarcina dificilă a aplicării acestor norme legale în noul context al economiei de piață (Hotărârea din 25 iunie 2009, pronunțată în Cauza Liivik împotriva Estoniei, § 97).
Potrivit jurisprudenței Curții Europene a Drepturilor Omului, art. 7 § 1 din Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale, care consacră principiul legalității incriminării și pedepsei (nullum crimen, nulla poena sine lege), pe lângă interzicerea, în mod special, a extinderii conținutului infracțiunilor existente asupra unor fapte care, anterior, nu constituiau infracțiuni, prevede și principiul potrivit căruia legea penală nu trebuie interpretată și aplicată extensiv în defavoarea acuzatului, de exemplu, prin analogie. Rezultă astfel că legea trebuie să definească în mod clar infracțiunile și pedepsele aplicabile, această cerință fiind îndeplinită atunci când un justițiabil are posibilitatea de a cunoaște, din însuși textul normei juridice pertinente, la nevoie cu ajutorul interpretării acesteia de către instanțe și în urma obținerii unei asistențe judiciare adecvate, care sunt actele și omisiunile ce pot angaja răspunderea sa penală și care este pedeapsa pe care o riscă în virtutea acestora [Hotărârea din 15 noiembrie 1996, pronunțată în Cauza Cantoni împotriva Franței, § 29; Hotărârea din 22 iunie 2000, pronunțată în Cauza Coeme și alții împotriva Belgiei, § 145; Hotărârea din 7 februarie 2002, pronunțată în Cauza E.K. împotriva Turciei, § 51; Hotărârea din 29 martie 2006, pronunțată în Cauza Achour împotriva Franței, §§ 41 și 42; Hotărârea din 24 mai 2007, pronunțată în Cauza Dragotoniu și Militaru- Pidhorni împotriva României, §§ 33 și 34; Hotărârea din 12 februarie 2008, pronunțată în Cauza Kafkaris împotriva Ciprului, § 140; Hotărârea din 20 ianuarie 2009, pronunțată în Cauza Sud Fondi SRL și alții împotriva Italiei, §§ 107 și 108; Hotărârea din 17 septembrie 2009, pronunțată în Cauza Scoppola împotriva Italiei (nr. 2), §§ 93, 94 și 99; Hotărârea din 21 octombrie 2013, pronunțată în Cauza Del Rio Prada împotriva Spaniei, §§ 78, 79 și 91]. Curtea Europeană a Drepturilor Omului a constatat că semnificația noțiunii de previzibilitate depinde într-o mare măsură de conținutul textului despre care este vorba și de domeniul pe care îl acoperă, precum și de numărul și de calitatea destinatarilor săi. Principiul previzibilității legii nu se opune ideii ca persoana în cauză să fie determinată să recurgă la îndrumări clarificatoare pentru a putea evalua, într-o măsură rezonabilă în circumstanțele cauzei, consecințele ce ar putea rezulta dintr-o anumită faptă. Este, în special, cazul profesioniștilor, care sunt obligați să dea dovadă de o mare prudență în exercitarea profesiei lor, motiv pentru care se așteaptă din partea lor să acorde o atenție specială evaluării riscurilor pe care aceasta le prezintă (Hotărârea din 15 noiembrie 1996, pronunțată în Cauza Cantoni împotriva Franței, § 35; Hotărârea din 24 mai 2007, pronunțată în Cauza Dragotoniu și Militaru-Pidhorni împotriva României, § 35; Hotărârea din 20 ianuarie 2009, pronunțată în Cauza Sud Fondi SRL și alții împotriva Italiei, § 109).
Având în vedere principiul aplicabilității generale a legilor, Curtea de la Strasbourg a reținut că formularea acestora nu poate prezenta o precizie absolută. Una dintre tehnicile standard de reglementare constă în recurgerea mai degrabă la categorii generale decât la liste exhaustive. Astfel, numeroase legi folosesc, prin forța lucrurilor, formule mai mult sau mai puțin vagi, a căror interpretare și aplicare depind de practică. Oricât de clar ar fi redactată o normă juridică, în orice sistem de drept, există un element inevitabil de interpretare judiciară, inclusiv într-o normă de drept penal. Nevoia de elucidare a punctelor neclare și de adaptare la circumstanțele schimbătoare va exista întotdeauna. Deși certitudinea în redactarea unei legi este un lucru dorit, aceasta ar putea antrena o rigiditate excesivă, or, legea trebuie să fie capabilă să se adapteze schimbărilor de situație. Rolul decizional conferit instanțelor urmărește tocmai înlăturarea dubiilor ce persistă cu ocazia interpretării normelor, dezvoltarea progresivă a dreptului penal prin intermediul jurisprudenței ca izvor de drept fiind o componentă necesară și bine înrădăcinată în tradiția legală a statelor membre. Prin urmare, art. 7 § 1 din Convenție nu poate fi interpretat ca interzicând clarificarea graduală a regulilor răspunderii penale pe calea interpretării judiciare de la un caz la altul, cu condiția ca rezultatul să fie coerent cu substanța infracțiunii și să fie în mod rezonabil previzibil (Hotărârea din 22 noiembrie 1995, pronunțată în Cauza S.W. împotriva Regatului Unit, § 36). Curtea reține că cele statuate de Curtea Europeană a Drepturilor Omului în legătură cu principiul clarității și previzibilității legii au fost înglobate de instanța de contencios constituțional în propria jurisprudență (v, de exemplu, Decizia nr. 717 din 29 octombrie 2015, publicată în Monitorul Oficial nr. 216 din 23 martie 2016).
Termenul „defectuos” este folosit de legiuitor și în alte acte normative, de exemplu art. 25 lit. e) din Legea nr. 296/2004 privind Codul consumului, republicată în Monitorul Oficial nr. 224 din 24 martie 2008, sau art. 182 alin. (1) din Legea nr. 85/2014 privind procedurile de prevenire a insolvenței și de insolvență, publicată în Monitorul Oficial nr. 466 din 25 iunie 2014. Curtea reține însă că folosirea acestui termen în aceste acte normative a fost făcută de legiuitor fie în corelație cu acțiunea concretă specifică obiectului de activitate (v Legea nr. 296/2004), fie prin precizarea că defectuozitatea se analizează în legătură cu o obligație legală (a se vedea Legea nr. 85/2014).
O noțiune legală poate avea un conținut și înțeles autonom diferit de la o lege la alta, cu condiția ca legea care utilizează termenul respectiv să îl și definească. În caz contrar, destinatarul normei este acela care va stabili înțelesul acelei noțiuni, de la caz la caz, printr-o apreciere care nu poate fi decât una subiectivă și, în consecință, discreționară (a se vedea în acest sens Decizia nr. 390 din 2 iulie 2014, publicată în Monitorul Oficial nr. 532 din 17 iulie 2014, § 31).
Fapta incriminată trebuie să fie săvârșită în exercitarea atribuțiilor de serviciu. Neîndeplinirea unui act și îndeplinirea defectuoasă a unui act reprezintă modalități de realizare a elementului material al laturii obiective a infracțiunii de abuz în serviciu. Acestea sunt elemente care contribuie la configurarea infracțiunii de abuz în serviciu. Privitor la îndatoririle legate de o anumită funcție sau de un anumit loc de muncă, există un complex de norme, unele cuprinse în acte normative cu caracter general, privind îndatoririle angajaților în genere, altele, în acte normative cu caracter special. Îndeplinirea unei atribuții de serviciu implică manifestarea de voință din partea persoanei în cauză, care se concretizează în acțiunile efective ale acesteia și care are ca scop ducerea la bun sfârșit/realizarea obligației prescrise. Realizarea acestui demers se raportează atât la un standard subiectiv/intern al persoanei care exercită atribuția de serviciu, cât și la un standard obiectiv. Standardul subiectiv ține de forul intern al persoanei respective, iar măsura în care acesta este atins ține de autoevaluarea acțiunilor întreprinse. Standardul obiectiv are ca element de referință principal normativul actului care reglementează atribuția de serviciu respectivă.
Deși cele două standarde coexistă, standardul subiectiv nu poate exceda standardului obiectiv, în analiza modalității de executare a unei atribuții de serviciu acesta din urmă fiind prioritar. Întrucât standardul obiectiv este determinat și circumscris prescripției normative, reglementarea atribuțiilor de serviciu și a modalității de exercitare a acestora determină sfera de cuprindere a acestui standard. Acesta nu poate, fără a încălca principiul previzibilității, să aibă o sferă de cuprindere mai largă decât prescripția normativă în domeniu. Pe cale de consecință, unei persoane nu i se poate imputa încălcarea standardului obiectiv prin constatarea neîndeplinirii de către aceasta a unor prescripții implicite, nedeterminabile la nivel normativ. Chiar dacă anumite acțiuni, ce însoțesc exercitarea unei atribuții de serviciu, se pot baza pe o anumită uzanță/cutumă, aceasta nu se poate circumscrie, fără încălcarea principiului legalității incriminării, standardului obiectiv ce trebuie avut în vedere în determinarea faptei penale.
În primul rând, legiuitorului îi revine obligația, ca, în actul de legiferare, indiferent de domeniul în care își exercită această competență constituțională, să dea dovadă de o atenție sporită în respectarea principiului clarității și previzibilității legii. Pe de altă parte, organelor judiciare, în misiunea de interpretare și aplicare a legii și de stabilire a defectuozității îndeplinirii atribuției de serviciu, le revine obligația de a aplica standardul obiectiv, astfel cum acesta a fost stabilit prin prescripția normativă.
Deși propriu folosirii în alte domenii, termenul „defectuos” nu poate fi privit ca un termen adecvat folosirii în domeniul penal, cu atât mai mult cu cât legiuitorul nu a circumscris existența acestui element al conținutului constitutiv al infracțiunii de abuz în serviciu de îndeplinirea anumitor criterii. Cu alte cuvinte, legiuitorul nu a operat o circumstanțiere expresă în sensul precizării elementelor față de care defectuozitatea trebuie analizată. Curtea observă că doctrina a apreciat că prin sintagma „îndeplinește în mod defectuos” se înțelege îndeplinirea făcută altfel decât se cuvenea să fie efectuată, defectuozitatea în îndeplinire putând privi conținutul, forma sau întinderea îndeplinirii, momentul efectuării, condițiile de efectuare etc. Termenul „defectuos” nu este definit în Codul penal și nici nu este precizat elementul în legătură cu care defectuozitatea este analizată, ceea ce determină lipsa de claritate și previzibilitate a acestuia. Această lipsă de claritate, precizie și previzibilitate a sintagmei „îndeplinește în mod defectuos” din cadrul dispozițiilor criticate creează premisa aplicării acesteia ca rezultat al unor interpretări sau aprecieri arbitrare.
Având în vedere aceste aspecte, precum și faptul că persoana care are calitatea de funcționar în sensul legii penale trebuie să poată determina, fără echivoc, care este comportamentul ce poate avea semnificație penală, Curtea constată că sintagma „îndeplinește în mod defectuos” din cuprinsul dispozițiilor art. 246 din Codul penal din 1969 și ale art. 297 alin. (1) din Codul penalnu poate fi interpretată decât în sensul că îndeplinirea atribuției de serviciu se realizează „prin încălcarea legii“. Aceasta este singura interpretare care poate determina compatibilitatea normelor penale criticate cu dispozițiile constituționale referitoare la claritatea și previzibilitatea legii (v, mutatis mutandis, Decizia nr. 336 din 30 aprilie 2015, publicată în Monitorul Oficial nr. 342 din 19 mai 2015, § 48). De altfel, Curtea reține că art. 19 din Convenția Națiunilor Unite împotriva corupției, adoptată la New York, menționează expres că, pentru a exista infracțiunea de „abuz de funcții”, agentul public trebuie să îndeplinească ori să se abțină să îndeplinească, în exercițiul funcțiilor sale, un act cu încălcarea legii.
Raportarea la prescripția normativă trebuie realizată și în ipoteza analizei neîndeplinirii unui act, cu atât mai mult cu cât, în domeniul penal, o inacțiune dobândește semnificație ilicită doar dacă aceasta reprezintă O ÎNCĂLCARE A UNEI PREVEDERI LEGALE EXPRESE CARE OBLIGĂ LA UN ANUMIT COMPORTAMENT ÎNTR-O SITUAȚIE DETERMINATĂ.
Curtea constată că dispozițiile art. 246 din Codul penal din 1969 și cele ale art. 297 alin. (1) din Codul penal încalcă prevederile constituționale ale art. 1 alin. (5), întrucât sintagma „îndeplinește în mod defectuos” nu prevede în mod expres elementul în legătură cu care defectuozitatea este analizată.
În stabilirea săvârșirii infracțiunii de abuz în serviciu, organele judiciare au în vedere, pe lângă prescripțiile normative ale legii, și încălcarea anumitor obligații prevăzute prin hotărâri ale Guvernului; încălcarea anumitor ordine de zi pe unitate care prevedeau expres activitățile pe care trebuia să le execute militarii; încălcarea eticii și a deontologiei profesionale. Atribuțiile de serviciu, ca o componentă a stabilirii, derulării și încetării raporturilor de muncă, sunt caracterizate prin varietate, acestea rezultând din acte normative, instrucțiuni sau dispoziții ale organelor competente (fișa postului), altele decât reglementările penale în vigoare.
Raportarea organelor judiciare la o sferă normativă largă care cuprinde, pe lângă legi și ordonanțe ale Guvernului, și acte de nivel inferior acestora, cum ar fi hotărâri ale Guvernului, ordine, coduri etice și deontologice, regulamente de organizare internă, fișa postului, are influență asupra laturii obiective a infracțiunii de abuz în serviciu prin extinderea acesteia la acțiuni sau inacțiuni ce definesc elementul material al laturii obiective a infracțiunii, dar care nu sunt prevăzute în acte normative de reglementare primară.
Chiar dacă, din punct de vedere practic, o astfel de enumerare limitativă nu este posibilă prin dispozițiile care incriminează abuzul în serviciu, având în vedere consecința pe care reglementarea unei atribuții de serviciu o are în materia incriminării penale a acestei fapte, Curtea statuează că neîndeplinirea ori îndeplinirea defectuoasă a unui act trebuie analizată numai prin raportare la atribuții de serviciu reglementate expres prin legislația primară – legi și ordonanțe ale Guvernului. Aceasta deoarece adoptarea unor acte de reglementare secundară care vin să detalieze legislația primară se realizează doar în limitele și potrivit normelor care le ordonă.
Ilicitul penal este cea mai gravă formă de încălcare a unor valori sociale, iar consecințele aplicării legii penale sunt dintre cele mai grave, astfel că stabilirea unor garanții împotriva arbitrariului prin reglementarea de către legiuitor a unor norme clare și predictibile este obligatorie. Comportamentul interzis trebuie impus de către legiuitor chiar prin lege (înțeleasă ca act formal adoptat de Parlament, în temeiul art. 73 alin. (1) din Constituție, precum și ca act material, cu putere de lege, emis de Guvern, în temeiul delegării legislative prevăzute de art. 115 din Constituție, respectiv ordonanțe și ordonanțe de urgență ale Guvernului) neputând fi dedus, eventual, din raționamente ale judecătorului de natură să substituie normele juridice. În acest sens, instanța de contencios constituțional a reținut că, în sistemul continental, jurisprudența nu constituie izvor de drept așa încât înțelesul unei norme să poată fi clarificat pe această cale, deoarece, într-un asemenea caz, judecătorul ar deveni legiuitor (Decizia nr. 23 din 20 ianuarie 2016, publicată în Monitorul Oficial nr. 240 din 31 martie 2016, § 16)..
Prin Decizia nr. 146 din 25 martie 2004, publicată în Monitorul Oficial nr. 416 din 10 mai 2004, Curtea a reținut că există mai multe înțelesuri în funcție de distincția ce operează între criteriul formal sau organic și cel material. Potrivit primului criteriu, legea se caracterizează ca fiind un act al autorității legiuitoare, ea identificându-se prin organul chemat să o adopte și prin procedura ce trebuie respectată în acest scop. Această concluzie rezultă din coroborarea dispozițiilor art. 61 alin. (1) teza a doua din Constituție, conform cărora „Parlamentul este […] unica autoritate legiuitoare a țării“, cu prevederile art. 76, 77 și 78, potrivit cărora legea adoptată de Parlament este supusă promulgării de către Președintele României și intră în vigoare la trei zile după publicarea ei în Monitorul Oficial dacă în conținutul său nu este prevăzută o altă dată ulterioară. Criteriul material are în vedere conținutul reglementării, definindu-se în considerarea obiectului normei, respectiv a naturii relațiilor sociale reglementate. În ceea ce privește ordonanțele Guvernului, Curtea a reținut că, elaborând astfel de acte normative, organul administrativ exercită o competență prin atribuire care, prin natura ei, intră în sfera de competență legislativă a Parlamentului. Prin urmare, ordonanța nu reprezintă o lege în sens formal, ci un act administrativ de domeniul legii, asimilat acesteia prin efectele pe care le produce, respectând sub acest aspect criteriul material. În consecință, întrucât un act juridic normativ, în general, se definește atât prin formă, cât și prin conținut, legea în sens larg, deci cuprinzând și actele asimilate, este rezultatul combinării criteriului formal cu cel material.
Ordonanțele și ordonanțele de urgență ale Guvernului, sub aspect material, conțin norme de reglementare primară, având o forță juridică asimilată cu a legii. Potrivit art. 115 alin. (3) din Legea fundamentală, „dacă legea de abilitare o cere, ordonanțele se supun aprobării Parlamentului, potrivit procedurii legislative“, iar potrivit alin. (7) al aceluiași articol ordonanțele de urgență „cu care Parlamentul a fost sesizat se aprobă sau se resping printr-o lege (…)“.
În cazul în care neîndeplinirea ori defectuozitatea îndeplinirii unui act nu s-ar raporta la atribuții de serviciu prevăzute într-un act normativ cu putere de lege s-ar ajunge la situația ca în cazul infracțiunii de abuz în serviciu elementul material al acesteia să fie configurat atât de legiuitor, Parlament sau Guvern, cât și de alte organe, inclusiv persoane juridice de drept privat, în cazul fișei postului, ceea ce nu este de acceptat în sistemul juridic de drept penal. Curtea reține că, deși legislația primară poate fi detaliată prin intermediul adoptării unor acte de reglementare secundară, potrivit art. 4 alin. (3) din Legea nr. 24/2000 privind normele de tehnică legislativă pentru elaborarea actelor normative, actele normative date în executarea legilor și a ordonanțelor Guvernului se emit doar în limitele și potrivit normelor care le ordonă.
Principiul legalității incriminării, nullum crimen sine lege, nulla poena sine lege, impune ca numai legiuitorul primar să poată stabili conduita pe care destinatarul legii este obligat să o respecte, în caz contrar aceștia supunându-se sancțiunii penale. Dispozițiile criticate încalcă prevederile art. 1 alin. (4) și (5) din Constituție prin faptul că permit configurarea elementului material al laturii obiective a infracțiunii de abuz în serviciu prin activitatea altor organe, altele decât Parlament – prin adoptarea legii, în temeiul art. 73 alin. (1) din Constituție -, sau Guvern – prin adoptarea de ordonanțe și ordonanțe de urgență, în temeiul delegării legislative prevăzute de art. 115 din Constituție. Dispozițiile art. 246 din Codul penal din 1969 și ale art. 297 alin. (1) din Codul penal sunt constituționale în măsura în care prin sintagma „îndeplinește în mod defectuos” din cuprinsul acestora se înțelege „îndeplinește prin încălcarea legii”.
Parlamentul este liber să decidă cu privire la politica penală a statului, în virtutea prevederilor art. 61 alin. (1) din Constituție în calitate de unică autoritate legiuitoare a țării. Totodată, Curtea a reținut că nu are competența de a se implica în domeniul legiferării și al politicii penale a statului, orice atitudine contrară constituind o imixtiune în competența acestei autorități constituționale (v Decizia nr. 629 din 4 noiembrie 2014, publicată în Monitorul Oficial nr. 932 din 21 decembrie 2014). În acest domeniu, legiuitorul se bucură de o marjă de apreciere destul de întinsă, având în vedere că acesta se află într-o poziție care îi permite să aprecieze, în funcție de o serie de criterii, necesitatea unei anumite politici penale. Deși, în principiu, Parlamentul se bucură de o competență exclusivă în reglementarea măsurilor ce țin de politica penală a statului, această competență nu este absolută în sensul excluderii exercitării controlului de constituționalitate asupra măsurilor adoptate. Incriminarea/dezincriminarea unor fapte ori reconfigurarea elementelor constitutive ale unei infracțiuni țin de marja de apreciere a legiuitorului, marjă care nu este absolută, ea fiind limitată de principiile, valorile și exigențele constituționale. Legiuitorul trebuie să dozeze folosirea mijloacelor penale în funcție de valoarea socială ocrotită, Curtea putând cenzura opțiunea legiuitorului numai dacă aceasta contravine principiilor și exigențelor constituționale (v, în acest sens, Decizia nr. 824 din 3 decembrie 2015, publicată în Monitorul Oficial nr. 122 din 17 februarie 2016).
În exercitarea competenței sale constituționale de a legifera în cadrul politicii penale, legiuitorul are dreptul, dar și obligația de a apăra anumite valori sociale, unele dintre acestea identificându-se cu valorile protejate de (dreptul la viață și la integritate fizică și psihică – art. 22; dreptul la ocrotirea sănătății – art. 34, dreptul de vot – art. 36 etc.), prin incriminarea faptelor care aduc atingere acestora (în acest sens, v Decizia nr. 62 din 18 ianuarie 2007, publicată în Monitorul Oficial nr. 104 din 12 februarie 2007 și Decizia nr. 2 din 15 ianuarie 2014).
În exercitarea competenței de legiferare în materie penală, legiuitorul trebuie să țină seama de principiul potrivit căruia incriminarea unei fapte ca infracțiune trebuie să intervină ca ultim resort în protejarea unei valori sociale, ghidându-se după principiul ultima ratio. Ultima ratio are semnificația comună de procedeu sau metodă ultimă sau finală folosită pentru a atinge scopul urmărit. Acest principiu nu trebuie interpretat ca având semnificația că legea penală trebuie privită ca ultimă măsură aplicată din perspectivă cronologică, ci trebuie interpretat ca având semnificația că legea penală este singura în măsură să atingă scopul urmărit, alte măsuri de ordin civil, administrativ, etc. fiind improprii în realizarea acestui deziderat.
Scopul urmărit de legiuitor prin legislația penală este acela de a apăra ordinea de drept, iar, în sens restrâns, este acela de a apăra valori sociale, identificate de legiuitor în partea specială a Codului penal, acest scop fiind, în principiu, legitim. Totodată, măsurile adoptate de legiuitor pentru atingerea scopului urmărit trebuie să fie adecvate, necesare și să respecte un just echilibru între interesul public și cel individual. Din perspectiva principiului „ultima ratio” în materie penală, nu este suficient să se constate că faptele incriminate aduc atingere valorii sociale ocrotite, ci această atingere trebuie să prezinte un anumit grad de intensitate, de gravitate, care să justifice sancțiunea penală.
La solicitarea Comisiei pentru afaceri juridice și drepturile omului din cadrul Adunării Parlamentare a Consiliului Europei, Comisia de la Veneția a adoptat Raportul asupra relației dintre responsabilitatea ministerială politică și cea penală, adoptat la cea de-a 94-a ședință plenară (8-9 martie 2013). În cadrul acestui raport, Comisia de la Veneția a considerat că «prevederile penale care interzic „abuzul în serviciu”, “folosirea inadecvată a puterilor” și „abuz de putere” sau infracțiuni similare se găsesc în numeroase sisteme juridice europene, iar Comisia de la Veneția recunoaște că poate exista necesitatea pentru asemenea clauze generale […]. În același timp, Comisia subliniază că asemenea prevederi penale generale sunt foarte problematice, atât cu privire la cerințele calitative ale art. 7 al CEDO, cât și la alte cerințe fundamentale conform principiului statului de drept, precum previzibilitatea și securitatea juridică, și relevă, de asemenea, că acestea sunt în mod special vulnerabile la manevre politice abuzive. Comisia de la Veneția consideră că prevederile penale naționale cu privire la „abuzul în serviciu”, „abuz de putere” și expresii similare trebuie interpretate în sens restrâns și aplicate la un nivel înalt, astfel încât să poată fi invocate numai în cazuri în care fapta este de natură gravă, cum ar fi, spre exemplu, infracțiuni grave împotriva proceselor democratice naționale, încălcarea drepturilor fundamentale, subminarea imparțialității administrației publice ș.a.m.d. […]. Mai mult, trebuie impuse criterii suplimentare cum ar fi, spre exemplu, cerința existenței intenției sau neglijenței grave. Pentru cazurile de „abuz în serviciu” sau „abuz de putere” care implică interese economice, poate fi considerată adecvată cerința unei intenții de câștig personal, fie pentru persoana în cauză sau, de exemplu, pentru un partid politic. […] în măsura în care prevederile penale de „abuz în serviciu” și „abuz de putere” sunt invocate împotriva miniștrilor pentru acțiuni care sunt în principal de natură politică, atunci acest fapt trebuie făcut ca ultimă soluție (ultima ratio). Mai mult, nivelul sancțiunilor trebuie să fie proporțional cu infracțiunea comisă și să nu fie influențat de considerente și dezacorduri politice. Comisia de la Veneția apreciază că responsabilitatea de a nu folosi eronat prevederile privind „abuzul în serviciu” împotriva foștilor sau actualilor miniștri pentru motive politice ține atât de sistemul politic, cât și de procurorul general și instanțele de judecată, indiferent dacă ministrul este acuzat conform unor reguli speciale de acuzare sau unor proceduri penale ordinare».
În final, Adunarea Parlamentară a Consiliului Europei, reținând cele expuse în Raportul Comisiei de la Veneția, a adoptat, în data de 28 iunie 2013, la cea de-a 27-a întâlnire, Rezoluția nr. 1950(2013), în care: «îndeamnă majoritățile aflate la putere din statele membre să se abțină de a abuza de sistemul de justiție penală pentru persecutarea oponenților politici; invită organismele legislative ale acelor state ale căror reglementări penale includ încă dispoziții generale referitoare la „abuzul în serviciu” să ia în considerare abrogarea sau reformularea unor astfel de dispoziții, în scopul de a limita domeniul lor de aplicare, în conformitate cu recomandările Comisiei de la Veneția; invită autoritățile competente ale acelor state membre ale căror Constituții prevăd proceduri speciale de punere sub acuzare pentru răspunderea penală ministerială de a se asigura că acestea sunt interpretate și aplicate cu gradul de precauție și de reținere recomandate de Comisia de la Veneția».
În Comunicarea Comisiei către Parlamentul European, Consiliu, Comitetul Economic și Social și Comitetul Regiunilor către o politică a Uniunii Europene în materie penală: asigurarea punerii în aplicare eficace a politicilor Uniunii Europene prin intermediul dreptului penal, C0M/2011/0573, la pct. 2.2.1 – Necesitate și proporționalitate – dreptul penal ca măsură de ultimă instanță (ultima ratio) – se precizează că „anchetele și sancțiunile penale pot avea un impact semnificativ asupra drepturilor cetățenilor și au un efect stigmatizant. Prin urmare, dreptul penal trebuie să rămână întotdeauna o măsură la care se recurge în ultimă instanță. Prin urmare, legiuitorul trebuie să analizeze dacă alte măsuri decât cele de drept penal, de exemplu regimuri de sancțiuni de natură administrativă sau civilă, nu ar putea asigura în mod suficient aplicarea politicii și dacă dreptul penal ar putea aborda problemele mai eficace.” (subl. ns. –D. C. )
Sfera subiecților activi care pot săvârși infracțiunea de abuz în serviciu se circumscrie dispozițiilor art. 175 C. pen. , aceasta fiind determinată de persoanele care au calitatea de funcționari publici în sensul legii penale. Potrivit art. 308 alin. (1) C. pen., dispozițiile art. 289-292, 295, 297-301 și 304 privitoare la funcționarii publici „se aplică în mod corespunzător și faptelor săvârșite de către sau în legătură cu persoanele care exercită, permanent ori temporar, cu sau fără o remunerație, o însărcinare de orice natură în serviciul unei persoane fizice dintre cele prevăzute la art. 175 alin. (2) ori în cadrul oricărei persoane juridice“. Rezultă că sfera subiecților activi în cazul infracțiunii de abuz în serviciu excedează sferei persoanelor care au calitatea de funcționari publici în sensul legii penale. Astfel, subiect activ al acestei infracțiuni poate fi și orice persoană fizică, ce exercită, permanent ori temporar, cu sau fără o remunerație, o însărcinare de orice natură în serviciul unei persoane fizice dintre cele prevăzute la art. 175 alin. (2) C. pen. ori în cadrul oricărei persoane juridice.
Curtea reține că infracțiunea de abuz în serviciu este o infracțiune de rezultat, urmarea imediată a săvârșirii acestei fapte fiind cauzarea unei pagube ori a unei vătămări a drepturilor sau intereselor legitime ale unei persoane fizice sau ale unei persoane juridice. Curtea constată că legiuitorul nu a reglementat un prag valoric al pagubei și nici o anumită intensitate a vătămării, ceea ce determină instanța de contencios constituțional să concluzioneze că, indiferent de valoarea pagubei sau intensitatea vătămării rezultate din comiterea faptei, aceasta din urmă, dacă sunt îndeplinite și celelalte elemente constitutive, poate fi o infracțiune de abuz în serviciu.
În prezent, orice acțiune sau inacțiune a persoanei care se circumscrie calităților cerute subiectului activ, indiferent de gravitatea faptei săvârșite, poate intra în sfera normei de incriminare. Această constatare determină Curtea să aibă rezerve în a aprecia că aceasta a fost voința legiuitorului când a incriminat fapta de abuz în serviciu. Aceasta cu atât mai mult cu cât Curtea constată că legiuitorul a identificat și reglementat la nivel legislativ extrapenal pârghiile necesare înlăturării consecințelor unor fapte care, deși, potrivit reglementării actuale se pot circumscrie săvârșirii infracțiunii de abuz în serviciu, nu prezintă gradul de intensitate necesar aplicării unei pedepse penale.
Articolul 1349 alin. (1) și (2) din Codul civil reglementează răspunderea delictuală.Analizând comparativ reglementarea infracțiunii de abuz în serviciu cu dispozițiile civile, ce instituie alte forme ale răspunderii decât cea penală, Curtea reține că, deși nu sunt identice, acestea se aseamănă într-o măsură care determină posibilitatea ca în cazul săvârșirii unei fapte să poată fi incidentă atât răspunderea penală, cât și alte forme de răspundere extrapenală, cum este cea disciplinară, administrativă sau civilă. Aceasta este posibil, având în vedere că, astfel cum s-a arătat, legiuitorul nu a precizat necesitatea existenței unei anumite valori a pagubei sau a unei anumite intensități a vătămării rezultate din comiterea faptei.
Noțiunea de „act”, folosită de legiuitor în cuprinsul reglementării infracțiunii de abuz în serviciu, nu este circumstanțiată la o anumită natură a acestuia. Astfel, Curtea observă că această noțiune poate fi interpretată fie în sensul de act material realizat de o persoană, fie de act juridic normativ, definit ca izvorul de drept creat de organe ale autorității publice, învestite cu competențe normative (Parlament, Guvern, organe administrative locale), fie ca act al puterii judecătorești. Modalitatea de interpretare a noțiunii de „act” poate determina o aplicare a legii care, într-o anumită măsură, interferează cu proceduri judiciare reglementate de legiuitor în mod expres printr-o legislație distinctă de cea penală, cum ar fi procedura excepției de nelegalitate sau procedura căilor de atac împotriva hotărârilor judecătorești.
În concluzie, Curtea reține că sarcina aplicării principiului ultima ratio revine, pe de-o parte, legiuitorului, iar, pe de altă parte, organelor judiciare chemate să aplice legea. Astfel, Curtea apreciază că responsabilitatea de a reglementa și aplica, în acord cu principiul anterior menționat, prevederile privind „abuzul în serviciu”, ține atât de autoritatea legiuitoare primară/delegată (Parlament/Guvern), cât și de organele judiciare – ministerul public și instanțele judecătorești -, indiferent dacă subiectul activ este acuzat conform unor reguli speciale de acuzare sau unor proceduri penale ordinare.
În ceea ce privește critica de neconstituționalitate referitoare la impredictibilitatea dispoziției legale sub aspectul formei de vinovăție cerute pentru săvârșirea infracțiunii de abuz în serviciu, Curtea observă că dispozițiile art. 246 și 248 din Codul penal din 1969 cuprindeau sintagma „cu știință”, în vreme ce noile dispoziții nu mai specifică expres în cuprinsul lor care este forma de vinovăție cerută. Însă, potrivit dispozițiilor art. 16 alin. (6) din Codul penal, „Fapta constând într-o acțiune sau inacțiune constituie infracțiune când este săvârșită cu intenție. Fapta comisă din culpă constituie infracțiune numai când legea o prevede în mod expres“. Cu alte cuvinte, atunci când intenția legiuitorului este aceea de a sancționa faptele săvârșite cu forma de vinovăție a culpei, acesta este obligat să specifice, în mod expres, acest lucru în cuprinsul infracțiunii. Încălcarea din culpă de către un funcționar public a unei îndatoriri de serviciu, prin neîndeplinirea acesteia sau prin îndeplinirea ei defectuoasă, dacă prin aceasta se cauzează o pagubă ori o vătămare a drepturilor sau intereselor legitime ale unei persoane fizice sau ale unei persoane juridice constituie infracțiunea de neglijență în serviciu reglementată în art. 298 C. pen., iar nu infracțiunea de abuz în serviciu. Totodată, Este opțiunea legiuitorului să incrimineze săvârșirea faptei de abuz în serviciu atât cu intenție directă, cât și cu intenție indirectă, fără ca în acest fel să se încalce prevederile constituționale ale art. 1 alin. (5).
Curtea apreciază că nu poate fi reținută nici critica potrivit căreia în cuprinsul dispozițiilor art. 297 C. pen. nu se menționează dacă „actul” care trebuie îndeplinit se circumscrie unui act licit sau ilicit. „Actul” la care face referire textul de lege criticat se circumscrie sferei atribuțiilor de serviciu pe care funcționarul public le are. Astfel, situația premisă este cea a obligației îndeplinirii unui act licit, atribuția de serviciu/îndatorirea pe care funcționarul public o are în sarcina sa neputând fi caracterizată decât prin liceitate. De altfel, Curtea constată că și în doctrină s-a reținut că situația premisă în structura infracțiunii de abuz în serviciu contra intereselor persoanelor constă în prealabila existență a unui serviciu având competența de a efectua acte de felul aceluia care ocazionează săvârșirea abuzului. În cadrul acestui serviciu care constituie situația premisă își exercită atribuțiile funcționarul care comite abuzul[43].
Infracțiunea de abuz în serviciu este o infracțiune de rezultat, astfel încât consumarea ei este legată de producerea uneia dintre urmările prevăzute de dispozițiile art. C. pen., și anume cauzarea unei pagube sau vătămarea drepturilor sau intereselor legitime ale unei persoane fizice sau ale unei persoane juridice. Astfel, referitor la expresia „vătămare a drepturilor sau intereselor legitime ale unei persoane fizice sau ale unei persoane juridice“, criticată de autorii excepției ca fiind lipsită de claritate, Sintagma „interes legitim” nu este definită în Codul penal. Curtea reține, însă, că, în doctrină, s-a arătat că prin expresia „vătămare a drepturilor sau intereselor legitime ale unei persoane fizice sau ale unei persoane juridice” se înțelege lezarea sau prejudicierea morală, fizică sau materială, adusă intereselor legale ale unor asemenea persoane. Vătămarea drepturilor ori a intereselor legale ale unei persoane presupune știrbirea efectivă a drepturilor și intereselor legitime, în orice fel: neacordarea acestora, împiedicarea valorificării lor etc., de către funcționarul care are atribuții de serviciu în ceea ce privește realizarea drepturilor și intereselor respective.
„Vătămare a drepturilor sau intereselor legitime” presupune afectarea, lezarea unei persoane fizice sau juridice în dorința/preocuparea acesteia de a-și satisface un drept/interes ocrotit de lege. S-a reținut că vătămarea intereselor legale ale unei persoane presupune orice încălcare, orice atingere, fie ea fizică, morală sau materială, adusă intereselor protejate de Constituție și de legile în vigoare, potrivit Declarației Universale a Drepturilor Omului. Așadar, gama intereselor (dorința de a satisface anumite nevoi, de preocuparea de a obține un avantaj etc.) la care face referire textul legal este foarte largă, ea incluzând toate posibilitățile de manifestare ale persoanei potrivit cu interesele generale ale societății pe care legea i le recunoaște și garantează. Este totuși necesar ca fapta să prezinte o anumită gravitate. În caz contrar, neexistând gradul de pericol social al unei infracțiuni, fapta atrage, după caz, numai răspunderea administrativă sau disciplinară[44].
Pentru a exista infracțiunea de „abuz de funcții”, agentul public trebuie să îndeplinească ori să se abțină să îndeplinească, în exercițiul funcțiilor sale, un act cu încălcarea legii. Îndeplinirea actului sau neîndeplinirea corespunzătoare se referă la atribuțiile de serviciu descrise în legislația primară (legi, ordonanțe și ordonanțe de urgență); nu este infracțiune de abuz în serviciu încălcarea atribuțiilor prevăzute în fișa postului, regulamente, norme tehnice, coduri deontologice, ordine de serviciu, ordine de zi pe unitate, instrucțiuni, hotărâri de guvern, dispoziții de primar, hotărâri ale consiliilor locale sau județene etc. și aceasta chiar dacă au produs prejudiciu sau au vătămat drepturile sau interesele unor persoane[45]
De lege ferenda, apreciem că delimitarea abuzului de serviciu trebuie să constea doar în fapta unui funcționar public de a abuza de funcțiile sau de postul său, adică de a îndeplini ori de a se abține să îndeplinească, în exercițiul funcțiilor sale, un act cu încălcarea legii, cu scopul de a obține un folos necuvenit pentru sine sau pentru altă persoană sau entitate.
Adunarea Parlamentară a Consiliului Europei îndeamnă majoritățile aflate la putere din statele membre să se abțină de a abuza de sistemul de justiție penală pentru persecutarea oponenților politici; ea invită organismele legislative ale acelor state ale căror reglementări penale includ încă dispoziții generale referitoare la „abuzul în serviciu” să ia în considerare abrogarea sau reformularea unor astfel de dispoziții, în scopul de a limita domeniul lor de aplicare, în conformitate cu recomandările Comisiei de la Veneția.
Orice persoană are îndatorirea să respecte regulile de conduită pe care legea sau obiceiul locului le impune și să nu aducă atingere, prin acțiunile ori inacțiunile sale, drepturilor sau intereselor legitime ale altor persoane. Cel care, având discernământ, încalcă această îndatorire răspunde de toate prejudiciile cauzate, fiind obligat să le repare integral.
11/29/2023
[1] Imunitatea parlamentară – Deputații și senatorii nu pot fi trași la răspundere juridică pentru voturile sau pentru opiniile politice exprimate în exercitarea mandatului (art. 72 alin.1 din Constituția României, revizuită).
[2] În caz de infracțiune flagrantă, deputații sau senatorii pot fi reținuți și supuși percheziției. Ministrul justiției îl va informa neîntârziat pe președintele Camerei asupra reținerii și a percheziției. În cazul în care Camera sesizată constată că nu există temei pentru reținere, va dispune imediat revocarea acestei măsuri (art. 72 alin.3).
[3] Republicată în Monitorul Oficial nr. 200 din 23 martie 2007. Republicată în temeiul art. II din Legea nr. 90/2005 privind aprobarea Ordonanței de urgență a Guvernului nr. 3/2005 pentru modificarea și completarea Legii nr. 115/1999 privind responsabilitatea ministerială, publicată în Monitorul Oficial nr. 322 din 15 aprilie 2005, dându-se textelor o nouă numerotare. Legea nr. 115/1999 privind responsabilitatea ministerială a fost republicată în Monitorul Oficial nr. 334 din 20 mai 2002. Legea nr. 115/1999 privind responsabilitatea ministerială a mai fost modificată și completată prin: Legea nr. 161/2003 privind unele măsuri pentru asigurarea transparenței în exercitarea demnităților publice, a funcțiilor publice și în mediul de afaceri, prevenirea și sancționarea corupției, publicată în Monitorul Oficial nr. 279 din 21 aprilie 2003, cu modificările și completările ulterioare; Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 24/2004 privind creșterea transparenței în exercitarea demnităților publice și a funcțiilor publice, precum și intensificarea măsurilor de prevenire și combatere a corupției, publicată în Monitorul Oficial nr. 365 din 27 aprilie 2004, aprobată cu modificări și completări prin Legea nr. 601/2004, publicată în Monitorul Oficial nr. 1.227 din 20 decembrie 2004; Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 3/2005 pentru modificarea și completarea Legii nr. 115/1999 privind responsabilitatea ministerială, publicată în Monitorul Oficial nr. 116 din 4 februarie 2005, aprobată cu modificări prin Legea nr. 90/2005, publicată în Monitorul Oficial nr. 322 din 15 aprilie 2005; – Legea 187/2012 pentru punerea în aplicare a Legii nr. 286/2009 privind Codul penal (M.Of. 757 din 12-noi-2012) , Ordonanța de urgență 95/2007 pentru modificarea Legii nr. 115/1999 privind responsabilitatea ministerială (M.Of. 678 din 04-oct-2007) . v Decizia 1133/2007 referitoare la excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 12 – art. 22 din cap. III ”Procedura de urmărire și judecare” al Legii nr. 115/1999 privind responsabilitatea ministerială, art. 23 și art. 24 din aceeași lege, precum și ale art. I și art. II din Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 95/2007 pentru modificarea Legii nr. 115/1999 privind responsabilitatea ministerială (M.Of. 851 din 12 decembrie 2007); ; v Decizia 665/2007 referitoare la excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 23 alin. (2) și (3) din Legea nr. 115/1999 privind responsabilitatea ministerială, republicată (M.Of. 547 din 10 august 2007)
[4] Textul art. 16 a fost abrogat. (Vezi Decizia nr. 1133/2007, cu referire la O. U. G. nr. 95 din 4 octombrie 2007 pentru modificarea Legii nr. 115/1999).
[5] Publicată în Monitorul Oficial nr.300 din 28 iunie 2005
[6] Referitoare la excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor art.23 alin.(2) și (3) din Legea nr.115/1999 privind responsabilitatea ministerială, republicată. Decizia este publicată în Monitorul Oficial nr. 547 din 10 august 2007.
[7] Textul art. 16 a fost abrogat. (Vezi Decizia nr. 1133/2007, cu referire la O. U. G. nr. 95 din 4 octombrie 2007 pentru modificarea Legii nr. 115/1999).
[8] Legea nr. 47 din 18 mai 1992 privind organizarea și funcționarea Curții Constituționale, republicată în Monitorul Oficial, nr. 643 din 16 iulie 2004. Republicată în temeiul dispozițiilor art. III din Legea nr. 232/2004 pentru modificarea și completarea Legii nr. 47/1992 privind organizarea și funcționarea Curții Constituționale, publicată în Monitorul Oficial nr. 502 din 3 iunie 2004, dându-se textelor o nouă numerotare. Legea nr. 47/1992 a mai fost republicată în Monitorul Oficial nr. 187 din 7 august 1997, iar ulterior a mai fost modificată prin Legea nr. 124/2000 privind structura personalului Curții Constituționale, publicată în Monitorul Oficial nr. 331 din 17 iulie 2000.
[9] Monitorul Oficial nr. 116 din 4 februarie 2005 . Guvernul României adoptă prezenta ordonanță de urgență având în vedere constatările Raportului de țară al Comisiei Europene pe anul 2004 pentru România, care menționează că nu s-a dat curs încă recomandării de eliminare a imunității penale a foștilor miniștri, dar că autoritățile române sunt decise să o elimine până în ianuarie 2005, angajament ce justifică situația extraordinară a cărei reglementare nu poate fi amânată, ținând seama de Recomandarea XII cuprinsă în Raportul Grupului de State împotriva Corupției al Consiliului Europei (GRECO), adoptat la Plenara din 28 iunie – 2 iulie 2004, care recomandă României ca legislația națională să se modifice în sensul eliminării imunității penale a foștilor miniștri și să trimită neîntârziat informații O. U. G. a fost aprobată prin Legea nr. 90/2005. Art. 20, în forma dată prin Legea nr. 90/2005: „Urmărirea penală a membrilor Guvernului pentru faptele săvârșite în exercițiul funcției lor se efectuează, după caz, de către Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție sau de către Parchetul Național Anticorupție, iar judecarea acestora, de către Înalta Curte de Casație și Justiție, potrivit legii.” Alineatul (2) al articolului 24 are următorul cuprins: „(2) Urmărirea penală și judecarea foștilor membri ai Guvernului pentru infracțiunile săvârșite în exercițiul funcției lor, astfel cum acestea sunt prevăzute de art. 7 – 11, se efectuează potrivit normelor de procedură penală de drept comun.”. Alineatul (3), în forma aprobată prin Legea nr. 90/2005 are următorul cuprins: „(3) Prevederile de ordin procedural ale prezentei legi nu se aplică foștilor membri ai Guvernului în nici o situație.”
[10] Prin Încheierea din 22 martie 2007, pronunțată în Dosarul nr.15.083/1/2006, Î.C.C.J. – Secția penală a sesizat Curtea Constituțională cu excepția de neconstituționalitate a prevederilor art.24 alin.(2) și (3) din Legea nr.115/1999 privind responsabilitatea ministerială. Curtea Constituțională constată, eliptic,că dispozițiile art.23 alin.(2) și (3) din Legea nr.115/1999 privind responsabilitatea ministerială, republicată, sunt neconstituționale. Concluzia este, însă, a revenirii la formulările inițiale: „Art. 24.- (1) Regulile de procedură prevăzute în prezenta lege se completează cu cele cuprinse în regulamentele celor două Camere ale Parlamentului și în Codul de procedură penală, în măsura în care prezenta lege nu dispune altfel.
(2) Punerea sub urmărire penală a foștilor membri ai Guvernului pentru infracțiunile săvârșite în exercițiul funcției lor se face potrivit normelor de procedură din prezenta lege.”(subl. ns. – D. C. )
[11] Calitatea de deputat sau de senator încetează la data întrunirii legale a Camerelor nou alese sau în caz de demisie, de pierdere a drepturilor electorale, de incompatibilitate ori de deces.
[12] Imunitatea parlamentară protejează mandatul în sine, având caracter pur obiectiv (D. Ciuncan, Temeinicia încuviințării ridicării imunității parlamentare, în “ Pro lege”nr.1/1998, p.42 sqq.; T. Drăganu, Drept constituțional și instituții politice, tratat elementar, vol. II, Lumina Lex, 1998, p. 218; contrar I. Vida, Comentariu, în “Constituția României comentat și adnotat”, p. 162)
[13] Curtea Constituțională, Decizia nr. 1133 din 27 noiembrie 2007, publicată în Monitorul Oficial nr. 851 din 12 decembrie 2007
[14] Curtea Constituțională , Decizia nr. 665 din 5 iulie 2007, publicată în Monitorul Oficial nr. 547 din 10 august 2007
[15] Î.C.C.J. , Completul de 5 judecători, Decizia nr. 112 din 16 mai 2011
[16] Î.C.C.J. , Completul de 5 judecători, Decizia nr. 112 din 16 mai 2011
[17] Î.C.C.J. , Secția Contencios Administrativ si Fiscal, Decizia nr. 3100 din 27 mai 2011
[18] Î.C.C.J. , Secția Contencios Administrativ si Fiscal, Decizia nr. 3100 din 27 mai 2011
[19] Va fi admis recursul declarat de Ministerul Public, Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție – D.N.A. va fi casată sentința atacată, iar cauza trimisă Secției Penale a Înalta Curte de Casație și Justiție, pentru continuarea judecății. Î.C.C.J. , Completul de 5 judecători, Decizia nr. 327 din 12 octombrie 2011
[20] Î.C.C.J. , Completul de 9 judecători, Decizia nr. 427 din 31 octombrie 2011
[21] Î.C.C.J. , Completul de 9 judecători, Decizia nr. 427 din 31 octombrie 2011
[22] Î.C.C.J. , Secția Penala, Sentința penala nr. 194 din 14 februarie 2012
[23] Î.C.C.J. , Secția Penala, Sentința penala nr. 194 din 14 februarie 2012
[24] Instanța de recurs apreciază că, în mod corect s-a reținut săvârșirea infracțiunii în condițiile art. 6 și 7 din Legea nr. 78/2000, existând în acest sens probe în contextul cauzei cu privire la aceste atribuții Î.C.C.J. , Completul de 9 judecători, Decizia nr. 176 din 3 septembrie 2012
[25] Î.C.C.J. , Completul de 9 judecători, Decizia nr. 176 din 3 septembrie 2012
[26] Î.C.C.J. Secția de Contencios Administrativ și Fiscal, Decizia nr. 5989 din 2 decembrie 2021
[27] Î.C.C.J. Secția de Contencios Administrativ și Fiscal, Decizia nr. 5989 din 2 decembrie 2021
[28] Î.C.C.J. Secția de Contencios Administrativ și Fiscal, Decizia nr. 541 din 1 februarie 2022
[29] Î.C.C.J. Secția de Contencios Administrativ și Fiscal, Decizia nr. 541 din 1 februarie 2022
[30] . I.C.C.J, Secția Penală, încheierea nr. 2/C din 8 martie 2022 a completului de 2 judecători de cameră preliminară
[31] . I.C.C.J, Secția Penală, încheierea nr. 2/C din 8 martie 2022 a completului de 2 judecători de cameră preliminară
[32] Î. C. C. J. , Completurile de 5 judecători, Decizia nr. 47 din 22 mai 2023
[33] Lidia Barac , Câteva considerații relative la infracțiunea de abuz în serviciu, juridice.ro, 6 iunie 2016. Oportunitatea este o decizie politică, la Comentariu de ZeV — 24/02/2017, https://cristidanilet.wordpress.com/, oportunitatea este caracteristica unei operațiuni de a servi, în mod adecvat, în circumstanțe date, realizării unor obiective ale politicilor asumate; v și https://dorin.ciuncan.com/jurisprudenta-cedo/abuzul-in-serviciuinfrac%C8%9Biuni-asimilate-infrac%C8%9Biunilor-de-coruptie/OG 119/2000
[34] În cazul infracțiunii de abuz în serviciu, relevantă este și Decizia Curții Constituționale nr. 458 din 22 iunie 2017, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 890 din 13 noiembrie 2017, care a elucidat, expressis verbis, chestiunea evocată în sesizare ce ține de cele două elemente distincte, cu existență de sine stătătoare, elementul „pagubă“ și elementul „folos necuvenit“ (dubla ilegalitate). Intenția este calificată prin scop, și nu și indirectă.
[36] Curtea Constituțională, Decizia nr. 690 din 7 noiembrie 2017referitoare la excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 248 teza a doua din Codul penal din 1969, publicată în Monitorul Oficial nr. 166 din 22 februarie 2018
[37] Curtea Constituțională, Decizia nr. 783 din 15 decembrie 2016referitoare la excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 297 alin. (2) din Codul penal, publicată în Monitorul Oficial nr. 289 din 24 aprilie 2017
[42] Curtea Constituțională , Decizia nr. 405 din 15 iunie 2016 referitoare la excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 246 din Codul penal din 1969, ale art. 297 alin. (1) din Codul penal și ale art. 132 din Legea nr. 78/2000 pentru prevenirea, descoperirea și sancționarea faptelor de corupție, publicată în Monitorul Oficial nr. 517 din 8 iulie 2016. v Studiu cu privire la incriminarea infracțiunii de abuz în serviciu și neglijență în serviciu în dreptul comparat, https://www.mpublic.ro/.
[43] V și Abuzul în serviciu, https://dorin.ciuncan.com
[44] Curtea Constituțională , Decizia nr. 405 din 15 iunie 2016 referitoare la excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 246 din Codul penal din 1969, ale art. 297 alin. (1) din Codul penal și ale art. 132 din Legea nr. 78/2000 pentru prevenirea, descoperirea și sancționarea faptelor de corupție, publicată în Monitorul Oficial nr. 517 din 8 iulie 2016
[45] Cristi Danileț, Pe ințelesul tuturor: decizia CCR privind abuzul în serviciu ,https://cristidanilet.wordpress.com22/2/2017
Cerința procedurilor de “contradictorialitate” prevăzute de articolul 6 implică oportunitatea de a cunoaște și a comenta la proces observațiile făcute sau dovezile prezentate de cealaltă parte litigantă. Dovydas Vitkauskas Grigoriy Dikov Dovydas Vitkauskas Grigoriy Dikov , Respectarea dreptului la un proces echitabil în temeiul Convenției Europene a Drepturilor Omului Ghid informativ despre protecția drepturilor omului realizat de Consiliul Europei , Strasbourg, 2012, https://rm.coe.int
„Contradictorialitatea” presupune că materialul în cauză sau probele sunt puse la dispoziția părților (Ruiz Mateos c. Spaniei). Această înțelegere nu necesită crearea unor sisteme complet contradictorii (sau, în sfera penală, sisteme de acuzare) în prezentarea de probe și manipulare de dovezi, similare celor existente în țările de drept comun. Capacitatea sistemelor juridice de contradictorialitate și a celor inchizitoriale poate coexista în conformitate cu diverse standarde prevăzute de articolul 6, unele aspecte specifice ale sistemelor inchizitoriale – de exemplu, luând în considerație capacitatea limitată a părților de a cita martori la proces – au generat încălcarea principiului “echității” (Vidal, §§32-35). În timp ce normele privind admisibilitatea probelor sunt stabilite prin legislația națională și evaluarea probelor intră în competența instanțelor naționale, natura probelor admise și modalitate prin care sunt analizate de către instanțele judecătorești naționale este relevantă în temeiul articolului 6 (Schenk) . Accesul la materialele de natură “vitală” pentru soluționarea cauzei trebuie să fie acordat (McMichael c. Regatului Unit, §§78-82); accesul la probe mai puțin importante poate fi restricționat.
Într-un proces penal, cerința procedurilor în “contradictoriu” (adversaire) în temeiul articolului 6 §1 de obicei se suprapune cu drepturile la apărare în temeiul articolului 6 §3, cum ar fi dreptul de a interoga martorii. Pretinsele încălcări ale acestor prevederi sunt, de obicei, examinate împreună (Bricmont c. Belgiei, §§76-93).
O cerință mai specifică pentru procedurile în “contradictoriu” într-un proces penal impune prezentarea de dovezi care dovedesc nevinovăția sau încriminează învinuitul în fața apărării; cu toate acestea, dreptul la divulgare nu este absolut și poate fi limitat pentru a proteja o metodă secretă de urmărire penală sau identitatea unui agent sau martor (Edwards c. Regatului Unit, §§33-39).
Utilizarea materialelor confidențiale poate fi inevitabilă, de exemplu, în cazul în care este în joc securitatea națională sau măsurile de anti-terorism (Khan, §§34-40).
Pentru a respecta prevederile articolulului 6, problema privind non-divulgarea acestora trebuie să fie: a) tratată în fața instanțelor naționale la fiecare nivel de competență, b) se fie recunoscută de către instanțele judecătorești naționale prin intermediul exercițiului de echilibrare între interesul public și interesul organelor de apărare – și numai în cazul în care este strict necesară (Rowe și Davis).
Dificultăți cauzate de organele apărării prin nedivulgarea materialelor trebuie să fie suficient echilibrate de procedurile realizate de către autoritățile judiciare (Fitt c. Regatului Unit, §45-46). Aceste proceduri pot implica prezentarea în fața apărării a unui rezumat al dovezilor confidențiale (Botmeh și Alami c. Regatului Unit, §§42-45).
Refuzul solicitării de a face observații în cadrul procedurilor “civile” care au fost luate în considerație la revizuirea cauzei de către instanța constituțională (Ruiz-Mateos). Lipsa accesului reclamanților la rapoartele sociale, examinate de către instanțele judecătorești, care s-au dovedit a fi “vitale” în contextul procedurilor de îngrijire a copilului (McMichael). Judecătorul a negat posibilitatea de a examina probele confidențiale în scopul de a aproba non-divulgarea sa, în pofida faptului că acest lucru ar putea fi remediat în recurs (Dowsett c. Regatului Unit).
Nerespectarea judecătorilor de recurs de a examina probele de confidențialitate fără divulgarea acestora (Rowe și Davis). Distrugerea înainte de proces a originalelor care constituie bonuri de plată pretinse a fi frauduloase – copiile certificate ale cărora au servit drept “element important al probelor” împotriva reclamantului. Nerespectarea de către judecător de a solicita cel puțin divulgarea parțială a materialelor care ar fi putut pune la îndoială legalitatea relațiilor declarate împotriva reclamantului (Mirilashvili vs Rusiei).
Partea semnificativă din dosar clasificată “strict secret” de către un procuror, organele de apărare fiind în imposibilitatea de a revizui materialele altfel decât analizând registrul și fără posibilitate de a face copii sau note (Matyjek vs Poloniei). Cerința procedurilor de “contradictorialitate” prevăzute de articolul 6, prin urmare, presupune o analiză a calității procedurii interne – cum ar fi capacitatea de apărare în argumentarea împotriva non-divulgării atât în fața primei instanțe cât și în fața celor de recurs (Rowe și Davis) și obligația instanțelor judecătorești naționale de a efectua un exercițiu de echilibrare – dar nu o examinare a caracterului adecvat al deciziei pronunțată de instanțele judecătorești naționale privind confidențialitatea, deoarece însăși Curtea nu este în măsură să decidă cu privire la stricta necesitate fără a fi luat cunoștință de materialul secret în cauză (Fitt). În același timp, evaluarea strict necesară a confidențialității – alăturată restricțiilor stabilite pentru utilizarea altor forme de probe secrete, cum ar fi martorii anonimi (Doorson vs Olandei, §§66-83) – sugerează faptul că orice non – divulgare va fi compatibilă doar cu cerința “contradictorialității” atât timp cât acel element de probă nu este folosit într-o măsură decisivă la condamnare (Doorson) sau nu constituie o probă esențială în acel caz (Georgios Papageorgiou vs Greciei, §§35-40). 21
În cazul în care dezvăluirea completă a materialului folosit împotriva pârâtului este imposibilă (de exemplu, în cazul în care acesta contravine grav cu interesul public, cum ar fi în contextul luptei împotriva terorismului), dreptul la apărare poate fi contrabalansat prin numirea unui avocat special, împuternicit de a reprezenta inculpatul însă fără a-i comunica acestuia elementele “secrete” ale materialului pe care organele de urmărire intenționează să le rețină. Cel puțin unele informații de bază despre materialele incriminatoare ar trebui să fie puse la dispoziția atât avocatului cât și acuzatului.
Cu cât sunt mai importante dovezile secrete în stabilirea condamnării, cu atât este mult mai probabil ca divulgarea de probe să fie solicitată în temeiul articolulului 6 (Fitt). Nedivulgarea nu va fi acceptată în temeiul articolului 6 – chiar dacă instanțele naționale au revizuit în mod corespunzător – în cazul în care aceasta poate împiedica pârâții de la obținerea unui rezultat pozitiv spre care tind, cum ar fi tehnica Entrapment (Edwards și Lewis vs Regatului Unit, hotărârea Camerei din 2003, §§49-59).
Nedivulgarea probelor examinate de către judecătorii procesului și cei de recurs și care în principiu nu constituie o parte a cazului de urmărire penală (Fitt). Divulgarea parțială a materialelor secrete avocatului special în cadrul procedurilor legate de terorism, în cazul în care materialul accesibil apărării a fost suficient de detaliat pentru a permite reclamanților să se apere în mod eficient (A. și alții vs Regatului Unit [CG]). (Dovydas Vitkauskas Grigoriy Dikov Dovydas Vitkauskas Grigoriy Dikov , Respectarea dreptului la un proces echitabil în temeiul Convenției Europene a Drepturilor Omului Ghid informativ despre protecția drepturilor omului realizat de Consiliul Europei , Strasbourg, 2012, https://rm.coe.int )
În cauza Botmeh și Alami vs Regatului Unit, Curtea Europeană a Drepturilor Omului (Secția a patra), la 15 mai 2007, a decis că nu a fost încălcat art. 6 din Convenție prin neprezentarea unor probe secrete. (Dorin Ciuncan, Neprezentarea unor probe relevante, probe secrete, analiza ex parte de probe care nu au fost prezentate judecătorilor, dreptul la un proces echitabil, 27/11/2011, https://dorin.ciuncan.com)
În Common law, procurorul are obligația de a desecretiza orice probe care au avut sau pot avea un efect asupra acuzațiilor aduse. Această obligație se extinde la orice declarație anterioară, scrisă sau orală, a unui martor al acuzării care este contrară probelor oferite de respectivul martor la proces și la afirmațiile oricăror martori potențial favorabili apărării (§ 20).
În decembrie 1981, Procurorul general a emis linii directoare care nu aveau forță de lege, în ceea ce privește excepțiile de la obligația prevăzută de Common law de a prezentare pentru apărare dovada unei posibile asistențe acordate [(1982)74 Crim App 302 – “Linii directoare”]. Conform Liniilor directoare, obligația de desecretizare era supusă unei puteri discreționare pentru avocatul acuzării de a ascunde probe relevante în cazul în care intra în una dintre categoriile stabilite la pct. 6. Una dintre aceste categorii (6[iv)]) era cea a documentelor “sensibile”, pentru care, din această cauză, nu era în interesul public să fie desecretizate. “Documentele sensibile” , printre altele, vizează chestiuni legate de securitatea națională (Cauza Botmeh și Alami , § 21 ).
Principala cauza privind desecretizarea, la momentul procesului reclamanților, o reprezenta hotărârea curții de apel în cauza R. împotriva Keane [(1994) 1 WLR 746]. Pronunțându-se în cauză, Președintele Înaltei Curți (Lord Chief Justice) a afirmat că acuzarea trebuia să prezinte judecătorului doar acele documente pe care le considera ca probe, dar pe care nu dorea să le facă publice din motive de imunitate pentru interes public. Probele “materiale” erau definite ca probele care puteau fi văzute, “la o apreciere sensibilă din partea acuzării: (1) ca relevante sau posibil relevante pentru o chestiune în cauză; (2) ca invocând sau putând invoca o nouă chestiune, a cărei existență nu este evidentă din proba pe care acuzarea propune să o folosească; (3) ca adresând o perspectivă reală (spre deosebire de ireal) de a oferi un indiciu cu privire la probele care se încadrează la (1) sau (2)”.
După ce judecătorul intră în posesia probelor, acesta trebuie să obțină un echilibru între interesul public în nedesecretizare și importanța documentelor pentru chestiunile de interes, sau care pot fi de interes, pentru acuzat. Dacă probele disputate pot dovedi nevinovăția inculpatului sau pot evita o eroare judiciară, echilibrul s-a manifestat în mod ferm în favoarea desecretizării lor. Atunci când, pe de o parte, probele în cauză nu îi sunt utile acuzatului, ci, în fapt, acuzării, echilibrul se manifestă în mod evident în favoarea nedesecretizării.
25. The leading case on disclosure at the time of the applicants’ trials was the judgment of the Court of Appeal in R. v. Keane ([1994] 1 WLR 746). The Lord Chief Justice, giving the judgment of the court, held that the prosecution should put before the judge only those documents which it regarded as material but wished to withhold on grounds of public interest immunity. “Material” evidence was defined as evidence which could be seen, “on a sensible appraisal by the prosecution: (1) to be relevant or possibly relevant to an issue in the case; (2) to raise or possibly raise a new issue whose existence is not apparent from the evidence which the prosecution proposes to use; (3) to hold out a real (as opposed to fanciful) prospect of providing a lead on evidence which goes to (1) or (2)”.
26. Once the judge was seized of the material, he or she had to perform the balancing exercise between the public interest in non-disclosure and the importance of the documents to the issues of interest, or likely to be of interest, to the accused. If the disputed material might prove the defendant’s innocence or avoid a miscarriage of justice, the balance came down firmly in favour of disclosing it. Where, on the other hand, the material in question would not be of assistance to the accused, but would in fact assist the prosecution, the balance was likely to be in favour of non-disclosure.
Ulterior, cerințele de desecretizare au fost stabilite într-o structură statutară. Conform Actului privind procedura și ancheta penală (Criminal Procedure and Investigations Act ) din 1996, care a intrat imediat în vigoare în Anglia și Wales, după obținerea Avizului regal din 4 iulie 1996, acuzarea trebuie să realizeze “desecretizarea principală” a tuturor probelor nedescretizate anterior care, în opinia procurorului, pot compromite cauza pentru acuzare.
În argumentele reclamanților, jurisprudența Curții a stabilit că procedura ex parte, adoptată de dreptul intern englez, era o abatere considerabilă de la principiile justiției adverse inter partes, care trebuiau însoțite de garanții care asigurau drepturile apărării; și, în plus, curtea de apel nu își putea permite aceleași protecții împotriva lipsei de echitate, precum judecătorul. În consecință, atunci când probe relevante au fost ascunse din motive de imunitate în interes public fără a fi întâi prezentate judecătorului, are loc o încălcare a art. 6 care nu poate fi remediată prin desfășurarea unei audieri ex parte în apel. În plus, conform jurisprudenței Curții, judecătorul era puternic implicat în caz și avea datoria de a revizui propriile hotărâri referitoare la desecretizare pe măsură ce anumite chestiuni apăreau pe parcursul procedurii. Acesta a avut o viziune de ansamblu a probelor și a argumentelor prezentate de părți instanței. Pe de altă parte, curtea de apel se limita la analiza transcrierilor rezumatelor și selecta elemente de probă. Prin urmare, în ceea ce privește o cerere ex parte, curtea de apel depindea de avocatul acuzării pentru a identifica chestiunile cu potențială relevanță într-o mai mare măsură decât judecătorul atunci când analiza o cerere ex parte înainte și în timpul procedurii. În absența unui avocat special numit pentru a proteja interesele persoanei acuzate, procedura ex parte în fața curții de apel nu a fost suficient compatibilă cu cerințele procedurii adverse și ale egalității armelor, nici nu include garanții adecvate pentru reclamanți (Cauza Botmeh și Alami, § 32).
32. In the applicants’ submission, the Court’s case-law established that the ex parte procedure adopted by English domestic law was a substantial departure from the principles of inter partes adversarial justice, which had to be accompanied by guarantees which secured the rights of the defence; and further, that the Court of Appeal was not in a position to afford the same safeguards against unfairness as the trial judge. Accordingly, where relevant evidence had been withheld on public interest immunity grounds without first having been placed before the trial judge, there would be a breach of Article 6 which could not be remedied by the conduct of the ex parte hearing on appeal. Again, according to the Court’s case-law, the trial judge was intimately involved in the case, and was under a duty to review his rulings on disclosure as issues emerged during the trial. He had an overview of the evidence and of the arguments advanced by the parties to the jury. The Court of Appeal, on the other hand, was confined to a consideration of transcripts of the summing-up and selected parts of the evidence. On an ex parte application, the Court of Appeal was, therefore, dependent upon prosecution counsel to identify the issues of potential relevance to a far greater extent than was the trial judge when considering an ex parte application before and during the trial. In the absence of a specially appointed advocate to protect the interests of the accused, the ex parte procedure before the Court of Appeal did not sufficiently comply with the requirements of adversarial proceedings and equality of arms, nor incorporate adequate safeguards for the applicants.
Cu privire la fond, Curtea reamintește că garanțiile de la art. 6 § 3 sunt aspecte specifice ale dreptului la un proces echitabil prevăzut la § 1 (v , Edwards vs Regatului Unit, hotărârea din 25 noiembrie 1992, seria A nr. 247-B, § 33).
În cauza Rowe și Davis, Curtea a stabilit o încălcare a art. 6 § 1 în temeiul faptului că anumite probe, care puteau fi folosite pentru a submina credibilitatea martorilor cheie ai acuzării, au fost ascunse de acuzare atât apărării, cât și judecătorului din prima instanță, nedesecretizarea lor din motive de imunitate în interes public fiind ulterior dispusă de curtea de apel în urma unei audieri ex parte. Curtea nu a considerat că această procedură în fața instanței de apel era suficientă pentru a repara lipsa de echitate a procesului, cauzată de absența oricărei cercetări amănunțite a informației nedivulgate de judecător. Spre deosebire de acesta din urmă, care a asistat la depozițiile martorilor și cunoștea foarte bine toate probele și chestiunile din cauză, judecătorii curții de apel depindeau, în înțelegerea lor, de posibila relevanță a probelor nedivulgate în transcrierile audierilor Crown Court și de prezentarea chestiunilor de către avocatul acuzării.
În Dowsett împotriva Regatului Unit, nr. 39482/98, CEDO 2003-VII, din proprie inițiativă, acuzarea a decis nedivulgarea probelor materiale apărării la proces. O parte din aceste probe au fost ulterior divulgate înainte de audierea în apel, dar Curtea a stabilit încălcarea art. 6 § 1 din cauză că o serie de probe materiale erau în continuare ascunse pe motiv de imunitate în interes public și nu au fost nici măcar prezentate curții de apel într-o procedură ex parte.
Din contră, nu a fost identificată nicio încălcare în Jasper împotriva Regatului Unit (GC), nr. 27052/95 sau în Fitt împotriva Regatului Unit (GC), nr. 29777/96, ambele CEDO 2000-II, unde acuzarea a prezentat toate probele materiale pe care dorea să le ascundă în fața judecătorului, ex parte, pentru ca acesta să se pronunțe cu privire la desecretizare. În Edwards, și I.J.L., G.M.R. și A.K.P. vs Regatului Unit, nr. 29522/95, 30056/96, 30574/96, CEDO 2000-IX, cerințele art. 6 § 1 au fost respectate din cauză că, în fiecare caz, deși acuzarea a ascuns probe materiale în primă instanță, a avut loc o desecretizare completă înaintea audierii în apel, iar curtea de apel a putut evalua impactul nedesecretizării anterioare în lumina argumentelor complete și informate ale apărării (Cauza Botmeh și Alami , § 41).
În Cauza Botmeh și Alami, înainte și pe parcursul procesului reclamanților, Serviciile Secrete ale Regatului Unit (United Kingdom Security Service ) dispuneau de probe de la un “agent sursă” conform cărora o organizație teroristă, fără legătură cu reclamanții, încerca să obțină informații cu privire la posibilitatea organizării unui atentat cu bombă la Ambasada Israelului. Informațiile corelate primite după atentatul cu bombă indicau că, în fapt, nu fusese opera unei organizații teroriste. Documentul care conținea această informație (“primul document”) nu a fost prezentat procurorilor care au condus procesul împotriva reclamanților, și că, prin urmare, nu a fost prezentat de acuzare judecătorului pentru ca acesta să se pronunțe cu privire la necesitatea desecretizării sale. Unul dintre celelalte două documente care proveneau din aceeași sursă care, totuși, nu se refereau la informația din primul document, a fost prezentat judecătorului pe parcursul audierii de desecretizare (Cauza Botmeh și Alami , § 42).
Probele nedesecretizate au fost inițial analizate de curtea de Apel într-o audiere ex parte, anterior acordării permisiunii de a introduce apel. La începutul audierii apelului pe fond, curtea de apel, într-o componență diferită, a audiat inter partes argumentele referitoare la procedura care trebuia urmată în vederea pronunțării unei sentințe cu privire la pretenția Coroanei de imunitate în interes public, înainte de a decide să examineze probele într-o audiere ex parte. Reclamanții nu au fost reprezentați pe parcursul acestei audieri nici de propriul avocat, nici de un avocat special numit și verificat (v , Edwards și Lewis împotriva Regatului Unit [GC], nr. 39647/98 și 40461/98, pct. 43-45, CEDO 2004-X). Cu toate acestea, în urma audierii privind desecretizarea și cu mult înainte de audierea reluată în apel, curtea de apel a divulgat reclamanților un rezumat al informațiilor incluse în primul document, precum și o listă a evenimentelor care au dus la faptul că probele nedesecretizate nu au fost prezentate judecătorului. În hotărârea sa din 1 noiembrie 2001, curtea de apel a observat faptul că, cu excepția probelor care au fost prezentate reclamanților în rezumat, nu a fost prezentat niciun element semnificativ în fața instanțelor, care să nu fi fost prezentat judecătorului. Reclamanților li s-a oferit ocazia completă de a prezenta argumente cu privire la probele care au fost desecretizate în rezumat și cu privire la semnificația acestora pentru chestiunile ridicate de prezenta cauză. Pe baza argumentelor prezentate, curtea de apel a stabilit că reclamanții nu au făcut obiectul niciunei nedreptăți prin faptul că nu li s-a permis accesul la probele nedesecretizate în cauză, având în vedere că probele nu adăugau nimic semnificativ celor desecretizate la proces și că apărarea nu a făcut nicio încercare, la proces, să profite, prin prezentarea lor sub orice formă în fața juraților, a probelor similare care au fost desecretizate la proces.
43. The undisclosed material was first considered by the Court of Appeal in an ex parte hearing prior to the grant of leave to appeal. At the commencement of the hearing of the substantive appeal, the Court of Appeal, in a different composition, heard inter partes submissions on the procedure to be followed in ruling on the Crown’s claim for public interest immunity, before deciding to examine the material in an ex parte hearing. The applicants were not represented during this hearing, either by their own counsel or by a specially appointed, security-cleared, counsel (see Edwards and Lewis v. the United Kingdom ([GC], nos. 39647/98 and 40461/98, §§ 43-45, ECHR 2004-X). However, following the disclosure hearing and well in advance of the resumed appeal hearing, the Court of Appeal disclosed to the applicants a summary of the information contained in the first document, as well as an account of the events which had resulted in the fact that the undisclosed material had not been placed before the trial judge. In its judgment of 1 November 2001, the Court of Appeal observed that, save for the material which was given to the applicants in summary form, there was nothing of significance before the court which had not been before the trial judge (see paragraph 18 above). The applicants were given a full opportunity to make submissions on the material which had been disclosed in summary form and on its significance to the issues raised by the case. On the basis of the submissions made, the Court of Appeal concluded that no injustice had been done to the applicants by not having access to the undisclosed matter at trial, since the matter added nothing of significance to what was disclosed at trial and since no attempt had been made by the defence at trial to exploit, by adducing it in any form before the jury, the similar material which had been disclosed at trial.
Având în vedere măsura în care probele ascunse au fost desecretizate reclamanților de către curtea de apel, faptul că instanța a putut considera impactul noilor probe asupra siguranței condamnării reclamanților în lumina argumentelor detaliate oferite de avocatul apărării și a faptului că, în opinia instanței, probele nedesecretizate nu adăugau nimic semnificativ elementelor deja desecretizate la proces, Curtea consideră că această cauză este foarte similară cauzelor Jasper și Fitt, Edwards și I.J.L., G.M.R. și A.K.P. și cauzelor Rowe și Davis, Atlan sau Dowsett și că neprezentarea probelor nedesecretizate în fața judecătorului a fost, în anumite circumstanțe ale cauzei, remediată de procedura ulterioară în fața curții de apel.
Prin urmare, în speță, nu a fost încălcat art. 6 din Convenție ( CEDO, Secția a patra, Hotărârea din 7 iunie 2007 în Cauza Botmeh și Alami vs Regatului Unit, Definitivă la 7 septembrie 2007, [Cererea nr. 15187/03], http://cmiskp.echr.coe.int/tkp197,trad csm1909,www.ier.ro,vezi șiEdwards vs Regatului Unit, Hotărârea din 25 noiembrie 1992, Rowe și Davis vs Regatului Unit [GC], nr. 28901/95, CEDO 2000-II, Atlan vs Regatului Unit, nr. 36533/97, 19 iunie 2001, Edwards și Lewis vs Regatului Unit [GC], nr. 39647/98 și 40461/98, pct. 43-45, CEDO 2004-X ). .
Nu a fost încălcat art. 6 din Convenție, întrucât probele secrete au fost prezentate unui judecător, care deși în mod necontradictoriu, a apreciat asuprainteresului public pentru clasificare, considerându-le ca fiind probe nesemnificative, neconcludente în judecata cauzei, depășirea procedurii legale fiind remediată în recurs.
În Codul de procedură penală există dispoziții privind nepublicitatea ședinței de judecată. Dacă judecarea în ședință publică ar putea aduce atingere unor interese de stat, moralei, demnității sau vieții intime a unei persoane, intereselor minorilor sau ale justiției, instanța, la cererea procurorului, a părților ori din oficiu, poate declara ședință nepublică pentru tot cursul sau pentru o anumită parte a judecării cauzei (alin. 3 al art. 352 din Codul de procedură penală al României din 1 iulie 2010, publicat în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 486 din 15 iulie 2010).
Instanța poate de asemenea să declare ședință nepublică la cererea unui martor, dacă prin audierea sa în ședință publică s-ar aduce atingere siguranței ori demnității sau vieții intime a acestuia sau a membrilor familiei sale, ori la cererea procurorului, a persoanei vătămate sau a părților, în cazul în care o audiere în public ar pune în pericol confidențialitatea unor informații.
În timpul cât ședința este nepublică, nu sunt admise în sala de ședință decât părțile, persoana vătămată, reprezentanții acestora, avocații și celelalte persoane a căror prezență este autorizată de instanță.
În tot timpul cât judecata se desfășoară în ședință nepublică, dosarul cauzei nu este public. Părțile, persoana vătămată, reprezentanții acestora, avocații și experții desemnați în cauză au dreptul de a lua cunoștință de actele dosarului.
Președintele completului are îndatorirea de a aduce la cunoștința persoanelor ce participă la judecata desfășurată în ședință nepublică obligația de a păstra confidențialitatea informațiilor obținute pe parcursul procesului. Încălcarea acestei obligații poate fi sancționată cu amendă judiciară de la 1.000 lei la 10.000 lei, cu excepția situațiilor în care această divulgare nu constituie infracțiune.
Pe durata judecății, instanța poate interzice publicarea și difuzarea, prin mijloace scrise sau audiovizuale, de texte, desene, fotografii sau imagini de natură a dezvălui identitatea persoanei vătămate, a părții civile, a părții responsabile civilmente sau a martorilor.
Toate actele dosarului, cu excepția celor clasificate, potrivit legii, sunt publice, cu respectarea protecției datelor cu caracter personal și a vieții private a subiecților procesuali (alin. 10).
Dacă autoritatea emitentă nu declasifică total sau parțial ori nu permite accesul la informațiile clasificate apărătorului inculpatului, acestea pot servi la aflarea adevărului numai în măsura în care sunt coroborate cu fapte și împrejurări ce rezultă din ansamblul probelor existente în cauză.
Formulările nu sunt la adăpost de orice critică, fiind de natură a ridica mai multe probleme în aplicare.
Dosarul cauzei nu este public (cf alin. 7), dar toate actele – probe sunt obligatoriu depuse la dosar, care a fost înregistrat la administrația instanței. Lipsa reglementării situației anterioare nu însemnă ca actele clasificate, în totalitatea lor, ar lipsi din opis.
Este utilă definirea intereselor de stat, și explicarea modului în care s-ar putea aduce atingere acestora, sau a caracterului esențial al unor informații utile pentru soluționarea cauzei, pentru evitarea exceselor.
În cazul existenței unor acte clasificate, se presupune existența lor ab initio la dosar, situație în care deja este tardivă secretizarea lor acum, și respectiv doar pentru o anumită parte a judecării cauzei. Înțelegem că suntem în prezența unor desecretizări ulterioare, ședința devenind publică.
Pe durata judecății, instanța poate interzice publicarea și difuzarea, prin mijloace scrise sau audiovizuale, dar pentru perioada anterioară dispozițiile procedurale trebuie căutate în altă parte, dar în nici un caz într-un act cu valoarea unui simplu regulament de organizare a registraturii. Instanța poate interzice publicarea sau difuzarea, dacă nu s-a produs încă; pentru că publicarea și/sau difuzarea pot fi separate, acțiuni cu subiecți distincți.
Alineatul 11 trebuie citit că, în cazul în care informațiile clasificate cuprinse în dosar sunt esențiale pentru soluționarea cauzei, instanța solicită, din oficiu, de urgență, după caz, declasificarea totală, declasificarea parțială sau trecerea într-un alt grad de clasificare și permiterea accesului la acestea de către apărătorul inculpatului. Apărătorul inculpatului nu are de unde să știe de valoarea esențială a informațiilor pentru construirea apărării.
Dacă autoritatea emitentă nu declasifică total sau parțial ori nu permite accesul la informațiile clasificate (și deci nedeclasificate) apărătorului inculpatului, acestea pot servi la aflarea adevărului numai în măsura în care sunt coroborate cu fapte și împrejurări ce rezultă din ansamblul probelor existente în cauză. Se înțelege că procurorul nu are nici un rol.
Articolul 6 § 1 CEDO prevede că organele procuraturii trebuie să prezinte apărării toate probele materiale aflate în posesia lor, atât pentru, cât și împotriva acuzatului (v , mutatis mutandis, Rowe și Davis, § 60, Natunen vs Finlanda, §39).
It is a fundamental aspect of the right to a fair trial that criminal proceedings, including the elements of such proceedings which relate to procedure, should be adversarial and that there should be equality of arms between the prosecution and defence. The right to an adversarial trial means, in a criminal case, that both prosecution and defence must be given the opportunity to have knowledge of and comment on the observations filed and the evidence adduced by the other party. In addition Article 6 § 1 requires that the prosecution authorities disclose to the defence all material evidence in their possession for or against the accused .
Exigența egalității armelor, în sensul unui echilibru just între părți, implică obligația de a oferi fiecărei părți o posibilitate rezonabilă de a-și prezenta cauza – inclusiv probele – în condiții care să nu o plaseze într-o situație de dezavantaj net în comparație cu adversarul său (C.E.D.H. , Cameră, hot. din 27 octombrie 1993, Dombo Beheer B.V. vs Olanda).
Dreptul la divulgarea probelor relevante nu este un drept absolut. În orice procedură penală ar putea exista interese concurente, cum ar fi securitatea națională sau necesitatea de a proteja martori la un risc de represalii sau pentru a păstra metodele secrete de investigare a infracțiunilor, lucruri care trebuie să fie cântărite în raport cu drepturile celui acuzat, dar , în această fază, numai de un judecător.
Credem că, pentru a fi respectat art. 6 CEDO, procurorul ar trebui să aibă obligația de a prezenta probe clasificate unui judecător anterior fondului.
Asupra legalității actului de trimitere în judecată și probelor pe care se bazează acesta, precum și a legalității soluțiilor de netrimitere în judecată se pronunță judecătorul de cameră preliminară, în condițiile legii.
Separarea funcțiilor judiciare este reglementă în art. 3 din Codul nou de procedură penală.
Deci, instanța de fond – așa cum arată locul reglementării – nu este aceea care să solicite ea, din oficiu, de urgență, după caz, declasificarea totală, declasificarea parțială sau trecerea într-un alt grad de clasificare și permiterea accesului la acestea de către apărătorul inculpatului. Problema informațiilor esențiale clasificate ar trebui deja soluționată când se trece la judecata în fond. Nu au cum să mai existe informații esențiale clasificate în dosarul fondului. Dar oare judecătorul de cameră preliminară nu atinge fondul în acest fel? Nu știu unde să-mi mai pun inelul, aș veni fără el, dar ah ce situație îngrozitoare ! – Pablo Neruda dixit.
Apărătorul inculpatului nu are de unde să știe de valoarea esențială a informațiilor pentru construirea apărării.
Dacă autoritatea emitentă nu declasifică total sau parțial ori nu permite accesul la informațiile clasificate apărătorului inculpatului, acestea nu pot servi la aflarea adevărului pentru că nu pot fi nici măcar invocate ca atare, ele nu există, ele nu au cum să fie coroborate cu fapte și împrejurări ce rezultă din ansamblul probelor existente în cauză. De aceea, procurorul trebuie să își bazeze rechizitoriul numai pe ceea ce s-ar putea dovedi util unei soluții. Și este foarte greu !
De la început, înainte de faza de judecată, procurorul nu trebuie să alcătuiască dosarul depunând informații clasificate – care, prin definiție, nu sunt publice – și nu pot fi deci nici esențiale pentru soluționarea cauzei. Organul de urmărire penală trebuie să folosească toate tehnicile speciale de supraveghere sau cercetare permise de lege ( de exemplu, art. 138 sqq din Codul de procedură penală ) în scopul strângerii de probe legale în cadrul procesului penal.
Se constată în ultima vreme o tendință din ce în ce mai mare, în practica instanțelor de contencios administrativ, ca una dintre părți să solicite judecătorului (un fel de) „secretizare” a probelor de la dosar. „Am încercat să găsim un temei de drept al unei astfel de cereri însă, din păcate, nu am reușit. ”(Alina Zorzoană, Confidențializare, anonimizare, secretizare și alte bazaconii, 4 octombrie 2021, https://www.juridice.ro/
O așa-zisă instituție nouă, am putea spune, pentru că titulatura folosită merge de la „confidențializare” până la „anonimizare”. Cel puțin la nivel declarativ, solicitantul susține că ar fi prejudiciat prin depunerea la dosar a unor înscrisuri. În realitate însă, s-a constatat că înscrisurile respective reprezentau nu mai mult decât cele ce stau la baza emiterii unui act administrativ( Art. 13 din Legea nr.554/2004 a contenciosului administrativ instituie chiar obligația autorității emitente de a depune întreaga documentație.) Pe de altă parte, exced prezentei teme de discuție, înscrisurile din sfera secretelor de stat/de serviciu ce fac obiectul unei reglementări speciale[ Legea nr.182/2002 privind protecția informațiilor clasificate, cu modificările și completările ulterioare, (Monitorul Oficial nr. 248 din 12 aprilie 2002), accesul la acestea fiind condiționat de deținerea certificatului ORNISS. Accesul la informații secrete de stat este permis, cu respectarea principiului necesitații de a cunoaște, numai persoanelor care dețin certificat de securitate sau autorizație de acces, valabile pentru nivelul de secretizare al informațiilor necesare îndeplinirii atribuțiilor de serviciu. Pentru detalii HG nr. 585/2002, pentru aprobarea Standardelor naționale de protecție a informațiilor clasificate în România, cu modificările și completările ulterioare, (Monitorul Oficial nr. 485 din 5 iulie 2002 și http://www.orniss.ro/ro/proceduri.html), inclusiv de către judecătorii ce instrumentează dosarul.
Termenul de ”confidențializare” este specific Regulamentului nr. 679/2016 privind protecția persoanelor fizice în ceea ce privește prelucrarea datelor cu caracter personal și privind libera circulație a acestor date și de abrogare a Directivei 95/46/CE[ Art. 17 și art. 21 din Regulament reglementează dreptul la ștergerea datelor („dreptul de a fi uitat”) și dreptul de opoziție (la prelucrarea datelor), stabilind condițiile de exercitare ale acestora prin prisma unor limitări, nefiind însă drepturi absolute.
Prin confidențializare, se urmărește ascunderea unor date. Are sens, evident, din perspectiva protecției datelor cu caracter personal, însă ce scop ar putea avea cineva care dorește confidențializarea unor înscrisuri depuse la dosar? Evident nu vorbim de date cu caracter personal, pentru că nu acestea fac obiectul unui litigiu de drept administrativ. Vom reveni la deslușirea scopului… mai târziu…
Hotărârea din 18 martie 2014, pronunțată în Cauza Beraru vs României (https://hudoc.echr.coe.int/), prezintă interes din perspectiva faptului că nu poți îngrădi accesul niciunei dintre părți la înscrisuri/informațiile din dosar. Judecătorul trebuie să aibă acces la toate piesele din dosar, fără nicio restricție, pentru a putea pronunța o hotărâre cu luarea în considerare a tuturor elementelor necesare în acest sens.
69. Curtea subliniază că art. 6 § 3 lit. b) din Convenţie asigură oricărei persoane acuzate de o infracţiune dreptul să dispună de timpul şi de înlesnirile necesare pregătirii apărării sale. Mai mult, „înlesnirile” care trebuie asigurate oricărui acuzat includ posibilitatea de a fi informat, pentru pregătirea apărării sale, despre rezultatul cercetărilor efectuate pe parcursul procesului.
70. Curtea reaminteşte că a constatat deja că accesul nerestricţionat la dosarul cauzei şi folosirea nerestricţionată a notiţelor, inclusiv, după caz, posibilitatea de a obţine copii ale documentelor relevante, constituie garanţii importante ale procesului echitabil. Neasigurarea acestui tip de acces a reprezentat, în motivarea Curţii, unul dintre factorii care au determinat constatarea încălcării principiului egalităţii armelor (v Matyjek împotriva Poloniei, nr. 38184/03, pct. 59 şi 63, CEDO 2007‑V, şi Luboch împotriva Poloniei, nr. 37469/05, pct. 64 şi 68, 15 ianuarie 2008).
71. În prezenta cauză, Curtea reţine că avocaţii reclamantului nu au putut obţine acces direct la dosarul cauzei decât într-un stadiu târziu; iniţial, nu li s-a furnizat nicio copie a rechizitoriului (a se vedea supra, pct. 24 şi 40). Mai mult, aceştia nu au putut obţine o copie a transcrierilor interceptărilor telefonice sau o copie înregistrată a convorbirilor telefonice interceptate folosite ca probe în dosar. În această privinţă, avocaţii reclamantului au adresat instanţelor interne numeroase cereri pentru încuviinţarea accesului la dosar. De asemenea, Curtea reţine că lipsa accesului la dosar, care a cauzat dificultăţi pentru pregătirea apărării, a fost tocmai motivul invocat de avocaţii reclamantului pentru a cere renunţarea la mandatul de reprezentare a reclamantului.
Dacă într-adevăr se face dovada unei (presupuse) vătămări, partea (oricare ar fi aceasta) are posibilitatea solicitării ca dosarul cauzei să fie depus și ținut la cutia de valori a instanței, situație în care judecătorul are acces la dosar în integralitatea sa iar buna-credință a solicitantului va triumfa. (Alina Zorzoană, Confidențializare, anonimizare, secretizare și alte bazaconii, 4 octombrie 2021, https://www.juridice.ro)
Deținerea unui dosar secret cu informații despre o persoană constituie o ingerință în viața sa privată. Ascunderea unor informații față de reclamant constituie o ingerință a vieții private a acestuia. Această ingerință era prevăzută de lege și viza un scop legitim, anume protecția securității naționale. Faptul că instanța care a analizat cererea reclamantului a asigurat un control judiciar efectiv cu privire la documentele care au rămas ascunse, cunoscând obiectul lor. De aceea, Curtea a considerat că măsura era necesară într-o societate democratică pentru protecția securității naționale, iar plângerea este vădit nefondată.
La finele anilor 80, reclamantul a trăit în R. D. G. După întoarcerea sa în Olanda, reclamantul a suspectat serviciul de securitate olandez că îl urmărește. Reclamantul a susținut că colegii săi de la universitate l-au acuzat de a fi fost comunist, ceea ce îi afecta perspectivele unei cariere. Reclamantul a cerut Ministerului de Interne să îi comunice informații pe care le conține un eventual dosar al serviciilor de securitate deschis pe numele său. Reclamantul a obținut comunicarea unor documente mai vechi fără nici o valoare importantă. Reclamantul a contestat în van decizia de a nu i se furniza toate documentele conținute în dosar (Art. 8. Viață privată, https://legeaz.net/hotarari-cedo/brinks-contra-olandei-, https://legeaz.net/, CEDO, secția III, decizia Brinks vs Olanda, 5 aprilie 2005, 9940/04)
Impunerea certificatului de securitate (ORNISS) / autorizației de acces la informații clasificate într-un proiect de lege este vădit nelegală, ea „reprezentând practic o mizerie legislativă. ”(Antonie POPESCU,Despre vădita nelegalitate a impunerii certificatului ORNISS pentru avocați, 19 aprilie 2023, https://www.juridice.ro)
După o Hotărâre din 2020 dată chiar împotriva țării noastre, și anume (CEDO Decizia Muhammad și Muhammad vs României), va fi siderată să constate această sfidare a jurisprudenței europene.
À la lumière des informations comparatives dont dispose la Cour concernant quarante États membres, dans une large majorité de ces États, la législation permet de limiter l’accès à des preuves classées secrètes et aux informations confidentielles qui fondent une décision d’expulsion nécessaire pour la protection de la sécurité nationale, même dans le cadre des procédures judiciaires.
80. En ce qui concerne l’étendue des informations factuelles communiquées aux étrangers qui font l’objet d’une procédure d’expulsion pour raisons de sécurité nationale, il apparaît que dans six des États membres étudiés les étrangers concernés sont informés en général de l’intégralité de l’affaire qui est à l’origine de la procédure dont ils font l’objet mais l’accès aux informations classées secrètes peut être restreint. Dans treize États membres, ces étrangers sont informés en termes généraux des faits qui fondent l’expulsion mais les motifs de sécurité nationale qui sous-tendent la décision ne leur sont pas entièrement divulgués. Dans dix‑sept États, ils sont informés de manière générale des faits qui leur sont reprochés, sans que des informations liées à des preuves classées secrètes ne leur soient communiquées.
81. En Arménie, il n’y a pas de limitation du droit d’accès aux documents classés secrets dans le cadre des procédures d’expulsion pour raisons de sécurité nationale. Dans onze États membres, les tribunaux déterminent si et dans quelle mesure les étrangers en cause peuvent accéder aux preuves classées secrètes. Dans douze autres États, les étrangers en question n’ont en principe pas accès aux preuves classées secrètes. Dans certains de ces douze États, un tribunal ou une autre autorité compétente peut néanmoins leur accorder l’accès à des informations classées secrètes dans des circonstances spécifiques. Dans sept États, l’accès à des documents classés secrets peut être restreint par les autorités nationales. Dans deux États, ni le requérant ni son représentant n’ont accès à ce type de documents.
82. Dans vingt-quatre États membres, lorsque l’accès à des documents classés secrets est refusé et que l’étranger concerné n’est pas informé des faits qui lui sont reprochés, les tribunaux doivent mettre en balance les différents intérêts en jeu. Au Royaume-Uni, l’avocat spécial analyse ces intérêts lors de l’examen de la pertinence de la demande de non‑divulgation de documents classés secrets. Dans quatre autres États, les tribunaux peuvent procéder à une telle mise en balance. Dans un cinquième État, les juridictions ont réalisé cette mise en balance dans certaines affaires mais non dans d’autres.
83. Dans treize États, les juridictions nationales ont le pouvoir de vérifier si la classification des documents est justifiée par des motifs de sécurité nationale. Dans seize autre États, elles ne l’ont pas.
84. En Finlande, les tribunaux peuvent déclassifier eux-mêmes des documents s’ils l’estiment nécessaire. Dans sept autres États membres, ils peuvent demander la déclassification de données ou documents classés secrets mais ils ne peuvent pas déclassifier eux-mêmes les informations. Dans quinze États, les tribunaux ne peuvent ni demander la déclassification ni déclassifier eux-mêmes des documents classés secrets.
85. Dans vingt-deux États, les tribunaux peuvent vérifier l’exactitude et la pertinence des informations contenues dans les documents classés secrets qui leur sont soumis. Dans huit autres États, ils n’ont pas ce pouvoir.
86. Dans dix-sept États, les avocats qui représentent un étranger peuvent avoir accès à des documents classés secrets. Dans quinze autres États, ils ne le peuvent pas. Dans certains de ces quinze États, l’avocat peut obtenir une habilitation de sécurité lui donnant le droit d’accéder aux documents classés secrets. Au Royaume-Uni et en Norvège, il y a des « avocats spéciaux ».
87. En Islande, il n’y a pas de base légale permettant d’expulser pour raisons de sécurité nationale un étranger en situation de séjour régulier. Au Liechtenstein, l’éloignement se rapporte uniquement à des affaires pénales de droit commun.
. . . 110. La Fondation Helsinki pour les droits de l’homme et l’Association pour l’intervention juridique (Stowarzyszenie Interwencji Prawnej) considèrent que, indépendamment du fait que le tribunal qui rendra la décision ait ou non accès aux documents classés secrets, les garanties procédurales minimales imposées par l’article 1 du Protocole no 7 ne peuvent pas être assurées si l’étranger qui fait l’objet d’une procédure d’expulsion n’est pas informé de la substance des motifs qui en sont à l’origine. Elles estiment que, pour que la procédure soit conforme à la jurisprudence pertinente de la CJUE ainsi qu’à la législation européenne et aux standards des Nations Unies en matière d’expulsion d’étrangers, il faut que l’étranger, ou le cas échéant son représentant, soit informé des raisons factuelles qui la sous-tendent une décision d’expulsion.
111. Amnesty International est d’avis que les garanties découlant du droit à un procès équitable sont transposables sur le terrain de l’article 1 du Protocole no 7. Ainsi, le respect des principes du contradictoire et de l’égalité des armes, l’obligation pour les tribunaux de motiver leurs décisions et la protection contre l’arbitraire s’opposeraient à l’utilisation dans des procédures judiciaires de documents classés secrets auxquels l’étranger concerné et son représentant n’ont pas accès et en l’absence desquels ils ne peuvent pas utilement préparer la défense de l’intéressé. L’utilisation de tels documents serait encore plus problématique lorsque l’étranger en question allègue au cours de la procédure qu’il risquerait s’il était éloigné du territoire de subir des traitements contraires à l’article 3 de la Convention.
112. Selon la Rapporteure spéciale des Nations unies sur la promotion et la protection des droits de l’homme et des libertés fondamentales dans la lutte anti-terroriste (« la Rapporteure spéciale »), l’utilisation d’éléments de preuve secrets doit demeurer exceptionnelle, que ce soit en matière pénale, en matière civile ou en matière de droit des étrangers, car elle va à l’encontre des principes du libre accès à un tribunal, du caractère contradictoire des procédures judiciaires et de l’égalité des armes. La Rapporteure spéciale estime qu’il faut définir avec précision la notion de « sécurité nationale » afin d’en éviter un emploi abusif, et qu’il incombe aux autorités de prouver qu’une affaire relève de la sécurité nationale. Elle observe que les différents droits nationaux renferment souvent peu de dispositions visant à encadrer l’utilisation d’éléments de preuve classés secrets, et elle considère que le recours à de tels éléments devrait demeurer exceptionnel et que les preuves correspondantes devraient être soumises à des critères de recevabilité très stricts. Elle appelle l’attention de la Cour sur le fait qu’une procédure d’expulsion dirigée contre un individu au motif que des informations secrètes indiquent qu’il pourrait être impliqué dans des activités terroristes ou affilié à un groupe terroriste peut être lourde de conséquences pour l’intéressé, du fait de la catégorisation à laquelle elle l’expose.
. . . 121. Plus récemment, dans l’affaire Ljatifi, précitée, en examinant la compatibilité avec l’article 1 § 1 a) et b) du Protocole no 7 d’une décision d’expulsion fondée sur des motifs liés à la protection de la sécurité nationale, la Cour a résumé ainsi les principes applicables en la matière :
« 35. Dans la mesure où l’ordonnance incriminée reposait sur des considérations de sécurité nationale, la Cour a estimé que l’exigence de prévisibilité n’allait pas jusqu’à obliger les États à adopter des dispositions juridiques énumérant en détail tous les comportements susceptibles de donner lieu à une décision d’expulser une personne pour des raisons de sécurité nationale. Pourtant, même lorsque des impératifs de sécurité nationale entrent en ligne de compte, les principes de légalité et de prééminence du droit applicables dans une société démocratique exigent que toute mesure d’éloignement qui touche aux droits fondamentaux de la personne puisse être soumise à une forme de procédure contradictoire devant un organe ou un tribunal indépendant compétent pour examiner effectivement les motifs de la décision en question et les preuves pertinentes, prévoyant, si nécessaire, des limitations procédurales adéquates quant à l’utilisation d’informations classifiées. Devant cet organe de contrôle, la personne concernée doit pouvoir contester l’affirmation des autorités selon laquelle la sécurité nationale est en jeu. L’appréciation portée par les autorités sur ce qui constitue une menace pour la sécurité nationale a évidemment un poids important, mais l’organe ou le tribunal indépendant doit pouvoir réagir au cas où la mise en avant de cette notion serait dénuée de toute base factuelle raisonnable ou révélerait une interprétation de la « sécurité nationale » illicite ou contraire au bon sens et arbitraire (C.G. et autres c. Bulgarie, précité, § 40). »
127. Dans les affaires examinées jusqu’à présent par la Cour sur le terrain de l’article 1 du Protocole no 7, les requérants n’ont pas été informés des faits concrets qui leur étaient reprochés, ni même du contexte général justifiant l’expulsion, les actes de saisine des instances se limitant à dire qu’il y avait des indices que les personnes mises en cause menaient des activités de nature à mettre en danger la sécurité nationale (voir, par exemple, Lupsa, précité, § 10, Kaushal et autres, précité, § 6, Baltaji, précité, § 9, et Ljatifi, précité § 7). Dans ces affaires, la Cour a exigé qu’au minimum « un organe ou un tribunal indépendant » soit informé des « motifs de la décision en question et des preuves pertinentes », sans pour autant s’être prononcé sur la question de savoir s’il était également nécessaire que les motifs susmentionnés soient communiqués à la personne concernée. Toutefois, la Cour a jugé que l’article 1 du Protocole no 7 implique le droit pour l’étranger concerné de se voir notifier les reproches formulés à son égard (Lupsa, précité, § 59) et elle a toujours sanctionné l’absence de toute information fournie aux intéressés quant aux raisons qui fondaient la décision d’expulsion (ibidem, §§ 40 et 56, Ahmed, précité, § 53, Kaushal et autres, précité, §§ 30 et 48, Baltaji, précité, § 58, et Ljatifi, précité, §§ 36-39).
128. Quant au droit d’avoir accès aux pièces du dossier, il n’a pas, à ce jour, été consacré en tant que tel dans la jurisprudence de la Cour sur le terrain de l’article 1 du Protocole no 7. La Cour a toutefois été amenée à dire que, même lorsque la sécurité nationale était en jeu, une mesure d’éloignement doit être soumise à une forme de procédure contradictoire, prévoyant, si nécessaire, des limitations procédurales adéquates quant à l’utilisation d’informations classifiées (Ljatifi, précité, § 35). De l’avis de la Cour, l’article 1 du Protocole no 7 garantit à l’étranger concerné le droit d’être informé, de préférence par écrit et en tout état de cause d’une manière telle qu’il puisse se défendre de façon effective, du contenu des documents et des informations sur lesquels s’est fondée l’autorité nationale compétente pour décider de l’expulsion, sans préjudice de la possibilité d’apporter, si nécessaire, des restrictions dûment justifiées quant à ce type d’information.
129. Eu égard à ce qui précède, la Cour conclut que l’article 1 du Protocole no 7 exige en principe que les étrangers concernés soient informés des éléments factuels pertinents qui ont conduit l’autorité nationale compétente à considérer qu’ils représentent une menace pour la sécurité nationale et qu’ils aient accès au contenu des documents et des informations du dossier de l’affaire sur lesquels ladite autorité s’est fondée pour décider de leur expulsion.
. . . 131. La Cour a également accepté des restrictions aux droits d’accéder au dossier et d’être informé des faits reprochés dans des affaires portant sur des procédures d’expulsion lorsque la sécurité nationale était en cause (voir, parmi d’autres, Al-Nashif c. Bulgarie, no 50963/99, § 137, 20 juin 2002, concernant les articles 8 et 13 de la Convention, et Ljatifi, précité, § 35, concernant l’article 1 du Protocole no 7). Par ailleurs, la Cour constate que s’agissant de la possibilité de restreindre les droits procéduraux des étrangers sous le coup d’une mesure d’expulsion, la vaste majorité des États membres prévoient expressément dans leur législation interne la possibilité de limiter ces droits lorsque la sécurité nationale est en cause (paragraphe 79 ci‑dessus).
. . . 134. La Cour rappelle qu’elle a déjà jugé, sous l’angle de l’article 6 de la Convention, que même lorsque la sécurité nationale ou l’ordre public étaient en cause, seules étaient légitimes les limitations des droits procéduraux qui n’atteignent pas ceux-ci dans leur substance même (voir, par exemple, Regner, précité, § 148, et, mutatis mutandis, Fayed c. Royaume-Uni, 21 septembre 1994, § 54, série A no 294‑B, et Omar c. France, 29 juillet 1998, § 34, Recueil des arrêts et décisions 1998‑V). En présence de limitations de certains droits procéduraux, elle a fréquemment considéré que les autorités nationales avaient l’obligation d’appliquer des mesures destinées à compenser de manière adéquate les effets de ces limitations sur la situation des intéressés (voir, par exemple, Jasper, précité, § 52, Fitt c. Royaume-Uni [GC], no 29777/96, § 45 avec d’autres références, CEDH 2000-II, et Schatschaschwili c. Allemagne [GC], no 9154/10, § 107, CEDH 2015, quant à l’article 6 de la Convention, et A. et autres, précité, § 218, quant à l’article 5 § 4 de la Convention).
. . . 148. À cet égard, la Cour remarque que les données à sa disposition ne mettent pas en évidence l’existence d’un consensus au niveau européen quant aux types de facteurs susceptibles de compenser les limitations des droits procéduraux des étrangers ou quant à leur portée. En effet, les limitations aux droits d’accès aux documents classé secrets et aux raisons qui fondent une décision d’expulsion sont atténuées à travers des mécanismes variant selon les spécificités de la législation ou de la procédure mise en place dans un pays donné (paragraphes 82-86 ci-dessus).
. . . 152. Revêt aussi de l’importance la question de savoir s’il appartient à une autorité indépendante, juridictionnelle ou autre, de déterminer, dans une affaire donnée, après avoir examiné l’ensemble des preuves classées secrètes, quelles sont les informations factuelles qui peuvent être communiquées aux intéressés sans que la sécurité nationale soit mise en péril et cela dans une phase de la procédure où l’intéressé pourrait encore les contester utilement.
. . . 155. La Cour considérera comme une autre garantie importante les droits dont dispose le représentant de l’étranger concerné dans une affaire donnée. À ce titre, elle s’intéressera par exemple, à l’étendue du droit d’accès au dossier dont dispose le représentant de l’étranger en question, y compris aux documents classés secrets qui ne sont pas accessibles à ce dernier. Ou encore à la question de savoir si, après avoir obtenu un accès à des pièces classées secrètes, la communication entre le représentant et son client a été restreinte ou non (voir, mutatis mutandis, A. et autres, précité, § 220).
162. En l’espèce, la Cour note que les juridictions nationales, en appliquant les dispositions légales pertinentes (paragraphes 51 et 53 ci‑dessus), ont jugé d’emblée que les requérants ne pouvaient pas avoir accès au dossier, au motif que les documents étaient classés secrets (paragraphe 158 ci-dessus). Le droit interne, quant à lui, ne prévoit pas la possibilité pour les juridictions nationales de vérifier d’office si la sauvegarde de la sécurité nationale impose dans une affaire donnée la non‑divulgation du dossier (paragraphes 51 et 53 ci-dessus ; voir, pour une situation contraire, Regner, précité, § 152).
163. Il ne ressort pas non plus des arrêts rendus par les juridictions nationales qu’elles ont procédé en l’espèce à un examen de la nécessité de restreindre les droits procéduraux des requérants et donc de ne pas leur divulguer les documents confidentiels. Les raisons concrètes tirées de la protection de la sécurité nationale qui, de l’avis des autorités, s’opposaient à la divulgation des preuves et des informations classées secrètes à l’égard des requérants n’ont aucunement été explicitées par les juridictions nationales. Qui plus est, lorsque les requérants ont exposé devant la Haute Cour leurs doutes quant au niveau de classification appliqué en l’espèce, aucun éclaircissement n’a été apporté sur ce point par la juridiction de recours (paragraphe 33 ci‑dessus).
. . . 181. Ainsi la cour d’appel n’a-t-elle pas vérifié si les requérants savaient qu’en vertu du droit roumain ils avaient la possibilité, s’ils le souhaitaient, de se faire représenter par un avocat et à quel moment de la procédure une demande de représentation pouvait être faite utilement. De même, alors que la cour d’appel a bien informé les requérants de la limitation de leur droit d’accès au dossier, elle ne leur a fourni aucune information quant à l’existence d’avocats titulaires d’un certificat ORNISS autorisés à avoir accès aux documents classés secrets versés au dossier.
. . . 188. La Cour constate ensuite que devant la Haute Cour, les requérants ont été représentés par deux avocates choisies par eux-mêmes qui n’étaient pas titulaires d’un certificat ORNISS. Reste donc à rechercher si l’assistance assurée par ces avocates en vertu des compétences dont elles disposaient selon le droit interne était suffisante afin d’assurer aux intéressés une défense effective.
189. À cet égard, la Cour prend en compte qu’à défaut d’être titulaires d’un certificat ORNISS, les avocates choisies par les requérants ne pouvaient pas avoir accès aux documents classés secrets versés au dossier. S’agissant de la possibilité pour ces avocates de demander l’ajournement de la procédure de recours afin d’obtenir un certificat ORNISS, la Cour remarque que les délais prévus par la loi interne pour l’obtention d’un tel certificat (paragraphe 52 ci-dessus) dépassaient ceux qui étaient prévus pour le déroulement d’une procédure de déclaration d’un étranger comme personne indésirable (paragraphe 54 ci-dessus). Une demande d’ajournement n’aurait donc pas permis, en principe, aux avocates en question de se procurer un tel certificat pour s’en prévaloir dans le cadre de la procédure de recours. Les exemples de jurisprudence versés au dossier par les parties confortent cette affirmation (paragraphes 65-66 ci-dessus), aucun exemple de pratique permettant d’ajourner la procédure au-delà du délai prévu par le droit interne n’étant contemporain aux faits de l’espèce.
. . . 197. En l’occurrence, le parquet a versé au dossier devant la cour d’appel « un écrit » qui, selon le Gouvernement, détaillait les activités reprochées aux requérants et mentionnait des données et des informations concrètes recueillies par le SRI concernant l’implication des deux requérants dans des activités qui constituaient des menaces à la sécurité nationale (paragraphe 14 ci-dessus). Pour autant, il n’en ressort pas clairement si les juridictions nationales ont effectivement eu accès à l’ensemble des informations classées secrètes qui fondaient la demande d’expulsion ou seulement à cet « écrit ». Bien qu’invité à le faire, le Gouvernement n’a pas éclairci ce point.
198. Qui plus est, lorsque les requérants ont exposé devant la Haute Cour leurs doutes sur la présence dans le dossier des documents classés secrets, aucun éclaircissement n’a été apporté sur ce point par la juridiction de recours (paragraphe 33 ci‑dessus). En outre, celle-ci a refusé d’ordonner la production de la seule preuve demandée par les intéressés en vue de réfuter les allégations selon lesquelles ils finançaient des activités terroristes (paragraphes 38 et 40 ci-dessus). En d’autres termes, aucun élément du dossier ne laisse entrevoir qu’une vérification a bien été réalisée par les juridictions nationales quant à la crédibilité et à la réalité des informations qui lui ont été soumises par le parquet (voir, mutatis mutandis, Raza c. Bulgarie, no 31465/08, § 54, 11 février 2010).
. . . 204. Or, en l’occurrence, la Cour note que les requérants n’ont reçu que des informations très générales sur la qualification juridique des faits retenus contre eux, sans qu’aucun de leurs comportements concrets susceptibles de mettre en danger la sécurité nationale ne transparaisse du dossier. De même, aucune information ne leur a été fournie quant au déroulement des moments clés de la procédure et quant à la possibilité d’avoir accès aux preuves classifiées du dossier par le biais d’un avocat titulaire d’un certificat ORNISS.
205. Quant à l’étendue du contrôle opéré par une autorité indépendante, la Cour considère que le seul fait que la décision d’expulsion a été prise par des hautes autorités judiciaires indépendantes, sans qu’il puisse être constaté qu’elles ont exercé concrètement les pouvoirs que la loi roumaine leur conférait, n’est pas de nature à pouvoir compenser les restrictions subies par les intéressés dans l’exercice de leurs droits procéduraux.
206. En conclusion, eu égard à la procédure dans son ensemble et tout en tenant compte de la marge d’appréciation dont disposent les États en la matière, la Cour estime que les restrictions subies par les requérants dans la jouissance des droits qu’ils tirent de l’article 1 du Protocole no 7 n’ont pas été compensées dans la procédure interne de manière à préserver la substance même de ces droits.
207. Partant, il y a eu violation de l’article 1 du Protocole no 7 à la Convention.
Restrângerile cu care s-au confruntat reclamanții în exercitarea drepturilor lor întemeiate pe dispozițiile art. 1 din Protocolul nr. 7 la Convenția Europeană a Drepturilor Omului nu au fost compensate în procedura internă astfel încât sa fie menținută esența acestor drepturi. GRANDE CHAMBRE, AFFAIRE MUHAMMAD ET MUHAMMAD vs ROUMANIE, ARRÊT, 15 octobre 2020
În loc să se respecte principiul european al egalității armelor într-un proces și avocatul să primească liber acces la informații clasificate în baza obligației legale de păstrare a secretului profesional – întocmai precum magistrații și parlamentarii au încă din 2007 –, un proiect de lege criticabil augmentează această discriminare și va determina impardonabila excludere a unui avocat dintr-un dosar cu zise-informații clasificate (și se știe că secretizarea este deseori abuzivă pentru a ascunde diverse încălcări ale legii), ca să vină un altul care are autorizație de la serviciul secret.
În 2009, când subteranele judiciare au încercat aceeași manevră timp de câțiva ani în dosarele Decembrie ‘89 și Iunie ‘90, ca să tăinuiască probe, fără a putea spune procurorii militari cine le-a clasificat, în urma demersurilor la CtEDO, prin adoptarea Hotărârii Guvernului nr. 184/2010 privind declasificarea unor informații secrete de stat emise de Ministerul Apărării Naționale, s-a găsit soluția legislativă a declasificării celor mai multe piese din dosar, aceasta fiind soluția justă, pentru că nu există Justiție secretă și nici probe secrete față de părțile din dosar într-un proces echitabil, civil sau penal ori în contenciosul administrativ. În nota de fundamentare a actului normativ s-a precizat că: „Inițierea prezentului proiect (…) este impusă de solicitarea formulată de instituțiile abilitate ale statului implicate în judecarea dosarului 97/P/1990 – ‘Dosarul Revoluției din 1989’ – și este susținută de faptul că dezvăluirea informațiilor nu mai poate prejudicia siguranța națională, apărarea țării, ordinea publică ori interesele persoanelor de drept public sau privat.”
Preconizata impunere generalizată a certificatului ORNISS pentru avocați aduce avocatura într-o relație de subordonare și monitorizare față de o entitate executivă, aflată sub controlul unui serviciu secret, este un pericol public pentru democrație și drepturile omului – nu numai pentru cetățenii justițiabili –, o manevră netransparentă care nu poate fi trecută cu vederea și care se va solda cu reacții la nivel național și European.
Asemenea norme ar fi neconforme cu Constituția precum și cu CEDO și ar sfida jurisprudența CEDO de până în prezent, inclusiv în cauzele Rotaru c. României, Dumitru Popescu (II) c. României, Asociația „21 Decembrie 1989”, Mărieș (I), Vlase și alții c. României, țara noastră fiind în continuare sub monitorizarea Consiliului Europei pentru tergiversarea aplicării măsurilor structurale de reformă în justiție și serviciile secrete, impuse ca urmare a ultimei decizii enumerate, un răspuns față de această situație, reclamată de noi, fiindu-ne trimis luna trecută de Agentul Guvernamental al României la CEDO. Se pare că și Guvernul și Parlamentul ignoră aceste obligații prevăzute de art. 31 din Legea nr. 590/2003 și de art. 46 din CEDO, din moment ce se vine cu asemenea propuneri legislative disprețuitoare pentru democrație și statul de drept în Uniunea Europeană. (Antonie Popescu,Despre vădita nelegalitate a impunerii certificatului ORNISS pentru avocați, 19 aprilie 2023, https://www.juridice.ro)
Separat, o reglementare privind securitatea națională nu se (va) suprapune procedurii penale, nu are a completa codul cu nimic, ea având cu totul și cu totul un alt rol. A nu se aștepta vreo completare/lămurire de la legea SRI.
Acţiunea penală are ca obiect tragerea la răspundere penală a persoanelor care au săvârşit infracţiuni (Art. 14 alin. 1 C. pr. pen.).
Acţiunea penală se pune în mişcare şi se exercită atunci când există probe din care rezultă presupunerea rezonabilă că o persoană a săvârşit o infracţiune (că există probe din care rezultă că o persoană a săvârşit o infracţiune – art. 309 alin. 1) şi nu există cazuri care împiedică punerea în mişcare sau exercitarea acesteia.
Unul dintre cazurile care împiedică punerea în mişcare şi exercitarea acţiunii penale este prevăzut în Art. 16 alin. (1) lit. a). Acţiunea penală nu poate fi pusă în mişcare, iar când a fost pusă în mişcare nu mai poate fi exercitată dacă: fapta nu există.
Cazul este incident atât atunci când nu s-a produs nicio schimbare în realitatea obiectivă (fapta nu a produs modificări fizice în lumea înconjurătoare – I. Neagu, Drept procesual penal. Tratat, p. 234), cât şi atunci când nu există conduita pe care norma de incriminare o descrie verbum regens. Cazul de împiedicare a acţiunii penale rămâne incident şi atunci când există o anume conduită, dar ea nu este cea prevăzută ca element material al infracţiunii.
În prezent, trăsăturile esenţiale ale infracţiunii sunt prevederea faptei de legea penală (tipicitatea), caracterul nejustificat (cauzele justificative) şi caracterul imputabil (cauzele de neimputabilitate).
Prin norma de incriminare se stabileşte un model abstract al faptei. Pentru a fi relevante penal, faptele trebuie să corespundă descrierii sau modelului abstract din norma de incriminare, adică trebuie să fie tipice. Tipicitatea este tocmai această corespondenţă, concordanţă între trăsăturile faptei concrete şi modelul abstract (tip) prevăzut de norma de incriminare. Tipicitatea apare, aşadar, în trăsătura esenţială a prevederii faptei de legea penală.
Referitor la prevederea faptei de legea penală, ca trăsătură esenţială a infracţiunii, aceasta este, în primul rând, o expresie a principiului legalităţii incriminării, prevăzut atât la nivel constituţional – art. 23 alin. (12), cât şi la nivel convenţional – art. 7 § 1. Astfel, prevederea faptei de legea penală presupune existenţa unui model legal de incriminare care să descrie fapta interzisă sau ordonată, existenţa unei fapte concrete şi tipicitatea (corespondenţa dintre trăsăturile acesteia, ale faptei concrete, şi cele ale modelului legal de incriminare). Cazul de împiedicare a punerii în mişcare a acţiunii penale consacrat de art. 16 alin. (1) lit. b) C. pr. pen., respectiv “fapta nu este prevăzută de legea penală”, se reţine atunci când nu există concordanţă (tipicitate) între fapta concretă comisă şi modelul legal de incriminare prevăzut de legea penală.
Noţiunea de tipicitate se referă atât la elementele obiective, cât şi la elemente subiective din structura normei de incriminare. Ambele sunt elemente prin prisma cărora se analizează concordanţa între modelul descris de legiuitor în norma de incriminare şi fapta concret săvârşită. Pentru a interveni răspunderea penală trebuie să existe o concordanţă între trăsăturile faptei concrete şi trăsăturile modelului abstract prevăzut de norma de incriminare, adică, cu alte cuvinte, când au fost realizate toate elementele constitutive ale infracţiunii. Absenţa oricărui element constitutiv al infracţiunii lipseşte acţiunea penală de temeiul său de drept, putându-se afirma că lipsa de corespondenţă între trăsăturile faptei concrete şi trăsăturile modelului abstract prevăzut de norma de incriminare determină neprevederea faptei de către legea penală.
Temeiul de achitare prevăzut de art. 10 alin. 1 lit. d) din Codul de procedură penală din 1968 (faptei îi lipseşte unul din elementele constitutive ale infracţiunii) se regăseşte în actuala reglementare în dispoziţiile art. 16 alin. (1) lit. b) C. pr. pen. Curtea Constituțională, Decizia nr. 631 din 11 noiembrie 2014 referitoare la excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 3, art. 4 alin. (2) şi art. 10 alin. (1) şi (3) din Legea nr. 255/2013 pentru punerea în aplicare a Legii nr. 135/2010 privind Codul de procedură penală şi pentru modificarea şi completarea unor acte normative care cuprind dispoziţii procesual penale, precum şi a dispoziţiilor art. 13 alin. (1), art. 16 alin. (1), art. 396 alin. (5) şi art. 552 alin. (1) din Codul de procedură penală,§§40-42, M. Of. nr. 77 din 29 ianuarie 2015
În cazul în care nu se poate reţine comiterea elementului material al infracţiunii de trafic de influeţă sau existenţa unei condiţii esenţiale ataşate acestui element material, se impune achitarea în temeiul art. 16 alin. (1) lit. a) C. pr. pen.. Există o diferenţă semnificativă între o faptă suficient de bine caracterizată din perspectiva normei penale de incriminare, care constă în comiterea elementului material, dar căreia îi lipseşte un element constitutiv sau o condiţie de tipicitate, caz în care achitarea se dispune în temeiul art. 16 alin. (1) lit. b) teza I C. pr. pen., faţă de o acţiune care este întru-totul legală şi faţă de care nu se poate reţine comiterea elementului material sau existenţa unei condiţii esenţiale ataşate acestui element material şi nu sunt întrunite nici unele din elementele constitutive, caz în care achitarea se dispune în temeiul art. 16 alin. (1) lit. a) C. pr. pen. ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE Completurile de 5 judecători,Decizia nr. 48 din 26 mai 2023
În baza art. 396 alin. (1) şi (5) C. pr. pen. raportat la art. 16 alin. (1) lit. a) din C. pr. pen. l-a achitat pe inculpatul C. pentru săvârşirea infracţiunii de participaţie improprie la evaziune fiscală în formă continuată, prevăzute de art. 31 alin. (2) C. pen. (1969) raportat la art. 9 alin. (1) lit. b) din Legea nr. 241/2005, cu aplicarea art. 41 alin. (2) C. pen. (1969) şi art. 5 alin. (1) C. pen., întrucât fapta nu există.
În baza art. 396 alin. (1) şi (5) din C. pr. pen. raportat la art. 16 alin. (1) lit. a) C. pr. pen. a achitat-o pe inculpata F. pentru săvârşirea infracţiunii de participaţie improprie la evaziune fiscală în formă continuată, prevăzute de art. 31 alin. (2) C. pen. (1969) raportat la art. 9 alin. (1) lit. b) din Legea nr. 241/2005, cu aplicarea art. 41 alin. (2) C. pen. (1969) şi art. 5 alin. (1) C. pen., întrucât fapta nu există.
În raport de cele arătate mai sus, instanţa de fond a constatat că în cauză nu s-a făcut dovada, dincolo de orice îndoială rezonabilă, în accepţiunea dispoziţiilor art. 396 alin. (2) C. pr. pen., că operaţiunile comerciale pretins desfăşurate de către S.C. ar fi avut caracter real, pentru a exista pentru subiectul activ al aceleiaşi infracţiuni obligaţia evidenţierii lor în documentele legale cu relevanţă fiscală.
Din acest ultim punct de vedere, raportat la acţiunea care formează elementul material al laturii obiective a aceleiaşi infracţiuni, subiectul activ, deşi unul circumstanţiat, poate fi atât o persoană fizică sau juridică cu atribuţii financiar contabile, ale cărei obligaţii privind respectarea reglementărilor în materie sau, după caz, organizarea şi conducerea contabilităţii sunt instituite în sarcina sa prin lege sau contract, precum şi orice persoană în privinţa căreia s-ar dovedi că a exercitat, în fapt, conducerea activităţii contabile a societăţii, chiar şi în lipsa unor dispoziţii legale sau contractuale în acest sens; această din urmă teză a fost avută în vedere de acuzare, de vreme ce nici inculpatul C., nici inculpatul E. nu au avut vreo calitate în S.C., iar inculpata F. întocmit documentele primare (facturi, chitanţe, etc.), declaraţiile fiscale şi balanţa de verificare în numele şi pe seama S.C, la solicitarea primilor, şi nu în baza unui contract încheiat cu reprezentantul aceleiaşi societăţi.
Faţă de acestea, a constatat că fapta de evaziune fiscală imputată inculpaţilor C., E. şi F., în diferite forme ale participaţiei penale (autorat, respectiv, complicitate) nu există, fiind incident cazul care împiedică punerea în mişcare şi continuarea exercitării acţiunii penale prevăzut de art. 16 alin. (1) lit. a) C. pr. pen.
– temeiul corect al soluţiilor de achitare pentru infracţiunile de participaţie improprie la infracţiunea de abuz în serviciu săvârşită în dauna Ministerului Educaţiei, Cercetării, Tineretului şi Sportului şi de instigare la complicitate la abuz în serviciu în raport cu G. şi H. în dauna Ministerului Sănătăţii este art. 16 alin. (1) lit. a) C. pr. pen., nu art. 16 alin. (1) lit. b) teza I C. pr. pen., cum a reţinut instanţa de fond; Pentru faptele anterior expuse, instanţa de fond a dispus achitarea inculpatului H. întemeiată pe dispoziţiile art. 16 alin. (1) lit. a) teza I C. pr. pen., reţinând că acuzarea:
– nu a adus minime precizări referitoare la atribuţiile de serviciu reglementate expres prin legislaţia primară şi care ar fi fost neîndeplinite sau îndeplinite în mod defectuos de către funcţionarului public H.,
– după cum nu a adus astfel de precizări nici prin raportare la legislaţia secundară, în raport de care prima instanţă să facă propria evaluare asupra defectuozităţii în îndeplinirea unui act, ca element de tipicitate a infracţiunii de abuz în serviciu şi a măsurii în care eventualele dispoziţii din acte infralegale a căror încălcare ar fi fost imputată funcţionarului public preiau/transpun, detaliază sau explicitează norme exprese şi neechivoce din legi, ordonanţe şi ordonanţe de urgenţă ale Guvernului.
Din acest ultim punct de vedere, raportat la acţiunea care formează elementul material al laturii obiective a aceleiaşi infracţiuni, subiectul activ, deşi unul circumstanţiat, poate fi atât o persoană fizică sau juridică cu atribuţii financiar contabile, ale cărei obligaţii privind respectarea reglementărilor în materie sau, după caz, organizarea şi conducerea contabilităţii sunt instituite în sarcina sa prin lege sau contract, precum şi orice persoană în privinţa căreia s-ar dovedi că a exercitat, în fapt, conducerea activităţii contabile a societăţii, chiar şi în lipsa unor dispoziţii legale sau contractuale în acest sens; această din urmă teză a fost avută în vedere de acuzare, de vreme ce nici inculpatul C., nici inculpatul E. nu au avut vreo calitate în S.C., iar inculpata F. întocmit documentele primare (facturi, chitanţe, etc.), declaraţiile fiscale şi balanţa de verificare în numele şi pe seama S.C., la solicitarea primilor, şi nu în baza unui contract încheiat cu reprezentantul aceleiaşi societăţi.
Faţă de acestea, a constatat că fapta de evaziune fiscală imputată inculpaţilor C., E. şi F., în diferite forme ale participaţiei penale (autorat, respectiv, complicitate) nu există, fiind incident cazul care împiedică punerea în mişcare şi continuarea exercitării acţiunii penale prevăzut de art. 16 alin. (1) lit. a) C. pr. pen.
Pentru faptele anterior expuse, instanţa de fond a dispus achitarea inculpatului H. întemeiată pe dispoziţiile art. 16 alin. (1) lit. a) teza I C. pr. pen., reţinând că acuzarea:
– nu a adus minime precizări referitoare la atribuţiile de serviciu reglementate expres prin legislaţia primară şi care ar fi fost neîndeplinite sau îndeplinite în mod defectuos de către funcţionarului public H.,
– după cum nu a adus astfel de precizări nici prin raportare la legislaţia secundară, în raport de care prima instanţă să facă propria evaluare asupra defectuozităţii în îndeplinirea unui act, ca element de tipicitate a infracţiunii de abuz în serviciu şi a măsurii în care eventualele dispoziţii din acte infralegale a căror încălcare ar fi fost imputată funcţionarului public preiau/transpun, detaliază sau explicitează norme exprese şi neechivoce din legi, ordonanţe şi ordonanţe de urgenţă ale Guvernului.
În raport de cele arătate mai sus, instanţa de fond a constatat că în cauză nu s-a făcut dovada, dincolo de orice îndoială rezonabilă, în accepţiunea dispoziţiilor art. 396 alin. (2) C. pr. pen., că operaţiunile comerciale pretins desfăşurate ar fi avut caracter real, pentru a exista pentru subiectul activ al aceleiaşi infracţiuni obligaţia evidenţierii lor în documentele legale cu relevanţă fiscală.
Din acest ultim punct de vedere, raportat la acţiunea care formează elementul material al laturii obiective a aceleiaşi infracţiuni, subiectul activ, deşi unul circumstanţiat, poate fi atât o persoană fizică sau juridică cu atribuţii financiar contabile, ale cărei obligaţii privind respectarea reglementărilor în materie sau, după caz, organizarea şi conducerea contabilităţii sunt instituite în sarcina sa prin lege sau contract, precum şi orice persoană în privinţa căreia s-ar dovedi că a exercitat, în fapt, conducerea activităţii contabile a societăţii, chiar şi în lipsa unor dispoziţii legale sau contractuale în acest sens; această din urmă teză a fost avută în vedere de acuzare, de vreme ce nici inculpatul C., nici inculpatul E. nu au avut vreo calitate în S.C., iar inculpata F. întocmit documentele primare (facturi, chitanţe, etc.), declaraţiile fiscale şi balanţa de verificare în numele şi pe seama S.C., la solicitarea primilor, şi nu în baza unui contract încheiat cu reprezentantul aceleiaşi societăţi.
Faţă de acestea, a constatat că fapta de evaziune fiscală imputată inculpaţilor C., E. şi F., în diferite forme ale participaţiei penale (autorat, respectiv, complicitate) nu există, fiind incident cazul care împiedică punerea în mişcare şi continuarea exercitării acţiunii penale prevăzut de art. 16 alin. (1) lit. a) C. pr. pen.
A subliniat şi că, în raport de prevederile art. 371C. pr. pen. referitoare la obiectul judecăţii, nu poate avea în vedere poziţia Ministerului Public avută în completarea acuzaţiilor aduse inculpaţilor C., E. şi F. prin însuşi actul de sesizare a instanţei, a cărui regularitate a fost verificată cu caracter de autoritate de lucru judecat în procedura de cameră preliminară. După cum reconfigurarea împrejurărilor faptice imputate în sensul considerării aceloraşi operaţiuni comerciale ca fiind fictive şi nu reale, iar contribuţia la pretinsa prejudiciere a bugetului de stat prin intermediul S.C. ca fiind un act de ajutorare la săvârşirea infracţiunii de evaziune fiscală prin intermediul societăţilor beneficiare ale facturilor fiscale astfel emise, ar avea drept consecinţă schimbarea atât a cauzei acuzaţiilor (adică faptele materiale de care sunt acuzaţi şi pe care se bazează acuzaţia), cât şi a naturii lor (adică încadrarea juridică a faptelor în cauză), ceea ce nu poate fi admis fără nesocotirea gravă a dreptului la apărare al aceloraşi inculpaţi.
În subsidiar, a subliniat că, admiţând că aceleaşi operaţiuni comerciale derulate între S.C. ar fi avut caracter real, existând pentru inculpaţi obligaţia evidenţierii lor, acestea au fost declarate fiscal, împrejurare nu doar susţinută în acuzare, dar şi confirmată de expertiza financiar contabilă efectuată în cursul cercetării judecătoreşti, astfel încât organele fiscale au posibilitatea de a constata şi verifica operaţiunile de vânzare efectuate, veniturile realizate şi sursa acestora, precum şi de a stabili felul obligaţiilor fiscale, cuantumul taxelor şi impozitelor datorate bugetului consolidat al statului, fapta imputată inculpaţilor C., E. şi F. nefiind prevăzută de legea penală, devenind incident cazul care împiedică punerea în mişcare şi continuarea exercitării acţiunii penale prevăzut de art. 16 alin. (1) lit. b) C. pr. pen. ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE Secţia Penală Decizia nr. 130/A din 28 martie 2023
Referitor la discuţiile înregistrate ambiental, Curtea a constatat că, înregistrarea nu confirmă acuzaţiile formulate în prezenta cauză şi are legătură, în cea mai mare parte, cu o faptă care nu constituie obiectul judecăţii, întrucât se referă, în mod explicit, la aceeaşi faptă (primirea de bani, de către inculpata A., prin intermediul martorilor RR. şi NN., de la I., în vederea pronunţării faţă de acesta a unei soluţii de condamnare la o pedeapsă cu suspendarea executării, astfel cum a declarat martora B., dar toate persoanele pretins implicate, inclusiv I., au negat), pentru care pr. urorul nu a formulat nicio acuzaţie prin rechizitoriu, încadrându-se în categoria celor pentru care s-a dispus, în temeiul art. 16 alin. (1) lit. a) C. pr. pen., clasarea cauzei .
Referitor la cea de a doua discuţie înregistrată ambiental, Curtea a reţinut, de asemenea, că nu dovedeşte, fără echivoc, săvârşirea de către inculpată a faptelor analizate.
Astfel, s-a reţinut, că, în realitate, discuţia respectivă se concentrează pe fapta prezentată la pct. I (privindu – i pe W., din N.), iar referirile la faptele în discuţie sunt doar tangenţiale, fără a fi identificate replici clare, din care să rezulte, dincolo de orice îndoială rezonabilă, comiterea acestora de către inculpată.
Pentru toate motivele anterior menţionate, Curtea a reţinut, cu privire la faptele analizate, următoarele:
– nu s-a dovedit, în afara oricărui dubiu, existând îndoieli serioase, care îi profită acesteia, conform art. 4 alin. (2) şi art. 103 alin. (2) teza a II-a C. pr. pen., că inculpata A. ar fi săvârşit vreuna din acele fapte, constând, potrivit obiectului judecăţii (în limitele impuse de acuzaţiile formulate prin rechizitoriu), în primirea de bani, prin intermediul martorei B., pentru înlocuirea măsurii arestării preventive cu măsura obligării de a nu părăsi localitatea (cu privire la H., I., J. şi K.) şi, respectiv, pentru pronunţarea, pe fondul cauzei, a unei soluţii de condamnare la pedepse cu suspendarea executării (cu privire la L., J. şi K.).
– nu este exclus ca martora B. să fi primit, conform afirmaţiilor făcute chiar de ea în declaraţiile sale, sume de bani, de la sau pentru cel puţin unele din persoanele anterior nominalizate, traficându-şi influenţa, inclusiv prin intermediul naşului său, G., dar nu există probe sigure că aceasta ar fi dat, măcar o parte din acele sume de bani, inculpatei A., context în care Curtea a remarcat faptul că, spre deosebire de fapta constatată la pct. I, niciuna din persoanele respective, nu a solicitat vreodată restituirea vreunei sume de bani, deşi, în final, inculpaţii din cauza soluţionată de inculpata judecător au fost condamnaţi la pedepse cu executare în regim de detenţie, o astfel de solicitare nefiind făcută nici măcar de martorii denunţători M. şi H., care, după redeschiderea urmăririi penale, nu şi-au mai susţinut denunţurile, nefiind interesaţi nici de recuperarea banilor, într-un cuantum consistent, despre care se susţine că i-ar fi dat martorei B..
Prin urmare, pentru ambele fapte reţinute, Curtea a apreciat că se impune achitarea inculpatei A., în temeiul art. 16 alin. (1) lit. c) C. pr. pen.
În ceea ce o priveşte pe inculpată, aceasta reiterând, parţial, apărările formulate în faţa instanţei de fond, a criticat, în cuprinsul motivelor scrise de apel, sentinţa atacată pentru greşita condamnare, sub aspectul infracţiunii de luare de mită privind modul de soluţionare a dosarului nr. x/2009 al Tribunalului Bucureşti (fapta din 02 februarie 2010, descrisă în partea I a rechizitoriului), solicitând pronunţarea unei soluţii de achitare întemeiată pe dispoziţiile art. 396 alin. (5) C. pr. pen., raportat la art. 16 alin. (1) lit. a) C. pr. pen., întrucât fapta nu există.
În acest sens, a arătat că, potrivit materialului probator administrat la dosar, nu s-a putut stabili cu exactitate care a fost suma de bani primită de B. şi nici în câte împrejurări au fost daţi aceşti bani, dacă banii au fost restituiţi sau nu de către denunţătoare, precum şi modalitatea de obţinere a sumei de către martora BB..
Totodată, sentinţa primei instanţe a fost criticată şi sub aspectul greşitei reţineri a temeiului achitării pentru două dintre infracţiunile de luare de mită, respectiv lipsa dovezilor privind comiterea faptei (art. 16 alin. (1) lit. c) C. pr. pen.), în condiţiile în care, cele două infracţiuni pentru care inculpata a fost achitată şi care au legătură cu modul de soluţionare a dosarului nr. x/2009 al Tribunalului Bucureşti, nu există. ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE Secţia Penală Decizia nr. 119/A din 16 martie 2023
Într-o cauză, instanţa de fond a observat că inculpaţilor E. şi G. le sunt aplicabile dispozițiile art. 367 alin. (1) şi (2) C. pen., întrucât infracţiunea de evaziune fiscală care intră în scopul grupului infracţional organizat, este sancţionată de lege cu închisoare mai mare de 10 ani, având în vedere că pentru cei doi inculpaţi sunt aplicabile dispoziţiile legale referitoare la art. 9 alin. (1) lit. b) şi alin. (3), respectiv 2 din Legea nr. 241/2005 în varianta modificată în luna martie 2013 care a prevăzut sancţiuni penale mai aspre, pedepsele depăşind pragul de 10 ani închisoare, având în vedere data la care s-au epuizat activităţile infracţionale privind evaziunea fiscală, 30 aprilie 2013.
A apreciat că prevederile legale de mai sus nu sunt aplicabile şi inculpatului H., căruia i se vor reţine dispoziţiile legale ale art. 9 alin. (1) lit. b) şi alin. (2) din Legea nr. 241/2005 în varianta dinainte de această modificare legislativă, fiind aplicabile în această situaţie dispozițiile art. 5C. pen. privind legea mai favorabilă, având în vedere că activitatea infracţională a acestuia s-a efectuat în perioada 2011-2012, astfel că în situaţia acestui inculpat pedeapsa pentru evaziune fiscală, infracţiunea scop, nu depăşeşte 10 ani închisoare, urmând a i se reţine varianta infracţiunii prevăzute de art. 367 alin. (1) C. pen., aşa cum de altfel a fost schimbată încadrarea juridică a faptei prin încheierea penală a Curţii de Apel Timişoara.
În acest context, a apreciat că solicitarea inculpatului E. de achitare pentru această infracţiune în temeiul art. 16 alin. (1) lit. a) şi lit. b) teza I C. pr. pen., apare ca fiind nefondată, fiind întrunite toate condiţiile legale pentru a fi reţinută infracţiunea prevăzute de art. 367 alin. (1) şi (2) C. pen., grupul infracţional fiind constituit şi funcţionând în condiţiile descrise de art. 367 alin. (6) C. pen., cu un scop precis, săvârşirea de către membrii acestui grup a infracţiunii de evaziune fiscală prin cele două societăţi comerciale, având finalitatea ca E. să beneficieze de produsul infracţiunilor de evaziune fiscală, fiind întrunite elementele de tipicitate ale acestei infracţiuni, programul infracţional fiind unul precis şi urmărit de inculpatul E., iar durata funcţionării acestui grup a fost suficientă pentru a se produce bugetului de stat un prejudiciu substanţial.
Referitor la solicitarea de achitare în baza art. 16 alin. (1) lit. b) C. pr. pen. formulată de inculpatul G., instanţa de fond a constatat că această solicitare este nefondată în contextul în care acest inculpat a fost implicat pe deplin în toată activitatea infracţională, iar apărarea sa că nu a cunoscut activităţile desfăşurate prin S.C. K. S.R.L. nu poate fi reţinută în condiţiile în care a semnat actele acestei societăţi comerciale, acţionând şi pe linia transportului de autoturisme second-hand, cunoscând mecanismul derulării activităţilor în cauză, din declaraţia martorului MM. rezultând că inculpatul G. avea cunoştinţă de activităţile derulate în cadrul societăţii comerciale pe care o administra în drept. ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE Secţia Penală Decizia nr. 106/A din 13 martie 2023
Analizând fapta suspectei G., judecătorul de cameră preliminară a constatat că divulgarea acelor informaţii ce aveau caracter nepublic nu a afectat activitatea Parchetului de pe lângă Curtea de Apel Galaţi, neexistând date că o astfel de perturbare a avut loc, aceste aspecte presupunând imposibilitatea desfăşurării activităţilor normale ale unităţii de parchet. Or, s-a apreciat ca fiind evident că prin divulgarea acelor date cu privire la o plângere penală formulată nu a fost afectată activitatea Parchetului de pe lângă Curtea de Apel Galaţi.
În ceea ce priveşte eventuala afectare a intereselor persoanelor care au formulat plângerea penală, judecătorul de cameră preliminară a apreciat că interesul persoanelor vătămate era tragerea la răspundere penală a inculpatei A. Or, era evident că aceasta urma să ia la cunoştinţă de mai mult decât număr dosar, nume părţi şi nume pr. uror, mai exact, de întregul dosar, având în vedere că plângerea penală o viza.
Aşadar, faptul că activitatea suspectei G. nu a condus la afectarea intereselor sau activităţii unei persoane reiese chiar din motivarea procurorului de caz, arătându-se în ceea ce o priveşte că,,…astfel, divulgarea acestor informaţii, chiar dacă nu erau publice, nu a influenţat în mod efectiv ancheta, iar valoarea informaţiilor furnizate, fiind puţine şi fără multă relevanţă pentru dosarul ce s-a alcătuit ulterior, a fost relativ redusă”.
De altfel, chiar procurorul de caz a reţinut că fapta suspectei de a divulga acele informaţii nu au afectat nici interesele semnatarilor plângerii şi nici instituţia parchetului, în condiţiile în care ancheta nu a fost influenţată, iar informaţiile furnizate au fost puţine şi fără relevanţă pentru cauză.
Având în vedere aceste aspecte, raportat la situaţia de fapt şi la probele enunţate, judecătorul de cameră preliminară a constatat că fapta reţinută în sarcina suspectei G. nu este prevăzută de legea penală, fapta acesteia putând constitui cel mult o abatere disciplinară.
Având în vedere dispoziţiile prevăzute de art. 16 alin. (1) lit. b) teza I C. pr. pen., deoarece fapta ce a fost comisă de către suspecta G. nu este prevăzută de legea penală, soluţia care se impune este, potrivit art. 17 alin. (1) C. pr. pen. cea de clasare, iar nu de renunţare la urmărire penală motivată de lipsa interesului public în urmărirea faptei.
Pentru considerentele expuse, în temeiul art. 318 alin. (15) teza a doua C. pr. pen., raportat la art. 318 alin. (1)-(6) C. pr. pen., judecătorul de cameră preliminară a respins cererea de confirmare a renunţării la urmărire penală formulată de Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Iaşi şi în temeiul art. 318 alin. (15) lit. b) C. pr. pen. a desfiinţat soluţia de renunţare la urmărire penală dispusă prin rechizitoriu, dată în dosarul Parchetului de pe lângă Curtea de Apel Iaşi cu privire la suspecta G. şi în temeiul art. 17 alin. (1) raportat la art. 16 alin. (1) lit. a) teza I C. pr. pen., a dispus clasarea cauzei, întrucât fapta nu este prevăzută de legea penală.
Deşi încheierea judecătorului de cameră preliminară pronunţată în cauza privind pe G. nu are autoritate de lucru judecat vis-a-vis de prezenta cauză, Curtea pe baza unui raţionament similar a ajuns la concluzia că fapta inculpatei de a solicita, prin intermediul şoferului instituţiei, contabilei Parchetului de pe lângă Curtea de Apel Galaţi, martora G., o veche cunoştinţă a sa, informaţii legate de dosarul penal înregistrat ca urmare a plângerii redactate şi semnate de cei patru auditori publici externi ai Camerei de Conturi Galaţi, numiţii B., C., E. şi F., nu este prevăzută de legea penală.
Astfel, s-a reţinut că divulgarea acelor informaţii ce aveau caracter nepublic (informaţii privind o plângere penală formulată, ce au fost divulgate către persoana vizată de acea plângere) nu a fost de natură a afecta activitatea Parchetului de pe lângă Curtea de Apel Galaţi, neexistând date că o astfel de perturbare a avut loc, aceste aspecte presupunând imposibilitatea desfăşurării activităţilor normale ale unităţii de parchet.
Raportat la aceste considerente, s-a impus achitarea inculpatei A., pentru infracţiunea de instigare la divulgarea informaţiilor secrete de serviciu sau nepublice prevăzută de art. 47C. pen. raportat la art. 304 alin. (2) C. pen., în temeiul art. 16 alin. (1) lit. b) teza I C. pr. pen.
Criticile inculpatei privind lipsa elementelor de tipicitate ale infracţiunii prevăzute de art. 226 alin. (1), (5) C. pen.
Înalta Curte apreciază aceste critici ca fiind nefondate, constatând că prima instanţă a arătat motivele pentru care a stabilit că sunt întrunite elementele de tipicitate ale infracţiunii prevăzute de art. 226 alin. (1), (5) C. pen., argumentând, pe baza opiniilor exprimate în doctrină, concluziile rezultate în urma interpretării textului de lege referitor la înregistrarea audio a unei convorbiri private.
Incriminarea din art. 226C. pen. are în vedere protejarea vieţii private a persoanei, respectiv dreptul acesteia de a-şi desfăşura viaţa privată şi de a nu fi expusă fără voia sa percepţiei unei alte persoane sau publicului.
Art. 226 alin. (5) C. pen. protejează viaţa privată, prin împiedicarea plasării, fără drept, de mijloace tehnice de înregistrare audio sau video, în scopul săvârşirii faptelor prevăzute în alin. (1).
Din interpretarea gramaticală a textului de lege, Înalta Curte constată că cerinţa esenţială ataşată laturii obiective sau verbum regens vizează plasarea, fără drept, de mijloace tehnice de înregistrare audio, în scopul înregistrării unei convorbiri private.
Elementul material nu este condiţionat de obţinerea unui rezultat în sensul stocării pe un anumit suport a convorbirii private, fiind suficient ca mijlocul tehnic de înregistrare audio să fie plasat, fără drept, în acest scop. În speţă, inculpata a plasat reportofonul în biroul persoanei vătămate B. în scopul de a înregistra convorbirea privată dintre acesta şi celelalte persoane vătămate.
Caracterul privat al convorbirii rezultă din aspecte ce privesc atât persoanele participante acceptate, dar şi locul în care s-a purtat convorbirea – biroul persoanei vătămate B. în care îşi desfăşura activitatea singur, chiar dacă se afla în sediul unei instituţii publice, persoanele vătămate aveau dreptul la protejarea oricărei convorbiri în privinţa căreia erau singurele care puteau să hotărască cine poate să o audă sau cine poate participa la aceasta.
Nu există niciun motiv pentru a exclude din domeniul de incidenţă al noţiunii de viaţă privată activităţile profesionale, în condiţiile în care la locul de muncă majoritatea oamenilor iau şi păstrează un contact cu lumea exterioară. De multe ori, este dificil de trasat o linie de demarcaţie între viaţa profesională şi cea personală a persoanei sau de distins între un act profesional şi unul privat. De aceea, art. 8 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului oferă protecţia unei persoane nu doar în cercul său intim, ci şi în timpul şi pe parcursul activităţii sale profesionale (Curtea E.D.O., cauza Niemietz c. Germaniei, 16 decembrie 1992).
Prin urmare, în mod corect prima instanţă a stabilit că fapta dedusă judecăţii există, constituie infracţiune şi a fost săvârşită de către inculpata A. cu forma de vinovăţie cerută de lege. ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE Secţia Penală Decizia nr. 92/A din 01 martie 2023
Temeiul prevăzut de art. 16 alin. (1) lit. a) C. pr. pen. presupune fie inexistenţa vreunei fapte, a vreunei modificări în realitatea înconjurătoare, fie situaţia în care faptele reţinute în sarcina nu pot primi nicio conotaţie penală întrucât acestea nu ar fi descrise de verbum regens, adică nu este prevăzută în cuprinsul normei ca element material al infracţiunii.
Astfel, raportând cazul de împiedicare a continuării acţiunii penale “fapta nu există” la argumentele folosite în fundamentarea solicitării de achitare de către inculpat, Curtea a observat că doar primul dintre acestea tinde, în realitate, la reţinerea art. 16 alin. (1) lit. a) C. pr. pen. – inexistenţa pretinderii. Celelalte argumente nu privesc chestiuni de fapt, ci de drept, în înţelesul prevăzut în art. 16 alin. (1) lit. b) teza I C. pr. pen., fapta nu este prevăzută de legea penală, întrucât acest caz de împiedicare a continuării acţiunii penale se poate reţine atunci când nu există concordanţă (tipicitate) între fapta concretă comisă şi modelul legal de incriminare prevăzut de legea penală.
În raport de baza factuală reţinută, în condiţiile în care pe baza mijloacelor de probă administrate a fost dovedit un comportament al inculpatului A., acesta fiind implicat în antecedenţa cauzală a încheierii contractelor de asistenţă juridică . . . , Curtea a reţinut că o faptă din partea acestuia a existat şi aceasta poate primi o conotaţie penală în raport de conţinutul constitutiv al infracţiunii de trafic de influenţă prevăzută de art. 291C. pen.. Aşadar, este nefondată solicitarea de achitare în baza art. 16 alin. (1) lit. a) C. pr. pen.
Elementele de tipicitate ale faptei săvârşite de către inculpatul A. se impun a fi analizate în legătură cu comportamentul exhibat de acesta în faţa martorei C., întrucât la momentul întâlnirii cu aceasta persoană a fost săvârşită fapta de trafic de influenţă. Alte activităţi ale inculpatului, anterioare şi ulterioare înţelegerii cu martora C., cum ar fi întâlnirile cu inculpatul B. unde s-a încercat convingerea acestuia să încheie un contract de asistenţă juridică, contactarea numitului F. pentru ca acesta să determine pe inculpatul B. să accepte încheierea contractului de asistenţă juridică cu casa de avocatură propusă şi în termenii indicaţi de către inculpatul A., au doar caracter secundar în economia analizei tipicităţii comportamentului infracţional, fără importanţă juridică din perspectiva săvârşirii infracţiunii de trafic de influenţă pentru care inculpatul a fost trimis în judecată, venind doar să o circumstanţieze în mod negativ.
Or, Curtea a observat că la momentul întâlnirii cu martora C., inculpatul A. este cel care a pretins foloase cumpărătorului de influenţă pentru a-l determina pe funcţionarul public, directorul CET inculpatul B., să facă un act care intra în atribuţiile sale de serviciu (un contract de asistenţă juridică de tip abonament cu societatea de avocaţi a denunţătoarei). Interesul inculpatului a fost nelegitim, în urma manoperelor folosite acesta beneficiind de jumătate din preţul contractului pentru acoperirea propriilor datorii către martorul I., acţiuni ce intră în conflict cu interesele sociale, publice, astfel cum acestea sunt prevăzute în art. 291 alin. (1) C. pen.
În cadrul aceleaşi întâlniri a remis martorei C. numărul persoanei cu care urma să fie încheiat contractul din partea CET, devoalând identitatea funcţionarului public – inculpatul B., director general. De asemenea, inculpatul A. a dictat conţinutul contractului în privinţa clauzelor esenţiale, aspect evident din împrejurarea că ulterior nu şi-a dat acceptul cu privire la modificarea obiectului principal referitor la cuantumul onorariului care urma să fie încasat de către SCA “D.”.
Întrucât martora C. a luat cunoştinţă de conţinutul cererii inculpatului A., cerere care a fost formulată explicit, astfel că în mod evident se poate vorbi de modalitatea de “pretindere”. “Primirea” a fost realizată în condiţiile în care folosul a fost înmânat unui apropiat al inculpatului A., fie martora J., fie o altă persoană astfel cum a fost reţinut mai sus, atât această persoană, cât şi cumpărătorii de influenţă care ofereau banii (martorii V ), stabilind detaliile faptului remiterii şi cunoşteau că aceasta reprezintă recompensa serviciului de influenţă promis.
Raportat la influenţa – reală sau presupusă – pe care subiectul activ al infracţiunii o are sau lasă să se înţeleagă că o are asupra funcţionarului, Curtea a subliniat că aceasta nu este o condiţie impusă elementului material, ci constituie mijlocul prin care se săvârşeşte elementul material al laturii obiective.
Influenţa asupra unui funcţionar înseamnă ca persoana să aibă trecere sau să se bucure în mod real de încrederea unui funcţionar ori să fie în raporturi bune cu acesta. Din această perspectivă nu se poate nega existenţa unui istoric îndelungat al colaborării cu partea civilă CET şi cu inculpatul B., situaţie care rezultă din numărul foarte mare de contracte încheiate cu societăţile de avocatură în a căror activitate era implicat inculpatul A. şi respectul pe care chiar inculpatul B. a indicat că i-l purta .
Promisiunea inculpatului A. referitoare la încheierea contractului de asistenţă juridică prin intermediul directorului general al acestei societăţi, cu care martora C. a fost trimisă să discute, nu avea valoarea unei simple afirmaţii formale, ci venea din partea unui senator, pe fondul a numeroase contracte încheiate cu CET în trecut – inculpatul însuşi prezentând societăţile sale de avocatură ca principali furnizori de servicii ale societăţii, relaţia dintre cei doi inculpaţi fiind, cel puţin, una bazată pe lungi raporturi comerciale de colaborare. Ceea ce prezintă relevanţă este faptul că prin afirmaţiile inculpatului şi modul în care acesta s-a comportat, martora care a cumpărat influenţa a fost convinsă de realitatea faptului că un contract va fi încheiat, fiind evident pentru aceasta că inculpatul A. are capacitatea de a determina comportamentul inculpatului B. în sensul indicat, câtă vreme şi sumele de bani urmau să fie remise doar ca urmare a încasărilor realizate în baza contractelor de asistenţă.
Astfel, Curtea, pe baza elementelor factuale reţinute, a concluzionat că oferta lansată de inculpatul A. s-a caracterizat prin: seriozitatea şi realitatea ei, nu a avut un caracter evaziv ori general, ci s-a referit în mod concret la unul din actele pe care funcţionarul trebuia să-l efectueze în exerciţiul atribuţiilor de serviciu; a fost neechivocă şi fermă în sensul obţinerii actului şi satisfacerea interesului pe care îl aveau atât inculpatul cât şi cumpărătoarea de influenţă; a fost cuantificabilă, completă şi precisă în sensul că a inclus preţul influenţei, jumătate din fiecare factură emisă în desfăşurarea contractului; nu s-a rezumat la o simplă intenţie, inculpatul A. punând cele două persoane în legătură, cu mesajul clar pentru cumpărătorul de influenţă că acel contract se va încheia doar în forma indicată de inculpat sub aspectul preţului, însă în termeni vagi în ceea ce priveşte serviciile care urmau a fi prestate.
Este adevărat, astfel cum a afirmat inculpatul A., că nu constituie infracţiune dacă influenţa este afirmată de infractor după ce funcţionarul, în cadrul atribuţiilor sale legale, îndeplinise deja actul. Însă situaţia de fapt a relevat împrejurarea că iniţiativa de a fi încheiat contractul de asistenţă juridică i-a aparţinut inculpatul A. şi a fost pusă în aplicare prin stabilirea celor două întâlniri cu funcţionarul public, dar şi cu identificarea cumpărătorilor de influenţă, persoane care până la punerea în mişcare a mecanismului infracţional de către inculpat, nu îşi manifestaseră voinţa de a încheia un contract. ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE Secţia Penală Decizia nr. 90/A/ din 1 martie 2023
Într-o cauză, Procurorul a menţionat că se remarcă deja: coincidenţa persoanelor implicate, cu precizarea clară a rolului jucat de D. S.R.L. şi G. S.A., coincidenţa sumei de 3. 100. 000 euro, a sursei sale, a modului în care a fost mascată plata sa, a traseului prin care a ajuns de la cel care a dat mita la cel care a primit-o. Totodată, la diverse alte file ale rechizitoriului se explică de ce a fost încheiat contractul de asociere în participaţiune. S-a arătat că una şi aceeaşi sumă de 3100000 euro, primită la acelaşi momente şi prin aceeaşi metodă nu poate constitui, atât o mită, cât şi un venit taxabil. În consecinţă, atât timp cât a existat o urmărire penală cu privire la provenienţa şi destinaţia sumei, referitor la circumstanţele transferului acestei sume, la natura sa infracţională în baza unei înţelegeri specifice infracţiunilor de dare-luare de mită, care se întemeiază pe verificări ce dau un sens cel puţin credibil fragmentului de situaţie de fapt sesizat de Comisariatul Central al Gărzii Financiare, cât timp pe baza acestei urmăriri aceleaşi persoane sunt judecate pentru aceeaşi situaţie de fapt, sub o altă încadrare juridică, se constată că în prezenta cauză lipseşte o condiţie prevăzută de lege şi care este necesară pentru punerea în mişcare a acţiunii penale (art. 16 alin. (1) lit. e) C. pr. pen.).
Soluţia de clasare s-a dispus şi cu privire la prezumtiva infracţiune de spălare de bani sesizată de Comisariatul Central al Gărzii Financiare. În consecinţă, la data sesizării nu existase (art. 16 alin. (1) lit. a) C. pr. pen.) o spălare a sumei, ceea ce explică de ce Comisariatul Central al Gărzii Financiare nu a putut să descrie o situaţie de fapt care să corespundă textului art. 23 alin. b) din Legea nr. 656/2002 (în forma în vigoare la acel moment). Trebuie menţionat că spălarea de bani are ca situaţie preexistenta unei alte infracţiuni, anume cea din care provin valorile spălate, iar încheierea contractului de asociere în participaţiune a fost evident anterioară momentului la care trebuia emis primul decont al asocierii, celui la care a fost primită prima tranşă a sumei globale şi, în general, oricărui alt moment la care organul fiscal ar putea considera că a început în cauză obligaţia de a evidenţia în actele contabile suma de euro, deoarece obligaţia înregistrării ei ca venit nu putea apare decât după încheierea actului juridic apreciat ca dându-i caracteristica de venit.
Comisariatul Central al Gărzii Financiare conştientizează faptul că nu descoperise comiterea unor fapte de tipul celor sesizate (evaziune fiscală), ci săvârşirea unor infracţiuni de dare-luare de mită. Această conştientizare a fost deja confirmată cu caracter definitiv prin decizia penală nr. 236/A din 28 iunie 2017 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, secţia Penală, pronunţată în dosarul nr. x/2013.
Soluţia de clasare a fost menţinută prin ordonanţa dată de prim procurorul adjunct al Parchetului de pe lângă Tribunalul Bucureşti, fiind respinsă plângerea formulată de ANAF. ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE Secţia Penală Încheierea nr. 623 din 25 noiembrie 2021
Prima instanţă a constatat că, în cauză, fie faptele pentru care s-a desfăşurat urmărirea penală nu există, întrucât întregul material probator analizat probează că acţiunile investigate nu se circumscriu ipotezelor ilicite prevăzute de verbum regens (art. 16 alin. (1) lit. a) C. pr. pen..), fie că are aplicabilitate principiul in dubio pro reo (art. 16 alin. (1) lit. c) C. pr. pen..) sau fapta nu a fost săvârşită cu forma de vinovăţie prevăzută de lege (art. 16 alin. (1) lit. b) teza a II a C. pr. pen..), după distincţiile pe care le-a relevat în cuprinsul hotărârii atacate:
Astfel, s-a reţinut că săvârşirea presupuselor infracţiuni de abuz în serviciu nu au niciun fel de susţinere în materialul probator al cauzei, lipsind datele şi informaţiile care să ateste existenţa vreunor conduite încadrabile activităţilor incriminate prin dispoziţiile art. 297 alin. (1) C. pen.
Înalta Curte a reţinut că alocarea fondurilor către unităţile administrativ teritoriale de la nivel judeţean, pentru elaborarea strategiilor impuse de H.G. nr. 246/2006 pentru aprobarea Strategiei naţionale privind accelerarea dezvoltării serviciilor comunitare de utilităţi publice, de H.G. nr. 1006/2001 pentru aprobarea Strategiei Guvernului privind accelerarea reformei în administraţia publică reformarea administraţiei publice locale sau de Legea nr. 315/2004 privind dezvoltarea regională din România, în baza cărora s-au întocmit planurile de dezvoltare rurală la nivel naţional sau regional nu poate fi considerat ilicit penal/infracţional şi se circumscrie activităţii Consiliului Judeţean de coordonare a activităţii consiliilor comunale, în vederea realizării serviciilor publice de interes judeţean şi dezvoltării economice-sociale a judeţului.
În concluzie, Înalta Curte a constatat că în cauză nu a fost probată existenţa elementului material al laturii obiective a infracţiunii de abuz în serviciu, prevăzută de art. 132 din Legea nr. 78/2000, raportat la art. 297 alin. (1) C. pen., cu aplicarea art. 35 alin. (1) C. pen. (34 de acte materiale) şi art. 5 alin. (1) C. pen., reţinută în sarcina inculpatului A. şi nici existenţa unor acte de complicitate la infracţiunea de abuz în serviciu, prevăzută de art. 48 alin. (1) C. pen., raportat la art. 132 din Legea nr. 78/2000, raportat la art. 297 alin. (1) C. pen., cu aplicarea art. 35 alin. (1) C. pen., reţinută în sarcina inculpatului B., astfel că este incident cazul de stingere a acţiunii penale prevăzut de art. 16 alin. (1) lit. a) C. pr. pen.
Instanţa a constatat că nu este probată existenţa unei conivenţe infracţionale între cele două reprezentante TT. şi factorii decizionali la nivel local (primarii) cu care, raporturile au fost strict contractuale ori la nivel judeţean (preşedinte al Consiliului Judeţean A.) şi nici între cele două inculpate şi inculpatul B., cu care au avut relaţii de serviciu ori chiar de subordonare.
Ajutorul dat inculpaţilor la săvârşirea infracţiunii de abuz în serviciu este susţinut în actul de sesizare pe baza unor prezumţii, respectiv pe baza numărului contractelor încheiate într-o perioada scurtă şi a unui aşa-zis caracter criticabil al lucrărilor, elemente care nu sunt şi suficiente pentru răsturnarea prezumţiei de nevinovăţie.
În consecinţă, instanţa a constatat inexistenţa unor acte de ajutor la săvârşirea vreunei fapte penale. Activităţile desfăşurate de cele două inculpate, în limitele şi în considerarea obligaţiilor contractuale licite, nu pot fi evaluate ca un ajutor ilicit dat primarilor comunelor, cu atât mai mult cu cât, faţă de aceştia s-a reţinut soluţia achitării întrucât fapta nu există. Şi în cazul inculpatelor D. şi C. s-a reţinut o soluţie de stingere a acţiunii penale, în temeiul art. 16 alin. (1) lit. a) din C. pr. pen. Nefiind dovedită existenţa elementului material al laturii obiective a infracţiunii de abuz în serviciu, prevăzută de art. 132 din Legea nr. 78/2000 raportat la art. 297 alin. (1) din C. pen., cu aplicarea art. 35 alin. (1) C. pen. şi art. 5 alin. (1) C. pen., reţinută în sarcina inculpatului A. şi nici existenţa unor acte de complicitate la infracţiunea de abuz în serviciu, prevăzută de art. 48 alin. (1) C. pen., raportat la art. 132 din Legea nr. 78/2000, raportat la art. 297 alin. (1) C. pen., cu aplicarea art. 35 alin. (1) C. pen. (34 de acte materiale), reţinută în sarcina inculpatului B., se constată că în mod corect, instanţa de fond a dispus, în temeiul art. 16 alin. (1) lit. a) din C. pr. pen., achitarea celor doi inculpaţi.
Înalta Curte – Completul de 5 Judecători reţine că în cazul unei fapte care presupune o formă de participaţie accesorie, acuzaţia faţă de instigator, respectiv complice, trebuie să releve elementele determinării sau ajutorului dat autorului pentru ca fapta acestuia să fie infracţiune. Însă, dacă elementele actului de conduită al autorului, nu caracterizează ilicitul penal, în consecinţă nici instigatorul sau complicele nu poate fi condamnat. De altfel, astfel cum a reţinut şi instanţa de fond, în cazul primarilor, inculpaţi în prezenta cauză, nu a fost dovedită existenţa conduitei descrise ca verbum regens în cazul infracţiunii de abuz în serviciu. În consecinţă, nefiind probată existenţa faptei de abuz în serviciu în sarcina inculpaţilor primari, în legătură cu încheierea contractelor de prestări servicii, nu se probează nici existenţa infracţiunii de abuz în serviciu în sarcina inculpaţilor A. şi B..
Completul de 5 Judecători al Înaltei Curţi constată că se impunea soluţia de achitare pronunţată de prima instanţă, întemeiată pe dispoziţiile art. 16 alin. (1) lit. a) C. pr. pen., pentru instigare la infracţiunea de abuz în serviciu, prevăzută de art. 47C. pen., raportat la art. 132 din Legea nr. 78/2000, raportat la art. 297 alin. (1) C. pen., cu aplicarea art. 35 alin. (1) C. pen. şi art. 5 alin. (1) C. pen., reţinută în sarcina inculpatului A., respectiv pentru complicitate morală mijlocită (în forma complicităţii la instigare) la infracţiunea de abuz în serviciu, prevăzută de art. 48 alin. (1) C. pen., raportat la art. 132 din Legea nr. 78/2000, raportat la art. 297 alin. (1) C. pen., cu aplicarea art. 35 alin. (1) C. pen. şi art. 5 alin. (1) C. pen. , reţinută în sarcina inculpatului B..
Înalta Curte – Completul de 5 Judecători constată că nu sunt întrunite în cauză, condiţiile cumulative prevăzute de art. 48 alin. (1) C. pen. pentru reţinerea participaţiei penale sub forma complicităţii la comiterea infracţiunii prevăzute de art. 132 din Legea nr. 78/2000 raportat la art. 297 alin. (1) C. pen., cu aplicarea art. 5 alin. (1) C. pen., având în vedere că din probele administrate nu rezultă existenţa unor acţiuni de înlesnire sau de ajutorare a primarilor şi viceprimarilor în comiterea unei infracţiuni. De altfel, în condiţiile în care pentru primarii, viceprimarii în sarcina cărora a fost reţinută infracţiunea de abuz în serviciu dacă funcţionarul public a obţinut pentru sine sau pentru altul un folos necuvenit prevăzută de art. 132 din Legea 78/2000 raportat la art. 297 alin. (1) C. pen. cu aplicarea art. 5 alin. (1) C. pen. şi pentru care este incident cazul de stingere a acţiunii penale prevăzute de art. 16 alin. (1) lit. a) C. pr. pen., rezultă că aspectele şi probele care determină soluţia de achitare faţă de autorii acestei infracţiuni, sunt incidente şi în cazul inculpatelor C. şi D.. ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE Completurile de 5 judecători Decizia nr. 31 din data de 24 aprilie 2023
Inculpatul A. a susţinut că fapta ce i se impută lipseşte în materialitatea sa, acesta procedând exclusiv la semnarea unui act adiţional prin care s-a rectificat o eroare materială intervenită în redactarea oficială a unui act, a cărui existenţă a fost confirmată prin probele administrate în cauză şi la încheierea căruia nu a luat parte. În speţă, pe lângă inexistenţa elementului material, se impune a se constata şi că nu sunt întrunite elementele de tipicitate necesare.
Sub un prim aspect, inculpatul, prin motivele de apel a susţinut că nu i se poate imputa încălcarea vreunor norme primare care să reglementeze vreo atribuţie de serviciu sau modalitatea de exercitare a unei atribuţii de serviciu.
Conform art. 25 alin. (3) C. pr. pen., instanţa, chiar dacă nu există constituire de parte civilă, se pronunţă cu privire la desfiinţarea totală sau parţială a unui înscris sau la restabilirea situaţiei anterioare săvârşirii infracţiunii. În considerarea acestui text de lege, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie- Completul de 5 Judecători, în majoritate, constatând că semnarea de către inculpat a actului adiţional reprezintă elementul material al infracţiunii, va desfiinţa înscrisul intitulat act adiţional 9 la contractul de locaţiune încheiat între Ministerul Educaţiei Naţionale şi Fundaţia B.. Desfiinţarea înscrisului (suportul material) rezultat al conduitei ilicite a inculpatului are ca scop restabilirea, de către organele judiciare, a ordinii încălcate prin comiterea infracţiunii de abuz în serviciu fiind, totodată, o sancţiune prin care se împiedică folosirea acestuia ca instrument doveditor, probant, al presupusei înţelegerii survenite între părţile actului juridic. ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE Completurile de 5 judecători Decizia nr. 30 din 3 aprilie 2023
Orice faptă care există obiectiv şi a fost săvârşită de către o persoană responsabilă penal poate atrage răspunderea penală doar în măsura în care sunt realizate condiţiile de tipicitate ale infracţiunii, respectiv atunci când există o corespondenţă deplină între trăsăturile faptei concrete şi modelul abstract prevăzut în norma de incriminare.
Prevederea faptei în legea penală (tipicitatea) este cerinţa ca fapta săvârşită de o persoană să corespundă întocmai tiparului sau modelului existent în norma de incriminare, fiind necesar să existe o corespondenţă pe planul elementelor de factură obiectivă (acţiune, urmare, calitatea subiectului activ sau pasiv etc.) şi a celor de natură subiectivă (forma de vinovăţie), cu menţiunea că trăsătura tipicităţii vizează numai concordanţa dintre elementele obiective ale faptei săvârşite cu cerinţele obiective stabilite în norma de incriminare. Această cerinţă este îndeplinită exclusiv în cazurile când suprapunerea între fapta comisă şi norma substanţială este deplină, respectiv au fost realizate toate elementele constitutive ale infracţiunii.
În toate situaţiile în care, concordanţa dintre elementele obiective ale faptei săvârşite cu cerinţele obiective stabilite în norma de incriminare nu există, deci nu este îndeplinită condiţia tipicităţii, temeiul achitării este cel prevăzut de art. 16 lit. b) teza I C. pr. pen. şi nu cel prevăzute de art. 16 alin. (1) lit. a) C. pr. pen. care trebuie interpretat în sensul că fapta nu există în materialitatea sa respectiv că nu s-a comis niciun act de conduită umană exterioară care să fi produs vreo modificare în realitatea obiectivă.
Noţiunea de inexistenţă a faptei, în accepţiunea art. 16 alin. (1) lit. a) C. pr. pen., se rezumă la inexistenţa acţiunii sau inacţiunii care constituie elementul material al textului de incriminare, şi nu situaţia în care o acţiune sau inacţiune există, dar excede elementului material al infracţiunii. Astfel, dispoziţiile art. 16 alin. (1) lit. a) C. pr. pen. nu sunt aplicabile în ipoteza în care se constată că inculpatul a desfăşurat activitatea reţinută în rechizitoriu dar în împrejurări care nu realizează celelalte condiţii impuse de textul incriminator, sub aspectul laturii obiective.
Achitarea în baza art. 16 alin. (1) lit. b) teza I C. pr. pen. se impune în cazurile în care acţiunea sau inacţiunea cercetată există şi face parte din elementul material al infracţiunii, dar nu este întrunită o cerinţă esenţială care întregeşte elementul material al laturii obiective a infracţiunii.
Înalta Curte constată că s-a probat că inculpaţii au fost implicaţi, conform atribuţiilor de serviciu, în realizarea procedurii administrative care s-a finalizat cu perfectarea contractului de schimb de terenuri autentificat şi că aceste atribuţii de serviciu s-au îndeplinit cu respectarea dispoziţiilor legale în raport de situaţia de fapt ce a rezultat din materialul probator, nefiind îndeplinite astfel condiţiile de tipicitate ale infracţiunii de abuz în serviciu. Totodată, s-a reţinut că modul în care s-a derulat procedura administrativă nu a fost determinat de vreo înţelegere frauduloasă dintre inculpaţi în scopul de a se creea un folos necuvenit inculpatului F..
În consecinţă, au existat acţiuni ale inculpaţilor dar acestea exced elementului material al infracţiunii, fapt pentru care se impune achitarea inculpaţilor în baza art. 16 alin. (1) lit. b) teza I C. pr. pen. ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE Secţia Penală, Decizia nr. 183/A din 17 mai 2023
Referitor la fapta inculpatului A. de a constitui un grup infracţional organizat împreună cu inculpaţii B. şi SC C. S.R.L., al cărui scop a fost săvârşirea unor infracţiuni îndreptate împotriva patrimoniului Oraşului N , dar şi a unor infracţiuni de spălare a banilor, s-a apreciat că nu există, deoarece, cu ocazia analizei situaţiei de fapt, nu era îndeplinită condiţia numărului membrilor care constituie grupul. În consecinţă, în baza art. 396 alin. (5) din C. proc. pen. raportat la art. 16 alin. (1) lit. a) C. pr. pen., instanța l-a achitat pe inculpatul A. pentru săvârşirea infracţiunii de constituire a unui grup infracţional organizat prevăzută art. 7 alin. (1) din Legea nr. 39/2003 cu aplicarea art. 5C. pen. (faptă anul 2011).
S-a considerat că fapta inculpatului A., care în calitate de primar a efectuat mai multe plăţi către SS., nu există, deoarece, finanţarea echipei de fotbal a fost legală. În consecinţă, în baza art. 396 alin. (5) C. pr. pen. raportat la art. 16 alin. (1) lit. a) C. proc. pen., instanţa l-a achitat pe inculpatul A. pentru săvârşirea infracţiunii de abuz în serviciu în formă continuată prevăzută de art. 132 Legea nr. 78/2000 raportat la art. 297 alin. (1) C. pen. cu aplicarea art. 309C. pen. şi a art. 35 alin. (1) C. pen. S-a apreciat că fapta inculpatei S.C. C. S.R.L. de a constitui un grup infracţional organizat împreună cu inculpaţii A. şi B., al cărui scop a fost săvârşirea unor infracţiuni îndreptate împotriva patrimoniului Oraşului, dar şi a unor infracţiuni de spălare a banilor, nu există, motiv pentru care, în baza art. 396 alin. (5) C. proc. pen. raportat la art. 16 alin. (1) lit. a) C. pr. pen., inculpata S.C. C. S.R.L. a fost achitată pentru săvârşirea infracţiunii de constituire a unui grup infracţional organizat prevăzută art. 367 alin. (1) şi (2) C. pen. cu aplicarea art. 5C. pen. (faptă anul 2011).
Instanţa a apreciat că fapta inculpatei D. de a primi prin intermediul fiicei sale, QQ., de la inculpatul A., un teren în suprafaţă de 500 m.p., în legătură cu îndeplinirea unor acte contrare îndatoririlor de serviciu care decurgeau din funcţia de judecător în cadrul Judecătoriei, primirea fiind disimulată prin încheierea unui contract de vânzare cumpărare între S.C. PP., al cărei asociat unic este făptuitorul A. iar administrator sora acestuia, RR., nu există. În consecinţă, în baza art. 396 alin. (5) C. proc. pen. raportat la art. 16 alin. (1) lit. a) C. proc. pen., inculpata D. a fost achitată pentru săvârşirea infracţiunii de luare de mită prevăzută de art. 7 lit. b) din Legea nr. 78/2000 raportat la art. 254 alin. (1) C. pen. din 1969 cu aplicarea art. 5C. pen. (faptă 19.10.2010).
Referitor la situaţia inculpatului G., instanţa a constatat că fapta reţinută în sarcina acestuia, constând în aceea că, a transferat din conturile SS., despre care cunoştea că provenea din săvârşirea unor infracţiuni de abuz în serviciu de către inculpatul A., către societăţi de tip fantomă, sub acoperirea unor operaţiuni comerciale legale, în scopul ascunderii originii ilicite a sumelor respective, nu există, deoarece nu există o infracţiune predicat din care să provină banii. S-a apreciat că nu sunt întrunite elementele de tipicitate nici pentru o altă infracţiune, eventual delapidare sau abuz în serviciu, care să fie reţinută în sarcina inculpatului. În consecinţă, în baza art. 396 alin. (5) C. proc. pen. raportat la art. 16 alin. (1) lit. a) C. pr. pen., inculpatul G. a fost achitat pentru săvârşirea infracţiunii de spălarea banilor prevăzută de art. 29 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 656/2002 cu aplicarea art. 5 din C. pen. (faptă din perioada 22.05.2012-03.07.2013).
Procurorul a apreciat că temeiul achitării, art. 16 lit. a) C. proc. pen. este greşit, acesta fiind contrar chiar argumentelor de achitare a instanţei de fond. Greşita achitare a inculpatului G., în temeiul art. 396 alin. (5) C. proc. pen. raportat la art. 16 alin. (1) lit. a) C. proc. pen., pentru săvârşirea infracţiunii de spălarea banilor, prevăzute de art. 29 alin. (1) lit. a) Legea nr. 656/2002 cu aplicarea art. 5C. pen. Astfel, s-a apreciat că este nefondată susţinerea instanţei cu privire la învinuirea adusă inculpatului G. întrucât infracţiunea de spălare a banilor poate avea o existenţă autonomă nefiind necesară existenţa unei condamnări anterioare sau concomitente pentru infracţiunea predicat. Rezultă fără îndoială faptul că sumele virate către societăţile fantomă enumerate nu au avut o origine licită. A arătat că nu se poate susţine că prin desfăşurarea de activităţi independente, în realizarea propriului interes legitim, fără nicio intenţie de a frauda, inculpata a realizat acte de participaţie penală sub forma complicităţii. A apreciat că nu se poate susţine că activitatea sa a fost una pregătitoare şi premergătoare actelor materiale care definesc infracţiunea de abuz în serviciu, în condiţiile în care nu există nicio dovadă că inculpata a cunoscut sau ar fi putut cunoaşte ce anume fapte/infracţiuni se vor săvârşi în viitor şi pentru că nu este arătată nicio legătură cu persoana inculpatului A. sau alt funcţionar al Primăriei N, astfel încât să se poată constata dacă inculpata a cunoscut sau ar fi putut cunoaşte natura atribuţiilor de serviciu care urmau a fi încălcate sau îndeplinite în mod defectuos.
Inculpata a desfăşurat activităţile necesare şi a efectuat demersurile legale pentru a satisfice un interes personal legitim, anume reconstituirea dreptului de proprietate asupra unor suprafeţe de teren moştenite de la autori deposedaţi pe nedrept, fără nicio intenţie de a frauda. A susţinut că nu s-a dovedit existenţa şi nu a existat conivenţa în legătură cu vreo faptă penală şi în legătură cu un eventual ajutor în vederea comiterii unei fapte penale. A apreciat că acuzaţiile, astfel cum au fost preluate de prima instanţă, nu sunt întemeiate şi au fost formulate în contra tuturor probelor cauzei, cu încălcarea prezumţiei de nevinovăţie şi a principiului in dubio pro reo.
Înalta Curte apreciază că, în mod corect, prima instanţă i-a achitat pe inculpaţi, însă nu va reţine argumentul că au existat doar voinţele a două persoane, ale inculpaţilor A. şi a inculpatului B., ci are în vedere faptul că nu sunt întrunite condiţiile prevăzute de lege pentru existenţa unui grup infrcţional organizat din perspectiva scopului grupului, duratei de timp, structurii pe paliere orizontale şi verticale.
Asocierile criminale sunt fapte de pluralitate constituită de infractori constând în alcătuirea unei grupări de persoane în vederea săvârşirii uneia sau mai multor infracţiuni. Pluralitatea de infractori presupune pluralitate de persoane, unitate de infracţiune, cooperare materială şi cooperare subiectivă implicând un efort comun al mai multor persoane materializat în producerea unui rezultat ilicit unic. Pluralitatea evidenţiază caracterul indivizibil al contribuţiei tuturor făptuitorilor la săvârşirea infracţiunii. În cazul pluralităţii constituite, răspunderea participanţilor derivă din apartenenţa lor la un grup infracţional organizat al cărui scop este săvârşirea uneia sau mai multor fapte penale, chiar dacă acestea nu au fost săvârşite. Normele de incriminare sunt delicta sui-generis deoarece sancţionează o activitate pregătitoare în raport cu infracţiunea care reprezintă scopul asocierii. Raţiunea incriminării actelor pregătitoare se fundamentează pe pericolul social sporit care este independent de pericolul infracţiunii care reprezintă scopul constituirii pluralităţii, un pericol care izvorăşte din însăşi existenţa grupului criminal. Acest pericol este definit în norma de incriminare sub forma unor cerinţe esenţiale pentru existenţa infracţiunii, respectiv: colaborarea a cel puţin trei persoane, existenţa grupului o perioadă îndelungată sau nedefinită de timp, stabilirea rolului şi sarcinilor pentru fiecare participant, grupul să acţioneze în mod coordonat după un plan de organizare în scopul săvârşirii cel puţin a unei infracţiuni.
Acţiunea de constituire presupune asocierea efectivă a trei sau mai multe persoane, prin acord de voinţă, pentru a organiza un grup care să pregătească şi să pună în aplicare planul săvârşirii uneia sau mai multor infracţiuni. Pentru a fi considerat un grup infracţional organizat este necesară existenţa unei minime organizări – reguli de organizare, stabilirea unei ierarhii, repartizarea rolurilor şi a responsabilităţilor, precum şi stabilitate în timp, proiectarea unui program infracţional.
O faptă concretă poate să atragă răspunderea penală dacă poate fi încadrată în tiparul stabilit de norma de incriminare. Premisa esenţială pentru examenul de tipicitate o constituie identificarea elementelor prin prisma cărora se va analiza concordanţa dintre fapta comisă de inculpat şi modelul descris de legiuitor în norma de incriminare. Or, în speţă, instanţa de apel constată că inculpaţii A., S.C. C. S.R.L., B., F., E. nu au avut roluri bine definite, nu a existat o delimitare precisă a sarcinilor între aceştia şi o executare pe baza unui mod de operare complex, bine structurat.
Pentru existenţa infracţiunii se cere ca pluralitatea să fie constituită dintr-un grup structurat, format din trei sau mai multe persoane, care să aibă o existenţă în timp şi care să-şi propună săvârşirea de infracţiuni. Asocierii inculpaţilor din prezenta cauză îi lipseşte o structură ierarhică, dar şi o reprezentare generală a faptelor ce urmau a fi săvârşite. Comiterea fiecărei fapte a fost determinată de împrejurări distincte, care au avut legătură cu inculpatul A.. Hotărârea de a săvârşi infracţiuni a fost luată de fiecare dată, în împrejurări din activitatea desfăşurată de inculpatul A. în calitate de primar al oraşului, respectiv, în funcţie de momentul emiterii fiecărui titlu de proprietate. Inculpaţii nu aveau cum să cunoască faptul că, în viitor, vor fi formulate cereri de emitere a celor cinci titluri de proprietate, şi, implicit, nu puteau concepe un mod de operare bine structurat, nu puteau să stabilească repartizarea rolurilor şi a responsabilităţilor. Procedurile de emitere a titlurilor de proprietate s-au desfăşurat în perioade diferite, iar la vânzarea-cumpărarea succesivă a terenurilor pentru care au fost emise titluri de proprietate au participat, pe lângă inculpaţi, şi alte persoane, unele fiind de bună credinţă. Nu a fost o acţiune organizată a inculpaţilor, deoarece fiecare a avut legătură cu titluri de proprietate diferite. Astfel, inculpata E. a săvârşit infracţiunea de complicitate la abuz în serviciu privitor doar la procedura de emitere a titlului de proprietate nr. x/14.03.2011, iar inculpaţii S.C. C. S.R.L., B., F. au comis infracţiunea de spălare a banilor, participând la tranzacţii ce au avut ca obiect suprafeţe de teren înscrise în titlul de proprietate .
Inculpatul A. este cel care a fost implicat în emiterea celor cinci titluri de proprietate şi le-a propus celorlalţi inculpaţi să comită infracţiuni, dar, fără să existe o organizare a grupului, reguli de acţionare, o ierarhie a membrilor şi repartizare a rolurilor, nu există infracţiunea de constituirea unui grup infracţional organizat, ci fiecare dintre inculpaţi va răspunde pentru infracţiunea săvârşită, respectiv: inculpatul A., pentru abuz în serviciu în formă calificată şi continuată, inculpata E., pentru complicitate la la abuz în serviciu, inculpaţii B., S.C. C. S.R.L., F., pentru infracţiunea de spălare a banilor.
În concluziile formulate de procurorul de şedinţă în timpul dezbaterilor s-a arătat că se poate discuta despre săvârşirea unor acţiuni ilicite în relaţia de colaborare dintre Consiliul Local N şi SS., având în vedere că fondurile virate de Consiliul Local N nu au fost verificate cu privire la modul în care au fost folosite, aşa cum prevăd dispoziţiile legale, întrucât din declaraţiile martorilor rezultă vag că banii au fost cheltuiţi pe cazări şi pe deplasări, fără a se indica în concret cât au reprezentat aceste sume. Astfel, inculpatul G. a săvârşit infracţiunea de spălare a banilor, având în vedere că a transferat din conturile SS. bani, despre care ştia că provin din săvârşirea unei fapte ilicite.
Înalta Curte constată că acest motiv de apel este nefondat pentru următoarele motive:
Infracţiunea de spălare a banilor are un caracter corelativ derivat, presupunând preexistenţa unei infracţiuni predicat (premisă, principală, primară) din care sunt extrase fonduri ilicite (bani sau bunuri mobile ori imobile), ajungându-se la disimularea originii ilicite a acestora prin intermediul unor operaţiuni complexe juridice, economice sau financiare.
Sub aspectul laturii subiective, infracţiunea prevăzută în art. 29 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 656/2002 se comite cu vinovăţie sub forma intenţiei directe, calificată prin scopul ascunderii sau disimulării originii ilicite a bunurilor provenite din infracţiunea premisă, ceea ce înseamnă că autorul prevede rezultatul socialmente periculos al faptei sale şi urmăreşte producerea lui prin comiterea acesteia.
În ce priveşte calificarea formei de vinovăţie specifică infracţiunii de spălare a banilor, relevantă este sintagma folosită de legiuitor în cuprinsul normei de incriminare şi care se referă la cunoaşterea de către autor a faptului că bunurile provin din săvârşirea de infracţiuni, ceea ce înseamnă că reprezentarea mentală a subiectului activ cu privire la acest aspect constituie o condiţie sine qua non pentru săvârşirea infracţiunii prevăzută în art. 29 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 656/2002.
Potrivit alin. (4) al aceluiaşi articol “cunoaşterea provenienţei bunurilor sau scopul urmărit poate fi dedusă/dedus din circumstanţele faptice obiective”.
Conform jurisprudenţei instanţei supreme, nu este necesar ca subiectul activ (când nu este el însuşi autorul faptei principale) să cunoască cu exactitate natura, circumstanţele temporale, locul şi calificarea în drept a infracţiunii din care provine bunul supus spălării şi nici identitatea autorilor sau participanţilor la aceasta ori dacă răspund penal sau nu pentru infracţiunea comisă, fiind suficient ca, în momentul operaţiunii de spălare a fondurilor ilicite (bani sau bunuri mobile ori imobile), să aibă reprezentarea că acestea provin din săvârşirea de infracţiuni (Decizia nr. 89/A/2016).
Organele judiciare sunt obligate să dovedească dincolo de orice dubiu că bunurile sau banii provin dintr-o faptă prevăzută de legea penală, deci care îndeplineşte condiţiile de tipicitate instituite de o anumită normă de incriminare, neavând relevanţă dacă autorul infracţiunii primare a fost sau nu identificat sau condamnat ori dacă există în privinţa lui o cauză de neimputabilitate (constrângerea fizică/morală, minoritatea, iresponsabilitate), de nepedepsire sau care înlătură răspunderea sa penală (amnistia, prescripţia, lipsa/retragerea plângerii prealabile, împăcarea). Altfel spus, infracţiunea de spălare a banilor poate subzista în lipsa sancţionării penale a autorului infracţiunii primare (cu excepţia situaţiei în care se stabileşte că fapta imputată acestuia nu există sau nu are caracter penal), deci inclusiv în ipoteza unei soluţii de clasare determinată de împlinirea termenului de prescripţie a răspunderii penale pentru infracţiunea principală, însă numai dacă se constată că fapta premisă realizează elementele unei infracţiuni, fiind, astfel, exclusă cu certitudine provenienţa legală a bunurilor.
Raportând aceste consideraţii teoretice la speţa de faţă, instanţa de apel apreciază că, în mod corect, s-a stabilit de către judecătorul fondului că fapta reţinută în sarcina inculpatului G. nu există, deoarece nu există infracţiunea predicat din care să provină banii. Infracţiunea prevăzută în art. 29 din Legea nr. 656/2002 poate declanşa mecanismul tragerii la răspundere penală în mod independent, fără condiţionarea existenţei unei condamnări pentru infracţiunea predicat, însă constatarea de către organul judiciar a elementelor infracţiunii generatoare de fonduri ilicite constituie o condiţie necesară. În acest sens, infracţiunea de spălare a banilor poate subzista chiar dacă autorul infracţiunii primare nu este sancţionat penal fie datorită faptului că nu a putut fi identificat, fie ca urmare a incidenţei unei cauze justificative sau de neimputabilitate ori a unei cauze care înlătură răspunderea penală. Însă această ipoteză nu este întâlnită în speţă, deoarece procurorul, în actul de sesizare, a menţionat în mod expres infracţiunea predicat şi autorul acesteia, infracţiune pentru care s-a dispus achitarea în baza art. 16 alin. (1) lit. a) din C. pr. pen., caz în care nu poate exista infracţiunea de spălare de bani.
Instanţa de apel constată că, în mod corect, judecătorul fondului a apreciat că nu poate schimba încadrarea juridică a faptei din infracţiunea de spălare de bani în infracţiunea de abuz în serviciu ori de delapidare deoarece, pe de-o parte, procurorul nu a făcut cercetări cu privire la aceste infracţiuni, inculpatul fiind acuzat de o faptă total diferită, iar, pe de altă parte, din probele administrate în faza urmăririi penale şi în faţa instanţelor nu rezultă că inculpatul G. a fost implicat în negocierea contractelor în baza cărora s-au facturat serviciile fictive de către cele trei societăţi, că ar fi ştiut că nu s-au prestat serviciile ori că le-ar fi cunoscut pe cei care au administrat sau care au restras numerar, banii din conturile S.C. C, S.C. D.. şi S.C. E S.R.L.
Referitor la concluziile procurorului de şedinţă în sensul că inculpatul G. ştia că banii provin din săvârşirea unei fapte ilicite – fondurile virate de Consiliul Local N nu au fost verificate cu privire la modul în care au fost folosite, Înalta Curte constată că se solicită reţinerea unor aspecte care conturează o altă situaţie de fapt, şi care nu constituie elemente intrinseci acuzaţiei iniţiale aduse inculpatului prin actul de sesizare, astfel încât nu poate avea în vedere această ipoteză deoarece procurorul a încercat, în timpul dezbaterilor în faţa instanţei de apel, după epuizarea probatoriului, să justifice provenienţa banilor dintr-o bază factuală diferită faţă de cea reţinută în rechizitoriu, ce nu poate fi suport pentru infracţiunea de spălare de bani.
Potrivit art. 371C. pr. pen., “judecata se mărgineşte la faptele şi persoanele arătate în actul de sesizare a instanţei”, dispoziţie legală din care rezultă că obiectul judecăţii este stabilit de dispozitivul rechizitoriului, în acest sens trebuind să fie interpretată sintagma “(…) arătate în actul de sesizare a instanţei” din art. 371. Dispoziţia legală enunţată dă efect principiului separării funcţiilor judiciare, potrivit dispoziţiilor art. 3C. pr. pen., a cărui respectare obligă instanţa să nu se abată de la judecata cauzei în cadrul trasat la ieşirea din camera preliminară, oferind totodată garanţiile procesuale specifice şi respectând drepturile părţilor şi ale subiecţilor procesuali aşa încât procesul penal în ansamblul său să aibă un caracter echitabil şi să se judece într-un termen rezonabil, lăsând la aprecierea procurorului exerciţiul acţiunii publice cu privire la eventuale alte fapte corelative conflictului de drept penal adus în faţa instanţei de judecată.
Rechizitoriul constituie actul de sesizare a instanţei de judecată, se limitează la fapta şi persona cu privire la care s-a efectuat urmărirea penală şi cuprinde în mod corespunzător dispoziţia de trimitere în judecată, cu menţiunea că se poate lua în considerare numai acea faptă care este descrisă într-o manieră susceptibilă să producă consecinţe juridice, mai exact să învestească instanţa, condiţie care este îndeplinită doar dacă fapta arătată în rechizitoriu este însoţită de precizarea încadrării juridice şi de dispoziţia de trimitere în judecată. Sub acest aspect, se impune ca analiza de temeinicie şi legalitate a acuzaţiilor de către instanţă să vizeze un control exclusiv al faptelor descrise în fapt şi în drept, care se regăsesc în dispoziţia de trimitere în judecată din cuprinsul rechizitoriului, iar nu să dea eficienţă altor eventuale fapte despre care organul de urmărire penală a luat act, însă au fost lăsate în umbră pe parcursul urmăririi penale şi nu au făcut obiectul unor veritabile cercetări.
Din perspectiva asigurării dreptului la apărare al inculpatului, obiectul judecăţii constituie o garanţie efectivă. Câtă vreme conflictul de drept penal dedus în faţa instanţei de judecată este încadrat într-un ansamblu limitat de faptele şi persoanele arătate în actul prin care a fost sesizată aceasta, inculpatul îşi poate contura în mod previzibil şi rezonabil atât apărările cât şi aşteptările în ceea ce priveşte pedeapsa ce eventual i se va aplica pentru faptele pe care le-a săvârşit.
În raport de aspectele prezentate, rezultă că obiectul judecăţii este conturat în cuprinsul rechizitoriului, ceea ce înseamnă că orice restructurare a acestuia, în timpul fazei procesuale a judecăţii, este vădit nelegală şi contravine principiului separării funcţiilor judiciare, cu delimitarea atribuţiilor specifice instanţei, respectiv organului de urmărire penală şi totodată dreptului la apărare şi la un proces echitabil.
Acuzaţia în materie penală presupune atât descrierea situaţiei de fapt cât şi caracterizarea în drept de natură a contura consecinţele actului infracţional şi limitele în care ar putea interveni tragerea la răspundere penală.
Înalta Curte constată că acest motiv de apel este nefondat pentru următoarele motive:
Prezumţia de nevinovăţie se reflectă în modul de desfăşurare a procesului penal, astfel încât, pe întreaga durată a acestuia, trebuie să fie respectate mai multe cerinţe: vinovăţia se stabileşte în cadrul procesului, cu respectarea tuturor drepturilor şi garanţiilor procesuale ale participanţilor, simpla acuzaţie neînsemnând şi stabilirea vinovăţiei; sarcina probei revine celui care formulează acuzaţia, interpretarea probelor făcându-se în fiecare etapă a procesului penal, iar concluziile unui organ judiciar nu sunt obligatorii şi definitive pentru următoarea fază a procesului.
Singurul fapt cert stabilit prin mijloacele de probă este încheierea contractului de vânzare-cumpărare autentificat de BNP
.Deşi acuzarea a susţinut că preţul contractului a fost foarte mic în raport cu valoarea terenului, probele administrate în cursul cercetării judecătoreşti demonstrează contrariul. Astfel, raportul de expertiză întocmit de experta W., concluzionează că valoarea suprafeţei ce a făcut obiectul contractului de vânzare cumpărare era de 5 euro pe metru pătrat, preţ apropiat sumei de 10614,40 RON. Totodată, din contractele de vânzare cumpărare încheiate de S.C. PP. cu mai multe persoane, rezultă că loturi similare, din aceeaşi parcelă, au fost vândute cu aceleaşi preţuri.
Având în vedere dispoziţiile art. 396 alin. (8) C. pr. pen., Înalta Curte, constatând că nu sunt incidente cazurile prevăzute la art. 16 alin. (1) lit. a) -d) din acelaşi act normativ, pentru infracţiunea de abuz în serviciu, respectiv complicitate la abuz în serviciu, săvârşită de inculpaţii A., D., respectiv E. şi pentru infracţiunea de spălarea banilor săvârşită de inculpaţii F., B. şi S.C. C. S.R.L., va pronunţa încetarea procesului penal. ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE Secţia Penală Decizia nr. 237/A din 21 iulie 2023
Mai amintim, Curtea Europeană a Drepturilor Omului a observă că art. 197 din Codul penal român nu menţionează nicio cerinţă de rezistenţă fizică din partea victimei şi defineşte violul într-un mod care nu diferă semnificativ de formularea existentă în legile altor state membre ( M.C. împotriva Bulgariei., în speță existau dovezi de rezistenţă fizică.).
În concluzie, dacă există acţiuni ale inculpatului, în materialitatea faptelor, dar acestea exced elementului material al infracţiunii, se impune achitarea inculpaţilor în baza art. 16 alin. (1) lit. b) teza I C. pr. pen., și nu a art. 16 alin. (1) lit. a) C. pr. pen,
În raportul său din noiembrie 2018[1] , Comisia Europeană a îndemnat instituțiile-cheie din România să își demonstreze angajamentul ferm față de independența sistemului judiciar și lupta împotriva corupției, care sunt pietre de temelie indispensabile, și să acționeze pentru a restabili capacitatea garanțiilor naționale și a sistemului de control și echilibru de a interveni atunci când există riscul unui regres.
În timp, atât Parlamentul European, cât și Consiliul au susținut acest punct de vedere. Parlamentul European a emis o rezoluție în care invocă necesitatea cooperării și riscurile la 1 În urma În Concluziile sale din decembrie 2018, Consiliul a solicitat în mod expres României să pună în aplicare recomandările suplimentare[2] .
Raportul M.C.V. al anului 2019 face un bilanț al evoluției situației din luna noiembrie 2018 până în prezent. În această perioadă, Comisia a fost nevoită să își expună în mai multe rânduri preocupările legate de respectarea statului de drept și mai ales de reversibilitatea progreselor înregistrate în anii precedenți. O bună parte din această perioadă, autoritățile române s-au arătat puțin sau deloc dispuse să pună în aplicare recomandările suplimentare incluse în raportul din noiembrie 2018 sau recomandările formulate de Comisia de la Veneția și de Grupul de state împotriva corupției din cadrul Consiliului Europei[3].
Eforturile celor care au încercat să inverseze tendința de involuție, printre care s-au numărat nu numai politicieni, ci și organizații ale societății civile și magistrați, au fost menite eșecului[4].
În absența unor instituții puternice, inclusiv a unei justiții independente, câștigarea unor alegeri, de exemplu, poate fi văzută ca o oportunitate de patronaj și de corupție[5].
Din interiorul sistemului, putem aprecia că eforturile luptei anticorupție au fost relativ constante, lucru evidențiat de jurisprudență, apreciind pozitiv – dacă ni se permite – munca desfășurată de colectivul instituției specializate. Ceea ce va trebui să remarcăm în cele ce urmează este influența politicului, cu cele mai variate interese[6], asupra participanților la jocul justiției, cu mijloace mai mult sau mai puțin legale.
Intrând discret în altă dimensiune. filmul intersectează realitatea cu ficțiunea Cine iubește cinematograful înțelege perfect unde bate Woody Allen. Ficțiunea e de multe ori mai reala decât realitatea sau, în orice caz, preferabila ei. Pentru un artist, granița dintre cele doua zone e oricum destul de friabila. se exprima prin filtrul orizontului nostru de așteptare. în ultima instanță, sunt niște proiecții ale personajului principal, niște produse ale imaginației lui/noastre[7]. Visul lui Woody Allen naște o comedie despre un tânăr îndrăgostit de Paris și despre iluzia generală că, dacă ne schimbăm viața, schimbarea va fi cu siguranță în bine. “Midnight in Paris” este o evadare din prezent,
Mesajul induce ideea că omul, prin definiție, a fost, este, și va fi mereu nemulțumit. Indiferent în ce secol s-a născut , mereu i se va părea mai frumos, secolul precedent lui. Așa ca, concluzia pe care ar trebui sa o tragem de aici este că trebuie sa ne bucuram de secolul în care ne aflam, sa ne bucuram de avantajele existente …iar restul va veni de la sine.
Pendularea periodică între prezent și trecut îi permite lui Woody Allen să compare spiritul liber și înflăcărat al vremurilor trecute cu pragmatismul și snobismul vremurilor contemporane, stabilindu-și puncte de reper solide în lumea modernă. Unii ar vrea să se confrunte cu epoca interbelică, privită ca cei mai frumoși ani. Întotdeauna trecutul merită trăit. Dar nu oricum!
Vorbind despre Libertatea de a alege, promovată astăzi de doctrina liberală, Patriarhul Kirill al Moscovei și al Întregii Rusii, a spus în octombrie 2017, la ședința solemnă a Sinodului BOR: Astăzi păcatul devine normă, pentru că în societatea de consum se pierde noțiunea de legătură între libertate și responsabilitate[8].
“Fenomenul corupției este considerat a fi una dintre cele mai grave amenințări cu privire la instituțiile statului de drept, democrație, drepturile omului, echitatea și justiția socială, cu efecte negative asupra activității autorităților și instituțiilor publice și asupra funcționării economiei de piață. Corupția se constituie într-un obstacol al dezvoltării economice a statului și compromite stabilitatea instituțiilor democratice și fundamentul moral al societății. În consecință, în ultima perioadă, politica penală declarată a statului a fost aceea de a intensifica eforturile în scopul adoptării unor acte normative în materia combaterii corupției, care, printre altele, să prevadă incriminarea coordonată a tuturor infracțiunilor de corupție la toate nivelurile autorităților și instituțiilor statului. “[9]
Corupția constituie o amenințare pentru democrație, pentru supremația dreptului, echității sociale și a justiției, erodând principiile unei administrații eficiente, subminând economia de piață și punând în pericol stabilitatea instituțiilor statale.
Corupția poate fi privită și ca fiind „ o problemă de securitate națională”, însă „nu este deloc exclus ca principiile de înfăptuire a justiției să fi fost sacrificate, într-o societate în care unii magistrați încalcă cu bună-știință obligațiile impuse de lege”[10]
Marin Mrčela, președintele GRECO, a declarat că “nicio țară nu este imună la corupție. Toate tarile, indiferent de poziția lor pe indexul de percepție, sunt obligate să ia măsuri concrete pentru a preveni și combate corupția”. “Corupția are consecințe devastatoare pentru drepturile omului, pentru democrație și statul de drept. Statele membre au făcut progrese pentru a adopta măsuri prin care să prevină și să combată corupția, însă multe altele rămân de făcut. Recomandările GRECO nu sunt opționale. Guvernele, parlamentarii și alte autorități naționale trebuie să își arate angajamentul în lupta împotriva corupției prin implementarea deplină a recomandărilor GRECO”, a declarat Thorbjørn Jagland, secretarul general la Consiliul Europei[11].
Corupția de mare amploare (sau consumul resurselor în detrimentul unor altor grupuri) este văzută de J. Goldstone drept prădarea statului[12], simptom al unui stat eșuat.
Percepția este aceea că fenomenul corupției în România a ajuns în cea mai gravă formă, cunoscută în literatura de specialitate drept „capturarea, captația statului”. Este vorba despre instituții care funcționează în favoarea unor grupuri de interese care au legătură cu politicul, afacerile (prin lipsa concurenței) și media. Grupări oligarhice manipulează elaborarea politicilor , ajungând până la a modela noile reguli ale jocului social în propriul avantaj substanțial[13].
În orice regim, chiar și în cel totalitar, grupurile informale sunt organizate pentru a proteja interese și afaceri. Complicitatea dintre unele grupuri politice și de afaceri este cheia succesului economic în societățile în tranziție. Acolo unde societatea civilă este relativ slabă, iar statul, captiv al grupurilor oligarhice, este lipsit de autoritate – chiar dacă formal controlează resursele -, politica nu mai asigură tuturor aceleași mijloace de influență, ci avantajează grupurile de putere economică[14]. „Întregul stat e captiv ( și asta nu doar din epoca Dragnea-Dăncilă) politizării, incompetenței, disprețului față de oameni, lipsei de conștiință”[15] (subl. ns. –D. C. ).
Problema corupției este ontologică. Interacțiunea dintre oameni se bazează pe afecțiune și interese, asta nu este o problemă și nu devine corupție decât atunci când se încalcă niște reguli care încearcă să transforme un conglomerat de haite de oameni într-o societate civilizată, în care cooperarea să fie mai extinsă decât cea de nivel de trib și de proximitate[16].
Pentru a asigura o monitorizare eficientă a fenomenului la nivelul întregii țări, trebuie să realizăm o abordare complexă multifactorială, utilizând în acest scop capacitatea și competențele tuturor structurilor de stat cu atribuții în prevenirea și combaterea corupției.
Dar să nu uităm că avem un stat supradimensionat, cu puternice legături oneroase între politic și economic[17], în care rațiunea de a exista a birocrației nu constă în realizarea serviciului public, ci obținerea de profit excedentar. Respectarea legii nu va putea fi impusă de o singură structură judiciară, dinamica luptei anticorupție trebuie să vizeze componenta acțională, operativă și nu numai aspectele de ordin teoretic evaluativ . Corupția constituie o amenințare pentru democrație, pentru supremația dreptului, echității sociale și a justiției.
Grupurile de putere, clientelele politice, sunt produsul acestor ani de tranziție care controlează oligarhic resursele și reprezintă tot atâtea grupuri de presiune. În orice regim, chiar și în cel totalitar, grupurile informale sunt organizate pentru a proteja interese și afaceri. Complicitatea dintre unele grupuri politice și de afaceri este cheia succesului economic în societățile în tranziție.
Grupurile de interese , denumite și grupuri de susținere , grupuri de acțiune (în diferite grade de structurare și moduri de organizare) sunt organizații care caută să influențeze, să modifice politicile guvernelor, (ar putea îmbunătăți și influența elaborarea cadrului legislativ: legea educației, legea salarizării, făcând lobby pe politici de mediu, advocacy etc.) dar nu caută să guverneze și, prin aceasta, distingem, în esență, între partidele politice (pe care le pot susține) și grupurile de susținere[18]. Sistemul legislativ devine interesat atunci când se pune problema controlului sursei de finanțare, pe sub care se pot strecura interese ilegitime.
În Legea de modificare a O. G. nr. 26/2000 cu privire la asociații și fundații , după art. 48 se introduce un nou art. 481,potrivit căruia asociații și fundațiile și federațiile au obligația de a publica, până la data de 31 iulie, respectiv până la data de 31 ianuarie, în Monitorul Oficial Partea a IV-a, declarația de venituri și cheltuieli pentru semestrul precedent.
Între timp, Ordonanța nr. 18/2018 privind reglementarea unor măsuri în domeniul inspecției economico-financiare efectuate de Ministerul Finanțelor Publice și pentru completarea unor acte normative, publicată în M.Of. 755 din 31 august 2018, dispune ca, după articolul 11 din Legea nr. 32/1994 privind sponsorizarea, ( M. Of. nr. 129 din 25 mai 1994, cu modificările și completările ulterioare), se introduce un nou articol, art. 111, cu următorul cuprins: “Art. 111.– Controlul modului de respectare a utilizării mijloacelor financiare și a bunurilor materiale primite de beneficiarii sponsorizărilor și mecenatelor, în scopul pentru care au fost transferate prin actele prevăzute la art. 1, se efectuează de către Ministerul Finanțelor Publice prin aparatul de inspecție economico-financiară, așa cum este definit la art. 3 alin. (1) din Normele metodologice privind înființarea, organizarea și funcționarea inspecției economico-financiare, aprobate prin Hotărârea Guvernului nr. 101/2012.”
Potrivit art. II al ordonanței, controlul modului de respectare a utilizării fondurilor primite de beneficiarii sumelor redirecționate în baza titlului IV din Legea nr. 227/2015 privind Codul fiscal, cu modificările și completările ulterioare, în scopul pentru care au fost înființați sau funcționează, se efectuează de către Ministerul Finanțelor Publice prin aparatul de inspecție economico- financiară, așa cum este definit la art. 3 alin. (1) din Normele metodologice privind înființarea, organizarea și funcționarea inspecției economico-financiare, aprobate prin Hotărârea Guvernului nr. 101/2012.
În art. III se spune că după art. 48 din Ordonanța Guvernului nr. 26/2000 cu privire la asociații și fundații[19], se introduce un nou articol, art. 481, cu următorul cuprins: Art. 481. – Controlul privind fundamentarea, acordarea și justificarea sumelor primite de la bugetul general consolidat al statului în condițiile prezentei ordonanțe se efectuează de către Ministerul Finanțelor Publice prin aparatul de inspecție economico-financiară, așa cum este definit la art. 3 alin. (1) din Normele metodologice privind înființarea, organizarea și funcționarea inspecției economico-financiare, aprobate prin Hotărârea Guvernului nr. 101/2012.”
Corporatismul a apărut ca sistem ideologic de reprezentare a grupurilor de interese și de influențare în procesul de elaborare a politicilor, susținându-se necesitatea existenței unui model autoritar/totalitar de luare a deciziei.
Analiza corporatismului societal, a neocorporatismului, se concentrează asupra capacității grupurilor de a influența politicile publice de la nivelul societății înspre nivelul guvernamental, în care se integrează. Elaborarea de jos în sus a politicilor reprezintă o modalitate de control a structurii politice guvernamentale de către grupuri sociale[20], substituindu-se unui proces democratic deschis, în monopol al reprezentării sociale, de interes public general.
Acolo unde societatea civilă este relativ slabă, iar statul, captiv al grupurilor oligarhice, este lipsit de autoritate – chiar dacă formal controlează resursele -, politica nu mai asigură tuturor aceleași mijloace de influență, ci avantajează grupurile de putere economică [21] . Grupurile de putere, clientelele politice, sunt produsul acestor ani de tranziție care controlează oligarhic resursele și reprezintă tot atâtea grupuri de presiune.
Complicitatea dintre unele grupuri politice și de afaceri este cheia succesului economic în societățile în tranziție. Acolo unde societatea civilă este relativ slabă, iar statul, captiv al grupurilor oligarhice, este lipsit de autoritate – chiar dacă formal controlează resursele -, politica nu mai asigură tuturor aceleași mijloace de influență, ci avantajează grupurile de putere economică1 . Iar când statul este capturat, simplele articole din legi nu sunt de ajuns, pentru că pur și simplu statul nu funcționează pentru a le aplica nediscriminatoriu1 . Întreprinderile folosesc traficul de influență pentru a bloca orice reformă care ar risca să le elimine avantajele. Captația statului devine nu numai un simptom, dar în același timp și cauză fundamentală a unei guvernări proaste.
Iar când statul este capturat, simplele articole din legi nu sunt de ajuns, pentru că pur Iar când statul este capturat, simplele articole din legi nu sunt de ajuns, pentru că pur și simplu statul nu funcționează pentru a le aplica nediscriminatoriu[22]. Experiența românească din ultimul deceniu demonstrează că majoritatea acțiunilor anticorupție s-au concretizat, în principal, în măsuri de combatere, punitive, al căror efect nu a fost nici pe departe cel scontat, după cumse arată în Programul național de prevenire a corupției elaborat de Guvernul României[23] .
Corupția, în sens larg, ca și corupția penală, în special, ține de abuzul de putere și de incorectitudinea în luarea unei decizii la nivel public.
În esență, corupția reprezintă utilizarea abuzivă a puterii publice[24] în scopul obținerii, pentru sine ori pentru altul, a unui câștig necuvenit implicând:
– abuzul de putere în exercitarea atribuțiilor de serviciu;
– anomia;
– frauda (înșelăciunea și prejudicierea unei alte persoane sau entități);
– utilizarea fondurilor ilicite în finanțarea partidelor politice și a campaniilor electorale;
– favoritismul;
– instituirea unui mecanism arbitrar de exercitare a puterii în domeniul privatizării sau al achizițiilor publice;
– conflictul de interese (prin angajarea în tranzacții sau dobândirea unei poziții ori a unui interes comercial care nu este compatibil cu rolul și îndatoririle oficiale).
Ceea ce percepem noi sunt doar condițiile de manifestare ale fenomenului, și nu cauza însăși.
Dezbaterile despre corupție orientează eforturile către rolul central al statului în sancționarea actelor de corupție[25].
Dar, puniția, oricât de utilă este doar o componentă a sistemului antifraudă întrucât nepedepsirea transformă fapta într-una acceptată – nu legitimă, dar social acceptată (ca preț).
Asprimea sancțiunii nu a dus niciodată la eliminarea sau restrângerea fenomenului infracțional, oricât de vast ar fi aparatul represiv.
În loc să ne îndreptăm spre cauze, disimulăm , mai mult sau mai puțin conștient, prin discurs.
Majoritatea oamenilor care privesc factorii de decizie prin obiectivul mass-mediei au tendința să caute cine este bun și cine este rău, în loc să caute care sunt grupurile de interese și puterile implicate[26]
Există pericolul de a ocoli obiectivul real al acțiunii, în combaterea adversarului, în promovarea unor grupuri de interese.
O falsă țintă este concentrarea politică a acțiunilor, deplasându-le de la corupători la corupți. Procurorul devine astfel, un instrument al corupătorului în conflictul său cu funcționarul corupt care nu i – a dat satisfacție. Slaba posibilitate a probării faptei penale îndeamnă pe cel comod în utilizarea autodenunțului – cel mai imoral act cu care, legal, procurorul operează (și o portiță prin care se poate strecura corupția înspre justiție).
Pentru noi, de esența fenomenului nu este elementul periferic, așa cum îl definim noi, ci starea și nivelul de dezvoltare socială.
S-a afirmat că toate societățile post – comuniste au trebuit să accepte corupția ca fiind cel puțin tolerată, dacă nu chiar legitimă, cel mai răspândit sistem fiind al statului captură. Exemplele date erau ale privatizării Skodei sau Sidex, (s-ar mai putea adăuga Bancorex s.a.). Se ajungea astfel la a statua asupra unui fenomen inexorabil al corupție ca mecanism esențial și indispensabil al privatizării. Se ajungea astfel a decreta caracterul obligatoriu, justificat, al corupției în societatea românească, pentru că, vezi Doamne, orice societate este nevoită să-l accepte ca pe un dat.
Prăbușirea Bancorex nu a fost singulară, perioada 1992-1999 fiind de altfel o etapă de devalizare a băncilor românești, aflate în cea mai mare parte în proprietatea statului. Înțelegerile dintre politicieni, conducătorii de bănci, șefii companiilor de stat și nou-formata clasă de capitaliști au avut ca efect pe lângă dezastrul Bancorex, și alte găuri pentru stat prin Banca Agricolă, Dacia Felix, Bankcoop, Banca Internațională a Religiilor, Banca Româno-Turcă, Banca Română de Scont, Banca de Investiții și Dezvoltare, cele două din urmă controlate de omul de afaceri Sorin Ovidiu Vântu.
Prăbușirea Bancorex a lăsat în urmă o pagubă de peste 2 miliarde de dolari, adică circa 6% din PIB-ul României la acea vreme și a dus sistemul bancar în prag de colaps. Vinovații nu au fost găsiți nici măcar în ziua de astăzi, la aproape 20 de ani de la faliment, iar factura Bancorex este plătită de noi toți printr-o infrastructură deficitară din toate punctele de vedere.
Recuperarea creanțelor trenează de două decenii, sumele recuperate până acum fiind derizorii. Statul ar fi trebuit să recupereze circa 1,1 miliarde de dolari de la 647 de firme care au luat credite de la Bancorex și pe care nu le-au mai rambursat niciodată.
De altfel, creditele garantate de cele mai multe ori cu garanții fictive sau cu o valoare mult peste cea reală acordate în mod preferențial au fost cauza principală a prăbușirii Bancorex. Peste 5.000 de persoane cu conexiuni politice au beneficiat de credite preferențiale de la Bancorex în valoare totală de circa 70 milioane de dolari[27] .
Deși din punct de vedere legal nu a intrat în faliment, Bancorex este asociată cu falimentul, în condițiile în care creditele sale neperformante – găurile rele- au fost preluate de Autoritatea de Valorificare a Activelor Bancare, în timp ce activele sănătoase au fost transferate B. C. R. , încă în proprietatea statului, la finalul anului 1999.
Eroarea de raționament constă în aceea că o analiză științifică trebuie să plece de la regimul legal al proprietății.
Mai înainte de a privatiza trebuia să restituim inintegrum proprietatea. Mai întâi trebuia restabilit dreptul de proprietate, nu redistribuit.
[1]COM(2018) 851 final , https://ec.europa.eu/info/sites/info/files/progress-report-romania-2018-com-2018- com-2018-851ro.pdf
[2] În concluziile sale din 12 decembrie 2018, Consiliul solicitase României „să restabilească ritmul pozitiv al reformelor și să acționeze prompt, în special în ceea ce privește recomandările-cheie suplimentare formulate de Comisie referitor la independența sistemului judiciar și reforma sistemului judiciar, combaterea corupției la toate nivelurile, precum și referitor la alte aspecte privind integritatea subliniate în raport” (https://ec.europa.eu/info/sites/info/files/2018-st15187 en.pdf ).
[3] În special, Avizul nr. 924/2018 al Comisiei de la Veneția privind modificările aduse legilor justiției și Avizul nr. 930/2018 al Comisiei de la Veneția privind modificările aduse Codului penal și Codului de procedură penală. GRECO AdHocRep (2018) privind modificările aduse legilor justiției. Grupul de state împotriva corupției (GRECO) a fost instituit în 1999 de către Consiliul Europei pentru a monitoriza conformarea cu standardele anticorupție ale organizației.
[5] Lawrence Freedman, Viitorul războiului. O istorie, Litera, București, 2019, pp. 293-294
[6] Accentul excesiv pus pe scop cu neglijarea caracterului mijloacelor, transformă, printr-un fenomen pervers, mijloacele în scop și astfel o activitate utilă devine contraproductivă.( Dr. Martin Mendelski, 15 ani de luptă anticorupție în România, creștere, abatere și accelerare, https://ro.scribd.com/, 15 Years of Anti-Corruption in Romania: Augmentation, Aberration and Acceleration , https://www.academia.edu)
[9] Curtea Constituțională, Dec. nr. 2 din 15 ianuarie 2014. V Opinion No. 930 / 2018 CDL-AD(2018)021 Or. Engl. EUROPEAN COMMISSION FOR DEMOCRACY THROUGH LAW (VENICE COMMISSION) ROMANIA OPINION ON AMENDMENTS TO THE CRIMINAL CODE AND THE CRIMINAL PROCEDURE CODE adopted by the Venice Commission at its 116th Plenary Session (Venice, 19-20 October 2018), https://www.venice.coe.int/webforms/documents/default.aspx?pdffile=CDL-AD(2018)021-e. V și Sesizare de neconstituționalitate asupra Legii pentru modificarea și completarea Legii nr. 286/2009 privind Codul penal, precum și a Legii nr. 78/2000 pentru prevenirea, descoperirea și sancționarea faptelor de corupție, 10 mai 2019, www. presidency. ro, Departamentul Comunicare Publică
[10] Camelia Bogdan, într-un interviu pentru „Newsweek România”, nr.62/1919, p. 7
[12] Exemple: Sri Lanka, Rusia, Nicaragua, Venezuela, Brazilia, Filipine, Sudan, Sudanul de Sud, Eritreea, Zimbabwe, Africa de Sud, Coreea de Nord, Arabia Saudită, Jack Goldstone ,, Pathways to State FailureManagementul conflictelor și știința păcii , 2008, vol. 25, nr. 4, pp. 285-296, jgoldsto@gmu.edu
[13] J. Hellman, D. Kaufmann, La captation de l’État dans les économies en transition: un défi à relever, în „Finance and Development”, FMI , septembrie 2001, pp. 31-35 (the notion of state capture is increasingly becoming part of the lexicon in prominent organizations , including Transparency International and the International Monetary Fund, ttps://www.sastatecapture.org.za/site/); Cristian Ghinea, Rufele corupției trebuie spălate în public, în „Dilema veche”, nr. 82, 12-18 august 2005. Dorin Ciuncan, Criminologia corupției- o etiologie, studiu privind cauzele care generează și condițiile care favorizează corupția , D. N. A. , 2 0 0 6. Rapoartele indică faptul că fenomenul corupției afectează mai multe nivele: mecanismele deciziei politice şi guvernamentale; administrația centrală şi locală, în mod particular instituțiile din domeniul justiției şi controlului economic şi administrativ, ca şi nivelul instituțional în general, în administrație, cu implicații asupra activităților economice şi sociale. (Rapoartele OECD-2002, Raportul de țară al FMI/2002-254, Raportul Băncii Mondiale-Transition 2002, Raportul Economist Intelligence Unit, Raportul „Transparency International-2002”, Raportul Freedom House, Raportul Heritage Index of Economic Freedom 2003, Raportul de țară al Comisiei Europene pentru România, Raportul Parlamentului European, Raportul BERD- Transition Report 2002, Raportul GRECO, Rapoartele lunare de avertizare UNDP/SAR, Raportul Institutului Open Society pentru 2002, Financial Times/USAID-2002, Raportul Departamentului de Stat/US Trade Representative, Deutsche Bank Research-EU Enlargement Monitor 2002, Raportul „Climatul economic în România 2001”- sondaj efectuat de GTZ în rândul investitorilor germani, Raportul „Un climat investițional pentru aderarea la Uniunea Europeană”- elaborat de Consiliul Investitorilor Străini, Guvernul României, Combaterea Corupției În România, Măsuri pentru accelerarea aplicării strategiei naționale, Bucureşti, 12 decembrie 2002 etc.). V și http://dorin.ciuncan.com/carti/studiu-privind-cauzele-care-genereaza-si-a-conditiilor-care-favorizeaza-coruptia,2011
[14] Răzvan Brăileanu, Analize economice și politice, Grupuri de interese/grupuri mafiote, în
revista „22”, anul XIV (806) (16 august -22 august 2005), Cristian Pîrvulescu, Structurile de putere – țintă grupurilor oculte, ibidem. Dorin Ciuncan, Corupția politică prin abuzul de resurse publice,
[19] M. Of. nr. 39 din 31 ianuarie 2000, aprobată cu modificări și completări prin Legea nr. 246/2005, cu modificările și completările ulterioare https://lege5.ro
[20] Șerban Cekez, Grupurile de interese și politicile publice, Polirom, 2010, pp. 168 sqq. Pentru relațiile corporatiste dintre grupurile de interese și guvern, v pp. 155 sqq
[21] Răzvan Brăileanu, loc. cit. Cristian Pîrvulescu, ibidem
[22] Cristian Ghinea, Când corupții chiar există, „ Dilema Veche” din 25 noiembrie 2004. Autorul greșește însă acolo unde vede instituții extraordinare, în loc de instituții speciale, așa cum este fostul Departament Național Anticorupție.
[23] Hotărârea Guvernului nr. 1065 din 25 octombrie 2001, M. Of. nr. 728 din 15 noiembrie 2001, Dorin Ciuncan, Studiu privind cauzele care generează și condițiile care favorizează corupția, http://dorin.ciuncan.com/carti/studiu
[24] „abuz ilegal de putere publică pentru obținerea unui beneficiu (sau profit) privat” ( Jensch Chr. Andvig, Odd-Helge Fjeldstad ş.a., Research on Corruption. A Policy Oriented Survey. Raport din dec. 2000 al comisiei NORAD, p. 11, cit. apud Şerban Lanescu, Corupția ca fenomen social, „Revista Română de Sociologie”, serie nouă, anul XII, nr. 5–6/2001, p. 617–623
[26] Ray Dalio, Principii, Act și Politon, București, 2018, p.119.( Este important „să te asiguri că nici o persoană nu este mai puternică decât sistemul”, p.121).
Curtea Europeană a Drepturilor Omului reamintește că art. 6 § 1 din Convenție garantează oricărei persoane dreptul ca o instanță să se pronunțe asupra oricărei contestații referitoare la drepturile și obligațiile sale cu caracter civil. Articolul consfințește astfel „dreptul la o instanță“, cu privire la care dreptul de acces, și anume dreptul de a sesiza instanța în materie civilă, nu constituie decât unul dintre aspecte.
Din practica națională reiese că, la data evenimentelor, autoritățile competente își încălcau în mod repetat obligația ce le revenea de a răspunde la cererile de restituire sau de despăgubire în termenul legal de 60 de zile. Problema sistemică ce a împiedicat funcționarea procedurii instituite prin Legea nr. 10/2001 le-a pus pe persoanele interesate în imposibilitatea de a supune deciziile administrative controlului jurisdicțional prevăzut de lege.
În ceea ce privește posibilitatea de a sancționa întârzierea autorităților administrative în analizarea cererilor, Curtea observă că, prin decizia din data de 19 martie 2007, Secțiile Unite ale Înaltei Curți de Casație și Justiție au hotărât ca, în lipsa unui răspuns din partea autorităților administrative în termenul legal, instanțele să fie abilitate să statueze în locul lor asupra fondului cererilor și să dispună, dacă este cazul, restituirea bunurilor. Acest recurs a devenit efectiv la data de 12 noiembrie 2007, la data publicării sale în Monitorul Oficial (Faimblat, § 42).
În lumina considerentelor de mai sus, Curtea concluzionează că, înainte ca recursul introdus prin decizia din 19 martie 2007 a Secțiilor Unite ale Înaltei Curți de Casație și Justiție să devină efectiv, doamnele Atanasiu și Poenaru s-au aflat în imposibilitatea de a solicita în fața instanțelor interne restituirea apartamentului în litigiu (§121 ).
Curtea admite că, în contextul complex și sensibil din punct de vedere social, însoțit de consecințele economice serioase ale tranziției României către un regim democratic și ale reparației nedreptăților trecutului, este posibil ca implementarea cadrului legislativ să fi întâmpinat dificultăți și să fi înregistrat întârzieri[1].
Cu toate acestea, lipsa de răspuns al autorităților administrative la cererile de restituire introduse în temeiul legilor nr. 112/1995 și nr. 10/2001, la care se adaugă lipsa, în perioada a unei căi de atac, le-a făcut pe doamnele Atanasiu și Poenaru să sufere o sarcină disproporționată, aducând astfel atingere substanței înseși a dreptului lor de acces la o instanță.
Rezultă că a avut loc încălcarea art. 6 § 1 din Convenție în ceea ce le privește pe doamnele Atanasiu și Poenaru (§124 ).
Curtea reamintește că un reclamant nu poate pretinde o încălcare a art. 1 din Protocolul nr. 1 decât în măsura în care hotărârile pe care le critică se referă la „bunurile“ sale în sensul acestei prevederi. Noțiunea „bunuri“ poate cuprinde atât „bunuri actuale“, cât și valori patrimoniale, inclusiv creanțe, în baza cărora un reclamant poate pretinde că are cel puțin o „speranță legitimă“ de a obține beneficiul efectiv al unui drept de proprietate[2].
Curtea reamintește, de asemenea, că art. 1 din Protocolul nr. 1 nu poate fi interpretat în sensul că ar impune statelor contractante o obligație generală de a restitui bunurile ce le-au fost transferate înainte să ratifice Convenția (Jantner c Slovaciei, nr. 39.050/97, § 34, 4 martie 2003).
În schimb, atunci când un stat contractant, după ce a ratificat Convenția, inclusiv Protocolul nr. 1, adoptă o legislație care prevede restituirea totală sau parțială a bunurilor confiscate într-un regim anterior, se poate considera că acea legislație generează un nou drept de proprietate apărat de art. 1 din Protocolul nr. 1 în beneficiul persoanelor care întrunesc condițiile de restituire[3].
Dacă interesul patrimonial în cauză este de ordinul creanței, el nu poate fi considerat o „valoare patrimonială“ decât dacă are o bază suficientă în dreptul intern, de exemplu atunci când este confirmat printr-o jurisprudență bine stabilită a instanțelor (Kopecký, § 52).
Curții îi este suficient să constate, ținând cont de sensul autonom al noțiunii „bunuri“ și de criteriile reținute în jurisprudența Curții, că existența unui „bun actual“ în patrimoniul unei persoane este în afara oricărui dubiu dacă, printr-o hotărâre definitivă și executorie, instanțele i-au recunoscut acesteia calitatea de proprietar și dacă în dispozitivul hotărârii ele au dispus în mod expres restituirea bunului. În acest context, refuzul administrației de a se conforma acestei hotărâri constituie o ingerință în dreptul la respectarea bunurilor, care ține de prima frază a primului alineat al art. 1 din Protocolul nr. 1 la Convenție ( v , mutatis mutandis, Păduraru §§ 65 și 75).
Curtea constată că, de la intrarea în vigoare a legilor nr. 1/2000 și nr. 10/2001 și mai ales a Legii nr. 247/2005, dreptul intern prevede un mecanism care trebuie să conducă fie la restituirea bunului, fie la acordarea unei despăgubiri.
Prin urmare, Curtea apreciază că transformarea într-o „valoare patrimonială“, în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1, a interesului patrimonial ce rezultă din simpla constatare a ilegalității naționalizării este condiționată de întrunirea de către partea interesată a cerințelor legale în cadrul procedurilor prevăzute de legile de reparație și de epuizarea căilor de atac prevăzute de aceste legi.
În speță, Curtea observă că nicio instanță sau autoritate administrativă internă nu le-a recunoscut doamnelor Atanasiu și Poenaru în mod definitiv un drept de a li se restitui apartamentul în litigiu. Hotărârile invocate de reclamante , deși toate constată că naționalizarea întregului imobil a fost ilegală, nu constituie un titlu executoriu pentru restituirea acestui apartament.
Rezultă că acest apartament nu reprezintă un „bun actual“ în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1, de care reclamantele s-ar putea prevala.
Totuși, dacă constatarea judiciară a naționalizării abuzive a imobilului nu atrage după sine în mod automat un drept de restituire a bunului, Curtea observă că ea dă dreptul la o despăgubire din moment ce din hotărârile instanțelor interne ce au dobândit autoritate de lucru judecat reiese că condițiile legale impuse pentru a beneficia de măsurile de reparație, și anume naționalizarea ilegală a bunului și dovada calității de moștenitor a fostului proprietar, erau întrunite. Curtea acordă importanță și faptului că Primăria București refuză încă să se conformeze deciziei irevocabile a Înaltei Curți de Casație și Justiție din data de 18 aprilie 2005, fără a oferi o justificare valabilă.
Prin urmare, trebuie concluzionat că, în ciuda faptului că primăria nu a emis până în prezent o decizie, reclamantele sunt cel puțin beneficiarele unui drept de a fi despăgubite. Având în vedere hotărârile judecătorești interne, care reprezintă, în sensul hotărârilor anterioare ale Curții, „o jurisprudență bine stabilită a instanțelor“, această creanță constituie un „interes patrimonial“ suficient de bine stabilit în dreptul intern și care ține de noțiunea „bun“ la care se referă art. 1 din Protocolul nr. 1 ( v , mutatis mutandis, Kopecký, § 52).
Curtea Europeană a Drepturilor Omului consideră necesar să reamintească în primul rând principiile care se desprind din jurisprudența sa în materie.
Privarea de un drept de proprietate[4] sau de un alt drept real constituie, în principiu, un act instantaneu și nu creează o situație continuă de „privare de drept“ [Malhous c Republicii Cehe (dec.) [MC], nr. 33.071/96, CEDO 2000-XII].
Așa cum art. 1 din Protocolul nr. 1 nu garantează un drept de a dobândi bunuri, el nu le impune statelor contractante nicio restricție cu privire la libertatea lor de a stabili domeniul de aplicare a legilor pe care le pot adopta în materie de restituire a bunurilor și de a alege condițiile în care acceptă să restituie drepturile de proprietate persoanelor deposedate[5] .
În schimb, art. 1 din Protocolul nr. 1 cere ca ingerința autorității publice în exercitarea dreptului la respectarea bunurilor să fie legală (Fostul rege al Greciei și alții c Greciei [MC], nr. 25.701/94, § 79, CEDO 2000-XII, și Iatridis c Greciei [MC], nr. 31.107/96, § 58, CEDO 1999-II). Principiul legalității presupune și existența unor norme de drept intern suficient de accesibile, precise și previzibile în aplicarea lor (Beyeler c Italiei [MC], nr. 33.202/96, §§ 109-110, CEDO 2000-I).
În plus, orice ingerință în exercitarea unui drept sau a unei libertăți recunoscute de Convenție trebuie să urmărească un scop legitim. De asemenea, în cauzele care presupun o obligație pozitivă, trebuie să existe o justificare legitimă pentru inacțiunea statului. Principiul „justului echilibru“, inerent însuși art. 1 din Protocolul nr. 1, presupune existența unui interes general al comunității. Datorită unei cunoașteri directe a societății lor și a nevoilor acesteia, autoritățile naționale sunt, în principiu, mai bine plasate decât judecătorul internațional pentru a determina ceea ce este de „utilitate publică“. În mecanismul de protecție instituit de Convenție, acestora le revine, așadar, obligația de a se pronunța primele asupra existenței unei probleme de interes general ce justifică măsuri aplicabile în domeniul exercitării dreptului de proprietate, inclusiv măsuri ce presupun privări și restituiri de bunuri. Prin urmare, ele se bucură aici de o anumită marjă de apreciere, ca în alte domenii asupra cărora se extind garanțiile Convenției. În plus, noțiunea „utilitate publică“ este amplă prin natura sa. În mod special, decizia de a adopta legi referitoare la privarea de proprietate sau care prevăd o despăgubire din fonduri publice pentru bunuri expropriate presupune, de obicei, analiza unor chestiuni politice, economice și sociale. Considerând că este normal ca legislatorul să dispună de o largă marjă în politica sa economică și socială, Curtea a declarat că respectă modul în care acesta concepe imperativele „utilității publice“, cu excepția cazului în care judecata sa se dovedește a fi vădit lipsită de temei rezonabil (James și alții c Regatului Unit, 21 februarie 1986, § 46, seria A nr. 98, Fostul rege al Greciei și alții, § 87, și Broniowski, § 149).
Atât atingerea adusă respectării bunurilor, cât și abținerea de la acțiune trebuie să păstreze un just echilibru între cerințele interesului general al comunității și imperativele apărării drepturilor fundamentale ale individului. În mod special, trebuie să existe un raport rezonabil de proporționalitate între mijloacele utilizate și scopul urmărit prin orice măsură aplicată de stat, inclusiv măsurile care privează o persoană de proprietatea sa. În fiecare cauză ce presupune pretinsa încălcare a acestei prevederi, Curtea trebuie să verifice dacă, din cauza acțiunii sau inacțiunii statului, persoana în cauză a fost nevoită să suporte o sarcină disproporționată și excesivă (Sporrong și Lönnroth c Suediei, 23 septembrie 1982, § 73, seria A nr. 52).
Pentru a aprecia conformitatea conduitei statului cu art. 1 din Protocolul nr. 1, Curtea trebuie să se dedice unei analize globale a diferitelor interese în cauză, ținând cont că scopul Convenției este să protejeze drepturi „concrete și efective“. Ea trebuie să meargă dincolo de aparențe și să cerceteze realitatea situației litigioase. Această apreciere poate să se refere nu numai la modalitățile de despăgubire aplicabile – dacă situația este similară cu o privare de libertate – ci și la conduita părților, inclusiv la mijloacele utilizate de stat și la punerea lor în aplicare. În acest sens, trebuie subliniat că incertitudinea – fie ea legislativă, administrativă sau legată de practicile aplicate de autorități – este un factor ce trebuie luat în considerare pentru a aprecia conduita statului. Într-adevăr, atunci când în cauză este o chestiune de interes general, puterile publice sunt obligate să reacționeze în timp util, în mod corect și cu cea mai mare coerență[6]În cauzele referitoare la măsuri de reparație într-un context de reformă politică și economică, Curtea a stabilit că principiile menționate mai sus sunt valabile, de asemenea, în situația unor modificări fundamentale ale sistemului unei țări, precum cele pe care le reprezintă tranziția de la un regim totalitar la o formă democratică de guvernare și reforma structurii politice, juridice și economice a statului, fenomene ce conduc inevitabil la adoptarea unor legi economice și sociale pe scară largă (Broniowski, § 149).
În materie de restituire de proprietăți, o legislație de mare anvergură, mai ales dacă execută un program de reformă economică și socială, nu poate asigura o dreptate completă în fața varietății de situații în care se află numeroasele persoane în cauză. Este în primul rând obligația autorităților interne, în special a Parlamentului, de a cântări avantajele și dezavantajele inerente diferitelor soluții dintre care să se poată alege, știut fiind faptul că este vorba de o alegere politică[7] .
Curtea a recunoscut deja că punerea în balanță a drepturilor în cauză și a câștigurilor și pierderilor diferitelor persoane afectate de procesul de transformare a economiei și a sistemului juridic al statului constituie un exercițiu de o dificultate deosebită.
În aceste circumstanțe, autoritățile naționale trebuie să beneficieze de o largă marjă de apreciere, nu numai pentru a alege măsurile care să reglementeze raporturile de proprietate din țară, ci și pentru a avea la dispoziție timpul necesar pentru punerea lor în aplicare.
Totuși, această marjă, oricât de mare ar fi ea, nu este nelimitată, iar exercitarea puterii discreționare a statului, chiar și în cadrul celei mai complexe reforme a statului, nu poate determina consecințe incompatibile cu normele stabilite prin Convenție (Broniowski, § 182).
Conform art. 1 din Protocolul nr. 1, statul are dreptul de a expropria bunuri – inclusiv orice drepturi la despăgubire consfințite de lege – și de a reduce, chiar foarte mult, nivelul despăgubirilor prin mijloace legislative. Ceea ce prevede art. 1 din Protocolul nr. 1 este ca valoarea despăgubirii acordate pentru o privare de proprietate operată de stat să fie „în mod rezonabil în raport“ cu valoarea bunului. O lipsă totală de despăgubire nu poate fi considerată ca fiind compatibilă cu art. 1 din Protocolul nr. 1 decât în cazuri excepționale (Broniowski, § 186).
Articolul 1 din Protocolul nr. 1 nu garantează un drept la o compensație integrală în orice circumstanțe, o compensație numai parțială nefăcând privarea de proprietate nelegitimă eo ipso în toate cazurile. În mod special, niște obiective legitime „de utilitate publică“, precum cele care urmăresc măsuri de reformă economică sau de dreptate socială pot milita pentru o rambursare mai mică decât valoarea de piață integrală[8]. Astfel, Curtea a admis în mod explicit în cauzele Broniowski și Wolkenberg că reforma radicală a sistemului politic și economic din Polonia, precum și situația finanțelor sale puteau să justifice limitări draconice la despăgubirea repatriaților de dincolo de Bug [Broniowski, § 183, și Wolkenberg și alții c Poloniei (dec.), nr. 50.003/99, § 63, CEDO 2007-XIV].
În plus, din jurisprudența sa reiese clar că, în situația în care Curtea a putut să considere că legile de restituire puse în aplicare pentru a atenua consecințele încălcărilor masive ale drepturilor de proprietate, cauzate, de exemplu, de regimurile comuniste, urmăreau un scop legitim, aceasta a considerat totuși necesar să facă în așa fel încât atenuarea încălcărilor din trecut să nu creeze noi nedreptăți disproporționate (v, de exemplu, Pincová și Pinc c Republicii Cehe, nr. 36.548/97, § 58, CEDO 2002-VIII).
Curtea observă în primul rând că, punând în aplicare o legislație specială de restituire și de despăgubire, statul român a optat – spre deosebire de alte state care au suferit o schimbare similară de regim politic în 1989 – pentru principiul despăgubirii integrale pentru privările de proprietate care au avut loc în perioada regimului comunist. Astfel, pentru privări de proprietate suferite acum circa 60 de ani, cum este cazul reclamantelor, legislația română prevede, în lipsa unei posibilități de restituire, acordarea unei despăgubiri într-un cuantum egal cu valoarea de piață pe care bunul naționalizat ar avea-o astăzi.
Curtea face trimitere la jurisprudența referitoare la încălcările dreptului la respectarea bunurilor persoanelor îndreptățite să primească o reparație pentru imobilele a căror restituire nu mai este posibilă (v, în special, Străin ; Matache și alții c României, nr. 38.113/02, 19 octombrie 2006; Viașu, și Katz).
Curtea reamintește în mod special faptul că, în cauza Viașu (hotărârea §§ 59-60), a apreciat că o decizie administrativă a autorității locale competente prin care i se recunoaște părții interesate un drept la reparație este suficientă pentru a crea un „interes patrimonial“ apărat de art. 1 din Protocolul nr. 1 și că, prin urmare, neexecutarea unei astfel de decizii constituie o ingerință în sensul primei fraze din primul alineat al acestui articol[9].
De asemenea, neexecutarea unei decizii administrative care recunoaște dreptul la o despăgubire într-un cuantum pe care aceasta îl stabilește reprezintă o ingerință în sensul primei fraze din primul alineat al acestui articol (Elias c României, nr. 32.800/02, § 21, 12 mai 2009).
Cu atât mai mult, neexecutarea unei hotărâri judecătorești ce recunoaște un drept la despăgubire, chiar dacă suma nu a fost stabilită, constituie o ingerință în dreptul de proprietate în sensul primei fraze din primul alineat al art. 1 din Protocolul nr. 1 (Deneș și alții c României, nr. 25.862/03, §§ 46-47, 3 martie 2009).
Curtea a ajuns la constatarea încălcării dreptului de proprietate al reclamantului în Cauza Viașu, ținând cont de ineficiența sistemului de restituire și în special de întârzierea înregistrată în procedura de plată a despăgubirii.
În mod special, Curtea a constatat că părților interesate nu le era oferită nicio garanție în ceea ce privește durata sau rezultatul procedurii în fața Comisiei Centrale. Ea a observat în plus că Fondul „Proprietatea“ nu funcționează într-o manieră care să permită acordarea efectivă a unei despăgubiri tuturor beneficiarilor legilor de reparație care aleseseră să primească acțiuni ( v , printre altele, Viașu, §§ 71-72, și Matache și alții, § 42). Astfel, această inacțiune a statului nu era justificată în mod legitim prin urmărirea unui scop de interes public, în conformitate cu principiile enunțate mai sus.
În speță, Curtea observă în ceea ce le privește pe doamnele Atanasiu și Poenaru că, în ciuda faptului că ele au obținut, prin mai multe hotărâri judecătorești rămase definitive , o constatare a ilegalității privării lor de proprietate și că, prin decizia rămasă definitivă din data de 18 aprilie 2005, autoritatea administrativă locală a fost obligată să pronunțe o decizie asupra cererii lor, aceste hotărâri nu au fost puse în executare nici până astăzi.
Curtea mai observă, în ceea ce o privește pe doamna Solon, că în ciuda faptului că a obținut, la data de 30 martie 2006, o hotărâre judecătorească definitivă ce stabilea cuantumul despăgubirii și că, ulterior, la data de 24 martie 2009, o decizie administrativă a confirmat acest drept, aceste decizii nu au fost încă executate.
Guvernul invocă în principal numărul mare de cereri de despăgubire similare celor introduse de reclamante, lucru care a condus la îngreunarea procedurilor administrative, la prelungirea termenelor de soluționare și de plată, precum și la o sarcină bugetară importantă.
Curtea se vede, așadar, confruntată cu cauze dificile, ce relevă o complexitate politică, istorică și faptică ținând de o problemă ce ar fi trebuit să fie rezolvată de toate autoritățile care au răspunderea deplină de a găsi o soluție adecvată. Această realitate trebuie să ghideze Curtea în interpretarea și în aplicarea Convenției, care nu trebuie să fie nici rigide, nici opace față de circumstanțele faptice concrete.
Motivele de ordin faptic avansate de Guvern nu pot fi puse la îndoială. Totuși, Curtea apreciază că aceste constatări nu au fost în mod suficient însoțite de măsuri legislative și administrative capabile să ofere tuturor părților interesate în procesul de restituire o soluție coerentă, previzibilă și proporțională cu scopurile de interes public urmărite.
În ceea ce privește planul de acțiune prezentat de Guvern, Curtea observă că nu a fost trimis Comitetului Miniștrilor decât la începutul anului 2010. Deși acesta propune câteva soluții interesate, acestea nu sunt însoțite încă de un calendar de adoptare .
Referitor la recentele progrese înregistrate în ceea ce privește Fondul „Proprietatea“, invocate de Guvern, Curtea observă că, la ora actuală, din cei peste 68.000 de creditori înregistrați la Comisia Centrală numai circa 3.500 au beneficiat de transformarea creanței în acțiuni la acest fond, a căror tranzacționare nu este încă posibilă pe piața bursieră.
După ce a analizat în lumina principiilor enunțate în jurisprudența sa toate elementele aflate în posesia sa, Curtea consideră că Guvernul nu a expus niciun fapt sau argument care să poată justifica inefectivitatea dreptului reclamantelor la despăgubire.
Curtea apreciază că, în speță, faptul că reclamantele nu au primit încă o despăgubire și nu au nicio garanție cu privire la data la care o vor putea primi le-a impus o sarcină disproporționată și excesivă, incompatibilă cu dreptul la respectarea bunurilor lor, garantat de art. 1 din Protocolul nr. 1.
Prin urmare, în speță a avut loc încălcarea acestei prevederi.
Curtea reamintește că, în conformitate cu art. 46, înaltele părți contractante se angajează să se conformeze hotărârilor definitive pronunțate de Curte în litigiile în care ele sunt parte, Comitetul Miniștrilor fiind însărcinat să supravegheze executarea acestor hotărâri. De aici rezultă, în special, că, atunci când Curtea constată o încălcare, statul pârât are obligația juridică nu numai de a le plăti părților interesate sumele alocate ca reparație echitabilă de art. 41, dar și să aleagă, sub controlul Comitetului Miniștrilor, măsurile generale și/sau, dacă este cazul, individuale, ce trebuie integrate în ordinea sa juridică internă pentru a pune capăt încălcării constatate de Curte și pentru a-i înlătura pe cât posibil consecințele.
Statul pârât rămâne liber, sub controlul Comitetului Miniștrilor, să aleagă mijloacele prin care să îndeplinească obligația sa juridică în privința art. 46 din Convenție, în măsura în care aceste mijloace sunt compatibile cu concluziile cuprinse în hotărârea Curții[10] .
Hotărând că o anumită cauză trebuie tratată conform „procedurii hotărârii-pilot“, Curtea caută să faciliteze repararea cea mai rapidă și cea mai efectivă posibilă a unei disfuncționalități ce afectează protecția dreptului convențional în cauză în ordinea juridică internă. Unul dintre factorii luați în considerare de Curte atunci când a conceput și a implementat această procedură este amenințarea tot mai mare pe care o reprezintă pentru sistemul Convenției numărul mare de cauze repetitive, dintre care unele rezultă din aceeași problemă structurală sau sistemică.
Procedura hotărârii-pilot are, înainte de toate, scopul de a ajuta statele contractante să își îndeplinească rolul ce le revine în sistemul Convenției, rezolvând acest tip de probleme la nivel național, recunoscându-le astfel persoanelor în cauză drepturile și libertățile definite în Convenție, așa cum prevede art. 1, oferindu-le un remediu mai rapid, ușurând în același timp sarcina Curții[11] .
Procedura hotărârii-pilot presupune că aprecierea de către Curte a situației denunțate într-o astfel de cauză să se extindă în mod necesar dincolo de interesele reclamantului despre care este vorba. Ea îi impune Curții să identifice, pe cât posibil, cauzele problemei structurale și să analizeze cauza din perspectiva măsurilor generale ce trebuie luate în interesul celorlalte persoane eventual afectate[12] .
Curtea observă că, spre deosebire de cauzele Broniowski și Hutten-Czapska, în care deficiențele din ordinea juridică internă au fost identificate pentru prima dată, Curtea se pronunță în cauzele de față după mai multe hotărâri în care a constatat deja încălcarea art. 6 § 1 din Convenție și art. 1 din Protocolul nr. 1 din cauza deficiențelor sistemului român de despăgubire sau de restituire[13]
Curtea constată că din cauzele de față rezultă că ineficiența mecanismului de despăgubire sau de restituire continuă să fie o problemă recurentă și pe scară largă în România. Această situație persistă în ciuda adoptării hotărârilor Viașu, Faimblat și Katz, în care Curtea i-a indicat Guvernului că se impun măsuri generale pentru a permite realizarea efectivă și rapidă a dreptului la restituire.
După adoptarea acestor hotărâri, numărul constatărilor de încălcare a Convenției din acest punct de vedere a crescut neîncetat și pe rolul Curții se află alte câteva sute de cereri similare. Ele ar putea da naștere pe viitor unor noi hotărâri care constată încălcarea Convenției. Acesta nu este numai un factor agravant în ceea ce privește răspunderea statului față de Convenție din cauza unei situații trecute sau actuale, ci și o amenințare pentru eficiența viitoare a dispozitivului de control implementat de Convenție[14] .
Față ce această situație, Curtea apreciază că prezentele cauze se pretează la aplicarea procedurii hotărârii- pilot, așa cum este definită în hotărârile Broniowski, Hutten-Czapska, precum și în hotărârile Bourdov (nr. 2), §§ 129-130, Yuriy Nikolayevich Ivanov, § 81, și Olaru și alții, § 59.
Hotărârile deja pronunțate permit identificarea anumitor cauze ale disfuncționalităților din legislația și din practica administrativă care, adăugate la dificultățile expuse de Guvern, au afectat și pot încă să afecteze în viitor un număr mare de persoane .
Printre aceste cauze, cea mai importantă pare să fie extinderea treptată a aplicării legilor de reparație aproape asupra tuturor bunurilor imobile naționalizate, la care se adaugă lipsa unei plafonări a despăgubirilor.
Complexitatea prevederilor legislative și schimbările ce le-au fost aduse s-au tradus printr-o practică judiciară neconstantă și au generat o incertitudine juridică generală în ceea ce privește interpretarea noțiunilor esențiale referitoare la drepturile foștilor proprietari, ale statului și ale terților dobânditori ai bunurilor imobile naționalizate (Păduraru, §§ 94 și următoarele).
Curtea observă că, în fața multitudinii procedurilor de restituire, autoritățile interne au reacționat prin adoptarea Legii nr. 247/2005 care a stabilit o procedură administrativă de despăgubire comună tuturor bunurilor imobile revendicate.
Această unificare, care merge în direcția bună prin faptul că implementează proceduri simplificate, ar fi eficientă dacă autoritățile competente, și în special Comisia Centrală, ar fi dotate cu mijloace umane și materiale corespunzătoare nivelului sarcinilor ce trebuie îndeplinite.
În acest sens, Curtea ia notă de faptul că, fiind confruntată încă de la înființarea sa cu un volum important de lucru, Comisia Centrală a examinat dosarele în ordine aleatorie. Deși criteriul de examinare a fost modificat, în luna mai 2010, dintr-un total de 68.355 de dosare înregistrate la Comisie, numai în 21.260 dintre ele s-au emis decizii de acordare a unui „titlu de despăgubire“ și mai puțin de 4.000 de plăți au fost efectuate .
Lipsa unor termene pentru analizarea dosarelor de către Comisia Centrală constituie un alt punct slab al mecanismului intern de despăgubire, care a fost deja identificat de Curte în hotărârea Faimblat și a fost recunoscut de Înalta Curte de Casație și Justiție. Aceasta din urmă a criticat lipsa de diligență a Comisiei Centrale și a obligat-o pe aceasta să analizeze dosarele într-un „termen rezonabil“ .
Totuși, în lipsa unui termen legal constrângător, Curtea apreciază că obligația riscă să fie teoretică și iluzorie și că dreptul de acces la o instanță pentru a denunța întârzierea acumulată în fața Comisiei Centrale amenință să fie golit de conținutul său.
În fine, Curtea ia notă de sarcina foarte importantă pe care legislația în materie de bunuri imobile naționalizate o impune bugetului de stat și referitor la care Guvernul recunoaște că este dificil de suportat. Cu toate acestea, Curtea este surprinsă de lentoarea cu care înaintează procedura de cotare la bursă a Fondului „Proprietatea“, deși această cotare a fost prevăzută încă din anul 2005, iar lansarea tranzacțiilor ar fi de natură să orienteze o parte din beneficiarii „titlurilor de despăgubire“ spre piața bursieră, ceea ce ar scădea presiunea bugetară.
Având în vedere acumularea de disfuncționalități ale mecanismului de restituire sau de despăgubire, ce persistă după adoptarea hotărârilor Viașu, Faimblat și Katz, Curtea apreciază că este imperativ ca statul să ia de urgență măsuri cu caracter general, care să poată conduce la realizarea efectivă a dreptului la restituire sau la despăgubire, păstrând un just echilibru între diferitele interese în cauză.
În ceea ce privește măsurile destinate garantării eficienței mecanismului stabilit prin Convenție, Curtea atrage atenția asupra Rezoluției Res(2004)3 și a Recomandării Rec(2004)6 ale Comitetului Miniștrilor al Consiliului Europei, adoptate la data de 12 mai 2004 .
Deși, în principiu, nu îi revine Curții să definească remediile adecvate pentru ca statul pârât să se poată achita de obligațiile sale decurgând din art. 46 din Convenție, pentru a acorda sprijinul pe care îl solicită statul pârât, ea trebuie să sugereze, cu titlu pur orientativ, tipul de măsuri pe care statul român le-ar putea lua pentru a pune capăt situației structurale constatate.
Așa cum a arătat deja Curtea în Hotărârea Viașu statul pârât trebuie, înainte de toate, să înlăture orice obstacol din calea exercitării efective a dreptului numeroaselor persoane afectate de situația considerată de Curte a fi contrară Convenției, așa cum este cazul reclamantelor, sau, în caz contrar, să ofere un remediu adecvat[15] .
Statul pârât trebuie, așadar, să garanteze prin măsuri legale și administrative adecvate respectarea dreptului de proprietate al tuturor persoanelor aflate într-o situație similară celei a reclamantelor, ținând cont de principiile enunțate în jurisprudența Curții cu privire la aplicarea art. 1 din Protocolul nr. 1 . Aceste obiective ar putea fi atinse, de exemplu, prin modificarea mecanismului de restituire actual, cu privire la care Curtea a constatat anumite lipsuri, și prin implementarea urgentă a unor proceduri simplificate și eficiente, întemeiate pe măsuri legislative și pe o practică judiciară și administrativă coerentă, care să poată menține un just echilibru între diferitele interese în cauză (Viașu, § 83).
Punerea în balanță a drepturilor în cauză și a câștigurilor și pierderilor diferitelor persoane afectate de procesul de transformare a economiei și a sistemului juridic al statului constituie un exercițiu de o dificultate deosebită, presupunând intervenția diverselor autorități interne. Prin urmare, Curtea apreciază că statului pârât trebuie să i se lase o marjă largă de apreciere pentru a alege măsurile destinate să garanteze respectarea drepturilor patrimoniale sau să reglementeze raporturile de proprietate din țară și pentru punerea lor în aplicare .
Curtea ia act cu interes de propunerea avansată de Guvern în planul său de acțiune ce vizează stabilirea unor termene constrângătoare pentru toate etapele administrative. O astfel de măsură, cu condiția să fie realistă și dublată de un control jurisdicțional efectiv, ar putea avea un impact pozitiv asupra eficienței mecanismului de despăgubire.
În același timp, Curtea apreciază că alte exemple de bune practici și de măsuri de modificare legislativă, ce respectă principiile impuse de Convenție și de protocoalele sale, oferite de alte state semnatare ale Convenției, ar putea constitui o sursă de inspirație pentru guvernul pârât (v, în special, cauzele Broniowski și Wolkenberg). Astfel, refacerea totală a legislației, care să conducă la reguli de procedură clare și simplificate, ar face sistemul de despăgubire mai previzibil în aplicarea sa, spre deosebire de sistemul actual, ale cărui prevederi sunt dispersate în mai multe legi, ordonanțe și hotărâri. Plafonarea despăgubirilor și eșalonarea lor pe o perioadă mai lungă ar putea să reprezinte, de asemenea, măsuri capabile să păstreze un just echilibru între interesele foștilor proprietari și interesul general al colectivității.
Ținând cont de numărul mare de persoane vizate și de consecințele importante ale unui astfel de dispozitiv, al cărui impact asupra întregii țări este considerabil, autoritățile naționale rămân suverane pentru a alege, sub controlul Comitetului Miniștrilor, măsurile generale ce trebuie integrate în ordinea juridică internă pentru a pune capăt încălcărilor constatate de Curte.
Curtea reamintește că procedura hotărârii-pilot are menirea de a permite ca remediul cel mai rapid posibil să fie oferit la nivel național tuturor persoanelor afectate de problema structurală identificată prin hotărârea-pilot. Astfel, în hotărârea- pilot se poate decide amânarea tuturor cererilor similare în esență pentru perioada de timp necesară punerii în aplicare a măsurilor cu caracter general menite să rezolve respectiva problemă structurală[16] .
În acest sens, Curtea a considerat necesar, în unele dintre hotărârile sale pilot anterioare, să adopte o abordare diferențiată în funcție de momentul introducerii cererilor în fața sa, și anume după sau înainte de pronunțarea acestor hotărâri [Bourdov (nr. 2), §§ 143-146, și Olaru și alții, § 60].
Pentru prima categorie, Curtea a apreciat că reclamanții ar putea fi invitați să formuleze capetele de cerere, în primul rând, în fața autorităților naționale. În ceea ce privește a doua categorie, aceasta a considerat că ar fi nedrept să li se ceară reclamanților să sesizeze din nou autoritățile naționale cu capetele de cerere respective, ținând cont de faptul că sufereau deja de mai mulți ani consecințele încălcării drepturilor lor garantate prin Convenție.
În toate cazurile, analiza cauzelor similare a fost amânată, în așteptarea punerii în aplicare a măsurilor cu caracter general, pentru un an[17] .
Având în vedere numărul foarte mare de cereri îndreptate împotriva României, referitoare la același tip de contencios, Curtea hotărăște să suspende pentru o perioadă de 18 luni, începând de la data rămânerii definitive a prezentei hotărâri, analiza tuturor cererilor rezultate din aceeași problematică generală, în așteptarea adoptării de către autoritățile române a unor măsuri capabile să ofere un remediu adecvat tuturor persoanelor afectate de legile de reparație.
Decizia de suspendare nu afectează posibilitatea Curții de a declara inadmisibilă orice cauză de acest tip sau de a lua act de o soluționare amiabilă la care vor fi ajuns eventual părțile, în aplicarea art. 37 sau art. 39 din Convenție [18][19].
Pe lista celor mai bogați oameni din România și pe listele similare din alte state foste comuniste[20], majoritatea sunt oameni cu conexiuni în fostul regim comunist, conexiuni fie de partid, fie de servicii secrete. La începutul anilor 90, când piața s-a deschis, ei au avut puterea, informațiile, legăturile pentru a pune mâna pe capitalul de stat. „Acești oameni […] au preluat pur și simplu acea proprietate de stat și, în plus, au obținut foarte ușor credite din bănci de stat, controlate de colegi de-ai lor de partid.”
Captura statului apare, în cazul nostru, într-o etapă ulterioară privatizării (drept premisă), viciind sistemul.
O concluzie valoroasă a unei asemenea abordări constă totuși în recunoașterea caracterului ilegitim al sistemului corupt. Această deducție este umbrită totuși de justificarea caracterului inexorabil al corupției post–comuniste. Credem că este un fals fatalism, dacă nu se transformă într-un mesaj politic.
Piața însăși ar trebui să rezolve conflictul, chiar dacă sistemul rămâne viciat ab initio. În principiu, dreptul de decizie trecând din mâinile comenzii politice, prin descentralizare, în mâna invizibilă a pieței ar trebui să fie soluția ideală.
Cu prilejul Zilei Internaționale a Anticorupției, la 9 decembrie 2018, Președintele României, Klaus Iohannis, a spus, în mesajul său: “Corupția este o boală care macină democrația și ține captivi milioane de oameni în sărăcie. Un NU hotărât corupției trebuie să devină dintr-un slogan, un mod de a fi!”[21].
Asistăm însă la o perpetuare a unui mecanism corupător. Un exemplu este, în această etapă ulterioară de evoluție, acordarea la nivel normativ a ajutoarelor, creditelor nerambursabile, a subvențiilor, fără a legifera mai întâi un criteriu obiectiv, universal valabil, în care fiecare agent economic, indiferent forma capitalului, să aibă o poziție de plecare egală. Astfel, criteriul concurențial al pieței fiind ocolit, ilegimitatea sistemului juridic poate naște corupția. Acesta este actualul stadiu al evoluției societății românești.
În consecință, fără definirea corupției ca fenomen social, orice demers al procurorului, al justiției în genere, este sortit a fi derizoriu prin limitarea sa la, cel mult, corupția mică și mijlocie.
Banca Mondială estimează la peste 1000 de miliarde de dolari (adică 3% din PIB-ul mondial) suma anuală la care se ridică mita, în statele dezvoltate și în cele în curs de dezvoltare[22]
In luna octombrie 2016, Organizația Internațională de Standardizare (ISO) a lansat primul standard internațional pentru Sisteme de Management Anticorupție care își propune să ajute organizațiile să lupte contra acestui risc în cadrul activităților lor, “ISO 37001:2016 – Sisteme de management anticorupție. Cerințe și recomandări de implementare”.
„Corupția este un risc economic important în numeroase state și sectoare. În multe cazuri, se consideră că ea „facilitează afacerile”. O conștientizare a pagubelor provocate de această practică pentru țări, organizații și indivizi pledează în favoarea unei acțiuni eficace pentru a stârpi acest fenomen”.[23]
Principalele cauze care determină și facilitează actele de corupție în România sunt lipsa de voință politică, slăbiciunea instituțiilor statului, birocrația excesivă, dar și tradiția noastră, ușor ajungând să cuprindă întreaga societate[24].
Prin termenul public, se înțelege tot ceea ce privește autoritățile publice, instituțiile publice, instituțiile sau alte persoane juridice de interes public, administrarea, folosirea sau exploatarea bunurilor proprietate publică, serviciile de interes public, precum și bunurile de orice fel care, potrivit legii, sunt desemnate, nominalizate, arătate ca fiind de interes public.
Aceasta înseamnă că activitățile civile sau comerciale nu reprezintă o activitate de interes public decât în măsura în care activitatea societăților comerciale este declarată potrivit legii ca interesând un interes public, întrucât prin definiție, societățile comerciale nu sunt persoane juridice de interes public.
Serviciul public este entitatea stabilită și controlată de stat ori de instituția publică-locală destinată să satisfacă un interes public. Mijloacele financiare vin din patrimoniul administrației publice [25] ,în timp ce funcționarea unui serviciu public are loc în regim privat.
În principiu, toate bunurile destinate folosinței publice fac parte din domeniul public[26] , dar stabilirea regimului juridic al fiecărui bun urmează să se facă avându-se în vedere natura și destinația acestuia[27] .
Interesul public implică afectarea bunului la un serviciu public sau la orice activitate care satisface nevoile comunității fără a presupune accesul nemijlocit al acestora la utilizarea bunului conform destinației menționate.
Potrivit art. 135, alin. 5 din Constituția României, bunurile proprietate publică ce aparțin statului (bogățiile subsolului, căile de comunicație, marea teritoriala etc.) pot fi concesionate, închiriate sau date în administrare regiilor autonome, în condițiile legii.
Concesiunea publică este o formă contractuală de exercitare a dreptului de proprietate publică[28].
Concesionarea se face în baza unui contract prin care o persoană, numita concedent, transmite pentru o perioadă determinată, de cel mult 49 de ani, unei alte persoane, numita concesionar, care acționează pe riscul și pe răspunderea sa, dreptul și obligația de exploatare a unui bun, a unei activități sau a unui serviciu public, în schimbul unei redevențe[29]
Doctrina românească , în special de după 1866 , manifestă rezerve în ceea ce privește reglementarea acestei instituții[30] .
Articolul 537 din Codul civil dispune că uzufructuarul se folosește asemenea întocmai ca proprietarul de minele, pietrăriile și nisipurile ce sunt în explotațiune la deschiderea dreptului de uzufruct. Dacă însă se atinge de o explotațiune, care nu s-ar putea face fără o concesiune, uzufructuarul nu se va putea bucura de ea fără a dobândi mai întâiu învoirea guvernului.
Potrivit articolului 1414 , se consideră ca o locațiune orice concesiune temporară a unui imobil drept o prestațiune anuală, ori sub ce titlu ar fi făcută.
O asemenea concesiune nu trece către cesionar nici o proprietate, chiar când s-ar fi stipulat contrariul ( ceea ce va fi fără nici un efect ). Articolul 1414 , fără echivalent în Codul civil francez, își are sorgintea în Codul Calimach , respectiv, în Codul Caragea .
Codul comercial, modificat și completat prin Legea nr. 99/1999, O.U.G. nr. 138/2000, O.U.G. nr. 290/2000, O.U.G. nr. 59/2001, are o reglementare fundamentală despre asociațiunea în participațiune (art. 251-256).
Asociațiunea în participațiune are loc atunci când un comerciant sau o societate comerciala acorda uneia sau mai multor persoane ori societăți o participațiune e în beneficiile și pierderile uneia sau mai multor operațiuni, sau chiar asupra întregului comerț (art. 251). Ea poate sa aibă loc asemenea și pentru operațiunile comerciale făcute de către necomercianți (potrivit distincției dintre acte obiective sau subiective).
Asociațiunea în participațiune nu constituie, în privința celor de al treilea, o ființă juridică distinctă de persoana interesaților, fiind deci scutită de formalitățile stabilite pentru societăți, dar trebuie sa fie probată prin act scris, convențiunile parților determinând forma, întinderea și condițiunile asociațiunei. Participanții nu au nici un drept de proprietate asupra lucrurilor puse în asociațiune, chiar daca au fost procurate de dânșii, și nici cei de al treilea nu au nici un drept și nu se obligă decât către acela cu care au contractat. Cu toate acestea, întrucât privește raporturile lor între dânșii, asociații pot să stipuleze ca lucrurile ce au adus să li se restituie în natura, având dreptul, în caz când restituțiunea nu s-ar putea face, la reparațiunea daunelor suferite. Afara de aceste cazuri, drepturile asociaților se mărginesc în a li se da cont de lucrurile ce au pus în asociațiune și de beneficii și pierderi (art. 254). După cum vom vedea, instituția revine astăzi în actualitate (Legea nr. 45 din 20 martie 2009).
Instituția concesiunii este complexă și are multiple implicații, atât în plan politico-statal, cât și social, fiind definită drept o ocupare temporară a domeniului public, o operațiune de înstrăinare, caracterizată prin faptul ca este revocabila , răscumpărabila și nu este perpetua.
În doctrina românească actuală , Antonie Iorgovan[31] arată că prin contractul de concesiune, o parte – cedentul – transmite altei parți – concesionarul – spre administrare rentabilă , pe un termen determinat, în schimbul unei redevențe, o activitate economica, un serviciu public, o subunitate productivă sau un teren proprietate de stat. Concesionarea serviciilor publice reprezintă un mod prin care administrația armonizează interesul general al comunității locale cu interesul particular al operatorului serviciului public, persoana privată.
În perioada interbelică, sediul principal al materiei concesionarii l-a constituit Legea pentru organizarea și administrarea pe baze comerciale a întreprinderilor și avuțiilor publice , precum și Legea contabilității publice. Potrivit primului act normativ, art. 1, toate întreprinderile , instituțiile, exploatările și așezămintele publice (sau serviciile din care sunt compuse) care nu au atribuții exclusiv administrative, precum și toate bunurile și drepturile care fac parte din domeniul public sau privat al statului, unitarilor administrative-teritoriale sau din domeniul oricăror altor instituții de utilitate publica, aflate sub controlul acestora, se vor organiza în una din următoarele forme: arendare sau închiriere; concesiune; regie publica sau regie mixta; regie comerciala; regie cooperativa; o combinație între aceste sisteme.
Conform aceleiași legi, durata concesiunii pentru bunurile domeniului public nu putea fi mai mare de 30 de ani, iar pentru bunurile aparținând domeniului privat al statului, unitarilor administrativ-teritoriale sau instituțiilor aflate sub controlul acestora, durata concesiunii era de 50 de ani ( art. 25 lit. c).
Pierre Delvolvé[32] definește concesiunea ca fiind “ o convenție prin care o persoană publică însărcinează cu prestarea unui serviciu public o întreprindere privată care asigură finanțarea lucrărilor, exploatarea lor și care este remunerată din redevențele percepute . ”
Gilles Lebreton[33]consideră concesiunea serviciului public un act administrativ prin care o persoană publică, numită concedent încredințează unei persoană privată, numită concesionar , gestiunea serviciului public pe riscul său , recunoscându-i dreptul de a percepe redevența de la beneficiarii serviciului.
Legea nr. 219/1998 privind regimul concesiunii[34] și Regulamentul privind organizarea licitațiilor pentru achiziții publice de bunuri și servicii [35]. Au conturat conceptual contractul de concesiune, stipulând ca operațiunea de concesionare se face în baza unui contract prin care o persoana, numita concedent, transmite pentru o perioada determinata, de cel mult 49 de ani, unei alte persoane numita concesionar, care acționează pe riscul și pe răspunderea sa, dreptul și obligația de exploatare a , unui bun, a unei activități sau a unui serviciu public, în schimbul unei redevențe.
În prezent, dreptul comun în materie de concesiuni îl constituie Ordonanță de urgență nr. 54 din 28 iunie 2006,privind regimul contractelor de concesiune de bunuri proprietate publică[36].
Există însă și alte acte normative ce conțin reglementari referitoare la concesionarea bunurilor proprietate publică, astfel, potrivit art. 12 din Legea nr. 219/1998 privind proprietatea publica și regimul juridic al acesteia, bunurile pot fi concesionate, iar art. 125 din Legea administrației publice locale nr. 215/2001 dispune ca bunurile care fac parte din domeniul public sau privat de interes local sau județean pot fi concesionate. De asemenea, sunt și alte reglementari speciale, privind concesionarea unor bunuri, activități economice ori servicii publice, conținute de Legea nr. 50/1991 privind autorizarea executării construcțiilor și unele masuri pentru realizarea locuințelor, Legea nr. 84/1992 privind regimul zonelor libere , O.G. nr. 16/2002 privind contractele de parteneriat public – privat, Legea petrolului nr. 238/2004 , Legea gazelor nr. 351/2004 etc.
Casația a avut a se pronunța asupra influenței evoluției legislative în materia contractului de concesiune . Într-o cauză[37], la data încheierii contractului de concesiune de către părți Legea nr. 219/1998 în varianta în vigoare de la acea dată, permitea părților de a insera în contractul lor o clauză compromisorie, ceea ce semnifica o abilitare legală pentru entitatea administrației publice locale de a recurge la arbitrajul privat comercial.
Evoluția legislativă în materia contractului de concesiune, calificarea sa ca un contract administrativ supus jurisdicției contenciosului administrativ și abrogarea expresă a Legii nr. 219/1998 prin Ordonanța de Urgență a Guvernului nr. 34/2006 intrată în vigoare la 30 iunie 2006, impun concluzia că, la data sesizării tribunalului arbitral cu cererea de arbitrare – 6 iulie 2006 – (după intrarea în vigoare a Legii nr. 554/2004 și a O.U.G. nr. 34/2006) clauza compromisorie devenise inoperantă, nemaiexistând fundamentul legal pentru ca entitatea administrației publice locale să recurgă la o justiție privată.
Arbitrabilitatea fiind condiție esențială de valabilitate a clauzei compromisorii , o chestiune de ordine publică, legea nouă care statuează și reglementează asemenea materie sub aspectul competenței, excluzând jurisdicția privată, se aplică tuturor cauzelor ivite după intrarea ei în vigoare, în acest sens fiind și dispozițiile tranzitorii evocate în cuprinsul acestor considerente cu mențiunea că pentru drepturile pe care părțile le pot avea după natura contractului convenit (altele decât cele referitoare la ordinea publică și legile de competență) se aplică legea în vigoare sub imperiul căreia s-a încheiat contractul.
Prin hotărârea nr. 10 pronunțată la data de 27 decembrie 2006 de Curtea de Arbitraj Comercial din cadrul Camerei de Comerț, Industrie și Agricultură Dâmbovița, tribunalul arbitral învestit cu soluționarea cererii de arbitrare formulată de reclamanta SC R.L.C. SA în contradictoriu cu pârâtul Consiliul Local al Municipiului, a admis în parte cererea reclamantei și a obligat pârâtul să plătească reclamantei suma reprezentând contravaloare rate lunare pentru reabilitare, modernizare și extindere SIP, sumă datorată în baza obligațiilor asumate de părți prin contract. Pârâtul a mai fost obligat și la plata de majorări, calculate la facturile neachitate. Totodată, prin aceiași hotărâre, tribunalul arbitral a respins cererea reclamantei de acordare a daunelor egale cu dobânzile bancare plătite de aceasta pentru creditul contractat în vederea executării contractului, precum și cererea reconvențională formulată de pârâta cu privire la rezilierea contractului , ca netimbrată, dispunând restituirea ei.
Împotriva acestei hotărâri, Consiliul Local al Municipiului a formulat acțiune în anulare, solicitând desființarea ei pentru motivele prevăzute de art. 364 lit. a), b) și i ) C. pr. civ. , susținând că litigiul nu era susceptibil de soluționare pe calea arbitrajului, convenția arbitrală fiind nulă și inoperantă.
Prin sentința nr. 85 din data de 23 mai 2007 Curtea de Apel Ploiești – Secția comercială de contencios administrativ și fiscal a respins ca nefondată acțiunea în anulare formulată de Consiliul Local al Municipiului.
Examinând motivele de anulare invocate, Curtea de apel apreciază că nu sunt îndeplinite condițiile prevăzute de art. 64 lit. a), b) și i) C. pr. civ. , litigiul ivit între părți fiind unul patrimonial, soluționat corect și legal de Tribunalul arbitral în baza clauzei compromisorii înserată în contract , clauză validă și operantă.
Reclamanta a declarat în termen legal, recurs împotriva sentinței pronunțate de Curtea de Apel Ploiești solicitând modificarea hotărârii, în sensul admiterii acțiunii în anulare arbitrală formulată și desființării hotărârii Tribunalului arbitral cu trimiterea cauzei la Curtea de Apel Ploiești pentru soluționarea în fond a litigiului.
Recursul a fost apreciat ca fiind fondat, preliminar examinării criticilor de nelegalitate invocate, Curtea apreciind cu privire la obiectul contractului dedus judecății, dispozițiile legale aplicabile și modificările succesive pe care acestea le conțin, aspecte peremptorii în opinia Curții, în soluționarea prezentului recurs.
Obiectul contractului încheiat la data de 15 august 2005 între reclamantă Consiliul Local al Municipiului l-a constituit concesionarea serviciului de iluminat public (SIP) din municipiu, constând în activități de operare propriu-zisă gestiune, administrare, exploatare, întreținere, precum și finanțare și realizare a investițiilor din infrastructura aferentă serviciului de iluminat public, durata contractului fiind de 10 ani, cu posibilitatea prelungirii pentru o perioadă egală cu cel mult jumătate din durata sa inițială.
Potrivit mențiunilor din preambulul contractului, acesta era supus, din punct de vedere al regimului juridic, reglementărilor cuprinse în Legea nr. 219/1998 privind regimul concesiunilor .
Articolul 30 alin. (2) din Legea nr. 219 /1998, astfel cum a fost modificat prin art. IV pct. 13 din Legea nr. 528/2004, în vigoare la data semnării contractului, prevedea posibilitatea părților de a stipula în contract, o clauză compromisorie pentru soluționarea eventualelor litigii izvorâte din executarea contractului de concesiune, atribuind competența de soluționare a litigiilor instanțelor arbitrale .
Legea nr. 219/1998 privind regimul concesiunilor, cu modificările și completările ulterioare, precum și actele normative emise în aplicarea acesteia au fost abrogate expres prin Ordonanța de urgență nr. 34/2006 , care a intrat în vigoare la data de 30 iunie 2006 , cu excepțiile prevăzute la art. 307 (2) din cuprinsul său.
Conform art. 3 din secțiunea a 2-a din ordonanță, contractul de concesiune de servicii este definit ca fiind contractul care are aceleași caracteristici cu contractul de servicii cu deosebirea că în contra partidă serviciilor prestate concesionarul primește din partea autorității contractante dreptul de a exploata serviciile sau acest drept însoțit de plata unei sume de bani.
Cu privire la soluționarea litigiilor apărute după încheierea contractului, – art. 286 Secțiunea a 9-a – din ordonanță stabilește competența numai în favoarea instanței de judecată potrivit Legii nr. 554/2004 a contenciosului administrativ, cu modificările ulterioare.
Mai trebuie precizat, cu referire la dispozițiile Legii nr. 554/2004, Legea contenciosului administrativ și care a intrat în vigoare la 5 ianuarie 2005, că potrivit art. 2 lit. c din lege, sunt asimilate actelor administrative, în sensul legii, și contractele încheiate de autoritățile publice care au ca obiect executarea lucrărilor de interes public, prestarea serviciilor publice, achiziții publice, competența de soluționare a litigiilor legate de aplicarea și executarea contractului administrativ aparținând instanței de contencios administrativ (art. 8 alin. 2 din lege).
În sfârșit , se arată în hotărâre, potrivit dispozițiilor tranzitorii cuprinse în art. 27 din Legea nr. 554/2004, cauzele aflate pe rolul instanțelor la data intrării în vigoare a legii vor continua să se judece potrivit legii aplicabile în momentul sesizării instanței; în același sens, art. 97 din Ordonanța de Urgență nr. 34/2006, Capitolul XI – Dispoziții tranzitorii finale – prevede că în măsura în care ordonanța de urgență nu dispune altfel, sunt aplicabile dispozițiile dreptului comun.
În acest sens, Curtea amintește dispozițiile art. 725 alin. 1 C. pr. civ. cuprinsă în Cartea VII și care constituie dreptul comun în materia conflictelor în timp a legilor de procedură consacrând principiul aplicării imediate a legii noi de procedură.
Normele tranzitorii cuprinse în Legea nr. 554/2004 și O.U.G. nr. 34/2006 nu contravin celor statuate de art. 725 alin. 2 Cod procedură civilă conform căruia numai procesele în curs de judecată la data schimbării competenței instanței legale învestite vor continua să fie judecate de acele instanțe, și prin urmare își găsesc deplina aplicare în cauză.
După noi, în cauză nu am fi aplicat principiul legii noi de procedură, dând preeminență legii datei contractului, cauza antamând probleme de fond, și abia mai apoi, de procedură.
Prezentăm, în continuare, evoluția instituției. Legea nr. 15 din 7 august 1990 privind reorganizarea unităților economice de stat ca regii autonome și societăți comerciale[38] stabilea că prin hotărâre a guvernului, la propunerea ministrului de stat pentru industrie și comerț, activități economice, servicii publice, unități de producție ale unor regii autonome și terenuri proprietate de stat pot face obiectul unor concesiuni (art. 25).
Inițial, legea dispune că examinarea și acceptarea ofertelor prezentate la licitație se efectuează de către Agenția Națională pentru Privatizare. Concesiunea se acordă numai pe bază de licitație publică și cu condiția ca prin concesionare să se asigure statului un venit fix anual, cel puțin egal cu media beneficiilor nete realizate prin exploatarea, în ultimii 5 ani, a obiectului concesiunii, ori a unor obiecte similare. (textul a fost abrogat prin articolul 42 din Legea nr. 219/1998 ).
Bunurile din domeniul public sunt inalienabile, insesizabile și imprescriptibile, nu pot fi înstrăinate; ele pot fi date numai în administrare, concesionate sau închiriate, în condițiile legii; nu pot fi supuse executării silite și asupra lor nu se pot constitui garanții reale; nu pot fi dobândite de către alte persoane prin uzucapiune sau prin efectul posesiei de bună-credință asupra bunurilor mobile.
Actele juridice încheiate cu încălcarea regimului juridic al bunurilor din domeniul public sunt lovite de nulitate absolută (art. 11).
Referitor la proprietatea publică și la regimul juridic al acesteia, considerăm că se impune cu necesitate ca terminologia utilizată în Legea nr. 213/1998, cu modificările și completările ulterioare, să fie conformă cu prevederile art. 136 din Constituția României, revizuită, având în vedere diversitatea opiniilor doctrinare exprimate în legătură cu această problemă (domeniu public – proprietate publică, domeniu privat – proprietate privată). Problema a apărut în contextul în care s-a încercat ca, printr-un artificiu juridic, unele bunuri aparținând statului sau unităților administrativ – teritoriale să intre în circuitul civil, apărând astfel domeniul privat al statului, bunurile care îl formează având același caracter juridice cu bunurile aflate în proprietate privată.
Deoarece actuala reglementare lasă loc unei largi interpretări și deschide calea unor abuzuri, apreciem că este necesară definirea modului în care se face declararea de uz sau interes public al unor bunuri.
Trebuie menționat că, potrivit art. 44 alin. (3) din Constituția revizuită, „nimeni nu poate fi expropriat decât pentru o cauză de utilitate publică, stabilită potrivit legii, cu dreaptă și prealabilă despăgubire”, iar potrivit art. 5 din Legea nr. 33/1994, „utilitatea publică se declară pentru lucrări de interes național sau de interes local.”
În același timp, în considerarea unor scopuri limitativ enumerate de Legea nr. 132/1997, cu modificările și completările ulterioare, „rechiziția de bunuri și prestările de servicii reprezintă măsura cu caracter excepțional prin care organele autorității publice împuternicite prin lege, obligă agenții economici, instituțiile publice, precum și alte persoane juridice și fizice la cedarea temporară a unor bunuri mobile sau imobile” (art. 1).
Așa fiind, declararea de uz sau interes public a unor bunuri ar părea a fi o a treia modalitate de limitare a exercițiului dreptului de proprietate privată (dar este, în sine, tot o expropriere), ceea ce nu este exact. Această modalitate are un caracter total și definitiv, cu deosebirea că nu este prevăzută în mod expres modalitatea de despăgubire față de proprietar. În același timp, lipsesc și prevederi clare privind posibilitatea proprietarului de a se opune trecerii bunului său în proprietate publică, în timp ce exproprierea are loc prin intervenția instanței judecătorești, iar nu ope legis.
De aceea, considerăm necesar să se prevadă criteriile în baza cărora urmează a se face declararea de uz sau interes public a unor bunuri; totodată, legea proprietății publice trebuie să fie modificată în sensul dispunerii ca declararea de uz sau interes public a unui bun să se facă pe cale judecătorească, iar despăgubirea să fie realizată la prețul pieței din momentul introducerii acțiunii în fața instanței.
În ceea privește posibilitatea trecerii unor bunuri din patrimoniul unor societăți comerciale la care statul sau o unitate administrativ – teritorială este acționar în domeniul public, suntem de părere că actuala formulare este de natură să creeze unele confuzii în aplicarea sa, deoarece nu se precizează:
– modalitatea juridică concretă prin care se va face trecerea în domeniul public a respectivelor bunuri;
– dacă acordul adunării generale a asociaților este prealabil sau nu;
– dacă statul sau unitatea administrativ – teritorială are calitatea de acționar unic sau majoritar.
Considerăm oportun ca transmiterea în administrare și aprobarea închirierii unui bun proprietate publică să se facă în același timp, printr-un singur act de decizie, astfel încât punerea în valoare a bunului în cauză să se poată face mult mai eficient, ori ca această transmitere să se facă prin intermediul unui act de decizie de nivel inferior.
Având în vedere faptul că Guvernul reprezintă autoritatea executivă, el nu poate efectua decât acte de administrare asupra domeniului public. Luând în considerare acest aspect, toate actele de dispoziție, incluzând aici darea în administrare, acordarea de ajutoare de stat, fonduri nerambursabile, transferuri de proprietăți, primirea de donații cu sarcini, trecerea bunurilor din domeniul public în domeniul privat (intrând astfel în circuitul civil), nu pot fi efectuate decât în condițiile legii organice care reglementează proprietatea publică. Prevederea legală conform căreia „hotărârea de trecere a bunurilor din domeniul public în domeniul privat poate fi atacată, în condițiile legii, la instanța de contencios administrativ competentă în a cărei rază teritorială se află bunul” devine inaplicabilă, în condițiile în care statul rămâne titularul dreptului real asupra bunului respectiv. Pentru același motiv, un guvern nu poate avea competența de a primi donații cu sarcină.
Menționăm aici faptul că dispozițiile art. 73 alin. (3) lit. m) din Constituție acordă numai Parlamentului dreptul de a stabili regimul juridic general al proprietății. În acest sens, legea care reglementează regimul juridic al proprietății publice trebuie să stabilească criteriile în baza cărora un bun aparține proprietății publice, precum și condițiile în care bunul își pierde aceste caracteristici; în lipsa unor asemenea reglementări, orice acte de dispoziție asupra bunurilor din domeniul public sunt de competența strictă a Parlamentului, cu atât mai mult cu cât bunurile proprietate publică sunt inalienabile. Un bun aparținând domeniului public nu poate pur și simplu, printr-o hotărâre de Guvern , să iasă din domeniul public și să treacă în domeniul privat, în acest caz nemaiexistând nici o justificare pentru care bunul intrase anterior în proprietatea publică. Este necesară cel puțin o motivare, urmată de o licitație/atribuire după criterii concurențiale. Ceea ce vrem să subliniem ține de esența și de caracterele juridice ale dreptului de proprietate publică, iar o exercitare abuzivă a uneia dintre modalitățile specifice de exercitare a acestui drept (darea în administrare, închirierea, concesionarea, darea în folosință gratuită) ar subjuga interesul public unor interese contrare principiului supremației statului de drept.
Legea nr. 213/1998, cu modificările și completările ulterioare, trebuie, în mod necesar, să fie completată cu prevederi care să nu lase loc de abuzuri și să consfințească regimul juridic al proprietății publice reglementat de Constituție.
În ceea ce privește evaluarea bunurilor proprietate publică, se impune respectarea standardelor internaționale de contabilitate:
– determinarea valorii de utilitate poate fi necesară doar în efectuarea operațiunilor patrimoniale;
– pot fi utilizate, în acest scop, valoarea nominală, valoarea de intrare, ca valori contabile;
– trebuie ca, inițial, să fie stabilită valoarea de piață (de către un auditor exterior deținătorului bunului, un evaluator autorizat, în formularea din anul 2003), iar abia după această operațiune se poate trece bunul din domeniul public în domeniul privat sau poate fi dat în administrare, concesionat ori închiriat.
În ceea ce privește inventarierea bunurilor care sunt proprietate publică, suntem de părere că este necesar să se urmeze o procedură unitară, indiferent de titularul dreptului de proprietate.
Potrivit actualei reglementări se înțelege că bunurile proprietate publică a statului au acest regim juridic prin simplul efect al întocmirii inventarului, în timp ce pentru bunurile proprietate publică locală confirmarea acestui regim juridic urmează a se face prin hotărâre a Guvernului (art. 20 și 21 din lege).
Lipsa unui statut clar al proprietății a favorizat extinderea corupției într-o perioadă în care România se afla în plin proces de tranziție, în loc de restabilirea dreptului de proprietate având loc o redistribuire a avuției naționale, ceea ce a determinat, în cele din urmă, și condamnarea României la Curtea Europeană a Drepturilor Omului în numeroase cauze intentate de persoane fizice române cărora le-a fost încălcat dreptul la respectarea bunurilor prevăzut în Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale. Potrivit art. 1 – Protecția proprietății- din primul protocol adițional la Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale, ratificată prin Legea nr. 30 din 18 mai 1994 (articol amendat conform Protocolului nr. 11), orice persoană fizică sau juridică are dreptul la respectarea bunurilor sale și nimeni nu poate fi lipsit de proprietatea sa decât pentru cauză de utilitate publică și în condițiile prevăzute de lege și de principiile generale ale dreptului internațional.
De exemplu, în cauza Porțeanu c României[40] Curtea Europeană a Drepturilor Omului – S. a II-a, a hotărât că statul român trebuie să restituie reclamantei imobilului în cauză; în lipsa unei asemenea restituiri, statul trebuie să plătească reclamantei, în termen de 3 luni, 60.000 € cu titlu de prejudiciu material, plus orice sumă putând fi datorată cu titlu de impozit, convertită în lei la cursul aplicabil la data plății; începând de la data expirării termenului menționat până la momentul efectuării plății, această sumă va fi majorată cu o dobândă simplă de întârziere egală cu dobânda minimă pentru împrumut practicată de Banca Centrală Europeană, valabilă în această perioadă, la aceasta adăugându-se o majorare de 3 puncte procentuale.
Condamnări similare au fost pronunțate prin Hotărârile nr. 3/2005, în cauza Iacob c României, nr. 26/2005, în cauza Costin c României, nr. 21/2005, în cauza Străin ș.a. c României etc. etc.
Modul în care s-a încercat a se rezolva problema privatizării și a statutului proprietății a creat spații pentru cei care doreau să obțină, prin acest proces, cele mai diferite avantaje personale[41]
Se impune identificarea celor mai potrivite modalități pentru ca terminologia utilizată în Legea nr. 213/1998 să fie conformă cu prevederile art. 136 din Constituția României, având în vedere diversitatea opiniilor doctrinare exprimate în legătură cu această problemă (domeniu public – proprietate publică, domeniu privat – proprietate privată). Problema a apărut în contextul în care s-a încercat ca, printr-un artificiu juridic, unele bunuri aparținând statului sau unităților administrativ – teritoriale să intre în circuitul civil, apărând astfel domeniul privat al statului, bunurile care îl formează având aceleași caractere juridice cu cele aflate în proprietatea privată.
Sugerăm definirea modului în care se face declararea de uz sau interes public a unor bunuri, deoarece actuala reglementare lasă loc unei largi interpretări și deschide calea unor abuzuri.
Trebuie menționat că, potrivit art. 44 alin. (3) din Constituția revizuită, “nimeni nu poate fi expropriat decât pentru o cauză de utilitate publică, stabilită potrivit legii, cu dreaptă și prealabilă despăgubire”, iar potrivit art. 5 din Legea nr. 33/1994 “utilitatea publică se declară pentru lucrări de interes național sau de interes local.”
În același timp, în considerarea unor scopuri limitativ enumerate de Legea nr. 132/1997, “rechiziția de bunuri și prestările de servicii reprezintă măsura excepțională prin care organele autorității publice împuternicite prin lege, obligă agenții economici, instituțiile publice, precum și alte persoane juridice și fizice la cedarea temporară a unor bunuri mobile sau imobile” (art. 1).
Prin urmare, potrivit acestor două acte normative și în conformitate cu dispozițiile constituționale, în prezent statul poate restrânge exercițiul dreptului de proprietate privată în două moduri:
pe calea exproprierii, restrângerea fiind totală și definitivă;
pe calea rechiziției, restrângerea fiind parțială și temporară, devenind totală și definitivă doar prin excepție și numai pentru bunuri consumptibile și perisabile.
Așa fiind, declararea de uz sau interes public a unor bunuri ar părea a fi o a treia modalitate de limitare a exercițiului dreptului de proprietate privată (dar este, în sine, tot o expropriere), ceea ce nu este exact. Această modalitate are un caracter total și definitiv, cu deosebirea că nu este prevăzută în mod expres modalitatea de despăgubire față de proprietar. În același timp, lipsesc și prevederi clare privind posibilitatea proprietarului de a se opune trecerii bunului său în proprietate publică, în timp ce exproprierea are loc prin intervenția instanței judecătorești, iar nu ope legis.
În considerarea celor expuse, considerăm necesar ca în textul legii să se prevadă criteriile în baza cărora urmează a se face declararea de uz sau interes public a unor bunuri; totodată, propunem ca legea să fie modificată în sensul dispunerii ca declararea de uz sau interes public să se facă pe cale judecătorească, iar despăgubirea să fie realizată la prețul pieței din momentul introducerii acțiunii în fața instanței.
Având în vedere faptul că Guvernul reprezintă autoritatea executivă, el nu poate efectua decât acte de administrare asupra domeniului public. Luând în considerare acest aspect, toate actele de dispoziție, incluzând aici darea în administrare, acordarea de ajutoare de stat, fonduri nerambursabile, transferuri de proprietăți, primirea de donații cu sarcini, trecerea bunurilor din domeniul public în domeniul privat (intrând astfel în circuitul civil), nu pot fi efectuate decât în condițiile legii organice care reglementează proprietatea publică. Prevederea conform căreia „hotărârea de trecere a bunurilor din domeniul public în domeniul privat poate fi atacată, în condițiile legii, la instanța de contencios administrativ competentă în a cărei rază teritorială se află bunul” devine inaplicabilă, în condițiile în care statul rămâne titularul dreptului real asupra bunului respectiv.
Menționăm aici faptul că dispozițiile art. 73 alin. (3) lit. m) din Constituție acordă numai Parlamentului dreptul de a stabili regimul juridic general al proprietății. În acest sens, legea care reglementează regimul juridic al proprietății publice trebuie să stabilească criteriile în baza cărora un bun aparține proprietății publice, precum și condițiile în care bunul își pierde aceste caracteristici; în lipsa unor asemenea reglementări, orice acte de dispoziție asupra bunurilor din domeniul public sunt de competența strictă a Parlamentului, cu atât mai mult cu cât bunurile proprietate publică sunt inalienabile. Un bun aparținând domeniului public nu poate pur și simplu, printr-o hotărâre de Guvern, să iasă din domeniul public și să intre în domeniul privat, în acest caz nemaiexistând nici o justificare pentru care bunul intrase anterior în proprietatea publică. Este necesară cel puțin o motivare, urmată de o licitație. Ceea ce vrem să subliniem ține de esența și de caracterele juridice ale dreptului de proprietate publică, iar o exercitare abuzivă a unuia dintre modalitățile specifice de exercitare a acestui drept (darea în administrare, închirierea, concesionarea, darea în folosință gratuită), ar subjuga interesul public unor interese contrare principiului supremației statului de drept.
Legea nr. 213/1998 trebuie, în mod necesar, să fie completată cu prevederi care să nu lase loc de abuzuri și să consfințească regimul juridic al proprietății publice reglementat de Constituție.
În ceea ce privește evaluarea bunurilor proprietate publică, apreciem că se impune respectarea standardelor internaționale de contabilitate:
– determinarea valorii de utilitate poate fi necesară doar în efectuarea operațiunilor patrimoniale;
– pot fi utilizate, în acest scop, valoarea nominală, valoarea de intrare, ca valori contabile;
– trebuie ca, inițial, să fie stabilită valoarea de piață (de către un auditor exterior deținătorului bunului, un evaluator autorizat, în formularea din anul 2003), iar abia după această operațiune se poate trece bunul din domeniul public în domeniul privat, sau poate fi dat în administrare, concesionat ori închiriat.
Legea nr. 219/1998 a concesiunii[42], conturează conceptual de concesiune stipulând că operațiunea de concesionare se face în baza unui contract prin care o persoană, numită concedent, transmite pentru o perioada determinată, de cel mult 49 de ani, unei alte persoane, numită concesionar, care acționează pe riscul și pe răspunderea sa, dreptul și obligația de exploatare a unui bun, a unei activități sau a unui serviciu public, în schimbul unei redevențe.
Legea dispunea că avea loc un contract în baza căruia o persoană, numită concedent, transmite pentru o perioadă determinată, de cel mult 49 de ani, unei alte persoane, numită concesionar, care acționează pe riscul și pe răspunderea sa, dreptul și obligația de exploatare a unui bun, a unei activități sau a unui serviciu public, în schimbul unei redevențe.
Nu pot face obiectul concesiunii bunurile, activitățile sau serviciile publice în privința cărora nu există autorități de reglementare, ale căror avize sunt obligatorii în ceea ce privește prețurile sau tarifele practicate de concesionari (art. 2).
Guvernul, consiliile județene sau locale pot aproba prin hotărâre concesionarea altor bunuri, activități sau servicii aparținând proprietății private a statului, care nu sunt prevăzute la art. 2.
Forma finală a textului, înainte de abrogare, reglementa și organiza atribuirii concesiunii de activități, servicii și bunuri, după cum urmează:
– activități și servicii publice de interes național sau local, în schimbul unei redevențe;
– alte servicii, în schimbul unei remunerații;
– bunuri proprietate publică ori privată a statului, județului, orașului sau comunei, în schimbul unei redevențe, cu excepția concesiunii de lucrări, așa cum este ea reglementată de Ordonanța Guvernului nr. 16/2002 privind contractele de parteneriat public-privat,[43]
Atribuirea concesiunii de activități și servicii publice de interes național și local și de bunuri prevăzute la art. 1 lit. a) și c) se face în baza unui contract prin care o persoană, denumită concedent, transmite pentru o perioadă determinată, de cel mult 49 de ani, unei alte persoane, denumită concesionar, care acționează pe riscul și pe răspunderea sa, dreptul și obligația de exploatare sau de efectuare a unei activități ori a unui serviciu public de interes național sau local ori a unui bun în schimbul unei redevențe.
Atribuirea concesiunii de servicii prevăzute la art. 1 lit. b) se face în baza unui contract prin care o autoritate publică, denumită concedent, transmite pentru o perioadă determinată, de cel mult 49 de ani, unui investitor privat, denumit concesionar, care acționează pe riscul și pe răspunderea sa, dreptul și obligația de a presta servicii în numele său, remunerarea pentru serviciile prestate constând fie din sumele obținute din dreptul de exploatare a serviciilor, fie din acest drept însoțit, în completare, de remunerație (art. 11, introdus prin art. IV pct. 2 din Legea nr. 528/2004).
Principiile care stau la baza selectării ofertanților și a încheierii contractelor de concesiune sunt:
– transparența, respectiv punerea la dispoziție tuturor celor interesați a informațiilor referitoare la aplicarea procedurii pentru atribuirea contractului de concesiune;
– tratamentul egal pentru toți ofertanții, însemnând că toate criteriile de selecție și de atribuire a contractului de concesiune se aplică într-o manieră nediscriminatorie;
– proporționalitatea, respectiv ca orice măsură cerută de către autoritatea publică să fie necesară și corespunzătoare naturii contractului;
– nediscriminarea, respectiv acceptarea de către autoritatea publică a serviciilor oferite de candidații de altă naționalitate, în condițiile prevăzute în acordurile și convențiile la care România este parte;
– libera concurență, respectiv asigurarea condițiilor pentru ca orice candidat, indiferent de naționalitate, să aibă dreptul de a deveni concesionar în condițiile legii, ale convențiilor și acordurilor internaționale la care România este parte (art. 12,introdus prin art. IV pct. 2 din Legea nr. 528/2004.).
Nu pot face obiectul concesiunii bunurile, activitățile sau serviciile publice în privința cărora nu există autorități de reglementare, ale căror avize sunt obligatorii în ceea ce privește prețurile sau tarifele practicate de concesionari.
Prevederile Legii nr. 219/1998 nu se aplică contractelor de proiectare, finanțare, construcție, exploatare, întreținere și transfer pentru orice bun public care se încheie potrivit procedurilor prevăzute în Ordonanța Guvernului nr. 16/2002, aprobată cu modificări și completări prin Legea nr. 470/2002, cu modificările și completările ulterioare (art. 2).
Contractul de parteneriat public-privat pentru concesiunea de lucrări este un contract având ca obiect execuția sau, după caz, atât proiectarea, cât și execuția uneia sau mai multor lucrări de construcții, așa cum sunt acestea cuprinse în clasificările statistice oficiale, ori execuția prin orice mijloace a oricărei combinații a acestor lucrări de construcții, care corespunde cerințelor autorității contractante și care conduce la un rezultat menit să îndeplinească, prin el însuși, o funcție tehnico-economică. În contrapartida lucrărilor executate contractantul, în calitate de concesionar, primește dreptul de a exploata rezultatul lucrărilor, în totalitate sau în parte, drept la care se poate adăuga, după caz, plata unei sume (art. 11).
Publicitatea nu este obligatorie dacă contractul de concesiune de lucrări îndeplinește condițiile prevăzute de art. 11 alin. (1) lit. a) și d) și de art. 12 lit. a) – f) din Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 60/2001, aprobată cu modificări și completări prin Legea nr. 212/2002, cu modificările ulterioare.
Investitorii care s-au grupat în vederea obținerii contractului de concesiune de lucrări sau investitorii afiliați nu sunt considerați terți. Investitorul afiliat este investitorul asupra căruia concesionarul poate exercita o influență determinantă, direct ori indirect, sau investitorul care poate exercita o influență determinantă asupra concesionarului, sau orice investitor care, la fel ca și concesionarul, este influențați determinant de către un alt investitor ca urmare a participației deținute de acesta din urmă în cadrul lor. Influența determinantă a unui investitor asupra altuia este prezumată atunci când, direct sau indirect, acesta:
a) deține majoritatea capitalului social al investitorului controlat;
b) controlează majoritatea voturilor aferente acțiunilor emise de investitorul controlat;
c) are capacitatea de a desemna mai mult de jumătate din personalul de administrare, de management și de control al investitorului controlat.
Potrivit art. IV din Legea nr. 528/2004 , Legea nr. 219/1998 privind regimul concesiunilor se modifică și se completează amintindu-se faptul că serviciile publice sunt acele servicii, altele decât cele care constituie monopol de stat, stabilite prin legi speciale, și pot fi servicii publice de interes național sau servicii publice de interes local (art. 11).
Având în vedere necesitatea adoptării unor măsuri urgente pentru elaborarea și promovarea unei noi legislații în domeniul achizițiilor publice, în contextul angajamentelor asumate de România în cadrul capitolului 1 “Libera circulație a mărfurilor” și al recomandărilor Comisiei Europene, Guvernul României a adoptat Ordonanță de urgență nr. 34 din 19 aprilie 2006 privind atribuirea contractelor de achiziție publică, a contractelor de concesiune de lucrări publice și a contractelor de concesiune de servicii[45] .
Ordonanța de urgență reglementează procedurile de atribuire a contractului de achiziție publică, a contractului de concesiune de lucrări publice și a contractului de concesiune de servicii, precum și modalitățile de soluționare a contestațiilor formulate împotriva actelor emise în legătură cu aceste proceduri, scopul ei constituindu-l: promovarea concurenței între operatorii economici; garantarea tratamentului egal și nediscriminarea operatorilor economici; asigurarea transparenței și integrității procesului de achiziție publică; asigurarea utilizării eficiente a fondurilor publice, prin aplicarea procedurilor de atribuire de către autoritățile contractante.
Principiile care stau la baza atribuirii contractului de achiziție publică sunt: nediscriminarea; tratamentul egal; recunoașterea reciprocă; transparența; proporționalitatea; eficiența utilizării fondurilor publice; asumarea răspunderii.
Prin contract de concesiune de lucrări publice se înțelege contractul care are aceleași caracteristici ca și contractul de lucrări, cu deosebirea că în contrapartida lucrărilor executate contractantul, în calitate de concesionar, primește din partea autorității contractante, în calitate de concedent, dreptul de a exploata rezultatul lucrărilor pe o perioadă determinată sau acest drept însoțit de plata unei sume de bani prestabilite;
Contractul de concesiune de servicii este contractul care are aceleași caracteristici ca și contractul de servicii, cu deosebirea că în contrapartida serviciilor prestate contractantul, în calitate de concesionar, primește din partea autorității contractante, în calitate de concedent, dreptul de a exploata serviciile pe o perioadă determinată sau acest drept însoțit de plata unei sume de bani prestabilite;
Ordonanța de urgență nu se aplică în cazul în care contractul de concesiune:
a) este atribuit într-una dintre situațiile prevăzute la art. 12-14;
b) se atribuie de către o autoritate contractantă ce desfășoară între activitățile sale una sau mai multe dintre activitățile relevante prevăzute la art. 232-241, în cazul în care contractul de concesiune are ca obiect efectuarea respectivelor activități; sau
c) are ca scop concesionarea bunurilor publice, dar numai în cazul în care, prin obiectul respectivului contract, autoritatea contractantă nu urmărește dobândirea execuției unei lucrări sau a unui serviciu, fapt care ar încadra contractul respectiv fie în categoria contractelor de achiziție publică, fie în categoria contractelor de concesiune a căror atribuire este reglementată de prezenta ordonanță de urgență (art. 220).
Ea nu se aplică atunci când este necesară achiziționarea unor lucrări sau servicii suplimentare/adiționale care nu au fost incluse în contractul de concesiune inițial, dar care datorită unor circumstanțe neprevăzute au devenit necesare pentru îndeplinirea contractului în cauză, dacă se respectă, în mod cumulativ, următoarele condiții:
a) atribuirea să fie făcută contractantului inițial;
b) lucrările sau serviciile suplimentare/adiționale nu pot fi, din punct de vedere tehnic și economic, separate de contractul inițial fără apariția unor inconveniente majore pentru autoritatea contractantă sau, deși separabile de contractul inițial, sunt strict necesare în vederea îndeplinirii acestuia;
c) valoarea cumulată a contractelor atribuite pentru lucrări și servicii suplimentare/adiționale nu depășește 50% din valoarea contractului inițial.
Prin contract sectorial se înțelege contractul de achiziție publică care se atribuie în scopul efectuării unei activități relevante în sectoarele de utilitate publică, domeniu de aplicare fiind apă; energie; transport; poștă (art. 229).
Potrivit art. 241 , modificat prin O.U.G. nr. 94/2007, se consideră activități relevante și acele activități care presupun exploatarea unui areal geografic în scopul prospectării sau extracției de petrol brut, gaze naturale, cărbuni sau alți combustibili solizi sau al punerii la dispoziția transportatorilor care operează pe căi aeriene, maritime sau fluviale a aeroporturilor, a porturilor maritime/fluviale sau a altor terminale de rețea de transport.
Ca excepții specifice , ordonanța de urgență nu se aplică pentru contractele sectoriale care sunt atribuite cu scopul de a se achiziționa:
– produse care urmează să fie revândute sau închiriate unor terțe părți, în condițiile în care autoritatea contractantă nu beneficiază de un drept special sau exclusiv în acest sens, iar alte persoane au și ele dreptul de a vinde sau de a închiria produse similare în aceleași condiții ca și autoritatea contractantă;
– produse, servicii sau lucrări destinate efectuării unor activități relevante într-un stat terț Uniunii Europene, în condițiile în care în efectuarea respectivelor activități nu intervine utilizarea fizică a unei rețele sau a unui areal geografic din Comunitatea Europeană.
Referitor la exercitarea controlului și soluționarea litigiilor privind concesionarea , articolul 64 din Ordonanța de urgență nr. 54/2006, modificat prin pct. 10 din Legea nr. 22/2007 arată că persoana care consideră că un contract a fost calificat drept contract de concesiune de bunuri proprietate publică, cu nerespectarea prevederilor Ordonanței de urgență a Guvernului nr. 34/2006, aprobată cu modificări și completări prin Legea nr. 337/2006, poate solicita punctul de vedere al Autorității Naționale pentru Achizițiilor Publice.
Legea nr. 290/2002 a fost abrogată prin art. 56 din Legea nr. 45 /2009 , cu excepția prevederilor art. 7 alin. (1) și ale art. 8 alin. (3).
Suprafețele de teren agricol prevăzute în anexele la lege sunt bunuri proprietate publică a statului, iar clădirile și întregul inventar sunt bunuri proprietate publică și privată a statului, după caz, și se dau în administrarea instituțiilor și unităților de cercetare-dezvoltare de drept public care le dețin în prezent și a celor care se reorganizează și care desfășoară activitatea de cercetare-dezvoltare, pe toată durata existenței acestora și a păstrării obiectului de activitate.
Terenurile date în administrarea instituțiilor și unităților de cercetare-dezvoltare de drept public sunt inalienabile, insesizabile, imprescriptibile și nu pot fi scoase din proprietatea publică și din administrarea unităților de cercetare-dezvoltare din agricultură și silvicultură decât prin lege, exceptând terenurile cu destinație agricolă retrocedate ASAS, conform prevederilor Legii nr. 247/2005 (art. 6 alin. 3).
Terenurile și clădirile aflate în administrarea/proprietatea unităților și instituțiilor de drept public de cercetare-dezvoltare și în proprietatea ASAS se înscriu în cărțile funciare sau în cărțile de publicitate imobiliară, după caz, cu scutirea de la plata taxelor pentru aceste servicii.
Terenurile date în administrarea instituțiilor publice, destinate activității de cercetare-dezvoltare, prevăzute în anexele la prezenta lege, nu pot face obiectul niciunei compensări ca rezultat al solicitărilor de reconstituire a dreptului de proprietate, exceptând terenurile prevăzute la art. 6 alin. (3).
Parteneriatul public-privat din domeniul agricol și silvic din unitățile de cercetare-dezvoltare și din unitățile de învățământ agricol și silvic este reglementat în capitolul VI al legii, art. 45-47.
Unitățile și instituțiile de cercetare-dezvoltare, precum și instituțiile de învățământ agricol și silvic își pot realiza obiectivele de investiții specifice și valorificarea rezultatelor cercetării acestora, în condițiile reglementate de Codul comercial cu privire la asocierea în participațiune și de Ordonanța Guvernului nr. 57/2002 privind cercetarea științifică și dezvoltarea tehnologică, aprobată cu modificări și completări prin Legea nr. 324/2003, cu modificările și completările ulterioare, pe terenurile pe care le au în administrare, potrivit legii.
Asocierea în participațiune se realizează între unitatea și instituția de cercetare-dezvoltare sau instituția de învățământ și companii naționale, societăți comerciale, societăți agricole, asociații profesionale sau grupuri de producători agricoli, din țară sau străinătate.
Scoaterea terenurilor din circuitul agricol și silvic pentru realizarea de lucrări de investiții, în condițiile arătate mai sus este scutită de taxe și impozite.
Terenurile aflate în administrarea unităților și instituțiilor de cercetare-dezvoltare din domeniul agricol și cele aflate în administrarea universităților de științe agricole și silvice, de medicină veterinară și a celor cu profil silvic rămân în continuare în administrarea acestora.
Drepturile și obligațiile unităților de cercetare-dezvoltare, precum și ale societăților comerciale care se reorganizează în condițiile prezentei legi trec asupra instituțiilor nou-înființate (art. 49).
După două sute de ani, utilitatea codului civil napoleonian nu poate fi tăgăduită. Cauza rezidă în faptul că, principial, soluțiile sale răspund necesității societății bazate pe economia de piață. Mai mult ca oricând, era nevoie, poate, mai întâi, de un nou cod comercial, iar nu civil.
[1] v, mutatis mutandis, Broniowski c Polonia [MC], nr. 31.443/96, § 162, CEDO 2004-V
[2] Gratzinger și Gratzingerova c Republicii Cehe (dec.) [MC], nr. 39.794/98, § 69, CEDO 2002-VII
[3] Kopecký c Slovaciei [MC], nr. 44.912/98, § 35, CEDO 2004-IX
[4] Dat fiind importanța proprietății și a roadelor ei pentru putere, birocrația partidului [comunist] nu poate renunța la întinderea acesteia și asupra celor mai mărunte mijoace de producție – Milovan Djilas, Noua clasă, o analiză a sistemului comunist, 1958, Rausen Bros. Publishers , New York., pp. 56-57 (ed. rom. )
[5] Van derMussele c Belgiei, 23 noiembrie 1983, § 48, seria A nr. 70; Slivenko c Letoniei (dec.) , MC, nr. 48.321/99, § 121, CEDO 2002-II, și Jantner, § 34 .
[6] Vasilescu c României, 22 mai 1998, § 51, Culegere de hotărâri și decizii 1998-III
[7] V James și alții, §§ 68-69, și, mutatis mutandis, Olaru și alții c Moldovei, nr. 476/07, 22.539/05, 17.911/08 și 13.136/07, § 55, 28 iulie 2009
[8] James și alții, § 54; Lithgow și alții c Marii Britanii, 8 iulie 1986, § 120, seria A nr. 102, și Scordino c Italiei (nr. 1) MC , nr. 36813/97, §§ 95 sqq, CEDO 2006-V
[9] V și Marin și Gheorghe Rădulescu c României, nr. 15.851/06, §§ 20-22, 27 mai 2010
[10] Scozzari și Giunta c Italiei [MC], nr. 39.221/98 și 41.963/98, § 249, CEDO 2000-VIII, Christine Goodwin c Regatului Unit [MC], nr. 28.957/95, § 120, CEDO 2002-VI, Lukenda c Sloveniei, nr. 23.032/02, § 94, CEDO 2005-X, și S. și Marper c Regatului Unit [MC], nr. 30.562/04 și 30.566/04, § 134, 4 decembrie 2008
[11] Broniowski c Poloniei (soluționare amiabilă) [MC], nr. 31.443/96, § 35, CEDO 2005-IX, și Hutten-Czapska c Poloniei [MC], nr. 35.014/97, §§ 231-234, CEDO 2006-VIII
[12] Wolkenberg și alții, § 35, și, mutatis mutandis, Olaru și alții, § 54 .
[13] V în același sens, Bourdov c Rusiei (nr. 2), nr. 33.509/04, §§ 129, CEDO 2009-…, Yuriy Nikolayevich Ivanov c Ucrainei, nr. 40.450/04, § 83, CEDO 2009].
[16] Yuriy Nikolayevich Ivanov, § 95, Broniowski, § 198, și Xenides-Arestis c Turciei, nr. 46.347/99, § 50, 22 decembrie 2005
[17] Bourdov (nr. 2), § 143, Yuriy Nikolayevich Ivanov, § 96, și Olaru și alții, § 61 sau pentru 6 luni (Suljagić c Bosniei-Herțegovina, nr. 27.912/02, § 65, 3 noiembrie 2009).
[18] Bourdov (nr. 2), §§ 144-146, și Olaru și alții, § 61. CEDO, Hotărârea din 12 octombrie 2010 în Cauza Maria Atanasiu și alții c România, M. Of. nr. 778 din 22 noiembrie 2010, Cererile nr. 30.767/05 şi 33.800/06. C.E.D.O. hotărăşte: a) ca statul pârât să le plătească împreună reclamantelor Maria Atanasiu şi Ileana Iuliana Poenaru, în termen de 3 luni de la data rămânerii definitive a prezentei hotărâri conform art. 44 § 2 din Convenție, suma de 65.000 EUR (şaizeci şi cinci mii euro), pentru toate prejudiciile, plus orice sumă ce ar putea fi datorată cu titlu de impozit, ce va fi convertită în moneda națională a statului pârât la cursul de schimb valabil la data plății; b) ca statul pârât să îi plătească reclamantei Ileana Florica Solon, în termen de 3 luni de la data rămânerii definitive a prezentei hotărâri conform art. 44 § 2 din Convenție, următoarele sume, ce vor fi convertite în moneda națională a statului pârât la cursul de schimb valabil la data plății: 115.000 € (una sută cincisprezece mii € ), pentru toate prejudiciile, plus orice sumă ce ar putea fi datorată cu titlu de impozit.
[20]Melania Cincea, Istoricul Adam Burakowski: „În Decembrie 89 a fost un amestec de trei curente: revoluție, lovitură de stat şi influența factorilor externi”,https://timpolis.ro/istoricul-adam-burakowski-in-decembrie-89,, 3 aprilie 2017. În această epocă a domniei mediocrității, ce putea fi mai rău decât afirmarea unor minți mai informate, având și vânt din pupa : domnia șantajului ?!
[23] Neil Stansbury, președinte al comitetului de proiect ISO/PC 278, https://www.asro.ro/aparut-iso-37001-sisteme-de-management-anticoruptie, 24 martie 2017
[24] Avocat Mona-Lisa Neagu, într-o conferință, organismul de certificare RINA, a consemnat Răzvan Botea, Ce spun avocații despre corupție, www. zfcorporate. ro, 5 februarie 2019
[25] P. Negulescu, Tratat de drept administrativ, vol. I, București 1934, p. 113; I.V.Brisc, Avut public și privat, „Dreptul” nr. 6/1997, p. 78; L. Giurgiu, Domeniul public, repere juridice, 1997, Ed. Tehnică , p. 203; M. Oşoreanu, Teoria generală a serviciului public, „Studii de drept românesc” nr. 3/1994, p. 219-226; A. Sebeni, Contractul de concesiune, „Dreptul” nr. 8/1999, p. 3
[26] C.S.J., S.cont.adm., dec. 152 din 28 februarie 1994
[27] C.S.J., S.cont.adm., dec. 393 din 18 mai 1994
[28] Ordonanță de urgență nr. 54 din 28/06/2006, privind regimul contractelor de concesiune de bunuri proprietate publică, M. Of. nr. 30 iunie 2006, modificată prin Legea nr. 22/2007 M. Of. nr. 35 din 18/01/2007
[29] A. Sebeni, Contractul de concesiune, „Dreptul” nr. 8/1999
[30] Pentru istorie, V A. Iorgovan, Tratat de drept administrativ, vol. II, Biblioteca Juridica Nemira, 1966, pp. 87 sqq. ).
[31] Antonie Iorgovan , Tratat de drept administrativ, vol. II, Biblioteca Juridica Nemira, 1966, pp. 87 sqq.
[32] Pierre Delvolvé , Le droit administratif, 6e éd. Dalloz, 2012, https://www.amazon.fr/droit-administratif
[34] Abrogată de Ordonanta de urgență nr. 34/2006 privind atribuirea contractelor de achiziție publică, a contractelor de concesiune de lucrări publice și a contractelor de concesiune de servicii (M.Of. nr. 418 din 15 mai 2006). V și Hotarirea 109/2005 pentru aprobarea conținutului-cadru al caietului de sarcini al concesiunii serviciului public privind distribuția energiei electrice (M.Of. nr. 182 din 2 martie 2005), Legea 528/2004 pentru modificarea şi completarea Ordonanței Guvernului nr. 16/2002 privind contractele de parteneriat public-privat, precum și a Legii nr. 219/1998 privind regimul concesiunilor (M.Of. nr. 1153 din 7 decembrie 2004), Hotarirea 1720/2004 pentru aprobarea conținutului-cadru al caietului de sarcini al concesiunii serviciului public privind distribuția gazelor naturale şi a contractului-cadru de concesiune a serviciului public privind distribuția gazelor naturale (M.Of. nr. 1018 din 04-noi-2004), Curtea Constituțională , Dec. nr. 136/2001 privind exceptia de neconstitutionalitate a dispozitiilor art. 40 din Legea nr. 219/1998 privind regimul concesiunilor (M.Of. nr. 647 din 16 octombrie 2001)
[40] Hotărârea din 16 februarie 2006, definitivă la 16 mai 2006, M. Of. nr. 783 din 15 septembrie 2006
[41] S. Fusea, D. Ciuncan, Privatizarea în România. Aspecte tehnice-consecințe juridice, Universul Juridic, 2008
[42] Legea nr. 219/1998 din 25 noiembrie 1998 privind regimul concesiunilor, M. Of. nr. 459 din 30 noiembrie 1998 a fost completată și modificată prin Legea nr. 528/2004, Legea nr. 528/2004 și prin Decretul nr. 405/1998. Ulterior, actul normativ a fost abrogat prin Ordonanță de urgență nr. 34/2006.
[43] aprobată cu modificări şi completări prin Legea nr. 470/2002, cu modificările și completările ulterioare (art. 1, modificat prin art. IV pct. 1 din Legea nr. 528/2004).
[44] Publicat în Monitorul Oficial, Partea I nr. 1153 din 07/12/2004
Sunt enumerate ca drepturi reale: dreptul de proprietate ; dreptul de superficie; dreptul de uzufruct; dreptul de uz; dreptul de abitație; dreptul de servitute; dreptul de administrare; dreptul de concesiune; dreptul de folosință; drepturile reale de garanție; lăsându-se loc și pentru alte drepturi cărora legea le recunoaște acest caracter (art. 568 din proiect).
Sunt obiect al proprietății private toate bunurile de uz sau de interes privat aparținând persoanelor fizice, persoanelor juridice de drept privat sau de drept public, inclusiv bunurile care alcătuiesc domeniul privat al statului și al unităților administrativ-teritoriale.
Bunurile statului și ale unităților administrativ-teritoriale care, prin natura lor sau prin declarația legii, sunt de uz sau de interes public formează obiectul proprietății publice, însă numai dacă au fost legal dobândite de către acestea.
Dacă prin lege nu se prevede altfel, dispozițiile aplicabile dreptului de proprietate privată se aplică și dreptului de proprietate publică, însă numai în măsura în care sunt compatibile cu acesta din urmă (art. 571 din proiect).
Drepturile reale corespunzătoare proprietății publice sunt dreptul de administrare, dreptul de concesiune și dreptul de folosință cu titlu gratuit (art. 881).
Concesionarul are dreptul și, în același timp, obligația de exploatare a bunului, în schimbul unei redevențe și pentru o durată determinată, cu respectarea condițiilor prevăzute de lege și a contractului de concesiune (art. 886).
Concesionarul poate efectua orice acte materiale sau juridice necesare pentru a asigura exploatarea bunului. Cu toate acestea, sub sancțiunea nulității absolute, concesionarul nu poate înstrăina și nici greva bunul dat în concesiune sau, după caz, bunurile destinate sau rezultate din realizarea concesiunii și care trebuie, potrivit legii sau actului constitutiv, să fie predate concedentului la încetarea, din orice motive, a concesiunii.
Fructele, precum și, în limitele prevăzute de lege și în actul de constituire, productele bunului concesionat revin concesionarului.
În toate cazurile, exercitarea dreptului de concesiune este supusă controlului din partea concedentului, în condițiile legii și ale contractului de concesiune (art. 887) , apărarea în justiție a dreptului de concesiune revenind concesionarului (art. 888 alin. (1) din proiect).
Revăzând cele de mai sus, concluzia noastră este că, cu toată fluctuația existentă în legislația de domeniu, a fost și este în continuare posibilă o formă contractuală de exercitare a dreptului de proprietate publică.
Având în vedere:
– publicarea în Monitorul Oficial al României, Partea I, cu nr. 390, 391, 392 și 393 din data de 23 mai 2016, a Legii nr. 98/2016 privind achizițiile publice, cu modificările și completările ulterioare, a Legii nr. 99/2016 privind achizițiile sectoriale, cu modificările și completările ulterioare, a Legii nr. 100/2016 privind concesiunile de lucrări și concesiunile de servicii, cu modificările și completările ulterioare, și a Legii nr. 101/2016 privind remediile și căile de atac în materie de atribuire a contractelor de achiziție publică, a contractelor sectoriale și a contractelor de concesiune de lucrări și concesiune de servicii, precum și pentru organizarea și funcționarea Consiliului Național de Soluționare a Contestațiilor, cu modificările și completările ulterioare, acte normative care abrogă Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 34/2006 privind atribuirea contractelor de achiziție publică, a contractelor de concesiune de lucrări publice și a contractelor de concesiune de servicii, aprobată cu modificări și completări prin Legea nr. 337/2006, cu modificările și completările ulterioare, precum și orice alte prevederi contrare cuprinse în orice alte acte;
– prevederile Ordonanței de urgență a Guvernului nr. 114/2011 privind atribuirea anumitor contracte de achiziții publice în domeniile apărării și securității, aprobată cu modificări și completări prin Legea nr. 195/2012, prevederi care conțin referiri la Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 34/2006 privind atribuirea contractelor de achiziție publică, a contractelor de concesiune de lucrări publice și a contractelor de concesiune de servicii, aprobată cu modificări și completări prin Legea nr. 337/2006, cu modificările și completările ulterioare;
– transpunerea Directivei 2009/81/CE a Parlamentului European și a Consiliului din 13 iulie 2009 privind coordonarea procedurilor privind atribuirea anumitor contracte de lucrări, de furnizare de bunuri și de prestare de servicii de către autoritățile sau entitățile contractante în domeniile apărării și securității și de modificare a Directivelor 2004/17/CE și 2004/18/CE, efectuată prin Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 114/2011 privind atribuirea anumitor contracte de achiziții publice în domeniile apărării și securității, aprobată cu modificări și completări prin Legea nr. 195/2012;
– obligația aplicării prevederilor Regulamentului (UE) 2017/2.367 al Comisiei din 18 decembrie 2017, de modificare a Directivei 2009/81/CE a Parlamentului European și a Consiliului în ceea ce privește pragurile de aplicare pentru procedurile de atribuire a contractelor de achiziții publice;
– prevederile Ordonanței de urgență a Guvernului nr. 13/2015 privind înființarea, organizarea și funcționarea Agenției Naționale pentru Achiziții Publice, aprobată prin Legea nr. 244/2015, cu modificările și completările ulterioare;
– necesitatea asigurării aplicării efective a prevederilor Ordonanței de urgență a Guvernului nr. 114/2011, aprobată cu modificări și completări prin Legea nr.195/2012, în condițiile intrării în vigoare a Legii nr. 98/2016, cu modificările și completările ulterioare, a Legii nr. 99/2016, cu modificările și completările ulterioare, a Legii nr. 100/2016, cu modificările și completările ulterioare, și a Legii nr. 101/2016, cu modificările și completările ulterioare;
– necesitatea clarificării unor aspecte privind achizițiile în domeniul apărării care se realizează prin invocarea art. 346 din Tratatul privind funcționarea Uniunii Europene;
– punctul (16) § 2 din preambulul la Directiva 2009/81/CE, în care este precizat faptul că definirea intereselor esențiale de securitate intră în responsabilitatea exclusivă a statelor membre;
– importanța strategică majoră a acestor achiziții, dar și necesitatea strictei interpretări și aplicări a prevederilor art. 346 din Tratatul privind funcționarea Uniunii Europene, fapt de natură să impună aprobarea acestor achiziții prin hotărâre a Guvernului;
– necesitatea asigurării predictibilității și ritmicității necesare pentru finanțarea unor programe majore de achiziții care implică protecția intereselor esențiale de securitate ale României;
– iminenta inițiere în perioada imediat următoare a unor achiziții majore, care se circumscriu intereselor esențiale de securitate ale țării,
întrucât, în anumite situații, achizițiile cu valoarea egală sau mai mare decât echivalentul în lei a 100.000.000 euro au ca obiect achiziții strategice urgente și produse complexe, cu ciclu lung de fabricație de peste 2 ani, este necesară reglementarea expresă a faptului că autoritatea contractantă nu va iniția procedura de atribuire aferentă în cazul în care Parlamentul, prin comisiile de apărare, ordine publică și siguranță națională, respinge în termenul prevăzut de lege solicitarea de a aproba inițierea respectivei proceduri.
În considerarea faptului că aspectele menționate vizează interesul național în atribuirea anumitor contracte de achiziții publice în domeniile apărării și securității și constituie situații de urgență a căror reglementare nu poate fi amânată, în condițiile în care țara noastră se găsește în prezent într-un mediu de securitate caracterizat de evoluții complexe și amenințări convenționale și neconvenționale care impun întărirea capabilităților operaționale naționale în regim de urgență,
Guvernul României a adoptat Ordonanța de urgență nr. 55 din 28 iunie 2018 pentru modificarea și completarea Ordonanței de urgență a Guvernului nr. 114/2011 privind atribuirea anumitor contracte de achiziții publice în domeniile apărării și securității
Ca atare, articolul 1, alineatul (2) din Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 114/2011 privind atribuirea anumitor contracte de achiziții publice în domeniile apărării și securității, M. Of. nr. 932 din 29 decembrie 2011, aprobată cu modificări și completări prin Legea nr. 195/2012, se modifică și se completează după cum urmează:
“(2) În domeniul specific al securității nonmilitare, prezenta ordonanță de urgență se aplică achizițiilor care au caracteristici similare cu cele ale achizițiilor din domeniul apărării și care prezintă un caracter la fel de sensibil. Aceste condiții pot fi îndeplinite în special în domeniile în care forțele militare și cele nonmilitare îndeplinesc aceleași misiuni și/sau în cazul în care obiectivul achizițiilor este de a proteja securitatea Uniunii Europene și/sau a statului român în interiorul ori în afara granițelor acestuia împotriva unor amenințări grave provenite de la entități nonmilitare și/sau neguvernamentale. Acest domeniu poate include, spre exemplu, protecția frontierelor, activități de poliție și misiuni de gestionare a crizelor, precum și protecția infrastructurilor critice în sectoare de utilitate publică, în condițiile legii.”[1]
Având în vedere necesitatea îndeplinirii prevederilor din Programul de guvernare 2018-2020, aprobat prin Hotărârea Parlamentului României nr. 1/2018 privind acordarea încrederii Guvernului, cu privire la obiectivele de creștere economică și de consolidare a sustenabilității fiscal-bugetare prin majorarea semnificativă a investițiilor,
ținând cont de angajamentul de a se demara proiecte de investiții publice cu impact semnificativ în economie și de a stimula investițiile private,
în conformitate cu Programul de guvernare, perioada 2018-2020 va fi una în care se va pune accent pe creșterea investițiilor, atât cele finanțate din buget sau prin accelerarea absorbției de fonduri europene, cât și prin stimularea investițiilor private. Consolidarea macroeconomică se va putea realiza printr-o combinație de politici fiscal-bugetar-monetare astfel încât, pe fondul păstrării echilibrelor macroeconomice, să se poată obține creșterea nivelul de bunăstare.
Având în vedere faptul că stimularea investițiilor private se propune a se realiza prin două modalități intersectoriale și cu implicarea activă a statului, respectiv prin amplificarea proiectelor în parteneriat public privat și prin ajutoare de stat acordate de Guvern, care pot afecta echilibrele bugetare dacă nu sunt implementate foarte rapid, pentru a deveni vizibile efectele macroeconomice și bugetare de runda a doua,
în considerarea faptului că aceste elemente vizează interesul general public și constituie situații de urgență și extraordinare a căror reglementare nu poate fi amânată, Guvernul României adoptă Ordonanță de Urgență nr. 39 din 10 mai 2018 privind parteneriatul public-privat[2] , care reglementează încheierea, derularea și încetarea parteneriatului public-privat.
Parteneriatul public-privat are ca obiect realizarea sau, după caz, reabilitarea și/sau extinderea unui bun sau a unor bunuri care vor aparține patrimoniului partenerului public și/sau operarea unui serviciu public, în condițiile prezentei ordonanțe de urgență.
Ea se aplică de către partenerul public pentru implementarea unui proiect, în cazul în care studiul de fundamentare a proiectului demonstrează, pe lângă elementele principale prevăzute la art. 19, faptul că mai mult de jumătate din veniturile care urmează să fie obținute de către societatea de proiect din utilizarea bunului/bunurilor sau operarea serviciului public ce formează obiectul proiectului provin din plăți efectuate de către partenerul public sau de către alte entități publice în beneficiul partenerului public.
Mecanismul parteneriatului public-privat este caracterizat de următoarele elemente principale:
a)cooperarea dintre partenerul public și partenerul privat, în vederea implementării unui proiect public;
b)durata relativ lungă de derulare a raporturilor contractuale, de peste 5 ani, care să permită partenerului privat recuperarea investiției și realizarea unui profit rezonabil;
c)finanțarea proiectului, în principal din fonduri private și, după caz, prin punerea în comun a fondurilor private cu fonduri publice;
d)atingerea scopului urmărit de partenerul public și partenerul privat;
e)distribuirea riscurilor între partenerul public și partenerul privat, în funcție de capacitatea fiecărei părți contractante de a evalua, gestiona și controla un anumit risc.
Potrivit art. 4, alin. (1)Formele de parteneriat public-privat sunt următoarele:
a)parteneriatul public-privat contractual – parteneriatul public-privat realizat în temeiul unui contract încheiat între partenerul public, partenerul privat și o societate nouă al cărei capital social este deținut integral de partenerul privat care va acționa ca societate de proiect;
b)parteneriatul public-privat instituțional – parteneriatul public-privat realizat în temeiul unui contract încheiat între partenerul public și partenerul privat, prin care se constituie de către partenerul public și partenerul privat o societate nouă, care va acționa ca societate de proiect și care, ulterior înregistrării în registrul societăților, dobândește calitatea de parte la contractul de parteneriat public-privat respectiv.
Având în vedere:
– importanța deosebită a fondurilor structurale în ansamblul economiei naționale, precum și efectele negative asupra potențialului de dezvoltare a economiei naționale generate de un nivel redus al absorbției fondurilor structurale,
– Acordul de parteneriat cu România pentru perioada de programare financiară 2014-2020, aprobat prin Decizia Comisiei Europene nr. C (2014) 5.515 din 6 august 2014, denumit în continuare Acordul de parteneriat, stabilește condiționalitățile orizontale ex-ante care trebuie îndeplinite de Guvernul României în legătură cu utilizarea fondurilor structurale aferente perioadei de programare financiară 2014-2020, fonduri structurale în valoare de aproximativ 43 miliarde de euro;
– importanța domeniului achizițiilor publice, reflectată în condiționalitățile ex-ante stabilite prin Acordul de parteneriat, precum și faptul că una dintre aceste condiționalități vizează înființarea unei unități de achiziții centralizate prin intermediul căreia autoritățile contractante care acționează la nivel central achiziționează anumite categorii de produse și servicii;
– înființarea unei unități de achiziții centralizate prin intermediul căreia autoritățile contractante care acționează la nivel central achiziționează anumite categorii de produse și servicii este prevăzută ca direcție de acțiune în Strategia națională în domeniul achizițiilor publice, aprobată prin Hotărârea Guvernului nr. 901/2015privind aprobarea Strategiei naționale în domeniul achizițiilor publice;
– înființarea unității de achiziții centralizate era prevăzută a fi realizată până la data de 31 decembrie 2016, precum și solicitările Comisiei Europene privind înființarea și operaționalizarea unității de achiziții centralizate, pentru acest aspect fiind necesară adoptarea unor măsuri de ordin legislativ;
– prevederile art. 19 din Regulamentul (UE) nr. 1.303/2013 al Parlamentului European și al Consiliului din 17 decembrie 2013 de stabilire a unor dispoziții comune privind Fondul european de dezvoltare regională, Fondul social european, Fondul de coeziune, Fondul european agricol pentru dezvoltare rurală și Fondul european pentru pescuit și afaceri maritime, precum și de stabilire a unor dispoziții generale privind Fondul european de dezvoltare regională, Fondul social european, Fondul de coeziune și Fondul european pentru pescuit și afaceri maritime și de abrogare a Regulamentului (CE) nr. 1.083/2006 al Consiliului;
– prevederile Regulamentului (UE) nr. 1.299/2013 al Parlamentului European și al Consiliului din 17 decembrie 2013 privind dispoziții specifice pentru sprijinul din partea Fondului european de dezvoltare regională pentru obiectivul de cooperare teritorială europeană, Regulamentului (CE) nr. 1.080/2006 al Parlamentului European și al Consiliului din 5 iulie 2006 privind Fondul European de Dezvoltare Regională și de abrogare a Regulamentului (CE) nr. 1.783/1999, Regulamentului (UE) nr. 232/2014 al Parlamentului European și al Consiliului din 11 martie 2014 de instituire a unui instrument european de vecinătate, Regulamentului de punere în aplicare (UE) nr. 897/2014 al Comisiei din 18 august 2014 de stabilire a unor dispoziții specifice privind punerea în aplicare a programelor de cooperare transfrontalieră finanțate în temeiul Regulamentului (UE) nr. 232/2014 al Parlamentului European și al Consiliului de instituire a unui instrument european de vecinătate, precum și prevederile Regulamentului (UE) nr. 231/2014 al Parlamentului European și al Consiliului din 11 martie 2014 de instituire a unui instrument de asistență pentru preaderare (IPA II);
– absorbția fondurilor structurale conform Acordului de parteneriat, în valoare de aproximativ 43 de miliarde de euro, reprezintă un interes public prioritar, dată fiind importanța acestora în ansamblul economiei naționale și efectele absorbției fondurilor structurale asupra potențialului de dezvoltare a economiei naționale;
– nerespectarea prevederilor Acordului de parteneriat, prin neîndeplinirea condiționalităților ex-ante prevăzute în cuprinsul său, inclusiv în ceea ce privește dezvoltarea și implementarea Strategiei naționale de achiziții publice, aprobată prin Hotărârea Guvernului nr. 901/2015, poate conduce la afectarea finanțării din fonduri structurale în cadrul programelor europene finanțate din fonduri europene alocate în exercițiul financiar 2014-2020 a unor proiecte de interes public și la corecții financiare, fiind astfel afectată în mod semnificativ îndeplinirea obiectivelor de absorbție a fondurilor structurale, cu impact deosebit asupra dezvoltării economiei naționale;
ținând cont de faptul că, în prezent, contrar prevederilor Acordului de parteneriat, nu este înființată o unitate de achiziții centralizate prin intermediul căreia autoritățile contractante care acționează la nivel central achiziționează anumite categorii de produse și servicii, situație care poate duce la consecințele menționate, prezentând astfel caracter de situație extraordinară și care, pentru a evita o atingere gravă și iminentă a interesului public legat de absorbția fondurilor structurale, trebuie soluționată în cel mai scurt timp posibil prin emiterea în condiții de urgență a actului normativ primar necesar pentru înființarea unității de achiziții centralizate,
în considerarea faptului că aspectele menționate vizează interesul general public și constituie situații extraordinare a căror reglementare nu poate fi amânată, Guvernul României adoptă Ordonanță de Urgență nr. 46 din 31 mai 2018 privind înființarea, organizarea și funcționarea Oficiului Național pentru Achiziții Centralizate, ca unitate de achiziții centralizate în sensul prevederilor art. 3 alin. (1) lit. bbb) din Legea nr.98/2016 privind achizițiile publice, cu modificările și completările ulterioare.
Oficiul este instituție publică cu personalitate juridică, în subordinea Ministerului Finanțelor Publice, finanțată integral de la bugetul de stat prin bugetul Ministerului Finanțelor Publice.
Având în vedere:
– necesitatea adoptării unor măsuri urgente pentru perfecționarea și flexibilizarea sistemului achizițiilor publice, în caz contrar existând riscul diminuării gradului de cheltuire a fondurilor alocate, inclusiv a fondurilor europene, consecința cea mai gravă în acest caz reprezentând-o amânarea/întârzierea implementării unor proiecte de investiții majore, cu impact social și economic la nivel național sau local;
– perioada lungă pe care o presupune procedura parlamentară, precum și faptul că legile pentru care se aduc modificările din prezenta ordonanță de urgență au fost adoptate în procedură de urgență, iar în procesul de adoptare au fost introduse o serie de elemente noi care necesită o corelare urgentă a anumitor prevederi cu textul actului normativ în ansamblu, situație constatată din aplicarea practică a acestora;
– importanța deosebită a fondurilor structurale în ansamblul economiei naționale, precum și efectele negative asupra potențialului de dezvoltare a economiei naționale generate de un nivel redus al absorbției fondurilor structurale;
– faptul că Acordul de parteneriat al României pentru perioada de programare financiară 2014-2020, aprobat prin Decizia Comisiei Europene nr. C (2014) 5.515 din 6 august 2014, stabilește condiționalitățile orizontale ex-ante care trebuie îndeplinite de Guvernul României în legătură cu utilizarea, în special prin efectuarea de achiziții publice, a fondurilor structurale aferente perioadei de programare financiară 2014-2020, fonduri structurale în valoare de aproximativ 43 miliarde de euro;
– prevederile art. 19 din Regulamentul (UE) nr. 1.303/2013 al Parlamentului European și al Consiliului din 17 decembrie 2013 de stabilire a unor dispoziții comune privind Fondul european de dezvoltare regională, Fondul social european, Fondul de coeziune, Fondul european agricol pentru dezvoltare rurală și Fondul european pentru pescuit și afaceri maritime, precum și de stabilirea unor dispoziții generale privind Fondul european de dezvoltare regională, Fondul social european, Fondul de coeziune și Fondul european pentru pescuit și afaceri maritime și de abrogare a Regulamentului (CE) nr. 1.083/2006 al Consiliului;
– faptul că absorbția fondurilor structurale conform Acordului de parteneriat, în valoare de aproximativ 43 de miliarde de euro, reprezintă un interes public prioritar, dată fiind importanța acestora în ansamblul economiei naționale și efectele absorbției fondurilor structurale asupra potențialului de dezvoltare a economiei naționale;
– faptul că nerespectarea prevederilor Acordului de parteneriat, prin neîndeplinirea condiționalităților ex-ante prevăzute în cuprinsul său, inclusiv în ceea ce privește dezvoltarea și implementarea Strategiei naționale de achiziții publice, prevăzută de Hotărârea Guvernului nr. 901/2015 privind aprobarea Strategiei naționale în domeniul achizițiilor publice, poate conduce la afectarea finanțării din fonduri structurale în cadrul programelor europene finanțate din fonduri europene alocate în exercițiul financiar 2014-2020 a unor proiecte de interes public și la corecții financiare, fiind astfel afectată în mod semnificativ îndeplinirea obiectivelor de absorbție a fondurilor structurale, cu impact deosebit asupra dezvoltării economiei naționale,
în considerarea faptului că aspectele sus-menționate vizează interesul general public și constituie situații de urgență a căror reglementare nu poate fi amânată,
Guvernul României adoptă Ordonanța de Urgență nr. 45 din 24 mai 2018 pentru modificarea și completarea unor acte normative cu impact asupra sistemului achizițiilor publice , cum ar fi Legea nr. 98/2016 privind achizițiile publice, M. Of. nr. 390 din 23 mai 2016
Având în vedere necesitatea adoptării unor măsuri urgente pentru perfecționarea și flexibilizarea sistemului achizițiilor publice, în caz contrar existând riscul diminuării gradului de cheltuire a fondurilor alocate, inclusiv a fondurilor europene, consecința cea mai gravă în acest caz reprezentând-o amânarea/întârzierea implementării unor proiecte de investiții majore, cu impact social și economic la nivel național sau local, ținând cont de faptul că începând cu 1 februarie 2017 salariul de bază minim brut pe țară garantat în plată a fost crescut, fapt ce are un impact semnificativ în derularea contractelor de achiziție publică/sectorială, existând riscul neducerii la îndeplinire a contractelor semnate și reluarea procedurii de atribuire, luând în considerare perioada lungă pe care o presupune procedura parlamentară, precum și faptul că legile pentru care se aduc modificările din prezenta ordonanță de urgență au fost adoptate în procedură de urgență, iar în procesul de adoptare au fost introduse o serie de elemente noi care necesită o corelare urgentă a anumitor prevederi cu textul actului normativ în ansamblu, situație constatată din aplicarea practică a acestora, în considerarea faptului că aspectele sus-menționate vizează interesul general public și constituie situații de urgență a căror reglementare nu poate fi amânată, Guvernul României adoptă Ordonanța de Urgență nr. 107 din 20 decembrie 2017 pentru modificarea și completarea unor acte normative cu impact în domeniul achizițiilor publice, cum ar fi Legea nr. 98/2016 privind achizițiile publice, M. Of. nr. 390 din 23 mai 2016, cu modificările și completările ulterioare, se modifică și se completează
Ordonanța de urgență nr. 98 din 14 decembrie 2017 privind funcția de control ex ante al procesului de atribuire a contractelor/acordurilor-cadru de achiziție publică, a contractelor/acordurilor-cadru sectoriale și a contractelor de concesiune de lucrări și concesiune de servicii reglementează modul de realizare a controlului ex ante al procesului de atribuire a contractelor/acordurilor-cadru de achiziție publică, a contractelor/acordurilor-cadru sectoriale și a contractelor de concesiune de lucrări și concesiune de servicii și, respectiv, a modificărilor acestor contracte/acorduri-cadru.
Având în vedere:
– că absorbția fondurilor structurale conform Acordului de parteneriat, în valoare de aproximativ 43 de miliarde de euro, reprezintă un interes public prioritar, dată fiind importanța acestora în ansamblul economiei naționale și efectele absorbției fondurilor structurale asupra potențialului de dezvoltare a economiei naționale;
– faptul că Acordul de parteneriat al României pentru perioada de programare financiară 2014-2020, aprobat prin Decizia Comisiei Europene nr. C (2014) 5.515 din 6 august 2014, stabilește condiționalitățile orizontale ex ante care trebuie îndeplinite de Guvernul României în legătură cu utilizarea fondurilor structurale aferente perioadei de programare financiară 2014-2020;
– importanța domeniului achizițiilor publice, reflectată în condiționalitățile ex ante stabilite prin Acordul de parteneriat, precum și faptul că una dintre aceste condiționalități vizează reforma controlului ex ante;
– că reforma controlului ex ante era prevăzută a fi realizată până la data de 31 decembrie 2016, în conformitate cu prevederile Hotărârii Guvernului nr. 901/2015privind aprobarea Strategiei naționale în domeniul achizițiilor publice în perioada 2015-2020, și ținând cont de observațiile Comisiei Europene referitoare la neîndeplinirea condiționalităților ex ante în acest sens, așa cum rezultă din scrisoare acesteia nr. Ares (2017)3866477-02/08/2017;
– faptul că, în conformitate cu prevederile art. 19 alin. (5) și art. 142 alin. (1) lit. e) din Regulamentul (UE) nr. 1.303/2013 al Parlamentului European și al Consiliului din 17 decembrie 2013 de stabilire a unor dispoziții comune privind Fondul european de dezvoltare regională, Fondul social european, Fondul de coeziune, Fondul european agricol pentru dezvoltare rurală și Fondul european pentru pescuit și afaceri maritime, precum și de stabilire a unor dispoziții generale privind Fondul european de dezvoltare regională, Fondul social european, Fondul de coeziune și Fondul european pentru pescuit și afaceri maritime și de abrogare a Regulamentului (CE) nr. 1.083/2006 al Consiliului, nefinalizarea unor acțiuni menite să ducă la îndeplinirea unei condiționalități ex ante constituie un motiv de suspendare a plăților pentru unele priorități ale programelor în cauză care sunt afectate;
– că orice întârziere în adoptarea cadrului legal aferent reformei controlului ex ante, cu efect în neîndeplinirea condiționalităților ex ante, conduce la apariția riscului de dezangajare a unor sume importante din fondurile structurale și de investiții alocate României prin Acordul de parteneriat și, implicit, pierderea acestei surse de finanțare, deoarece sumele respective se realocă țărilor membre UE, având în vedere prevederile Regulamentul (UE) nr. 1.303/2013;
– faptul că necesitatea implementării acestei reforme, pentru a evita consecințele menționate în paragrafele anterioare, are caracter de situație extraordinară, fiind menită a conduce la evitarea unei atingeri grave și iminente a interesului public legat de absorbția fondurilor structurale,
este necesară emiterea în condiții de urgență a actului normativ primar necesar pentru reformarea funcției de control ex ante al procesului de atribuire a contractelor/acordurilor-cadru de achiziție publică, a contractelor/acordurilor-cadru sectoriale și a contractelor de concesiune de lucrări și concesiune de servicii și pentru modificarea și completarea unor acte normative în domeniul achizițiilor publice.
Ordonanța de Urgență nr. 58 din 19 septembrie 2016 pentru modificarea și completarea unor acte normative cu impact asupra domeniului achizițiilor publice[3] are în vedere Dosarul EU Pilot 6107/14/MARK, prin care Comisia Europeană semnalează neconformitatea dispozițiilor art. 16 alin. (2) din Legea nr. 346/2004 privind stimularea înființării și dezvoltării întreprinderilor mici și mijlocii, cu modificările și completările ulterioare, cu prevederile europene în domeniul achizițiilor publice, respectiv Directiva 2004/18/CE și Directiva 2004/17/CE, considerând ca aceste dispoziții creează o discriminare pozitivă, în favoarea I.M.M.-urilor, fiind astfel afectate atât principiile liberei circulații a mărfurilor și al libertății de a presta servicii, principii prevăzute de Tratatul privind funcționarea Uniunii Europene, cât și principiile tratamentului egal și al nediscriminării prevăzute de art. 2 din Directiva 2004/18/CE, modificarea indirectă a Legii serviciilor comunitare de utilități publice nr. 51/2006, republicată, cu modificările și completările ulterioare, prin Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 13/2008 pentru modificarea și completarea Legii serviciilor comunitare de utilități publice nr. 51/2006 și a Legii serviciului de alimentare cu apă și de canalizare nr. 241/2006, aprobată cu modificări și completări prin Legea nr. 204/2012, în sensul eliminării obligației aplicării dispozițiilor legislației privind achizițiile publice, în cazul atribuirii contractelor de delegare a gestiunii serviciilor de utilități publice prevăzuse la art. 1 din Legea nr. 51/2006, republicată, cu modificările și completările ulterioare, prin care se aduce atingere prevederilor art. 26 din Tratatul privind funcționarea Uniunii Europene, încălcându-se astfel respectarea prevederilor directivelor 2004/18/CE și 2004/17/CE, publicarea în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 390, 391, 392 și 393 din 23 mai 2016 a Legii nr. 98/2016 privind achizițiile publice, a Legii nr. 99/2016privind achizițiile sectoriale, a Legii nr. 100/2016 privind concesiunile de lucrări și concesiunile de servicii și a Legii nr. 101/2016 privind remediile și căile de atac în materie de atribuire a contractelor de achiziție publică, a contractelor sectoriale și a contractelor de concesiune de lucrări și concesiune de servicii, precum și pentru organizarea și funcționarea Consiliului Național de Soluționare a Contestațiilor, acte normative care abrogă Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 34/2006 privind atribuirea contractelor de achiziție publică, a contractelor de concesiune de lucrări publice și a contractelor de concesiune de servicii, aprobată cu modificări și completări prin Legea nr. 337/2006, cu modificările și completările ulterioare, și care sunt în vigoare din data de 26 mai 2016, faptul că nerespectarea prevederilor Acordului de parteneriat încheiat între Guvernul României și Comisia Europeană la 6 august 2014, în ceea ce privește dezvoltarea și implementarea Strategiei naționale de achiziții publice, prevăzută de Hotărârea Guvernului nr. 901/2015 privind aprobarea Strategiei naționale în domeniul achizițiilor publice, va conduce la afectarea finanțării din fonduri structurale a unor proiecte de interes public și la corecții financiare, printre altele, alineatul (2) al articolului 16 din Legea nr. 346/2004 privind stimularea înființării și dezvoltării întreprinderilor mici și mijlocii, M. Of. nr. 681 din 29 iulie 2004, cu modificările și completările ulterioare, se abrogă.
Legea nr. 101 din 19 mai 2016 privind remediile și căile de atac în materie de atribuire a contractelor de achiziție publică, a contractelor sectoriale și a contractelor de concesiune de lucrări și concesiune de servicii, precum și pentru organizarea și funcționarea Consiliului Național de Soluționare a Contestațiilor[4]reglementează remediile, căile de atac și procedura de soluționare a acestora, pe cale administrativ-jurisdicțională sau judiciară, în materie de atribuire a contractelor de achiziție publică, a contractelor sectoriale și a contractelor de concesiune, precum și organizarea și funcționarea Consiliului Național de Soluționare a Contestațiilor. Ea se aplică și cererilor având ca obiect acordarea despăgubirilor pentru repararea prejudiciilor cauzate în cadrul procedurii de atribuire, precum și celor privind executarea, anularea, rezoluțiunea, rezilierea sau denunțarea unilaterală a contractelor.
Scopul legii îl constituie asigurarea, la nivel național, a unor mecanisme și proceduri efective, rapide și eficiente de sesizare și remediere a neregulilor, care să garanteze respectarea dispozițiilor legale privind atribuirea contractelor.
Legea nr. 100 din 19 mai 2016 privind concesiunile de lucrări și concesiunile de servicii [5] reglementează modul de atribuire a contractelor de concesiune de lucrări și a contractelor de concesiune de servicii, regimul juridic aplicabil acestor contracte, precum și anumite aspecte specifice în legătură cu executarea acestora.
Scopul prezentei legi îl constituie:
a) promovarea concurenței între operatorii economici;
b) utilizarea resurselor în condiții de eficiență, economicitate și eficacitate;
c) asigurarea integrității procedurii de atribuire a contractelor de concesiune de lucrări și de concesiune de servicii;
d) asigurarea cadrului legal pentru atribuirea contractelor de concesiune de lucrări și de concesiune de servicii[6].
Principiile care stau la baza atribuirii contractelor de concesiune de lucrări și de concesiune de servicii sunt:
a) nediscriminarea;
b) tratamentul egal;
c) recunoașterea reciprocă;
d) transparența;
e) proporționalitatea;
f) asumarea răspunderii.
Legea nu aduce atingere responsabilității autorităților centrale, județene și locale de a decide cel mai bun mod de a administra executarea lucrărilor sau prestarea serviciilor, pentru a asigura un nivel ridicat al calității, siguranței și accesibilității, egalitatea de tratament și promovarea accesului universal la serviciile publice, precum și a drepturilor utilizatorilor cu privire la acestea, în conformitate cu prevederile legale aplicabile.
Ea nu se aplică serviciilor de interes general fără caracter economic.
Legea nr. 99/2016 privind achizițiile sectoriale[7] reglementează modul de realizare de către entitățile contractante a achizițiilor sectoriale, procedurile de atribuire a contractelor sectoriale și de organizare a concursurilor de soluții, instrumentele și tehnicile specifice care pot fi utilizate pentru atribuirea contractelor sectoriale, precum și anumite aspecte specifice în legătură cu executarea contractelor sectoriale.
Domeniul de aplicare a prezentei legi nu include serviciile de interes general fără caracter economic.
Dar chintesența materiei se află în Legea nr. 98/2016 privind achizițiile publice – versiune actualizată la 4 iunie 2018 Legea nr. 98/2016 privind achizițiile publice[1] pe care am analizat-o cu un alt prilej[2]
În urma administrării unui vast ansamblu probator a rezultat că faptele comise de inculpatul L.G. prin promisiunea dării sumei de 50.000 euro și oferirea efectivă a 20.000 euro inculpatului C.S.G., arhitect șef în cadrul Primăriei municipiului B. , în schimbul exercitării influenței acestuia asupra secretarului municipiului B, P.N.O. fapte prevăzute de art. 61 din Legea nr. 78/2000 cu aplicarea art. 37 lit. b) C. pen.; constând în darea prin intermediul inculpatului C.S.G. a unor bijuterii din aur în valoare de 11.287 RON către P.N.O. și în promisiunea dării sumei de 100.000 euro către același funcționar public; de a da, prin intermediul învinuitului A.A.C., suma de 700 euro învinuitului G.C., pentru ca acesta, în virtutea atribuțiilor de serviciu deținute în calitate de șef al Serviciului juridic contencios din cadrul Primăriei municipiului B și membru în comisia de analiză a notificărilor depuse în baza Legii nr. 10/2001 să soluționeze, notificarea formulată la Legea nr. 10/2001 de F.C.1, F.C. și F.V., pe lângă ceilalți funcționari competenți, cu prioritate și prin acordarea de măsuri reparatorii prin echivalent, constând în compensare cu terenuri aflate în poziții centrale din municipiul B. , în condițiile art. 1 alin. (2) și (3) din Legea nr. 10/2001, faptele fiind săvârșite în stare de recidivă post executorie și de art. 255 alin. (1) C. pen. cu referire la art. 6 din Legea nr. 78/2000, cu aplicarea art 41 alin. (2) C. pen. și art. 37 lit. b) C. pen., ambele cu aplicarea art. 33 lit. a) C. pen.
Fapta comisă de inculpatul C.S.G. constând în ajutorul dat inculpatului L.G. prin preluarea de la acesta a unor bijuterii de aur în valoare de 11.287 RON și darea lor către secretarul municipiului B, P.N.O., întrunește elementele constitutive ale infracțiunii de complicitate la dare de mită, faptă fiind prevăzută de art. 26 C. pen. raportat la art. 255 alin. (1) C. pen. cu referire la art. 6 din Legea nr. 78/2000.
Fapta comisă de inculpata G.N., constând în promisiunea dării sumei de 200.000 euro secretarului municipiului B, P.N.O. în scopul soluționării notificării formulate de F.C., F.V. și F.C.1, în sensul celor mai sus arătate, promisiune repetată ulterior față de acest funcționar în schimbul neatacării cu recurs a dispozițiilor de restituire și în promisiunea dării sumei de 1.000.000 euro către același funcționar public, în scopul soluționării cu celeritate și în sensul dispunerii restituirii în natură ori prin compensare cu alte terenuri a notificărilor formulate de A.E. și A.C., precum și în scopul ca P.N.O. să blocheze comunicarea dispozițiilor de restituire către notificatori astfel încât să permită inculpatei controlul asupra vânzării ulterioare a imobilelor restituite și specularea unor profituri personale întrunește elementele constitutive ale infracțiunii de infracțiuni de dare de mită prevăzută de art. 255 alin. (1) C. pen. cu referire la art. 6 din Legea nr. 78/2000, cu aplicarea art. 41 alin. (2) C. pen.
Fapta inculpatului S.R. constând în promisiunea dării sumei de un milion de euro lui P.N.O., secretarul municipiului B. , în scopul soluționării cu celeritate și în sensul dispunerii restituirii în natură ori prin compensare cu alte terenuri a notificărilor formulate de A.E. și A.C., precum și în scopul ca P.N.O. să blocheze comunicarea dispozițiilor de restituire către notificatori astfel încât să permită inculpatului controlul asupra vânzării ulterioare a imobilelor restituite și specularea unor profituri personale, întrunește elementele constitutive ale infracțiunii de dare de mită prevăzută de art. 255 alin. (1) C. pen. cu referire la art. 6 din Legea nr. 78/2000, săvârșită în coautorat cu G.N.
Fapta inculpatului A.A.C. constând în ajutorul dat inculpatului L.G. prin remiterea către inculpatul G.C. a sumei de 700 euro în numele inculpatului, în scopul mai sus arătat, întrunește elementele constitutive ale infracțiunii de complicitate la dare de mită, prevăzute de art. 26 C. pen. raportat la art. 255 alin. (1) C. pen. cu referire la art. 6 din Legea nr. 78/2000
Verificând materialul probator administrat în cauză prin prisma apărărilor formulate de inculpatul C.S.G., Înalta Curte de Casație și Justiție constată că este nefondată susținerea inculpatului că faptei îi lipsește latura subiectivă și că a fost comisă o eroare gravă de fapt.
Pentru a constitui caz de casare, eroarea de fapt trebuie să fie gravă, adică pe de o parte să fi influențat asupra soluției cauzei iar pe de altă parte să fie vădită, neîndoielnică.
Eroarea gravă de fapt nu privește dreptul de apreciere a probelor ci discordanța între cele reținute de instanță și conținutul real al probelor prin ignorarea unor aspecte evidente, care au avut drept consecință pronunțarea altei soluții decât cea pe care materialul probator o susține.
Este greu de crezut că arhitectul șef al unui municipiu poate avea, printre alte preocupări și activități de comercializare a unor bijuterii ce aparțin tocmai unei persoane care era interesată în rezolvarea unor probleme foarte importante în cadrul Primăriei B. , ori rezultă din probele dosarului, că tocmai inculpatul C.S.G. i-a făcut intrarea acestuia la denunțător, aspect recunoscut chiar din inculpatul C.S.G.
Rezultă indubitabil că inculpatul A.A.C. a remis către denunțătorul G.C., șef al Serviciului juridic contencios din cadrul Primăriei B. , suma de 700 euro pentru ca acesta să asigure soluționarea notificării familiei F. conform intereselor inculpatului L.G.
Reține Înalta Curte că atât inculpatul C.S.G. cât și inculpatul A.A.C. nu pot da o explicație credibilă relațiilor cu inculpatul L.G., relații care, prin prisma funcțiilor importante pe care le dețineau în cadrul Primăriei mun. B. , nici nu trebuiau să existe decât din punct de vedere strict profesional.
Din probele dosarului rezultă mai presus de orice dubiu că inculpatul L.G. se face vinovat de comiterea infracțiunilor de dare de mită în formă continuată prevăzute de art. 255 alin. (1) C. pen. cu referire la art. 6 din Legea nr. 78/2000 cu aplicarea art. 41 alin. (2) C. pen. și art. 37 lit. b) C. pen. și cumpărare de influență prevăzute de art. 61 din Legea nr. 78/2000 cu aplicarea art. 37 lit. b) C. pen., constând în aceea că inculpatul a încercat să cumpere bunăvoința unor factori de decizie din cadrul Primăriei mun. B. prin oferirea unor sume de bani și bijuterii din aur prin intermediul inculpaților C.S.G. și A.A.C.
Din probele administrate în cauză rezultă că inculpatul L.G. a încercat să-și rezolve toate problemele legate de notificarea formulată în baza Legii nr. 10/2001 de F.C.1, F.C. și F.V., el împreună cu soția sa dobândind drepturile asupra imobilelor situate în B. , în baza contractului de cesiune de drepturi litigioase încheiat cu cedenții sus-menționați, numai prin coruperea funcționarilor din cadrul primăriei astfel încât toate apărările formulate de inculpatul L.G. în sensul că a fost constrâns să de acele sume de bani și bijuterii nu au suport în materialul probator administrat în cauză.
Împrejurarea că interceptarea convorbirilor telefonice s-a desfășurat înainte de începerea urmăririi penale nu poate conduce la concluzia că acestea sunt nelegale întrucât legiuitorul nu condiționează emiterea autorizației de interceptare de începerea urmăririi penale așa cum o face în cazul percheziției (art. 100 C. pr. pen.).
Declarațiile denunțătorului, înregistrarea convorbirilor video și audio, declarațiile inculpaților sunt probe evidente de vinovăție care au stat la baza stabilirii situației factuale în sensul că inculpata G.N. a promis darea sumei de 200.000 euro secretarului mun. B. – P.N.O. în scopul soluționării favorabile a notificării formulate de F.C., F.V. și F.C.1 și în promisiunea dării sumei de 1.000.000 euro către același funcționar public în scopul soluționării cu celeritate și a dispunerii restituirii în natură ori prin compensare cu alte terenuri a notificărilor formulate de A.E. și A.C. precum și în scopul ca P.N.O. să blocheze comunicarea dispozițiilor de restituire către notificatori astfel încât să permită inculpatei controlul asupra valorificării ulterioare a imobilelor restituite și specularea unor profituri personale.
Situația de fapt reținută în sarcina acestui inculpat rezultă cu prisosință din conținutul probelor administrate în cauză și constă în aceea că inculpatul S.R. a promis suma de 1.000.000 euro lui P.N.O. în scopul soluționării cu celeritate a cererilor de restituire în natură ori prin compensare cu alte terenuri formulată de A.E. și A.C. precum și în scopul ca P.N.O. să blocheze comunicarea dispozițiilor de restituire pentru a putea controla vânzarea ulterioară în scopul obținerii unui avantaj material.
Față de toate argumentele prezentate, apreciază Înalta Curte că soluția dispusă de instanța de fond în privința inculpatului S.R. este legală și temeinică, în deplină concordanță cu probele administrate în cauză, atitudinea manifestată de inculpat, de nerecunoaștere a faptei fiind doar o încercare a acestuia de a fi absolvit de răspundere penală.
Criticile formulate deopotrivă de parchet și inculpați din perspectiva cazului de casare prevăzute de art. 3859 pct. 14 C. pr. pen. nu sunt întemeiate.
Înalta Curte apreciază că pedepsele aplicate inculpaților C.S.G. și A.A.C. au fost bine individualizate atât sub aspectul cuantumului cât și a modalității de executare astfel încât nu se impune nici înăsprirea regimului sancționator conform solicitării Parchetului și nici stabilirea unor pedepse mai blânde conform solicitării inculpaților[3].
Prin Ordinul Prefectului nr. 146 din 24 iulie 2001 a fost trecută în proprietatea privată a municipiului B. , la categoria izlaz, suprafața de 33 ha arabil, care anterior se afla în administrarea SC S.B.Z. SA B. , în baza art. 44 din Legea nr. 18/1991, iar prin procesul verbal nr. 15625 din 19 noiembrie 2001 s-a procedat la punerea în aplicare a ordinului prefectului.
Deși în Ordinul Prefectului se menționa că terenul era în administrarea SC S.B.Z. SA B. , în procesul verbal de predare primire a terenului este menționat că predarea s-a făcut de către Stațiunea de Cercetare și Producție Legumicolă (SCPL) la data de 19 noiembrie 2001. Acest proces verbal a fost avizat de primarul municipiului B. , B.C., de directorul general al O.J.C.G.C. B. , V.S., și de S.E. din partea Filialei B. a ADS.
Faptul că predarea s-a făcut de către SCPL B. și nu de SC S.B.Z. SA se explică conform adresei nr. 676 din 09 mai 2007 a O.C.P.I. B. prin aceea în perioada ce a trecut de la emiterea Ordinului Prefectului până la predarea efectivă terenul fusese dat în administrarea S.C.P.L. B. , întrucât ADS – ul care din data de 27 august 2001 devenise acționar la S.C. S.B.Z. S.A., nu putea administra legal acest teren. De altfel, în procesul verbal s-a menționat că terenul este cel din schița anexată cu suprafața ce se face obiectul ordinului prefectului 146/2001 .
Petenții susțin că Ordinul Prefectului este nelegal întrucât a schimbat în mod nereal încadrarea categoriei de teren, în aceea de pășuni și izlazuri, amplasamentul terenului este incert, iar în condițiile în care o parte din acesta a fost folosit pentru cultivarea legumelor și producerea semințelor, nici nu putea face obiectul reconstituirii dreptului de proprietate, conform art. 35 alin. (2) din Legea nr. 18/1991.
Petenții au atacat în instanță Ordinul Prefectului nr. 146/2001, acțiunea acestora fiind respinsă ca lipsită de interes prin sentința nr. 8565 din 19 septembrie 2008 a Judecătoriei Brașov, rămasă definitivă prin decizia nr. 491/R din 6 mai 2009 a Tribunalului Brașov.
În anii 2002,2004 și 2005, SC C.H.M. SRL București, SC E.X.P. SRL B. și SC C. SA B. au solicitat Consiliului local al municipiului B. suprafețe de teren în vederea încheierii unor contracte de asociere în participațiune cu municipalitatea.
Proiectele au fost aprobate, s-au încheiat contracte de asociere în participațiune și, pentru primele două societăți comerciale, s-au încheiat și contractele de vânzare-cumpărare.
Proiectul propus de SC C. SA B. a fost aprobat de consiliul local prin vot secret, adoptat cu majoritate absolută de voturi, fiind emisă HCL nr. 87 din 28 aprilie 2005.
Acest act a fost atacat de Instituția Prefectului invocându-se nelegalitatea sa, dar acțiunea a fost respinsă în primă instanță prin sentința nr. 232 din 27 iunie 2005 a Tribunalului Buzău, S. comercială și de contencios administrativ, sentința devenind irevocabilă prin neapelare. După finalizarea acțiunii a fost încheiat contractul de asociere în participațiune 16064/5113 din 05 octombrie 2005.
Prin HCL 213 din 28 decembrie 2006 a fost completat acest contract în sensul mandatarii primarului municipiului B. , B.C. de a vinde terenurile aferente locuințelor contractate, la un preț de 16 Euro/mp stabilit prin raport de evaluare. Această HCL s-a adoptat pentru a facilita obținerea de credite de către persoanele fizice sau juridice care au perfectat contracte de construire. Ulterior, s-a început construcția locuințelor, din care s-au finalizat 90 iar alte 90 sunt în curs de finalizare.
Ulterior, primarul municipiului B. a încheiat ante-contractul nr. 6730 din 13 octombrie 2006 cu SC C. S.A., în vederea achiziționării unei case în cartierul construit ca urmare a contractului de asociere în participațiune.
Toate cele trei contracte de asociere în participațiune/vânzare-cumpărare au ca obiect suprafețele de teren ce au trecut în proprietatea privată a municipiului B. prin Ordinul Prefectului anterior menționat.
După prezentarea și examinarea cererilor formulate de petenți în vederea reconstituirii dreptului de proprietate, Parchetul a concluzionat că în cauză nu se poate stabili că la emiterea Ordinului nr. 146/2001 de către fostul prefect al județului B. , precum și cu ocazia punerii în executare a acestui ordin, respectiv cu ocazia predării terenurilor către municipiul B. , au fost comise ilegalități, iar cererile depuse de petenți în vederea reconstituirii dreptului de proprietate se aflau înregistrate la Comisia Locală Mărăcineni de Aplicare a Legilor Fondului Funciar, fără a exista vreo dovadă că s-a urmărit încadrarea suprafețelor de teren în altă categorie, în scopul de a evita retrocedarea acestora.
În consecință, în cauză s-a dispus neînceperea urmării penale față de făptuitorii I.V., B.C., V.S., S.E., D.G. sub aspectul săvârșirii infracțiunii prevăzute de art. 248 C. pen. raportat la art. 2481 C. pen. în temeiul art. 10 lit. d) C. pr. pen. întrucât lipsește latura obiectivă și subiectivă a infracțiunii.
În ceea ce privește subevaluarea de către primarul municipiului B. , B.C., prin proiectele de hotărâri de consiliu local pe care le – a inițiat, a terenurilor care au făcut obiectul contractelor de asociere în participațiune încheiate între municipiul B. și firmele SC C.H.M. SRL, SC C. S.A. și SC E.X.P. SRL, raportat la prețurile practicate pe piață comunicate de Camera Notarilor Publici pentru categoria de teren arabil intravilan din perioada respectivă nu se poate aprecia ca acestea au fost subevaluate. Astfel prețul/mp de teren arabil intravilan în august 2004 era de 13,l RON/mp, iar terenul vândut către SC E.X.P. S.R.L. la data de 15 iunie 2004 a avut un preț de 13,165 RON/mp; prețul/mp de teren arabil intravilan în iulie 2005 era de 18 RON/mp, iar terenul vândut către SC C.H.M. SRL în noiembrie 2005 a avut un preț de 85,503 RON/mp.
În ceea ce privește prețul de vânzare al terenurilor ce au făcut obiectul contractului de asociere în participațiune cu SC C. S.A. acestea au fost stabilite prin raport de evaluare la un preț mediu de 16 EURO/mp, respectiv 56,1 RON/mp la nivelul lunii septembrie 2005, conform HCL nr. 213 din 28 decembrie 2006, dar terenurile au fost vândute pe parcursul construirii locuințelor, respectiv în perioada anilor 2007 – 2009, prețul stabilit pentru vânzarea terenurilor către persoanele fizice/juridice care au achiziționat locuințele având în vedere și scopul social urmărit al contractului respectiv construirea de locuințe pentru tineri.
Având în vedere cele expuse mai sus, în cauză s-a dispus neînceperea urmăririi penale față de numitul B.C. și membrii Consiliilor locale B. din perioada 2002 – 2004, 2004 – 2006 sub aspectul săvârșirii infracțiunii prevăzute de art. 10 lit. a) din Legea nr. 78/2000 cu modificările și completările ulterioare în temeiul art. 10 lit. d) C. pr. pen. întrucât lipsește latura obiectivă a infracțiunii.
În ceea ce privește contractul de asociere în participațiune cu SC C. S.A. s-a solicitat efectuarea de cercetări față de B.C. și sub aspectul săvârșirii infracțiunii prevăzute de art. 132 din Legea nr. 78/2000 cu modificările și completările ulterioare constând în aceea că acesta a fost direct interesat în cauză, întrucât a beneficiat de o locuință în cartierul construit ca urmare a contractului de asociere în participațiune.
Prin înscrisul nr. 2420 din 17 mai 2006, numitul B.C. și – a exprimat opțiunea de a încheia un contract de prestări servicii cu SC C. S.A. având ca obiect construirea unei locuințe, iar ulterior a semnat cu această firmă ante – contractul de vânzare cumpărare nr. 4477 din 09 august 2006 având ca obiect construirea unei locuințe în valoare de 114.235 EURO.
Este adevărat că în momentul inițierii proiectului HCL 213 din 28 decembrie 2006, de către primarul municipiului B. , având ca obiect mandatarea primarului municipiului B. , de a vinde terenurile aferente locuințelor contractate, la un preț de 16 Euro/mp stabilit prin raport de evaluare, acesta era direct interesat în cauză, dar având în vedere faptul că hotărârea a fost aprobată prin votul Consiliului Local și că nu există o prevedere legală care să oblige autoritățile locale la reevaluarea terenurilor pe parcursul punerii în executare a unor hotărâri de consiliu local, în cauză s-a dispus neînceperea urmăririi penale față de numitul B.C. sub aspectul săvârșirii infracțiunii prevăzute de art. 132 din Legea nr. 78/2000 cu modificările și completările ulterioare, în temeiul art. 10 lit. d) C. pr. pen., întrucât lipsește latura obiectivă a infracțiunii, respectiv nu au fost stabilite încălcări ale atribuțiilor de serviciu cu ocazia inițierii proiectului de hotărâre de consiliu local.
Prin completarea din data de 3 noiembrie 2008 la plângerea formulată inițial, petenții au solicitat și efectuarea de cercetări privind scoaterea definitivă din circuitul agricol a terenului situat în extravilanul municipiul B. , teren ce a făcut obiectul contractelor de asociere în participațiune și ulterior vânzare cumpărare încheiate între municipiul B. și SC E.X.P. SRL, prin avizul comun nr. 17/2004 emis de Ministerul Agriculturii Alimentației și Pădurilor, Ministerul Administrației și Internelor și Oficiul Național de Cadastru și Geodezie.
Cu ocazia verificărilor efectuate în cauză nu au fost evidențiate nereguli cu privire la emiterea acestui aviz, dar mențiunea din plângere cu privire la categoria de teren este greșită, terenul fiind arabil intravilan, nu extravilan cum se precizează în plângere.
În ceea ce privește refuzul autorităților de a reconstitui dreptul de proprietate pe vechiul amplasament, se constată faptul că deși au existat mai multe hotărâri ale Comisiilor Județene, acestea nu au fost atacate și, mai mult decât atât, până în anul 2006, când au fost depuse rapoartele de expertiză extrajudiciară, petenții nu au făcut dovada vechiului amplasament. Este adevărat că vechiul amplasament al terenului pentru care au solicitat reconstituirea dreptului de proprietate petenții, conform rapoartelor de expertiză extrajudiciară depuse la dosar se află parțial pe terenul ce a format obiectul Ordinului Prefectului nr. 146/2001, dar la momentul emiterii ordinului prefectului, cât și la data semnării contractelor de asociere în participațiune și ulterior a contractelor de vânzare cumpărare, nu se cunoștea acest fapt, în cauză neputându-se stabili o legătură de cauzalitate între hotărârile Comisiei județene de stabilire a drepturilor de proprietate privată asupra terenurilor prin acordarea de despăgubiri și hotărârile Consiliului local B. privind valorificarea terenurilor solicitate de petenți, întrucât la acea dată amplasamentul terenurilor nu era cert, iar petenții nu au formulat notificări pentru aceste terenuri, mai mult decât atât, în cererile formulate petenții menționau faptul că terenurile fuseseră situate pe raza comunei M. , ceea ce a condus la trimiterea cererilor către Comisia locală M.
Comisia locală B. nu era competentă să se pronunțe asupra cererilor formulate de petenți, întrucât terenurile erau situate pe raza a două localități.
Ulterior, petenții au formulat acțiuni încercând să sisteze construcția de locuințe pe terenul ce a făcut obiectul asocierii în participațiune cu SC C. S.A., dar aceste acțiuni au fost respinse.
Având în vedere cele expuse mai sus, în cauza s-a dispus neînceperea urmăririi penale față de C.I. primar al comunei Mărăcineni și membrii Comisiilor locale Mărăcineni de stabilire a drepturilor de proprietate privată asupra terenurilor, a membrilor Comisiei județene de stabilire a drepturilor de proprietate privată asupra terenurilor precum și a numiților: B.C., P.C., D.G., C.V. și a celorlalți membrii ai Comisiei locale de stabilire a drepturilor de proprietate privată asupra terenurilor B. , sub aspectul săvârșirii infracțiunii prevăzute de art. 246 C. pen. raportat la art. 2481 C. pen., în temeiul art. 10 lit. d) C. pr. pen.
Plângerea penală a fost formulată și împotriva lui D.T.; întrucât singura referire la acesta este funcția deținută anterior, aceea de fost președinte al C.A.P. B. , fără a se specifica în mod concret pentru ce fapte se formulează plângerea, în cauză s-a considerat că nu se poate pronunța o soluție față de această persoană.
Prin sesizarea din 27 septembrie 2007, formulată de A.P., acesta a solicitat efectuarea de cercetări față de D.D., consilier județean și D.C., privind modul în care aceștia au achiziționat 30 ha teren pădure pe raza municipiului B. , din care 10,33 ha revendicate de petent, de la numitele K.A., B.A. și B.E.M.
Verificările efectuate în cauză au condus la constatarea că atât punerea în posesie cu aceste terenuri, cât și emiterea avizelor de mediu și a ordinelor privind scoaterea definitivă a terenurilor din circuitul civil s-au făcut în urma unor hotărâri judecătorești.
Făptuitorul D.D. nu a făcut parte din Comisia județeană de fond funciar și în cauză nu există dovezi că s-au exercitat presiuni pentru emiterea actelor administrative arătate mai sus.
Pentru aceste motive, s-a dispus neînceperea urmăririi penale față de D.D. sub aspectul săvârșirii infracțiunii prevăzute de art. 132 din Legea nr. 78/2000 raportat la art. 2481 C. pen. și față de D.C. sub aspectul săvârșirii infracțiunii prevăzute de art. 26 raportat la art. 2481 C. pen., în temeiul art. 10 lit. a) C. pr. pen.
Soluția de netrimitere în judecată dată de procuror a fost menținută în urma verificării ei, potrivit dispozițiilor art. 278 C. pr. pen., de către procurorul șef adjunct al Secției de combatere a infracțiunilor conexe infracțiunilor de corupție din cadrul Direcției Naționale Anticorupție care, prin rezoluția nr. 235/II/2/2009 din 30 iulie 2009 a respins ca neîntemeiată plângerea formulată de petenții P.A. și L.R.D.
Împotriva rezoluției de neîncepere a urmăririi penale nr. 25/P/2007 din 26 iunie 2009 a Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție – Direcția Națională Anticorupție, în termen legal, au formulat plângere la instanță, în conformitate cu dispozițiile art. 2781 C. pr. pen. , persoanele vătămate P.A. și L.R.D., prin mandatar T.D.
Criticile de nelegalitate și netemeinicie formulate de petiționari, atât prin memoriile depuse, cât și prin concluziile apărătorilor aleși, au fost arătate în practicaua și expozitivul hotărârii.
Înalta Curte constată că plângerea petiționarilor este întemeiată.
Invocarea de către procuror a cazurilor de împiedicare a punerii în mișcare a acțiunii penale prevăzute de art. 10 lit. a) și d) C. pr. pen. s-a făcut prematur, mai înainte de a se fi efectuat toate verificările necesare dispunerii unei soluții de neîncepere a urmăririi penale.
Pentru soluționarea prezentei cauze trebuie să se urmărească succesiunea în timp a celor trei legi ale reconstituirii ( Legea nr. 18/1991, Legea nr. 1/2000 și Legea nr. 247/2005) și să se stabilească sub imperiul căreia dintre ele au solicitat petenții reconstituirea, având în vedere că primul act normativ stabilea că de regulă reconstituirea se face pe fostele amplasamente, în timp de următoarele două stabileau că reconstituirea dreptului asupra terenurilor situate în intravilan se face pe fostele amplasamente.
Premisa esențială de la care decurge soluția în cauză este stabilirea fără echivoc a faptului dacă petenții au indicat de la început, în cererile lor, și au dovedit pe bază de acte amplasamente ale terenurilor solicitate, la ce dată și sub imperiul cărei legi de reconstituire și în fața cărei comisii locale de fond funciar.
Totodată, trebuie stabilit dacă a fost indicată vreodată vreo nulitate din partea Prefecturii ori a primarilor din cele două localități unde s-a făcut reconstituirea, potrivit dispozițiilor art. III din Legea nr. 190/1997.
Cercetările ce se vor efectua trebuie să stabilească dacă și ce terenuri deținea Agenția Domeniilor Statului pe amplasamentele invocate de petenți. Această situație este necesar a se stabili pentru a se verifica ipoteza potrivit căreia Comisia locală de fond funciar al cărei președinte este primarul a știut care sunt amplasamentele petenților (indicate și dovedite cu acte în susținerea lor), dar a preferat, cu știință, să treacă solicitările acestora pe Anexa de despăgubiri sau pe Anexa de atribuire în natură de la Agenția Domeniilor Statului; În acest caz, există reaua – credință a celor care i – au pus în posesie pe petenți pe alte amplasamente care aparțineau fie unității administrativ – teritoriale, fie statului, urmând a se stabili vinovăția reprezentanților administrației publice locale (comisii locale și județene de fond funciar).
În legătură cu Ordinul Prefectului nr. 146 din 24 iulie 2001, este necesar să se verifice – pe localitățile în care s-a solicitat reconstituirea dreptului de către petenți – a modului în care au fost reconstituite izlazurile comunale la nivelul anului 1991 și în perioada următoare.
Oficiul de Cadastru și Publicitate Imobiliară al județului B. trebuie să comunice de unde provin suprafețele reconstituite ca izlaz comunal.
Pentru a se stabili buna sau reaua – credință a reprezentanților autorității publice – ca element constitutiv esențial al infracțiunilor de serviciu cercetate – trebuie să se verifice dacă, chiar și în situația existenței Ordinului Prefectului și a reconstituirii suprafeței de izlaz pe o localitate, probându-se însă existența amplasamentelor terenurilor petenților în cadrul acestui izlaz, s-a solicitat de către aceștia sau de către primar, Consiliului local, să diminueze suprafața de izlaz și să reconstituie dreptul cetățenilor în fizic; știut fiind că există o practică a autorităților administrației publice locale de a diminua suprafețe de islaz prin hotărâri ale Consiliului local pentru ca terenurile să fie vândute, concesionate sau închiriate unor investitori, cu atât mai mult se poate face același lucru pentru foștii proprietari.
În consecință, trebuie verificat și dacă, la nivelul localităților în discuție s-a diminuat izlazul pentru a se face concesiuni, vânzări, etc, pentru că, în caz afirmativ, aceeași operațiune trebuia făcută și pentru petiționarii care au făcut dovada amplasamentelor terenurilor pe acest izlaz.
În legătură cu afirmația din rezoluția procurorului de neîncepere a urmăririi penale cu privire la neîndeplinirea elementelor constitutive ale infracțiunii prevăzute de art. 248 raportat la art. 2481 C. pen. în sensul că în cauză nu există vreo dovadă că s-ar fi urmărit încadrarea suprafețelor de teren în altă categorie, în scopul de a se evita retrocedarea acestora (f.7/13), trebuie arătat că în conformitate cu dispozițiile legale și pentru constatarea existenței unei încălcări a acestora, nu categoria terenurilor este importantă, ci verificarea și stabilirea împrejurării dacă în Ordinul Prefectului era cuprins și amplasamentul recunoscut de petenți.
De asemenea, în legătură cu afirmația din cuprinsul rezoluției potrivit căreia Comisia locală a propus atribuirea suprafeței de teren de 24,66 ha în fizic din rezerva Agenției Domeniilor Statului sau din rezerva Comisiei județene de fond funciar, trebuie arătat faptul că o astfel de rezervă a Comisiei județene nu există și nu a existat vreodată.
Comisia județeană de fond funciar validează sau nu o propunere a comisiei locale în sensul trecerii petentului pe o anexă sau alta a legilor reconstituirii; ea nu deține terenuri, acestea fiind doar în rezerva statului, administrată de Agenția Domeniilor.
Prin urmare, o astfel de propunere de soluționare a cererii petenților este în afara realității și a dispozițiilor legale.
În legătură cu Hotărârile Consiliului local de asociere în participațiune și de vânzare-cumpărare a unor suprafețe de teren, trebuie verificat și stabilit dacă au fost trecute prin ședințele Consiliului local municipal și aprobate cu majoritatea calificată cerută de Legea nr. 215/2001.
În legătură cu HCL nr. 87 din 28 aprilie 2005, în rezoluția procurorului se reține că acest act a fost atacat de Instituția Prefectului în instanță, invocându-se nelegalitatea sa, dar acțiunea a fost respinsă în primă instanță, iar sentința nr. 232 din 27 iunie 2005 a Tribunalului Buzău, S. comercială și de contencios administrativ, a devenit irevocabilă prin neapelare .
Înalta Curte constată necesar să se verifice de ce nu s-a exercitat calea de atac împotriva acestei Hotărâri a Consiliului local, cine este persoana care avea atribuții de serviciu în acest sens și care este motivul pentru care nu și le – a îndeplinit, dacă au existat influențe, ingerințe și din partea cui pentru a nu fi exercitat apelul.
Se va verifica dacă primarul B.C., reprezentanții SC C. SA B. , alte persoane din Consiliul local municipal sau din Prefectură, în mod direct sau prin interpuși au acționat în sensul împiedicării exercitării căii de atac împotriva HCL nr. 87 din 28 aprilie 2005.
Vor fi verificate atribuțiile de serviciu ale primarului B.C., sub aspectul existenței unor incompatibilități/conflicte de interese, în dubla sa calitate de solicitant – beneficiar al prestărilor de serviciu din partea SC C.S. SA și de decident ori persoană mandatată pentru încheierea unor contracte de vânzare-cumpărare cu aceeași firmă.
Având în vedere că primarul nu votează în Consiliul local pentru adoptarea hotărârilor, se va verifica dacă el a influențat votul consilierilor în sensul aprobării vânzării terenului pentru construcția de locuințe pentru SC C.S. SA, dacă aceștia au cunoscut faptul că B.C. urma să fie beneficiarul unei locuințe construite de această firmă și și – au cenzurat manifestarea de voință în acord cu interesul acestuia.
Înalta Curte constată că verificările făcute în legătură cu D.D. și D.C. sunt incomplete, astfel că nu există niciun motiv pentru a se invoca inexistența faptei ca temei al soluției de neîncepere a urmăririi penale.
Cercetările ce se vor efectua trebuie să stabilească dacă, la nivelul Consiliului județean B. , au existat informații în legătură cu interesul unor societăți comerciale (în speță SC D. SRL) pentru achiziționarea de terenuri în zona B. (dacă au existat cereri, solicitări/oferte de asociere în participațiune, prospecțiuni de posibilități/intenții, etc), dacă ele au făcut obiectul unor discuții, ședințe, informări în cadrul Consiliului, când anume, și dacă D.D., consilier județean, a avut cunoștință sau acces la ele.
Se va stabili în ce împrejurări D.D. a ajuns să fie împuternicit de B.E.M., K.A. și B.A. să le reprezinte interesele în legătură cu eliberarea titlurilor de proprietate ale sus – numiților, punerea în posesie și vânzarea terenurilor din comuna P C , cine l-a recomandat/impus mandantelor și în care moment anume.
B.E.M. arată că nu l-a cunoscut pe D.D. și nici nu l-a remunerat pe acesta pentru serviciile făcute.
Se impune a se stabili care a fost interesul mandatarului în acest scop și dacă acest interes a fost legat de încălcarea unora din atribuțiile sale de serviciu, în calitatea deținută de consilier județean.
În vederea stabilirii faptelor arătate în precedent, procurorul va ridica și va verifica înscrisurile necesare, va audia persoanele care pot oferi informațiile necesare stabilirii situației de fapt complete și conforme adevărului, va verifica atribuțiile de serviciu ale persoanelor cercetate și modul în care ele au fost ori nu îndeplinite și în ce scop.
Pentru aceste motive, Înalta Curte va admite plângerea petenților și, desființând rezoluția Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție – Direcția Națională Anticorupție – S. de Combatere a Infracțiunilor Conexe Infracțiunilor de Corupție nr. 25/P/2007 din 26 iunie 2009, va trimite cauza la procuror în vederea începerii urmării penale în cauză[4].
S-a apreciat că țara noastră este foarte serios afectată de corupție, problema devenind endemică, sistemică[5]. Prezentându-și concluziile, raportorul pentru România, Pierre Moscovici, a remarcat că Bucureștiul a făcut progrese substanțiale pe calea integrării europene și și-a exprimat încrederea că aceste progrese vor continua, astfel încât România să poată adera la UE în 2007. În același timp, a insistat asupra multelor probleme rămase în suspensie, care împiedică buna funcționare a societății românești: îngrădirea libertății presei și a libertății de exprimare, „corupția endemică”, insuficienta dezvoltare a administrației publice.
Secretarul de stat american, Mike Pompeo, a prezentat la 13 martie 2019 raportul anual al Departamentului de Stat privind situația drepturilor omului în lume. Referitor la România, raportul constată corupția „endemică” a oficialităților. Sistemul judiciar a luat măsuri pentru anchetarea și condamnarea oficialilor care au comis abuzuri, dar multe astfel de cazuri s-au încheiat cu achitări[6].
De altfel, corupția generalizată a fost invocată, ca un laitmotiv, de toți vorbitorii la dezbaterile de la Strasbourg, fie ei parlamentari europeni, fie reprezentanți ai Consiliului European sau ai Comisiei. Erik Meyer, din partea Stângii Unite, le-a amintit colegilor săi că „România are o îndelungată tradiție de guvernare nedemocratică și autoritară”[7].
Fenomenul corupției este cvasiinstituționalizat, astfel încât nu se poate combate pur și simplu, oricâte instituții noi s-ar înființa. De aceea, premisa de la care trebuie să se plece constă în obținerea unei stabilități economice, a consolidării unei economii funcționale de piață, în democratizarea întregii vieți sociale; mecanismul va funcționa prin influența asupra mediului în care se manifestă corupția.
Chiar dacă nu avem date statistice, criminologice, în acest sens, relația dintre creșterea reală a criminalității, violenței și sentimentul de insecuritate a publicului este evidentă. Chiar dacă propunerile bazate pe „știința” criminologilor s-ar dovedi departe de a fi un succes, concluzia noastră este, mai întâi de toate, că politizarea combaterii corupției poate constitui o eroare. Transformarea științei într-o slujnică potențială a subiectivismului face un deserviciu înseși premisei.
Fenomenul corupției este identificat ca reprezentând o problemă nu pe baza unor dovezi clare și directe care să poată atesta existența acestuia, ci pe baza cadrului juridic inadecvat, a anumitor deficiențe legislative care ar putea avea ca efect producerea actelor de corupție.
Una dintre principalele cauze ale prezenței și perpetuării corupției (în justiție) este lipsa unui cadru legislativ coerent și stabil, magistrații fiind confruntați cu un volum foarte mare de dosare în care sunt incidente prevederile mai multor legi, conținând dispoziții confuze și chiar contradictorii, neclare și fără rigoare juridică, ceea ce determina adoptarea unor soluții controversate, criticabile.
Cine sunt corupții? În Europa Centrală și de Est, capitalismul este construit pe ruinele socialismului, de sus în jos, de către o parte a fostelor cadre comuniste. Aici, postcomunismul este un sistem de relații sociale instabile acționând în ultimă instanță în sensul introducerii mecanismelor pieței. Într-un astfel de sistem, cei care exercită autoritatea și puterea efectivă sunt alții decât proprietarii reali, inițiali.
Postcomunismul beneficiază de un nivel înalt de acumulări de capital realizate în perioada socialistă, noua clasă operând redistribuirea proprietății centralizate, neavând intenția restabilirii dreptului de proprietate, a restituirii proprietăților.
O parte substanțială a nomenclaturii politice a devenit proprietară prin încetinirea procesului de restituire a proprietăților sau a drepturilor de proprietate.
Prin decizia civilă nr. 1210 din 26 septembrie 2011 pronunțată de Tribunalul Suceava, S. civilă, în Dosar nr. x/334/2010, definitivă și irevocabilă, a fost admis recursul declarat de petentul B. împotriva sentinței civile nr 1328 din 26 noiembrie 2010 a Judecătoriei Vatra Dornei, a fost modificată în totalitate sentința civilă anterior menționată, în sensul că a fost admisă acțiunea, anulată Hotărârea Comisiei Județene pentru stabilirea dreptului de proprietate privată asupra terenurilor Suceava nr. 425 din 21 iulie 2010 și s-a dispus reconstituirea dreptului de proprietate în favoarea reclamantului cu privire la suprafața de 2.292,9 ha teren cu vegetație forestieră situat pe raza M. Broșteni, în suprafață de 1.520,2 ha și în suprafață de 772,7 ha. În considerentele deciziei pronunțate, instanța de recurs a apreciat că actul de proprietate invocat de reclamantul B., ca temei al reconstituirii dreptului de proprietate pentru suprafața de 2.300 ha teren cu vegetație forestieră situat pe raza M. Broșteni, jud. Suceava, respectiv Actul de donație din 13 aprilie 1037 autentificat de Tribunalul Ilfov – S. Notariat, este valabil și îndeplinește toate condițiile de pertinență, verosimilitate, autenticitate și concludență prevăzute de art. 6 din Legea nr. 1/2000.
Cu privire la data introducerii cererii, aceeași instanță de control judiciar, a menținut cele stabilite de prima instanță, în sensul că cererea de reconstituire a dreptului de proprietate după autorul deposedat N. a fost formulată în termenul legal, respectiv la data de 30 noiembrie 2005, și că prin prezentarea cererii unei instituții publice, respectiv Primăria Broșteni și prin înregistrarea în Registrul special de aplicare a legilor fondului funciar Broșteni, sub nr. 116 din 30 noiembrie 2005, făcându-se pe înscris mențiune despre data prezentării, certificată ulterior de ștampilă, înscrisul a căpătat astfel dată certă, conform art. 1882 C. civ. Aceasta în condițiile în care atât Comisia Județeană Suceava pentru stabilirea dreptului de proprietate privată asupra terenurilor, cât și RN K. SA, L. Suceava, în calitate de intimate în cauza respectivă, au invocat că cererea de reconstituire a dreptului de proprietate nu a fost depusă în termenul prevăzut de art. 33 din Legea nr. 1/2000, respectiv până la data de 30 noiembrie 2005 inclusiv.
În legătură cu acest teren cu vegetație forestieră se impune precizarea că făcea parte din I. Broșteni, ce în integralitatea sa a fost revendicat de P. prin Cererea din 30 septembrie 2005, prin care solicita „moșia, în nume propriu, ca dobânditor al drepturilor succesorale ale R. suprafața de 39.885,38 ha din care 34.000 ha sunt păduri”, cerere înregistrată din 10 octombrie 2005 la Primăria orașului Broșteni. Prin Hotărârea nr. 350 din 01 martie 2007 a Comisiei Județene Suceava pentru stabilirea dreptului de proprietate privată asupra terenurilor a fost respinsă cererea P. prin care solicita „reconstituirea dreptului de proprietate pentru suprafața de 39.885,38 ha din care 34.000 ha sunt păduri, situată pe raza orașului Broșteni și pe raza comunei Crucea.
Cert în cauză este că înscrisul avut în atenție de instanța civilă – ce a avut ca finalitate obținerea deciziei civile mai sus menționate, respectiv Decizia nr. 1210/2011 – adică actul de proprietate invocat ca temei al reconstituirii dreptului de proprietate pentru suprafața de 2.300 ha teren cu vegetație forestieră situat pe raza M. Broșteni, jud. Suceava, intitulat Copie după Actul de donație din 13 aprilie 1937 autentificat de Tribunalul Ilfov – S. Notariat, este un act ce nu reflectă realitatea, fiind vorba de un act plăsmuit.
Pe de altă parte, Înalta Curte reține și faptul că nu a existat o solicitare scrisă de reconstituire a dreptului de proprietate după autorul deposedat N. formulată în termenul legal, respectiv la data de 30 noiembrie 2005.
În susținerea faptului că actul de donație menționat, de care s-a uzitat pentru reconstituirea dreptului de proprietate asupra terenului pădure în discuție, nu reflectă realitatea, facem trimitere la proba esențială ce demonstrează acest lucru, respectiv actul de donație în original ce se regăsește la Arhivele Naționale.
De altfel, una dintre apărările centrale ale apelantului inculpat A. a vizat lipsa de cunoaștere a caracterului fals al documentului respectiv, împrejurarea fiind prezumtiv confirmată de multitudinea de persoane, cu pregătire juridică sau fără, ce au avut acest act în posesie și care nu au sesizat că ar fi vorba despre un act fals, și prin urmare, și pentru inculpatul A. putea să creeze același caracter de autenticitate cum crea și pentru toate celelalte persoane – referire în acest sens făcând la membrii Comisiei locale de fond funciar, la funcționarii M. Broșteni, funcționarii Comisiei județene de fond funciar Suceava și L. Suceava.
Mai mult, a arătat că din dosarul de urmărire penală reiese faptul că angajații acestei din urmă instituții s-au prezentat la Arhivele Naționale și au studiat dosarul cauzei, existând documente depuse de aceștia în întâmpinarea formulată la Judecătoria Vatra Dornei și care poartă mențiunea Arhivelor Naționale, fiind imposibil de acceptat ca un jurist să meargă în Arhivele Naționale și să nu observe conținutul acestuia. A mai arătat că actul s-a aflat în posesia Regiei naționale a Pădurilor RN K. SA ce a dat un aviz urmare a solicitării în acest sens de L., afirmând că verificând actele din dosarul de reconstituire a dreptului de proprietate se constată că acesta corespunde realității și se poate proceda la validarea cererii. A mai învederat că actul s-a aflat și în posesia Inspectoratului Teritorial de Regim Silvic și Vânătoare Suceava, iar notarul public P.P. a realizat copii legalizate, Judecătoria Vatra Dornei în complet de un judecător a analizat acest aspect și a reținut că actul a fost întocmit cu încălcarea legilor de fond funciar, dar nu că acesta a fost fals. A pledat așadar în sensul că există o lipsă de intenție vădită, neavând convingerea că s-a cunoscut că actul este fals.
În acest context, pentru elucidarea chestiunilor de ordin material, în ceea ce privește caracterul autentic al actului de donație ce s-a aflat în posesia inculpatului și pe care l-a folosit în aceste proceduri, instanța de apel a întreprins demersuri proprii rezultând aspecte de necombătut, respectiv originalul actului, despre care s-a constatat că nu cuprinde corpul de pădure, acesta fiind înaintat spre vedere, prin reprezentant al Arhivelor Naționale, în cadrul cercetării judecătorești întreprinse în faza de apel – ședința de judecată din 3 noiembrie 2017.
Așadar, copia documentului, alături de copia procesului verbal de autentificare din 13 aprilie 1937 și a planului de situație a terenului situat în comuna Băneasa, jud. Ilfov, donat d-lui Col. N., au fost depuse la dosar, din lecturarea acestora se poate lesne observa că nu are în conținut inserată vreo mențiune cu privire la donația celor 2.300 ha pădure. După col. N. a existat un singur act de donație din 1937 și privea doar un teren din Băneasa.
După cum s-a menționat, apărarea centrală a inculpatului apelant A. este aceea că nu avea cunoștință că actul este fals, însă instanța de apel consideră că acesta a cunoscut că înscrisul respectiv, în care apare inclusă și parcela de teren pădure, nu conține date reale și ca atare nu reflecta realitatea.
Este real că instanța fondului își argumentează în principal punctul de vedere prin împrejurarea că susținerile inculpatului A. sunt contrazise de depozițiile inculpatului B., care a declarat expres că a predat inculpatului A. actul de donație din 1937 ce cuprindea doar terenul de la Băneasa.
Însă, aparte de declarațiile inculpatului B., date în cursul urmăririi penale în perioada martie-iunie 2012, din actele și lucrările dosarului rezultă cât se poate de evident că documentul în cauză a fost înmânat personal inculpatului A., la solicitările sale repetate, începând cu luna martie 2010, de către S. – Arhivele Naționale – Serviciul Arhive Naționale Istorice Centrale, astfel cum rezultă din adresa din 27 ianuarie 2014 și documentația aferentă în acest sens .
Iar pentru o prezentare cât se poate de concretă și dovedită a împrejurării că A. avea cunoștință că actul este fals, precum și că de acest aspect știa cu mult timp înainte de martie 2010, instanța de apel apreciază că se impune o analiză detaliată a faptului că nu a existat o solicitare scrisă de reconstituire a dreptului de proprietate după autorul deposedat N. formulată în termenul legal, respectiv la data de 30 noiembrie 2005.
Astfel, până în toamna anului 2009 nu a fost întreprins niciun demers concret prin care să fie revendicate suprafețe de teren, în numele inculpatului B., la Primăria orașului Broșteni, jud. Suceava, câtă vreme din „Situația privind analizarea cererilor depuse în baza Legii nr. 247/2005″, întocmită de inculpata C. – secretar al Primăriei orașului Broșteni și transmisă Instituției prefectului se atestă că la data de 13 ianuarie 2006 numărul total de cereri depuse la Comisia locală Broșteni este de 115, aspect reconfirmat ulterior și la data de 21 ianuarie 2010, termenul pentru depunerea cererilor prevăzute de Legea nr. 247/2005 și O.U.G. nr. 127/2005 expirase la 30 noiembrie 2005, astfel că nerespectarea acestui termen atrăgea de drept decăderea din dreptul de a uza de procedura administrativă prevăzută de lege, în vederea reconstituirii dreptului de proprietate privata asupra terenurilor, iar ultima întrunire a Comisiei locale de aplicare a legilor de fond funciar Broșteni avusese loc la data de 13 martie 2007, neexistând consemnate alte întruniri până în luna martie 2010, fiind greu de crezut că o atare cerere ce viza o suprafață mare de teren pădure, ca cea în discuție, nu ar fi fost adusă la cunoștința membrilor comisiei și supusă analizei acestora timp de aproximativ 5 ani de zile.
Prevalarea de către apelant, pentru a arăta că această cerere a fost depusă la termen, precizând că, în aceeași ședință de Comisie locală de Fond funciar, desfășurată în martie 2010, se mai iau în discuție și alte două cereri, cereri care nu sunt respinse ca tardive, deși nr. 117 și 118 sunt ulterioare cererii nr. 116, în contextul administrativ sus menționat, apare neavenită.
Așadar, susținerile inculpatului A. referitoare la faptul că nu a cunoscut că actul de donație nu reflectă realitatea și că cererea de reconstituire a dreptului de proprietate asupra terenului pădure a fost depusă în termenul legal, nu pot fi avute în vedere, pentru argumentele expuse mai sus, iar referitor la varianta prezentată de acesta, relativ la anul în care l-a cunoscut pe inculpatul B., respectiv anul 2005, aceasta nu poate fi reținută fiind contrazisă – dincolo de declarațiile inculpatului B. date în calitate de învinuit în cursul urmăririi penale – din care reiese anul și contextul în care l-a cunoscut pe inculpatul A. – de notarul public U.U., care în declarațiile date în cauză, inclusiv în faza procesuală a apelului, confirmă cele relatate anterior, arătând că este cea care, motivat de faptul că B. dorea să vândă drepturile succesorale, a intermediat prin martorul Pavel Daniel întâlnirea dintre B. și A. în luna iunie 2006, depoziții ce sunt în deplină concordanță cu cele ale martorului Pavel Daniel și cu înscrisurile depuse ca punct de referință în acest sens, iar pe de altă parte cu declarația dată de A., în calitate de martor în Dosarul civil nr. x/334/2010 al Judecătoriei Vatra Dornei, în care prezintă o cu totul altă variantă sau, chiar de declarația acestui inculpat prezentată în fața instanței de apel.
Prin comparație, prevalarea de către apelant de declarațiile martorei D.D.D., ce a arătat că a transmis un folder cu documente în 2005, cât și pe declarațiile martorilor E.E.E., F.F.F., G.G.G., angajați în construcția imobilului pe care îl edifica în cursul anului 2005 A., supunând atenției instanței analiza pozelor făcute cu această ocazie, fiind un imobil în construcție care, cu certitudine, dat fiind procesul verbal de finalizare a lucrărilor și din contractul încheiat în ianuarie 2006, nu ar putea plasa acest moment al cunoașterii dintre ei – A. și B. – în vara anului 2006, neputând fi plasat decât în vara anului 2005 – apar simple supoziții.
Până și subiectiv, inculpatul apelant a arătat că l-a cunoscut pe B. în anul 2005, luna iulie, iar notificarea de la Broșteni a fost depusă la primărie, împreună fiind cu B., cu totul surprinzător, chiar la sfârșitul intervalului legal de depunere de asemenea cereri, adică în luna noiembrie 2005, în datele de 29 sau 30, deși revendicarea viza o suprafață imensă de pădure, de o valoare deosebită.
Totodată, Înalta Curte reține ca fiind relevant faptul că, deși prin Hotărârea nr. 350 din 1 martie 2007 a Comisiei Județene Suceava pentru stabilirea dreptului de proprietate privată asupra terenurilor a fost respinsă cererea P. prin care solicita „reconstituirea dreptului de proprietate pentru suprafața de 39.885,38 ha din care 34.000 ha sunt păduri, situată pe raza orașului Broșteni și pe raza comunei Crucea, iar la primăria Broșteni avusese loc la data de 13 martie 2007 o ședință a Comisiei locale de fond funciar, nu a fost adus la cunoștința membrilor comisiei împrejurarea că ar mai exista și o altă cerere de reconstituire a dreptului de proprietate, fiind greu de crezut că o atare cerere ce viza o suprafață mare de teren împădurit, dacă ar fi fost depusă în termen legal, în anul 2005, ar fi rămas în nelucrare pentru un interval de timp mai mult decât semnificativ, de 5 ani de zile.
Un alt aspect ce vine în sprijinul argumentației în sensul că inculpatul A. a cunoscut caracterul fictiv al acelei mențiuni privind pădurea, din actul de donație, este și faptul că inculpatul s-a aflat în posesia tuturor actelor ce-i fuseseră date de către B., inclusiv a acelor acte din care rezulta că generalul N., pretinsul autor de la care se obținuse pădurea, era doar un asociat cu 5% acțiuni la exploatarea forestieră Broșteni, alături de R. și, din nici un alt act ulterior, nu rezulta faptul că exploatarea respectivă fusese dizolvată iar activul împărțit în natură între acționari.
Prin urmare, toată starea de fapt reținută de prima instanță este corectă și va fi reținută ca atare și de instanța de apel.
Înalta Curte, ca instanță de apel va reține însă că rezolvarea juridică adoptată de prima instanță comportă discuții atât sub aspectul legalității cât și al temeiniciei după cum urmează:
Cu privire la inculpatul B. – existența unor acte medicale ce confirmă lipsa actuală a discernământului impunea achitarea în temeiul art. 16 alin. (1) lit. d) C. pr. pen. raportat la art. 28 C. pen. – existența iresponsabilității.
Chiar dacă expertiza medico-legală efectuată în cauză nu a putut statua în mod expres împrejurarea că, la data comiterii faptelor, inculpatul B. nu avea discernământul faptelor sale și al consecințelor lor, totuși în conformitate cu dispozițiile art. 99 alin. (2) C. pr. pen., în situația existenței unor acte medicale ce atestă preexistența bolii psihice a acestuia, dinainte de data comiterii faptelor, se impunea ca acest dubiu să profite inculpatului.
Ca atare, urmează a se admite apelul inculpatului B. împotriva sentința penală nr. 37 din 28 mai 2015, pronunțată de Curtea de Apel Suceava, S. penală și pentru cauze cu minori, în Dosarul nr. x/39/2012, a se înlătura greșita condamnare a acestui inculpat și, în baza 396 alin. (5) C. pr. pen. raportat la art. 16 alin. (1) lit. d) C. pr. pen. și art. 28 C. pen. a se dispune achitarea sa pentru comiterea infracțiunilor de:
– complicitate la înșelăciune, prevăzute de art. 48 C. pen. raportat la art. 244 alin. (1), (2) C. pen. cu aplicarea art. 5 C. pen., prin recalificarea infracțiunii prevăzute de art. 26 C. pen. din 1969 raportat la art. 215 alin. (1), (2) și (5) C. pen. din 1969.
– fals în declarații, prevăzute de art. 326 C. pen. cu aplicare art. 5 C. pen., prin recalificarea infracțiunii prevăzute de art. 292 C. pen. din 1969.
Referitor la inculpatul A., Înalta Curte ca instanță de apel reține că faptele acestuia constând în aceea că, în perioada 2009-2011, în scopul dobândirii pentru sine, în mod injust, a unui teren cu vegetație forestieră în suprafață de 2300 ha situat pe raza M. Broșteni, județul Suceava, cu intenție, a determinat pe inculpații D. – primar și președinte al Comisiei pentru stabilirea dreptului de proprietate asupra terenurilor Broșteni și C. secretar al Primăriei orașului Broșteni și secretar al Comisiei pentru stabilirea dreptului de proprietate asupra terenurilor Broșteni (care aveau atribuții legale în aplicarea Legii nr. 247/2005) să înregistreze și să ia în discuție în cadrul ședinței Comisiei din 02 martie 2010 ca fiind depusă în termen, solicitarea de reconstituire a dreptului de proprietate pentru o suprafața de 2300 ha teren pe raza M. Broșteni, deși termenul de depunere pentru astfel de cereri, conform Legii nr. 247/2005 și O.U.G. nr. 127/2005, expirase la data de 30 noiembrie 2005; inculpații D. și C. și-au încălcat atribuțiile de serviciu și au atribuit numere fictive solicitărilor care astfel apar ca fiind depuse în termen având numerele de înregistrare din 30 noiembrie 2005 – în Registrul special de înregistrare a cererilor la legile fondului funciar și din 29 mai 2006 – în Registrul general de intrări/ieșiri al Primăriei orașului Broșteni, jud. Suceava, iar ulterior au luat în discuție cererea în cadrul ședinței comisiei din 02 martie 2010 și au înaintat-o Comisiei județene Suceava spre validare împreună cu Anexa 37; întrunesc, atât sub aspectul laturii obiective, cât și a celei subiective elementele constitutive ale infracțiunii de instigare la abuz în serviciu contra intereselor publice, prevăzute de art. 47 C. pen. raportat la art. 297 alin. (1) C. pen. raportat la art. 132 din Legea nr. 78/2000 cu modificările și completările ulterioare.
Aparte de criticile în plan faptic invocate de apelantul inculpat A. – și care nu au putut fi reținute – în ceea ce privește nelegalitatea soluției fondului s-a susținut că sunt aplicabile, cu privire la fapta de instigare la abuz în serviciu, și dispozițiile Deciziei nr. 405/2016 a Curții Constituționale, întrucât una din condițiile instigării este de a se referi la fapta principală prevăzută de legea penală și comisă de funcționar; s-a considerat că instigarea la abuz în serviciu nu poate exista întrucât este fără dubiu faptul că pe tot parcursul urmării penale parchetul se referă, atunci când constată săvârșirea acestei fapte, la încălcarea unor atribuții de serviciu prevăzute într-o Hotărâre de Guvern, act inferior legii sau Ordonanțelor Guvernului și din această perspectivă, fapta nu poate fi reținută.
Totodată, a precizat că, a se invoca la momentul concluziilor finale din apel, prin notele scrise ale parchetului că, de fapt, nu ar fi vorba despre atribuții prevăzute într-o Hotărâre de Guvern, ci în Legea nr. 1/2000, nu poate fi primit, făcând trimitere în acest sens la Decizia nr. 474/A/2016 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, prin care, raportat la speța dedusă judecății în cauza respectivă, s-a reținut că, în conformitate cu dispozițiile art. 371 C. pen., judecata se mărginește la fapta și persoanele arătate în actul de sesizare; prin urmare, textul de lege nu permite modificarea acuzației, nici sub aspectul faptelor ce i se impută inculpatului și nici cu privire la descriere, pe parcursul derulării cauzei. Sub aspectul descrierii faptei inculpatului trimis în judecată pentru o infracțiune de abuz în serviciu – a arătat Înalta Curte de Casație și Justiție – că acuzația este completă numai în ipoteza în care în actul de sesizare se precizează atât acțiunea sau inacțiunea, cât și textul legal încălcat, precum și faptul că pe parcursul judecății nu se poate schimba acuzația sub nici unul din cele două elemente, întrucât s-ar aduce atingere dreptului la un proces echitabil.
În speță, este de reținut că la termenul de judecată din 19 martie 2013, în temeiul art. 300 C. pr. pen. din 1968, prima instanță a verificat regularitatea actului de sesizare și s-a pronunțat motivat asupra excepțiilor invocate în scris și susținute de inculpata E., relativ la neregularitatea actului de sesizare și efectuarea tuturor actelor de urmărire penală în Dosarul penal nr. x/P/2012, implicit și asupra rechizitoriului, constatând că celelalte aspecte învederate vizau fondul cauzei, precum și a celor invocate de inculpatul F., referitoare la nulitatea urmăririi penale în temeiul art. 197 alin. (2) raportat la art. 322 alin. (1), (2) C. pr. pen. și neregularitatea actului de sesizare. Problematici juridice vizând neregularități ale actului de sesizare și legala notificare a acuzației penale adusă inculpaților nu pot fi constatate în cauză.
Totodată Înalta Curte constată că aspectele la care face referire Decizia nr. 474/A/2016 a Înaltei Curții de Casație și Justiție nu se regăsesc și în prezenta cauză deoarece, în speță, nu este vorba de o completare a stării de fapt cu acțiuni sau inacțiuni noi și trimiterea la textele de lege corespunzătoare ci de o precizare mai exactă a legislației primare încălcate, în raport de starea de fapt reținută, chestiune posibilă chiar și în faza de apel, în condițiile în care, este adevărat, rechizitoriul avusese în vedere numai legislația secundară emisă în baza celei primare.
Prin urmare inculpații au cunoscut încă de la început natura acuzațiilor ce li se aduc, care sunt faptele imputate și ce norme de legislație secundară au încălcat, precizarea procurorului fiind doar în sensul de a indica care este și norma primară în dezvoltarea căreia a intervenit norma secundară reținută a fi încălcată de către aceștia.
Ori, încălcarea unei norme secundare atrage de plano și încălcarea normei legislative primare dacă norma secundară este emisă doar în baza celei principale, așa cum este și cazul în speța de față.
Pe de altă parte, instanța de fond s-a aplecat cu minuțiozitate – cu trimiteri la conținutul actului de sesizare – asupra chestiunilor privind încălcarea de către funcționari a unor atribuții de serviciu prevăzute într-o lege și, din această perspectivă, hotărârea atacată este la adăpost de orice critici.
În ceea ce privește celelalte fapte ale inculpatului A., Înalta Curte reține că acesta a prezentat și s-a folosit, în dovedirea dreptului invocat, atât la Comisia Locală de fond funciar Broșteni, cât și la Comisia Județeană pentru stabilirea dreptului de proprietate asupra terenurilor Suceava, dar și la instanțele civile de înscrisul oficial, intitulat Copie (certificată) după „Actul de donație autentificat la Tribunalul Ilfov S. notariat din 1937”, înscris despre care știa că nu reflectă realitatea, a prezentat înscrisul falsificat și expertului tehnic G. în luna decembrie 2009, fiind folosit de expert pentru întocmirea Raportului de expertiză din 11 decembrie 2009 și, totodată, a prezentat la data de 17 mai 2010 în vederea autentificării la B.N.P., P.P. din mun. Suceava un set de 27 documente, legalizate de notar conform încheierilor nr. 2180-2196, printre acestea fiind autentificate și Copia actului de donație contrafăcut împreună cu Procesul verbal din 1937.
Ulterior a depus toate documentele autentificate la dosarul aflat la Comisia județeană pentru stabilirea dreptului de proprietate asupra terenurilor Suceava – toate aceste fapte întrunesc așadar elementele infracțiunilor de uz de fals, în formă continuată, prevăzute de art. 323 C. pen. cu aplicarea art. 35 alin. (1) C. pen.; participație improprie la fals intelectual, în formă continuată, prevăzute de art. 52 alin. (3) C. pen. raportat la art. 321 C. pen. cu aplicarea art. 35 alin. (1) C. pen., astfel cum au fost reținute și de instanța de fond.
Referitor la prezentarea înscrisului contrafăcut către expertul tehnic G., în luna decembrie 2009, și folosirea acestui înscris pentru întocmirea Raportului de expertiză din 11 decembrie 2009, raport ce a fost depus în original la Dosarul civil nr. x/334/2010 al Judecătoriei Vatra Dornei – constatată ca faptă de participație improprie la săvârșirea infracțiunii de fals intelectual – Înalta Curte nu a reținut susținerile apărării în sensul că, în speță, nu ar putea să existe infracțiunea respectivă, deoarece acest expert nu a fost desemnat de către o instanță sau un organ de urmărire penală, pentru a fi considerat expert judiciar și, astfel, în mod implicit funcționar public.
În conformitate cu dispozițiile art. 4 alin. (5) din Titlul XIII al Legii nr. 247/2005, expertizele extrajudiciare prezentate de părți în cadrul proceselor funciare au aceiași valoare probantă ca și expertizele ordonate de instanța de judecată, cu condiția să fie efectuate de un expert tehnic autorizat de Ministerul Justiției.
Prin urmare, însăși legea conferă rapoartelor de expertiză extrajudiciară în materie funciară caracterul unor înscrisuri oficiale, punându-le pe același plan cu expertizele judiciare, iar în speță se constată îndeplinirea celor două condiții prevăzute de lege în acest sens, respectiv. Întocmirea de către un expert autorizat de Ministerul Justiției și folosirea raportului în fața instanței în cadrul unui proces civil având ca obiect fond funciar.
De menționat însă că raportul întocmit de expert tehnic G. nu constată un aspect neadevărat, însă concluziile la care ajunge sunt false întrucât pleacă de la premisă falsă și anume faptul că actul de donație în care apare inserat trupul de pădure D-P în suprafață de 2.300 ha pădure ca fiind donat de R. lui N., ar fi unul real.
În ceea ce privește însă infracțiunea de înșelăciune – în sensul că inculpatul A. a obținut în urma acestor demersuri și manopere frauduloase o hotărâre judecătorească neconformă cu realitatea faptică și juridică, respectiv Decizia civilă nr. 1210 din 26 septembrie 2011 a Tribunalului Suceava, S. civilă, nu se poate constata juridic faptul că o instanță de judecată a fost înșelată.
Instanța de apel face referiri la practica judiciară constantă în materie, care arată că obiectul juridic reglementat de lege pentru înșelăciune nu poate fi încălcat printr-o astfel de activitate concretă, judecătorii neputând suferi un prejudiciu prin săvârșirea faptei respective (cu titlu de exemplu, Decizia nr. 449/A/2015 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție sau, sentința penală nr. 51 din 24 februarie 2009 a Curții de Apel București).
Așadar, prezentarea mincinoasă a unor aspecte de fapt ori de drept în fața unei autorități judiciare iese din sfera acestor relații protejate prin incriminarea înșelăciunii, putând fi eventual proteguită în cadrul strict al unor infracțiuni contra înfăptuirii justiției, ceea ce nu s-a pus în discuție în cauză. Folosirea înscrisurilor falsificate în fața instanțelor este o activitate subsumată infracțiunii de fals sau uz de fals iar nu infracțiunii de înșelăciune.
În consecință, fapta nu este prevăzută de legea penală, neputând fi săvârșită cu privire la membrii completului de judecată, al cărui patrimoniu nu a fost afectat prin săvârșirea acestei fapte de pretinsă înșelăciune, astfel că, în baza art. 396 alin. (5) C. pr. pen. raportat la art. 16 alin. (1) lit. b) teza I C. pr. pen. instanța de apel urmează să achite pe inculpatul A. pentru săvârșirea infracțiunii de înșelăciune, prevăzute de art. 244 alin. (1) și (2) C. pen. cu aplicare art. 5 C. pen., prin recalificarea infracțiunii prevăzute de art. 215 alin. (1), (2) și (5) C. pen. din 1969.
Cu evidență, în același plan juridic fiind, în baza art. 396 alin. (5) C. pr. pen. raportat la art. 16 alin. (1) lit. b) teza I C. pr. pen. urmează a achita și pe inculpata E. pentru săvârșirea infracțiunii de complicitate la înșelăciune prevăzute de art. 48 C. pen. raportat la art. 244 alin. (1) și (2) C. pen., cu aplicarea art. 5 C. pen., prin recalificarea infracțiunii prevăzute de art. 26 C. pen. din 1969 raportat la art. 215 alin. (1), (2) și (5) C. pen. din 1969.
Pornind de la situația că există o hotărâre definitivă a Tribunalului Suceava, respectiv Decizia civilă nr. 1210 din 26 septembrie 2011, prin care s-a dispus reconstituirea dreptului de proprietate, de către inculpații apelanți s-a învederat și faptul că nu există o punere în posesie utilă și efectivă în favoarea inculpatului B.. S-a apreciat astfel că infracțiunea de abuz în serviciu este o infracțiune de rezultat, existența sa fiind determinată de paguba cauzată, ce trebuie să fie efectivă și concretă. În consecință, cu privire la infracțiunea de abuz în serviciu s-a solicitat achitarea în temeiul art. 396 alin. (5) C. pr. pen. raportat la art. 16 alin. (1) lit. a) C. pr. pen., întrucât prin exercitarea activităților profesionale de către funcționari nu s-a cauzat niciun prejudiciu statului, în condițiile în care terenul forestier ce face obiectul cauzei nu a ieșit niciodată din administrarea L. Suceava, aceasta administrând, folosind și exploatând în permanență și în prezent, întreaga suprafață de pădure.
Or, instanța de apel reține că, atâta timp cât în urma manoperelor menționate s-a obținut rezultatul scontat – reconstituirea dreptului de proprietate asupra terenului de 2.292,9 ha cu vegetație forestieră în favoarea lui B., terenul făcând parte din I. Broșteni, infracțiunea de abuz în serviciu în forma „cauzării unei vătămări a drepturilor sau intereselor legitime ale unei persoane” s-a consumat, statul român nemaifiind proprietar de drept al acestei suprafețe de teren – estimat teoretic la valoarea de 5.081.639 de euro (2.973.581 lei).
În ceea ce o privește pe inculpata C., faptele sale, descrise anterior, întrunesc, atât sub aspectul laturii obiective, cât și a celei subiective elementele constitutive ale infracțiunilor de: abuz în serviciu, prevăzute de art. 297 alin. (1) C. pen. raportat la art. raportat la art. 132 din Legea nr. 78/2000 și fals intelectual, în formă continuată, prevăzute de art. 321 C. pen. cu aplicare art. 35 alin. (1) C. pen., ambele cu aplicare art. 5 și art. 38 alin. (1) C. pen., așa cum a statuat și prima instanță.
Deși inculpata C. s-a considerat nevinovată, acesta în realitate recunoaște că ea este cea care a înregistrat cererea 116 în registrul special, mai exact toate cererile de la nr. 108 la nr. 120 de pe pagina din registru sunt scrise de ea, aspect de altfel confirmat și de concluziile raportului de expertiză criminalistică nr. 190 din 14 noiembrie 2014 efectuat în cauză (conform cărora rezultă că mențiunile manuscris de pe prima pagină a cererii din 30 noiembrie 2005 și din cadrul înregistrărilor de la fila 42 a registrului Primăriei Broșteni au fost efectuate de către aceeași persoană).
Cu toate că inculpata V a încercat să explice motivul pentru care cererea respectivă nu a fost discutată la nivelul Comisiei locale de fond funciar Broșteni, respectiv că fie s-a așteptat a se afla modul de soluționare la instanța civilă a cererii de retrocedare a terenului pădure formulată de P., fie dosarul nu era complet, acesta nu poate oferi nicio explicație de ce în intervalul decembrie 2007 – 2 martie 2010 nu a fost analizată acea cerere, ori de ce dosarul în cauză nu a fost completat.
În plus, după cum a arătat și organul de urmărire penală și instanța de fond, printr-o situație întocmită la începutul anului 2006 – „Situația privind analizarea cererilor depuse în baza Legii nr. 247/2005″ – transmisă Instituției prefectului și întocmită chiar de inculpată, se atestă că numărul maxim de cereri depuse la Comisia locală Broșteni este de 115.
În ceea ce privește faptele inculpatului D., raportat la starea de fapt și considerentele arătate anterior instanța de apel constată că acestea întrunesc atât sub aspectul laturii obiective, cât și a celei subiective elementele constitutive ale infracțiunii de abuz în serviciu, prevăzute de art. 297 alin. (1) C. pen. raportat la art. 132 din Legea nr. 78/2000, astfel cum a statuat și instanța de fond.
Privitor la aspectele invocate în apărare de către inculpatul apelant D., relativ la faptul că nu ar fi cunoscut situația reală a cererilor formulate în baza Legii nr. 247/2005 pe numele inculpatului B., întrucât această atribuție de serviciu ar fi revenit secretarului de primărie, și că a aflat de existența cererii din 30 noiembrie 2005 cu prilejul redactării adresei din 07 iunie 2010 necunoscând că aceasta este identică ca și conținut cu cererea din 29 mai 2006, pe lângă faptul că sunt contrazise de probatoriul la care s-a făcut referire mai sus, demonstrează și faptul că în calitate de președinte al Comisiei de fond funciar și-a încălcat cu știință atribuțiile de serviciu dispunând punerea pe ordinea de zi, analizarea și validarea unui dosar inexistent în contextul în care la ședința din 02 martie 2010 au avut loc discuții contradictorii cu privire la existența cererii și data depunerii acesteia.
Referitor la faptele inculpatei E., s-a explicitat anterior că, în baza art. 396 alin. (5) C. pr. pen. raportat la art. 16 alin. (1) lit. b) teza I C. pr. pen. se impune achitarea pentru săvârșirea infracțiunii de complicitate la înșelăciune prevăzute de art. 48 C. pen. raportat la art. 244 alin. (1) și (2) C. pen., cu aplicarea art. 5 C. pen., prin recalificarea infracțiunii prevăzute de art. 26 C. pen. din 1969 raportat la art. 215 alin. (1), (2) și (5) C. pen. din 1969.
Cu privire la infracțiunile de fals în înscrisuri sub semnătură privată și falsul în declarații, inculpata apelantă a precizat că este adevărat că a depus mai multe cereri la Primăria Broșteni, însoțite de împuterniciri avocațiale, în baza contractului de asistență juridică din anul 2009, neformulând și nedepunând însă în numele lui B. nicio cerere în afara mandatului acordat și activităților specifice profesiei de avocat, orice demers efectuat fiind în baza mandatului acestuia. Privitor la actele prezentate de către inculpatul B., a arătat că era convinsă că sunt autentice, purtând ștampila Arhivelor Naționale, neintrând în atribuțiile avocatului să facă verificări personale cu privire la autenticitatea acestor înscrisuri. Având în vedere și faptul că au fost autentificate copii de pe aceste înscrisuri de către un notar, a arătat că mențiunea pe care a făcut-o pe o copie de pe același înscris pentru conformitate, nu poate pune în discuție săvârșirea cu intenție a infracțiunii de fals în înscrisuri sub semnătură privată.
Totodată inculpata a mai susținut și faptul că l-a cunoscut pe inculpatul B. în cursul anul 2005 și că, la solicitarea acestuia, a acceptat să redacteze anumite cereri pe care i le-a înmânat, dar nu a întocmit un contract de asistență juridică și nici nu știe ce a făcut inculpatul cu acele cereri.
Instanța de apel reține că, ceea ce se impută inculpatei este tocmai acest aspect – că a acceptat să redacteze în calitate de avocat cereri în numele inculpatului B., în baza împuternicirii avocațiale din 19 noiembrie 2009 (fie și în contextul în care toate ar fi nedatate, dar semnate și având impresiunea ștampilei SCA, O., respectiv cereri cu conținut identic, identificate ca fiind înregistrate la Primăria orașului Broșteni, din 30 noiembrie 2005 și din 29 mai 2006, precum și o altă cerere din 25 noiembrie 2009, cu conținut similar primelor două, singurele diferențe constând în mențiuni referitoare la o așa zisă revenire la cererea formulată de B. în baza Legii nr. 247/2005 fără însă a se indica vreun număr de înregistrare la Comisia locală de fond funciar Broșteni și fără a se menționa ca și înscris care face dovada calității persoanei îndreptățite la reconstituire Actul de donație din 1937.
Înalta Curte constată că nu poate reține apărarea inculpatei în sensul că, într-adevăr, acele cereri ar fi fost redactate în anul 2005 întrucât, pe de o parte, este nejustificată redactarea unor cereri ca provenind din partea societății de avocatură SCA, O. fără să existe un contract de asistență juridică încheiat în acest sens iar pe de altă parte, în cuprinsul acelor cereri ca adresă a solicitantului a fost trecut domiciliul din orașul Sinaia, deși acesta, până la data de 11 martie 2008, figura cu domiciliul stabil în mun. București. Aceste aspecte îndreptățesc instanța de apel să considere că redactarea cererilor respective nu a avut loc la data pe care o pretinde inculpata și că, cel mai probabil, au fost făcute în cursul anului 2009, după încheierea contractului de asistență juridică din 2009.
Cu toate acestea, contrar concluziilor organului de urmărire penală și primei instanțe Înalta Curte constată că nu poate fi reținută infracțiunea de fals în înscrisuri sub semnătură privată în formă continuată și că, fapta inculpatei nu este prevăzută de legea penală.
Astfel, pe de o parte conținutul unei cereri adresate unui organ administrativ ori jurisdicțional nu poate fi considerat niciodată ca fiind „fals” chiar dacă cele solicitate nu sunt întemeiate. O cerere este doar o cerere. Ea nu atestă și nici nu confirmă aspecte de fapt ori de drept ci doar face trimitere la ele, fiind sarcina organului respectiv (administrativ ori jurisdicțional) să verifice temeinicia sau nu a celor solicitate.
O cerere poate dobândi caracter fictiv numai dacă este plăsmuită în numele altei persoane ori dacă este antedatată. Ori, în speță, s-a constatat că toate acele cereri ce apar cu impresiunea societății de avocați SCA, O., la care s-au făcut referire mai sus, nu au fost datate de inculpata E.
Acele cereri au dobândit caracter fictiv nu prin existența lor materială ci prin antedatarea lor ca urmare a menționării unui număr de înregistrare, operațiune făcută de alte persoane și nu de inculpata E.
În consecință, în baza art. 396 alin. (5) C. pr. pen. raportat la art. 16 alin. (1) lit. b) teza I C. pr. pen. urmează a fi achitată inculpata E. și pentru săvârșirea infracțiunii de fals în înscrisuri sub semnătură privată, prevăzute de art. 322 C. pen., cu aplicarea art. 5 C. pen., prin recalificarea infracțiunii prevăzute de art. 290 C. pen. din 1969.
Cu privire însă la adeverința din 2010, eliberată de societatea de avocați a inculpatei, la solicitarea inculpatului B., din care rezultă că cererea inițială a reconstituirii dreptului de proprietate a fost redactată în 2005, deja lucrurile se prezintă altfel. De această dată inculpata nu a redactat o simplă cerere ci a atestat o împrejurare necorespunzătoare adevărului, cunoscând faptul că adeverința respectivă va fi folosită în cadrul unui proces civil. Or, după cum s-a arătat anterior, inclusiv la detalierea faptelor comise de inculpatul A., respectiva cerere în niciun caz nu fusese întocmită în anul 2005.
În plus, inculpata susține, inclusiv în apel, că cererile înregistrate din 30 noiembrie 2005 și din 29 mai 2006 sunt redactate ulterior, în 2009-2010, dar nu poate oferi nici o explicație în legătură cu faptul că deși cele două înscrisuri poartă semnătura sa, în calitate de avocat, și impresiunea ștampilei Cabinet de avocat E., nu sunt datate.
Analizând considerentele Deciziei civile nr. 1210/2011 a Tribunalului Suceava, este de constatat că această adeverință a reprezentat o probă sau un considerent avut în vedere la respingerea excepției privind tardivitatea formulării cererii de reconstituire a dreptului de proprietate, astfel aceasta producând consecințe juridice.
Această faptă întrunește așadar, atât sub aspectul laturii obiective, cât și a celei subiective elementele constitutive ale infracțiunii de fals în declarații, prevăzute de art. 326 C. pen.
Privitor la faptele inculpatului F., astfel cum au fost descrise pe larg anterior, instanța de apel constată că starea de fapt este stabilită în baza probelor administrate iar încadrarea juridică este corect reținută.
Implicarea sa în demersurile întreprinse de inculpatul A. având ca obiectiv final obținerea dreptului de proprietate asupra terenului de 2.300 ha teren pădure reiese și din faptul că documentul având atribuit nr. de înregistrare din 30 noiembrie 2005 (cerere ce apare ca fiind formulată de inculpatul A. și prin care solicita Comisiei de fond funciar să fie înștiințat despre modul de soluționare a cererii de retrocedare formulată de numitul B. după autorul N. a suprafeței de 2300 ha teren cu vegetație forestieră situată pe raza com. B, datată 29 noiembrie 2005) pe care, la data de 28 martie 2012, inculpatul C. l-a predat personal procurorului de caz, este identic cu cel găsit în memoria stick-ului USB – sigilat cu sigiliu Parchetului Național Anticorupție ridicat din biroul inculpatului F. (urmare a efectuării percheziției domiciliare la sediul Primăriei B).
Totodată și originalul cererii înregistrate din 30 noiembrie 2005 – cerere ce a declanșat toată această procedură de restituire – a fost găsită cu ocazia percheziției efectuate în anul 2012, în birul inculpatului F. deși, în mod normal, ar fi trebuie să se găsească la dosarul de fond funciar.
Analizând hotărârea atacată, Înalta Curte constată că, în raport de soluția de achitare în totalitate ce se impune a fi dată față de inculpatul B. și de achitare parțială a inculpatei E., susținerea B.B.B. de majorare a pedepselor este nejustificată.
Apelul B.B.B. este însă întemeiat cu privire la inculpatul D.
Astfel, pe de o parte, conform celor arătate mai sus, fără ajutorul esențial pe care acest inculpat, prin încălcarea atribuțiilor de serviciu, l-a dat inculpatului A., nu s-ar fi ajuns la această situație.
De aceea, fără a majora cuantumul pedepselor aplicate, în ceea ce privește regimul de individualizare a executării pedepsei, instanța de apel se va raporta la circumstanțele învederate în apelul procurorului vizând aceste chestiuni.
Astfel, sancțiunea se impune a fi cu executare efectivă, întrucât acesta, în calitate de primar al Primăriei Broșteni, a fost coordonatorul activității infracționale a celorlalți doi coinculpați, funcționari publici și, totodată, este importantă funcția deținută de inculpat la data săvârșirii faptei de abuz în serviciu, precum și suprafața foarte mare a terenului cu vegetație forestieră care a făcut obiectul acțiunilor ilicite ale inculpaților.
Ca atare, din punct de vedere procedural, se va admite apelul B.B.B., se vor înlătura dispozițiile privind suspendarea sub supraveghere a executării pedepsei aplicate inculpatului D., urmând ca acesta să execute pedeapsa principală rezultantă în regim de detenție.
În privința inculpatei C. instanța de apel consideră că se impune o reașezare a pedepselor aplicate acestei inculpate în sensul reducerii lor, ținând cont, pe de o parte, de contribuția mult mai mică în ansamblul faptelor infracționale iar pe de altă parte de vârsta înaintată a acestei.
Astfel, se vor reduce pedepsele aplicate inculpatei C. de la 3 ani închisoare la 2 (doi) ani și 8 luni închisoare pentru infracțiunea de art. 297 alin. (1) C. pen. raportat la art. 132 din Legea nr. 78/2000 cu aplicarea art. 5 C. pen. și de la 1 an și 3 luni închisoare la 1 (un) an închisoare pentru infracțiunea prevăzute de art. 321 C. pen. cu aplicarea art. 35 alin. (1) și art. 5 C. pen.
Referitor la inculpatul A., după efectuarea descontopirii și achitarea cu privire la infracțiunea de înșelăciune, instanța de apel va menține pedepsele aplicate de prima instanță, care sunt corect individualizate, urmând doar ca, în baza dispozițiilor art. 38 alin. (1) și art. 39 alin. (1) lit. b) C. pen. și art. 5 C. pen., acesta să execute pedeapsa cea mai grea de 3 (trei) ani închisoare la care se adaugă un spor de 1/3 din totalul celorlalte pedepse stabilite, respectiv 1 (un) an închisoare, pedeapsa finală de executat fiind de 4 (patru) ani închisoare.
Față de inculpata E. instanța de apel urmează să stabilească pentru infracțiunea rămasă – de fals în declarații, prevăzute de art. 326 C. pen., cu aplicarea art. 5 C. pen. – o pedeapsă de 3 luni închisoare.
[2] Dorin Ciuncan, Dreptul penal al afacerilor, probleme teoretice, aspecte practice, Universul Juridic, 2012, pp. 30 sqq
[3] I. C. C. J. , S. Pen. , Dec. nr. 3571 din 15 noiembrie 2013 , http://www.scj.ro/1093/Detalii-jurisprudenta
[4] I. C. C. J. , S. Pen., Sentința nr. 13 din 11 ianuarie 2011, http://www.scj.ro/1093/Detalii-jurisprudent
[5] Dorin Ciuncan ibidem. Raportul Pierre Moscovici asupra integrării României în Uniunea Europeană, adoptat la 23 noiembrie 2005, de către Comisia de Afaceri Externe a Parlamentului Uniunii Europene.
[6]https://www.g4media.ro/raportul-departamentului-de-stat-al-sua. Insuficiența personalului, a spațiului fizic şi a tehnologiei din sistemul judiciar împiedică în continuare celeritatea şi eficiența actelor de justiție, iar ca urmare durata proceselor este excesivă
Raportul periodic a consemnat că fenomenul corupției este o problemă extinsă şi de sistem, care subminează justiția, economia şi încrederea populației în Guvern – http://abuzuri.hypermart.net/.
Rapoartele indică faptul că fenomenul corupției afectează mai multe nivele: mecanismele deciziei politice şi guvernamentale; administrația centrală și locală, în mod particular instituțiile din domeniul justiției şi controlului economic şi administrativ, ca și nivelul instituțional în general, în administrație, cu implicații asupra activităților economice și sociale. (Rapoartele OECD-2002, Raportul de țară al FMI/2002-254, Raportul Băncii Mondiale-Transition 2002, Raportul Economist Intelligence Unit, Raportul „Transparency International-2002”, Raportul Freedom House, Raportul Heritage Index of Economic Freedom 2003, Raportul de țară al Comisiei Europene pentru România, Raportul Parlamentului European, Raportul BERD- Transition Report 2002, Raportul GRECO, Rapoartele lunare de avertizare UNDP/SAR, Raportul Institutului Open Society pentru 2002, Financial Times/USAID-2002, Raportul Departamentului de Stat/US Trade Representative, Deutsche Bank Research-EU Enlargement Monitor 2002, Raportul „Climatul economic în România 2001”- sondaj efectuat de GTZ în rândul investitorilor germani, Raportul „Un climat investițional pentru aderarea la Uniunea Europeană”- elaborat de Consiliul Investitorilor Străini, Guvernul României, Combaterea Corupției În România, Măsuri pentru accelerarea aplicării strategiei naționale, Bucureşti, 12 decembrie 2002 etc.).
Considerând că scopul preventiv educativ al procesului penal va fi atins și fără o condamnare efectivă și constatând că sunt îndeplinite și toate celelalte condiții prevăzute de art. 83 C. pen., se va dispune amânarea aplicării pedepsei pe durata unui termen de supraveghere de 2 ani, calculat de la data rămânerii definitive a prezentei hotărâri.
Referitor la inculpatul F., pedepsele aplicate acestuia sunt corect individualizate, atât sub aspectul cuantumului cât și al modalității de executare și nu se impune reformarea lor iar apelul inculpatului urmează a fi respins ca nefondat.
Sub aspectul laturii civile a cauzei, se constată că Statul Român, prin reprezentantul său legal, B.B.B., a formulat la data de 11 iulie 2012, cerere de constituire parte civilă, în temeiul art. 15 C. pr. pen. din 1969, solicitând în principal, în baza art. 14 alin. (3) lit. a) C. pr. pen. anterior, admiterea acțiunii civile în sensul restituirii bunului în natură și restabilirea situației anterioare săvârșirii infracțiunii, prin revenirea bunului în proprietatea publică a statului și anularea actului juridic produs al infracțiunii (hotărârea judecătorească prin care bunul a fost scos din domeniul public al statului), iar în subsidiar, în baza art. 14 alin. (3) lit. b) C. pr. pen. anterior, în măsura în care la data soluționării acțiunii civile, repararea pagubei în natură nu este posibilă, obligarea persoanelor vinovate la plata sumei de 10.435.100 de euro, reprezentând contravaloarea bunului imobil și a masei lemnoase aferente acestuia, prejudiciu stabilit prin raportul de evaluare din 20 februarie 2012, întocmit în cursul urmăririi penale de ing. V.V. Totodată, partea civilă a solicitat instituirea unor măsuri asigurătorii, potrivit art. 163 și urm. C. pr. pen. anterior, în vederea reparării prejudiciului cauzat. Solicitările au fost reiterate în calea de atac a apelului promovată de această parte civilă . .
Înalta Curte ca instanță de apel își însușește pe deplin punctul de vedere al instanței de fond în sensul că restabilirea situației anterioare săvârșirii infracțiunii nu este posibilă în prezenta cauză, instanța penală nefiind competentă să desființeze o hotărâre civilă definitivă, partea interesată având la dispoziție căile extraordinare de atac stipulate de legea procesual civilă, respectiv revizuirea întemeiată pe dispozițiile art. 509 alin. (1) pct. 3 C. pr. civ.
În consecință, formula de rezolvare în această variantă a laturii civile de către prima instanță fiind una corectă, reiterarea solicitărilor de către partea civilă și în apel nu poate fi primită, fapt pentru care se va respinge, ca nefondat apelul, declarat de partea civilă Statul Român prin H.H.H. Suceava împotriva sentința penală nr. 37 din 28 mai 2015, pronunțată de Curtea de Apel Suceava, S. penală și pentru cauze cu minori, în Dosarul nr. x/39/2012[1].
Capitaliști și întreprinzători sunt mulți dintre cei pe care presa îi numește baroni locali[2], adică clienți sau membri ai PSD. Filozoful Mihai Șora susține că ”este limpede pentru orice om cinstit și destupat la minte că PSD nu funcționează ca un partid politic, ci ca un grup infracțional organizat (la centru și în teritoriu), un grup pus pe căpătuială, pe tâlhărirea unei țări întregi”[3].
Avem în primul deceniu de după `89 „experiența socială a unei transformări utopice, un fel de inginerie socială de construcție a capitalismului și economiei de piață”[4]
Experiența construirii capitalismului în aceste condiții dă naștere unui nou tip de capitalism „fără capitaliști“. Strategia privind tranziția de la socialism la capitalism adoptată de elitele tehnocrat-intelectuale este condusă de o așa-zisă intelligentia, care, fără a putea fi considerată o clasă socială de – sine – stătătoare, reunește burghezia economică (proprietarii bunurilor materiale) și burghezia culturală (proprietarii cunoștințelor și bunurilor culturale).
La capătul tranziției postcomuniste ne vom găsi într-o ordine economică și politică în care „foștii demnitari comuniști vor controla și privatiza resursele publice în beneficiul personal”[5]
În primii ani de postcomunism, elita managerial-tehnocrată a fostului stat socialist, ai cărei membri ocupaseră funcții manageriale de nivel mediu, a fost cea care a dat la o parte facțiunea birocratică a clasei conducătoare comuniste, fiind însă forțată să negocieze cu intelectualitatea mai mult sau mai puțin disidentă; pentru că nu pot guverna singuri, ei sunt nevoiți să atragă membrii noii elite formatoare de opinie. Lucrețiu Pătrășcanu prefera o maximă atribuită generalului Nicolae Rădescu: Cel ce vrea să facă politică trebuie să se deprindă să înghită în fiecare dimineață, câte o șopârlă vie[6]
Tehnocrații și managerii aflați la conducerea societății creează relații de proprietate proprii pentru a menține controlul economic asupra proprietății.
Caracteristic acestui proces este și faptul că rolul capitalului cultural (educația, moravurile) este mai puțin important decât al capitalului economic (proprietatea deținută) sau decât al celui social (relațiile sociale).
Câștigătorii tranziției sunt indivizi de vârstă medie, educați, mai ales cu pregătire în domeniul ingineresc și economic. Dintre aceștia, marii învingători sunt membrii facțiunii tehnocrate a fostei elite birocratice comuniste, în special cei care fuseseră promovați în funcții în anii ‘80, când competența tehnică devenise prioritară în raport cu loialitatea față de vechea gardă comunistă[7].
Ei sunt managerii de bănci, managerii de fonduri de investiții, experții din asigurări, audit, bursă, experții care lucrează în agențiile financiare străine și internaționale, capabili să dea ceea ce s-a denumit ca „inginerii financiare”, lovituri la limita legii și folosind anomia.
Există interesul multiplicării relațiilor de proprietate, transferând datorii către stat, ascunzând datoriile, rostogolind capitalul sau sustrăgând venit prin firme căpușă („subcontractoare“)[8].
Încălcarea liberei concurențe (mergând până la stabilirea unor prețuri de monopol) și o redistribuție subterană a veniturilor sunt posibile în condițiile menținerii și utilizării vechilor relații pentru a fi protejate interesele proprii de constrângerile fiscului.
O epurare puternică ar presupune ca o altă elită să fie disponibilă. Or, în absența unei elite de înlocuire profesionalizată, comunitatea structurată, societatea civilă organizată este aceea care trebuie să se impună.
În faza următoare, contradicția fundamentală apare între elita postcomunistă și capitalul internațional, în încercările blocului național de a menține posturile de comandă din economie, pericolul pentru societate constând în fuziunea unor elemente autohtone cu criminalitatea transfrontalieră.
Sursele corupției trebuie căutate la nivelul proprietății.
Decelăm trei sectoare importante, care privesc:
a) restabilirea dreptului de proprietate și restituirea proprietăților antebelice în natură sau prin despăgubire, dar în esență prin reconstituire,
b) utilizarea pârghiilor administrative pentru efectuarea de acte de acte de dispoziție asupra proprietății, redistribuirea avuției naționale prin procesul de privatizare,
c) repartizarea curentă a veniturilor publice către populație prin sistemul de impozitare/scutiri/eșalonări și ajutoare de stat sau sociale.
Nu numai motivația este puternică, dar ocaziile abundă. La nivelul Parlamentului, fenomenul a fost perceput limitat; s-a arătat că aceste cauze instituționale ale corupției le găsim în structura și funcționarea instituțiilor statului. Este curios că, deși asistăm la o tendință evidentă de descentralizare pe termen mediu, ceea ce este un lucru bun, remarcăm însă și presiuni de concentrare și centralizare a deciziei, care încalcă principiul separației între cei care stabilesc regulile de joc și cei care joacă, iar acest lucru se întâmplă, practic, în cazul aceleiași puteri în stat. Marea majoritate a ministerelor a devenit ceea ce era și înainte: veritabili agenți economici sau adevărate companii naționale. În subordinea, în coordonarea și sub autoritatea acestora sunt trecute liste întregi de societăți comerciale, companii naționale, regii autonome, agenții etc., cu finanțare încrucișată de la buget și extrabugetară și patronând achiziții, importuri, distribuție, producție, servicii de o anvergură pe măsura a ceea ce înseamnă comenzi de stat.
Fenomenul corupției a devenit în România interpartinic sau/și transpartinic, persoane din cadrul unui partid ce s-a aflat la putere, implicate în mari cazuri de corupție, sunt protejate de alte persoane cu demnități aflate la putere, protejându-se în mod reciproc[9].
A doua concluzie ar fi aceea că deși se clamează independența organismelor chemate să lupte împotriva corupției ele se află sub controlul total al unor puternice grupuri de interese.
De aici decurge a treia concluzie, respectiv aceea că autoritățile abilitate în combaterea corupției sunt, în realitate, dependente, și nicidecum independente de „puterea aflată la putere”, care în mod public clamează interesul, dar care în realitate nu este interesată în eradicarea și combaterea efectivă a acestui flagel, pentru că o astfel de finalitate ar lipsi-o de mari surse de venituri. Singurul interesat în întronarea adevărului, a dreptății și responsabilității sociale, în eradicarea corupției, este poporul român, principalul păgubit al cancerului numit corupție[10] .
Privatizarea în condițiile post-comuniste s-a făcut în situația unei democrații incipiente, în care autorii erau membrii vechii categorii sociale aflați la pârghiile instituțiilor de putere, față în față cu o categorie defavorizată a unor de vechi proprietari sau de descendenți ai acestora, abia strânși în forme organizatorice ale unor vechi partide istorice ce abia se remontau. Fiecare membru al categoriei vechilor proprietari s-a văzut individual în fața aparatului de justiție nereformat. Era o luptă pur personală, în care era firesc să se manifeste o slăbiciune de voință, de care au profitat cumpărători veroși de drepturi – încă – litigioase.
Privatizările s-au făcut apoi invocându-se presiuni externe, legate de intrarea în Uniunea Europeană și NATO. România s-a trezit, pe nesimțite, dezindustrializată[11].
Corupția a fost văzută ca un mecanism esențial și indispensabil al privatizării post-comuniste în toate țările care au trecut de la economia centralizată de stat la cea de piață. În literatură este dat exemplul privatizării uzinelor Skoda achiziționate de către Volkswagen sau al Sidex de către Mittal; numai caracterul internațional al afacerii a împiedicat etichetarea acesteia drept corupție. În general, tipul de influență politică și financiară internațională a fost un exemplu clasic de state capture – de corupție și nu privatizare prin piață [12]. S-a afirmat faptul ca fără corupție, economia nu poate funcționa. În acest fel se poate justifica orice furt de proprietate.
În lipsa unor reglementări vitale pentru legitimitatea procesului, în țara noastră a avut loc privatizarea prin cleptocrație[13]
Corupția „vine din trecutul postbelic al României, poate mai demult, când această țară era socotită una din cele mai corupte din Europa, din cauza insuficienței cadrului legislativ, vulnerabilității elitelor conducătoare, obișnuințelor fanariote”[14]
Corupția în forma state-capture nu reprezintă decât echivalentul în materie de capital social și relațional al corporației multinaționale în materie de capital financiar și tehnologic[15] , dar lupta anticorupție. . . s-a ferit încă de la început să interfereze cu interesele de afaceri și de acumulare de capital global. Se dă exemplu actorii locali ai unor Microsoft sau Bechtel[16]
Se afirmă că fenomenul corupției extinse reprezintă, de fapt, un mit istoric care trebuie “demontat”[17]. Nivelul corupției din țara noastră este mai mare decât cel din țările scandinave, dar nu există nicio dovadă că state precum Italia sau Grecia, pentru a rămâne la nivelul Uniunii Europene, ar fi mai puțin corupte. Observația autorului este judicioasă atunci când subliniază faptul că nu atât oamenii sunt corupți, ci sistemul în care aceștia trăiesc. Corupția este un fenomen extins în România, dar este departe de a constitui o trăsătură excepțională a unui popor anume. În practică, această luptă împotriva corupției a însemnat, de fapt, protejarea intereselor capitalului global în dauna relațiilor locale preexistente[18].
Prin procesul verbal din data de 20 noiembrie 2008, Direcția Națională Anticorupție – Serviciul Teritorial Oradea s-a sesizat din oficiu, în urma publicării unor articole publicate în mass-media, cu privire la existența unor indicii referitoare la săvârșirea infracțiunii de abuz în serviciu contra intereselor publice, în formă calificată, faptă prevăzută de art. 248 C. pen. raportat la art. 2481 C. pen. cu referire la art. 13 alin. (12) din O.U.G. nr. 43/2002, prin care s-a cauzat un prejudiciu de peste un milion de euro.
La data de 01 aprilie 2009, reprezentanții Companiei Naționale de Autostrăzi și Drumuri Naționale din România SA București au depus o plângere penală la Direcția Națională Anticorupție – Serviciul Teritorial Oradea, prin care s-a solicitat efectuarea de cercetări penale pentru identificarea persoanelor care se fac vinovate de înstrăinarea imobilelor aparținând companiei cu încălcarea prevederilor legale, stabilirea prejudiciului cauzat prin comiterea faptei, cu mențiunea de constituire de parte civilă împotriva tuturor persoanelor implicate.
Ulterior, prin adresa din 31 mai 2010, Compania Națională de Autostrăzi și Drumuri Naționale din România SA București s-a constituit parte civilă în procesul penal cu suma de 3.187.600 euro, reprezentând cuantumul prejudiciului cauzat prin vânzarea proprietăților companiei, fără respectarea prevederilor legale, precum și cu suma de 544.388 RON, reprezentând cuantumul redevenței achitate în avans de către Compania Națională de Autostrăzi și Drumuri Naționale din România SA – Direcția Regională de Drumuri și Poduri Cluj și rămasă nerecuperată.
Fapta inculpatului D.D.G. care, în calitatea lui de funcționar public și în exercitarea atribuțiilor de serviciu, prin îndeplinirea în mod defectuos a acestor sarcini, a cauzat o pagubă în patrimoniul Companiei Naționale de Autostrăzi și Drumuri Naționale din România întrunește elementele constitutive ale infracțiunii de abuz în serviciu contra intereselor publice, prevăzută de art. 132 din Legea nr. 78/2000 cu referire la art. 248 C. pen. și art. 2481 C. pen., iar fapta inculpatei I.N.A. de a ajuta pe inculpat să valorifice ilegal activele imobiliare în cauză, fiind implicată în această procedură, întrunește elementele constitutive ale infracțiunii de complicitate la infracțiunea de abuz în serviciu contra intereselor publice, prevăzută de art. 26 C. pen. raportat la art. 132 din Legea nr. 78/2000 cu referire la art. 248 C. pen. și art. 2481 C. pen. De asemenea, fapta inculpatului D.D.G. care a întocmit în fals hotărârea nr. 9 din data de 29 iulie 2008 a consiliului de administrație, cu prilejul întocmirii acesteia, trecând eronat în cuprinsul acesteia împrejurări necorespunzătoare adevărului și a folosit această hotărâre, punând-o la dispoziția comisiei de licitație, pentru a crea aparența legalității înstrăinării frauduloase a imobilelor, în vederea realizării scopului urmărit prin infracțiunea de abuz în serviciu contra intereselor publice întrunește elementele constitutive ale infracțiunii de fals intelectual, prevăzută de art. 289 C. pen. cu aplicarea art. 17 lit. c) din Legea nr. 78/2000 și uz de fals, prevăzută de art. 291 C. pen. cu aplicarea art. 17 lit. c) C. pen.
Din actele dosarului rezultă că, inculpatul D.D.G., în data de 22 mai 2007, a fost numit în funcția de director general adjunct al Companiei Naționale de Autostrăzi și Drumuri Naționale din România SA București, având în responsabilitate Direcția Generală de Proiecte, iar în data de 18 aprilie 2008, a fost numit director general și președinte al consiliului de administrație din cadrul Companiei Naționale de Autostrăzi și Drumuri Naționale din România SA București. În perioada 22 mai 2007 – 18 aprilie 2008, inculpatul D.D.G. a acționat ca președinte de fapt al consiliului de administrație, înlocuindu-l pe fostul director general G.M.
În perioada martie 2008 – iulie 2008, inculpatul D.D.G. a introdus în mod repetat pe ordinea de zi a ședințelor consiliului de administrație al companiei puncte referitoare la înstrăinarea unor active imobiliare din patrimoniul companiei, respectiv un teren situat în localitatea Oradea, patru case situate în localitatea Cluj-Napoca și un canton situat în localitatea Feleac, județul Cluj.
În luna octombrie 2007, inculpatul a participat la luarea unei decizii de efectuare a unei plăți de către companie către societatea comercială SC V. Budapesta – Sucursala Oradea, întocmind în acest sens „Lista obiectivelor de investiții finanțate de la bugetul de stat pe luna octombrie 2007” și „Nota de fundamentare privind plățile ce se vor efectua în luna octombrie 2007 – Investiții”, decizie materializată prin emiterea ordinului de plată din data de 31 octombrie 2007, iar în aceeași perioadă, în aceeași calitate, inculpatul a dispus efectuarea unui număr de trei plăți către societatea comercială SC V. Budapesta – Sucursala Oradea, emițând în acest sens ordinele de plată .
Or simplu fapt că s-a complăcut într-o situație, ce teoretic ar fi trebuit să conducă declanșarea unor minime verificări nu înlătură răspunderea penală și nici nu poate fi admis neimplicarea acestuia în sensul arătat.
Față de toate aceste aspecte, și cu privire la această infracțiune, Înalta Curte apreciază ca neîntemeiate apărările, sens în care urmează a le respinge ca neîntemeiate.
Criticile formulate atât de apelanta parte civilă C.N.A.D.N.R. , apelanții inculpați pe latură civilă cât și de parchet vor fi analizate cumulate cu particularitățile specifice fiecărei critici.
Circumscris unui prim motiv de apel parchetul a apreciat că latura civilă a cauzei a fost soluționată în mod nelegal de prima instanță întrucât nu s-a dispus obligarea în mod solidar a inculpaților D.D.G. și I.N.A. la plata sumei de 544.388 RON și în strânsă legătură cu acesta a invocat un al doilea motiv de apel unde a arătat că acesta vizează greșita înlăturare în analiza probatoriului a raportului de constatare tehnico-științifică întocmit de specialistul din cadrul D.N.A. iar legat de acest aspect a susținut greșita reținere în cauză a raportului întocmit de doamna expert M.C., cu consecințe în latura civilă a cauzei, față de argumentele expuse în scris în motivele de apel, sens în care a apreciat că ar fi trebuit să fie avut în vedere în stabilirea prejudiciului raportul de constatare tehnico-științifică întocmit de Direcția Națională Anticorupție, analiza științifică având la bază comparabile ce țin de valorificarea unor terenuri în zonă.
Dincolo de aspectele legate de solicitarea de achitare a inculpaților cu consecința directă a înlăturării obligației de plată a despăgubirilor civile, aspect care în raport de argumentele arătate cu prilejul analizării vinovăției celor doi inculpați nu pot produce efecte, inculpații au mai învederat și faptul că instanța de fond a acordat mai mult decât s-a cerut, o așa zisă plus petita, care de asemenea din punctul de vedere al Înaltei Curți este nefondată.
Analiza criticilor formulate pe cuantumul despăgubirilor civile reliefează faptul că, pe de o parte, părțile se află în eroare cu privire la suma cu care partea civilă s-a constituit inițial parte civilă, pentru că soluționarea laturii civile trebuie analizată de la momentul constituirii de parte civilă și nu de la data la care s-a formulat apel și s-au depus la dosarul cauzei motivele de apel; ori sub acest aspect se constată, potrivit înscrisului inițial de constituire de parte civilă, aflat în dosarul de urmărire penală; că sumele inițiale solicitate și care ulterior în mod corect au fost cenzurate de către instanța fondului s-au circumscris unui prejudiciu estimat la 3.187.600 euro și 544.388,00 RON reprezentând prejudiciul suferit de companie prin vânzarea imobilelor fără aprobarea consiliului de administrație, precum și taxa de redevență achitată de DRDP Cluj în mod ilegal.
Pornind de la această sumă cu care partea civilă C.N.A.D.N.R. s-a constituit parte civilă instanța fondului a cenzurat obligația de plată a inculpaților în urma administrării de probe tehnice, iar solicitarea părții civile depusă la dosarul cauzei cu titlu de apel și respective motive de apel, reprezintă pretențiile civile ale acesteia prin raportare la constituirea inițială de parte civilă în raport de ceea ce i s-a acordat și nicidecum o susținere a criticilor inculpatei I.N.A., în sensul că i s-a acordat mai mult decât s-a cerut.
Practic, suma solicitată de partea civilă C.N.A.D.N.R. , nu are valoarea unei prime solicitări de despăgubiri ci are valoarea unei solicitări suplimentare de despăgubiri, prin raportare la cât a solicitat inițial și cât i s-a acordat astfel că ne aflăm în prezența unor critici neîntemeiate, nesusținute și care nu pot fi valorificate în sensul celor solicitate de inculpată prin apărător.
Critica parchetului ce vizează greșita înlăturare în analiza probatoriului a raportului de constatare tehnico-științifică întocmit de specialistul din cadrul D.N.A. și strict legat de acest aspect greșita reținere în cauză a raportului întocmit de doamna expert M.C., cu consecințe în latura civilă a cauzei este în opinia Înaltei Curți, total neîntemeiată.
Este neechivoc că instanța fondului a dat valoarea cuvenită dispozițiilor procedural penale în materie care sunt de strictă și imediată aplicare și care prevăd că după intrarea în vigoare a noului C. pr. pen. conținutul dispozițiilor art. 172 alin. (12) C. pr. pen., nu lasă loc de interpretări, valoarea probatorie a unei expertize judiciare este superioară prin raportare la forța probantă a unui raport de constatare întocmit de un specialist, iar simpla contestare a raportului obligă organul judiciar să dispună efectuarea unei expertize.
În considerarea acestor obligații expres prevăzute de lege, ce nu lasă loc de interpretări, instanța fondului a valorizat eficient în virtutea respectării dreptului la un proces echitabil cererile părților, și în virtutea rolului său activ pe care și l-a exercitat pe deplin, a coroborat probele științifice administrate în cauză iar suma finală ce a generat obligația de plată a inculpaților este cea care se desprinde din întreaga economie a actelor dosarului, pentru că rolul judecătorului este de a corobora și interpreta probele în spiritul aflării adevărului, iar metoda de calcul folosită la stabilirea prejudiciului, este așa cum corect s-a stabilit rezultatul interpretării calculelor la care s-a ajuns atât prin expertiza judiciară dispusă în cauză cât și cea extrajudiciară depusă de inculpați, sens în care criticile formulate pe aceste considerente sunt nefondate.
Așadar, Înalta Curte apreciază că, expertiza care a fost dispusă în faza de cercetare judecătorească, are o forță probatorie deosebită și este din punct de vedere probator cea mai relevantă și în măsura să răspundă exigențelor soluționării corecte a laturii civile.
Apelul parchetului și al părții civile C.N.A.D.N.R. este însă fondat sub aspectul modului nelegal la care inculpații au fost obligați să plătească despăgubirile civile către partea civilă, despăgubiri care așa cum s-a arătat au fost corect cuantificate.
În analiza modului folosit de către instanța de fond în momentul în care s-a disparat obligația de plată solidară a inculpaților se argumentează că excluderea inculpatei I.N.A. de la plata în solidar cu inculpatul D.D.G. a sumei datorată cu titlu de taxa de redevență survine urmare a faptului că inculpata I.N.A., a avut doar reprezentarea vânzării celor trei imobile, nu și a faptului că se transmite și dreptul de superficie asupra terenurilor aferente.
Înalta Curte, pe acest aspect apreciază că interpretarea instanței de fond este una nelegală prin raportare strictă la regulile care reglementează participația penală și a consecințelor clare care le generează această situație juridică pe planul răspunderii civile.
În planul răspunderii penale, regulile sunt acelea că, în caz de participație inculpații vor fi obligați în solidar la plata despăgubirilor civile, deoarece au comis fapta împreună.
În plan civil regulile sunt de asemenea clare și prevăd că, atunci când delictul sau cvasidelictul este imputabil mai multor persoane, acestea sunt ținute solidar pentru despăgubire. În raport cu prevederile art. 998 și art. 1003 C. civ., răspunderea civilă a celor doi inculpați este integrală și solidară, fiecare dintre ei putând fi urmărit de partea civilă pentru recuperarea întregii sume, iar nu a unor cote părți.
Înalta Curte apreciază că este cert și neechivoc că inculpații D.D.G., I.N.A. au comis fapta în participație, sub forma autoratului și respectiv complicitate la autorat, iar consecința imediată este aceea că unitatea de faptă determină și solidaritatea în ceea ce privește repararea prejudiciului, din punct de vedere al laturii civile. Așa fiind, coinculpații urmează a fi obligați în solidar la plata sumei echivalând întreg prejudiciul și nu disparat cum greșit a dispus instanța de fond, astfel că apelul parchetului și al părții civile pentru argumentele expuse urmează a fi admis.
Analiza motivului de apel al parchetului ce vizează netemeinicia hotărârii și în latura penală a cauzei prin prisma reținerii în favoarea inculpaților a circumstanței atenuante prevăzută de art. 74 lit. a) vechiul C. pen., sens în care a solicitat doar înlăturarea acesteia și aceasta motivate de faptul că instanța nu a valorificat această circumstanță, pe care a reținut-o greșit, câtă vreme pedepsele aplicate sunt situate la limita minimă a textului de încriminare, este în opinia Înaltei Curți nefondat.
Înaintea analizării criteriilor ce au stat la baza individualizării pedepselor aplicate inculpaților, Înalta Curte, constată că parchetul s-a aflat în eroare în momentul în care a susținut faptul că reținerea în favoarea acestora a circumstanței atenuante prevăzute de art. 74 lit. a) vechiul C. pen. nu a produs nici un efect, întrucât pedepsele aplicate sunt situate la limita minimă a textului de încriminare și nu sub acest minim.
Inculpații au fost trimiși în judecată și condamnați printre altele, sau mai exact s-a reținut în sarcina acestora ca și infracțiune principală infracțiune de abuz în serviciu în formă calificată prevăzută de art. 132 din Legea nr. 78/2000 cu referire la art. 248 C. pen. și art. 2481 C. pen. cu referire la inculpatul D.D.G. și complicitate la infracțiunea de abuz în serviciu în formă calificată prevăzută de art. 26 C. pen. raportat la art. 132 din Legea nr. 78/2000 cu referire la art. 248 C. pen. și art. 2481 C. pen. cu referire la inculpata I.N.A.
Analiza pedepselor corespunzător textelor de lege în baza cărora au fost condamnați inculpații reliefează că pentru aceste infracțiuni limita minimă a textului de încriminare pornește de la o pedeapsă cuantificată la 5 ani închisoare.
Așadar aplicarea circumstanțelor atenuante aplicate inculpaților au avut ca efect reducerea pedepselor sub această limită minimă a textului de incriminare și nu la limita sa așa cum se susține de parchet, astfel că ne aflăm în prezența unor pedepse legal individualizate prin aplicarea unui cuantum ce derivă din aplicarea corectă a regulilor și efectelor ce le generează aplicarea unor astfel de circumstanțe atenuante și nu se impune înlăturarea acestora.
Înalta Curte constată că circumstanța atenuantă prevăzută de art. 74 lit. a) C. pen. nu se mai regăsește în actuala reglementare, astfel că raportat la valoarea juridică a acesteia prin raportare la efectele sale reglementate de art. 76 C. pen., legea veche este legea mai favorabilă.
Înalta Curte va admite apelurile declarate de Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție – Direcția Națională Anticorupție – Serviciul Teritorial Oradea și de partea civilă C.N.A.D.N.R. S. A. București împotriva sentinței penale nr. 26/PI din 30 ianuarie 2014 a Curții de Apel Oradea, S. penală și pentru cauze cu minori.
Pentru aceste motive admite apelurile declarate de Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție – Direcția Națională Anticorupție – Serviciul Teritorial Oradea și de partea civilă C.N.A.D.N.R. S. A. București împotriva sentinței penale nr. 26/PI din 30 ianuarie 2014 a Curții de Apel Oradea, S. penală și pentru cauze cu minori.
În baza art. 19 și art. 397 C. pr. pen. admite în parte acțiunea civilă formulată de partea civilă C.N.A.D.N.R. S. A. București și în consecință obligă în solidar inculpații D.D.G. și I.N.A. în favoarea acestei părți civile la plata sumelor de 364.644 euro în echivalent la cursul Băncii Naționale a României din data plății și 544.388 RON, reprezentând daune materiale în favoarea aceleiași părți civile[19].
În dosarul privind atribuirea nelegală a unor întinse suprafețe de teren intravilan, plajă și faleză, alături de foști sau actuali angajați ai Primăriei C și ai Oficiului de Cadastru, mandatari și, respectiv, notari publici, fostul primar R. M. a fost condamnat la 9 ani de închisoare prin contopirea pedepselor de 7 ani de închisoare pentru săvârșirea infracțiunii de abuz în serviciu, în formă continuată, și de 6 ani închisoare pentru constituirea unui grup infracțional organizat, , cărora li s-a adăugat un spor de doi ani. C. B. a fost condamnat la 5 ani de închisoare pentru complicitate la săvârșirea infracțiunii de abuz în serviciu în formă continuată, la 3 ani de închisoare pentru asociere pentru săvârșirea de infracțiuni, precum și la confiscarea echivalentului în lei al sumei de 957.107 €. C. B. fusese eliberat condiționat dintr-o pedeapsă de 6 ani și 4 luni de închisoare aplicată în anul 2014, de Curtea de Apel București. Curtea de Apel București decisese, în acel dosar, achitarea a 26 de inculpați[20]. Fostul președinte al Consiliului Județean C. , N. C. a fost condamnat la 4 ani închisoare pentru săvârșirea infracțiunii de abuz în serviciu în formă continuată, cu un spor de un an.
Referitor la inversarea sarcinii probei, în cazul dispunerii confiscării, Curtea Europeană a Drepturilor Omului a reținut, în Hotărârea din 23 septembrie 2008, pronunțată în Cauza Grayson și Barnham c Regatului Unit, §46, că „nu era incompatibilă, în principiu sau în practică, cu noțiunea de proces echitabil prevăzut de art.6 din Convenție, plasarea în sarcina reclamanților, odată ce aceștia erau condamnați pentru săvârșirea unei infracțiuni grave de trafic de droguri, a dovedirii faptului că sursa banilor sau bunurilor arătate ca fiind deținute anterior condamnării era legitimă”. De asemenea, prin Decizia din 4 septembrie 2001, pronunțată în Cauza Riela și alții c Italiei, Curtea Europeană a Drepturilor Omului a constatat că confiscarea constituie o ingerință în dreptul de proprietate al reclamanților, care trebuie a fi considerată o reglementare a folosinței lucrurilor, și nu o privare de proprietate, că dispozițiile Convenției nu interzic prezumțiile de fapt și că reclamanților le-a fost oferită o ocazie adecvată de a-și susține cauza în fața autorităților competente, câtă vreme cauza a fost examinată de către trei instanțe, în urma unor proceduri contradictorii. În plus, instanțele sesizate au examinat faptele într-o modalitate obiectivă, fără să se bazeze pe o simplă bănuială, analizând situația financiară a reclamanților, pentru a concluziona că bunurile confiscate nu puteau fi cumpărate decât grație folosirii unor profituri ilicite. Astfel, ținând cont de marja de apreciere a statelor în ceea ce privește reglementarea folosinței bunurilor în conformitate cu interesul general, în speță în cadrul politicii penale vizând combaterea fenomenului mafiot, Curtea a considerat că ingerința în dreptul de proprietate privată, provocată prin dispunerea măsurii confiscării, nu a fost disproporționată în raport cu scopul vizat. Totodată, prin Hotărârea din 13 noiembrie 2007, pronunțată în Cauza Bocellari și Rizza c Italiei, § 40, Curtea a reținut că „acest gen de procedură urmărește aplicarea confiscării bunurilor și capitalurilor, fapt ce pune direct și substanțial în discuție situația patrimonială a justițiabilului. Raportat la o asemenea miză, nu s-ar putea afirma că acest control public nu este o condiție necesară pentru a garanta respectarea drepturilor celui interesat.”[21]
Profesorul american Michael Mandelbaum[22] definește “marea corupție”, drept folosirea ilegala a puterii statului de către cei care o dețin, transferând masiv, in interes personal, resursele tarii, pentru a se îmbogăți rapid. Ulterior, aceasta bogăție este transformata in baza de putere, , transformând o democrație într-o cleptocrație, membrii săi căutând, in primul rând, sa obțină avantaje personale – materiale, sociale, politice etc. -, pe seama celor in numele cărora guvernează[23] .
“Marea corupție” din România reprezintă cazuri minore “ prin prejudicii în comparație cu corupția transnațională a marilor corporații. Doar că în România corupătorii, mai ales cei mari, nu au fost puși în lumină, încă”[24].
„Viziunea imperială asupra lumii ar putea fi iminentă.” Pe măsură ce înaintăm în secolul XXI, naționalismul pierde rapid teren. Apariția unor probleme globale, prin esența lor, macină legitimitatea care le mai rămâne statelor-națiuni independente. Nici unul dintre acestea „nu poate să ducă o politică economică independentă sau chiar să-și conducă propriile treburi interne în mod autonom, fiind supuse mașinațiunilor pieței globale, amestecului companiilor și organizațiilor nonguvernamentale”. Statele sunt obligate să se conformeze standardelor globale de comportament financiar sau justiție[25].
Corupția, drept patologie locală, constituie o amenințare pentru democrație, pentru supremația dreptului, echității sociale și a justiției, erodând principiile unei administrații eficiente, subminând economia de piață și punând în pericol stabilitatea instituțiilor statale.
Percepția este aceea că fenomenul corupției în România a ajuns în cea mai gravă formă, cunoscută în literatura de specialitate drept „capturarea, captația statului”.
Este vorba despre instituții care funcționează în favoarea unor grupuri de interese care au legătură cu politicul, afacerile (prin lipsa concurenței) și media.
S-a dus vorba că, referindu-se la corupția și hoția din țara noastră, Ilia Ehrenburg, dar și Vîșinski, repetați de comandantul sovietic din Iași, ar fi spus: „Ăștia nu aparțin unei națiuni, ci unei profesii”[26].
Grupurile de putere,clientelele politice sunt produsul acestor ani de tranziție care controlează oligarhic resursele și reprezintă tot atâtea grupuri de presiune.
Percepția este aceea că fenomenul corupției în România a ajuns în cea mai gravă formă, cunoscută în literatura de specialitate drept „capturarea, captația statului”.
Este vorba despre instituții care funcționează în favoarea unor grupuri de interese care au legătură cu politicul, afacerile (prin lipsa concurenței) și media. Grupări oligarhice manipulează elaborarea politicilor, ajungând până la a modela noile reguli ale jocului social pentru
Acolo unde societatea civilă este relativ slabă, iar statul, captiv al grupurilor oligarhice, este lipsit de autoritate – chiar dacă formal controlează resursele -, politica nu mai asigură tuturor aceleași mijloace de influență, ci avantajează grupurile de putere economică[27].
Când statul este capturat, simplele articole din legi nu sunt de ajuns, pentru că pur și simplu statul nu funcționează pentru a le aplica nediscriminatoriu[28]. Întreprinderile folosesc traficul de influență pentru a bloca orice reformă care ar risca să le elimine avantajele. Captația statului devine nu numai un simptom, ci și cauză fundamentală a unei Guvernări proaste[29].
Acum câțiva ani, însușirea de mogul era – dacă nu o meserie –, măcar un fel de omologare socială[30].
Puternice grupuri de presiune își unesc în prezent forțele pentru a împiedica activitatea legislativului de îndată ce acesta din urmă nu mai consideră că interesul general coincide cu cel al marilor interese private. Este vorba când despre lobby-urile agroalimentare care doresc îmblânzirea avertismentelor sanitare de luptă împotriva obezității când despre cadourile oferite generos de grupul Suez parlamentarilor francezi în speranța de a-i sensibiliza, când despre grupurile media care doresc o recoltă publicitară cât mai consistentă, cu ajutorul Parlamentului european[31].
Orice grup de interes – grup social cu interese specifice – se poate transforma în grup de presiune în momentul când utilizează, în direcția executivului sau a parlamentului, presiunea pentru a face să triumfe aspirațiile și revendicările sale[32].
Grupul de presiune caută să-si valorifice interesele în raport cu puterea politică. Ele reprezintă un fenomen foarte extins, cu implicații în viața social-politică, întrucât sunt astfel organizate încât să-si sporească la maximum influenta asupra centrelor de decizie și sunt capabile să-și adapteze tactica la structura sistemului politic existent, prin acțiunea de pressing și consecințele acesteia asupra procesului decizional[33]. Corupția reprezintă forma ilicită de presiune pe care o pot folosi reprezentanții acestor grupuri de interes. Alături de șantaj, trafic de influență, corupția reprezintă forme oculte de presiune asupra oamenilor politici. Ea se referă la cointeresarea reprezentanților Puterii prin cererea de a le oferi informații despre o problemă sau alta [34].
Pericolul constă în apariția unei legislații diferențiale, în acordarea unor privilegii , ca o practică curentă și, în mod obișnuit, acceptată. Activitatea intereselor de grup economic se vor transfera în procesul politic[35]. Vom reveni asupra acestei probleme!
În perioada tranziției, „fostele elite comuniste (inclusiv lucrătorii din Securitate) au încercat (și mulți au și reușit) să-și transforme fostele resurse și poziții de putere în capital economic”[36]. „Au intrat în lumea afacerilor” ca „forță de elită”[37]. Vârfurile instituției „se pricopsiseră binișor”, „și-au putut vedea de afaceri” scrie Ion Cristoiu[38].
Premise exterioare actului de justiție. Captația statului. Privatizarea întreprinderilor de stat le-a permis elitelor deținătoare de informații privilegiate și de relații avantajoase să-și convertească drepturile de proprietate de facto limitate […] în drepturi de jure cu un grad mai mare de inalienabilitate”[39]. Se vorbește despre transformarea pe căi prădalnice a nomenclaturiștilor în proprietari[40]. Procesul de privatizare a fost văzut deseori în presă ca o sursă de corupție la toate nivelurile. Modul în care s-a făcut privatizarea unor societăți a ridicat și continuă să ridice semne de întrebare. În această categorie intră privatizarea unor societăți precum Romtelecom, Petrom Oltchim , CFR Marfă [41]etc.
Cu toate acestea, în pofida nenumăratelor articole de presă, până în prezent nu există cazuri importante în care să se fi dovedit fraude comise de funcționarii statului însărcinați cu privatizarea[42].
Cel puțin se resimte “existența unor tensiuni din rândul companiilor de stat, care participă și ele la tranzacțiile de pe bursă”[43]. Problemele cele mai mari sunt în sfera “întârzierilor pe care le cauzează această situație și care vor avea efecte mai târziu. Este vorba aici de programul de privatizări și de calendarul de liberalizare a pieței, care afectează în mare măsură mediul privat” din sectorul energetic[44].
În loc de restabilire a dreptului de proprietate, după 1989, în România a avut loc o redistribuire a proprietății.
Teoretic, transferul proprietății în cadrul procesului de privatizare necesită formularea de către instituțiile publice implicate a unei propuneri de a contracta, reprezentând primul pas pentru formarea acordului de voință.
Corelat cu metodele de privatizare aplicate de entitățile cu rol în privatizare, analizarea caracterului ofertei de vânzare implică o abordare diferențiată. Incidentele create de conținutul și termenul ofertei de vânzare au condus la modificări continue a legislației în domeniu. Astfel, dacă într-o primă redactare a Ordonanței de urgență nr. 88/1997[45] inițierea procesului de vânzare acțiuni, prin oricare dintre metode, era realizată printr-o ofertă irevocabilă, valabilă cel puțin 30 de zile, dar nu mai mult de 180 de zile, ulterior normele de privatizare au suportat serioase nuanțări.
Problema care suscită, din punct de vedere juridic, un real interes este conținutul și caracterul ofertei de vânzare prin care entitățile mandatate de stat realizează transferul către economia privată a unor bunuri pe care le au în administrare[46].
Corupția și comportamentele prădalnice ale foștilor demnitari și ale membrilor clanurilor lor au avut „o evoluție galopantă, iar regimul politic din România a prezentat tendințe semiautoritare”[47].
Pe parcursul anilor ’ 90, au existat presiuni externe de schimbare (FMI, alți parteneri externi și ai multinaționalelor) schimbări ce au avut un caracter superficial, de formă sau -mai grav- au servit unor interese private (ale unor înalți funcționari publici, lucrători din serviciile secrete, politicieni autohtoni și companii străine )[48].
Tranziția în țările postcomuniste a determinat o redistribuire extrem de rapidă a veniturilor[49]. Ea a creat inegalități economice facilitate de birocrați ce își asumă importante roluri politice. În fața unei economii corupte, cleptocratice, guvernele vor deveni din ce în ce mai slabe, urmate de rezultatul nefericit al jumătăților de măsură între controlul statului și piața liberală[50]
Arătăm , în continuare, o jurisprudență intens mediatizată[51], mai ales prin prisma deficiențelor procedurale des invocate .
În temeiul art. 421 pct. 2 lit. a) C. pr. pen. admite apelurile formulate de apelantul Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție – Direcția Națională Anticorupție și de către apelanții inculpații [. ..].
Desființează în parte sentința penală nr. 701/26.09.2013 pronunțată de Tribunalul București în dosarul cu nr. 25497/3/2012 și rejudecând:
1.În temeiul art. 386 alin. 1 C. pr. pen. dispune schimbarea încadrării juridice a faptei reținute prin actul de sesizare al instanței în ceea ce îl privește pe inculpatul V. D. din infracțiunea de spălare a banilor prevăzută de art. 29 alin. 1 lit. c din Legea nr. 656/2002, modificată cu trimitere la art. 17 lit. e din Legea nr. 78/2000, cu referire la art. 10 alin. 1 lit. a) din Legea nr. 78/2000 cu aplicarea art. 41 alin 2 din C. pen. din 1969 în infracțiunea de spălare a banilor prevăzută de art. 29 alin. 1 lit. b) și lit. c) din Legea nr. 656/2002, modificată cu aplicarea art. 35 alin 1 din C. pen. și cu aplicarea art. 5 C.pen.
[. . .] În temeiul dispozițiilor art. 16 alin. 1 lit. f) raportat la art. 17 alin. 2 și la art. 396 alin. 6 din C. pr. pen., încetează procesul penal pornit împotriva inculpatului V. D. pentru infracțiunea prevăzută de art. 13 din Legea nr. 78/2000 cu aplicarea art 41 alin 2 din C. pen. din 1969, constatând împlinit termenul de prescripție specială prevăzut de art. 154 alin. 1 lit. d) din C. pen. .
În temeiul dispozițiilor art. 29 alin. 1 lit. b) și lit. c) din Legea nr. 656/2002, modificată, cu aplicarea art. 35 alin 1 din C. pen. cu aplicarea art. 5 C.pen condamnă pe inculpatul V. D. la pedeapsa de 10 ani închisoare.
[. . . ] 4. În temeiul art. 386 alin. 1 C. pr. pen. respinge ca nefondată cererea de schimbare a încadrării juridice formulată de inculpatul M. G. prin apărător ales din infracțiunea prevăzută de art. 26 C.pen. din 1969 raportat la art. 10 alin. 1 lit. a) din Legea nr. 78/2000 cu aplicarea art. 41 alin. 2 din C.pen. din 1969 și art. 75 lit. a) din C.pen. din 1969 în infracțiunea prevăzută de art. 26 C.pen. din 1969 raportat la art. 10 alin. 1 lit. a) din Legea nr. 78/2000 și a art. 75 lit. a) din C.pen. din 1969
În temeiul dispozițiilor art 26 din C.pen. din 1969 raportat la 10 alin 1 lit. a) din Legea nr. 78/2000 cu aplicarea art 41 alin 2 din C.pen. din 1969 și art 75 lit. a) din C.pen. din 1969 cu aplicarea art. 5 C. pen. , condamnă pe inculpatul M. G. , la pedeapsa de 8 ani închisoare.
Analizând incidența dispozițiilor legii penale mai favorabile în privința fiecăruia dintre inculpați, Curtea conchide că, în drept, fapta inculpatului V. D. care în perioada 31. 05. 2002-24. 11. 2003, la diferite intervale de timp și în realizarea aceleiași rezoluții infracționale, și-a folosit influența dată de calitatea sa președinte al Partidului [. . . ] asupra inculpaților M. G. , membru al aceluiași partid din anul 1991, director general și membru al A.G.A. și ulterior al C.A. la I. SA București, S. J, administrator al SC”B”SA București (firmă din grupul G la care soția sa îndeplinea , la acea dată, funcția de șef al departamentului juridic) în perioada 01.01.2002 – 28.01.2005, director al Direcției Juridice din cadrul ADS în perioada octombrie 2001-mai 2005, membru AGA (unic) al I SA București în perioada, noiembrie 2003, secretar executiv al aceluiași partid și vicepreședinte al A.V.A.S. din partea acestei formațiuni politice începând cu data de 14.09.2005 și asupra inculpatului P. S. , membru al aceluiași partid și director general executiv al G SA București în scopul de a facilita adjudecarea prin licitație de către SC”G ”SA București, la un preț mult inferior față de valoarea comercială reală și în condiții discriminatorii, netransparente și prin subevaluarea cu intenție a activelor și a titlurilor de participare deținute de societate a pachetului de acțiuni deținut de Agenția Domeniului Statului la SC”I”SA București, întrunește atât sub aspect obiectiv, cât și sub aspect subiectiv elementele constitutive ale infracțiunii prevăzute de art 13 din Lg 78/2000, cu aplicarea art 41 alin 2 C.pen. din Codul penal din 1969.
Referitor la această infracțiune, Curtea constată că termenul de prescripție specială prevăzut de art. 154 alin. 1 lit. d) din C. pen. calculat de la data finalizării activității infracționale, respectiv de la data de 24.11.2003, s-a împlinit la data de 24.05.2011, motiv pentru care , în temeiul dispozițiilor art 16 alin. 1 lit. f) raportat la art. 17 alin. 2 și la art. 396 alin. 6 din C. pr. pen. va înceta procesul penal pornit împotriva inculpatului V. D. pentru infracțiunea prevăzută de art. 13 din Legea nr. 78/2000 cu aplicarea art 41 alin 2 din C. pen. , constatând împlinit termenul de prescripție specială prevăzut de art. 154 alin. 1 lit. d) din C. pen. .
Fapta inculpatului V. D. , constând în aceea de a fi dobândit în nume propriu, în perioada 24.05.2004-14.02.2005, în realizarea aceleiași rezoluții infracționale, prin două operațiuni succesive de majorare a capitalului social al SC I SA București și o operațiune de cesiune de acțiuni, inițial 70,30213 % iar în final a crescut nivelul participației la 92,40955 % din acțiunile acestui emitent și ulterior, le-a donat fiicelor sale în condițiile în care cunoștea că acestea au fost obținute de SC G SA București prin săvârșirea de către reprezentanții legali ai societății, ai A.D.S. și ai societății comerciale vizate, a infracțiunii prevăzute de art. 10 din Legea nr. 78/2000, întrunește elementele constitutive ale infracțiunii de spălare de bani, faptă prevăzută și pedepsită de art. 29 alin. 1 lit. b) și lit. c) din Legea nr. 656/2002, modificată, cu aplicarea art. 35 alin 1 din C. pen. cu aplicarea art. 5 C.pen.
În ceea ce îl privește pe inculpatul V. D. , având în vedere limitele speciale ale infracțiunii pentru care se va dispune condamnarea inculpatului, astfel cum acestea erau anterior datei de 01.02.2014, care a adus odată cu ea Noul Cod Penal și modificarea Legii 656/2002, prin coborârea limitei de pedeapsă pentru infracțiunea de spălare a banilor de la 12 la 10 ani, dar și Legii nr 78/2000 prin abrogarea secțiunii în care erau prevăzute infracțiunile în legătură directă cu infracțiunile de corupție,, Curtea constată că lege penală mai favorabilă în cazul acestuia este noua reglementare penală.
Cu titlu prealabil, achiesând la situația de fapt reținută de prima instanță, în temeiul art. 386 alin. 1 C. pr. pen., Curtea va dispune schimbarea încadrării juridice a faptei reținute prin actul de sesizare al instanței în ceea ce îl privește pe inculpatul V. D. din infracțiunea de spălare a banilor prevăzută de art. 29 alin. 1 lit. c din Legea nr. 656/2002, modificată cu trimitere la art. 17 lit. e din Legea nr. 78/2000, cu referire la art. 10 alin. 1 lit. a) din Legea nr. 78/2000 cu aplicarea art. 41 alin 2 din C. pen. din 1969 în infracțiunea de spălare a banilor prevăzută de art. 29 alin. 1 lit. b) și lit. c) din Legea nr. 656/2002, modificată cu aplicarea art. 35 alin 1 din C. pen. și cu aplicarea art. 5 C.pen. Curtea ia act că inculpatul V. D. a disimulat originea bunurilor provenite din infracțiunea de stabilire, cu intenție, a unei valori diminuate față de valoarea comercială reală a bunurilor aparținând agenților economici la care statul este acționar, comisă în cadrul acțiunii de privatizare în scopul obținerii pentru sine sau pentru altul de bani, bunuri sau alte foloase necuvenite – faptă prevăzută și pedepsită de dispozițiile art. 10 alin.1 lit. a) din Legea nr. 78/2000, de către ceilalți inculpați trimiși în judecată în prezenta cauza.
Disimularea a avut loc prin încheierea la data de 26 02 2004 a contractului de împrumut cu dobândă între inculpatul V. D. și SCI SA în baza căruia inculpatul V. D. acordă împrumutatului ( SCI SA) cu titlu de împrumut cu dobândă suma de 17.000.000.000 lei în vederea achitării de către împrumutat a sumelor sale restante către bugetul de stat, termenul scadenței fiind la data de 30.04.2004, când SCI SA trebuia să ramburseze suma împrumutată la care se calculează o dobândă de 20% pe an.
În contractul respectiv s-a inserat, ca și clauză finală, că părțile sunt de acord ca în situația în care împrumutatul nu va restitui întreaga sumă datorată la termen, în condițiile art. 1 si 2 împrumutătorul să poată solicita convertirea creanței ( suma împrumutată plus dobânda acumulată) în acțiuni prin majorarea capitalului social al împrumutatului și să dobândească în nume propriu titlurile de participare ale SC I SA București
Aceasta fapta întrunește si conținutul constitutiv al celei de-a doua variante normative ale infracțiunii de spălare a banilor prevăzute de art 29 alin. 1 lit. b) din Legea nr 656/2002, potrivit cu care constituie infracțiunea de spălare a banilor și se pedepsește cu închisoare de la 3 la 10 ani ascunderea ori disimularea adevăratei naturi a provenienței, a situării, a dispoziției, a circulației sau a proprietății bunurilor ori a drepturilor asupra acestora, cunoscând că bunurile provin din săvârșirea de infracțiuni: or, din analiza contractului de împrumut încheiat intre inculpatul V. D. si SC I SA rezulta ca unicul scop al încheierii acestuia a fost disimularea obținerii bunurilor dobândite prin săvârșirea infracțiunii prevăzute de art 10 din Legea nr 78/2000 , Curtea raportând intenția inculpatului în lumina tuturor circumstanțele de fapt obiective: pe lângă un termen scadent de doar doua luni unei societăți care pretinde ca nu are bani sa-si achite datoriile, Curtea mai observa ca împrumutul urma sa fie acordat în transe, la finalul contractului inculpatul urmând sa dobândească, prin majorarea capitalului social cu suma pretins a fi împrumutata în trei transe. Ultima transa, când s-au virat cea mai mare parte din împrumutul solicitat figura din 29 03 2004, conform raportului de expertiza contabila întocmit în cauza de către SC I SA pentru stabilirea dobânzii cuvenite inculpatului la expirarea termenului de restituire a împrumutului.
Curtea are în vedere că în varianta normativă prevăzută de art. 29 alin 1 lit. b) din Legea nr 656/2002, obiectul material al infracțiunii de spălare a banilor îl constituie bunurile provenind din săvârșirea de infracțiuni, a căror proveniență, situare, dispoziție, circulație, proprietate sau drepturi este ascunsă disimulată de către spălătorul de bani, cunoscând că acestea provin din săvârșirea de infracțiuni.
În cazul variantei normative prevăzute la art. 29 alin. 1 lit. b), spălarea banilor are ca element material fie acțiunea de ascundere, fie acțiunea de disimulare a adevăratei naturi a provenienței, a situării, a dispoziției, a circulației sau a proprietății bunurilor ori a drepturilor asupra acestora, cunoscând că bunurile provin din săvârșirea de infracțiuni.
Atât acțiunea de ascundere, cât și acțiunea de disimulare, vizează, în fapt, un ansamblu de fapte concrete prin care spălătorul de bani urmărește să confere o aparență de legalitate produsului infracțiunilor. Ascunderea sau disimularea în accepțiunile date mai sus se referă atât la bunul material, cât și la drepturile asupra bunului material provenit din infracțiunea principală.
Sintagma „adevăratei naturi” se opune naturii aparente a bunului și are sensul de apartenență reală licită sau ilicită a bunului în cauză la subiectul care a fost deposedat prin infracțiunea primară, adică o ascundere sau disimulare a bunului precum și a titlului care stă la baza adevăratei naturi a bunurilor respective.
Ascunderea adevăratei naturi sau a provenienței bunurilor presupune săvârșirea de acte de natură să denatureze proveniența reală și a drepturilor efective asupra bunului provenit din infracțiunea principală cărora să li se atribuie o identitate falsă aparent legitimă.Prin situare se înțelege denaturarea locului ocupat de bunul respectiv într-o anumită ordine, ierarhie, făcând să se creadă că ocupă un alt loc decât cel real. În ceea ce privește denaturarea dispoziției asupra bunurilor sau asupra naturii drepturilor privind bunurile respective, aceasta are loc ori de câte ori autorul infracțiunii principale ascunde caracterul real al dispoziției date intermediarului de a executa o anumită operațiune financiară lăsând să se creadă că această dispoziție se referea la o operațiune licită. Cu privire la „circulația” bunurilor, se arată că sfera acestei sintagme include actele de denaturare a adevăratei circulații a valorilor ori a drepturilor asupra bunurilor între parteneri la tranzacție, pretinzându-se că această circulație se referă la valori dobândite licit.
Urmărind disimularea originii ilicite a proprietăților și fondurilor murdare, spălătorul de bani D. V. a căutat, astfel să rupă filiera dintre delictul principal, care constituie sursa fondurilor și veniturile obținute din comiterea acestui delict, păstrând controlul permanent al fondurilor în scopul orientării acestora spre destinația dorită care îi va permite să profite într-o manieră cât mai discretă de beneficiile obținute și să le investească în afaceri profitabile.
Ca o consecință a acțiunilor de ascundere și disimulării, prin încheierea contractului de împrumut intre inculpatul D. V. si SC I SA, bunurile provenite din privatizarea ilegala a fostului Institut de Chimie Alimentara au apărut în materialitatea lor într-o altă lumină și cu o altă semnificație în patrimoniul inculpatului D. V. printr-o majorare de capital si o conversie a pretinsului împrumut acordat I în acțiuni, fără nicio legătură cu proveniența lor ilicită, reală.
Sub aspectul urmării imediate juridice, faptele inculpatului cu urmările lor naturale semnalate au adus atingere relațiilor patrimoniale din sectorul financiar, bancar, de credit, etc. denaturând aceste relații prin infuzia de valori provenite din infracțiune.
Pe de altă parte, deși procesul spălării banilor are ca trăsături definitorii complexitatea, sofisticitatea, iar datorită multitudinii de posibilități oferite de sistemul financiar, asistăm la un proces de evoluție a tehnicilor de spălare a banilor în paralel cu modernizarea sistemelor de prevenire a flagelului, nu mai puțin adevărat spălătorii de bani sunt cei care fixează nivelul de complexitate al operațiunilor de spălare: or, în cauza de fata, deși inculpatul le-a transmis fiicelor sale cu titlu gratuit o parte din bunurile dobândite prin privatizarea ilegala a fostului Chimie Alimentară, le-a interzis, totodată, acestora, sa dispună de aceste bunuri în timpul vieții fără acordul sau. Curtea nu a fost investita însă cu acest act material al procesului de spălare a banilor.
În temeiul art. 386 alin. 1 C. pr. pen. , având în vedere că fapta inculpatului V. D. , constând în aceea de a fi dobândit în nume propriu, în perioada 24.05.2004-14.02.2005, în realizarea aceleiași rezoluții infracționale, prin două operațiuni succesive de majorare a capitalului social al SC”I”SA București și o operațiune de cesiune de acțiuni, inițial 70,30213 % iar în final a crescut nivelul participației la 92,40955 % din acțiunile acestui emitent și ulterior, le-a donat fiicelor sale în condițiile în care cunoștea că acestea au fost obținute de SC”G ”SA București prin săvârșirea de către reprezentanții legali ai societății, ai A.D.S. și ai societății comerciale vizate, a infracțiunii prevăzute de art. 10 din Legea nr. 78/2000, întrunește elementele constitutive ale infracțiunii de spălare de bani, faptă prevăzută și pedepsită de art. 29 alin. 1 lit. b) și lit. c) din Legea nr. 656/2002, modificată, cu aplicarea art. 35 alin 1 din C. pen. cu aplicarea art. 5 C.pen, Curtea va respinge ca nefondată cererea de schimbare a încadrării juridice formulată de inculpatul V. D. prin apărător ales din infracțiunea de spălare a banilor prevăzută de art. 29 alin. 1 lit. c din Legea nr. 656/2002, modificată cu trimitere la art. 17 lit. e din Legea nr. 78/2000, cu referire la art. 10 alin. 1 lit. a) din Legea nr. 78/2000 cu aplicarea art. 41 alin 2 din C. pen. din1969 în infracțiunea de tăinuire prevăzută de art. 270 C.pen.
Astfel, potrivit reglementărilor interne în materie, spălarea banilor este fapta persoanei care, cunoscând că un bun provine din săvârșirea de infracțiuni, îl schimbă sau îl transferă, în scopul ascunderii sau al disimulării originii ilicite sau în scopul de a ajuta persoana care a săvârșit infracțiunea din care provin bunurile să se sustragă de la urmărire, judecată sau executarea pedepsei. Constituie infracțiunea de spălare a banilor și ascunderea sau disimularea adevăratei proveniențe, a situării, a dispoziției, a circulației sau a proprietății bunurilor ori a drepturilor asupra acestora, cunoscând că bunurile provin din săvârșirea de infracțiuni, precum și dobândirea, deținerea sau folosirea de bunuri, cunoscând că acestea provin din săvârșirea de infracțiuni.
Împrejurarea că inculpatul a apelat la una din cele mai rudimentare tipologii de spălare a banilor, respectiv împrumutul nereturnat, consacrata poate de cel mai cunoscut spălător de bani din toate timpurile, Mayer Lanski, nu este de natura per se sa îl transforme în tăinuitor, deoarece pe parcursul săvârșirii acestor acte materiale a urmărit, în permanenta, realizarea obiectivelor procesului de spălare a banilor, în scopul optimizării posibilităților de utilizare a bunurilor ilegal obținute în derularea unor viitoare afaceri profitabile. Or, nu toți criminalii financiari resimt nevoia să creeze scheme elaborate în scopul oferirii unei aparențe de legitimitate provenienței fondurilor infracționale
Curtea precizează ca deși în doctrină se încearcă a se inocula teza inutilității incriminării spălării banilor, cu motivarea ca s-ar suprapune pe reglementari existente, iar Inițiatorul Noului Cod penal a încercat dezincriminarea auto-spălării, demonstrând o înțelegere precară a distincției dintre infracțiunea de spălare a banilor și infracțiunea de tăinuire, se cuvine a se reflecta asupra necesității asumării obligațiilor ce incumbă statului român prin adoptarea reglementărilor internaționale la care am făcut referire mai sus, mai ales că România este monitorizată în vederea asigurării respectării standardelor internaționale în materie: avem în vedere, bineînțeles, Recomandările ale FATF, art. 3 din Convenția Națiunilor Unite de la Viena (1988) privind reprimarea traficului ilicit de stupefiante și substanțe psihotrope; art. 6 din Convenția Națiunilor unite împotriva criminalității organizate[53], art. 23 din Convenția Națiunilor Unite împotriva corupției; art. 6 din Convenția Consiliului Europei de la Strasbourg din 08/11/1990 privind spălarea, descoperirea, sechestrarea și confiscarea produselor infracțiuni; art. 9 din Convenția Consiliului Europei de la Varșovia din 16/05/2005 privind spălarea, descoperirea, sechestrarea și confiscarea produselor infracțiunii și finanțarea terorismului.
De altfel, tocmai adoptarea cu ocazia celei de-a 4-a întâlniri a C198-COP, care a avut loc Strasbourg, 12-14 iunie 2012, a celui de-al doilea raport de evaluare a României al Conferinței Părților la Convenția Consiliului Europei privind spălarea, descoperirea, sechestrarea și confiscarea produselor infracțiunii și finanțarea terorismului (CETS 198)[25] a avut drept consecință eliminarea dispoziției din Proiectul de Lege pentru punerea în aplicare a Codului penal și pentru modificarea și completarea unor acte normative care cuprind dispoziții penale care prevedea că art. 23 din Legea nr. 656/2002 pentru prevenirea și sancționarea spălării banilor, precum și pentru instituirea unor măsuri de prevenire și combatere a finanțării actelor de terorism, M. Of. nr. 904 din 12 decembrie 2002, cu modificările și completările ulterioare, care fusese modificat, inter alia, prin introducerea unui alin.(2), care prevedea că fapta prevăzută în alin.(1) lit. c), respectiv dobândirea, deținerea sau folosirea de bunuri, cunoscând că acestea provin din săvârșirea de infracțiuni nu constituie infracțiune atunci când aceasta a fost săvârșită de către autor sau de către un participant la săvârșirea faptei prevăzute de legea penală din care provine bunul.
De altfel, si în doctrina s-a atras atenția ca nu trebuie pus semnul egalității între consecințele faptelor de spălare a banilor și a celor de tăinuire, iar elementele de distincție intre cele doua infracțiuni exista chiar si după intrarea în vigoare a Codului penal, chiar daca de lege lata infracțiunea de tăinuire a fost trecuta în sfera infracțiunilor contra înfăptuirii justiției si, în plus, s-a suprimat si cerința privind urmărirea obținerii unui profit, fapt ce putea conduce la concluzia ca infracțiunea de tăinuire se săvârșea doar cu intenție directa calificata prin scop.
Or, la incriminarea spălării banilor, s-a avut în vedere ca acest un flagel conduce la deteriorarea întregului sistem financiar-bancar și a sistemului economico-social în ansamblu, din cauza generării de efecte inflaționiste, prin afectarea nivelului ratei dobânzii și a ratei de schimb valutar; descurajează și îndepărtează investitorii cinstiți, datorită pierderii bunei reputații de către instituțiile implicate în scandaluri de spălare a banilor; în acest context, există riscul ca banii spălați să devină „motorul” economiei naționale, impunându-și propriile reguli de tip mafiot . Altfel spus, necesitatea combaterii spălării banilor cunoaște atât o motivație socială, derivând din imperativul combaterii efectelor crimei care tinde să se internaționalizeze și să afecteze relațiile normale dintre membrii comunităților naționale și nu numai, deteriorându-le si generând instabilitate, cât și o motivație economică rezultând din imperativul anihilării atacului pe care spălarea banilor îl exercită asupra principiilor funcționării economiei de piață si a integrității piețelor financiare, prin subminarea instituțiilor financiare si a întregului sistem financiar.
Astfel, obiectul juridic generic al infracțiunii de spălarea banilor nu poate fi desprins de relațiile patrimoniale, deoarece, în esență, prin asemenea fapte sunt denaturate, subminate relațiile de proprietate asupra bunurilor.
Obiectul juridic special al infracțiunii de spălare a banilor îl constituie relațiile sociale patrimoniale pentru a căror normală desfășurare este necesar ca să nu fie disimulată originea ilegală a bunurilor provenite din infracțiuni în scopul împiedicării autorităților să identifice și asigurării infractorilor controlului asupra profiturilor ilegal obținute.
În raport cu acest concept și cu aceste caracterizări, infracțiunea de spălare a banilor face parte, sub raportul clasificării sale de grup, din categoria infracțiunilor patrimoniale.
În mod eronat se consideră de unii autori de studii și opinii de specialitate, cum sunt cele depuse la dosarul cauzei, cădispozițialit. c) a art. 29 din Legea nr. 656/2002 se suprapune cu conținutul infracțiunii de tăinuire, deoarece distincția dintre două texte incriminatoare n-ar trebui să se facă exclusiv prin prisma elementului material al laturii obiective a infracțiunii.
Curtea precizează ca nici argumentul privind neparcurgerea întregului proces de spălare a banilor clasic fragmentat în cele trei faze ( plasare, startificare, integrare) în cazul variantei normative prevăzute de art 29 alin 1 lit. c) din Legea nr 656/2002 (dobândirea, deținerea sau folosirea de bunuri, cunoscând că acestea provin din săvârșirea de infracțiuni) nu subzista la o analiză mai aprofundată a procesului de spălare a banilor, în mod just arătând-se în doctrină că, în realitate, etapele nu pot fi privite izolat. De aceea, organul judiciar este chemat la o abordare sistematică a procesului de spălare. Evident, cele trei faze se pot repeta în cadrul procesului de spălare sau una dintre etape poate fi omisă: spre exemplu, nu exista etapa stratificării atunci când spălătorul de bani achiziționează bunuri de lux și nici de etapa integrării atunci când spălătorul schimbă produsul infracțional în acțiuni. În alte situații, realizarea unei etape din procesul de spălare este determinată de gradul de realizare al etapei precedente, astfel încât demarcațiile existente între diferitele faze dispar, de asemenea, în mod generalizat
Pe cale de consecință, nu se poate accepta teza potrivit căreia distincția între spălarea banilor și tăinuire, nu se justifică, spălarea banilor reprezentând, în fapt, o variantă nouă a infracțiunii de tăinuire, suprapunându-se acesteia și dând naștere unui concurs de norme ce nu poate fi soluționat nici pe baza criteriului specialității, nici pe baza vreunui alt criteriu, prilejuindu-se instanțelor o alegere arbitrară a textului de incriminare și încălcându-se astfel dreptul fundamental la egalitate în fața legii.
Fiind o infracțiune de consecință, infracțiunea de spălare a banilor prezintă incontestabile asemănări cu infracțiunea de tăinuire, denumită în doctrina franceză „infracțiune paralelă și complementară” a acestei incriminări, apărând, din această calificare, o serie de consecințe juridice atunci când trebuie stabilit concursul de infracțiuni între spălarea banilor și infracțiunea predicat.
Și în doctrina franceză s-a discutat pe marginea interesului și a necesității incriminării spălării banilor raportat la infracțiunea de tăinuire existentă, avându-se în vedere că și această infracțiune este una subsecventă și generală, susținându-se uneori că acest text legal este periculos, impracticabil și, de asemenea, dăunător și absurd.
Servind unui interes juridic clar, incriminarea spălării banilor contribuie în mod evident la protecția pieței, însă obiectivul său prioritar rămâne garantarea unei eficacități sporite eforturilor autorităților administrative implicate în detectarea și confiscarea banilor proveniți din activități ilegale, precum și intensificarea colaborării între entitățile financiare raportoare.
Intenția transpunerii în Europa a acestei reglementări a apărut imediat. De altfel, în procesul incriminării în statele europene a spălării banilor s-au observat similitudini între descrierea infracțiunii de spălare a banilor prin Convenția de la Viena (1988) sau prin textele primei Directive a Uniunii Europene pentru prevenirea folosirii sistemului financiar în scopul spălării banilor (1991) și reglementările nord-americane.
Cauzele care au determinat pe legiuitor să abandoneze atitudinea anterioară de dezinteres față de comportarea infractorilor în raport de bunurile obținute prin infracțiune și să incrimineze distinct actele de ascundere, de reciclare a valorilor obținute pe asemenea căi ilicite, chiar dacă sunt comise de însuși autorul infracțiunii și nu de un tăinuitor sau complice au fost multiple.
În primul rând, cantitățile uriașe de bunuri și valori care formează volumul global al circulației economice în societatea contemporană, atât cea legală, cât mai ales cea ilegală, ce oferă posibilitatea îmbogățirii pe căi ilicite, cu efort minim; însă, întrucât valorile ilicite nu pot fi puse în circulație în forma inițială, fără pericolul de a fi descoperită sursa lor, infractorii se preocupă să le transforme în valori curate susceptibile să circule ca orice valoare de proveniență legală.
Dacă nu ar proceda astfel, infractorii s-ar afla în situația fie de a fi grabnic descoperiți și trași la răspundere, fie s-ar vedea nevoiți să țină aceste bunuri ascunse pentru totdeauna, ceea ce ar face inutile eforturile lor de a le fi obținut. Și din partea economiei legale se produce o reacție de respingere a pătrunderii în circuitul economic a valorilor provenite din circuitul economic a valorilor provenite din infracțiuni, mai ales pentru dezechilibrul pe care îl provoacă pe piața monetară și valutară, denaturând tranzacțiile comerciale, financiare și bancare.
Astfel, proliferarea criminalității economico-financiare a impus sporirea permanentă a normelor de incriminare a unor fapte periculoase care subminează dezvoltarea afacerilor într-un climat sănătos: prin incriminarea faptelor de spălare a banilor legiuitorul a urmărit, în subsidiar, eradicarea criminalității gulerelor albe, cât și a criminalității organizate.
După intrarea în vigoare a noului Cod penal, în esență, elementele de asemănare privesc caracterul corelativ care nu știrbește în vreun fel, însă, autonomia celor două infracțiuni, sunt elementele de distincție între cele două incriminări: obiectul material – spălarea banilor poate avea drept obiect material si un imobil (obiectul material al infracțiunii prevăzute în art.29 din Legea nr. 656/2002 este reprezentat de valorile asupra cărora a fost îndreptată fapta incriminată (bani, bunuri, etc.), bunurile putând fi corporale sau necorporale mobile sau imobile), precum si documente care atestă dreptul de proprietate asupra acestuia; în cazul tăinuirii, obiectul material este eminamente un bun mobil; subiectul activ, deoarece tăinuitorul nu poate fi niciodată autorul sau participantul la fapta prevăzută de legea penală din care provine bunul, obiectul juridic special; o altă deosebire importantă între infracțiunea de tăinuire și cea de spălare a banilor constă și în dispariția rezervei existente la regimul sancționator al infracțiunii de tăinuire „fără ca sancțiunea aplicată să poată depăși pedeapsa prevăzută de lege pentru infracțiunea din care provine bunul tăinuit”.
Din coroborarea tuturor mijloace de probă administrate, Curtea a argumentat în mod judicios de ce a reținut că dobândirea în nume propriu a titlurilor de participare ale SC”I. ”SA București de către inculpatul V. constituie infracțiunea de spălare a banilor si nu infracțiunea de tăinuire, distincția intre cele doua infracțiuni urmând să se facă prin prisma laturii subiective: astfel, dacă în cazul de tăinuire inculpatul urmărește sau acceptă să impieteze asupra înfăptuirii justiției, acordând ajutor altei persoane să tăinuiască bunul dobândit prin săvârșirea unei fapte prevăzute de legea penală, în prezenta cauza obiectivul prioritar urmărit și atins de inculpatul D. V. a fost disimularea unor bunuri în scopul de a le introduce în circuitul civil după disimularea provenienței acestora.
[1] I. C. C. J. , S. Pen. , Dec. nr. 407/A din 23 noiembrie 2017, http://www.scj.ro
[2] Epoca haotică a lui Elțîn a fost înlocuită de regimul corupt și autoritar al securiștilor din fostul KGB – siloviki (Edward Lucas, Joc dublu. Spionii,minciunile și mistificările Rusirei în Occident, Humanitas, București, 2018, p. 76). Într-o altă traducere – silovki, oameni puternici, provenind din fostele structuri, Jonathan Hasam, O nouă istorie a serviciilor secrete sovietice, Polirom, 2016, p. 232. Cum accentul cade pe ultima silabă, prima transpunere în limba română este cea corectă. Sociologii ruși au remarcat formarea unei noi elite și încorporarea statului de către serviciile de securitate (Jonathan Hasam, op. cit. p. 233).
[4] Vasile Sebastian Dâncu, Gândirea blocată în religia pieței, „Cultura” nr. 291, 16 septembrie 2010. Mutatis mutandis, Magnații ruși l-au manipulat pe președintele Elțîn și sunt de vină pentru nenorocirile economice ale Rusiei.(Andrei Soldatov, Irina Borogan, Noua „nobilime” . Renașterea statului securist rus și trainica moștenire a KGB, Meteor publishing, 2016, p. 39). La sfârșitul secolului XIX-lea, Helphand punea pe tapet imaginea sumbră a unei crize economice. Referitor la Rusia prevedea pe termen lung„ o țară înfloritoare în sens capotalist” care devenea un concurent al Americii pentru hegemonie pe piața internațională; Europa urma să ajungă între două fronturi ale acestei lupte economice globale – Elisabeth Heresch, Documentele secrete, Parvus, revoluția cumpărată, Planul ocult al revoluției bolșevice, Meteor Publishing, 2018, p. 41. Singurul lucru care ar salva țările europene dintre Est și Vest de supragreutatea unui viitor imperialism rus ar fi, după cum prognozează el, o fuziune europeană (p. 317). „Nu există decât două posibilități:ori fuziunea Europei ori dominația Rusiei” (p. 318)
[5] Cătălin Augustin Stoica, România continuă. Schimbare și adaptare în comunism și postcomunism, Humanitas, 2018, pp.174-175, citând pe Jadwiga Staniszkis, Politcal Capitalism in Poland, „East European Politics and Societics”, nr. 1/1991
[6] Arhivele S.R.I. , vol. 87, f. 25, Declarația Elenei Pătrășcanu, nedatată, apud Lavinia Betea, Lucrețiu Pătrășcanu. Moartea unui lider comunist, ed. a IV-a, revizuită, Curtea Veche, 2018, p. 246
[7] G. Eyal, I. Szelenyi, E. Townsley, Noua elita conducătoare din Europa de Est, Ed. Omega, Bucuresti, 2001; Corneliu Cosmin, Tranziția la vecini. Noua elita conducătoare din Europa de de Est. Capitalism de sus în jos, în „Lumea magazin” nr. 10/2003
[8] V și David Stark, László Bruszt, Traiectorii postsocialiste, Transformarea politicii și a proprietății în Europa Centrală și de Est, Ed. Ziua, 2002; Almos Telegdy, Privatizarea MEBO în România. Procesul de privatizare și rezultatele împroprietăririi, Universitatea de Științe Economice, Budapesta, Universitatea Central-Europeană. Budapeste, 2002, http://www.efesonline.org
[9] Şedința Camerei Deputaților din ziua de 19 octombrie 2004, intervenția Radu Ciuceanu, Monitorul Oficial al României, Partea a II-a, nr. 142 din 26 octombrie 2004. Per ansamblu, „vorbim de un sistem corupt, în care mediocritatea, spoiala și aparența iau locul performanței, efortului și onestității. Clasa politică a facilitat acestă constantă degradare a societății. E modul în care poți controla un sistem” – subl. ns. –D. C. (Cristiana Roșca, Banking londonez, Și ceva în plus, cu un interviu cu Mihai Moșneanu, Global Emerging Markets Illiquid Credit Distribution la JPMorgan Chase în „Business magazin” nr. 680/39, 29 octombrie – 4 noiembrie 2018, pp. 54 sqq. )
[10] Publicată în Monitorul Oficial al României, Partea a II-a, nr. 142 din 26 octombrie 2004
[11] V și Andrei Marga, După globalizare, Meteor Press, 2018, p. 153
[12] Vladimir Pasti, Corupția – dezbatere și realitate, „ Sfera politicii” nr. 106/2004, p. 9. Dorin Ciuncan,
Anticorupția în mediul de afaceri– Conflictul (de interese) de natură constituțională , Ed. Universul Juridic, 2017
[13] Tony Judt, Epoca postbelică, o istorie a Europei după 1945, Litera, 2019, pp. 971-973.
[14] Andrei Marga, op. cit., p. 153. „Lipsește continuu o analiză proprie a corupției, precum au făcut alte țări. De aceea, acțiunile anticorupție se întreprind mai mult sub presiune, fără mari consecințe” în recuperarea pagubelor . Legile „continuă să fie carente, încât nu se pot aștepta decât acțiuni pe jumătate și un amestec de amatorism și de abuzuri” ( p. 154) , și de ar fi numai atât, am adăuga noi!
[15] Radu Baltasiu, Capitalismul românesc și imposibila lui încercare, Scurte considerații despre traseul istoric și cel posibil, în „Sinteza” nr.53/2018, pp.33 sqq, citând și subliniind ideea de la V. Pasti, Noul capitalism românesc, Ed. Polirom, 2006.
[16] Caius Chiorean, interviu cu Florin Poenaru, Lupta capitalului în România, în „Sinteza” nr. 53/2018, pp. 48 sqq
[17] Florin Abraham, Cinci întrebări. Un istoric. Mituri și certitudini, Interviu, „ Evenimentul istoric”, nr. 6, 20 iulie-23 august 2018, pp. 47 sqq.
[18] Florin Poenaru, Locuri comune, cit. apud Caius Chiorean, loc. cit. , p.54
[19] I. C. C. J. , S. Pen.,. Dec. nr. 104/A/din 27 martie 2015. Menține celelalte dispoziții ale sentinței penale nr. 26/PI din 30 ianuarie 2014 a Curții de Apel Oradea, secția penală și pentru cauze cu minori
[20] Dar fără a dispune despăgubiri civile, deși prejudiciul invocat de D. N. A. era de 114 milioane de euro, din care se afirmase că 77,77 milioane de euro ar reprezenta o pagubă în dauna statului și 36,16 milioane de euro în dauna municipiului C.
[21] Curtea Constituțională , Decizia nr.650 din 25 octombrie 2018 referitoare la obiecția de neconstituționalitate a dispozițiilor art.I pct.2 [cu referire la art.5 alin.(11)—(14)], pct.4 [cu referire la art.17 lit.a)], pct.5 [cu referire la art.35 alin.(1) fraza a doua], pct.6 [cu referire la art.39 alin.(1) lit.b), c) și e)], pct.10 [cu referire la art.64 alin.(1)], pct.11 [cu referire la abrogarea art.64 alin.(6)], pct.13 [cu referire la art.75 alin.(1) lit.d)], pct.14 [cu referire la art.75 alin.(2) lit.d)], pct.15 [cu referire la art.75 alin.(3)], pct.17 [cu referire la abrogarea art.91 alin.(1) lit.c)], pct.20 [cu referire la art.96 alin.(4)], pct.21 [cu referire la art.100], pct.22 [cu referire la art.1121 alin.(1) și (2)], pct.23 [cu referire la art.1121 alin.(21)], pct.24 [cu referire la art.1121 alin.(3)], pct.26 [cu referire la art.154 alin.(1) lit.b) și c)], pct.27 [cu referire la art.155 alin.(2) și (3)], art.I pct.28 [cu referire la art.1591], pct.29 [cu referire la art.173 alin.(2)—(5)], pct.30 [cu referire la abrogarea art.175 alin.(2)], pct.31 [cu referire la art.177 alin.(1) lit.b) și c)], pct.32 [cu referire la art.1871], pct.33 [cu referire la art.189 alin.(1) lit.i)], pct.38 [cu referire la art.257 alin.(4)], pct.39 [cu referire la art.269 alin.(3)], pct.40 [cu referire la art.269 alin.(4)—(6)], pct.41 [cu referire la art.273 alin.(4)], pct.42 [cu referire la art.277 alin.(1)—(3)], pct.43 [cu referire la art.277 alin.(31) și (32)], pct.46 [cu referire la art.290 alin.(3)], pct.47 [cu referire la art.291 alin.(1)], pct.49 [cu referire la art.295 alin.(3)], pct.50 [cu referire la art.297 alin.(1)], pct.51 [cu referire la art.297 alin.(3)], pct.52 [cu referire la abrogarea art.298], pct.53 [cu referire la art.308 alin.(3) și (4)], pct.54 [cu referire la art.309] și pct.62 [cu referire la art.367 alin.(6)], art.II [cu referire la sintagma „probe certe”] și art.III din Legea pentru modificarea și completarea Legii nr.286/2009 privind Codul penal, precum și a Legii nr.78/2000 pentru prevenirea, descoperirea și sancționarea faptelor de corupție, precum și a legii în ansamblul său , M. Of. nr.97 din 7 februarie 2019, §404.
[22] V și Thomas L. Friedman, Michael Mandelbaum, Ce am fost: cum au pierdut Statele Unite suprematia in lumea pe care au inventat-o si cum o pot redobindi, Ed. Polirom, 2012
[24] Florin Abraham.Mitul corupției extinse în România,un exces unic în Europa, loc. cit., p.51.
[25] Yuval Noah Harari, Sapiens. Scurta istorie a omenirii, Polirom, 2017, p.178
[26] Pomeniți de Milovan Djilas, în Conversații cu Stalin, Ed. Corint, 2015, pp. 180-181.
[27] Răzvan Brăileanu, Analize economice și politice, Grupuri de interese/grupuri mafiote, în revista „22”, anul XIV (806) (16 august -22 august 2005); Cristian Pirvulescu, Structurile de putere – ținta grupurilor oculte, ibidem.
[28] Cristian Ghinea, Când corupții chiar există, „Dilema Veche”, 25 noiembrie 2004. Autorul greşeşte însă acolo unde vede instituții extraordinare, în loc de instituții speciale, aşa cum este Direcția Națională Anticorupție.
Lucrări privind captația statului: J. Hellman, G. Jones, D. Kaufmann, Seize the State, Seize the Day: State Capture, Corruption, and Influence în Transition Economies, în World Bank „Policy Research Working Paper”. 2444, septembre 2000; L. Moreno Ocampo, State Capture: Who Represents the Poor?, în „WBI Development Outreach”, 2001; J. Hellman, G. Jones, D. Kaufmann, Beyond the ‘Grabbing Hand’ of Government în Transition: Facing Up to ‘State Capture’ by the Corporate Sector, în „Transition”, août 2000; J. Hellman, G. Jones, D. Kaufmann, M. Schankerman, Measuring Governance, Corruption, and State Capture: How Firms and Bureaucrats Shape the Business Environment în Transition Economies, în „World Bank Policy Research Working Paper 2312”, aprilie 2000; Bancă de date privind captația statului, la adresa BEEPS (Business Environment and Enterprise Performance Survey) sau www.worldbank.org. Marcur Olson, Economics Focus, Out of anarchy, „ the Economist”, 19th February 2000, de asemenea, The Logic of Collective Action: Public Goods and the Theory of Groups, Harvard University Press, 1st ed. 1965, 2nd ed. 1971, The Rise and Decline of Nations: Economic Growth, Stagflation, and Social Rigidities, Yale University Press, 1982.
[29] D. Ciuncan, Cauzele care generează și condițiile care favorizează corupția, rezultate din activitatea Direcției Naționale Anticorupție, în Ministerul Public, „Pro lege” nr. 1/2007 (partea I) și „Pro lege” nr. 2/2007 (partea II), pp. 59 sqq. şi, respectiv, pp. 129 sqq. http://dorin.ciuncan.com/carti/studiu-privind-cauzele-care-genereaza-si-a-conditiilor
[30]Roxana Mazilu , Lobby și grupuri de interese: modelul românesc vs. modelul democratic, http://www.cadranpolitic.ro, 2 octombrie 2005; I. Comanescu , Oameni și etichete, Mogulii, mogulaşii şi trepăduşii media, http://dilemaveche.ro, nr-467-24-30-ianuarie-2013
[31] Marie Bénilde, Parlamentari francezi şi europeni sub presiune, Când lobby-urile (des)fac legile, „Le monde diplomatique”, nr. 17/2007. Edward L. Bernays, Cristalizarea opiniei publice, editat de Comunicare.ro, 2003, pp.88 sqq. D. Ciuncan, Corupția în spațiul public, Ed. Universul Juridic, 2014, pp. 177 sqq. şi 181 sqq.
[32] În opinia lui JeanMeynaud, Les groupes de pression, PUF, Paris, 1965.
[33] O. Trăsnea, Probleme de sociologie politică, Ed. Politică, Bucuresti, Maurice Duverger, Party politics and pressure groups , a comparative introduction (Politica de partid și grupuri de presiune, o introducere comparativă), Crowell, New York, 1972, Maurice Duverger, Sociologie politique, PUF, 1966, http://www.scritube.com/stiinta/stiinte-politice
[34] Jean-Marie Denquin, Introduction a la science politique, Hachette, Paris, 1992, pp. 125-12, Roger-Gerard Schwatzenberg, Sociologie politique, Monchrestien, ed. 5-a, Paris, 1998, pp. 540-541, Charles Debbasch, Jean-Marie Pontier, Introduction a la politique, Dalloz, Paris, 1995, p. 378, http://bogdanmandru.wordpress.com/lobby-si-advocacy-grupuri-de-presiune-in-politica.
[35] James M.Buchanan, Gordon Tullock, Calculul consensului, fundamente logice ale democrației constituționale, Ed. Expert, 1995, pp.295 sqq.
[36] Augustin Stoica, România continuă. Schimbare și adaptare în comunism și postcomunism, Humanitas, 2018, p. 185. Marius Oprea, Moștenitării securității, ed. a. II-a, Polirom, 2018, pp. 240 sqq . „Securitatea domină în prezent economia de piață” (p. 244)
[37] Marius Oprea, op. cit. , pp. 243-244. De tema Securității se leagă implicit, tema corupției „ mita și traficul de influență care s-a instalat în România în ultimul deceniu și au cunoscut o mare înflorire pe percursul tranziției”. Fără valoare, astăzi, din punct de vedere juridic, lucrarea este interesantă sub aspectul psihologic atât al subiecților , limitativ, tratați, cât și al aborbării autorului.
[38] Ion Cristoiu, De ce strigau securiștii „Jos Secutitatea”, în De la dosarele Legiunii la dosarele Securității, Ed. Historia, 2006 și De la Fondul Antonescu, la conturile lui Ceaușescu, Ed.Mediafax, 2018, p. 119 „Un argument în plus că în decembrie 1989 lucrurile au fost mult mai complicate decât cred unii”.
[39] Edgar Feige, Underground Activity and Institutional Change Productive, Protective and Predatory Behavior in Transition Economies, în Joan M. Nelson, Charles Tilly Lee Walker (ed. ), „Transforming Post-communist Political Economics” National Academy Press, Washington, D. C. 1997, p. 29, cit. apud Cătălin Augustin Stoica, op. cit.
[40] Jadwiga Staniszkis, Politcal Capitalism in Poland, „East European Politics and Societics”, nr. 1/1991
[41] Preşedintele Traian Băsescu a declarat că a respins privatizarea CFR Marfă pentru că se propunea varianta derulării procesului prin licitație cu strigare, care permite oricui un show televizat, ca în cazul Oltchim, ceea ce i s-a părut “inadmisibil” (Mediafax. ro)
[42]http://ro.wikipedia.org/wiki/Privatizare. Oficiului Participațiilor Statului şi Privatizării în Industrie, a fost inființat prin Ordonanța de Urgentă nr. 88/2001, aprobată prin Legea nr. 552/2001, ca instituție publică cu personalitate juridică în subordinea Ministerului Economiei şi Comerțului, devenind operativ în luna noiembrie, dupa apariția Hotararii de Guvern nr. 869/2001, de aprobare a organizării şi funcționării instituției, modificata și completata prin H.G. nr. 620/2003. La sfârșitul anului 2006 a fost emisă O.U.G. nr. 101/2006 privind reorganizarea Autorității pentru Valorificarea Activelor Statului prin comasarea prin absorbție cu Oficiul Participațiilor Statului și Privatizării în Industrie, iar O.P.S.P.I. a fuzionat prin absorptie cu A.V.A.S. La sfârșitul anului 2008, că urmare a apariției Legii nr. 308/2008 privind respingerea Ordonanței de urgență nr. 101/2006 privind reorganizarea Autorității pentru Valorificarea Activelor Statului (A.V.A.S.) prin comasarea prin absorbție cu Oficiul Participațiilor Statului și Privatizării în Industrie (O.P.S.P.I.), precum și a altor acte normative incidente, O.P.S.P.I. și-a reluat activitatea ca instituție în subordinea Ministerului Economiei, cu atribuții în administrarea și privatizarea operatorilor economici din portofoliu.
În prezent O.P.S.P.I. este instituție publică cu personalitate juridică, în subordinea Ministerului Economiei, funcționează în coordonarea ministrului economiei, exercita, în numele Ministerului Economiei, atribuțiile acestuia de instituție publica implicata în procesul de privatizare din domeniul sau de activitate și derulează, în numele Ministerului Economiei, activitățile legate de exercitarea calității de acționar al statului la societățile și companiile naționale, precum şi la celelalte societăți comerciale din portofoliul acestuia, în limitele competentelor aprobate prin ordin al ministrului economiei şi comerțului (opspi.minind.ro).
[43] Valeria Bogdan, Haos în sectorul energetic, “Q magazine” nr. 149/2013, p. 21. Karin E. K. Dawidson, Conflicts of Interest în the Restitution and Privatisation of Housing since the Fall of Socialism: The Case of Central Timişoara City: A Problem of Democracy? , „Europe-Asia Studies”, Vol. 56, 1 (Jan., 2004):121, cit. apud T. Pitulac, Continuum-ul comunism – post comunism. România urbană în secolul al XXI-lea, în “Sfera politicii” nr. 173/2013, http://www.sferapoliticii.ro/sfera/arhiva
[44] Valeria Bogdan, loc.cit., citând pe I.Lungu, preşedintele Asociației Furnizorilor de Energie Electrică din România.
[46] V și S. Fusea, D. Ciuncan, Privatizarea în România. Aspecte tehnice-consecințe juridice, Ed. Universul Juridic, București, 2008
[47] Peter Gross,Vladimir Tismăneanu, The End of Post Communism in Romania, în „Journal of Democracy”,vol. 16, nr. 1, 2005, cit apud C. A. Stoica, op. cit. p. 188
[49]Joel S. Hellman,Winners Take All: The Politics of Partial Reform in Postcommunist Transitions, „ World Politics”, 50, January 1998, pp. 209, 224. Mai târziu, a adăugat: Reformele sunt de așteptat să înrăutățească lucrurile înainte de a se îmbunătăți. Aceasta prezintă o dilemă clasică de inconsecvență a timpului pentru guvernele reformiste forțate să ceară, pe termen scurt, sacrificii grave din partea publicului pentru simpla promisiune a câștigurilor viitoare.( Winners Take All: The Politics of Partial Reform in Postcommunist Transitions, https://doi.org/, 13 June 2011, https://www.cambridge.org/core/journals/world-politics)
[50] David Priestland, Steagul roșu. O istorie a comunismului, Ed.Litera, București, 2019, p.741. Afaceriștii și foștii oficiali au „confiscat” rapid aceste state ezitante, mituind autoritățile pentru a obține un tratament preferențial (p.740)
[52] Curtea de Apel București – Secția a II-a Penală, Decizia penală nr.888/A din 8 august 2014, Dosar nr. 25497/3/2012 (255/2014)
[53]ratificată de România prin Legea nr. 565/2002, M. Of.nr. 813 din 8 noiembrie 2002.
Or, prin încheierea unui contract în data de 26.02.2004, prin care inculpatul V. D. a împrumutat societatea SC G SA cu suma de 17.000.000.000 ROL, cu o dobândă anuală de 20 % și termen de rambursare 30.04.2004 , contract în care s-a menționat explicit posibilitatea în caz de nerambursare să se solicite conversia creanței (împrumut + dobândă) în acțiuni prin majorarea capitalului social, luând în calcul și termenul extrem de scurt al acestui împrumut, deși SC”G ”SA București dispunea de resursele financiare necesare pentru plata asumată prin contractul de privatizare, datoriilor restante ale societății în valoare totală de 24.520.235.000 ROL astfel cum rezultă din înscrisurile ce atestă situația contabilă a acestei societăți.
Cu privire la acest aspect, inculpatul V. , acționar majoritar și inculpatul P , director al G SA au avut poziții procesuale diferite. Inculpatul V. a arătat că a acordat acest împrumut în nume propriu pentru că G avea alte obligații financiare și nu putea finanța, iar datoriile acesteia către stat erau scadente și era necesar a fi urgent plătite. Inculpatul P a arătat că la acel moment G SA nu se putea împrumuta și mai important pentru că acționarii minoritari nu ar fi fost de acord cu o mărire a capitalului social. Aceste susțineri sunt evident nesincere în condițiile în care G avea la acel moment, așa cum s-a menționat anterior, un disponibil financiar și lichidități mai mult decât suficiente pentru a achita statului datoriile restante ale I. De asemenea, în condițiile în care inculpatul V. era acționar majoritar la SC G SA cu aproximativ 80% din acțiunile acestei societăți, Curtea consideră că opinia acționarilor minoritari ai societății nu putea fi determinantă în ipoteze în care cei doi inculpați ar fi considerat că acordarea acestui împrumut nu era o necesară.
Împrumutul nu a fost rambursat la termenul stabilit, astfel încât prin Hotărârea A.G.E.A. a SC”I.C.A.”SA București din data de 26.05.2004 s-a hotărât majorarea capitalului social cu suma de 17.287.149.000 lei prin încorporarea creanței pe care inculpatul V. D. o avea asupra societății și emisiunea unui număr suplimentar de 5.762.383 acțiuni, urmare a operațiunii de conversie acesta devenind acționar majoritar cu o cotă de participare la capitalul social de 70,30213 % .
Ulterior, prin contractul de cesiune de acțiuni din data de 04.10.2004 , SC”G ”SA București i-a cesionat inculpatului V. D. , contra sumei de 2.400.000.000 lei, 800.000 din acțiunile deținute la SC”I.”SA București, operațiune prin care nivelul participației inculpatului a crescut la 80,06227 %.
Chiar daca inculpații V. și P. au arătat că această operațiune a survenit ca o consecință a nerestituirii împrumutului acordat SC G SA de către inculpatul V. conform contractului încheiat între părți, Curtea constată că există cel puțin două probleme care au existat cu această operațiune, prima fiind aceea că operațiunea nu era necesară datorită faptului că G avea disponibilul financiar pentru a nu fi necesar acest împrumut, iar cea de a doua că prevederile art 10.1 din contractul de privatizare, interziceau explicit, sub sancțiunea nulității absolute a actului de înstrăinare, cesionarea de către cumpărător a unui pachet mai mare de 10 acțiuni fără acordul prealabil al A.D.S. acord care nu a existat conform actelor de la dosar și declarațiilor martorilor angajați ai ADS.
Or, din forma și conținutul contractului, rezultă că inculpatul V. D. a urmărit dobândirea în nume propriu a titlurilor de participare ale SC I SA București, față de obligația asumată prin contractul de privatizare, de plată a datoriilor restante de către societate către creditori si efectuarea unor investiții, obligație care nu a fost respectată, contractul de împrumut fiind încheiat în condițiile în care era previzibil că societatea care avea datorii către diferiți furnizori, nu-l va putea restitui la termenul stabilit și se va realiza clauza finală în sensul convertirii creanței în acțiuni în favoarea inculpatului V.
Astfel, condițiile în care a fost încheiat contractul demonstrează că prin acesta inculpatul a urmărit de fapt, în condițiile în care societatea era falimentară și prin încălcarea prevederilor art. 10.1 din contractul de privatizare care interziceau în mod explicit, sub sancțiunea nulității absolute a actului de înstrăinare, cesionarea de către cumpărător a unui pachet mai mare de 10 acțiuni , fără acordul prealabil al ADS, să devină acționar majoritar ca urmare a operațiune de conversie a datoriei în acțiuni cu o cotă de participare la capitalul social de 70,30213% și să devină acționar majoritar.
Ultimul pas efectuat de inculpatul V. în colaborare cu ceilalți inculpați pentru dobândirea titlurilor de participare ale SC”I.”SA București s-a făcut la data de 14.02.2005 când, urmare a unei operațiuni de majorare de capital în numerar la care a subscris, cu suma de 40.000.000.000 ROL, exclusiv inculpatul V. D. , acesta și-a crescut nivelul participației la 92,40955 % , participație la care a renunțat în anul 2006 când, prin contractul autentificat prin încheierea numărul 1498/06.06.2006, inculpatul a donat, în cote egale, acțiunile deținute la această societate fiicelor sale V. C. . și V. C. – M. . Cu privire la acest transfer cu titlu gratuit în favoarea fiicelor, instanța, ținând cont de limitele investirii, va dispune doar confiscarea produsului infracțiunii, nu si reținerea unei alte variante normative a infracțiunii de spălare a banilor.
Fapta inculpatului P. C. , constând în aceea că a aprobat, în realizarea aceleiași rezoluții infracționale, în calitatea sa de președinte al Consiliului de Administrație al Agenției Domeniilor Statului, (a) declanșarea în ședința din data de 16.07.2003 fără mandat din partea statului român a procesului de privatizare al SC „Institutul ” SA București, stabilind o valoare a pachetului de acțiuni de 94,5 ori mai mică față de valoarea comercială reală a acestuia – de doar 3.045.035.136 ROL (~ 82.220 €) deși valoarea comercială reală a pachetului de acțiuni era de 292.610.883.860 ( ~ 7.900.929 € )- n.n., iar ulterior (b) prin însușirea notei numărul 2805/07.11.2003 continuarea procedurii de privatizare ilegal începute în scopul de a facilita adjudecarea prin licitație a acestuia de către SC “G ” SA București cu doar 3.878.696.250 ROL (~ 104.730 € ) – un preț de 75,5 ori mai mic decât valoarea comercială reală a pachetului de acțiuni, în condiții discriminatorii și netransparente, conform celor precizate în rechizitoriu, modalitate prin care s-a cauzat bugetului de stat un prejudiciu de 288.732.187.609 ROL (~ 7.796.198 € ) întrunește elementele constitutive ale infracțiunii de stabilire, cu intenție, a unei valori diminuate față de valoarea comercială reală a bunurilor aparținând agenților economici la care statul este acționar comisă în cadrul acțiunii de privatizare în scopul obținerii pentru sine sau pentru altul de bani, bunuri sau alte foloase necuvenite – faptă prevăzută și pedepsită de dispozițiile art. 10 alin 1 lit. a) din Legea nr. 78/2000 cu aplicarea art. 35 alin 1 din C. pen. și art. 77 lit. a) din C. pen. și a art. 5 C.pen.
În ceea ce îl privește pe inculpat, având în vedere limitele speciale ale infracțiunii pentru care se va dispune condamnarea inculpatului, astfel cum acestea erau anterior datei de 01.02.2014, care a adus odată cu ea Noul Cod penal și modificarea Legii nr. 78/2000 și ulterior acestui moment, Curtea constată că lege penală mai favorabilă în cazul acestuia este noua reglementare penală.
Având în vedere ca inculpatul P. , a săvârșit, la diferite intervale de timp, în realizarea aceleiași rezoluții infracționale, mai multe acte materiale care întrunesc elementul constitutiv al infracțiunii prevăzute de art 10 alin 1 lit. a) din Legea nr 78/2000, așa cum a reținut Curtea în baza propriului examen analitic asupra situației de fapt, descrise pe larg în cuprinsul acestei decizii, Curtea, în temeiul art. 386 alin. 1 C. pr. pen. , va respinge ca nefondată cererea de schimbare a încadrării juridice formulată de inculpatul P. C. prin apărător ales din infracțiunea prevăzută de art. 10 alin. 1 lit. a) din Legea nr. 78/2000 cu aplicarea art. 41 alin. 2 din C. pen. din 1969 și art. 75 lit. a) din C. pen. în infracțiunea prevăzută de art. 10 alin. 1 lit. a) din Legea nr. 78/2000 și a art. 77 lit. a) din C. pen.
Fapta inculpatului S , constând în aceea că, împreună cu alte persoane și în realizarea aceleiași rezoluții infracționale, în calitatea sa de membru al A.G.A a SC „ ” SA București (I ) și, respectiv director al Direcției Juridice a Agenției Domeniilor Statului, (1) prin neefectuarea reevaluării elementelor patrimoniale, (2) confirmarea realității și actualității datelor cuprinse în dosarul de prezentare, (3) declanșarea ilegală a procesului de privatizare prin avizarea notei numărul 48061/16.07.2003 și ulterior, prin întocmirea notei numărul 2805/07.11.2003 (4) continuarea procedurii de privatizare ilegal începute – în scopul de a facilita adjudecarea prin licitație a pachetului de acțiuni deținut de A.D.S. de către SC “G ” SA București la un preț mult inferior (de 75,5 ori) față de valoarea comercială reală a acestuia și în condiții discriminatorii, netransparente și prin subevaluarea cu intenție, cu suma totală de 289.507.926.859 ROL, a terenurilor, construcțiilor imobilizărilor corporale și a titlurilor de participare deținute de societate, cauzând bugetului de stat un prejudiciu de 288.732.187.609 ROL (~ 7.796.198 € ) întrunește elementele constitutive ale infracțiunii de complicitate la stabilirea, cu intenție, a unei valori diminuate față de valoarea comercială reală a bunurilor aparținând agenților economici la care statul este acționar comisă în cadrul acțiunii de privatizare în scopul obținerii pentru sine sau pentru altul de bani, bunuri sau alte foloase necuvenite faptă prevăzută și pedepsită de dispozițiile art. 48 din C. pen. raportat la art. 10 alin 1 lit. a) din Legea nr. 78/2000 cu aplicarea art. 35 alin 1 și art 77 lit. a) din C. pen. și cu aplicarea art. 5 C.pen.
În ceea ce îl privește pe inculpat, având în vedere limitele speciale ale infracțiunii pentru care se va dispune condamnarea inculpatului, astfel cum acestea erau anterior datei de 01.02.2014, care a adus odată cu ea noul Cod Penal și modificarea Legii nr. 78/2000 și ulterior acestui moment, Curtea constată că lege penală mai favorabilă în cazul acestuia este noua reglementare penală.
Fapta inculpatului M. G. constând în aceea că a facilitat, împreună cu alte persoane și în realizarea aceleiași rezoluții infracționale, în calitatea sa de director general și președinte al CA al SC „I ” SA București și respectiv, participant în nume propriu, cu ofertă trucată, la licitația organizată în anul 2003 de către A.D.S., prin neefectuarea reevaluării elementelor patrimoniale și confirmarea realității și actualității datelor cuprinse în dosarul de prezentare, bilanțul contabil pe anul 2002 și formularul de calcul a activului net contabil, adjudecarea pachetului de acțiuni de către SC “G ” SA București la un preț mult inferior (de 75,5 ori) față de valoarea comercială reală a acestuia și în condiții discriminatorii, netransparente și prin subevaluarea cu intenție, cu suma totala de 289.507.926.859 ROL, a terenurilor, construcțiilor imobilizărilor corporale și a titlurilor de participare deținute de societate, cauzând bugetului de stat un prejudiciu de 288.732.187.609 ROL (~ 7.796.198 €) întrunește elementele constitutive ale infracțiunii de complicitate la stabilirea, cu intenție, a unei valori diminuate față de valoarea comercială reală a bunurilor aparținând agenților economici la care statul este acționar comisă în cadrul acțiunii de privatizare în scopul obținerii pentru sine sau pentru altul de bani, bunuri sau alte foloase necuvenite – faptă prevăzută și pedepsită de dispozițiile art. 26 C.pen. din 1969 raportat la art. 10 alin 1 lit. a) din Legea nr. 78/2000 cu aplicarea art. 35 alin 1 din C. pen. și art. 77 lit. a) din C. pen. și a art. 5 C.pen.
De asemenea, fapta inculpatului, constând în aceea că, împreună cu alte două persoane, în calitate de membru al Adunării Generale a Acționarilor la SC „I ” SA București, a aprobat ilegal în ședința din data de 17.02.2003, fără a avea mandat în acest sens din partea acționarului unic și în condiții dezavantajoase pentru societatea aflată în perspectiva privatizării, constituirea unui drept de superficie asupra unei suprafețe de 6.917,80 mp din terenul societății, în favoarea SC”G “SA București cauzând un prejudiciu în valoare de 566.921.960 ROL (17.260 USD) întrunește elementele constitutive ale infracțiunii de abuz în serviciu contra intereselor publice, faptă prevăzută și pedepsită de dispozițiile art. 248 Cod penal cu aplicarea art 75 lit. a) Cod penal.
În temeiul dispozițiilor art 16 alin. 1 lit. f) raportat la art. 17 alin. 2 și la art. 396 alin. 6 din C. pr. pen. cu aplicarea art. 5 Cod penal, Curtea va înceta procesul penal pornit împotriva inculpatului M. G. pentru infracțiunea prevăzută de art 248 C.pen. din 1969 cu aplicarea art 75 lit. a) din C.pen. din 1969, constatând împlinit termenul de prescripție specială prevăzut de art 124 din C.pen. din 1969.
În temeiul dispozițiilor art. 16 alin. 1 lit. f) raportat la art. 17 alin. 2 și la art. 396 alin. 6 din C. pr. pen. cu aplicarea art. 5 Cod Penal, Curtea va dispune încetarea procesul penal pornit împotriva inculpatului M. G. pentru infracțiunea prevăzută de art. 290 alin. 1 din C.pen. din 1969 constatând împlinit termenul de prescripție specială prevăzut de art. 124 C.pen. din 1969. În ceea ce îl privește pe inculpat, având în vedere limitele speciale ale infracțiunii pentru care se va dispune condamnarea inculpatului, astfel cum acestea erau anterior datei de 01.02.2014, care a adus odată cu ea noul Cod penal și modificarea Legii nr. 78/2000 și ulterior acestui moment, Curtea constată că lege penală mai favorabilă în cazul acestuia este vechea reglementare penală. Astfel, chiar dacă pentru infracțiunea complicitate la stabilirea, cu intenție, a unei valori diminuate față de valoarea comercială reală a bunurilor limitele de pedeapsa au scăzut după data de 01.02.2014, Curtea constată că pentru infracțiunea de abuz în serviciu în noua reglementare penală limite de pedeapsa sunt mult superioare vechii reglementări ceea ce ar atrage și un alt termen de prescripție specială a răspunderii penale care nu ar mai fi împlinit, ceea ce ar agrava situația inculpatului ca urmare a reținerii concursului de infracțiuni.
Având în vedere ca inculpatul M. G. , a săvârșit, la diferite intervale de timp, în realizarea aceleiași rezoluții infracționale, mai multe acte materiale care întrunesc elementul constitutiv al infracțiunii prevăzute de art 10 alin 1 lit. a) din Legea nr 78/2000, așa cum a reținut Curtea în baza propriului examen analitic asupra situației de fapt, descrise pe larg în cuprinsul acestei decizii, Curtea, în temeiul art. 386 alin. 1 C. pr. pen. , va respinge ca nefondată cererea de schimbare a încadrării juridice formulată de inculpatul M. G. prin apărător ales din infracțiunea prevăzută de art. 10 alin. 1 lit. a) din Legea nr. 78/2000 cu aplicarea art. 41 alin. 2 din C. pen. din 1969 și art. 75 lit. a) din C. pen. în infracțiunea prevăzută de art. 10 alin. 1 lit. a) din Legea nr. 78/2000 și a art. 77 lit. a) C. pen.
Ca și în cauzele Străin și alții, Preda și alții, reclamanții din Cauza Ana Ionescu[1] au obținut deciziile definitive recunoscându-se ilegalitatea confiscării proprietății de către stat și a proprietății legitime cu efect retroactiv asupra acestor proprietăți. În prezent, solicitanții nu au reușit să recupereze posesia proprietăților sau să obțină despăgubiri pentru această privare (27), mecanismul de compensare instituit de legislația internă nu a fost eficace.
Guvernul a susținut că reclamanții ar fi trebuit să urmeze procedurile prevăzute în legile restituției, inclusiv Legea nr. 165/2013[2], că reclamanții nu au epuizat căile de atac interne disponibile și / sau că nu pot pretinde că au o posesie în sensul articolului 1 din Protocolul nr. 1 la Convenție, plângerile lor fiind, prin urmare, incompatibile rationae materiae.
Curtea Europeană a Drepturilor Omului constată faptul că Legea nr. 165 / 2013 nu asigură un remediu eficient pentru acordarea măsurilor reparatorii pentru imobilele preluate abuziv de statul comunist[3].
Așa cum Curtea a statuat în mai multe rânduri, Curtea a impus României o obligație legală de a pune capăt încălcării și de a repara consecințele acesteia, astfel încât să restabilească situația normală[4], după atât de mult timp de la căderea comunismului.
Curtea reiterează că, în cazul lui Preda și alții, a constatat că incapacitatea reclamanților de a-și recupera proprietățile în ciuda hotărârilor judecătorești definitive care le recunoșteau retroactiv drepturile de proprietate constituia o privare în sensul primului paragraf teza a doua din Articolul 1 din Protocolul nr. 1 și că o astfel de privare, combinată cu o lipsă totală de despăgubire, a impus reclamanților o povară disproporționată și excesivă, încălcând dreptul lor la exercitarea pașnică a posesiunilor garantate de articolul 1 din Protocolul nr. 1[5] .
Legea nr. 165/2013 nu a furnizat o cale de atac efectivă pentru situații similare celor din speță[6] , ceea ce permite Curții să constate existența unei încălcări a articolului 1 din Protocolul nr. 1 la Convenție[7].
În continuare a examinat și a respins în repetate rânduri declarațiile Guvernului privind presupusa eficacitate a legilor de restituire, inclusiv Legea nr. 10/2001[8] și Legea nr. 165/2013, în cazurile în care există acte de drept valabile simultan[9].
În împrejurările speței, Curtea consideră că restituirea proprietăților în litigiu ar pune reclamanții, pe cât posibil, într-o situație echivalentă celei în care ar fi existat dacă nu ar fi fost încălcată Articolul 1 din Protocolul nr. 1 (§38 ).
În absența unei astfel de restituiri de către statul pârât, Curtea consideră că statul pârât trebuie să plătească reclamanților, cu titlu de prejudiciu material, o sumă corespunzătoare valorii actuale a proprietăților lor[10] .
În ceea ce privește suma solicitată pentru pierderile de profit sau beneficiile bunurilor reclamanților, Curtea respinge această afirmație. Acordarea unei sume de bani pe această bază ar fi un proces speculativ, dat fiind faptul că profitul obținut din deținerea proprietății depinde de mai mulți factori[11].
Având în vedere informațiile pe care le deține cu privire la prețurile imobiliare de pe piața locală, inclusiv documentele prezentate de părți, precum și jurisprudența constantă în cauzele similare[12], Curtea consideră rezonabilă și echitabilă, în conformitate cu articolul 41, să acorde reclamanților sumele indicate (în tabelul anexat) cu privire la prejudiciul material.[13]
Deși autoritățile române afirmau că Legea nr.165 din 2013 introduce termene stricte și realiste pentru toate etapele administrative, acestea „au lăsat să treacă toate termenele reglementate fără să-și îndeplinească obligațiile” Această hotărâre „reprezintă încă o dovadă că statul român nu înțelege să își respecte obligațiile rezultate din tratatele internaționale la care este parte . Instituțiile care reprezintă statul în materia restituirii proprietăților sau acordării de despăgubiri fac orice este posibil pentru a întârzia momentul plății despăgubirilor sau a diminua cât mai mult cuantumul acestora”, arată Asociația pentru Proprietate Privată într-un comunicat[14].
Cum s-a ajuns aici? Lipsa unui statut clar al proprietății a favorizat extinderea corupției într‑o perioadă în care România se afla în plin proces de tranziție[15]. O problemă majoră a fost redistribuirea „avuției naționale” și acumularea tâlhărească a acesteia. În loc de restabilirea dreptului de proprietate s-a produs o redistribuire a avuției naționale[16].
Această situație a determinat, în cele din urmă, și condamnarea României la Curtea Europeană a Drepturilor Omului în numeroase cauze intentate de persoane fizice române cărora le‑a fost încălcat dreptul la respectarea bunurilor prevăzut în Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale[17].
Situația, departe de a înceta, se perpetuează. Un simplu exemplu: problema proprietății bisericii Române Unită cu Roma, Greco-Catolică de rit bizantin, biserică națională. Este biserică arhiepiscopală majoră, cu autonomie și drepturi similare celor aferente patriarhiilor catolice orientale, conform canonului 151-154 din Codul Canoanelor Bisericilor Orientale. Prin decizia nr. 581/1999[18]Curtea Supremă de Justiție a respins recursul în anulare formulat de Procurorul General al României contra deciziei civile 833/1996 a Curții de Apel Craiova, ca nefondat.
În anul 2005, pentru a asigura practica unitară la nivelul tuturor instanțelor, Înalta Curte de Casație și Justiție a stabilit în mod expres admisibilitatea cererilor de retrocedare, casând sentințele contrare adoptate de instanțele inferioare și trimițând spre rejudecare cauzele vizate, cu respectarea îndrumărilor date de Curte.Lipsa de progres în chestiunea restituirii bisericilor greco-catolice a fost menționată drept „o problemă semnificativă” în raportul Departamentului de Stat al Statelor Unite privind libertatea religioasă, dat publicității în 28 iulie2014[19].
Onoarea a fost întotdeauna o chestiune de bună educație. (Iulian Fota[20])
Procesul de privatizare a fost văzut deseori în presă ca o sursă de corupție la toate nivelurile. Modul în care s-a făcut privatizarea unor societăți a ridicat și continuă să ridice semne de întrebare. În această categorie intră privatizarea unor societăți precum Romtelecom, Sidex, Combinatul Siderurgic Reșița, IPRS Băneasa, Balneoclimaterica Sovata, Petrom etc.
În anul 2004, Direcția de Relații cu Ministerul Public și Combaterea Corupției din Ministerul Justiției, Asociația Prodemocrația și Institutul Național de Criminologie au elaborat un Raport preliminar de evaluare a integrității și rezistenței la corupție a sistemului judiciar (cu participarea a 3403 de judecători din totalul celor 3422)[21].
În 2016, sondajele au continuat să sugereze o percepție publică puternică a independenței judiciare și a încrederii în sistemul judiciar. Însă, așa cum au arătat și rapoartele M.C.V. anterioare, au existat și reacții la această tendință: atacuri venite din partea politicienilor și a mass-mediei și îndreptate împotriva magistraților și a instituțiilor judiciare[22].
În sinteză, demersul inițiat de Ministerul Justiției a avut ca punct de plecare existența unei percepții publice negative asupra justiției, precum și problemele specifice sesizate în cadrul negocierilor de aderare a României la Uniunea Europeană.
Pe de altă parte, populația percepe ca fiind una dintre adevăratele probleme pe care România o are acum, mult mediatizată corupție din justiție. În mod specific, există referiri la acea componentă a Justiției numită cercetarea penală[23]. S-a afirmat că procurorii „nu sunt acei justițiari care să-ți insufle sentimentul de încredere că ți se poate face dreptate încă din faza cercetării penale”, ei fiind doar niște subordonați (inclusiv procurorul general), „care iau poziția de drepți atunci când sună telefonul cu firul roșu, care dau SUP, NUP sau trimit în judecată după cum o cer interesele puternicilor care-i controlează”. Problemele sunt multe, și ele pleacă în primul rând de la personal: foarte mulți au fost, iar unii chiar mai sunt, afiliați serviciilor secrete, alții sunt șantajabili pentru trecutul lor nebulos profesional sau extraprofesional, unii sunt pur și simplu incompetenți, devenind procurori doar în scopuri foarte exact determinate, iar alții sunt pur și simplu corupți.
Metodele sunt multiple, „și nu s-au schimbat prea mult de perioada comunistă (numai că acum ne-am apropiat periculos de mult de Europa): cercetare abuzivă prin exercitarea de presiuni psihice și – încă – fizice asupra celor cercetați, utilizarea de amenințări și promisiuni pentru obținerea de declarații în sensul dorit de anchetă, provocarea de flagrante, audieri fără apărător, arestările de vineri seara (cine cunoaște Codul de procedură penală știe că este un abuz flagrant), influențarea și intimidarea instanțelor, a martorilor, de multe ori refuzul de a administra probe în apărare la dosarele de urmărire penală, arestări programate și regizate, plimbarea oamenilor șocați cu cătușe la mâini prin fața presei și, de ce nu, a familiei acestora, amenințări asupra familiilor inculpaților, martorilor etc. etc. etc.”
S-a ajuns până acolo încât s-a afirmat că dezastrul din justiție, în special din procuratură și din poliție, este atât de adânc și rădăcinile lui atât de vechi, încât are caracter de marasm, și nu doar corupția este de vină[24].
Un sistem judiciar demoralizat și prost plătit, lipsit de o independență reală, ușurează mult deturnarea, de către oameni corupți, a unei țări tocmai scăpate de sub tiranie[25]; după cum am arătat, deznodământul este cunoscut în literatura consacrată schimbărilor din orice astfel de societate[26] sub denumirea de „stat captiv”[27].
Puternice grupuri de presiune își unesc în prezent forțele pentru a împiedica activitatea legislativului de îndată ce acesta din urmă nu mai consideră că interesul general coincide cu cel al marilor interese private. Este vorba când despre lobby-urile agroalimentare care doresc îmblânzirea avertismentelor sanitare de luptă împotriva obezității când despre cadourile oferite generos de grupul Suez parlamentarilor francezi în speranța de a-i sensibiliza, când despre grupurile media care doresc o recoltă publicitară cât mai consistentă, cu ajutorul Parlamentului european[28].
Concluzia a fost formulată de un magistrat. Forma cea mai periculoasă a pervertirii unei democrații prin neaplicarea legilor este capturarea statului de către așa numitele elite prădătoare. Instituțiile și resursele statului sunt monopolizate de o elită politică și economică care le deturnează în folos propriu, iar interesul cetățeanului este neglijat. Acest fenomen se instalează ușor, profitând de ambiguitatea legislativă sau imaturitatea regimurilor democratice incipiente; odată instalat, fenomenul devine o plagă greu de combătut, pentru că antrenează în joc întreaga clasă politică ce trage foloase de pe urma situației. În acest joc extrem de profitabil, nimeni nu are interesul de a schimba ceva sau de a-i responsabiliza pe cei ce fac uz de poziția lor utilizând resursele statului în interes personal. Se creează o solidaritate transpartinică, dincolo de coloraturile politice, pentru că partidele funcționează drept cluburi de afaceri. Opoziția politică, al cărei rol este acela de a veghea respectarea regulilor de către putere, nu are nici ea interes să spargă regulile jocului, pentru ca aceste reguli o vor avantaja la rându-i atunci când va prelua puterea[29].
Adrian Năstase a analizat pe blogul său evenimentele recente petrecute în august 2018, în Piața Victoriei. În lipsa unor crize sociale ori economice reale cauzele protestelor renăscute în 2018 trebuie căutată în altă parte. Este destul de clar faptul că stilul guvernării din ultimii doi ani a creat o stare de nervozitate sau de frustrare socială, iar unele persoane au dorit să-și manifeste neîncrederea față de coaliția de guvernământ prin participarea la proteste politice, în principalele orașe din România și, uneori, în alte orașe din Uniunea Europeană. Tot la fel de adevărat este că Dreapta politică încearcă să compenseze debilitatea forței lor parlamentare prin stimularea protestelor de stradă, pentru a crea impresia că este mai puternică decât este în realitate. Întotdeauna însă formele de protest ale unei minorități hiperactive și stigmatizarea unei comunități, precum cea a votanților, simpatizanților ori membrilor PSD, determină o „spirală a tăcerii” și creșterea coeziunii interne[30]. Instituțiile publice nu și-au degradat funcționarea într-un ritm atât de rapid încât să fie nevoie de o intervenție publică pentru salvarea lor miraculoasă de către populație.
“Nu pot, în spațiul unui articol de gazetă, să fac inventarul complet al piedicilor care constituie, laolaltă, handicapul unei Opoziții consolidate. Ar trebui vorbit și despre absența unor lideri mai substanțial profilați, charismatici, consecvenți, cu competențe și performanțe dovedite pe termen lung. Ar fi nevoie și de o politică de cadre mai severă, care să excludă umplutura oportunistă, mediocritatea, incultura politică. Partidele nu trebuie să abuzeze nici de omogenitate anonimă, dar nici de împestrițare bezmetică. Un rol important ar trebui să-l joace și presa, nu cu furii partizane, de stadion, ci cu exigența informării corecte, a comportamentului cuviincios, de natură să dea tonul corect oricărei dezbateri politice”[31].
Astăzi, partidele politice, care promiteau cea mai bună selecție a elitelor, par că nu mai pot realiza această aspirație[32].
“Avem o clasă politică veche despre care știm că s-a perindat pe la putere regulat, reușind să facă alianțe care mai de care mai ciudate și mai nepotrivite. Clasa politică la care fac referire nu poate ieși din această logică, iar acești oameni refuză să vadă că România s-a schimbat, că tot contextul european și internațional e diferit și încearcă să păstreze un mod de a face politică în mod defectuos. Le convine captivitatea societății la propriile lor obiective. Sărăcia nu îi deranjează.Ba, dimpotrivă, îi avantajează.Liderul acestei clase politice învechite este PSD, care nu are nicio dorință și nici știința să scoată România din sărăcie” consideră Dacian Cioloș[33]. La replica, corectă, postată pe Facebook, a vicepreședintei PNL Raluca Turcan, am adăuga percepția publică contrară[34]: evoluția salariului minim pe economie a urcat de la 442 lei net ( 540 lei brut) în 2008, la 1162 lei net (1900 lei brut) în zece ani, cu perspectiva declarată de a ajunge la 2050 lei (1263 brut) în anul 2019[35].
Ministerul public, ca ansamblu de atribuții, este autoritatea publică chemată să sprijine activitatea de înfăptuire a justiției de către instanțele judecătorești, reprezentând, în activitatea judiciară, interesele generale ale societății și apărând ordinea de drept, precum și drepturile și libertățile cetățenilor, în care scop, prin procurori constituiți în parchete sub autoritatea ministrului justiției, efectuează urmăriri penale și după caz, o supraveghează, conducând și controlând activitatea de cercetare penală a poliției și a altor organe, sesizează instanțele judecătorești pentru judecarea cauzelor penale, exercitând acțiunea civilă în cazurile prevăzute de lege, participă, în condițiile legii, la judecarea cauzelor de către instanțele judecătorești și supraveghează respectarea legii în activitatea de executare a hotărârilor judecătorești.
Noțiunea de minister public desemnează ansamblul ierarhizat al agenților publici numiți procurori, împuterniciți să facă, în principal, acte cu caracter executiv privind descoperirea încălcărilor legii penale, sesizarea instanțelor și susținerea acuzației în fața acestora[36]. Activitatea Ministerului Public este organizată potrivit principiilor legalității, imparțialității și controlului ierarhic, fiind totodată independent în relațiile cu celelalte autorități publice, exercitându-și atribuțiile numai în temeiul legii și pentru asigurarea respectării acesteia.
Principiul controlului ierarhic reprezintă a treia regulă de bază ce guvernează funcționarea Ministerului Public.
După cum se știe, în cadrul puterilor în stat există mai multe autorități. Astfel, puterea executivă este încredințată Președintelui, Guvernului și administrației publice, după cum puterea judecătorească aparține instanțelor judecătorești, care o exercită cu sprijinul Ministerului Public și al Consiliului Superior al Magistraturii.
Dacă toate aceste trei structuri organizatorice reprezintă autorități judecătorești, nu toate intră sub incidența exigențelor pe care principiul separației puterilor în stat le cere pentru definirea puterii judecătorești[37] .
Activitatea Ministerului Public este prin natura ei o activitate executivă care sprijină instanțele judecătorești în activitatea de înfăptuire a justiției. În doctrină s-a arătat că, în concepția legiuitorului constituant, Ministerul Public a fost gândit ca un organ executiv de nuanțe și accente aparte, de natura Ministerului Public francez, numai că legiuitorul organic, cu privirile mereu în trecut, de a nu mai înfeuda activitatea procurorilor către organele administrative, a realizat un „compromis juridic” sui generis, de natură executivă și judecătorească totodată[38] .Actele procurorului sunt acte efectuate în ideea aplicării legii, sunt deci acte de execuție a legii, acte executive. Chiar și atunci când execută o dispoziție a judecătorului, procurorul execută o dispoziție a legii, desfășurând o activitate tipic executivă.
Constituanta a adoptat soluția constituirii procurorilor într-un corp executiv, sub denumirea de Ministerul Public, organizat sub autoritatea ministrului justiției, nu în cadrul Ministerului Justiției.
Subdiviziunile Ministerului Public sunt parchetele, organizate pe lângă instanțele judecătorești.
Aceasta înseamnă că spiritul Constituției este acela al întăririi poziției sale de independență față de alte autorități, dar al menținerii autorității specifice.
Ministrul justiției exercită controlul, prin procurori inspectori sau procurori delegați asupra activității procurorilor.
Ministerul Public își exercită atribuțiile prin procurori constituiți în parchete. Aceștia sunt subordonați conducătorului acelui parchet, iar acesta la rândul său, este subordonat conducătorului parchetului ierarhic superior din aceeași circumscripție teritorială.
Procurorul ierarhic superior putea să îndeplinească oricare dintre atribuțiile procurorilor în subordine și să suspende ori să infirme actele și dispozițiile acestora, dacă sunt contrare legii[39].
Ori de câte ori Codul de procedură penală sau alte legi speciale fac trimitere la procurorul ierarhic superior în cazul infracțiunilor de competenta Secției pentru investigarea infracțiunilor din justiție, prin acesta se înțelege procurorul șef al secției, inclusiv în cazul soluțiilor dispuse anterior operaționalizării acesteia (art. 881 din Legea nr. 304,modificată prin Ordonanța de urgență nr. 7/2019 ).
Potrivit art. 69 din Legea nr.304/2004[40], ministrul justiției, când consideră necesar, din proprie inițiativă sau la cererea Consiliului Superior al Magistraturii, exercită controlul asupra procurorilor, prin procurori anume desemnați de procurorul general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție sau, după caz, de procurorul șef al Direcției Naționale Anticorupție, ori de ministrul justiției.
Controlul constă în verificarea eficienței manageriale, a modului în care procurorii își îndeplinesc atribuțiile de serviciu și în care se desfășoară raporturile de serviciu cu justițiabilii și cu celelalte persoane implicate în lucrările de competența parchetelor. Controlul nu poate viza măsurile dispuse de procuror în cursul urmăririi penale și soluțiile adoptate.
Ministrul justiției poate să ceară procurorului general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție sau, după caz, procurorului șef al Direcției Naționale Anticorupție informări asupra activității parchetelor și să dea îndrumări scrise cu privire la măsurile ce trebuie luate pentru prevenirea și combaterea eficientă a criminalității.
Dispozițiile procurorului ierarhic superior date în conformitate cu legea, sunt obligatorii pentru procurorii în subordine[41]. Cu toate acestea, se dispunea în art. 32 alin. ultim al Legii nr. 92/1992, că procurorul este liber să prezinte în instanță concluziile pe care le consideră întemeiate potrivit legii, ținând seama de probele administrate în cauză.
Procurorul conduce și controlează activitatea de cercetare penală a poliției și a altor organe obligate să aducă la îndeplinire dispozițiile sale. Procurorul are oricând dreptul să ceară sprijin agenților forței publice, obligate să execute dispozițiile procurorului.
Ministerul Public efectuează urmărirea penală și, după caz, supravegherea acesteia; în exercitarea acestei atribuții procurorii conduc și controlează activitatea de cercetare penală a poliției și a altor organe, care sunt obligate să ducă la îndeplinire dispozițiile procurorului în condițiile legii.
În îndeplinirea atribuțiilor pe care le au, procurorii se pot înlocui între ei în cadrul aceleiași unități de procuratură. Acest lucru este posibil datorită unui principiu mai vechi care, deși nu este menționat expres de lege, nici nu este infirmat cu nimic de reglementările actuale (adagiul indivizibilității parchetului[42]).
Fixarea sarcinilor ce revin procurorilor se poate face direct prin lege sau prin delegație dată de procurorul șef nemijlocit și direct, pe baza principiului subordonării.
Conform art. 209 alin. (4), este competent să efectueze urmărirea penală și să exercite supravegherea procurorul de la parchetul corespunzător instanței care, potrivit legii, judecă în primă instanță cauza.
Procurorii nu pot invoca o poziție de independență, asemenea judecătorilor, din moment ce activitatea acestora se desfășoară sub control ierarhic și sub autoritatea ministrului justiției[43]
Ministerul Public face parte, potrivit Constituției, din «autoritatea judecătorească». Totuși, el reprezintă o magistratură specială, care nu îndeplinește atribuții de natură jurisdicțională. În sensul prevederilor art.131 alin.(1) din Constituție, procurorii își desfășoară activitatea «sub autoritatea ministrului justiției», organ esențialmente executiv, fiind, pe cale de consecință, ei înșiși agenți ai autorității executive[44]
Parchetul nu constituie un organ unic centralizat în stat, ci este organizat pe lângă instanțe, exercitându-și activitatea sub conducerea ministrului justiției și sub controlul și judiciar al procurorului general, în condițiile expres prevăzute de lege.
Competența procurorului este stabilită prin reguli de procedură[45], și nu administrative, întrucât delegarea de atribuții este reglementată judiciar exclusiv în art. 132 -135 C.pr.pen.
Procurorul este dominus , NU șeful unității sau unitatea de parchet[46].
Cu titlul de exemplu, ținem să subliniem că organizarea și funcționarea instanțelor și a parchetelor este de natură strict administrativă, și nu judiciară[47]. Aceasta este reglementată la nivel de lege organică, potrivit art. 73 alin. (3) lit. l) din Constituția revizuită.
Atribuțiile șefului sunt limitativ prevăzute în procedură, și nu exemplificativ. Competența funcțională nu se poate delega altor persoane.
După 1989, nimeni nu a susținut că procurorul ar fi o instanță, adică un organ cu atribuții jurisdicționale definitive. Au fost destui aceia care au apreciat că denominativul magistrat l-ar transforma automat într-un magistrat independent și imparțial. În sensul controlului ierarhic și al subordonării ierarhice până la îndeplinirea oricărora dintre atribuții, prin preluare ierarhică, s-a pronunțat V. Pătulea[48] . Autorul confundă funcția de control cu aceea de conducere. Controlul ierarhic care se realizează în practică potrivit art. 28 din vechea lege, ar decurge din „ necesitatea subordonării ierarhice” la Carmen Silvia Paraschiv[49], Un text similar găsim la A. Pintea[50]. Era o perioadă de tatonări, ale cărei efecte se văd astăzi. Puterea politică nu va ceda ușor. Este meritul judecătorilor, care se ridică spre demnitate, și mai puțin al procurorilor obedienți[51].
Procurorii, acționând în calitate de reprezentanți ai Ministerului Public, subordonați, mai întâi, procurorului general, apoi ministrului justiției, nu îndeplinesc condiția de independență în raport cu puterea executivă; or, independența față de executiv este inclusă printre garanțiile pe care le presupune noțiunea de „magistrat”, în sensul art.5 § 3 din Convenție[52] ; mai mult, această jurisprudență a Curții Europene a Drepturilor Omului a fost reflectată și în jurisprudența Curții Constituționale
Prin Decizia nr. 646 din 29 noiembrie 2005, Curtea Constituțională a constatat că prerogativele încredințate procurorului de către legiuitor, privind administrarea și aprecierea probelor în cursul urmăririi penale, reprezintă o expresie a rolului Ministerului Public stabilit de prevederile art. 131 din Constituție. Prin aceeași decizie, Curtea a statuat că, potrivit Legii fundamentale, Ministerul Public este o parte componentă a autorității judecătorești, și nu a puterii executive sau a administrației publice și că, în calitatea sa de reprezentant al intereselor generale ale societății și de apărător al ordinii de drept, al drepturilor și libertăților cetățenilor, Ministerului Public, prin procurori, îi revine sarcina ca în faza de urmărire penală să caute, să administreze și să aprecieze probele care servesc la constatarea existenței sau inexistenței infracțiunii, la identificarea persoanei care a săvârșit-o și la cunoașterea tuturor împrejurărilor pentru justa soluționare a cauzei.
Analizând pretinsa încălcare prin art. 262 C.pr.pen. din 1968 a dispozițiilor constituționale referitoare la dreptul la apărare, Curtea a constatat că nu se poate susține că acestea aduc atingere art. 24 din Legea fundamentală, întrucât, în măsura în care partea interesată consideră că procurorul a pronunțat în mod discreționar una dintre soluțiile menționate în textul legal criticat, aceasta are posibilitatea, în cazul emiterii rechizitoriului, de a arăta judecătorului în ce constă nelegalitatea comisă, iar, în cazul dispunerii unei soluții de scoatere de sub urmărire penală sau de încetare a urmăririi penale, pe aceea de a formula, potrivit art. 278 și 2781 C. pr. pen. din 1968, plângere contra actelor procurorului la procurorul ierarhic superior ori la instanța de judecată, după caz[53].
Consiliul Superior al Magistraturii are rolul de garant al independenței „justiției” (art. 1 alin. 1 al Legii nr. 317/2004, ), doar a independenței judecătorilor, deși acest organism colegial este constituit din judecători și procurori.
„Deși lipsit de o independență reală, procurorul este inclus într-un organ colegial, Consiliul Superior al Magistraturii, care are ca principală menire tocmai garantarea independenței justiției, ceea ce este un nonsens”[54].
[1] C.E.D.O. , Fourth Section, Case of Ana Ionescu and Others V. Romania, (Application no. 19788/03 and 18 others, Judgment, 26 February 2019
[2] Legea nr. 165 din 16 mai 2013 privind măsurile pentru finalizarea procesului de restituire, în natură sau prin echivalent, a imobilelor preluate în mod abuziv în perioada regimului comunist în România , M. Of. Nr. 278 din data de 17 mai 2013, promulgată prin Decretul nr. 479/2013
[3] V hotărârea pilot în Cauza Atanasiu si alții c Romaniei , Troisième Section, (Requête no15204/02), ARRÊT, 17 janvier 2008, définitif 17/04/2008
[4] GC), nr.31107 / 96 § 32, CEDO 2000-XI și Guiso-Gallisay c. Italia (satisfacție echitabilă) [GC] ], nr. 58858/00, § 90, 22 decembrie 2009, As the Court has held on a number of occasions, a judgment in which the Court finds a breach imposes on the respondent State a legal obligation to put an end to the breach and make reparation for its consequences in such a way as to restore as far as possible the situation existing before the breach (see Iatridis v. Greece (just satisfaction) [GC], no. 31107/96, § 32, ECHR 2000-XI). The Contracting States that are parties to a case are in principle free to choose the means whereby they will comply with a judgment in which the Court has found a breach. This discretion as to the manner of execution of a judgment reflects the freedom of choice attached to the primary obligation of the Contracting States under the Convention to secure the rights and freedoms guaranteed (Article 1). If the nature of the violation allows of restitutio in integrum it is the duty of the State held liable to effect it, the Court having neither the power nor the practical possibility of doing so itself. If, however, national law does not allow – or allows only partial – reparation to be made for the consequences of the breach, Article 41 empowers the Court to afford the injured party such satisfaction as appears to it to be appropriate (see Brumărescu, cited above).
[5] v Preda și alții, §§ 146, 148-49 . Aceasta a reiterat constatările de mai sus în cazul mai recent și similar al lui Dickmann și Gion , §§ 103, 104
[6] v Hotărârea Affaire Preda et autres c Roumanie, (Requêtes nos9584/02, 33514/02, etc.) ARRÊT 29 avril 2014, Définitif, 29/07/2014, § 146-150 La Cour rappelle avoir conclu, dans maintes affaires soulevant des questions semblables à celles de la présente espèce, à la violation de l’article 1 du Protocole no 1 à la Convention (voir, parmi d’autres, Străin et autres c. Roumanie, no57001/00, §§ 39, 43 et 59, CEDH 2005‑VII, et Porteanu c. Roumanie, no4596/03, §§ 32‑35, 16 février 2006). Elle a notamment jugé que le constat des tribunaux internes quant à l’illégalité de la nationalisation avait pour effet de reconnaître, avec effet rétroactif, l’existence d’un droit de propriété sur le bien en question (voir, parmi d’autres, Brumărescu c. Roumanie [GC], no28342/95, § 70, CEDH 1999‑VII, Strain et autres, précité, §§ 26 et 38, Davidescu c. Roumanie, no 2252/02, § 47, 16 novembre 2006, Popescu et Dimeca c. Roumanie, no17799/03, §§ 22 à 24, 9 décembre 2008, et Mărăcineanu c. Roumanie, no 35591/03, § 17, 9 février 2010). Elle a également conclu, dans le contexte législatif roumain régissant les actions en revendication immobilière et les lois de restitution permettant la vente aux locataires de biens soumis à restitution, que la vente par l’État du bien d’autrui, même lorsqu’elle est antérieure à la confirmation définitive en justice de l’existence de ce bien, s’analysait en une privation d’un bien au sens de la deuxième phrase du premier alinéa de l’article 1 du Protocole no 1. En l’espèce, eu égard au constat du tribunal de première instance de Bucarest du 20 novembre 1998 quant à l’illégalité de l’occupation par l’État de l’immeuble en question, y compris de l’appartement situé au premier étage, et obligeant l’État à le rendre aux requérants, les propriétaires légitimes (paragraphe 37 ci-dessus), la Cour estime que ces derniers disposaient d’un « bien ». La Cour réaffirme qu’une telle privation, résultant d’une mise en échec du droit de propriété des requérants, combinée avec l’absence totale d’indemnisation depuis de nombreuses années, est contraire à l’article 1 du Protocole no 1 (Brumărescu précité, § 79, Străin et autres,précité, §§ 39, 43 et 59, et Reichardt c. Roumanie, no6111/04, § 24, 13 novembre 2008).Elle note que, en l’espèce, le Gouvernement n’a exposé aucun fait ni argument pouvant la conduire à une conclusion différente de celle à laquelle elle a abouti dans les affaires précitées.
Par ailleurs, elle rappelle sa conclusion sur l’absence de voie de recours en droit interne permettant aux victimes d’une telle privation de propriété d’obtenir la jouissance de leur bien ou un dédommagement (paragraphes 124 et 130 ci-dessus). Partant, la Cour conclut qu’il y a eu violation de l’article 1 du Protocole no 1 à la Convention en ce qui concerne le bien de Mme et M. Rodan. V și , Fourth Section, Case of Dickmann and Gion c Romania,(Applications nos. 10346/03 and 10893/04), Judgment,24 October 2017, final, 24/01/2018, §§ 100-102 Î.C.C.J., a confirmat în decizia sa din 20 martie 2017 (În urma unei cereri preliminare de soluționare a problemelor juridice – hotărâre prealabilă pentru dezlegarea unor chestiuni de drept, I.C.C.J. a pronunțat hotărârea nr. 19 din 20 martie 2017, publicată în Monitorul Oficial din 11 aprilie 2017. Acesta a constatat că, în ceea ce privește bunurile imobile în privința cărora au existat cereri înaintate Curții Europene a Drepturilor Omului la data adoptării Legii nr. 165/2003 a intrat în vigoare, dispozițiile sale au fost relevante numai pentru cererile în care reclamanții au depus cereri de restituire sau despăgubire la nivel național, în conformitate cu legislația specială relevantă ) că mecanismul prevăzut de Legea nr. 165/2013 a fost relevant numai pentru acei reclamanți în fața Curții care au depus, de asemenea, notificări la autoritățile administrative în termenele stabilite de Legea nr. 10/2001 Curtea reiterează că, în cazul Preda și alții, a hotărât că Legea nr. 165/2013 a furnizat un set de căi de atac eficiente pentru diferitele tipuri de circumstanțe, descrise la punctele 134-140 (a se vedea și punctul 10 de mai sus), subliniind în același timp că recursurile cu caracter substanțial sau procedural nu erau disponibile reclamanților aflați într-o situație similară cele din speță (a se vedea Hotărârea Preda și alții, § 124 ).
[7] v Hotărârea din 21 iulie 2005 în cauza Străin și alții c României, (Cererea nr. 57.001/00), Definitivă la 30 noiembrie 2005, §§ 30, 31 și 38: Guvernul consideră că reclamanții nu dispuneau de un „bun” în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1, întrucât dreptul lor de proprietate nu fusese recunoscut prin hotărâre judecătorească definitivă, înaintea vânzării bunului unor terți. În acest sens, el invocă cauzele Malhous c Republicii Cehe (decizie) (Cererea nr. 33.071/96, CEDO 2000-XII) și Constandache c României (Cererea nr. 46.312/99, Decizia din 11 iunie 2002). Imobilul respectiv fusese naționalizat în conformitate cu Decretul nr. 92/1950, astfel încât nu se afla în patrimoniul reclamanților în momentul introducerii acțiunii în revendicare imobiliară la Judecătoria Arad, la 27 septembrie 1993. În plus, persoanele interesate au omis să-și înscrie dreptul de proprietate în cartea funciară înainte de vânzarea bunului de către stat. Or, în conformitate cu Decretul-lege nr. 115/1938, pentru unificarea dispozițiilor privitoare la cărțile funciare aplicabilă în Transilvania, o atare omisiune echivalează cu absența dreptului. Curtea observă că reclamanții au introdus o acțiune în revendicare imobiliară pentru a se constata nelegalitatea naționalizării bunului lor și pentru a obține restituirea acestuia. În hotărârea definitivă din 30 iunie 1999, Curtea de Apel Timișoara a stabilit că bunul în cauză fusese naționalizat cu încălcarea Decretului de naționalizare nr. 92/1950, a constatat că reclamanții erau proprietarii legitimi și a dispus restituirea bunului imobil în cvasitotalitatea sa. Totuși Curtea de Apel a refuzat să dispună restituirea apartamentului. Cu toate acestea, dreptul de proprietate recunoscut ca atare – cu efect retroactiv – privind imobilul, inclusiv asupra apartamentului nr. 3, nu era revocabil; de altfel, acesta nu a fost infirmat sau contestat până în prezent. Din acel moment, Curtea consideră că reclamanții aveau un bun, în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1
[8] Legea nr. 10 din 8 februarie 2001 privind regimul juridic al unor imobile preluate în mod abuziv în perioada 6 martie 1945 – 22 decembrie 1989 , republicată, M. Of. 798 din de 2 septembrie 2005. Sintagma “despăgubiri acordate în condițiile prevederilor speciale privind regimul stabilirii şi plății despăgubirilor aferente imobilelor preluate în mod abuziv” se înlocuiește cu sintagma “măsuri compensatorii în condițiile legii privind unele măsuri pentru finalizarea procesului de restituire, în natură sau prin echivalent, a imobilelor preluate în mod abuziv, în perioada regimului comunist în România” Orice dispoziție referitoare la evaluarea imobilelor potrivit standardelor internaționale de evaluare şi la măsura reparatorie a compensării cu alte bunuri sau servicii oferite în echivalent, prevăzute în Legea nr. 10/2001, republicată, cu modificările şi completările ulterioare, se abrogă; (cf Legea nr. 165/2013).
[9] v Hotărârea Strain și alții, §§ 54-56, În speță, Curtea notează că nici o dispoziție a legii interne nu prevede cu claritate și certitudine consecințele vânzării bunului unui particular de către stat unui terț de bună-credință. Mai exact, dreptul intern nu oferă răspuns clar și precis întrebării de a ști dacă și în ce mod poate fi despăgubit proprietarul privat astfel de bunul său. Acțiunea în revendicare atribuie statului-vânzător, care se găsește în imposibilitatea de a restitui bunul, obligația de despăgubire integrală, teoria îmbogățirii fără just temei absolvindu-l pe vânzătorul astfel îmbogățit de orice obligație de despăgubire atunci când îmbogățirea este consecința unui act juridic (în speță, o vânzare). În afară de aceasta, acțiunea în răspundere civilă delictuală nu poate fi angajată în lipsa culpei celui care a cauzat prejudiciul respectiv. În speță, concluzia curții de apel, conform căreia vânzarea era legală, întrucât părțile erau de bună-credință, exclude așadar, în principiu, o răspundere din culpa statului. Curtea constată în primul rând că, la momentul intrării în vigoare a Legii nr. 10/2001, la data de 8 februarie 2001, reclamanții erau deja privați de bunul lor fără a primi vreo despăgubire din luna iunie 1999 și că, în plus, ei sesizaseră Curtea din luna noiembrie 1999. În al doilea rând, ea precizează că art. 1 din Legea nr. 10/2001 acorda dreptul la restituire sau la despăgubire persoanelor deposedate abuziv de bunul lor între 6 martie 1945 și 22 decembrie 1989 . Cu toate acestea, legea nu cuprinde nici o dispoziție specifică privind dreptul la despăgubire, în caz de recunoaștere pe cale judecătorească a caracterului abuziv al privării, atunci când aceasta recunoaștere a intervenit înaintea intrării în vigoare a legii, precum și în cazul în care privarea de proprietate a rezultat din vânzarea bunului intervenită după 22 decembrie 1989, așa cum se prezintă cazul în speță. Presupunând totuși că Legea nr. 10/2001 constituie baza legală pentru o cerere de despăgubire, după cum susține Guvernul, Curtea observă că art. 21 din lege precizează că o viitoare lege va stabili modalitățile, suma și procedurile de despăgubire . Or, până în prezent, nu s-a votat nici o lege de despăgubire. În consecință, Curtea consideră că Legea nr. 10/2001 nu oferă reclamanților posibilitatea de a obține despăgubiri pentru privarea de proprietate în cauză. V și Preda și alții, §§ 133 și 141 și Hotărârea Dickmann și Gion, §§ 72 și 78: Curtea ia act de explicația autorităților potrivit căreia nu s-a putut adopta o decizie din cauza faptului că reclamanta nu a depus documentele relevante în susținerea solicitării sale de acordare a unor măsuri reparatorii pentru bunul în cauză. Curtea consideră că nu există niciun motiv care să justifice o nouă apreciere a acestei chestiuni de către autoritățile administrative, având în vedere că dreptul respectiv a fost deja confirmat de instanțele interne în cadrul unor hotărâri definitive, necontestate până în prezent. Depunerea unei notificări, cu scopul de a obține o nouă evaluare a problemei dreptului la acordarea de măsuri reparatorii, ar fi fost inutilă, având în vedere existența unei hotărâri definitive prin care acest drept fusese recunoscut. Curtea nu înțelege cum procedura menționată anterior ar fi constituit o cale de atac efectivă pentru capetele de cerere formulate de reclamanți, astfel cum susține Guvernul. Prin urmare, Curtea respinge excepția preliminară ridicată de Guvernul pârât cu privire la acest aspect.
[10] v Preda și alții, § 163 163. În cazul în care statul pârât nu efectuează o astfel de restituire în termen de trei luni de la data la care prezenta hotărâre devine definitivă, Curtea decide că va trebui să plătească reclamanților, pentru prejudiciul material, o sumă corespunzătoare de bani. valoarea actuală a proprietății (v și Katz, §§ 41-42).
[11] v Secțiunea a doua, Cauza Buzatu c României, (Cererea nr.34642/97), Hotărâre din 1 iunie 2004 (satisfacție echitabilă), nr 34642/97, § 18, 27 ianuarie 2005 (Prin hotărârea din 19 ianuarie 1996, Curtea Supremă de Justiție a primit recursul în anulare şi a respins acțiunea în revendicare a reclamantei. Curtea a constatat că statul şi-a însuşit imobilele în baza decretului de naționalizare nr.92/1950 şi a judecat că aplicarea acestui decret nu putea să fie controlată de tribunale. În consecință, acestea din urmă, prin hotărârile lor, au impietat asupra puterii legislative.) , și Preda și alții, § 164 164. În ceea ce privește suma solicitată pentru lipsa utilizării apartamentului, Curtea nu poate să speculeze cu privire la posibilitatea de închiriere a apartamentului în cauză și a câștigurilor care ar putea fi obținute din acesta . V și anexa la hotărârea Ana Ionescu and Others c Romania, 26 februarie 2019
[12] v Hotărârea Maria Atanasiu și alții, § 253: Ținând cont de ineficiența sistemului actual de restituire și având în vedere în special vârsta reclamantelor și faptul că acestea au început procedurile administrative acum mai bine de nouă ani, Curtea, fără a specula asupra evoluției pe care o va putea înregistra în viitor mecanismul de despăgubire, consideră rezonabil să le aloce părților interesate o sumă ce ar constitui o soluționare definitivă și completă a cauzelor de față. V și Preda și alții, § 164, și Dickmann și Gion, §§ 113-18)
[13] C.E.D.O. , Fourth Section,Case of Ana Ionescu and Others c Romania, (Application no. 19788/03 and 18 others, Judgment, 26 February 2019,
[15] „Anevoioasă şi nesfârșită tranziție” – L. Boia, De ce este România altfel?, Ed. Humanitas, București, 2012, pp. 90 sqq. Spațiul în care se întinde, triumfătoare, mahalaua (p. 95).
[16] Theophyle/Politeia, „Libertate nu am avut, nici piață liberă şi nici o clasă mijlocie, care poate forma o dreaptă funcțională” (www.fpromania nr. 30/2012). D. Ciuncan, Prevenirea, descoperirea şi sancționarea faptelor de corupție, Legea nr. 78 din 8 mai 2000, ed. a III-a, pp. 169 sqq
[17] Potrivit art. 1 – Protecția proprietății – din primul protocol adițional la Convenția pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăților fundamentale, ratificată prin Legea nr. 30/1994 (articol amendat conform Protocolului nr. 11), „orice persoană fizică sau juridică are dreptul la respectarea bunurilor sale şi nimeni nu poate fi lipsit de proprietatea sa decât pentru cauză de utilitate publică şi în condițiile prevăzute de lege şi de principiile generale ale dreptului internațional”. De exemplu, în cauza Porțeanu c. României (prin hotărârea din 16 februarie 2006, definitivă la 16 mai 2006, publicată în M. Of. nr. 783 din 15 septembrie 2006, C.E.D.O., s. a II‑a, a hotărât că statul român trebuie să restituie reclamantei imobilul în cauză; în lipsa unei asemenea restituiri, statul trebuie să plătească reclamantei, în termen de 3 luni, 60.000 de euro cu titlu de prejudiciu material, plus orice sumă putând fi datorată cu titlu de impozit, convertită în lei la cursul aplicabil la data plății; începând de la data expirării termenului menționat până la momentul efectuării plății, această sumă va fi majorată cu o dobândă simplă de întârziere egală cu dobânda minimă pentru împrumut practicată de Banca Centrală Europeană, valabilă în această perioadă, la aceasta adăugându‑se o majorare de 3 puncte procentuale. Condamnări similare au fost pronunțate prin hotărârile nr. 3/2005, în cauza Iacob c. României, nr. 26/2005, în cauza Costin c. României, nr. 21/2005, în cauza Străin şi alții c. României; mai menționăm hotărârea din 12 octombrie 2006 în cauza Sebastian Taub c. României, publicată în M. Of. nr. 429 din 27 iunie 2007; hotărârea din 24 mai 2007 în cauza Păun c. României, publicată în M. Of. nr. 901 din 31 decembrie 2007; hotărârea din 24 mai 2007 în cauza Aslan c. României, publicată în M. Of. nr. 901 din 31 decembrie 2007; hotărârea din 31 mai 2007 în cauza Brazdă şi Malița c. României, publicată în M. Of. nr. 101 din 8 februarie 2008; hotărârea din 11 octombrie 2007 în cauza Dragoş c. României, publicată în M. Of. nr. 324 din 24 aprilie 2008 etc.
[18] Publicată în Studia Universitatis Babeș-Bolyai – Series Iurisprudentia, nr. 1/2001, pp. 145 sqq. Disputa patrimonială dintre Biserica Greco-Catolică și Biserica Ortodoxă Română, De pe Wikipedia, enciclopedia liberă, accesat la 8 martie 2019
[25] Tom Gallager, Moştenirea lui Vîşinski, în „Averea” 15 decembrie 2005.
[26] Din societățile post- comuniste, spune Gallager.
[27] J. Hellman, G. Jones, D. Kaufmann, Seize the State, Seize the Day: State Capture, Corruption, and Influence în Transition Economies, în „World Bank Policy Research Working Paper” 2444, septembre 2000; L. Moreno Ocampo, State Capture: Who Represents the Poor?, în „WBI Development Outreach”, 2001; J. Hellman, G. Jones, D. Kaufmann, Beyond the ‘Grabbing Hand’ of Government în Transition: Facing Up to ‘State Capture’ by the Corporate Sector, în „Transition”, août 2000; J. Hellman, G. Jones, D. Kaufmann, M. Schankerman, Measuring Governance, Corruption, and State Capture: How Firms and Bureaucrats Shape the Business Environment in Transition Economies, în „World Bank Policy Research Working Paper 2312”, aprilie 2000.
[28] Marie Benilde, Parlamentari francezi şi europeni sub presiune, Când lobby-urile (des)fac legile, în „Le monde diplomatique”, nr. 17/2007.
[29] Horatius Dumbrava, membru fondator al Uniunii Naționale a Judecătorilor din România, judecător la Curtea de Apel Târgu – Mureş, Statul de drept, democrația și independența procurorilor, în „Ziua” nr. 4055 din 9 octombrie 2007.
[30] Năstase analizează violențele din Piața Victoriei: „Dorim o guvernare prin maidane sau revoluții colorate?”, 12 august 2018, http://evz.ro/nastase-protest-psd-revolutie.html
[31]Andrei Pleșu, Ce-i de făcut, http://dilemaveche.ro, https://m.adevarul.ro/news/politica/ce-i-facut
[32] Vasile Dâncu, Capitalismul românesc – o mare neînțelegere, ”Sinteza” nr. 53 /2018, pp. 3 sqq
[34] V și Ministerul muncii, www. zf. ro . După integrarea în Uniunea Europeană, 670 de români au emigrat însă în fiecare zi în alte state membre ale UE (surse: INS,BNR,„Ziarul financiar” 2 noiembrie 2018,p. 6)
[35] Proiect în dezbatere, „ Business magazin” nr. 680 (39 ) 29 octombrie 4 noiembrie 2018, p. 11
[36] Ca simplă parte, la T. Drăganu, Drept constituțional şi instituții politice, Tratat elementar, 2 vol., Lumina Lex, Bucureşti, 1998, pp. 355, 357, 360-361.
[37] Colectiv, Constituția României comentată şi adnotată, R. A. „Monitorul Oficial”, Bucureşti, 1992, p. 277.
[38] M. Ruja, Natura juridică a Ministerului Public, în „Dreptul” nr. 4/1995, p. 47.
[39] V. Rămureanu, Competența penală a organelor judiciare, Ed. Ştiințifică și Enciclopedică, Bucureşti, 1980, p. 330. Prin Ordinul nr. 2.632/C din 30 iulie 2014, publicat în M. Of. nr. 623 din 26 august 2014, ministrul justiției a aprobat Regulamentul de ordine interioară al parchetelor.
[40] Republicată în temeiul art. XIV al titlului XVI din Legea nr. 247/2005 privind reforma în domeniile proprietății şi justiției, precum şi unele măsuri adiacente, publicată în M.Of.nr. 653 din 22 iulie 2005.
Legea nr. 304/2004 a fost publicată în M.Of.nr. 576 din 29 iunie 2004 şi a mai fost modificată prin Ordonanța de urgență nr. 124/2004, publicată în M.Of.nr. 1.168 din 9 decembrie 2004, aprobată cu modificări şi completări prin Legea nr. 71/2005, publicată în M.Of.nr. 300 din 11 aprilie 2005.
După republicare Legea a fost modificată prin Legea nr. 17 din 11 ianuarie 2006, pentru modificarea şi completarea Legii nr. 567/2004 privind statutul personalului auxiliar de specialitate al instanțelor judecătoreşti şi al parchetelor de pe lângă acestea, publicată în M.Of.nr. 48 din 19 ianuarie 2006, completată şi modificată prin Ordonanță de urgență nr. 50 din 28 iunie 2006, privind unele măsuri pentru asigurarea bunei funcționări a instanțelor judecătoreşti şi parchetelor și pentru prorogarea unor termene, publicată în M.Of.nr. 566 din 30 iunie 2006, prin Legea nr. 356 din 21 iulie 2006, publicată în M.Of.nr. 677 din 7 august 2006, prin Ordonanța de urgență nr. 60, din 6 septembrie 2006, publicată în M.Of.nr. 764 din 7 septembrie 2006, modificată şi completată prin Ordonanța de urgență nr. 100/2007, publicată în M.Of.nr. 684/2007.
A se vedea și Dec. nr. 345 din 18 aprilie 2006, referitoare la excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 64 alin. (3) din Legea nr. 304/2004 privind organizarea judiciară, M.Of.nr. 415 din 15 mai 2006.
[41] Potrivit art. 64 din Legea nr.304/2004, dispozițiile procurorului ierarhic superior, date în scris şi în conformitate cu legea, sunt obligatorii pentru procurorii din subordine. În soluțiile dispuse, procurorul este independent. În temeiul art.64 alin.(5) din lege, procurorul poate contesta la Secția pentru procurori a Consiliului Superior al Magistraturii, în cadrul procedurii de verificare a conduitei procurorilor, măsura dispusă de procurorul ierarhic superior ( V și Dec. nr. 633/2018) .
[42] – V. Dongoroz, în „Explicații ….”, vol. II, p. 64: V. Volonciu, Tratat de procedură penală, Partea generală, Paideia, Bucureşti, 1993, p. 166; I. Neagu, Drept procesual penal, Partea generală, Artprint, p. 104; Gr. Gr. Theodoru, Lucia Moldovan, Drept procesual penal, Bucureşti, Ed. Didactică și Pedagogică, Bucureşti, 1979, p. 54.
[43] Dec. nr.358 din 30 mai 2018, §89. V și Dec. nr. 633 din 12 octombrie 2018 § 290. Curtea Constituțională nu exclude posibilitatea legiuitorului să reglementeze măsuri care să crească gradul de imparțialitate obiectivă a procurorului, dar care „nu poate să afecteze substanța controlului ierarhic, trebuind să mențină un just echilibru între garanțiile legale de imparțialitate obiectivă astfel reglementate şi esența controlului ierarhic”.
[44] Dec. nr.73 din 4 iunie 1996, m. Of.nr.255 din 12 octombrie 1996, sau Dec. nr.259 din 24 septembrie 2002, m. Of.nr.770 din 23 octombrie 2002, Dec. nr. 633 din 12 octombrie 2018 § 287
[45] Repartizarea cauzelor către procurori nu are cum a se face în mod aleatoriu,contravenind principiului constituțional al subordonării ierarhice, statuat la art.132 alin.(1) din Constituție.
[46] Fostul procuror general al P.I.C.C.J. de până în 2012 era desemnat ca procuror general al României, terminologie inexistentă.
[47] Regulamentul privind organizarea și funcționarea administrativă a Înaltei Curți de Casație și Justiție, publicat în M.Of.nr. 876 din 25 septembrie 2004.
[48] În „ Dreptul” nr. 11/2001, pp. 123 sqq și în „ Dreptul” nr. 10/2001.
[49]Drept procesual penal, Lumina Lex, Bucureşti, 2002, p. 83 , citând pe N. Volonciu (Tratat de procedură penală, Partea generală, vol. I, Ed. Paideia, Bucureşti, 1999, p. 164).
[50]Drept procesual penal, Lumina Lex, Bucureşti, ed. 2002, p. 85. în sensul limitării înțelesului doar la atribuții administrative și la atribuții judiciare date expres de lege (cum ar fi confirmări etc.) vezi D. Ciuncan, în „Dreptul” nr. 10/2001. În sensul inexistenței subordonării ierarhice similar indivizibilității parchetului, D. Ciuncan, în „Dreptul” nr.7/1997, p.60 sqq.
[51] Până acum, niciun procuror nu şi-a anunțat intenția de a candida pentru cele două funcții-cheie din C.S.M.. Bogdan Stanescu, Lista celor 10 procurori pe care Băsescu i-ar accepta în fruntea D.N.A. și a Parchetului General ( Mediafax.ro, Gândul.info). În cadrul procedurii, 1.126 de judecători au votat pentru revocarea lui Danileț, iar 324 au votat împotrivă sau s-au abținut, a anunțat, miercuri, Judecătoria Râmnicu Vâlcea, într-un comunicat de presă. Potrivit articolului 55, alineatul 9 din Legea 317/2004, republicată, în termen de 15 zile de la înregistrarea sesizării semnate și motivate de reprezentanții adunărilor generale, Plenul Consiliului Superior al Magistraturii dispune revocarea din funcție a membrului ales. Un membru ales în C.S.M. poate fi revocat la cererea majorității instanțelor pe care le reprezintă, acestea hotărând cu două treimi din rândul judecătorilor în funcție.( Lucia Efrim, Danileț: Dacă motivele revocării din C.S.M. nu corespund legii, voi contesta voința colegilor judecători, Mediafax.ro, 28 ianuarie 2013)
[52] Hotărârea din 22 mai 1998, Cauza Vasilescuc.României, §§ 40 şi 41, Hotărârea din 3 iunie 2003, în Cauza Pantea c. României, §238 V Curtea Constituțională Dec. nr.629 din 8 octombrie 2015, m. Of.nr.868 din 20 noiembrie 2015, § 17, Dec. nr. 633 din 12 octombrie 2018 § 288. Comisia de la Veneția a reiterat că Ministerul Public nu trebuie să fie, în mod necesar, independent, fiind de preferat ca acesta să depindă de Ministerul Justiției (Avizul suplimentar nr.169/2001 privind legea de revizuire a Constituției României, adoptat la cea de-a 52-a sa reuniune plenară din 18-19 octombrie 2002, § 23).
[53] A se vedea și Curtea Constituțională, decizia nr. 82/2014, , M.Of.nr. 260 din 9 aprilie 2014. Curtea constată că prevederile art. 262 pct. 1 lit. a) C. pr. pen. din 1968 nu încalcă nici dispozițiile art. 23 alin. (11) din Constituție referitor la prezumția de nevinovăție, emiterea rechizitoriului neputând avea semnificația unei răsturnări a sarcinii probei. Se subliniază, în acest sens, că prezumția de nevinovăție subzistă până la pronunțarea unei condamnări definitive şi că emiterea actului de trimitere în judecată nu înseamnă răsturnarea acestei prezumții.
[54] Alina Sorinela Macavei, O scurtă analiză juridică asupra actualei crize din justiție, http://www.juridice.ro/238723, 14 ianuarie 2013
Prin urmare, legiuitorul român a apreciat că independența justiției, adică a judecătorilor, este aceeași cu cea a procurorilor, din moment ce a înțeles să realizeze un organism comun, unit sub egida noțiunii de „magistratură”, respectiv Consiliul Superior al Magistraturii, în scopul de a o apăra.
Curtea Europeană a Drepturilor Omului a condamnat România, reținând că „în România, procurorii, acționând în calitate de reprezentanți ai Ministerului Public, subordonați, mai întâi, procurorului general, apoi ministrului justiției, nu îndeplinesc condiția de independență în raport cu puterea executivă (…) independența față de executiv fiind inclusă printre garanțiile pe care le presupune noțiunea de “magistrat” (Hotărârea Pantea c României, § 238, idee exprimată anterior și în Hotărârea Vasilescu c României din 22 mai 1998, care, în § 41, ne amintește că “tribunal”, potrivit art. 6 alin. 1, adică instanță judecătorească în sens generic, este numai un organ care se bucură de plenitudine de jurisdicție, răspunzând unei serii de exigențe, precum independența față de executiv, ca și față de părțile în cauză).
“O astfel de constatare face de prisos orice analiză mai aprofundată, deoarece se afirmă în mod ritos de către instanța europeană că în România procurorul nu este magistrat, deoarece este subordonat executivului, motiv pentru care nu prezintă garanțiile de independență pentru a lua decizii și cu privire la judecători, în cadrul plenului Consiliul Superior al Magistraturii”[1].
Deși ar putea exista o zonă de congruență a intereselor celor două categorii profesionale, rezultând din rolul procurorului de reprezentant al intereselor generale ale societății, a ordinii de drept, precum și a drepturilor și libertăților cetățenilor, acest considerent este insuficient pentru a înlătura argumentul lipsei de independență a acestuia față de executiv.
„Legislația națională nu a fost pusă de acord cu jurisprudența CEDO, iar Consiliul Superior al Magistraturii reflectă prin activitatea sa această inadvertență, neputând funcționa coerent și eficient, în absența unei baze legislative care să asigure întreaga gamă de garanții menită să aducă o independență reală pentru procurori, absolut necesară pentru includerea lor în noțiunea de „magistrat”, astfel cum este definită în jurisprudența Curtea Europeană a Drepturilor Omului”[2].
Într-o cauză, Curtea Europeană a Drepturilor Omului observă că, la momentul petrecerii faptelor, procurorii militari erau ofițeri activi, făcând parte astfel din structura militară, întemeiată pe principiul subordonării ierarhice. Or, această legătură de natură instituțională se traduce, în cauză, printr-o lipsă de independență și imparțialitate a procurorului militar în efectuarea anchetei [3]. Curtea apreciază că această anchetă nu ar putea fi considerată drept eficientă.
O ingerință în dreptul reclamantului la respectarea corespondenței sale încalcă Convenția în cazul în care nu îndeplinește cerințele de la alin. (2) al art. 8.
Curtea reamintește că, în hotărârile Petra c României[4] și Cotlet[5] s-a pronunțat în sensul încălcării art. 8 din Convenție, dat fiind că reglementarea în materie nu prezenta calitățile necesare unei «legi» în sensul art. 8 alin. (2) din Convenție.
Curtea conchide că ingerința în cauză nu era prevăzută de «lege și se pronunță în sensul încălcării art. 8 din Convenție.
Principiul separației puterilor este amintit expres în art. 1 (art. 1 alin. 2 după republicare – al Legii nr. 92/1992[6],). Forma (corectă, constituțională) a alin. 2 din art. 1 ar fi aceea că puterea judecătorească se exercită (numai) prin instanțele judecătorești (cf. art. 125 alin. 1 din Constituție, după care justiția se realizează prin Înalta Curte de Casație și Justiție și prin celelalte instanțe judecătorești stabilite de lege).
Autoritatea publică este instituția, iar puterile statului sunt funcții ale autorității.
Potrivit art. 3 alin. (1) din Legea nr. 303 din 28 iunie 2004, privind statutul judecătorilor și procurorilor[7], Procurorii își desfășoară activitatea potrivit principiului legalității, al imparțialității și al controlului ierarhic, sub autoritatea ministrului justiției[8].
Politizarea este produsul imixtiunii executivului în activitatea instituțiilor judiciare generate de „independența instituțională insuficientă a puterii judecătorești și de lipsa unei culturi bazate pe statul de drept”[9]. Dar lucrul acesta este o stare de fapt, și nu de drept; totul depinde de conjunctură și de nivelul culturii cetățenești,
„Justiția este o responsabilitate a statului”[10], nu trebuie confundată cu acquis-ul comunitar pentru că statul este singurul care are putere să-și organizeze propriile instituții judiciare[11].
Comisia Europeană a sesizat România cu privire la această problemă și a cerut consolidarea garanțiilor de independență prevăzute în Constituție prin stabilirea rapoartelor dintre acestea și Consiliul Superior al Magistraturii[12].
.Independența cerută de Comisia Europeană cuprindea atât planul administrativ și instituțional cât și independența judecătorilor, aspect menționat anterior. Cadrul independenței judiciare are ca „obiectiv de bază asigurarea respectării dreptului la un proces echitabil și judecarea proceselor de către instanțe judecătorești în mod imparțial și independent de orice influențe extranee”. Legea nr. 303/2004 privind statutul magistraților menționează că „Judecătorii sunt independenți, se supun numai legii și trebuie să fie imparțiali și orice persoană, organizație, autoritate sau instituție este datoare să respecte independența judecătorilor” , iar Legea nr. 317/2004 privind Consiliul Superior al Magistraturii subliniază că acesta „este reprezentant al autorității judecătorești, este garantul independenței justiției, independent și se supune, în activitatea sa, numai legii”.[13]
Comisia Europeană atrage atenția asupra păstrării independentei și stabilității instituțiilor din domeniu.
Comisia Europeană afirmă că, deși unele progrese s-au făcut, România ar trebui să facă mai mult pentru funcționarea statului de drept.
Principalele puncte asupra cărora Comisia face observații:
– “Instrumentarea dosarelor pare sa dureze mult.”
Deși înțelege ca durata poate avea drept cauza necesitatea unei expertize financiare specifice, Comisia arata ca acest lucru creează “problema speciala a contractelor încheiate înainte de pronunțarea unei hotărâri judecătorești cu privire la infracțiune”.
“Exista, de asemenea, mari îndoieli cu privire la eficacitatea organelor de urmărire penală care gestionează aceste cazuri”, mai arată raportul[14].
In concluziile raportului, Comisia cere accelerarea “progreselor în ceea ce privește recomandările sale referitoare la reforma sistemului judiciar, la integritate și la lupta împotriva corupției”
Într-o scrisoare adresată conducerii Direcției Naționale Anticorupție, reprezentanții Grupului Statelor împotriva Corupției (GRECO) și ai Comitetului de experți pentru evaluarea măsurilor de combatere a spălării banilor (MONEYVAL) atrag atenția asupra unor recomandări anterioare, în sensul în care numirea judecătorilor și a procurorilor în funcții de conducere trebuie făcută pe baza unor criterii adecvate, clare și obiective, luând în considerare experiența și rezultatele obținute[15], lucru ce nu este , teoretic, negat de nicio voce politică.
Tot în cadrul europenizării sistemului juridic românesc, tentativele de eliminare a corupției și de consfințire a independenței justiției s-au axat și asupra C.S.M. Strategia Națională Anticorupție 2016-2020 prezentată de Guvern în august 2016 are potențialul de a deveni o politică eficace de prevenire a corupției dacă este pusă în aplicare în mod corespunzător și monitorizată pe teren.
Strategia Națională Anticorupție cere transparentizarea procesului de evaluare a magistraților și elaborarea și publicarea de către C.S.M. a unui raport anual privind activitatea proprie.[16]
În acest domeniu deosebit de delicat,Uniunea Social – Liberală își propune să acționeze, în perioada 2012-2016, pentru creșterea permanentă a calității actului de justiție în raporturile cu cetățenii și a independenței și imparțialității sale. USL va avea în vedere rezolvarea aspectelor deosebit de sensibile legate de găsirea și implementarea acelor mecanisme care să garanteze, în mod real, independența și imparțialitatea justiției, democratizarea acesteia ca parte integrantă a procesului de reabilitare și întărire a statului de drept în România și combaterea corupției.
Realizarea și apoi consolidarea pe baze reale și în raport cu nevoile cetățenilor aunui sistem judiciar independent, imparțial, credibil și eficient, pe principiile transparenței decizionale și a integrității în exercitarea funcțiilor publice reprezintă prioritățile USL pentru perioada 2012-2016.
Plecând de la radiografia stării societății românești, având în vedere Recomandarea 19/2000 a Comitetului de Miniștri al Consiliului Europei, precum și Declarația de la Bordeaux, din 2009, a Consiliului consultativ al procurorilor europeni, Uniunea Social – Liberală considera că trebuie făcuți următorii pași pentru reformarea Justiției, creșterea calității actului de justiție și recredibilizarea activității slujitorilor legii în fața cetățenilor: 1. Oprirea excesului de legiferare, a reglementării normative prin ordonanțe de urgențe, angajarea răspunderii și limitarea ilicitului penal doar la faptele antisociale ce prezintă un anumit grad de periculozitate.
2. Finanțarea autorității judecătorești potrivit exigenței unei funcționări utile și normale, scopului urmărit: o justiție de calitate, în slujba cetățeanului.
3. Unificarea practicii judiciare și creșterea rolului hotărârilor judecătorești în stabilitatea raporturilor juridice.
4. Modificarea legislației privind statutul magistraților astfel încât toate atribuțiile legate de numirea în funcție a judecătorilor și procurorilor și mai ales în funcțiile de conducere să rămână în sfera autorității judecătorești, cu excluderea factorului politic.
etc.
În acest domeniu, USL are în vedere:
consolidarea statutului de independență a puterii judecătorești prin crearea și consolidarea unui corp profesionist de magistrați;
garantarea și asigurarea independenței depline și reale a Consiliului Superior al Magistraturii și întărirea rolului său în cariera magistraților;
creșterea rolului deontologiei profesionale a magistraților;
consolidarea instanțelor specializate (pentru minori și familie; comerciale; de muncă și asigurări sociale; administrativ – fiscale; proprietate intelectuală);
participarea judecătorilor și a procurorilor la luarea deciziilor care privesc organizarea și administrarea instanțelor judecătorești și a parchetelor, precum și la elaborarea bugetelor acestora;
interpretarea și aplicarea unitară a legii pe întreg teritoriul țării;
îmbunătățirea comunicării justiție și justițiabilii / societatea civilă;
consolidarea măsurilor specifice justiției pentru minori;
consolidarea sistemului de reintegrare socială și protecția victimelor;
realizarea unor condiții la standarde europene în penitenciare;
pregătirea permanentă a tuturor sectoarelor sistemului judiciar (magistrați, experți din autoritățile publice) în drept comunitar, participarea la toate structurile comunitare de resort ;
urmărirea permanentă a acquis-ului comunitar și implementarea acestuia în legislația internă;
monitorizarea permanentă a modului de îndeplinire a obligațiilor asumate la nivel european;
consacrarea și consolidarea rolului Ministerului Justiției, doar de administrator al justiției ca serviciu public (O justiție independentă pentru o Românie puternică – Consolidarea integrității și responsabilității sistemului de justiție ).
În iulie 2012, Comisia Europeană a prezentat un Raport al Comisiei către Parlamentul European și Consiliu privind progresele înregistrate de România începând cu 2007 în cadrul Mecanismului de cooperare și de verificare [17].
Referitor la independența sistemului judiciar în raport se exprimă una dintre preocupările majore privind “ dovada clară a exercitării de presiuni asupra instituțiilor judiciare și a lipsei de respect pentru independența sistemului judiciar”.
Comisia a primit numeroase rapoarte privind acte de intimidare sau hărțuire comise împotriva unor persoane care lucrează în instituții judiciare și anticorupție importante, “inclusiv amenințări cu un caracter personal împotriva judecătorilor și a familiilor acestora și campanii mediatice de hărțuire”[18].
Comisia consideră că rezultatele obținute de România în materie de combatere a corupției la nivel înalt au reprezentat unul dintre cele mai importante progrese înregistrate în cadrul M.C.V. .
Comisia remarcă “necesitatea accelerării progreselor în ceea ce privește recomandările sale referitoare la reforma sistemului judiciar, la integritate și la lupta împotriva corupției”. Comisia va monitoriza îndeaproape progresele, în cadrul unui dialog constant cu autoritățile române, iar la sfârșitul anului 2013 va prezenta un raport cu privire la procesul de reformă[19].
În jurisprudența sa referitoare la noțiunea de “magistrat” , Curtea Europeană a Drepturilor Omului a statuat că în cazul magistratului abilitat de lege să exercite funcții judiciare nu este exclusă orice subordonare față de alți magistrați[20] Procurorul șef, procurorul ierarhic superior, procurorul superior comun, respectiv, conducătorul parchetului apar, ca entități cu valoare judiciară, în procedura română în texte foarte strict determinate, cum ar fi art. 156, 53, 207, 369, 45 C.pr.pen. Nici un text de procedură nu dă dreptul șefului de a îndeplini, nemotivat, de a se substitui fără nici o justificare în oricare dintre atribuțiile procurorilor în subordine, căci subordonarea este de nivel administrativ, și nu judiciar.
Procurorul ierarhic superior poate să îndeplinească oricare dintre atribuțiile procurorilor în subordine și să suspende ori să infirme actele și dispozițiile acestora, dacă sunt contrare legii (art. 28 alin. 3), iar dispozițiile procurorului ierarhic superior, date în conformitate cu legea, sunt obligatorii pentru procurorii în subordine. Cu toate acestea, procurorul este liber să prezinte în instanță concluziile pe care le consideră întemeiate potrivit legii, ținând seama de probele administrate în cauză ( alin. final). Dispozițiile se referă la activitatea administrativă a instituției parchetului, și nu judiciară.
Dacă am admite repetarea sensului din legea comunistă ar însemna o flagrantă contradicție cu Constituția, care vorbește doar de control. Apreciem că ori de câte ori șeful dorește să îndeplinească vreuna dintre atribuțiile procurorului, trebuie să o facă motivat, bazându-se doar pe un text expres din procedură, invocarea art. 28 alin. 3 din Legea de organizare fiind nu numai insuficientă, dar și abuzivă. Mai mult decât atât, orice măsură care afectează poziția procurorului trebuie comunicată de îndată, imediat și fără întârziere avocatului și părții.
Din punct de vedere judiciar, procurorul nu are șef. Față de ordinul direct al legii, membrii ministerului public sunt datori să îl execute, chiar dacă superiorul lor i-ar opri, pentru că procurorul este organ independent ( de orice alt organ executiv, după cum arată Curtea Europeană a Drepturilor Omului [21]).
Părerea noastră este că opiniile divergente, a amestecului executivului în activitatea de urmărire penală și cealaltă, a independenței parchetelor pleacă ambele de la neînțelegerea – voită sau nu – a poziției Constituției actuale asupra principiilor fundamentale: legalitate, imparțialitate și control ierarhic, sub autoritatea ministrului justiției:
Nici un alt text decât cele de procedură nu limitează activitatea funcțională a procurorului față de alți agenți implicați în acest domeniu; limitele subordonării procurorului față de șeful parchetului sunt strict date de textele de lege; puterea intervenției șefului ierarhic nu poate veni decât de la un text expres de lege; procurorul este singurul stăpân, este dominus al acțiunii publice; intervenția șefului ierarhic trebuie întotdeauna motivată și comunicată în scris celorlalte părți; într-un stat democratic, poziția procurorului este simetric egală cu aceea a avocatului, ambii având același rol, de a apăra, prin mijloace specifice fiecăruia, legea în mod imparțial; funcția de control este una administrativă atunci când se raportează la o subordonare ierarhică; controlul judiciar are alte caractere total distinct de controlul executiv, exercitându-se de un organ jurisdicțional de reformare; organul de control este din afara sistemului parchetelor, cu mențiunile expres arătate în lege.
Dar discuțiile vor continua, direcționat în funcție de interese.
În consecință, independența este – și trebuie să fie – a procurorului, și nu a unui parchet. Lupta pentru o oarecare așa-zisă independență sau autonomie structurală (a vreunui parchet) poate ascunde și mentalitatea unui procuror total obedient. Ministerul public este o noțiune funcțională, nu structurată.
Din formularea clară a textului constituțional nu rezultă un sens mai puțin rigid, sub denumirea de control ierarhic , a principiului subordonării ierarhice, întrucât acesta decurge din principiul legalității, iar limitările sale judiciare sunt tot la nivel – expres – de lege.
Nu este permis a se confunda funcția de conducere generală, managerială cu funcția de control administrativ ( care presupune verificarea, nu anularea, substituirea agentului).
Nu este normal a confunda funcția administrativă cu funcția judiciară ( controlul jurisdicțional reformează, ca drept propriu).
Nu avem de ce amalgama problema naturii funcției, cu natura organului (care poate dobândi abilități jurisdicționale, de exemplu, în cazul procurorului, conform art. 181 alin. final C. pen. ).
Referitor la cerințele de claritate, precizie și previzibilitate ale legii procesual penale, instanța de contencios constituțional a statuat, în mod repetat, în jurisprudența sa, obligația legiuitorului de a edicta norme clare, precise și previzibile. Astfel, prin Decizia nr. 553 din 16 iulie 2015[22], s-a reținut că, în contextul normativ al măsurii arestului preventiv, aceste cerințe influențează, în mod direct și nemijlocit, dreptul persoanei la un proces echitabil, privit ca o garanție, în acest caz, a libertății individuale. În acest sens, s-a reținut că standardul constituțional de protecție a libertății individuale impune ca limitarea acesteia să se realizeze într-un cadru normativ care, pe de o parte, să stabilească expres cazurile de limitare a acestei valori constituționale, iar, pe de altă parte, să prevadă într-un mod clar, precis și previzibil, aceste cazuri.
Apreciem că evoluția ulterioară a instituției procurorului, fără competența unei arestări prelungite, – dar cu valențe sporite asupra unei poliții judiciare întărite, libere de încorsetări și subordonări de factură birocratică,- va duce la creșterea și dezvoltarea importanței sale ca stăpân al acțiunii publice. Dar o subordonare a unor funcții, atribuții nu poate exista decât tot față de alte funcții, atribuții. Ar fi un nonsens o subordonare a unei „activități” față de un „organ” sau invers.
Preeminența dreptului nu poate fi asigurată decât de către autorități care se bucură de autonomie și de independență și care sunt abilitate să aibă inițiative[23] .
Curtea Europeană a Drepturilor Omului apreciază că termenul “magistrat” nu se confundă cu “judecător”, deși acesta trebuie să posede anumite calități, adică să îndeplinească condițiile constituind tot atâtea garanții pentru persoana arestată:
– garanții de independență față de executiv și de părți ceea ce nu exclude orice subordonare față de alți judecători sau magistrați, cu condiția ca aceștia să se bucure de o independență analoagă;
– garanții de procedură, ceea ce implică obligația de a audia personal individul care îi este deferit;
– garanții de fond, ceea ce comportă obligația de a examina circumstanțele constituind argumente pentru sau contra detenției, de a se pronunța potrivit criteriilor juridice asupra existenței noțiunilor care o justifică și, în absența lor, de a dispune persoana în libertate[24] .
În consecință, Autoritatea publică este instituția, iar puterile statului sunt funcții ale autorității.
În privința sistemului judiciar se constată o oarecare îmbunătățire față de perioada anterioară. Ministerul Justiției continuă însă să dispună de o influență semnificativă în ce privește numirile de magistrați și aceasta constituie o problemă care urmează să-și găsească rezolvarea. Sunt așadar necesare noi măsuri pentru îmbunătățirea sistemului judiciar din România.
Inamovibilitatea membrilor ministerului public este prima condițiune a independenței lor, iar această independență este cea mai de seamă chezășie pentru libertățile cetățenești și pentru realizarea unei justiții represive demne și serioase.
Puterea executivă, aproape pretutindeni a persistat și persistă în a-și conserva deschisă o portiță prin care să se strecoare continuu presiunea mâinii sale animată de motive și interese străine justiției. “Dependința ministerului public de puterea executivă, iată portița!”[25] .
UN MAGISTRAT, CHIAR DEPENDENT (PROCUROR) ESTE MAI BUN DECÂT UN FUNCȚIONAR ORDINAR DE A PUNE ÎN GARDĂ AUTORITATEA POLITICĂ, PRIN AUTORITATEA SA MORALĂ, CONTRA EVENTUALELOR EXCESE. Din păcate se pare că nu acesta a fost miezul dezbaterii provocate.
Independența justiției trebuie să fie garantată de către stat și prevăzută în Constituția revizuită. Este datoria tuturor instituțiilor, guvernamentale și a celorlalte, să respecte și să supravegheze independența justiției.
Magistrații vor decide asupra chestiunilor aduse în fața lor în mod imparțial, pe baza analizei faptelor și în acord cu legea, fără nici o restricție și fără a fi obiectul influențelor, incitărilor, presiunilor, amenințărilor sau intervențiilor neobișnuite, directe sau indirecte, indiferent din partea cui ar veni sau pentru ce motiv[26].
Europa judiciară este împărțită pe tema independenței complete a parchetelor vis-à-vis de puterile legislative și executive, a urmăririi penale autonome .
L’Europe judiciaire est divisée sur cette question clé entre les systèmes juridiques qui défendent une totale indépendance du Ministère Public vis-à-vis des pouvoirs législatif et exécutif, et ceux dans lesquels le Ministère Public reste subordonné à l’un ou l’autre de ces pouvoirs tout en bénéficiant d’une marge d’autonomie plus ou moins grande[27].
Dans la mesure où cette question est de nature institutionnelle – elle concerne la répartition fondamentale des pouvoirs de l’Etat – et qu’elle est aujourd’hui au coeur de nombreuses réformes internes motivées soit par l’évolution du contexte historique, soit par les difficultés rencontrées dans les rapports entre justice et politique, l’idée même d’une harmonisation européenne autour d’un concept unique est apparue comme trop précoce.
Le Comité s’est ainsi efforcé, en analysant les deux types de systèmes en vigueur, à définir les conditions d’un équilibre afin d’éviter les excès de part et d’autre. Outre la détermination de règles communes à tout Ministère Public (cf. les recommandations n° 11 et 12), il s’est attaché à créer des “gardes-fou” qui concernent, plus spécifiquement, soit les systèmes où prime une certaine subordination (cf. recommandations n° 13 et 16), soit ceux qui favorisent l’indépendance (cf. recommandations n° 14 et 15).
Les Etats doivent faire en sorte que les membres du Ministère Public soient en mesure de remplir leur mission sans ingérence injustifiée et sans risquer d’encourir, au-delà du raisonnable, une responsabilité civile, pénale ou autre. Toutefois, le Ministère Public doit rendre compte, périodiquement et publiquement, de l’ensemble de ses activités, en particulier de la mise en œuvre de ses priorités.
Deux conditions sont posées pour le bon fonctionnement de tout Ministère Public :
– d’une part, ses membres doivent bénéficier de l’indépendance ou de l’autonomie nécessaire à l’exercice de leurs fonctions, et notamment pouvoir agir quels que soient les intérêts en cause, “sans ingérence injustifiée” (c’est-à-dire dans d’autres cas que ceux prévus par la loi) de la part de tout autre pouvoir, qu’il s’agisse de l’exécutif ou de législatif – et ceci concerne principalement les systèmes qui connaissent le régime de la subordination -, mais aussi du pouvoir économique ou du pouvoir politique localin. Cette protection est généralement assurée par la loi elle-même, l’ingérence injustifiée étant même parfois sanctionnée pénalement. Mais l’ingérence peut revêtir des formes plus insidieuses et provenir, par exemple, de ressources insuffisantes pour le Ministère Public, qui le rendrait dépendant de sources de financement non étatiques.
– d’autre part, și les membres du Ministère Public, compte-tenu des pouvoirs importants qui leur sont reconnus et des conséquences que leur exercice peut avoir pour les libertés individuelles, doivent pouvoir voir leur responsabilité être engagée en cas de faute personnelle, tant sur le plan disciplinaire, administratif, civil ou pénal, cette possibilité doit rester dans le domaine du raisonnable afin de ne pas entraver le bon fonctionnement du système ; le recours hiérarchique ou devant des commissions ad-hoc et la poursuite disciplinaire doivent être ainsi privilégiés, sauf à l’agent à répondre, bien entendu, comme n’importe quel autre citoyen, des infractions commises. Il est toutefois évident que la responsabilité est d’autant plus grande que le membre du Ministère Public bénéficie d’une totale indépendance.
Ces conditions vont de pair avec une exigence de transparence. Au-delà des décisions individuelles qui font l’objet de recommandations particulières, tout Ministère Public, puisqu’il agit au nom de la société, doit rendre compte de ses activités au plan local, régional, voire central s’il est organisé à ce niveau. Ce compte-rendu périodique s’adresse au public dans son ensemble – soit directement par l’intermédiaire des médias ou d’une publication, soit devant les assemblées élues ; il peut prendre la forme d’un rapport, de statistiques expliquant l’activité passée, les objectifs atteints, le cas échéant la façon dont la politique pénale a été mise en oeuvre par rapport aux pouvoirs d’opportunité dont il dispose, les fonds publics dépensés, et énonçant les priorités futures. Souvent déjà mis en oeuvre dans les systèmes où le Ministère Public bénéficie d’une large indépendance, un tel compte-rendu public présente aussi des avantages dans les autres systèmes, en permettant une meilleure lisibilité de l’action du Ministère Public.
Le Ministère Public ne doit pas s’ingérer dans les compétences du pouvoir législatif ou du pouvoir exécutif.
Corollaire de la recommandation précédente, il s’agit de la reprise du principe bien connu de la séparation des pouvoirs.
En particulier, sauf lorsque la loi en dispose autrement, l’interprétation des textes normatifs ainsi que le contrôle de leur constitutionnalité ne relèvent pas du Ministère Public mais sont réservés aux juges. și le Ministère Public peut recommander des modifications législatives, ainsi que – dans certaines circonstances – délivrer des avis interprétatifs, il ne peut pas, de sa propre autorité, faire oeuvre d’interprétation de la loi[28].
[2] Ibidem, http://www.juridice.ro/238723, 14 ianuarie 2013
[3] Cauza Vitan c României, hotărârea din 4 martie 2008, §§ 44 , 45, 86-89. V, mutatis mutandis, cauzele Barbu Anghelescu c României, nr. 46430/99, § 67, 5 octombrie 2004 şi Bursuc c României, nr. 42066/98, § 107, 12 octombrie 2004, https://jurisprudentacedo.com.
[4] hotărârea din 23 septembrie 1998, CEDH 1998-VII, p. 2853-2854, §§ 37 şi 38, https://jurisprudentacedo.com
[5] nr. 38565/97, 3 iunie 2003, §§ 35, 45 , https://jurisprudentacedo.com
[7] Legea nr. 303 din 28 iunie 2004 privind statutul judecătorilor şi procurorilor , republicată în temeiul art. XII al titlului XVII din Legea nr. 247/2005 privind reforma în domeniile proprietății şi justiției, precum şi unele măsuri adiacente, M. Of. nr. 653 din 22 iulie 2005, dându-se textelor o nouă numerotare. Legea nr. 303/2004 a fost m. Of.nr. 576 din 29 iunie 2004 şi a mai fost modificată prin Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 124/2004, m. Of.nr. 1.168 din 9 decembrie 2004, aprobată cu modificări şi completări prin Legea nr.71/2005, m. Of.nr. 300 din 11 aprilie 2005. Modificată prin Legea nr. 242/2018 pentru modificarea și completarea Legii nr. 303/2004 privind statutul judecătorilor și procurorilor (M.Of. nr. nr.868 din 15 octombrie 2018), Legea nr. 242/2018 pentru modificarea și completarea Legii nr. 303/2004 privind statutul judecătorilor și procurorilor (M.Of. nr. nr.868 din 15 octombrie 2018), Ordonanta de urgență nr. 92/2018 pentru modificarea și completarea unor acte normative în domeniul justiției (M.Of. nr. nr.874 din 16 octombrie 2018), Legea nr. 242/2018 pentru modificarea și completarea Legii nr. 303/2004 privind statutul judecătorilor și procurorilor (M.Of. nr. nr.868 din 15 octombrie 2018), Ordonanța de urgență nr. 92/2018 pentru modificarea și completarea unor acte normative în domeniul justiției (M.Of. nr. nr.874 din 16 octombrie 2018), Ordonanța de urgență nr. 1/2016 pentru modificarea Legii nr. 134/2010 privind Codul de procedură civilă, precum și a unor acte normative conexe (M.Of. nr. nr.85 din 4 februarie 2016), Legea nr. 138/2014 pentru modificarea și completarea Legii nr. 134/2010 privind Codul de procedură civilă, precum și pentru modificarea și completarea unor acte normative conexe (M.Of. nr. nr.753 din 16 octombrie 2014), Legea nr. 118/2014 pentru completarea Legii nr. 303/2004 privind statutul judecătorilor și procurorilor (M.Of. nr. nr.549 din 24 iulie 2014), Legea nr. 255/2013 pentru punerea în aplicare a Legii nr. 135/2010 privind Codul de procedură penală și pentru modificarea și completarea unor acte normative care cuprind dispoziții procesual penale (M.Of. nr. nr.515 din 14 august 2013), Ordonanța de urgență nr. 48/2013 pentru completarea art. 53 din Legea nr. nr. 303/2004 privind statutul judecătorilor și procurorilor (M.Of. nr. nr.303 din 28 mai 2013), Ordonanța de urgență nr. 23/2012 pentru modificarea și completarea Legii nr. 303/2004 privind statutul judecătorilor și procurorilor, precum și pentru prorogarea termenului prevăzut la art. III din titlul XVI al Legii nr. 247/2005 privind reforma în domeniul proprietății și justiției, precum și unele măsuri adiacente (M.Of. nr. nr.383 din 07 iunie 2012), Ordonanța de urgență nr. 81/2012 pentru modificarea Legii nr. 303/2004 privind statutul judecătorilor și procurorilor, precum și pentru modificarea art. 136 din Legea nr. nr. 304/2004 privind organizarea judiciară (M.Of. nr. nr.837 din 12 decembrie 2012), Legea nr. 24/2012 pentru modificarea și completarea Legii nr. 303/2004 privind statutul judecătorilor și procurorilor și a Legii nr. 317/2004 privind Consiliul Superior al Magistraturii (M.Of. nr. nr.51 din 23 ianuarie 2012), Legea nr. 300/2011 pentru modificarea și completarea Legii nr. 303/2004 privind statutul judecătorilor și procurorilor, precum și pentru modificarea art. 29 alin. (1) lit. b) din Legea nr. nr. 304/2004 privind organizarea judiciară (M.Of. nr. nr.925 din 27 decembrie 2011), Ordonanța de urgență nr. 59/2009 pentru modificarea Legii nr. 303/2004 privind statutul judecătorilor și procurorilor și pentru modificarea și completarea Legii nr. 317/2004 privind Consiliul Superior al Magistraturii (M.Of. nr. nr. 439 din 26 iunie 2009), Legea nr. 118/2009 privind aprobarea Ordonanței de urgență a Guvernului nr. 195/2008 pentru modificarea și completarea unor acte normative din domeniul justiției (M.Of. nr. nr.285 din 30 aprilie 2009), Legea nr. 77/2009 pentru aprobarea Ordonanței de urgență a Guvernului nr. 50/2006 privind unele măsuri pentru asigurarea bunei funcționări a instanțelor judecătorești și parchetelor și pentru prorogarea unor termene (M.Of. nr. nr.227 din 07 aprilie 2009), Ordonanța de urgență nr. 230/2008 pentru modificarea unor acte normative în domeniul pensiilor din sistemul public, pensiilor de stat și al celor de serviciu (M.Of. nr. nr.4 din 5 ianuarie 2009), Ordonanța de urgență nr. 195/2008 pentru modificarea și completarea unor acte normative din domeniul justiției (M.Of. nr. nr.825 din 08 decembrie 2008), Ordonanța de urgență nr. 46/2008 pentru modificarea art. 33 din Legea nr. nr. 303/2004 privind statutul judecătorilor și procurorilor (M.Of. nr. nr.323 din 24 aprilie 2008), Ordonanța de urgență nr. 100/2007 pentru modificarea și completarea unor acte normative în domeniul justiției (M.Of. nr. nr.684 din 08 octombrie 2007), Ordonanța de urgență nr. 46/2008 pentru modificarea art. 33 din Legea nr. nr. 303/2004 privind statutul judecătorilor și procurorilor (M.Of. nr. nr.323 din 24 aprilie 2008), Legea nr. 97/2008 privind aprobarea Ordonanței de urgență a Guvernului nr. 100/2007 pentru modificarea și completarea unor acte normative în domeniul justiției (M.Of. nr. nr.294 din 15 aprilie 2008), Ordonanța de urgență nr. 100/2007 pentru modificarea și completarea unor acte normative în domeniul justiției (M.Of. nr. nr.684 din 08 octombrie 2007), Legea nr. 356/2006 pentru modificarea și completarea Codului de procedură penală, precum și pentru modificarea altor legi (M.Of. nr. nr.677 din 7 august 2006), Ordonanța de urgență nr. 50/2006 privind unele măsuri pentru asigurarea bunei funcționări a instanțelor judecătorești și parchetelor și pentru prorogarea unor termene (M.Of. nr. nr.566 din 30 iunie 2006), Legea nr. 29/2006 pentru completarea Legii nr. 303/2004 privind statutul judecătorilor și procurorilor (M.Of. nr. nr.198 din 2 martie 2006), Ordonanța de urgență nr. 148/2005 privind susținerea familiei în vederea creșterii copilului (M.Of. nr. nr.1008 din 14 noiembrie 2005). V și Curtea Constituțională , dec. nr. 588/2017 referitoare la excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 58 alin. (1) din Legea nr. nr. 303/2004 privind statutul judecătorilor și procurorilor (M.Of. nr. nr.835 din 20 octombrie 2017), dec. nr. 262/2016 referitoare la excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 82 alin. (2) din Legea nr. nr. 303/2004 privind statutul judecătorilor și procurorilor (M.Of. nr. nr.385 din 20 mai 2016), dec. nr. 65/2017 referitoare la examinarea sesizării formulată de Curtea de Apel Iași – Secția litigii de muncă și asigurări sociale, în Dosarul nr. 3.639/99/2016, pentru pronunțarea unei hotărâri prealabile privind interpretarea dispozițiilor art. 85 alin. (2) din Legea nr. nr. 303/2004 privind statutul judecătorilor și procurorilor, republicată, cu modificările și completările ulterioare, prin raportare la dispozițiile art. 84 alin. (3) din același act normativ (M.Of. nr. nr.977 din 8 decembrie 2017), dec. nr. 70/2017 privind pronunțarea unei hotărâri prealabile în vederea dezlegării unei probleme de drept referitoare la interpretarea dispozițiilor art. 82 alin. (4) din Legea nr. 303/2004 (M.Of. nr. nr.935 din 27 noiembrie 2017), dec. nr. 436/2014 referitoare la excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 52 alin. (3) din Legea nr. 303/2004 privind statutul judecătorilor și procurorilor (M.Of. nr. nr.523 din 14 iulie 2014), dec. nr. 176/2014 referitoare la excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 50 alin. (2) din Legea nr. 303/2004 privind statutul judecătorilor și procurorilor (M.Of. nr. nr.351 din 13 mai 2014), dec. nr. 176/2014 referitoare la excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 50 alin. (2) din Legea nr. 303/2004 privind statutul judecătorilor și procurorilor (M.Of. nr. nr.351 din 13 mai 2014), dec. nr. 785/2009 referitoare la excepția de neconstituționalitate a prevederilor art. 44 alin. (2) din Legea nr. 303/2004 privind statutul judecătorilor și procurorilor (M.Of. nr. nr.404 din 15 iunie 2009), dec. nr. 785/2009 referitoare la excepția de neconstituționalitate a prevederilor art. 44 alin. (2) din Legea nr. 303/2004 privind statutul judecătorilor și procurorilor (M.Of. nr. nr.404 din 15 iunie 2009), dec. nr. 1269/2009 referitoare la excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 96 alin. (4) din Legea nr. nr. 303/2004 privind statutul judecătorilor și procurorilor (M.Of. nr. nr.755 din 5 noiembrie 2009), dec. nr. 866/2006 referitoare la excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 52 alin. (1) din Legea nr. nr. 303/2004 privind statutul judecătorilor și procurorilor (M.Of. nr. nr.5 din 4 ianuarie 2007), dec. nr. 866/2006 referitoare la excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 52 alin. (1) din Legea nr. nr. 303/2004 privind statutul judecătorilor și procurorilor (M.Of. nr. nr.5 din 4 ianuarie 2007), I. C. C. J., dec. nr. 26/2015 privind examinarea sesizării formulată de Curtea de Apel Constanța – Secția I civilă în vederea pronunțării unei hotărâri prealabile pentru dezlegarea următoarei chestiuni de drept: dacă pentru stabilirea majorării cuantumului pensiei de serviciu cuvenite magistraților cu 1% potrivit art. 82 alin. (4) din Legea nr. nr. 303/2004 privind statutul judecătorilor și procurorilor, republicată, cu modificările și completările ulterioare, trebuie avută în vedere numai vechimea în funcția de judecător și procuror atât pentru îndeplinirea condiției vechimii de 25 de ani, cât și pentru vechimea care depășește această limită sau poate fi avută în vedere în acest scop și vechimea în alte funcții de specialitate juridică asimilată cu vechimea în magistratură în conformitate cu art. 82 alin. (2) și art. 86 din Legea nr. 303/2004, republicată, cu modificările și completările ulterioare (M.Of. nr. nr.803 din 29 octombrie 2015); de asemenea, V și Ordonanța de urgență nr. 23/2012 pentru modificarea și completarea Legii nr. 303/2004 privind statutul judecătorilor și procurorilor, precum și pentru prorogarea termenului prevăzut la art. III din titlul XVI al Legii nr. 247/2005 privind reforma în domeniul proprietății și justiției, precum și unele măsuri adiacente (M.Of. nr. nr.383 din 7 iunie 2012), Legea nr. 283/2011 privind aprobarea Ordonanței de urgență a Guvernului nr. 80/2010 pentru completarea art. 11 din Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 37/2008 privind reglementarea unor măsuri financiare în domeniul bugetar (M.Of. nr. nr.887 din 14 decembrie 2011), Ordinul nr. 2624/C/2009 privind stabilirea plafonului maxim în limita căruia se poate deconta chiria pentru judecători, procurori, personalul asimilat acestora, detașați în străinătate pentru acțiuni în interesul serviciului (M.Of. nr. nr.695 din 15 octombrie 2009) Ordonanța de urgență nr. 230/2008 pentru modificarea unor acte normative în domeniul pensiilor din sistemul public, pensiilor de stat și al celor de serviciu (M.Of. nr. nr.4 din 05 ianuarie 2009), Hotarirea 862/2014 pentru aprobarea Regulamentul ului privind evaluarea activității profesionale a personalului de specialitate juridică asimilat judecătorilor și procurorilor din cadrul Consiliului Superior al Magistraturii și al Institutului Național al Magistraturii (M.Of. nr. nr.533 din 17 iulie 2014), Regulamentul privind evaluarea activității profesionale a judecătorilor și procurorilor (M.Of. nr. nr.823 din 12 septembrie 2005), Regulamentul privind organizarea și desfășurarea concursului pentru ocuparea posturilor vacante de magistrat-asistent la Î.C.C.J., (M.Of. nr. nr.288 din 02 mai 2007), Regulamentul privind promovarea în funcția de prim-magistrat-asistent și de magistrat-asistent șef la Î.C.C.J., (M.Of. nr. nr.288 din 02 mai 2007), Regulamentul privind organizarea și desfășurarea examenului de promovare a personalului de specialitate juridică, cu funcții de execuție, asimilat judecătorilor și procurorilor, din Ministerul Justiției (M.Of. nr. nr.194 din 21 martie 2007), Regulamentul privind evaluarea activității profesionale a personalului de specialitate juridică asimilat judecătorilor și procurorilor, din Ministerul Justiției (M.Of. nr. nr.146 din 28 februarie 2007), Regulamentul privind concediul de odihnă și alte concedii ale asistenților judiciari (M.Of. nr. nr.941 din 21 noiembrie 2006), Regulamentul privind organizarea si desfășurarea concursului de promovare a judecătorilor si procurorilor (M.Of. nr. nr.825 din 6 octombrie 2006), Regulamentul privind organizarea și desfășurarea concursului de promovare a judecătorilor și procurorilor (M.Of. nr. nr.262 din 23 martie 2006), Regulamentul privind examenul de capacitate al judecătorilor stagiari si al procurorilor stagiari (M.Of. nr. nr.789 din 19 septembrie 2006), Regulamentul privind examenul de capacitate al judecătorilor stagiari și procurorilor stagiari (M.Of. nr. nr.815 din 8 septembrie 2005), Regulamentul privind concursul de admitere și examenul de absolvire a Institutului Național al Magistraturii (M.Of. nr. nr.823 din 12 septembrie 2005), Regulamentul privind răspunderea disciplinară a personalului de specialitate juridică asimilat judecătorilor și procurorilor din cadrul Ministerului Justiției și al Institutului Național de Criminologie (M.Of. nr. nr.544 din 23 iunie 2006), Regulamentul de organizare a concursului sau examenului pentru numirea în funcții de conducere a judecătorilor și procurorilor (M.Of. nr. nr.775 din 25 august 2005), Regulamentul privind transferul și detașarea judecătorilor și procurorilor, delegarea judecătorilor, numirea judecătorilor și procurorilor în alte funcții de conducere, precum și numirea judecătorilor în funcția de procuror și a procurorilor în funcția de judecător (M.Of. nr. nr.329 din 12 aprilie 2006), Regulamentul privind organizarea și desfășurarea concursului de promovare a judecătorilor și procurorilor (M.Of. nr. nr.262 din 23 martie 2006), Regulamentul privind organizarea și desfășurarea concursului de promovare a judecătorilor și procurorilor (M.Of. nr. nr.815 din 08 septembrie 2005), Regulamentul privind organizarea si desfășurarea concursului de admitere în magistratură (M.Of. nr. nr.816 din 8 septembrie 2005), Regulamentul privind examenul de capacitate al personalului de specialitate juridică asimilat judecătorilor și procurorilor din cadrul Ministerului Justiției și Institutului Național de Criminologie (M.Of. nr. nr.122 din 08 februarie 2006), Regulamentul privind concediile personalului de specialitate juridică asimilat judecătorilor și procurorilor, din Ministerul Justiției (M.Of. nr. nr.1025 din 18 noiembrie 2005), Regulamentul privind organizarea si desfășurarea concursului de admitere în magistratură (M.Of. nr. nr.816 din 8 septembrie 2005), Regulamentul pentru ocuparea, prin concurs, a posturilor vacante de personal de specialitate juridică asimilat judecătorilor și procurorilor, din Ministerul Justiției (M.Of. nr. nr.962 din 31 octombrie 2005), Regulamentul Institutului Național al Magistraturii (M.Of. nr. nr.880 din 27 septembrie 2004), Regulamentul privind evaluarea activității profesionale a judecătorilor și procurorilor (M.Of. nr. nr.823 din 12 septembrie 2005) privind concursul de admitere și examenul de absolvire a Institutului Național al Magistraturii (M.Of. nr. nr.823 din 12 septembrie 2005), Regulamentul Institutului Național al Magistraturii (M.Of. nr. nr.880 din 27 septembrie 2004), Regulamentul privind modul de desfășurare a cursurilor de formare profesională continuă a judecătorilor și procurorilor si atestare a rezultatelor obținute (M.Of. nr. nr.816 din 8 septembrie 2005), Regulamentul privind organizarea si desfășurarea concursului de admitere în magistratură (M.Of. nr. nr.816 din 8 septembrie 2005), Regulamentul privind concediile judecătorilor și procurorilor (M.Of. nr. nr.815 din 8 septembrie 2005), Regulamentul privind organizarea și desfășurarea concursului de promovare a judecătorilor și procurorilor (M.Of. nr. nr.815 din 8 septembrie 2005), Regulamentul privind examenul de capacitate al judecătorilor stagiari și procurorilor stagiari (M.Of. nr. nr.815 din 8 septembrie 2005), Regulamentul de organizare a concursului sau examenului pentru numirea în funcții de conducere a judecătorilor și procurorilor (M.Of. nr. nr.775 din 25 august 2005)
[8] Din 18 octombrie 2018 art. 3 alin. (1) este modificat prin Legea nr. 242/2018 . Procurorii sunt independenți în dispunerea soluțiilor, în condițiile prevăzute de Legea nr. 304/2004 privind organizarea judiciară, republicată, cu modificările şi completările ulterioare.
[9] Ramona Coman, Ana Maria Dobre, Europenizarea politicilor publice în România, Institutul European, Iaşi, 2007 , p. 168.
[10] Roger Perrot, Institutions judiciaires, Montchrestien, Paris, 1998, p. 3,
[11] Inițiativa anticorupției a pactului de stabilitate, disponibilă online la http://www.cccec.md/
[12] Ramona Coman, Ana Maria Dobre, Europenizarea politicilor publice , cit. supra.
[13]Daniel Ionică, Justiția din România sub semnul europenizării, Studiu de caz: Ministerul Justiției
http://www.sferapoliticii.ro /172, Comisia Europeană, Bruxelles, 30.1.2013 COM(2013) 47 final, Raport al Comisiei către Parlamentul European și Consiliu privind progresele înregistrate de România în cadrul Mecanismului de cooperare și de verificare.
[14] Comisia Europeană, Bruxelles, 30.1.2013 COM(2013) 47 final, Raport al Comisiei către Parlamentul European și Consiliu privind progresele înregistrate de România în cadrul Mecanismului de cooperare și de verificare
[16]Strategia Națională Anticorupție, pp. 6-12, articol disponibil pe www.just.ro/…
[17] Comisia Europeană, Bruxelles, 30.1.2013, COM(2013) 47 final, Raport al Comisiei către Parlamentul European și Consiliu privind progresele înregistrate de România în cadrul Mecanismului de cooperare și de verificare, Comisia Europeană, Bruxelles, 30.1.2013, COM(2013) 47 final. Ec.europa.eu/cvm/docs/com_2013 COM(2012)410 final, şi pe www.mediafax.ro
[19] Ec.europa.eu/cvm/docs/com_2013_47_ro.pdf. COM(2012)410 final, şi www.mediafax.ro
[20] De exemplu, Cauza Schiesser c Elveției , 1979, Cauza Huber c Elveției, 1990, şi Brincat c Italiei, 1992. A se vedea V. Berger, Jurisprudența Curții Europene a drepturilor Omului, I. R. D. O. Bucureşti p. 64, 67 și la adresele www. coe. int. sau www. huyette. com. Deşi ministrul justiției este asimilat magistrat, el nu este abilitat să îndeplinească vreo atribuție procedurală de competența ministerului public, procurorul având autonomie funcțională. Subordonarea ierarhică, în acest caz , constând exclusiv în directive, priveghere, cenzură ( spunea I. Tanoviceanu, dar este demult plecat!).
[21] În hotărârea din 19 februarie 1998, Kaya c Turcia, publicată în „Revista de drept penal” nr. 3/1998, pp. 156-157. În schimb, A. Spielman, A. Frowein au arătat, în Raport asupra drepturilor omului în România, din 18 ianuarie 1993, că „procurorul român nu poate fi organ decizional în sensul art. 5 § 3 C. E. D. H. ”
[22] M. Of. nr. 707 din 21 septembrie 2015, § 23, V și Curtea Constituțională , decizia nr. 51/2016, § 39
[23] Concluziile Conferinței paneuropene Strasbourg, 22-24 mai 2000; ADACS-DAJ – PR, (2000-22) Vezi şi C. E. D. H. , Schiesser c Elveția, 1979, Huber c Elveția, 1990, Brincat c Italia, 1992, Hood c UK,1999.
[24] CEDH, Schisser c Elveția, hotărârea din 4 decembrie 1979, cameră, în V. Berger, Jurisprudența. . . , ed. III, pp. 81, 82.
[25] V. Dongoroz, în I. Tanoviceanu, Tratat de drept și procedură penală, vol. IV, f. a., p. 139.
[26]http://www.actenotariale.ro/home. C.S.M., Comisii de lucru, Minuta întâlnirii din 10 ianuarie 2012 www.C.S.M.1909. “Eu constat ca nu exista o cultura a democrației în România, lumea nu știe ce e statul de drept („rule of law”) şi ce înseamnă ca puterile statului trebuie să fie separate. As dori mult ca cetățenii să înțeleagă ca independenta justiției nu este un privilegiu al magistraților, ci un drept al justițiabililor: numai daca judecătorii şi procurorii sunt independenți exista garanții ca deciziile lor nu vor fi influențate de puteri publice sau alți factori de presiune; numai în acest fel legea poate fi aplicată în mod egal pentru toți. Prin urmare, cetățeanul este primul care trebuie sa militeze pentru justiție autentică. Or, acest lucru nu se poate face decât daca facem o educație adecvata.” ( http://cristidanilet.wordpress.com/category/independenta-justitiei). Dorin Ciuncan, Prevenirea, descoperirea şi sancționarea faptelor de corupție, Legea nr. 78 din 8 mai 2000, ed. a III-a, 2017, pp.179 sqq
[27] Rapports entre le ministère public et les pouvoirs exécutif et législatif, Conseil de l’Europe Comite des Ministres, Recommandation Rec(2000)19 du Comité des Ministres aux Etats membres concernant le rôle du Ministère public dans le système de justice pénale (adoptée par le Comité des Ministres le 6 octobre 2000, lors de la 724e réunion des Délégués des Ministres)
[28] Rapports entre le ministère public et les pouvoirs exécutif et législatif, Conseil de l’Europe, Comite des Ministres, Recommandation Rec(2000)19.
Ordonanța de scoatere de sub urmărire penală dată de procuror nu poate fi considerată ca punând capăt urmăririi penale împotriva reclamanților din moment ce ea nu constituia o decizie internă definitivă (vezi, a contrario, Loffler c Austriei, nr. 30.546/96, § 19 primul alineat în fine, 3 octombrie 2000). În această privință trebuie constatat că parchetul avea, în baza art. 270 C. pr. pen., competența de a anula o ordonanță de scoatere de sub urmărire penală și de a redeschide urmărirea penală, fără să fie ținut de vreun termen.
Or, pentru procuror nu era vorba de o simplă posibilitate teoretică de a redeschide procedura ( v , a contrario, Withey c Regatului Unit (dec.), nr. 59.493/00, CEDO 2003-X). Parchetului îi era îngăduit să redeschidă urmărirea penală fără a fi obligat să solicite autorizația vreunei instanțe naționale, care să fie obligată să analizeze temeinicia cererii pentru a verifica, de exemplu, dacă redeschiderea cauzei nu era inechitabilă și dacă timpul scurs de la decizia de încetare a anchetei nu era excesiv (vezi, a contrario, Withey,). Curtea Europeană a Drepturilor Omului nu poate ignora, în acest sens, faptul că procurorii români, acționând în calitate de magistrați ai Ministerului Public, nu îndeplinesc condiția de independență față de executiv[1] .
În plus, redeschiderea urmăririi penale a fost dispusă pe motiv că ancheta inițială nu fusese completă. Or, aceste carențe ale autorităților nu erau imputabile reclamanților și nu trebuie așadar să-i pună într-o situație defavorabilă.
În sfârșit, Guvernul nu a demonstrat că reluarea urmăririi penale încheiate printr-o ordonanță a procurorului are un caracter excepțional (vezi, a contrario, Withey).
Curtea reamintește faptul că caracterul rezonabil al duratei unei proceduri se apreciază în funcție de circumstanțele cauzei și luând în considerare criteriile consacrate de jurisprudența Curții, în special complexitatea cauzei, comportamentul reclamantului și cel al autorităților competente (vezi, printre multe altele, Pelissier și Sassi c Franței [MC], nr. 25.444/94, § 67, CEDO 1999-II). De asemenea, Curtea reamintește că, în materie penală, dreptul de a fi judecat într-un termen rezonabil are ca obiect tocmai evitarea “ca o persoană inculpată să rămână prea mult în incertitudine cu privire la soarta sa” (Stogmuller c Austriei, Hotărârea din 10 noiembrie 1969, seria A nr. 9, p. 40, § 5).
După ce a analizat toate elementele ce i-au fost prezentate, Curtea consideră că Guvernul nu a expus niciun fapt și niciun argument care să poată duce la o concluzie diferită în cauza de față. Ținând cont de jurisprudența sa în materie, Curtea consideră că, în speță, durata procedurii litigioase este excesivă și nu corespunde cerinței unui “termen rezonabil”.
Prin urmare, a avut loc încălcarea art. 6 alin. 1 din Convenție [2].
În consecință,
Autoritatea publică este instituția, iar puterile statului sunt funcții ale autorității.
În privința sistemului judiciar se constată o oarecare îmbunătățire față de perioada anterioară. Ministerul Justiției continuă însă să dispună de o influență semnificativă în ce privește numirile de magistrați și aceasta constituie o problemă care urmează să-și găsească rezolvarea. Sunt așadar necesare noi măsuri pentru îmbunătățirea sistemului judiciar din România.
Inamovibilitatea membrilor ministerului public este prima condițiune a independenței lor, iar această independență este cea mai de seamă chezășie pentru libertățile cetățenești și pentru realizarea unei justiții represive demne și serioase.
Puterea executivă, aproape pretutindeni a persistat și persistă în a-și conserva deschisă o portiță prin care să se strecoare continuu presiunea mâinii sale animată de motive și interese străine justiției. Dependința ministerului public de puterea executivă, iată portița! spunea V. Dongoroz[3]
Un magistrat este mai bun decât un funcționar pentru a pune în gardă autoritatea politică, prin autoritatea sa morală, contra eventualelor excese.
În prezent, coordonarea directă a activității desfășurate de Direcția Națională Anticorupție se realizează de către procurorul general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție, potrivit Ordinului acestuia nr. 362 din 21 octombrie 2008. La aceeași dată și-a încetat aplicabilitatea Ordinul nr. 352 din 14 octombrie 2008[4].
Iar când statul este capturat, simplele articole din legi nu sunt de ajuns, pentru că pur și simplu statul nu funcționează pentru a le aplica nediscriminatoriu[6]. Întreprinderile folosesc traficul de influență pentru a bloca orice reformă care ar risca să le elimine avantajele. Captația statului devine nu numai un simptom, ci și cauză fundamentală a unei Guvernări proaste[7].
Puternice grupuri de presiune își unesc în prezent forțele pentru a împiedica activitatea legislativului de îndată ce acesta din urmă nu mai consideră că interesul general coincide cu cel al marilor interese private. Este vorba când despre lobby-urile agroalimentare care doresc îmblânzirea avertismentelor sanitare de luptă împotriva obezității când despre cadourile oferite generos de grupul Suez parlamentarilor francezi în speranța de a-i sensibiliza, când despre grupurile media care doresc o recoltă publicitară cât mai consistentă, cu ajutorul Parlamentului european[8].
Potrivit unui sondaj realizat pentru Eurobarometrul instituțiilor europene în 2017, „58% dintre polonezi apreciau că fenomenul corupției este unul generalizat și se manifesta inclusiv în rândul politicienilor și poliției”, detaliază raportul publicat de Grupul Statelor împotriva Corupției (GRECO), unul dintre organismele Consiliului Europei[9].
Premierul polonez Mateusz Morawiecki a apărat reforma justiției din țara sa într-un interviu pentru cotidianul francez „Le Figaro”, publicat la 11 februarie 2019. Morawiecki a vorbit despre ”eșecul monstruos al sistemului de justiție” din Polonia, eșec care a făcut necesară reforma la care a recurs partidul condus de Jaroslaw Kaczynski. Premierul a arătat că justiția poloneză este coruptă, din cauză că există încă judecători care au pe conștiință nedreptățile comise sub fostul regim comunist, judecători care au eliberat în mod sistematic persoane vinovate de crime în perioada comunistă. În plus, sistemul este cunoscut pentru ineficiența sa, a spus Morawiecki.
”Nimeni nu a fost pedepsit pentru crimele comise înainte de 1989 în Polonia”, a spus premierul. El a citat cazul Franței, în care toți magistrații asociați cu regimul de la Vichy au fost eliminați din sistem. A citat și cazul fostei Republici Democrate Germania, unde, după reunificare, au fost eliminați 70% dintre magistrați[10].
Precaritatea democrației autohtone este și rezultatul dezvoltării insuficiente a grupurilor de interese. Avem o democrație fragilă pentru că grupurile de interese, grupurile de presiune, partidele, organizațiile religioase, asociațiile profesionale, organizațiile pentru apărarea drepturilor omului (minoritari etnici, sexuali, orfani, femei, pensionari, handicapați), fundațiile civice, politice sau filantropice, sindicatele și alte forme voluntare de asociere din societatea civilă nu au fost capabile să se impună. Pentru S.R.I. [11] sau diferitele cotidiene[12], posturi de radio și televiziune, grupurile de interese sunt un fel de mafii care influențează și controlează politicul și politicienii. În realitate, în democrațiile consolidate, marile grupuri de interese și de presiune sunt atât de numeroase și își urmăresc interesele atât de eficient, încât este imposibil ca vreun grup de interese să fie mai puternic decât altul sau ca statul, partidele sau administrația să favorizeze vreunul fără ca toate celelalte să le sară în cap. De 15 ani, averi fabuloase au fost făcute în România datorită favorizării de către puterea politică a unor indivizi sau grupuri. în general, s-a mers pe clientelism politic, dar au existat afaceriști care n-au avut de pierdut indiferent cine era la putere. Situația a fost posibilă din cauza lipsei grupurilor de interese. În democrațiile consolidate, există grupuri de interese puternice în fiecare domeniu de activitate, de la produse agricole la petrol, de la pantofi sport la computere și autoturisme. În nici unul dintre aceste domenii nu este posibil ca un anumit producător să fie favorizat în dauna celorlalți. La fel, nu pot fi acordate facilități necondiționate unor ramuri productive – cum ar fi petrolul – fără ca grupurile de presiune ecologiste să inflameze opinia publică. Nu poți produce și vinde orice fel de arme ușoare fără ca organizațiile pacifiste militante să reacționeze dur. Nu poți afecta sistemul de pensii sau ajutoare sociale fără ca organizațiile pensionarilor (care pot avea milioane de membri) să nu-ți blocheze votul din Parlament sau să nu amenințe realegerea anumitor parlamentari. Cei mai mulți indivizi sau grupuri din România nu știu să își apere interesele. Mulți sunt nemulțumiți de ceea ce se întâmplă, dar sunt simpli cârcotași, fiind incapabili să se organizeze și să-si apere interesele. Deficitul de capital social vine din lipsa culturii politice participative. Prin contrast, exista indivizi și grupuri cu influență exagerată, cu acces privilegiat la vârful piramidei decizionale[13].
“Lumpendiaspora noastră e cauza directă a votului populist și de extremă dreapta din mai multe țări europene și nu mulțumim suficient stângii liberale europene care apără taberele noastre din Paris sau Roma și se opun expulzării cetățenilor români fără mijloace reale de subzistență sau prinși în flagrant, în numele egalității europene. Peste ea e un strat cu ceva mai mult cheag, cu un venit minim în țara de reședință, care își face viața pe Facebook colportând orice, plătește zero taxe în țară și minime dincolo, dar vara dă peste cap orarul la ghișee prelungindu-și permisele de conducere sau pașapoartele, înainte de a pleca cu portbagajele pline de zacuscă la muncă în Occident. ”[14]
Faptul că manipularea ordinară de acestei mase jalnice, cert parte din identitatea noastră națională centenară, dar partea pe care aș prefera să o uităm, de către niște operatori ordinari din politică, servicii și mass media aferentă a putut atinge culmile pe care le vedem zilele astea e o consecință a unei realități asupra căreia avertizez de mult : prostirea sistematică a opiniei publice și izolarea deliberată a oricăror voci care îndeamnă la calm, rațiune, bună cuviință în relație cu adversarul politic și obiectivitate[15].
Articolul 13 din Legea nr.78/2000 prevede că fapta persoanei care îndeplinește o funcție de conducere într-un partid, într-un sindicat sau patronat ori în cadrul unei persoane juridice fără scop patrimonial, de a folosi influența ori autoritatea sa în scopul obținerii pentru sine ori pentru altul de bani, bunuri sau alte foloase necuvenite, se pedepsește cu închisoare de la unu la 5 ani.
Incriminarea este doar o particularizare a faptei de trafic de influență , sancționată în art. 291 din Noul Cod penal sau de cumpărare de influență incriminată în art. 292, întrucât pretinderea, primirea ori acceptarea promisiunii de bani sau alte foloase, direct sau indirect, pentru sine sau pentru altul, săvârșită de către o persoană care are influență sau lasă să se creadă că are influență asupra unui funcționar public și care promite că îl va determina pe acesta să îndeplinească, să nu îndeplinească, să urgenteze ori să întârzie îndeplinirea unui act ce intră în îndatoririle sale de serviciu sau să îndeplinească un act contrar acestor îndatoriri, se pedepsește cu închisoarea de la 2 la 7 ani (art. 291 alin. 1).
Promisiunea, oferirea sau darea de bani ori alte foloase, pentru sine sau pentru altul, direct ori indirect, unei persoane care are influență sau lasă să se creadă că are influență asupra unui funcționar public, pentru a-l determina pe acesta să îndeplinească, să nu îndeplinească, să urgenteze ori să întârzie îndeplinirea unui act ce intră în îndatoririle sale de serviciu sau să îndeplinească un act contrar acestor îndatoriri, se pedepsește cu închisoare de la 2 la 7 ani și interzicerea exercitării unor drepturi. (art. 292 alin. 1).
Prin funcționar public, subiect al infracțiunii de trafic de influență, se înțelege, în sensul legii penale, persoana care, cu titlu permanent sau temporar, cu sau fără o remunerație:
a) exercită atribuții și responsabilități, stabilite în temeiul legii, în scopul realizării prerogativelor puterii legislative, executive sau judecătorești;
b) exercită o funcție de demnitate publică sau o funcție publică de orice natură;
c) exercită, singură sau împreună cu alte persoane, în cadrul unei regii autonome, al altui operator economic sau al unei persoane juridice cu capital integral sau majoritar de stat, atribuții legate de realizarea obiectului de activitate al acesteia; de asemenea, este considerată funcționar public, în sensul legii penale, persoana care exercită un serviciu de interes public pentru care a fost învestită de autoritățile publice sau care este supusă controlului ori supravegherii acestora cu privire la îndeplinirea respectivului serviciu public ( art. 175 Noul Cod Penal ).
Legiuitorul a încercat să acopere întreaga zonă a valorilor ocrotite public de orice natură ar fi ele.
Obiectul juridic special al infracțiunii de trafic de influență îl constituie relațiile sociale a căror formare și dezvoltare se întemeiază pe încrederea și prestigiul de care trebuie să se bucure orice funcționar și orice salariat care exercită o însărcinare în serviciul unei persoane juridice, cerințe pentru realizarea cărora este necesară înlăturarea oricărei suspiciuni care s-ar putea crea cu privire la activitatea acestora prin săvârșirea faptei prevăzute în art. 257 din vechiul cod penal .
În schimb, obiectul juridic special al infracțiunii de înșelăciune îl constituie relațiile sociale privind strict patrimoniul unor persoane (fizice sau juridice) relații care iau naștere și se desfășoară pe baza bunei-credințe a subiecților acestor raporturi, a încrederii ce și-o acordă reciproc între ei fără a implica în mod real poziția unor unități sau persoane juridice terțe (ca subiecte pasive subsidiare) de către ambii participanți sau cel puțin de către subiectul activ al inducerii în eroare.
În cazul infracțiunii de trafic de influență subiectul pasiv este persoana juridică, iar în subsidiar funcționarul determinat în a cărui atribuție de serviciu intră îndeplinirea unui act anumit sau un funcționar care poate fi determinat prin precizarea actului pentru a cărei îndeplinire urmează a se exercita influența: chiar dacă nu a fost indicat expres subiectul pasiv subsidiar este suficientă determinarea actului, a sferei de atribuții unui funcționar anume, singurul care are asemenea atribuții, și deci făcându-se posibilă indicarea (chiar imediată) a funcționarului.
Interesul cumpărătorului de trafic intră în conflict cu interesele sociale, “publice”; în lipsa unui interes real, legitim sau chiar nelegitim, fapta va constitui o înșelăciune sau, eventual, un șantaj, în funcție de manoperele folosite, respectiv de metodele folosite de autor în scopul obținerii folosului material injust[16].
Nu constituie infracțiunea de trafic influența afirmată de infractor asupra unor activități ce intră în sfera atribuțiilor legale ale altor organe[17], sau după ce funcționarul, în cadrul atribuțiilor sale legale, îndeplinise deja actul[18].
În asemenea situații, faptele pot constitui infracțiunea de înșelăciune, dacă cumpărătorul de trafic nu a avut cunoștință de neconcordanța dintre relatările traficantului și realitate, și deci a fost indus în eroare (și a suferit un prejudiciu)[19].
Ne apropiem astfel de elementul determinant de delimitare a celor două infracțiuni, și anume crearea unei stări de pericol pentru activitatea persoanei juridice în serviciul căreia se află subiectul pasiv subsidiar (vizat de traficant indicat nominal sau determinat implicit), stare de pericol ce constă în atingerea adusă prin expunerea reputației și corectitudinii anumitor funcționari și a unor persoane juridice determinate la neîncredere și suspiciuni[20].
Ori de câte ori se constată că o persoană care are influența sau lasă să se creadă că are influență asupra unui funcționar primește ori pretinde foloase sau acceptă promisiuni pentru a-l determina pe acel funcționar să facă ori să nu facă un act ce intră în atribuțiile sale de serviciu, vom fi în prezența cel puțin a unui trafic de influență.
Spunem, cel puțin, întrucât traficul influenței poate coexista cu alte infracțiuni, în concurs.
Astfel, în cazul în care traficantul cumpără favoarea unui funcționar pentru îndeplinirea unui act privitor la îndatoririle sale de serviciu, el se face vinovat și de infracțiunea de dare de mită[21], sau de infracțiunea de primire de foloase necuvenite (dacă funcționarul primește foloasele după ce a îndeplinit un act în virtutea funcției și la care era obligat, dar și după ce se săvârșise infracțiunea de trafic).
Dacă traficantul intervine efectiv pe lângă funcționar pentru a-l determina la o acțiune ilicită, ne aflăm în fața unui concurs între un trafic de influență și o instigare la infracțiunea de abuz în serviciu[22].
De asemenea, traficul de influență trebuie sancționat în concurs cu infracțiunea de înșelăciune dacă traficarea reprezintă un mijloc de amăgire pentru o inducere în eroare[23].
După cum arătam, infracțiunea aduce atingere unor activități de interes public, fără a defini interesul decât prin trimitere la alte texte .
Prin termenul public se înțelege tot ce privește autoritățile publice, instituțiile publice sau alte persoane juridice care administrează sau exploatează bunurile proprietate publică (art. 176 Noul Cod Penal).
Credem că prin interes public, în sensul art. 176, ( fost art. 145) C. pen., se înțelege un drept recunoscut de lege reflectând o necesitate socială ce impune instituirea de activități de servicii de utilitate colectivă de către autoritățile publice prin mijloace de drept administrativ, în organizarea unor servicii la nivel statal, răspunzând unor nevoi comunitare, sau uzului public, în serviciul statului și al societății civile.
Considerăm referirea la instituții ca inutilă, aceste entități operând în regim de autorități publice, de autorități autonome ale administrației locale sau în regim de regii autonome sau de societăți comerciale[24].
În consecință, interesul public privește orice persoană juridică, altele decât societățile comerciale în relații civile sau comerciale.
Discuția are importanță dacă observăm că obiectul intervenției, interesul real al cumpărătorului influenței privește un funcționar, public sau privat[25].
Trebuie să interpretăm întotdeauna ca existând o singură accepție legală, chiar dacă uneori se face trimitere la bunuri proprietate publică (art. 176) iar alteori la interes public (art. 175). Sensul penal urmărit de legiuitor constă în ocrotirea umor valori publice.
Considerăm că soluția unei evidente necorelări între “ocrotirea interesului public” și “orice funcționar sau alt salariat” constă în ideea enunțată mai sus: nu orice intervenție, chiar remuneratorie, este ilicită. Discreditarea funcționarilor care acționează în interes public poate privi nu numai pe funcționarul unei autorități publice, ci și pe funcționarul unei societăți comerciale (care acționează întotdeauna ca un mandatar al patronului).
Este posibil ca un funcționar al unei persoane juridice de drept privat să fie subiectul unei traficări a funcției: este cazul actelor ce dobândesc regim de acte publice.
Astfel, actele comerciale întocmite în vederea impozitării, vămuirii, înaintate (sau care trebuie prezentate) unei autorități publice pot fi obiect al traficului funcției (de exemplu, prin falsificări)[26].
De asemenea, actele de dreptul muncii încheiate de funcționarul privat pot privi administrații publice, cum ar fi cele în domeniul protecției sociale, al asigurărilor sociale etc. (de exemplu, se trafichează întocmirea unui act de asistență, de fals de pensii, de alocații, de șomaj etc.).
Acesta este sensul larg al interesului public care trebuie să se aibă în vedere la corecta încadrare juridică a unor manopere frauduloase.
Prin art. 7 alin. (2) – pentru darea de mită – , prin art. 8 – pentru manageri, directori, administratori, cenzori sau alte persoane cu atribuții de control la orice agent economic în sens larg. De asemenea, trebuie să amintim și competența stabilită potrivit art. 13 din O. U. nr. 43/2002 (cf. art. 3 din ordonanță).
Într-o speță s-a statuat că pentru existența infracțiunii de trafic de influență este necesară numai precizarea actului pentru a cărui îndeplinire urmează a se exercita influența făptuitorului iar, și nu, implicarea persoanei asupra căreia influența urmează a fi exercitată, așa cum se susține în motivele de recurs. Deci, prin determinarea actului este determinată, implicit, și persoana care îl va îndeplini, ca urmare a realei sau pretinsei influențe a făptuitorului, și anume funcționarul sau alt salariat în a cărui atribuție de serviciu intră îndeplinirea acelui act[27].
Într-o altă speță, instanța a statuat că, la înșelăciune, cel ce dă banii este de bună-credință, iar infracțiunea de trafic de influență se deosebește de cea de înșelăciune prin obiectul său juridic care este alcătuit (relații sociale) categoria acelora de serviciu sau în legătură cu serviciul, în timp ce înșelăciunea vizează, exclusiv patrimoniul. În cazul infracțiunii de înșelăciune persoana care dă banii sau bunurile este de bună-credință, fiind indusă în eroare de către autor, pe când în cazul traficului de influență cel care dă banii sau bunurile este de rea-credință și urmărește ca autorul să determine pe un funcționar să facă sau să nu facă un act ce intră în atribuțiile sale de serviciu[28].
Pentru existența infracțiunii de trafic de influență instanța supremă a statuat că nu este necesară nominalizarea funcționarului asupra căruia traficantul are influență, fiind suficient ca el să se refere la pretinsa sau reala influență ce o are asupra funcționarilor dintr-un serviciu în competența căruia intră rezolvarea solicitării traficului de influență[29].
Aceeași concluzie este exprimată de Înalta Curte și într-o altă speță, susținând că, pentru existența cerinței ca făptuitorul să invoce influența pe care o are asupra unui funcționar, nu este necesar ca el să precizeze numele și atribuția specifică a acestuia; pentru existența infracțiunii este suficientă indicarea funcției și autorității, respectiv a instituției având competența de a îndeplini un act în legătură cu atribuțiile de serviciu în discuție.
Primirea de bani, cu promisiunea de a influența ofițeri de poliție spre a se obține liberarea unui arestat sau pentru netrimiterea în judecată a învinuitului, satisface cerința prevăzută în fostul art. 257 C.pen., ca fapta să se refere la atribuțiile de serviciu ale funcționarului asupra căruia făptuitorul pretinde că are influență, deoarece polițistul, deși nu are atribuția de a revoca arestarea ori să soluționeze cauza, poate acționa în efectuarea cercetărilor în așa fel încât să determine luarea unei atare măsuri sau adoptarea unei anumite soluții de către procuror[30].
Într-o altă speță se susține că deosebirea între infracțiunile de trafic de influență și înșelăciune constă în aceea că persoana înșelată este de bună-credință, fiind indusă în eroare de către făptuitor, câtă vreme beneficiarul traficului de influență urmărește obținerea, cu rea-credință, a satisfacerii unui interes prin coruperea sau influențarea în alt mod a unui funcționar.
Această din urmă infracțiune subzistă și în cazul în care făptuitorul se prevalează de un nume fictiv al funcționarului asupra căruia pretinde a avea influență, fiind suficient să menționeze atribuțiile acestuia de natură a fi apte să rezolve interesele celui care solicită intervenția[31].
Instanța a statuat că modul concret în care a acționat inculpatul, ușurința cu care a indus în eroare pe partea vătămată, făcând-o să creadă tot timpul că are influență asupra judecătorului, dovedește abilitate în ceea ce prevede săvârșirea acestui gen de infracțiuni (înșelăciune). În același timp, instanța a ținut seama și de atitudinea nesinceră pe care recurentul a avut-o în timpul procesului penal, susținând că a primit banii pentru serviciile pe care le-a făcut părții vătămate (a dus-o la arhiva tribunalului și i-a prezentat diverși avocați) susținere care a fost contrazisă de probele administrate în cauză[32].
În consecință, în lumina celor de mai sus, chiar dacă pe fond procurorul a realizat o bună diferențiere între fapta penală de trafic de influență și cea de înșelăciune, fiind în prezența unei unice rezoluții infracționale, în continuare suntem nevoiți să analizăm care este soluția ce ar fi trebuit, în opinia noastră, să fi fost pronunțată.
La sfârșitul lunii august 2002, făptuitorul B. A. N. , agent de poliție, a pretins și a primit suma de 1500 euro de la reclamantul B. I. M. pentru a-i înmatricula un autoturism VW Passat cu număr străin de înmatriculare care nu îndeplinea condițiile tehnice, fiind fără dotări Euro 3, pentru a putea fi înmatriculat.
Din plângerea reclamantului rezultă că făptuitorul s-a angajat în schimbul primirii sumei de bani să-i înmatriculeze autoturismul prin recarosare, iar la începutul lunii septembrie 2002, făptuitorul chiar i-a predat în acest sens actele de înmatriculare ale autoturismului, respectiv cartea de identitate, certificat de înmatriculare și tăblițe cu număr de înmatriculare respectiv. .
După înmatricularea autoturismului în condițiile respective, reclamantul l-a înstrăinat unei cunoștințe, care în luna noiembrie 2002 a pierdut actele respective, cele care au fost procura te de făptuitor, iar când noul proprietar s-a prezentat la Biroul Poliției Rutiere pentru a declara pierderea sau dispariția lor, acestuia i s-a comunicat în mod oficial că autoturismul VW Passat cu acel număr nu figurează înmatriculat în România.
Față de această situație, la data de 6.11.2002, numitul B. I. M. a adresat o plângere penală Parchetului de pe lângă Curte a de Apel Timișoara prin care a solicitat cercetarea și tragerea la răspundere penală a agentului de poliție B. A. N. pe motiv că l-a indus în eroare că îi va înmatricula autoturismul prin recarosare, iar în realitate i-a procurat acte de înmatriculare false, pricinuindu-i astfel o pagubă de 1.500 euro.
Pentru a fi surprins în flagrant, organele de urmărire penală l-au sfătuit pe reclamant să-i ceară făptuitorului să-i restituie suma de bani sau să-i pretindă săi facă rost de alte acte de înmatriculare pentru același autoturism, în cauză dispunându-se totodată și înregistrarea convorbirilor dintre cei doi în condiții legale, în temeiul art. 911, 915 din C.pr.pen.
În urma efectuării acestor activități, Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Timișoara și-a declinat competența de soluționare a cauzei în favoarea P.N.A. Serviciul teritorial Timișoara, cu motivarea că “în realitate este vorba de infracțiuni de corupție, deoarece agentul de poliție, când i s-a cerut să restituie suma de bani, a făcut referire în cadrul discuțiilor ce au fost purtate cu reclamantul, la un ofițer de poliție căruia i-ar fi dat o parte din suma de bani ce ia fost remisă de reclamant, pentru înmatricularea autoturismului”.
De precizat că referirea la un ofițer de poliție că ar fi primit bani pentru întocmirea actelor, apare într-o notă de redare a unei convorbiri dintre B. I. M. și B. A. N. care a avut loc la data de 8.11.2000, deci ulterior momentului pretinderii și primirii sumei de bani.
Reclamantul B. I. M. susține că făptuitorul i-a pretins suma de bani pentru a-i înmatricula autoturismul prin recarosare fără ca acesta “să facă referire la vreun funcționar căruia ar fi urmat să-i dea o parte din suma de bani primită” – dându-i de înțeles astfel reclamantului că îi va face rost de o carte de identitate pentru autovehicul, un certificat de înmatriculare și nr. de înmatriculare, dar fără a preciza de la cine le procură.
Pe de altă parte, făptuitorul B. A. N. recunoaște că a primit suma de bani de la reclamant pentru a-i procura acte pentru înmatricularea autoturismului acestuia, însă precizează că actele respective au fost făcute de un prieten de al său pe calculator, fiind false.
Din raportul de constatare tehnico-științifică rezultă că cărțile de identitate ale vehiculului și certificatele de înmatriculare sunt false, fiind realizate în totalitate cu ajutorul unei imprimante cu jet de cerneală.
De menționat că făptuitorul este agent de ordine II și conducător auto în cadrul Poliției Municipiului , neavând astfel atribuții cu privire la înmatricularea autovehiculelor.
În cauză s-a pus în discuție problema încadrării juridice a faptei comise de B. A. N. , respectiv dacă sunt elemente constitutive ale infracțiunii de trafic de influență prevăzute în fostul art. 257 C.pen., sau dacă fapta acestuia realizează doar conținutul infracțiunii de înșelăciune prevăzute în fostul art. 215 C.pen.
Discuția are importanță dacă observăm că obiectul intervenției, interesul real al cumpărătorului influenței privește un funcționar, public sau privat[33].
Funcționar public, în sensul legii penale, este persoana care, cu titlu permanent sau temporar, cu sau fără o remunerație:
a) exercită atribuții și responsabilități, stabilite în temeiul legii, în scopul realizării prerogativelor puterii legislative, executive sau judecătorești;
b) exercită o funcție de demnitate publică sau o funcție publică de orice natură;
c) exercită, singură sau împreună cu alte persoane, în cadrul unei regii autonome, al altui operator economic sau al unei persoane juridice cu capital integral sau majoritar de stat, atribuții legate de realizarea obiectului de activitate al acesteia.
De asemenea, este considerată funcționar public, în sensul legii penale, persoana care exercită un serviciu de interes public pentru care a fost învestită de autoritățile publice sau care este supusă controlului ori supravegherii acestora cu privire la îndeplinirea respectivului serviciu public (art. 175).
Considerăm că soluția unei evidente necorelări între “ocrotirea interesului public” și “orice funcționar sau alt salariat” constă în ideea enunțată mai sus: nu orice intervenție, chiar remuneratorie, este ilicită.
Discreditarea funcționarilor care acționează în interes public poate privi nu numai pe funcționarul unei autorități publice, ci și pe funcționarul unei societăți comerciale (care acționează întotdeauna ca un mandatar al patronului).
Este posibil ca un funcționar al unei persoane juridice de drept privat să fie subiectul unei traficări a funcției: este cazul actelor ce dobândesc regim de acte publice.
Astfel, actele comerciale întocmite în vederea impozitării, vămuirii, înaintate (sau care trebuie prezentate) unei autorități publice pot fi obiect al traficului funcției (de exemplu, prin falsificări)[34].
De asemenea, actele de dreptul muncii încheiate de funcționarul privat pot privi administrații publice, cum ar fi cele în domeniul protecției sociale, al asigurărilor sociale etc. (de exemplu, se trafichează întocmirea unui act fals de pensii, de alocații, de șomaj etc.).
Acesta este sensul larg al interesului public care trebuie să se aibă în vedere la corecta încadrare juridică a unor manopere frauduloase.
În consecință, părerea noastră este că traficul influenței în sistemul Codului penal privește un funcționar public sau orice salariat al unei persoane juridice, care exercită o însărcinare de serviciu de interes public.
Prevederile codului penal referitoare la incriminarea infracțiunilor de corupție se aplică în funcționarilor străini sau în legătură cu aceștia, dacă, prin tratatele internaționale la care România este parte, nu se dispune altfel:
a) funcționarilor sau persoanelor care își desfășoară activitatea pe baza unui contract de muncă ori altor persoane care exercită atribuții similare în cadrul unei organizații publice internaționale la care România este parte;
b) membrilor adunărilor parlamentare ale organizațiilor internaționale la care România este parte;
c) funcționarilor sau persoanelor care își desfășoară activitatea pe baza unui contract de muncă ori altor persoane care exercită atribuții similare, în cadrul Uniunii Europene;
d) persoanelor care exercită funcții juridice în cadrul instanțelor internaționale a căror competență este acceptată de România, precum și funcționarilor de la grefele acestor instanțe;
e) funcționarilor unui stat străin;
f) membrilor adunărilor parlamentare sau administrative ale unui stat străin;
g) juraților din cadrul unor instanțe străine (art. 294)
În cazul în care înscrisul pe care îl folosește făptuitorul nu este fals , ci mincinos nu se poate reține infracțiunea de fals[35]. Nu trebuie să se confunde folosirea de acte scrise mincinoase cu servirea de înscrisuri false.
Pentru fapta de a fi circulat cu un autovehicul neînmatriculat, înscris în circulație sub un alt număr de înmatriculare și sub un alt număr de șasiu și motor, într-o speță, inculpatul a fost trimis în judecată pentru săvârșirea infracțiunilor prevăzute în art. 35 alin. 1 și 2 din Decretul nr. 328/1966, republicat, în concurs cu infracțiunea de fals material în înscrisuri oficiale prevăzută în art. 288 C.pen.
În cele ce urmează înțelegem să ne oprim asupra infracțiunii de fals material. În doctrină s-a observat că falsificarea – prin montarea unei tăblițe cu un alt număr – ca acțiune de alterare a adevărului nu este incriminată prin art. 35 alin. 2 din Decretul nr. 328/1966, deși această faptă prezintă asemănări cu acțiune a constitutivă a infracțiunii de fals material. S-a susținut că nu se poate reține falsul, întrucât nu s-a săvârșit. asupra unui înscris[36].După părerea autorului, prin legea specială s-a incriminat doar folosirea numărului fals de înmatriculare, adică uzul de fals.
Întrebarea care se ridică este dacă numărul de șasiu sau de motor, precum și placa mineralogică (numărul de înmatriculare[37]) sunt înscrisuri în sensul dreptului penal .
În semnificația cea mai largă, prin înscrisuri se înțelege orice semn material, vizibil și permanent care servește la transmiterea gândului[38]. În sens penal, însă, legiuitorul a incriminat doar falsificare a scrierii fonetice, adică a unor simboluri literale sau cifrice ce reprezintă o suită de semne atașate ideilor[39].
Aceasta înseamnă că nu pot constitui obiect material sau produs al infracțiunilor de fals în înscrisuri – chiar dacă sunt susceptibile să exprime idei sau să reprezinte anumite fapte sau situații – desenele, fotografiile, răbojurile, urmele materiale etc.[40]
Ori de câte ori înscrisul (pe hârtie, pânză, sticlă, tablă, plastic etc.) conține un element material constând din litere[41] sau cifre care reprezintă convențional o idee de sine stătătoare, ca atare, decurgând dintr-un ansamblu logic, el va reprezenta obiect material (sau produs) al unei infracțiuni de fals în înscrisuri.
Dacă un număr fals în înmatriculare, prin normele metodologice de reglementare poartă sau va purta inscripția “I.G.P.”, el este un înscris oficial în sensul art. 288 raportat la art. 150 alin. 2 C. pen., ca înscris ce emană de la o instituție publică, fiind producător de efecte juridice (chiar și penale).
Dacă plăcile mineralogice nu vor conține însemnul oficial, ele rămân, după părerea noastră, simple înscrisuri sub semnătură privată în sens larg, fără relevanță penală.
În sens penal, ele nu constituie obiect material al unei infracțiuni de fals prevăzute în art. 290 C. pen. întrucât, deși emană de la o persoană particulară, deși sunt susceptibile de a produce efecte juridice (dreptul de a conduce pe căile publice), ele nu poartă o semnătură[42]manuscrisă.
În cazul în care inculpatul se prezintă la înmatriculare cu o nouă poansonare (falsă), peste numărul de șasiu sau motor real, el săvârșește fals în declarații.
Când atestarea mincinoasă provine din declarații false ale unor persoane prezente, participante la întocmirea de către funcționar a înscrisului, fapta nu este fals intelectual, ci fals în declarații.
Dacă se referă în mod fals la o situație premisă inexistentă, nu falsă, atunci înscrisul nu este întocmit, ci plăsmuit, contrafăcut în întregime (deci ar fi fals material), ceea ce nu este cazul nostru[43].
În consecință, dacă un conducător auto circulă cu un certificat de înmatriculare eliberat pentru un alt autovehicul, iar autovehiculul are falsificată poansonarea, va exista infracțiunea de conducere pe drumurile publice a unui autovehicul neînmatriculat prevăzută în art. 35 alin. 1 din Decretul nr. 328/1966.
Astăzi, infracțiunea depunere în circulație sau conducerea pe drumurile publice a unui autovehicul neînmatriculat este prevăzută în art. 77 din O. U. nr. 195/2002[44].
Când conducerea poartă asupra unui autovehicul cu număr fals de înmatriculare, apreciem că în cauză sunt întrunite condițiile ambelor infracțiuni, atât a celei prevăzute în alineatul 1, cât și a celei prevăzute în alineatul 2, în concurs ideal[45], dar nu vom avea fals material în înscrisuri oficiale, întrucât placa de identificare, deși este un înscris (nu un semn material), ea nu este un înscris oficial.
În speță, poziția denunțătorului nu este aceea a unei persoane de bună-credință. Nici o persoană nu a fost indusă în eroare, B. I. M. știind foarte bine că, legal , este imposibilă înmatricularea. Recarosarea dădea un număr nou caroseriei, m nu motorului , automobilului.
După părerea noastră, fapta nu poate fi privită ca un trafic de influență întrucât agentul de poliție nu avea de ce să lase impresia unei influențe asupra nici unui funcționar, funcționar care oricum nu avea atare atribuții de serviciu și nici un fals intelectual întrucât agentul de poliție nu avea atribuții de serviciu legate de RAR, nu era în exercițiul vreunor atribuții de serviciu .
Persoana care alcătuiește în întregime un înscris oficial se consideră de către Tribunalul Suprem că contraface în totalitate actul[46].
Agentul de poliție se poate face vinovat de un abuz în serviciu, iar primul proprietar de săvârșirea infracțiunii de punere în circulație sau conducerea pe drumurile publice a unui autovehicul neînmatriculat . Se poate reține deci falsul material (și instigarea la fals) al unor înscrisuri oficiale și sub semnătură privată (placa mineralogică).
Faptele nu sunt de competența procurorului Parchetului Național Anticorupție potrivit art. 13 alin. 2 lit. b) din Ordonanța de urgență nr. 43/2002, cu modificările ulterioare dacă din probatoriu nu rezultă că a promis ( a amintit de) sprijinul altor persoane.
În ziua de 15 iunie 2016, Plenul Curții Constituționale luat în dezbatere cauzele având ca obiect excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor art.246 C.pen. din 1969, ale art.297 alin.(1) C.pen. și ale art.132 din Legea nr.78/2000 pentru prevenirea, descoperirea și sancționarea faptelor de corupție[47].
În urma deliberărilor, Curtea Constituțională, cu unanimitate de voturi, a admis excepția de neconstituționalitate și a constatat că dispozițiile art.246 alin.(1) C.pen. din 1969 și ale art.297 alin.(1) C.pen. sunt constituționale, cu rezervă de interpretare, în măsura în care prin sintagma „îndeplinește în mod defectuos” din cuprinsul acestora se înțelege „îndeplinește prin încălcarea legii”.
Curtea a reținut că sintagma „îndeplinește în mod defectuos” nu întrunește condițiile calitative impuse atât de Constituție, cât și de Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale, nefiind enunțată cu suficientă precizie pentru a permite cetățeanului să își adapteze conduita în funcție de aceasta, astfel încât acesta să fie capabil să prevadă, într-o măsură rezonabilă, față de circumstanțele speței, consecințele care ar putea rezulta dintr-o anumită faptă și să își corecteze conduita. Astfel, Curtea a reținut că defectuozitatea îndeplinirii unui act trebuie stabilită numai prin raportare la legea în domeniu.
Cât privește dispozițiile art.132 din Legea nr.78/2000, Curtea Constituțională, cu unanimitate de voturi, a respins excepția de neconstituționalitate, ca neîntemeiată și a constatat că acestea sunt constituționale în raport de criticile formulate[48].
Media a notat imediat că decizia Curții Constituționalese va aplica direct în cazurile aflate la instanțe și parchete, aceasta însemnând că activitatea lor va continua nestânjenită.
Pe blogul său, I. Cristoiu spune că toată lumea a salutat Decizia, de bun simț, ca fiind un nou moment victorios din Războiul dus de forțele democratice împotriva Statului polițienesc român creat în ultimii ani sub pretextul Luptei împotriva corupției[49].
S-a făcut trimitere și la Comisia de la Veneția[50], la simple opinii divergente de aplicare inadecvată a legii, asemenea prevederi penale generale fiind foarte problematice, lipsite de previzibilitatea și acuratețea juridică și vulnerabile la manevre politice abuzive.
Interesat sau nu, s-a afirmat că acei care susțin menținerea în Codul penal a „abuzului în serviciu”, cel puțin în actuala sa formă, sunt caractere dictatoriale și abuzive, brutale și primitive. În acest domeniu, extrema stângă și extrema dreaptă se ating. Cu mențiunea că de astă dată vântul bate din direcția neo-fascismului în ascensiune. Agitația doamnei Codruta Kovesi în susținerea actualei forme de incriminare a „abuzului în serviciu” este cel puțin bizara, la prima vedere ea sugerând ca șefa D.N.A. are o agendă politică incompatibilă cu natura funcției pe care o deține. Cu alte cuvinte, intervenția sa are datele unui … abuz. Un abuz menit să îi procure foloase necuvenite cu caracter nepatrimonial, constând în simpatia „licuricilor tutelari” ai României, interesați în controlul liderilor politici naționali prin inculparea lor abuziva.[51]
Din 18 octombrie 2018, art. 5 alin. (2) al Legii nr. 303/2004 a fost modificat prin Legea nr. 242/2018[52], astfel: „(2)Judecătorii și procurorii sunt obligați să se abțină de la orice activitate legată de actul de justiție în cazuri care presupun existența unui conflict între interesele lor și interesul public de înfăptuire a justiției sau de apărare a intereselor generale ale societății.” Textul anterior dispunea că „(2)Judecătorii și procurorii sunt obligați să se abțină de la orice activitate legată de actul de justiție în cazuri care presupun existența unui conflict între interesele lor și interesul public de înfăptuire a justiției sau de apărare a intereselor generale ale societății, cu excepția cazurilor în care conflictul de interese a fost adus la cunoștință, în scris, colegiului de conducere al instanței sau conducătorului parchetului și s-a considerat că existența conflictului de interese nu afectează îndeplinirea imparțială a atribuțiilor de serviciu.” Deci în orice situație magistrații trebuie să se abțină[53].
Dar mai important este de subliniat formularea art. 9: (2)Judecătorii și procurorii sunt obligați ca în exercitarea atribuțiilor să se abțină de la exprimarea sau manifestarea, în orice mod, a convingerilor lor politice (text nemodificat).
În noua formulare, introdusă prin art. I, pct. 12 din Legea nr. 242/2018 , (3)Judecătorii și procurorii sunt obligați ca, în exercitarea atribuțiilor, să se abțină de la manifestarea sau exprimarea defăimătoare, în orice mod, la adresa celorlalte puteri ale statului – legislativă și executivă. Cu alte cuvinte, magistrații își pot exprima, în orice mod, convingerile politice . Ei nu pot defăima prin referire la celelalte două puteri, în ansamblu. Prin defăimare se înțelege , generic, afirmarea sau imputarea unor fapte determinate sau nu privitoare la sfera de activitate a unor instituții ( și până la O.N.G. -uri) , de natură a aduce atingere unei bune reputații, indirect autorității acestora. Textul exclude „defăimarea”[54] particulară la adresa unei anume persoane, fie ea funcționând sau nu în legislativ sau executiv. Considerăm textul inaplicabil în situația unui reprezentant al acestor puteri, acționând în virtutea funcțiilor, competentei sale sau în numele acestor puteri, dacă făptuitorul cunoștea sau nu această situație oficială. Avem una dintre primele dezincriminări postdecembristă, rămânând ultrajul, cu forma cea mai firavă a amenințării.
Punctul 18 din Recomandarea CM/Rec(2010)12 a Consiliului Europei cu privire la judecători: independența, eficiența și responsabilitățile, se arată: „Dacă comentează deciziile judecătorești, executivul și legislativul trebuie să evite criticile care ar submina independența puterii judecătorești sau ar slăbi încrederea publicului în justiție.”
Magistrații sunt obligați , în exercitarea atribuțiilor, să se abțină de la exprimarea sau manifestarea, în orice mod, a convingerilor lor politice, ceea ce nu exclude posibilitatea adoptării unei atitudini sociale, profesionale, particulare sau publice ce poate fi interpretată într-un cod politic. Cum trebuie citit alineatul (1) al art. 9 din lege , potrivit căruia magistrații nu pot „să desfășoare sau să participe la activități [citim noi, exclusiv] cu caracter politic”? Doar la următorul alineat se referă la perioada de „ exercitarea atribuțiilor”. Nu putem să interpretăm decât în sensul unor activități manifeste, cu vădit caracter pronunțat politic, exclusivist etc. Considerăm că este de datoria unui magistrat să ia atitudine civică, manifestă.
Textul trebuie citit ca obligând la o conduită morală ireproșabilă (art.44 alin.31), întreaga viață să nu afecteze o înaltă reputație profesională și morală. A nu lua o atitudine etică civică este mai rău decât a te retrage din cetate!
Articolul 4 din Codul deontologic al judecătorilor și procurorilor prevede că (1) În îndeplinirea atribuțiilor de serviciu judecătorii și procurorii nu trebuie să fie influențați de doctrine politice.
(2) Judecătorii și procurorii nu pot milita pentru aderarea altor persoane la o formațiune politică, nu pot participa la colectarea fondurilor pentru formațiunile politice și nu pot permite folosirea prestigiului sau a imaginii lor în astfel de scopuri.
(3) Judecătorii și procurorii nu pot să acorde nici un fel de sprijin unui candidat la o funcție publică cu caracter politic.
Exprimarea unor convingeri politice sau religioase de către magistrați poate afecta imaginea sistemului judiciar ca fiind independent și imparțial. Această limitare are în vedere și participarea la demonstrații publice care, prin asocierea judecătorului sau procurorului cu anumite vederi sau obiective politice, poate crea ulterior o percepție a acestuia ca având o atitudine părtinitoare, diminuând astfel autoritatea sa ca magistrat.
Magistratul trebuie să acorde atenție sporită situațiilor de tipul următor: – întâlniri regulate (socializare) cu politicieni;
–legături de prietenie / relații apropiate cu politicieni;
– participarea la diverse evenimente (lansări de cărți din domeniul juridic / nunți / botezuri / petreceri) organizate de politicieni sau la care sunt prezenți politicieni;
– în cazul deținerii unor funcții administrative de orice natură (detașare la Ministerul Justiției, la alte ministere ori instituții altele decât sistemul judiciar), magistratul trebuie să fie întotdeauna conștient că independența sa poate fi afectată[55].
Judecătorii și procurorii sunt obligați să se abțină de la orice activitate legată de actul de justiție în cazuri care presupun existența unui conflict între interesele lor și interesul public de înfăptuire a justiției sau de apărare a intereselor generale ale societății, cu excepția cazurilor în care conflictul de interese a fost adus la cunoștință, în scris, colegiului de conducere al instanței sau conducătorului parchetului și s-a considerat că existența conflictului de interese nu afectează îndeplinirea imparțială a atribuțiilor de serviciu[56].
[1] Vasilescu c României, Hotărârea din 22 mai 1998, Recueil des arrets et decisions 1998-III, p. 1075, §§ 40-41, și Pantea c României, nr. 33.343/96, §§ 238-239, CEDO 2003-VI.
[2] C.E.D.O. , Secția a III-a , Hotărârea din 4 august 2005 în Cauza Stoianova şi Nedelcu c României (Cererile nr. 77.517/01 şi 77.722/01 conexate) M.Of., nr. 562 din 16 august 2007
[3] în I. Tanoviceanu, Tratat de drept și procedură penală, vol. IV, f. a., p. 139.
[4] Prin Ordinul nr. 2.632/C din 30 iulie 2014, publicat în M. Of. nr. 623 din 26 august 2014, ministrul justiției a aprobat Regulamentul de ordine interioară al parchetelor.
[5] D. Ciuncan, Cauzele care generează și condițiile care favorizează corupția, rezultate din activitatea Direcției Naționale Anticorupție, în Ministerul Public, „Pro lege” nr. 1/2007 (partea I) și „Pro lege” nr. 2/2007 (partea II), pp. 59 sqq. şi, respectiv, pp. 129 sqq. Prevenirea, descoperirea şi sancționarea faptelor de corupție, Legea nr. 78 din 8 mai 2000, Ed. Universul juridic, ed. a III-a, pp. 36, 52 etc.
[6] Cristian Ghinea, Când corupții chiar există, „Dilema Veche”, 25 noiembrie 2004. Autorul greşeşte însă acolo unde vede instituții extraordinare, în loc de instituții speciale, aşa cum este Direcția Națională Anticorupție.
Lucrări privind captația statului: J. Hellman, G. Jones, D. Kaufmann, Seize the State, Seize the Day: State Capture, Corruption, and Influence în Transition Economies, în „World Bank Policy Research Working Paper. 2444”, septembre 2000; L. Moreno Ocampo, State Capture: Who Represents the Poor?, în „WBI Development Outreach”, 2001; J. Hellman, G. Jones, D. Kaufmann, Beyond the ‘Grabbing Hand’ of Government în Transition: Facing Up to ‘State Capture’ by the Corporate Sector, în „Transition”, août 2000; J. Hellman, G. Jones, D. Kaufmann, M. Schankerman, Measuring Governance, Corruption, and State Capture: How Firms and Bureaucrats Shape the Business Environment în Transition Economies, în „World Bank Policy Research Working Paper 2312”, aprilie 2000; Bancă de date privind captația statului, la adresa BEEPS (Business Environment and Enterprise Performance Survey) sau www.worldbank.org. Marcur Olson, ECONOMICS FOCUS, Out of anarchy, the Economist, 19th February 2000, de asemenea, The Logic of Collective Action: Public Goods and the Theory of Groups, Harvard University Press, 1st Ed. 1965, 2nd Ed. 1971, The Rise and Decline of Nations: Economic Growth, Stagflation, and Social Rigidities, Yale University Press, 1982
[7] D. Ciuncan, Cauzele care generează și condițiile care favorizează corupția, rezultate din activitatea Direcției Naționale Anticorupție, în Ministerul Public, „Pro lege” nr. 1/2007 (partea I) și „Pro lege” nr. 2/2007 (partea II), pp. 59 sqq. şi, respectiv, pp. 129 sqq.
[8] Marie Benilde, Parlamentari francezi şi europeni sub presiune, Când lobby-urile (des)fac legile, „Le monde diplomatique”, nr. 17/2007
[13] D. Pavel, De ce ne trebuie grupuri de interese?, „Ziua” 24 octombrie 2005. A se vedea și D. C. Turturică, Naționalizați serviciile de informații!, în „România liberă”, 18 Februarie 2008, Marius Oprea, Moștenitării securității, ed. a. II-a, Polirom, 2018, Partea a II-a, 8, pp. 150 sqq. ; S. Fusea, D. Ciuncan, Privatizarea în România. Aspecte tehnice – consecințe juridice, Universul Juridic, 2008, D. Ciuncan, Cauzele care generează și condițiile care favorizează corupția, rezultate din activitatea Direcției Naționale Anticorupție, în Ministerul Public, „Pro lege” nr. 1/2007 (partea I) și „Pro lege” nr. 2/2007 (partea II), pp. 59 sqq. și, respectiv, pp. 129 sqq.
[14]Alina Mungiu-Pippidi, Aceasta mahala nu reprezinta diaspora , 3 august 2018, https://www.cotidianul.ro/
[15] Ibidem. În schimb, » a vorbi despre “lumpendiaspora” este expresia unui desantat, abominabil rasism social » (Vladimir Tismaneanu , Noi suntem puhoiul, voi sunteti puroiul!, 7 august 2018,. http://m.hotnews.ro)
[16] A se vedea, de exemplu, Trib. S., S. Pen., dec. nr. 2287/1970, în C. D. , p. 412 şi în „R. R. D.” nr. 9/1970, p. 159; D. Ciuncan, Traficul de influență şi înşelăciunea, în „R. D. P. ”nr. 3/1998, p. 30.
[17] A se vedea, de exemplu; Trib. S, Col. pen., dec. nr. 40/1970, în C. D. , p. 381; Trib. reg. Suceava, dec. pen. nr. 1379/1965, în „J. N.” nr. 10/1965, p. 165.
Este necesar ca funcționarul (pe lângă care inculpatul are sau lasă să se înțeleagă că ar avea influență) să fie competent a rezolva favorabil pretențiile celui care solicită intervenția (C. Apel Constanța, dec. pen. nr. 160/1996, în „Dreptul” nr. 6/1997, p. 128 și dec. nr. 129/1996).
[18] Trib. reg. Banat, dec. pen. nr. 2034/1963, în „ J. N.” nr. 1/1965, p. 172; Chiar dacă nu este menționat numele funcționarului, fiind sufficient să fie determinabil ( Trib. S. , s. pen. , dec. nr. 19/1973, în „R. R. D.” nr. 2/1974 ; Trib. J. Ilfov, dec. nr. 60/1969, în „R. R. D.” nr. 4/1969, p. 185;C. Apel Braşov, dec. pen. nr. 15/A/1996, cit. apud Th. Mrejeru ş. a., Infracțiunile de corupție, AllBeck, 2000, p. 226). Dacă fapta s-a săvârşit după îndeplinirea actului putem avea o înşelăciune (O. Loghin, T. Toader, Drept penal român, Partea specială, ed. a IV-a, Şansa, 2001, p. 414; Th. Mrejeru ş. a. , Infracțiunile de corupție, p. 35). C. S. J. , s. pen. , prin dec. nr. 2670/1999, cit. apud Th. Mrejeru ş. a. , p. 230, a reținut concursul dacă numai unii funcționari au fost nominalizați. La înşelăciune, cel ce dă este de bună-credință, în eroare (C. S. J. , s. pen.,dec. nr. 5438/2001, în “Dreptul” nr. 4/2003, p. 204).
[19] Trib. reg. Maramureş, dec. pen. nr. 253/1962, în „J.N. ”, nr. 8/1963, p. 170.
[20] S. Kahane, Infracțiuni de serviciu sau în legătură cu serviciul, în V. Dongoroz ş.a. „Explicații teoretice ale Codului penal român”, voI. IV, Partea specială, Ed. Academiei, Bucureşti, 1972, p.156.
[21] Ibidem, Gh. Dărângă, D. Lucinescu, Comentariu, în Colectiv, „Codul penal al R.S.R. comentat şi adnotat”, Partea specială voI. 1, Ed. Ştiințifică și Enciclopedică, Bucureşti, 1977, p. 102.
[22] Remiterea unei sume de bani unui funcționar, din partea unei persoane, pentru ca acestea să îndeplinească un act privitor la îndatoririle sale de serviciu, întruneşte elementele complicității la infracțiunea de luare de mită, iar nu ale infracțiunii de trafic de influență, întrucât inițiativa ilicității aparține funcționarului.(T. S. , s. pen., dec. nr. 1435/1983, în C. D., p. 247-248); a se vedea și S. Kahane, op.cit., p. 156 pentru abuz.
[23] Ibidem. Peste plata influenței, pretinde (mincinos) un folos şi pentru funcționar, amăgirea prin care s-a săvârşit și traficarea constituind prin ea însăşi o înşelăciune, iar traficul serveşte ca mijloc fraudulos pentru realizarea amăgirii (în concurs).
[24] Cu privire la domeniul public a se vedea L. Giurgiu, Domeniul public, Ed. tehnică, Bucureşti, 1997, p. 69 și urm.
Cu privire la serviciile publice a se vedea A Iorgovan, Tratat de drept administrativ, Nemira, Bucureşti 1996, p. 193 şi p. 106.
Subliniem că institutele de cercetări sunt organizate ca servicii publice (de învățământ – institute pedagogice conform Decretului nr. 228/1976; de medicină legală – Decretul nr. 446/1966); ca persoane juridice (fundații) pe baza legii persoanei juridice din 1924; cele mai multe, ca R. A. în cadrul sau sub coordonarea unor interese (Institutul Național de Cercetare – Dezvoltare Clinico – Farmaceutică, potrivit H.G. nr. 1314/1996); Iar cele mai multe ca societăți comerciale (a se vedea H.G. 1284/1990; H.G. 100/1991 modificată prin O.G. 25/1995).
Până la reorganizarea lor vor avea, generic, regimul R. A.
[25] În sensul subiectului pasiv subsidiar limitat doar la “organizații de stat şi publice” aminteşte V. Dobrinoiu, în Corupția în dreptul penal român, Atlas Lex, Bucureşti, 1995, p. 310.
[26] Vor constitui falsuri în înscrisuri oficiale contrafacerile sau alterările de timbru sec, ştanțări, compostări, perforări, denumiri de origine, titluri de bancă, mențiuni privind brevetele, orice acte ce produc efecte juridice care privesc autoritățile publice și sunt depuse la acestea sau sunt întocmite pentru aceste autorități (cum ar fi declarațiile de impozitare, chitanțele fiscale, declarațiile vamale, actele de protecție socială sau asigurări sociale etc.).
[29] 1040 din 23 aprilie 1998, 4/1999, 67, Bul. jud. p.479 și în „Dreptul” nr. 10/1999, p. 162.
[30] Completul de 9 judecători, dec. nr. 15 din 5.02.2001, în „Curierul judiciar” nr. 3/2002, p. 101.
[31] 5438 din 7.12.2001, în „Curierul judiciar” nr. 11/2002 p. 85.
[32] 728 din 13 februarie 2003 (dosar nr. 3130/2002), aflată pe site-ul www.scj.ro
[33] În sensul subiectului pasiv subsidiar limitat doar la “organizații de stat şi publice” aminteşte V. Dobrinoiu, în Corupția în dreptul penal român, Atlas Lex, Bucureşti, 1995, p. 310.
[34] Vor constitui falsuri în înscrisuri oficiale contrafacerile sau alterările de timbru sec, ştanțări, compostări, perforări, denumiri de origine, titluri de bancă, mențiuni privind brevetele, orice acte ce produc efecte juridice care privesc autoritățile publice și sunt depuse la acestea sau sunt întocmite pentru aceste autorități (cum ar fi declarațiile de impozitare, chitanțele fiscale, declarațiile vamale, actele de protecție socială sau asigurări sociale etc.).
[35] A se vedea D. Lucinescu, Comentariu, în „Codul penal comentat și adnotat” , partea specială, vol. I, p. 321; V. Dongoroz, Infracțiuni contra avutului personal sau particular, în „Explicații teoretice. . . ” vol. III, Partea specială, 1971, p. 533;D. Ciuncan, Înşelăciunea prin cecuri, în “Dreptul”nr. 3/1994, p. 92.
[36] C. Turianu, Infracțiuni contra siguranței circulației rutiere, Ed. Ştiințifică și Enciclopedică, Bucureşti, 1986, p. 80.
[37] M. Dan, Număr fals de înmatriculare, în RDP, nr. 2, 1996, p. 44;D. Ciuncan, Circulația rutieră, Fals material, în „R. D. P. ” nr. 2/1998, p. 118 și urm. .
[38] R. Garraud, Traite theorique et pratique du droit penal francais, Sirey, 1922, t. IV, p. 101 și urm.; V. Papadopol, Comentariu, în Colectiv, „Codul penal comentat şi adnotat”, Partea specială, voI. II, p. 244; V. Papadopol, Probleme generale privind infracțiunile de fals în înscrisuri, în “R.R.D.” nr. 12, 1973, p. 31.
[43] În acest sens, a se vedea v. Dongoroz, Infracțiuni de fals, în Colectiv, „Explicații teoretice…”, voI. IV, p. 435; V. Papadopol, Comentarii, în op. cit.,p. 266 şi 292; R. Garraud, op. cit, voI. IV, p. 147.
[45] Pentru soluția infracțiunii complexe, Georgeta Marcov, Infracțiuni săvârşite în cadrul circulației rutiere, în “RRD” nr. 2, 1968, p. 38-39; Numai pentru al. 2, a se vedea Lidia Barac, loc. cit, în „RDP”, nr. 4, 1995, p. 67-68; Concursul ideal, V. Papadopol, Culegere de practică, 1991, p. 139-140.
[46] Trib. Suprem, dec. îndrum. nr. 1/1970. A se vedea, în acelaşi sens, Practica judiciară penală, vol. III, de G. Antoniu ş. a. , Ed. Academiei române, Bucureşti, 1992, p. 246
[47] Dec. nr.405 din 15 iunie 2016 referitoare la excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor art.246 din Codul penal din 1969, ale art.297 alin.(1) din Codul penal și ale art.132 din Legea nr.78/2000 pentru prevenirea, descoperirea și sancționarea faptelor de corupție, M. Of. nr.517 din 8 iulie 2016
[48] V și Lidia Barac, Câteva considerații relative la infracțiunea de abuz în serviciu, 6 iunie 2016, http://www.juridice.ro. Prin Hotărârea din 25 iunie 2009, în Cauza Liivlik c Estonia, Curtea europeană a reținut încălcarea art. 7 din Convenție, din perspectiva lipsei de claritate a normei care reglementează infracțiunea de folosire inadecvată a atribuțiilor funcției, norma sancționând „folosirea inadecvată intenționată de către un oficial a funcției sale oficiale cu intenția de a cauza prejudicii semnificative sau dacă prin aceasta se cauzează prejudicii semnificative drepturilor sau intereselor protejate de lege ale unei alte persoane sau intereselor publice”. Concluzia Curții a fost desprinsă nu doar ca urmare a observării textului normei, ci și din perspectiva faptului că, evaluând întreaga legislație pertinentă din Estonia, Curtea a constatat că reglementarea în discuție îndreptată exclusiv împotriva unui oficial public, nu era necesară întrucât celelalte reguli de drept penal existente în dreptul estonian erau suficiente pentru a acoperi şi faptele pasibile de pedeapsă comise de oficialii publici, nefiind deci necesară o prevedere specială.
[49] Cu excepția Rețelei de presă a Codruței Kovesi, spune Ion Cristoiu , Dec. CCR- o nouă victorie în Războiul dus de forțele democratice împotriva Statului polițienesc instaurat în România ultimilor ani sub pretextul Luptei împotriva corupției , România lui Cristoiu,17 iunie 2016, www.cristoiublog.ro .
[50] Traian Băsescu (http://www.ziuaconstanta.ro) afirmă că, în Codul penal românesc, „abuzul în serviciu este greșit și arbitrar definit”, http://adevarul.ro/news., citându-se hotărârea CEDO în Cauza Liivik c Estonia din 25 iunie 2009, când s-a făcut referire la art. 161 din Codul penal estonian (Kriminaalkoodeks), în care se aplicase “the general sense of justice”, ca nefiind sufficiently accessible and foreseeable. Oana Dima, Traian Băsescu, la Timişoara: „Nu susțin dezincriminarea abuzului în serviciu, ci o formulare predictibilă, care să nu dea posibilități largi de interpretare”, http://timpolis.ro/, 20 mai 2016
[51] Adrian Severin, Abuz de putere în apărarea „abuzului în serviciu”, 16 iunie 2016 , http://www.luju.ro/.
[52] Legea nr. 242 din 12 octombrie 2018 pentru modificarea şi completarea Legii nr. 303/2004 privind statutul judecătorilor şi procurorilor, M. Of.nr. 868 din 15 octombrie 2018, modificată prin Ordonanța de urgență nr. 92 din 15 octombrie 2018 pentru modificarea şi completarea unor acte normative în domeniul justiției, m. Of.nr. 874 din 16 octombrie 2018
[53] Judecătorii şi procurorii nu îşi pot exprima public opinia cu privire la procese aflate în curs de desfăşurare sau asupra unor cauze cu care a fost sesizat parchetul (art.10 alin.1, neafectat). Judecătorii şi procurorii nu pot participa la emisiuni audiovizuale cu caracter politic. Din formularea art.11 alin.(1),neafectat, trebuie să citim interdicția participării la orice manifestare publică cu cele mai minime nuanțe politice, chiar printr-o simplă tăcere și chiar printr-o poziție neutră: legea interzice simpla prezență, căci și aceasta afectează personalitatea magistratului, și, se înțelege angajând însăși instituția, vezi Doamne !.
[54] Ca noțiune, Defăimarea țării sau a națiunii, era întâlnită,ca formulare, în art. 2361 al Codul penal publicat în Buletinul Oficial al României, Partea I, nr. 79-79 bis din 21 iunie 1968, republicat în Buletinul Oficial al României, Partea I, nr. 55-56 din 23 aprilie 1973 şi în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 65 din 16 aprilie 1997, a fost modificat prin: Legea nr. 143/2000; Legea nr. 197/2000; Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 207/2000, aprobată cu modificări prin Legea nr. 456/2001; Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 10/2001, aprobată cu modificări prin Legea nr. 20/2002; Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 89/2001, aprobată cu modificări prin Legea nr. 61/2002; Legea nr. 456/2001; Legea nr. 20/2002; Legea nr. 61/2002; Legea nr. 169/2002;Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 58/2002; Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 93 din 20 iunie 2002; Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 143 din 24 octombrie 2002; Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 109 din 16 noiembrie 2004; Legea nr. 85 din 7 aprilie 2005; Legea nr. 160 din 30 mai 2005; Legea nr. 247 din 19 iulie 2005; Legea nr. 278 din 4 iulie 2006 m. Of.nr. 601 din 12 iulie 2006, Ordonanța de urgență nr. 60, din 6 septembrie 2006, m. Of.nr. 764 din 7 septembrie 2006; Legea nr. 58 din 19 martie 2008, m. Of.nr. 228 din 25 martie 2008; Ordonanța de urgență nr. 198 din 4 decembrie 2008, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 824 din 8 decembrie 2008. Art. 2361 a fost abrogat prin Legea nr. 278/2006. Art. 237. – Defăimarea unei organizații, fuseseabrogat prin Decretul – lege nr. 1/1989.
[55]Extras din Ghidul practic de etică profesională pentru judecători și procurori realizat în cadrul proiectului „Asistență pentru consolidarea capacității sistemului judiciar din România de a face față noilor provocări legislative și instituționale”, finanțat în cadrul Mecanismului Financiar Norvegian 2009-2014, publicat la 29 noiembrie 2017 de Institutul Național al Magistraturii , https://www.juridice.ro/554878/inm. Magistrații și Politica. Ghid practic de etică, Juridice.ro , 19 ianuarie 2018
Referitor la libertatea de exprimare și de informare, în Raportul tehnic care însoțește Raportul Comisiei către Parlamentul European și Consiliu[1]se arată că„În timp ce obligația generală de abținere este de înțeles, evidențierea unei protecții speciale față de alte puteri ale statului pune sub semnul întrebării capacitatea magistraților de a se exprima cu privire la anumite chestiuni și la modificările legislative care afectează funcționarea justiției. Acest lucru ar putea afecta chiar rolul C.S.M. de apărare a judecătorilor și a procurorilor împotriva unor declarații publice din partea altor organisme ale statului, ceea ce poate prejudicia independența sistemului judiciar”.
Protejarea vieții private trebuie pusă în balanță cu libertatea de exprimare garantată în art. 10 din Convenția europeană a drepturilor omului. Libertatea de exprimare reprezintă unul dintre fundamentele esențiale ale unei societăți democratice. în această societate, presa joacă un rol esențial: ea nu trebuie să depășească anumite limite, mai ales în ceea ce privește protejarea reputației și a drepturilor altor persoane; totuși, ea are obligația de a comunica informații și idei cu privire la chestiuni de interes general[2].
Comisia de la Veneția, organism consultativ juridic european spune că măsura creșterii puterii ministrului justiției asupra sistemului judecătoresc ar putea să afecteze statul de drept; ea va lua măsuri “ acolo unde este necesar ” pentru a asigura compatibilitatea cu legile Uniunii Europene, afirmație ce reprezintă o amenințare voalată cu declanșarea mecanismului de infrigement. Riscul îl reprezintă ceea ce politologii numesc captura statului – monopolizarea guvernului de către actori corupți[3].
Principalele solicitări ale Comisiei de la Veneția în ceea ce privește legile Justiției privesc: reconsiderarea sistemului de numire și demitere a procurorilor de rang înalt cu scopul de a asigura condițiile pentru o procedură neutră de numire / demitere prin menținerea în acest proces a președintelui României și a C.S.M. , cu scopul de a echilibra influența ministrului Justiției; abandonarea schemei de pensionare timpurie a magistraților. ; abrogarea sau definirea mai clară a prevederilor care permit procurorilor superiori ierarhic să invalideze, ca neîntemeiate, soluțiile date de procurori care fac dosare; reexaminarea prevederilor privind revocarea membrilor C.S.M. ; eliminarea restricțiilor propuse pentru limitarea libertății de expresie a judecătorilor și procurorilor; reconsiderarea înființării unei secții speciale pentru anchetarea magistraților. Recursul la procurori specializați, combinat cu măsuri eficiente de prevenție, este alternativa de dorit; completarea prevederilor privind răspunderea materială a magistraților prin statuarea expresă că, în absența relei credințe și/sau a gravei neglijențe, magistrații nu sunt răspunzători pentru pronunțarea unei soluții care a fost infirmata/modificată de instanța de control judiciar; amendarea mecanismului pentru acțiunea în regres de o așa maniera încât aceasta să aibă loc doar condiționat de prealabila stabilire a răspunderii magistratului in urma/în cadrul unei proceduri disciplinare[4].
Competența principală a Comisiei de la Veneția este de a oferi statelor membre solicitante consiliere legală, sub forma opiniilor legale/avizelor exprimate cu privire la proiecte de acte normative sau legislație aflată în vigoare, care este supusă revizuirii ; aceste opinii legale/avize pot fi valorificate în cadrul procesului de legiferare, în elaborarea sau modificarea actelor normative, iar nu în cadrul controlului de constituționalitate efectuat de Curtea Constituțională, care vizează exclusiv verificarea conformității cu Constituția României a dispozițiilor legale deja adoptate de autoritatea legiuitoare. Prin urmare, Plenul Curții Constituționale a constatat că, în analiza materiei supuse controlului de constituționalitate, punctul de vedere formulat de Comisia de la Veneția nu prezintă relevanță constituțională[5]
Curtea stabilește limita în care acest articol își menține caracterul constituțional. S-a arătat că textul legii este acum mai clar, mai previzibil. Deoarece Curtea nu a declarat textul art. 297 ca neconstituțional, ci constituțional, consecința practică este că art. 297 C.pen. nu va fi suspendat de drept de la data publicării deciziei Curții în Monitorul oficial, ci el rămâne în vigoare[6]; că norma de incriminare este impredictibilă. Predictibilitatea este o condiție esențială pentru ca o normă de incriminare să fie constituțională. Orice persoană trebuie să poată înțelege care este conduita interzisă de lege care atrage răspunderea penală, cea mai gravă formă de răspundere în dreptul românesc[7].
Dar interpretarea consacrată acum și de decizia Curții Constituționale – cu rezervă de interpretare , am spune noi- nu face decât să reia ceea ce spuseseră deja instanțele în cazurile de abuz în serviciu deduse judecății și finalizate prin condamnări, deci nu îl face în sine nici mai mult, nici mai puțin predictibil.
Un alt lucru important privind decizia Curții Constituționale este că ea se aplică direct, fără a fi nevoie de intervenția legiuitorului. Incriminarea rămâne în vigoare cu explicitările Curții Constituționale. Este un fel de culpă asimilată și după răspundere civilă delictuală îi zice culpa levissima în abstracto, adică poți să-ți încalci atribuțiile de serviciu într-un mod mult mai puțin nociv decât încălcarea legii”[8].
Apropiat, s-a arătat că “În doctrina contenciosului constituțional este disputat acest mecanism de interpretare a normelor legale din perspectivă constituțională, acest mecanism nefiind echivalent cu acordarea atribuției de legiferare curților constituționale”. Instanțele constituționale pot însă stabili că o normă este constituțională doar într-o anumită interpretare, toate celelalte posibile interpretări fiind incompatibile cu Constituția. Prin acest mecanism norma juridică este salvată, fără intervenția legiuitorului, în practică întâlnindu-se numeroase decizii de interpretare (Decizia 262/2016, Decizia 151/2016, Decizia 44/2016)[9]. Cineva trebuia să o facă!![10]
Apreciem că și fără atenționarea din partea Curții Constituționale, sensul incriminării era același, privind încălcarea unui text expres de lege.
Decizia Curții Constituționale se va aplica direct în cazurile aflate la instanțe și parchete, aceasta însemnând că activitatea lor va continua nestânjenită. În fiecare caz în parte va fi analizată încălcarea legii prin care inculpații sunt acuzați că au generat o pagubă. În cvasitotalitatea marilor dosare care au ținut pagina întâi a ziarelor, procurorii au indicat exact care sunt normele legale încălcate. Prin rechizitorii ei susțin că ne aflăm în fața unor grave încălcări ale legii, nu în fața unor simple erori administrative sau în fața unor abateri disciplinare. De altfel, și înainte de decizia Curții Constituționale se făcea o diferență între diversele forme de răspundere (penală, contravențională, disciplinară și civilă) în funcție de norma încălcată și de forma de vinovăție identificată în acțiunea subiecților. Decizia Curții Constituționale nu modifică nimic substanțial în această chestiune[11].
În art. 246 din Codul penal din 1969[12] era incriminat Abuzul în serviciu contra intereselor persoanelor ca fiind fapta funcționarului public, care, în exercițiul atribuțiilor sale de serviciu, cu știință, nu îndeplinește un act ori îl îndeplinește în mod defectuos și prin aceasta cauzează o vătămare intereselor legale ale unei persoane se pedepsește cu închisoare de la 6 luni la 3 ani.
Pentru a săvârși infracțiunea de abuz în serviciu contra intereselor persoanelor, prevăzută de art. 246 C. pen., este necesar ca funcționarul să fi omis să îndeplinească un act ce intră în atribuțiile sale de serviciu ori să-l îndeplinească în mod defectuos – în cadrul și în limitele atribuțiilor de serviciu.
De asemenea, este necesar ca acțiunea sau inacțiunea care constituie elementul material al faptei și care a produs vătămări intereselor unor persoane, să fie săvârșite cu vinovăție, ceea ce înseamnă că făptuitorul care, cu voință, a efectuat acțiunea ori a rămas în pasivitate, și-a dat seama că acțiunea sau inacțiunea sa cauzează o vătămare, rezultat pe care l-a urmărit sau a acceptat producerea lui.
În cazul infracțiunii de abuz în serviciu contra intereselor publice, prevăzut în art. 248 C. pen. anterior, este necesar ca tulburarea adusă bunului mers al unui organ sau instituții de stat să fie una însemnată, de o anumită proporție sau și gravitate, adică o tulburare reală, efectivă, determinată și constatabilă, deoarece nu orice tulburare realizează conținutul infracțiunii. De asemenea, fiind o infracțiune de rezultat, se impune stabilirea unei legături de cauzalitate între fapta funcționarului public și rezultatul produs[13].
Articolul 297 alin.(1) C.pen. privește Abuzul în serviciu, într-o formulare asemănătoare, ca fiind Fapta funcționarului public care, în exercitarea atribuțiilor de serviciu, nu îndeplinește un act sau îl îndeplinește în mod defectuos și prin aceasta cauzează o pagubă ori o vătămare a drepturilor sau intereselor legitime ale unei persoane fizice sau ale unei persoane juridice se pedepsește cu închisoarea de la 2 la 7 ani și interzicerea exercitării dreptului de a ocupa o funcție publică.
Aceasta ne duce la concluzia că textele, vechi sau noi, au fost, sunt și vor fi clare, predictibile, aplicabile și fără intervenția legislativă. Apreciem că doar interpretarea și aplicarea din ultimii ani a fost excesivă!!
Parlamentul Românieia adoptat la 15 septembrie 2004, Legea nr. 365 pentru ratificarea Convenției Națiunilor Unite împotriva corupției, adoptată la New York la 31 octombrie 2003, semnată de România la Merida la 9 decembrie 2003. Articolul 19 desemna Abuzul de funcții. Fiecare stat parte are în vedere să adopte măsurile legislative și alte măsuri care se dovedesc a fi necesare pentru a atribui caracterul de infracțiune, în cazul în care actele au fost săvârșite cu intenție, faptei unui agent public de a abuza de funcțiile sau de postul său, adică de a îndeplini ori de a se abține să îndeplinească, în exercițiul funcțiilor sale, un act cu încălcarea legii, cu scopul de a obține un folos necuvenit pentru sine sau pentru altă persoană sau entitate.
În sensul prezentei convenții , prin agent public se înțelege orice persoană care deține un mandat legislativ, executiv, administrativ sau judiciar al unui stat parte, care a fost numită ori aleasă, cu titlu permanent sau temporar, care este remunerată ori neremunerată, și oricare ar fi nivelul său ierarhic; orice persoană care exercită o funcție publică, inclusiv pentru un organism public sau o întreprindere publică, ori care prestează un serviciu public, așa cum acești termeni sunt definiți în dreptul intern al statului parte și aplicați în domeniul pertinent al dreptului acestui stat; (iii) orice persoană definită ca “agent public” în dreptul intern al unui stat parte. Prin agent public se poate înțelege orice persoană care exercită o funcție publică sau care prestează un serviciu public, așa cum acești termeni sunt definiți în dreptul intern al statului parte și aplicați în domeniul pertinent al dreptului acestui stat.
Prin lege penalăse înțelege orice dispoziție cu caracter penal cuprinsă în legi organice, ordonanțe de urgență sau alte acte normative care la data adoptării lor aveau putere de lege (art. 173 C. pen.). În schimb, sintagma “ îndeplinește prin încălcarea legii” face referire la sensul general dat noțiunii de lege, primar sau secundar . Dar orice adăugare la norma de baza nu poate depăși înțelesul primar al textului esențial; acestea sunt date în executarea legilor, ordonanțelor sau a hotărârilor Guvernului și se emit în limitele și potrivit normelor care le ordonă.
Corupția, în sens larg, reprezintă folosirea abuzivă a puterii încredințate, în scopul satisfacerii unor interese personale sau de grup[14].
Inculpatul A. a fost trimis în judecată pentru săvârșirea infracțiunii de trafic de influență, în formă continuată, prevăzută de art. 257 C. pen. (1969) raportat la art. 5, art. 6, art. 7 alin. (3) din Legea nr. 78/2000 cu aplicarea dispozițiilor art. 41 alin. (2) C. pen. (1969) și cu aplicarea art. 5 C. pen.
Instanța de apel a reținut în mod corect că, fapta inculpatului A., care în calitate de prim procuror la Parchetul de pe lângă Tribunalul Vâlcea, cu gradul profesional de procuror de parchet de pe lângă Curte de Apel, în perioada 2007 – 2010, în baza aceleiași rezoluții infracționale, a primit de la inculpatul B., administrator al SC F. SRL cu sediul în municipiul Rm. Vâlcea, în două rânduri, bunuri electronice și electrocasnice în valoare de 5.215,70 lei, care au fost facturate și plătite de această societate comercială, și, în patru rânduri, a primit de la același inculpat servicii constând în executarea unor lucrări (materiale și manopera aferentă) la imobilele proprietatea sa sau la imobilul proprietatea fiicei sale, numita S.S., în valoare totală de 11.288,53 lei, lucrări executate de SC F. SRL, fără să fie facturate și plătite, inculpatul A., având influență reală sau lăsând să se înțeleagă că are influentă asupra organelor politiei judiciare din cadrul Inspectoratului de Poliție județean Vâlcea, asupra procurorilor din cadrul Parchetului de pe lângă Tribunalul Vâlcea, cât și a procurorilor de la parchetele arondate Parchetului de pe lângă Tribunalul Vâlcea, pentru ca dosarele în care se efectuau cercetări față de inculpatul B. și față de salariați ai SC F. SRL, cât și dosarele formate ca urmare a plângerilor inculpatului B. sau a persoanelor apropiate acestuia, să primească soluții favorabile, întrunește elementele constitutive ale infracțiunii de trafic de influență, în formă continuată, faptă prevăzute de art. 257 C. pen. pedepsită raportat la art. 5, art. 6 și art. 7 alin. (3) din Legea nr. 78/2000 cu modificările și completările ulterioare, cu aplicarea dispozițiilor art. 41 alin. (2) C. pen. ant.
Astfel, potrivit doctrinei juridice, „Elementul material constă în acțiunea de traficare a influenței de către o persoană (care are influență sau lasă să se creadă că are influență asupra unui funcționar), acțiune care se poate realiza prin primirea sau pretinderea unei sume de bani sau a altor foloase, sau prin acceptarea promisiunii unor as fel de foloase, ori acceptarea de daruri pentru a determina pe acel funcționar să facă ori să nu facă un act ce intră în atribuțiile sale de serviciu . Pentru existența infracțiunii de trafic de influență nu interesează dacă intervenția pe lângă funcționar s-a produs sau nu, nici dacă prin intervenție (reală sau presupusă) se urmărește determinarea unei acțiuni licite . sau a unei acțiuni ilicite . ori determinarea unei inacțiuni licite sau a unei inacțiuni ilicite; dezaprobarea exprimată prin incriminarea faptei de trafic de influență privește scopul urmărit de infractor nu ca un rezultat, ci ca o caracterizare a acțiunii de traficare a influenței reale ori presupuse .
Pentru existența elementului material, și deci al infracțiunii de trafic de influență, nu este necesar ca, ulterior, acesta să fi fost urmat de executare, adică de satisfacerea pretenției sau de respectarea promisiunii .De asemenea, nu este necesar ca actul ce intră în atribuțiile funcționarului să fi fost ori nu efectuat; este suficient că s-au primit ori pretins foloase sau că s-au acceptat promisiuni de foloase în vederea determinării funcționarului. Este indiferent faptul că inițiativa aparține traficatului sau persoanei interesate ca influența să fie exercitată.
Ca atare, în raport cu toate considerentele anterioare, instanța de apel a constatat că, în cauză, atât din perspectiva laturii obiective, cat și a laturii subiective, sunt întrunite elementele constitutive ale infracțiunii de trafic de influență, în formă continuată, prevăzută de art. 257 C. pen. anterior raportat la art. 5, art. 6 și art. 7 alin. (3) din Legea nr. 78/2000 cu modificările și completările ulterioare, cu aplicarea dispozițiilor art. 41 alin. (2) C. pen. ant.
Așadar, primirea repetată de către inculpatul prim-procuror A. a bunurilor, materialelor și manoperei aferente menționate în rechizitoriu, cu valori mari, a fost de natură a fi „interpretată” de inculpatul B. ca o veritabilă „promisiune” de influențare a funcționarilor publici aflați în coordonarea, subordonarea prim-procurorului A., în sensul art. 291 C. pen. actual; sub acest aspect, se apreciază că este neîntemeiată cererea apărării de a se constata că noua lege penală este mai favorabilă deoarece ar introduce o condiție în plus față de legea penală anterioară.
Indiferent dacă se examinează textele C. pen. anterior sau ale N.C.P., de esența traficului de influență este, în mod generic, o „promisiune” a vânzătorului de influență de influențare a funcționarului care urmează a îndeplini actul ce interesează cumpărătorul de influență .
Înalta Curte conchide că rolul instanței de casație nu este unul strict formal, de verificare a considerentelor deciziei penale, ci în baza demersului analitic, instanța de casație verifică, în drept, dacă situația de fapt, astfel cum a fost reținută de instanța de apel, corespunde infracțiunii pentru care s-a pronunțat hotărârea de condamnare.
În cadrul acestui demers, nu poate fi reevaluat materialul probator și să se stabilească o situație de fapt diferită de cea menționată în decizia penală, ci se verifică, exclusiv, dacă hotărârea atacată este conformă cu regulile de drept, iar, această verificare nu presupune o schimbare a situației de fapt.
Înalta Curte de Casație și Justiție respinge, ca nefondat, recursul în casație formulat de inculpatul A. împotriva Deciziei penale nr. 213/A din data de 09 iunie 2015 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, S. penală, pronunțată în Dosarul nr. x/42/2011[15].
Instanța de fond a reținut, în ceea ce privește instigarea la infracțiunea de delapidare, în esență, că, din conținutul considerentelor Sentinței penale nr. 423 din 20.03.2007 a Tribunalului București, S. a II-a penală, Deciziei penale nr. 164/18.06.2008 a Curții de Apel București și Deciziei penale nr. 2908 din 04.06.2009 a Înaltei Curți de Casație și Justiție – S. penală , reiese că prăbușirea Fondului Național de Investiții a fost cauzată nu de riscurile inerente la care sunt supuse fondurile deschise de investiții, ci de activitatea infracțională desfășurată de inculpații față de care s-a dispus condamnarea, printre care inculpatul N., martor în această cauză, condamnat definitiv pentru săvârșirea infracțiunilor de înșelăciune și de delapidare.
Raportat la infracțiunea de delapidare, s-a reținut, prin hotărârea definitivă, că pagubele produse de condamnatul N. Fondului Național de Investiții au fost cauzate, pe de o parte, de subscrierea de unități de fond neachitate și, ulterior, răscumpărate, precum și de răscumpărarea de unități de fond (inclusiv a celor neachitate), la valori majorate artificial.
Instanța de fond a observat că sumele de bani răscumpărate (urmare a săvârșirii infracțiunii de delapidare de către condamnatul N.) au fost utilizate de inculpat pentru achiziționarea de imobile, retrageri de numerar sau pentru activitățile curente ale societăților comerciale aflate în coordonarea acestora.
Instanța de fond a constatat că procurorul a prezentat, în rechizitoriu, aceleași elemente ale situației de fapt atât pentru infracțiunea de instigare la delapidare, cât și pentru infracțiunea de spălarea banilor în ceea ce privește convenția de creditare, în baza căreia inculpatul urma să acorde S.C. “O.” S.A., cu titlu de împrumut, diferite sume de bani, pentru desfășurarea activității curente, iar creditul acordat de inculpat, în valoare de 91.850.381.683 lei vechi, provine, în realitate, nu din creditări succesive realizate în timp, ci dintr-o creditare având la bază manopere frauduloase realizate prin intermediul folosirii carnetului de investitor, ulterior, în vederea compensării acesteia, în patrimoniul inculpatului fiind transferate un număr de 15 imobile, deși această activitate infracțională nu este în concordanță cu ceea ce s-a reținut, ca situație de fapt, la momentul calificării de către procuror a încadrării juridice a faptei penale ca fiind instigare la delapidare.
Așadar, s-a observat că situația de fapt constituie componenta faptei penale reținută și calificată de instanță ca fiind infracțiunea de spălarea banilor provenind din infracțiunea de înșelăciune, neavând legătură cu instigarea la infracțiunea de delapidare.
Instanța de fond a arătat că, pentru existența instigării, ca formă a participației penale, trebuie îndeplinite mai multe condiții, printre care efectuarea unor activități de determinare din partea instigatorului față de instigat, care presupun o operațiune de transplantare, de inoculare în conștiința instigatorului a hotărârii de a săvârși o faptă prevăzută de legea penală. Mijloacele instigatorului prin care se obține determinarea instigatului pot fi dintre cele mai diverse, de la rugăminți, îndrumări, promisiuni, oferiri de cadouri, până la constrângerea instigatului.
În plus, s-a reținut că, de esența determinării este situarea în timp a acestei activități, și anume anterior luării hotărârii de a săvârși fapta de către autor. Ca atare, instanța de fond a apreciat că este neîntemeiată susținerea procurorului, în sensul că acțiunea inculpatului de tăinuire a sumelor de bani delapidate de către condamnatul N. (după prăbușirea F.N.I. și până în luna aprilie 2003), și, ulterior, de favorizare a acestuia, deși cunoștea faptul că acesta a fost condamnat, se constituie în tot atâtea argumente în reținerea vinovăției inculpatului sub aspectul instigării la infracțiunea de delapidare.
Astfel, s-a constatat că împrejurarea, de necontestat, referitoare la faptul că sumele de bani delapidate de condamnatul N. au ajuns în conturile inculpatului, iar acesta, în încercarea de a le ascunde, disimula originea frauduloasă, de care avea cunoștință, prin multiple inginerii financiare care avut drept scop introducerea ilegală a dreptului produs al infracțiunii principale (comisă de condamnatul N.) într-un alt drept cu aspect legal, “spălându-se”, astfel, primul drept de caracterul său ilicit, se constituie în fapta de spălare a banilor provenind din infracțiunea principală de delapidare, neputând constitui argument în susținerea acțiunii de determinare, ca o condiție pentru reținerea instigării, iar, în ceea ce privește favorizarea condamnatului N. de către inculpat, a reținut, din fișa de cazier, că inculpatul a fost condamnat definitiv, într-o altă cauză, pentru comiterea acestei infracțiuni.
Mai mult, instanța de fond a reținut că, de esența determinării este situarea acesteia anterior adoptării rezoluției infracționale de către autor, ori, în această cauză, ambele acțiuni, de pretinsă tăinuire (în realitate, fiind vorba de spălare de bani) și de favorizare, sunt situate în timp ulterior momentului comiterii faptei penale de către autorul infracțiunii de delapidare, condamnatul N..
Referitor la activitatea de determinare a instigatului, cu excepția mandatului de reprezentare dat martorului N., pentru ca acesta să administreze banii inculpatului (1995), acuzarea nu a descris, nu a prezentat nicio altă activitate anterioară momentului luării hotărârii infracționale de către martorul N. și care să fi constituit mobilul luării acestei hotărâri de către autorul infracțiunii de delapidare.
În acord cu procurorul de caz, instanța a reținut că, din conținutul convorbirilor telefonice dintre inculpat și condamnatul N., în perioada anilor 2009-2010, coroborate cu celelalte probe, printre care rapoarte de expertiză contabilă, note de constatare întocmite de inspectori din cadrul Ministerului Finanțelor, declarațiile martorului N. și ale inculpatului, reiese că adevăratul beneficiar al sumelor de bani delapidate de condamnatul N. este inculpatul.
Procurorul a afirmat că aceste convorbiri telefonice atestă, în același timp, promisiunile inculpatului către martorul N., pe parcursul săvârșirii infracțiunii de delapidare, că-l va ajuta să se sustragă eventualelor cercetări penale și că va ascunde sumele obținute din fraudarea F.N.I. Dincolo de caracterul întemeiat sau neîntemeiat al acestei afirmații, bazată pe deducția și interpretarea conținutului convorbirilor telefonice de către procuror, instanța de fond a observat că respectivele convorbiri telefonice ar putea atesta promisiunile făcute de inculpat pe parcursul săvârșirii de către martorul N. a infracțiunii de delapidare, și nu anterior adoptării rezoluției infracționale de către autorul delapidării și fundamental în luarea acestei hotărâri. Or, instanța a subliniat că acuzarea trebuia să prezinte acțiunile de determinare, mijloacele prin care inculpatul a reușit să-l convingă pe martorul N. să săvârșească fapta penală (îndemnuri, rugăminți, promisiuni etc.), momentul punerii în practică, al realizării acțiunilor de determinare, care să fie situate în timp anterior adoptării hotărârii infracționale de către autorul infracțiunii de delapidare, ceea ce nu s-a realizat.
Martorii audiați nemijlocit de către instanța de judecată, precum și martorii audiați în cursul urmăririi penale nu au adus elemente de fapt de natură a crea posibilitatea reținerii activității de determinare, de instigare în sarcina inculpatului și plasării acestei activități într-un moment situat anterior adoptării deciziei infracționale de către autorul delapidării.
Ori, potrivit art. 103 alin. (2) C. pr. pen., condamnarea se dispune doar în situația în care instanța are convingerea că acuzația a fost dovedită dincolo de orice îndoială rezonabilă, astfel că, în temeiul art. 396 alin. (1) și alin. (5) C. pr. pen., raportat la art. 16 lit. c) C. pr. pen., instanța de fond a dispus achitarea inculpatului, pentru lipsa de probe.
În ceea ce privește latura civilă, instanța de fond a reținut că valoarea prejudiciului produs urmare a comiterii infracțiunii de delapidare de către autorul N. a fost stabilit prin Sentința pen nr. 423/20.03.2007 a Tribunalului București, S. a II-a pen, în Dosarul nr. x/2006, definitivă prin Decizia penală nr. 2.098 din 04.06.2009 al Înaltei Curte de Casație și Justiție, prin care inculpatul N. a fost condamnat inclusiv pentru săvârșirea infracțiunii prevăzute de art. 215, alin. (1), alin. (2), alin. (3) și alin. (5) din vechiul C. pen., cu aplicarea art. 41, alin. (2) din vechiul C. pen., comisă pe întreaga perioadă de funcționare a F.N.I., cu obligarea inculpatului N. în solidar cu ceilalți inculpați și cu părțile responsabile civilmente S.C. “O.” S.A., S.C. “U.” S.A., S.C. DD., Comisia Națională a Valorilor Mobiliare și AVAS din cauza respectivă.
Împotriva acestei hotărâri au declarat apel, printre alții, Ministerul Public și apelantul intimat inculpat A.
Prin decizia penală nr. 243/A din 21.02.2017 a Curții de Apel București, S. I penală, pronunțată în dosarul nr. x/2012, în temeiul art. 421 pct. 2 lit. a) C. pr. pen., a fost admis apelul formulat de Parchetul de pe lângă Tribunalul București împotriva sentinței penale nr. 210/9.02.2015 a Tribunalului București, S. I penală, din dosarul nr. x/2012, a fost desființată, în parte, sentința penală și, rejudecând pe fond:
În temeiul art. 396 alin. (6) C. pr. pen., raportat la art. 16 alin. (1) lit. f) C. pr. pen., cu aplicarea art. 154 alin. (1) lit. c) C. pen., raportat la art. 155 alin. (4) C. pen., s-a dispus încetarea procesului penal față de inculpatul A., pentru infracțiunea de instigare la delapidare cu consecințe deosebit de grave, prevăzute de art. 47 C. pen., raportat la art. 295 alin. (1) C. pen., cu aplicarea art. 308 alin. (1) și alin. (2) C. pen., art. 309 C. pen. și art. 5 C. pen., ca efect al intervenirii prescripției speciale a răspunderii penale.
În temeiul art. 29 alin. (1) lit. b) și c) din Legea nr. 656/2002, modificată prin Legea nr. 187/2012, cu aplicarea art. 35 alin. (1) C. pen., art. 19 din Legea nr. 682/2002, modificat prin Legea nr. 187/2012, art. 79 alin. (3) C. pen. și art. 5 C. pen., a fost condamnat inculpatul A. la pedeapsa de 5 ani închisoare, la care, potrivit art. 36 alin. (1) C. pen., s-a adăugat sporul de 3 ani pentru comiterea infracțiunii de spălarea banilor, în formă continuată, astfel că, s-a dispus ca inculpatul să execute pedeapsa de 8 ani închisoare.
A fost respinsă solicitarea Ministerului Public de contopire a pedepsei închisorii aplicată în această cauză cu pedeapsa de 1 an închisoare, aplicată prin sentința penală nr. 126 din 03.02.2012 a Judecătoriei Sectorului 1 București, pronunțată în dosarul nr. x/2011, definitivă prin decizia penală nr. 1.289/R din 20.06.2012 a Curții de Apel București, S. a II-a penală, și cu pedeapsa de 2 ani închisoare, aplicată prin sentința penală nr. 671/F din 2.10.2012 a Tribunalului București, S. a II-a penală, pronunțată în dosarul nr. x/2010, definitivă prin decizia penală nr. 264 din 24.01.2014 a Înaltei Curți de Casație și Justiție.
În temeiul art. 107 alin. (2) și alin. (3) C. pen., raportat la art. 112 alin. (1) lit. a) C. pen., precum și art. 33 alin. (1) din Legea nr. 656/2002, cu aplicarea art. 112 alin. (1) lit. e) C. pen., s-a luat măsura de siguranță a confiscării speciale de la inculpat a sumelor de 137.403.630.106 lei vechi (5.529.321 dolari S.U.A.) și de 7.289.406 dolari S.U.A., în echivalentul în lei la cursul B.N.R.
Au fost menținute celelalte dispoziții ale sentinței penale.
S-a luat act că apelantul-intimat-inculpat este arestat în altă cauză.
Astfel, a reținut că termenul de prescripție specială a răspunderii penale este de 16 de ani, potrivit art. 154 alin. (1) lit. c) din noul C. pen., raportat la art. 155 alin. (4) din noul C. pen., care curge din luna martie 2000, după cum s-a reținut prin rechizitoriu, astfel că termenul de prescripție specială a răspunderii penale s-a împlinit în luna martie 2016.
Referitor la măsura de siguranță a confiscării speciale, s-au avut în vedere dispozițiile art. 107 alin. (2) și alin. (3) din noul C. pen., conform cărora măsurile de siguranță pot fi luate față de persoana care a comis o faptă prevăzută de legea penală și independent de aplicarea unei pedepse.
Ca atare, instanța de apel a dispus confiscarea specială de la inculpat nu numai a sumei de 7.289.406 dolari S.U.A., în echivalentul în lei la cursul B.N.R., supusă procesului de spălarea banilor, după cum a procedat instanța de fond, dar și a sumei de 137.403.630.106 lei vechi (5.529.321 dolari S.U.A.), reținută ca beneficiu nelegal în urma infracțiunii de delapidare, cu consecințe deosebit de grave, comisă, în forma autoratului, de condamnatul definitiv N.. Aceste sume urmează să fie actualizate, în procedura punerii în executare.
În vederea aducerii la îndeplinire a măsurii de siguranță a confiscării speciale, curtea de apel a menținut măsura sechestrului asigurător .
Fără a face confuzie între măsura de siguranță a confiscării speciale și măsurile asigurătorii, care constituie modalitatea și mijlocul procedural de a asigura executarea, printre altele, a măsurii asigurătorii, curtea de apel a constatat că, în mod greșit, instanța de fond a înlăturat din ordonanța procurorului din data de 04.09.2012, din Dosarul de urmărire penală nr. x/P/2012, o serie de imobile, pe motiv că nu s-a făcut dovada că au fost dobândite cu bani proveniți din comiterea infracțiunii de spălarea banilor de către inculpat. Astfel, s-a reținut că instanța de fond deși a validat circuitul financiar fraudulos reținut prin rechizitoriu, a scos de sub sechestrul asigurător imobilele respective.
Împotriva deciziei penale nr. 243/A din 21 februarie 2017 pronunțată de Curtea de Apel București, S. I penală, în dosarul nr. x/2012, a declarat recurs în casație inculpatul A., respins, ca nefundat[16]
Grupurile de presiunesunt definite în literatură ca reprezentând acele grupuri sociale care printr-o conduită specifică își promovează interese proprii, în lupta pentru exercitarea puterii politice .
Manifestarea unor puternice grupuri de presiune, capabile sa influențeze sau să determine politica în avantajul intereselor lor corporative sau personale constituie un fenomen patologic, reprezentând o grava criza a statului.
In cadrul administrațiilor se pot forma grupări de înalți funcționari, care caută sa acapareze posturile de conducere și sa exercite presiuni asupra guvernului, jucând în realitate un rol public, intern sau străin ; de asemenea, pot fi mijloace de expresie (organe de presa) ale unor grupuri determinate, disimulându-și dependenta, uneori, pentru a fi mai eficiente, pretinzându-se autonome .
Administrația în cauza, în loc sa servească tuturor, se preocupa mai întâi de propriile sale interese și de cele ale membrilor săi, blocând sau anulând reformele guvernamentale care o privesc. Grupul de presiune care se identifica cu aparatul de stat, simplifică accesul la centrul de decizie ce trebuie influențat . în acest caz, exista un gen de simbioza intre grupuri de interes și anumite segmente ale aparatului de stat, care utilizează accesul lor privilegiat la putere spre propriul profit.
Puterea politica supusa influentei grupurilor intra în relații cu aceste grupuri interzicând-le eventual, controlându-le uneori, asociindu-le acțiunii sale deseori. Mijloacele folosite de grupurile de presiune pot fi corupția, grevele, manifestațiile, greva foamei etc. Studiile demonstrează că puterea corupe „mai ales pe cei care consideră că o merită”[17]
Prin reprezentarea intereselor organizate, grupurile se substituiau tradiționalei reprezentări, bazata pe sufragiul universal, prin partide politice, ele forțând obținerea un alt echilibru societal, o noua fază a democrației , conflictele de interese fiind inerente politicii, iar lupta pentru privilegii și control al resurselor este rezultatul acestei situații.
Grupurile informale , „canale majore de comunicare” sunt organizate pentru a proteja interese și afaceri. Complicitatea dintre unele grupuri politice și de afaceri este și cheia succesului lor economic.
Mentalitatea derivată din excesul de secrete poate fi utilizată pentru a ascunde „cel puțin erori”[18], împiedicând evaluări cinstite sau detaliate a faptelor, prin pervertirea informațiilor de care se bucură în scopuri partizane. Este greu de învinuit o asemenea mentalitate ce dă peste un mediu slab sau indiferent.
Acolo unde societatea civilă este relativ slabă, iar statul, captiv al grupurilor oligarhice, este lipsit de autoritate, chiar daca formal controlează , cât de cât, resursele, politica nu mai asigura tuturor aceleași mijloace de influenta, ci avantajează grupurile de putere economica.
Adesea, politica la București nu este decisă la Guvern, în Parlament, ci în interiorul acestei camarile politico-financiare, în folosul ei. Caracterul mafiot al grupurilor de interese este dat de regulile după care funcționează și de mijloacele folosite pentru a-si atinge scopurile. Atunci când grupurile recurg la șantaj, amenințări și chiar crima, ele au un caracter mafiot. Atunci când grupurile sancționează “trădătorii”, impunând legea tăcerii de exemplu, ele au caracter mafiot[19].
Grupurile au finanțat campanii electorale și astfel si-au rezervat dreptul de a-si numi propriii miniștri. Traian Băsescu trimitea, destul de transparent, la grupurile de putere care controlează oligarhic resursele, iar nu la formele de asociere ale indivizilor în vederea atingerii unor obiective. Traian Băsescu a folosit termenul “grup de interese” în demonstrațiile sale mediatice prin care urmărește sa se repoziționeze, instituțional și politic, dezbaterea a fost lansata. Grupurile de interese au trecut, din zona rezervată teoriei, în prim-planul mass-media[20].
Afirmații nedocumentate din punct de vedere judiciar!
S-a afirmat că Traian Băsescu a creat un Stat Paralel prin cei doi oameni de casă la acea vreme (tandemul Coldea – Koveși), fără precedent în lumea civilizată. Rețeaua cuprinde acoperiți din justiție, mass media și politică – inclusiv premierul Tudose, cel care schimbă miniștri la îndemnul Bruxellului cu sprijinul D.N.A.[21]. Dealtfel, în paralel, într-o interesantă analiză a serviciilor ruse se afirmă că „birocrația din serviciile de informații se crede mai presus de orice critică sau cerință a democrației”[22].
Continuând comparația/analogia, în loc ca „prăbușirea Uniunii Sovietice să ducă la dezmembrarea organelor de securitate [sovietice], peste un deceniu [după anii ’90], acestea preluaseră controlul supra Federației Ruse”[23]. Un sociolog rus a remarcat formarea unei noi elite și încorporarea statului de către serviciile de securitate[24].
[1] privind progresele înregistrate în România în cadrul mecanismului de cooperare și de verificare , COM(2018) 851 final
[3] O inamică a politicienilor corupți, demisă în România, în “Reporter global” nr. 8/2018, pp. 18-19, aricol apărut în Print edition | Europe, a lui ”The Economist” Jul 19th 2018, nesemnat, sub titlul Miss justice An enemy of crooked politicians is fired în Romania.
[4] Laurentiu Gheorghe, Curtea Constituțională, decizii cruciale pentru independența justiției și modificarea CP, https://revista22.ro, 17 septembrie 2018
[5] Curtea Constituțională, Dec. nr.633 din 12 octombrie 2018 referitoare la obiecția de neconstituționalitate a dispozițiilor Legii pentru modificarea şi completarea Legii nr.135/2010 privind Codul de procedură penală, precum şi pentru modificarea şi completarea Legii nr.304/2004 privind organizarea judiciară
[6] Dan Mihai, O „problemuță” legată de decizia Curții Constituționale privind abuzul în serviciu , http://adevarul.ro/, 15 iunie 2016 .
[7]Laura Stefan, Abuzul în serviciu, înainte și după decizia CCR, 21 iunie 2016, http://revista22.ro/. În sens contrar, http://www.stiripesurse.ro/alina-bica-rupe-tacerea “D.N.A. a modificat practica judiciara”.
[8] Prodecanul Baroului Cluj, avocatul dr. Călin Budișan. 18 iunie 2016, http://www.clujust.ro/.
[9]Laura Stefan, Abuzul în serviciu, înainte și după decizia CCR, 21 iunie 2016, http://revista22.ro . Dec. nr. 216/2016 referitoare la respingerea excepției de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 249 alin. (4) C. pr. pen. , dispozițiile legale contestate fiind suficient de clare și de previzibile; Dec. nr. 44/2016 referitoare la excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 399 alin. (3) lit. d) C. pr. pen. și ale art. 125 alin. (3) din Codul penal, dispozițiile art. 399 alin. (3) lit. d) C. pr. pen. sunt constituționale în măsura în care se referă numai la măsurile educative neprivative de libertate; Dec. nr. 151/2016 referitoare la admiterea excepției de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 6 din Legea nr. 460/2003 privind exercitarea profesiunilor de biochimist, biolog și chimist, înființarea, organizarea și funcționarea Ordinului Biochimiștilor, Biologilor și Chimiștilor în sistemul sanitar din România, dispozițiile fiind constituționale în măsura în care se aplică doar biochimiștilor, biologilor și chimiștilor din sistemul sanitar care solicită continuarea activității profesionale în unitățile sanitare publice. Mai amintim Dec. nr.121 din 16 octombrie 1996, M. Of., nr.101 din 27 mai 1996, Dec. nr.766 din 15 iunie 2011, precitată, Deciziile nr.223 şi 224 din 13 martie 2012 (cu formula “ sunt constituționale numai în măsura în care…”), Deciziile nr.818, 819, 820, 821 din 3 iulie 2008, publicate în M. Of. nr.537 din 16 iulie 2008 sau Dec. nr.349 din 19 decembrie 2001, publicată în M. Of., nr.240 din 10 aprilie 2002 (cu forma “ sunt neconstituționale în măsura în care…” ) etc. ,manifestând astfel un rol activ în ceea ce priveşte determinarea efectelor deciziilor sale, departe de a constitui o ingerință în sfera de competență a puterii legiuitoare, consideră Senia Mihaela Costinescu și Benke Károly, Magistrați-asistenți şef , https://www.ccr.ro
[10] În urma revizuirii Constituției va trebui să nu i se mai ”permită” Curții Constituționale să facă anumite interpretări, relatează Mediafax, http://www.Românialibera.ro/politica/institutii/tariceanu–atac
[12] Codul penal, publicat în Buletinul Oficial al României, nr. 79-79 bis din 21 iunie 1968, republicat în Buletinul Oficial al României, nr. 55-56 din 23 aprilie 1973 și în M. Of., nr. 65 din 16 aprilie 1997, a fost modificat prin: Legea nr. 143/2000; Legea nr. 197/2000; Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 207/2000, aprobată cu modificări prin Legea nr. 456/2001; Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 10/2001, aprobată cu modificări prin Legea nr. 20/2002; Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 89/2001, aprobată cu modificări prin Legea nr. 61/2002; Legea nr. 456/2001; Legea nr. 20/2002; Legea nr. 61/2002; Legea nr. 169/2002;Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 58/2002; Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 93 din 20 iunie 2002; Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 143 din 24 octombrie 2002; Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 109 din 16 noiembrie 2004; Legea nr. 85 din 7 aprilie 2005; Legea nr. 160 din 30 mai 2005; Legea nr. 247 din 19 iulie 2005; Legea nr. 278 din 4 iulie 2006 M. Of. nr. 601 din 12 iulie 2006, Ordonanța de urgență nr. 60, din 6 septembrie 2006, M. Of. nr. 764 din 7 septembrie 2006; Legea nr. 58 din 19 martie 2008, M. Of. nr. 228 din 25 martie 2008; Ordonanța de urgență nr. 198 din 4 decembrie 2008, publicată în M. Of. nr. 824 din 8 decembrie 2008.
[13] I.C.C.J. , S. Pen. , Dosar nr. 1012/1/2012, Sentința nr. 862 din 30 mai 2012
[15] I.C.C.J. , S. Pen. , Dec. nr. 9/RC/11 ianuarie 2018, Dec. nr. 9/RC/2018
[16]I. C. C. J., S. Pen., Dec. nr. 234RC din 26 iunie 2018
[17] Joris Lammers, Adam Galinsky, Ernestine H. Gordijn,Sabine Otten, Illegitimacy Moderaters the Effect of Power on Approach, în ”Psychological Science”,vol. 19 nr. 6, iunie 2008 pp. 558-564, https://www.rug.nl/research/portal/publications/illegitimacy-moderates. Joseph S. Nye, Jr. ,Viitorul puterii, Polirom, 2012 , p. 229 și, mai ales, capitolul 7, Puterea inteligentă, pp. 229 sqq
[18] John Hughes-Wilson, Serviciile secrete, Meteor Publushing, 2017, p.271
[19] https://biblioteca.regielive.ro › Referate › Științe Politice. “Dicționarul de politică” Oxford definește grupurile de interese ca fiind “organizații care caută sa susțină un interes sau o cauza particulara, segmentară, neurmărind sa formeze un guvern sau sa ia parte la guvernare”.
[20]Razvan Braileanu , Grupuri de interese/grupuri mafiote, 16 august 2005, https://revista22.ro/1958/.html. V, dar, și Dorin Tudoran, Chipurile și chipiurile, postfață la Radu Cătălin Cristea, Împăratul cu șapcă, Regomul Traian Băsescu și elitele sale, vol. II , Rao Class, 2017, p. 520: „Până și clanței îi era jenă uneori de exaltarea cu care era linsă”.
[21]Iulian Capsali , Un izvor de corupție: Statul Paralel și Academia SRI, 18 octombrie 2017,https://www.activenews.ro. V și Radu Cătălin Cristea, Împăratul cu șapcă, Regomul Traian Băsescu și elitele sale, vol.II , Rao Class, 2017, p. 15 Împreună cu M. Macovei, „ a legalizat politizarea justiției”.
[22] Andrei Soldatov, Irina Borogan, The New Nobility,The Restauration of Russia’s Security State and the Enduring Legacy of the KGB, Public Affairs Books, 2010. Cit apud Edward Lucas, Joc dublu. Spionii,minciunile și mistificările Rusirei în Occident, Humanitas, București, 2018, p. 86. Ed. rom ., Andrei Soldatov, Irina Borogan, Renașterea statului securist rus și trainica moștenire a KGB, Meteor publishing, 2016
[23] Jonathan Haslam,O nouă istorie a serviciilor secrete sovietice, Polirom, 2016, pp. 232-233
[24] Olga Krîștanovskaia, Jonathan Haslam, Ibidem. Autorul citează și el lucrarea soților Andrei Soldatov, Irina Borogan, Public Affairs, New York, 2011, p. 5. Sintagma „noua nobilime” este pomenită, mai întâi, de Nikolai Patrușev, care i-a succedat lui Putin în funcția de șef al FSB , Jonathan Haslam, Ibidem
Conflictele de interese sunt inerente politicii, iar lupta pentru privilegii și control al resurselor este rezultatul acestei situații.
Înorice regim, chiar și în cel totalitar, grupurile informale sunt organizate pentru a proteja interese și afaceri. Complicitatea dintre unele grupuri politice și de afaceri este cheia succesului economic în societățile în tranziție. Acolo unde societatea civila este relativ slabă, iar statul, captiv al grupurilor oligarhice, este lipsit de autoritate, chiar daca formal controlează resursele, cum pare a fi cazul în România, politica nu mai asigura tuturor aceleași mijloace de influenta, ci avantajează grupurile de putere economica. Absenta economiei de piață libere și concurențiale și a pluralismului politic real favorizează oligarhizarea puterii. și dacă cuvântul “mafiot” are o conotație criminală, caracterul ocult al multor aranjamente politice și economice din cei 15 ani de tranziție trimite spre existenta unor astfel de grupuri informale. Abuzul de putere în interes privat sau de grup, chiar în absenta unei legislații clare, este ilegitim. El creează suspiciune generalizata și viciază mecanismele de autoreglare sociala[1].
. De regula, se constituie un grup, o camarilă, care face jocurile dincolo de ideologii. Se formează rețele de interese, o clientelă care adună “oamenii de încredere”. Adesea politica la București nu este decisă la Guvern, în Parlament, ci în interiorul acestei camarile politico-financiare și, evident, în folosul ei[2].
România a trecut de la un parlament „manipulat” de către conducerea unui singur partid, în regimul comunist, la un parlament „controlat”, „punctul slab al democrației românești”[3], de către un executiv puternic, prin intermediul partidelor. Potrivit arhitecturii constituționale românești, Parlamentul este „organul reprezentativ suprem” și „unica autoritate legiuitoare a țării”, iar „deputații și senatorii sunt în serviciul poporului”[4].
Exercitarea drepturilor și libertăților recunoscute de CEDH trebuie să fie asigurată fără nicio deosebire bazată, în special, pe sex, rasă, culoare, limbă, religie, opinii politice sau orice alte opinii, origine națională sau socială, apartenență la o minoritate națională, avere, naștere sau orice altă situație (art. 14 din Convenția pentru apărarea Drepturilor Omului și a Libertăților fundamentale – Interzicerea discriminării).
Articolul 93 al Constituției reglementează măsurile excepționale ce se pot lua în raport cu principiile dreptului internațional. (1)Președintele României instituie, potrivit legii, starea de asediu sau starea de urgență în întreaga țară ori în unele unități administrativ-teritoriale și solicită Parlamentului încuviințarea măsurii adoptate, în cel mult 5 zile de la luarea acesteia. (2) Dacă Parlamentul nu se află în sesiune, el se convoacă de drept în cel mult 48 de ore de la instituirea stării de asediu sau a stării de urgență și funcționează pe toată durata acestora.
Articolul 15 al CDEH reglementează derogarea în caz de stare de urgență.
În caz de război sau de alt pericol public ce amenință viată națiunii, orice stat membru poate lua masuri care deroga de la obligațiile prevăzute în CEDH, cu condiția existenței unei situații speciale socotită că ar impune acest lucru și dacă aceste masuri nu sunt in contradicție cu alte obligații care decurg din dreptul internațional (§1.).
Nu se permite nicio derogare de la articolul 2 al convenției , cu excepția cazului de deces rezultând din acte licite de război, și nici de la articolele 3, 4 §§1 și 7 (vizând dreptul la viată, interzicerea torturii, interzicerea sclaviei, respectiv principiul legalității incriminării. Orice stat ce exercita acest drept de derogare informează pe deplin Consiliul Europei prin Secretarul General cu privire la măsurile luate și la motivele care le-au determinat. El trebuie, de asemenea, să informeze Secretarul General al Consiliului Europei și asupra datei la care aceste măsuri au încetat a fi în vigoare și asupra dispozițiilor Convenției ce devin din nou deplin aplicabile (§3).
Parlamentul este organul reprezentativ suprem al poporului român și unica autoritate legiuitoare a țării (Art. 61 din Constituție – Rolul și structura monopolul legislativ al Parlamentului )
Prevederile art. 61 alin. (1) teza a doua din Constituție conferă Parlamentului calitatea de unică autoritate legiuitoare a țării, iar în virtutea acestui monopol legislativ, Parlamentul este singura autoritate publică care adoptă legi.
Conceputul de “lege” se definește prin raportare la două criterii: cel formal sau organic și cel material. Potrivit primului criteriu, legea se caracterizează ca fiind un act al autorității legiuitoare, ea identificându-se prin organul chemat să o adopte și prin procedura ce trebuie respectată în acest scop. Această concluzie rezultă din coroborarea dispozițiilor art. 61 alin. (1) teza a doua din Constituție, cu prevederile art. 67, 76, 77 și 78, potrivit cărora Camera Deputaților și Senatul adoptă legi, care sunt supuse promulgării de către Președintele României și care intră în vigoare la trei zile după publicarea lor în Monitorul Oficial al României, Partea
Criteriul material are în vedere conținutul reglementării, definindu-se în considerarea obiectului normei, respectiv a naturii relațiilor sociale reglementate, sub acest aspect Parlamentul având plenitudine de legiferare.[6]
Având în vedere persistența, în domeniul managementului prevenirii și gestionării situațiilor de urgență, a unui sistem instituțional parțial închegat, cu funcționare temporară și care se activează abia la momentul producerii situațiilor de urgență – incapabil să asigure un răspuns adecvat noilor provocări la adresa securității naționale, pentru a asigura instituirea, în cel mai scurt timp, a unui cadru legal modern și a unor mecanisme manageriale perfecționate, menite să asigure, în mod unitar și profesionist, apărarea vieții și sănătății populației, a mediului înconjurător, a valorilor materiale și culturale importante, pe timpul producerii unor situații de urgență, care să permită restabilirea rapidă a stării de normalitate, și ținând seama de necesitatea accelerării procesului de integrare a României în structurile europene și euroatlantice, în temeiul art. 115 alin. (4) din Constituția României, republicată, Guvernul României a adoptat Ordonanța de urgență nr. 21 din 15 aprilie 2004 privind Sistemul Național de Management al Situațiilor de Urgență[7].
Sistemul Național se organizează și funcționează pentru prevenirea și gestionarea situațiilor de urgență, asigurarea și coordonarea resurselor umane, materiale, financiare și de altă natură necesare restabilirii stării de normalitate.
Sistemul Național este organizat de autoritățile administrației publice și se compune dintr-o rețea de organisme, organe structuri abilitate în managementul situațiilor de urgență, constituite pe niveluri sau domenii de competență
Situația de urgență, prin art. 2 din O.U.G.nr. 21/2004, este definită ca fiind o stare de criză, un „eveniment excepțional, cu caracter nonmilitar, care prin amploare și intensitate amenință viața și sănătatea populației, mediul înconjurător, valorile materiale și culturale importante, iar pentru restabilirea stării de normalitate sunt necesare adoptarea de măsuri și acțiuni urgente, alocarea de resurse suplimentare și managementul unitar al forțelor și mijloacelor implicate”.[8]
Pe durata situațiilor de urgență se stabilesc și se întreprind acțiuni și măsuri, activități cu caracter de execuție.
Potrivit art. 4 din O.U.G. nr. 21/2004, (1) Pe durata situațiilor de urgență sau a stărilor potențial generatoare de situații de urgență se întreprind, în condițiile legii, după caz, acțiuni și măsuri, ca activități cu caracter ADMINISTRATIV. .
Acțiunile și măsurile prevăzute la alin. (1), (2) și (3) se stabilesc în regulamente, planuri, programe sau în documente operative aprobate prin decizii, ordine ori dispoziții emise conform reglementărilor stricte în vigoare (alin. 4).
Într-o speță, reclamantul solicita anularea Hotărârii Consiliului Județean nr. 121 din 22 martie 2011. El preciza că managementul situațiilor de urgență este un domeniu cu reglementări stricte si cu legislație specifică din care rezultă un ansamblu de norme de drept cu caracter imperativ si care nu pot fi reglementate de către autoritățile publice locale sau județene prin acte administrative, cum este cazul de față. Prin hotărârea contestată s-a aprobat o Comisie de evaluare și analiză a riscului nuclear la nivelul județului fără atribuții și fără regulament de funcționare.
Reclamantul susținea că actul administrativ contestat a fost adoptat cu încălcarea prevederilor legale în materie, întrucât are loc o substituire organismelor înființate la nivelul județului si chiar la nivel național prin atribuțiile conferite iar persoanele nominalizate în această hotărâre nu fac dovada că și-au dat acordul legal pentru a face parte dintr-un grup de inițiativă, respectiv nu fac dovada că sunt specialiști în evaluarea unei situații de urgență generală generată de un accident nuclear la nivelul județului
Potrivit art. 22 din O.U.G. nr. 21/2004, intimatul-pârât Comitet Județean pentru Situații de Urgență are următoarele atribuții principale în domeniul situațiilor de urgență: analizează și avizează planurile județene pentru asigurarea resurselor umane, materiale și financiare necesare gestionării situațiilor de urgență; informează Consiliul Național _ și consiliul județean asupra activității desfășurate; pe durata situațiilor de urgență sau a stărilor potențial generatoare de situații de urgență se întreprind, în condițiile legii, după caz, acțiuni și măsuri : a) avertizarea populației, instituțiilor și agenților economici din zonele de pericol; b) declararea stării de alertă în cazul iminenței amenințării sau producerii situației de urgență; c) punerea în aplicare a măsurilor de prevenire și de protecție specifice tipurilor de risc și, după caz, hotărârea evacuării din zona afectată sau parțial afectată; d) intervenția operativă cu forțe și mijloace special constituite, în funcție de situație, pentru limitarea și înlăturarea efectelor negative; e) acordarea de ajutoare de urgență; f) instituirea regimului stării de urgență, în condițiile prevăzute de art. 93 din Constituția României; g) solicitarea sau acordarea de asistență internațională; h) acordarea de despăgubiri persoanelor juridice și fizice; i) alte măsuri prevăzute de lege[9].
Pe durata situațiilor de urgență sau a stărilor potențial generatoare de situații de urgență se întreprind, în condițiile legii, după caz, acțiuni și măsuri vizând limitări ale drepturilor sau libertăți fundamentale referitoare, după caz, la libera circulație, inviolabilitatea domiciliului, interzicerea muncii forțate, dreptul de proprietate privată ori la protecția socială a muncii, aflate în strânsă relație de cauzalitate cu situația produsă și cu modalitățile specifice de gestionare a acesteia (Art. 4 alin. 1).
(3)Măsurile de restrângere a exercițiului unor drepturi sau al unor libertăți prevăzute la alin. (2) trebuie să fie proporționale cu situațiile care le-au determinat și se aplică cu respectarea condițiilor și limitelor prevăzute de lege (Art. 4 alin. 3)..
Acțiunile și măsurile prevăzute la alin. (1), (2) și (3) se stabilesc în regulamente, planuri, programe sau în documente operative aprobate prin decizii, ordine ori dispoziții emise conform reglementărilor în vigoare (Art. 4 alin.4).
În cauză, nu au fost luate astfel de măsuri ori întreprinse acțiuni în acest sens, respectiv nu există regulamente, planuri, programe sau documente operative aprobate prin decizii, ordine ori dispoziții prin care să se fi stabilit în sarcina sa îndepărtarea grindului de balast existent în zona malului drept cu depunerea volumului de balast pe malul stâng al MHC Caralița.
Odată ce prin lege organică s-a stabilit obligația celui care are în exploatare lucrări hidrotehnice de a întreține malurile, cuvetele si albiile în zonele amenajate, nicio entitate publică și nici utilizatorii nu pot conveni contrariul și nici măcar limita/modifica obligația așa cum este aceasta stabilită prin lege.
Aceasta obligație este stabilită de către legiuitor in sarcina societății H. SA in scopul prevenirii unor efecte negative asupra mediului înconjurător.
Prin urmare, obligația de a păstra în condiții bune albia minoră din zona afectată de lucrări hidrotehnice nu este condiționată de nicio justificare tehnică subiectivă.
Atâta timp cât cursul de apă, pe acel sector, este întreținut prin îndepărtarea depunerilor de aluviuni, orice situație potențial generatoare de situații de urgență, dispare sau se diminuează, acesta fiind și scopul pentru care legiuitorul a instituit o astfel de obligație[10].
Curtea Constituțională a analizat obiecțiile de neconstituționalitate invocate cu privire la legea menționată, stabilind, prin decizia nr. 872 din 25 iunie 2010, că dispozițiile art. 1 – 8 și cele ale art. 10 – 17 din Legea privind unele măsuri necesare în vederea restabilirii echilibrului bugetar sunt constituționale.
În ceea ce privește critica ce vizează neconstituționalitatea diminuării cuantumului salariului personalului bugetar, Curtea Constituțională a constatat că aceasta este neîntemeiată
Cu referire la critica de neconstituționalitate care vizează pretinsa încălcare a art. 41 din Constituție, instanța de contencios constituțional a reținut că, în jurisprudența sa, de exemplu prin Decizia nr. 1.221 din 12 noiembrie 2008[11], a stabilit expressis verbis că dreptul la muncă este un drept complex care include și dreptul la salariu.
Astfel, salariul este o componentă a dreptului la muncă și reprezintă contraprestația angajatorului în raport cu munca prestată de către angajat în baza unor raporturi de muncă. Efectele raporturilor de muncă stabilite între angajat și angajator se concretizează în obligații de ambele părți, iar una dintre obligațiile esențiale ale angajatorului este plata salariului angajatului pentru munca prestată.
Întrucât dreptul la salariu este corolarul unui drept constituțional, și anume dreptul la muncă, s-a constatat că diminuarea sa se constituie într-o veritabilă restrângere a exercițiului dreptului la muncă. O atare măsură se poate realiza numai în condițiile strict și limitativ prevăzute de art. 53 din Constituție.
Pentru ca restrângerea menționată să poată fi justificată trebuie întrunite, în mod cumulativ, cerințele expres prevăzute de art. 53 din Constituție, și anume: să fie prevăzută prin lege; să se impună restrângerea sa; restrângerea să se circumscrie motivelor expres prevăzute de textul constituțional, și anume pentru: apărarea securității naționale, a ordinii, a sănătății ori a moralei publice, a drepturilor și a libertăților cetățenilor; desfășurarea instrucției penale; prevenirea consecințelor unei calamități naturale, ale unui dezastru ori ale unui sinistru deosebit de grav; să fie necesară într-o societate democratică; să fie proporțională cu situația care a determinat-o; să fie aplicată în mod nediscriminatoriu; să nu aducă atingere existenței dreptului sau a libertății.
Astfel, Curtea a reținut că diminuarea cu 25% a cuantumului salariului/indemnizației/soldei, ca un corolar al dreptului la muncă, este prevăzută prin legea criticată și se impune pentru reducerea cheltuielilor bugetare.
De asemenea, soluția legislativă cuprinsă în art. 1 din legea criticată a fost determinată de apărarea securității naționale, astfel cum rezultă din expunerea de motive a Guvernului. Este evident că securitatea națională nu implică numai securitatea militară, deci domeniul militar, ci are și o componentă socială și economică. Astfel, nu numai existența unei situații manu militari atrage aplicabilitatea noțiunii de “securitate națională” din textul art. 53, ci și alte aspecte din viața statului – precum cele economice, financiare, sociale – care ar putea afecta însăși ființa statului prin amploarea și gravitatea fenomenului.
În acest sens, prin Decizia nr. 1.414 din 4 noiembrie 2009[12], Curtea a statuat că situația de criză financiară mondială ar putea afecta, în lipsa unor măsuri adecvate, stabilitatea economică a țării și, implicit, securitatea națională.
De asemenea, Curtea[13] a analizat constituționalitatea O.U.G. nr. 71/2009, care suspenda executarea unor hotărâri judecătorești și eșalona plata sumelor de bani rezultate din acestea, pornind tocmai de la premisa situației de criză economică avută în vedere prin Decizia nr. 1.414 din 4 noiembrie 2009.
În consecință, Curtea a trebuit să stabilească dacă se menține în continuare existența unei amenințări la adresa stabilității economice a țării, deci, implicit, la adresa securității naționale.
Astfel, Curtea Constituțională a constatat că în expunerea de motive a legii criticate se arată că, potrivit evaluării Comisiei Europene, “activitatea economică a României rămâne slabă și, contrar așteptărilor inițiale, cel mai probabil, creșterea economică s-a menținut negativă în primul trimestru al anului 2010. […] Până la sfârșitul anului 2010, se așteaptă ca inflația să scadă în continuare la aproximativ 3,75% datorită cererii interne slabe și implementării unei politici monetare prudente. Redresarea mai slabă a cererii interne a diminuat importurile, prognozându-se acum un deficit de cont curent de circa 5% din PIB pentru 2010, comparativ cu 5,5% inițial”.
S-a mai arătat că “din misiunea de evaluare efectuată de serviciile Comisiei împreună cu experții FMI și ai Băncii Mondiale în perioada 26 aprilie – 10 mai 2010, pentru a analiza progresele înregistrate în ceea ce privește condițiile specifice atașate tranșei a treia în valoare de 1,15 miliarde de euro în cadrul programului de asistență financiară, a rezultat faptul că, în condițiile politicilor curente, ținta de deficit fiscal pentru 2010, de 6,4% din PIB, nu va putea fi îndeplinită, din cauza unor deteriorări ale condițiilor economice, a unor dificultăți în colectarea veniturilor și derapajelor pe partea de cheltuieli. Guvernul României și-a asumat angajamentul de a lua măsuri compensatorii suplimentare ce trebuie adoptate și implementate înainte de eliberarea de către Comisie a celei de-a treia tranșe din împrumutul UE. […] De asemenea, se precizează faptul că, în cazul în care aceste acțiuni nu sunt implementate până în iunie 2010 sau nu conduc la consolidarea anticipată, vor fi implementate acțiuni suplimentare de majorare a veniturilor la buget, inclusiv măsuri de majorare a cotelor de impunere, pentru a se elimina orice diferență bugetară anticipată”.
În consecință, Curtea a constatat că această amenințare la adresa stabilității economice continuă să se mențină, astfel încât Guvernul este îndrituit să adopte măsuri corespunzătoare pentru combaterea acesteia. Una dintre aceste măsuri este reducerea cheltuielilor bugetare, măsură concretizată, printre altele, în diminuarea cuantumului salariilor/indemnizațiilor/soldelor cu 25%.
De asemenea, Curtea a observat că autorii obiecției pornesc de la o ipoteză greșită, și anume că pentru aplicarea restrângerii menționate ar fi trebuit declarată starea de urgență, asediu sau necesitate, instituții prevăzute la art. 93 din Constituție. Or, chiar dacă instituirea stării de urgență sau de asediu poate avea drept consecință restrângerea exercițiului unor drepturi sau libertăți, sfera de aplicare a art. 53 nu se circumscrie numai situațiilor prevăzute de art. 93 din Constituție. În consecință, Curtea a constatat că, în situația de speță, art. 53 teza referitoare la securitatea națională este aplicabil și, în același timp, se constituie într-un temei pentru justificarea măsurilor preconizate.
Curtea a reținut că restrângerea prevăzută de legea criticată este necesară într-o societate democratică tocmai pentru menținerea democrației și salvgardarea ființei statului.
Cu privire la proporționalitatea situației care a determinat restrângerea, Curtea a constatat că există o legătură de proporționalitate între mijloacele utilizate (reducerea cu 25% a cuantumului salariului/indemnizației/soldei) și scopul legitim urmărit (reducerea cheltuielilor bugetare/reechilibrarea bugetului de stat) și că există un echilibru echitabil între cerințele de interes general ale colectivității și protecția drepturilor fundamentale ale individului.
Curtea a constatat totodată că măsura legislativă criticată este aplicată în mod nediscriminatoriu, în sensul că reducerea de 25% se aplică tuturor categoriilor de personal bugetar în același cuantum și mod.
Curtea a reținut că legea criticată nu aduce atingere substanței dreptului, din moment ce condițiile prevăzute la art. 53 din Constituție, analizate anterior, sunt respectate. Curtea Constituțională a observat, de asemenea, că măsura criticată are un caracter temporar, tocmai pentru a nu se afecta substanța dreptului constituțional protejat. Astfel, este evident că restrângerea exercițiului unui drept trebuie să dureze numai atât timp cât se menține amenințarea în considerarea căreia această măsură a fost edictată.
În acest sens, Curtea a constatat că măsura criticată are o durată limitată în timp, și anume până la data de 31 decembrie 2010. Cu privire la invocarea faptului că art. 17 alin. (2) din lege acordă o posibilitate nelimitată Guvernului sau Parlamentului de a aplica, după data de 31 decembrie 2010, diminuarea cu 25% a salariilor, Curtea a constatat că această critică nu este reală, întrucât astfel cum rezultă din textul de lege menționat, începând cu data de 1 ianuarie 2011 se revine la cuantumul salariilor/indemnizațiilor și soldelor de dinainte de adoptarea acestor măsuri de diminuare, în condițiile încadrării în politicile sociale și de personal, care, la rândul lor, trebuie să se încadreze în nivelul cheltuielilor bugetare. Astfel, în urma aplicării măsurilor criticate se va menține în plată același cuantum al salariilor/indemnizațiilor și al soldelor ca cel de dinaintea reducerilor operate prin legea criticată. Este o obligație de rezultat pe care și-o impune legiuitorul pentru că, în caz contrar, s-ar ajunge la încălcarea caracterului temporar al restrângerii exercițiului drepturilor; or, tocmai acest caracter temporar al restrângerii exercițiului drepturilor este de esența textului art. 53 din Constituție.
Ca urmare, față de aceste considerații ale instanței de contencios constituțional, s-a mai reținut că măsura diminuării salariilor reclamanților a fost adoptată tocmai ca urmare a aplicării unor prevederi ale căror dispoziții au fost constatate ca fiind constituționale printr-o decizie a Curții Constituționale.
Analizând și concordanța Legii nr. 118/2010 cu prevederile art. 1 din Protocolul nr. 1 adițional la Convenția Europeană a Drepturilor Omului și a Libertăților Fundamentale, tribunalul a arătat că orice persoană fizică sau juridică are dreptul la respectarea bunurilor sale. Nimeni nu poate fi lipsit de proprietatea sa decât pentru cauză de utilitate publică și în condițiile prevăzute de lege și de principiile generale ale dreptului internațional.
Textul prevede că dispozițiile precedente nu aduc atingere dreptului statelor de a adopta legile pe care le consideră necesare pentru a reglementa folosința bunurilor conform interesului general sau pentru a asigura plata impozitelor ori a altor contribuții, sau a amenzilor.
Astfel fiind, rezultă că actul normativ în temeiul căruia au fost luate măsurile de diminuare a salariilor a fost adoptat din necesități de natura celor prevăzute de art. 1 alin. 2 din Primul protocol adițional, respectiv din considerente de interes general, arătate în lege și apreciate în consecință prin deciziile Curții Constituționale.
Statul se bucură de o largă marjă de apreciere pentru a determina oportunitatea politicilor sale în domeniul prestațiilor sociale. Curtea Europeană a constatat că nu este rolul său de a verifica în ce măsură existau soluții legislative mai adecvate pentru atingerea obiectivului de interes public urmărit, cu excepția situațiilor în care aprecierea autorităților este vădit lipsită de orice temei[14] .
Tribunalul a apreciat totodată că o altă interpretare este de natură a lipsi de efecte juridice un act normativ aflat în vigoare la data adoptării măsurilor contestate.
S-a mai reținut faptul că în această cauză nu se poate aplica direct Convenția Europeană a Dreptului Omului, întrucât dreptul la un anumit cuantum a venitului de completare nu constituie un ,,bun” în accepțiunea art.1 din Protocolul nr.1[15].
Legea nr. 330 din 5 noiembrie 2009 privind salarizarea unitară a personalului plătit din fonduri publice reglementează stabilirea unui sistem unitar de salarizare pentru personalul din sectorul bugetar plătit din bugetul general consolidat al statului, începând cu data intrării în vigoare, în tot sau în parte, a acestei legi, drepturile salariale ale personalului la care actul normativ se referă sunt și rămân în mod exclusiv cele prevăzute de această lege. Ca urmare, salariile personalului bugetar se stabilesc prin lege, iar prin contractele individuale de muncă nu pot acorda drepturi mai mari decât cele menționate în legile de salarizare.
Ca urmare, nu se poate aprecia ca nelegală decizia contestată și măsura diminuării salariilor reclamanților luată de angajator, această măsură fiind adoptată tocmai pentru aplicarea unor dispoziții legale, iar angajatorul nu poate fi obligat la plata diferențelor salariale.
Având în vedere aceste considerente, s-a respins acțiunea astfel cum a fost formulată, ca fiind nefondată.
O ingerință în dreptul la respectarea bunurilor trebuie să păstreze un „echilibru just” între cerințele de interes general ale comunității și cele de protecție a drepturilor fundamentale ale individului. În mod special, trebuie să existe un raport rezonabil de proporționalitate între mijloacele folosite și scopul urmărit prin orice măsură de natură a priva o persoană de proprietatea sa. Curtea, controlând respectarea acestei cerințe, recunoaște statului o largă marjă de apreciere în a alege modalitățile de punere în aplicare și pentru a stabili dacă și consecințele lor sunt justificate de interesul public, de scopul realizării obiectivului legii în cauză. Curtea a amintit că a fost deja chemată să hotărască dacă o intervenție legislativă urmărind a reforma un sector al economiei din motive de justiție socială[16] sau pentru a corecta erorile unei legi anterioare, în interes public[17] respecta „echilibrul” între interesele concurente în temeiul articolului 1 din Protocolul nr. 1.
În lumina principiilor stabilite în jurisprudența sa, Curtea a observat că măsurile criticate de reclamanți nu i-au determinat să suporte o sarcină disproporționată și excesivă, incompatibilă cu dreptul la respectarea bunurilor garantat de articolul 1 din Protocolul nr. 1 adițional la Convenție. Curtea a considerat că statul român nu a depășit marja sa de apreciere și nu a rupt justul echilibru între cerințele de interes general ale colectivității și protecția drepturilor fundamentale ale individului. Plângerile au fost respinse, în temeiul art. 35 par. 3 și 4 din Convenție.
Soluția Curții Europene a Drepturilor Omului este deosebit de importantă pentru instanțele interne și este de natură să pună capăt controversei legate de respectarea drepturilor fundamentale ale omului în contextul reducerii cu 25% a salariilor, ca urmare a aplicării Legii nr. 118/2010 privind unele măsuri necesare în vederea restabilirii echilibrului bugetar.
Curtea Europeană a Drepturilor Omului a confirmat interpretările succesive ale Curții Constituționale, dar și pe acelea ale Înaltei Curți de Casație și Justiție, într-un recurs în interesul legii. Astfel, începând cu decizia nr. 872 din 25 iunie 2010 și decizia nr. 874 din 25 iunie 2010, Curtea Constituțională a constatat că este neîntemeiată critica de neconstituționalitate a dispozițiilor legale privind diminuarea cuantumului salariului personalului bugetar.
Instanța urmează să respingă recursul declarat[18].
S-a mai susținut ca, recunoscând marja de apreciere a statelor in materia legislației sociale, CEDO a subliniat obligația autorităților publice de a menține un just echilibru intre interesul general si imperativele protecției drepturilor fundamentale ale persoanei, echilibru care nu este menționat ori de cate ori, prin diminuarea drepturilor patrimoniale, persoana trebuie sa suporte o sarcina excesivă si disproporționată. Într-o astfel de situație există o încălcare a art. 1 din Protocolul nr. 1 la Convenție, determinată de încălcarea caracterului rezonabil si proporțional al diminuării drepturilor patrimoniale[19], astfel ca plasarea măsurilor de austeritate sub auspiciile securității naționale, obliga la respectarea procedurii instituirii si încetării stării de urgenta, astfel cum este reglementată de cap. II din O.U.G. nr. 1/1999. Așadar, Guvernul nu se poate substitui atribuțiilor Președintelui si Parlamentului pentru a lua masuri de austeritate implicând securitatea naţională decât prin încălcarea art. 53 si art. 93 din Constituție.
Pensiile de serviciu au fost stabilite inițial pentru anumite categorii socio-profesionale, fiind alcătuite din doua componente – pensia contributiva plătită din bugetul de stat din bugetul asigurărilor de stat (stabilita prin raportare la contribuția efectiva plătită de salariat) si pensie suplimentara suportata din bugetul de stat, fără plata unei contribuții.
Prin acordarea pensiei suplimentare nu a fost instituit un privilegiu în favoarea unor categorii socio-profesionale, ci o măsură instituita de stat, ce poate fi oricând modificata pe cale legislativa din rațiuni de ordin economico-financiare si de politica economica a statului, funcție de resursele financiare avute la dispoziție.
În conformitate cu principiul contributivității prevăzut de Legea nr. 19/2000, principiu mentinut în Legea nr. 263/2010, (act normativ ce abroga legea nr. 19/2000), în procesul de recalculare a pensiilor, fiecarei persoane i se determina si i se atribuie un punctaj mediu anual ce determina cuantumul pensiei, corespunzator stagiului efectiv de cotizare si prin raportare la contributie efectiv achitata de asigurat.
Prin Decizia nr. 871/2010 a Curtii Constitutionale, referitoare la exceptia de neconstitutionalitate a Legii nr. 119/2010 (prin care s-a recalculat initial pensia contestatorului), s-a statuat ca prevederile acestui act normativ sunt constitutionale, nefiind discriminatorii, ele aplicându-se tuturor pensiilor speciale si, totodata ca acest act normativ nu prevede discriminari si diferentieri procentuale pentru diferitele categorii de persoane carora li se adreseaza.
Totodata prin Decizia nr. 873/2010 Curtea Constitutionala a statuat, în argumentarea respingerii exceptiei de neconstitutionalitate a Legii nr. 119/2010, ca, acordarea pensiei suplimentare nu se subsumeaza dreptului constitutional la pensie, asa cum a fost reglementat în cuprinsul art. 42 alin. 2 din Constitutie, aratând ca în conceptul de “drepturi câstigate” pot intra doar prestatiile deja realizate pâna la intrarea în vigoare a noii reglementari. De altfel, sub acest aspect legea nu retroactiveaza, întrucât urmareste o recalculare echitabila a dreptului de pensie, avându-se în vedere ca unic principiu, cel al contributivitatii.
Pe de altă parte, aplicarea principiului drepturilor câstigate, după intrarea în vigoare a noilor reglementari ar conduce la inechități vădite între categoriile de personal stabilite de noul act normativ și cele pensionate anterior intrarii în vigoare a acestei legi, creându-se o veritabilă stare de discriminare.
Legea nr. 119/2010 și, ulterior, O.U.G. nr. 59/2011 nu încalcă principiul retroactivitățiii consacrat de art. 15 alin. 2 din Constituție, asa cum s-a statuat în cuprinsul Deciziei nr. 375/2005 a Curtii Constituționale, întrucât nu se refera la o recalculare retroactiva a dreptului de pensie, legea dispunând numai pentru viitor.
În acest sens, neacordarea pensiei suplimentare raportat la resursele financiare aflate la dispozitia statului la un moment dat nu poate fi considerata o încalcare a prevederilor art. 20 din Constituție, raportat la art. 1 din Protocolul CEDO, întrucât masura recalcularii și a revizuirii nu echivaleaza cu o privare cu o privare de proprietate, întrucât nu afecteaza contributiile efective ale beneficiarului pensiei.
De altfel, în cauza Muller/Austria, Curtea Europeana a Drepturilor Omului a statuat ca textul art. 1 din Protocolul 1 din CEDO nu poate fi interpretat în sensul că o persoana ar avea dreptul la o pensie într-un anumit cuantum.
Pe de alta parte, notiunea de “bun” în sensul art. 1 din Protocolul 1 și jurisprudenta CEDO a avut ca punct de vedere principiul garantarii dreptului de proprietate, protectia instituita de Conventie fiind extinsa și la valori patrimoniale.
Institutiile Conventiei au statuat că plata unor contributii la sistemul de securitate sociala, duce la nasterea unui drept cu valoare patrimoniala protejat de art. 1 din Protcolul nr. 1 aditional la Conventie, însa că acest drept sa se nas că , el trebuie sa se nas că și sa fie recunoscut, cel interesat trebuie sa îndeplineas că toate conditiile prevazute de legislatia nationala în materie.
În cauza de față,contestatorului i s-a recunoscut dreptul la pensia de serviciu în baza legii speciale, iar aceasta categorie de pensie intra sub sfera de aplicare a articolului 1 din Protocolul 1 la Conventie, iar recalcularea și revizuirea acestei categorii de pensie reprezinta o ingerinta a statului, ce trebuie, însa, sa se subordoneze celor 3 limitari impuse de primul paragraf ala art. 1 din Protocolul aditional nr. 1 la Conventie, respectiv sa fie prevazuta de lege, sa aiba un scop legitim și să existe un raport de proportionalitate între mijloacele folosite și scopul urmarit. Se constată că această măsură este prevazută de lege (Legea nr. 119/2010 și O.U.G. 59/2011), scopul recalcularii și revizuirii pensiei este legitim (având în vedere că se urmareste diminuarea efectelor crizei economice și financiare ce afecteaza în prezent România), iar în cauza de fata tribunalul apreciaza că se pastreaza un raport rezonabil de proportionalitate între mijlocul ales și interesul individual, și nu a fost instituita o sarcina impunatoare și excesiva pentru contestator, întrucât cuantumul pensiei revizuite este de 2.299 lei, cuantum ce depaseste în mod semnificativ nivelul pensiei medii pe tara și relativ apropriate de salariul mediu net pe economie.
În concluzie, tribunalul considera că ingerinta statului în recalcularea și revizuirea pensiei contestatorului a avut loc cu respectarea celor trei limitari impuse de primul paragraf al art. 1 din Protocolul 1 aditional al Conventiei existând atât un scop legitim cât și un raport rezonabil de proportionalitate între mijloacele folosite și scopul urmarit, motiv pentru care contestatia va fi respinsa că neîntemeiată[20].
În art. 53 al Constituției este reglementată Restrângerea exercițiului unor drepturi sau al unor libertăți. (1)Exercițiul unor drepturi sau al unor libertăți poate fi restrâns numai prin lege și numai dacă se impune, după caz, pentru: apărarea securității naționale, a ordinii, a sănătății ori a moralei publice, a drepturilor și a libertăților cetățenilor; desfășurarea instrucției penale; prevenirea consecințelor unei calamități naturale, ale unui dezastru ori ale unui sinistru deosebit de grav. (2)Restrângerea poate fi dispusă numai dacă este necesară într-o societate democratică. Măsura trebuie să fie proporțională cu situația care a determinat-o, să fie aplicată în mod nediscriminatoriu și fără a aduce atingere existenței dreptului sau a libertății.
Prin adresa cu nr. 6786 din 15 aprilie 2020, Avocatul Poporului contestă că președintele României poate să legifereze „în domenii pentru care Constituția cere intervenția legiuitorului primar sau a celui delegat prin modificarea unor legi organice și prin restrângerea efectivă a exercițiului drepturilor omului”.
În sesizarea către Curtea Constituțională, Avocatul Poporului susține că exigențele statului de drept impun ca garanțiile juridice ale drepturilor prevăzute de Constituție în beneficiul cetățenilor să fie utilizate potrivit scopului pentru care au fost instituite.
Renate Weber susține că sunt neconstituționale articolul 9, o parte din articolul 14 și articolul 28 din Ordonanța de urgență nr. 1/1999 , dar și O.U.G. nr. 34/2020 (care stabilește sancțiuni mai dure pentru încălcarea unor prevederilor din O.U.G. nr. 1/1999)[21].
Restrangerea drepturilor fundamentale s-a realizat intr-o proportie si de o gravitate fara precedent de la căderea comunismului. Fara indoiala, vremurile de criza impun solutii exceptionale, insa restrangerea drepturilor fundamentale poate fi facuta doar cu respectarea limitelor impuse de art. 53 din Constituție[22]
O serie de juriști se întreabă dacă este constituțional ca prin ordonanțe militare sau prin decretul de instituire a stării de urgență să fie restranse drepturi și libertati fundamentale.
O alta problemă ridicată este denumirea lor. De ce se numesc „ordonanțe militare” când acestea sunt emise de un minister civil? România nu este în razboi și nu e atacată militar, pentru a justifica denumirea de „ordonanțe militare”.
Articolul 27 al O.U.G. nr. 1/1999 modificat prin Legea nr. 453 arată că încălcarea prevederilor prezentei ordonanțe de urgență sau a dispozițiilor ordonanțelor militare ori a ordinelor emise pe timpul stării de asediu și al stării de urgență atrage răspunderea disciplinară, civilă, contravențională sau penală, după caz.
Formularea vorbește atât de prevederi ale O.U.G. , cât și de prevederi ale ordonanțelor militare ori ale ordinelor. Aceasta înseamnă că ele pot coexista atât în timpul stării de asediu , cât și al stării de urgență. Sintagma „după caz” se referă la natura răspunderii antrenate. Caracterul militar vine din natura acțiunilor și măsurilor luate pe fond militar ce se întreprind (art. 4 din O.U.G. nr. 21/2004).
Dacă situația a impus o intervenție legislativă, aceasta a intervenit întotdeauna într-un cadru legal, adică numai prin intervenenția unei ordonanțe de urgență, dar nu printr-un ordin sau ordonanțe militare într-o stare de urgență, adică, „în condițiile legii, după caz” (art. 4 din O.U.G. nr. 21/2004)
Probleme juridice ridică și decretul Președintelui de institutire a stării de urgență, precum și cel de prelungire a acestei stări. De exemplu, o serie de prevederi din aceste decrete pot fi privite ca reprezentând dispozitii pur legislative, când singura autoritate legislativa a tarii – spune Constituția – este Parlamentul.
In acest context s-a ridicat intrebarea daca prerogativele constituționale ale Presedintelui permit acestuia, în situația stării de urgență, să emită decrete ce conțin dispoziții pur legislative.
Constituția nu prevede însă ca în starea de urgență sau de asediu prerogativele constitutionale ale autorităților s-ar modifica [23].
Art. 1 din Ordonanța de urgență nr. 1/1999 arăta că Starea de asediu și starea de urgență privesc situații de criză ce impun măsuri excepționale care se instituie în cazuri determinate de apariția unor pericole grave la adresa apărării țării și securității naționale, a democrației constituționale ori pentru prevenirea, limitarea sau înlăturarea urmărilor unor dezastre. Starea de asediu reprezintă ansamblul de măsuri excepționale de natură politică, militară, economică, socială și de altă natură aplicabile pe întreg teritoriul țării ori în unele unități administrativ-teritoriale, instituite pentru adaptarea capacității de apărare a țării la pericole grave, actuale sau iminente, care amenință suveranitatea, independența, unitatea ori integritatea teritorială a statului, în cazul instituirii stării de asediu se pot lua măsuri excepționale aplicabile pe întreg teritoriul țării ori în unele unități administrativ-teritoriale. Art. 2 a fost modificat de art. I, pct 2 din Legea nr. 453/2004. Forma anterioră prevedea că Starea de asediu reprezintă ansamblul de măsuri cu caracter politic, militar, economic și social, care se instituie în anumite zone sau pe întregul teritoriu al țării, în scopul creșterii capacității de apărare a țării, în situația iminenței unei acțiuni sau inacțiuni îndreptate împotriva suveranității, independenței, unității statului sau integrității teritoriale (Art. 2).
Potrivit art. 3 al ordonanței, Starea de urgență reprezintă ansamblul de măsuri excepționale de natură politică, economică și de ordine publică aplicabile pe întreg teritoriul țării sau în unele unități administrativ-teritoriale care se instituie în următoarele situații: a)existența unor pericole grave actuale sau iminente privind securitatea națională ori funcționarea democrației constituționale; b)iminența producerii ori producerea unor calamități care fac necesară prevenirea, limitarea sau înlăturarea, după caz, a urmărilor unor dezastre. Articolul 3 fusese modificat de art. I, pct. 3. din Legea nr. 453/2004 . Forma anterioară prevedea că Starea de urgență reprezintă ansamblul de măsuri cu caracter politic, economic, social și de ordine publică, instituit în întreaga țară sau în anumite zone ori în unele unități administrativ – teritoriale, în următoarele situații: a)existența unor amenințări la adresa siguranței naționale sau democrației constituționale, ceea ce face necesare apărarea instituțiilor statului de drept și menținerea sau restabilirea stării de legalitate; b)iminența producerii ori producerea unor dezastre, ceea ce face necesare prevenirea, limitarea și înlăturarea efectelor acestora.
Pe durata stării de asediu sau a stării de urgență, exercițiul unor drepturi și libertăți fundamentale poate fi restrâns, cu excepția drepturilor omului și libertăților fundamentale prevăzute la art. 32, numai în măsura în care situația o cere și cu respectarea art. 53 din Constituția României, republicată (Art. 4).
Articolul 4 fusese modificat de art. I, pct. 5. din Legea nr. 453/2004 . Forma anterioară prevedea că pe durata stării de asediu și a stării de urgență, proporțional cu gravitatea situației ce a determinat instituirea acestora și numai dacă este necesar, poate fi restrâns exercițiul unor drepturi sau libertăți fundamentale înscrise în Constituție, cu acordul ministrului justiției.
Conducătorii autorităţilor publice, ai celorlalte persoane juridice, precum şi persoanele fizice au obligaţia să respecte şi să aplice toate măsurile stabilite în prezenta ordonanţă de urgenţă, în actele normative conexe, precum şi în ordonanţele militare sau în ordine, specifice stării instituite .
Conducătorii autorităţilor publice şi administratorii operatorilor economici care asigură servicii de utilitate publică în domeniile energetic, sănătate, agricultură şi alimentaţie, alimentare cu apă, comunicaţii şi transporturi au obligaţia de a asigura continuitatea furnizării serviciilor esenţiale pentru populaţie şi pentru forţele destinate apărării. (Art. 9 din Ordonanța de urgență nr. 1/1999[24]).
Potrivit art. 28, (1)Nerespectarea acestor prevederi (ale art. 9) constituie contravenţie şi se sancţionează cu amendă de la 2.000 lei la 20.000 lei, pentru persoane fizice, şi de la 10.000 lei la 70.000 lei, pentru persoane juridice. (2) Pe lângă sancţiunea contravenţională principală prevăzută la alin. (1), în funcţie de natura şi gravitatea faptei, se pot aplica şi una sau mai multe dintre următoarele sancţiuni contravenţionale complementare, prevăzute în ordonanţele militare: a)confiscarea bunurilor destinate, folosite sau rezultate din contravenţie; b)interzicerea accesului prin aplicarea sigiliului de către organele abilitate; c)suspendarea temporară a activităţii; d)desfiinţarea unor lucrări; e)refacerea unor amenajări[25].
Ordonanţă de urgenţă nr. 48 din 9 aprilie 2020 privind unele măsuri financiar-fiscale (Monitorul Oficial nr. 319 din 16 aprilie 2020) a modificat prevederea anterioră, O.U.G. nr. 1/1999 privind regimul stării de asediu şi regimul stării de urgenţă, ( Monitorul Oficial nr. 22 din 21 ianuarie 1999), introducând un nou articol, articolul 285, cu următorul cuprins:”Art. 285. . . (5) Produsele accizabile confiscate sau rechiziţionate definitiv care nu pot fi valorificate în condiţiile prevăzute la alin. (1) şi (3) se distrug în condiţiile prevăzute în reglementările referitoare la modul şi condiţiile de valorificare a bunurilor intrate, potrivit legii, în proprietatea privată a statului.
Ordonanța de urgență aparține Guvernului, deci nu vedem per se un abuz direct al intervenției Președintelui. Formularea vagă[26] a art. 9 ( despre obligaţia să respecte şi să aplice toate măsurile stabilite în prezenta ordonanţă de urgenţă, în actele normative conexe, precum şi în ordonanţele militare sau în ordine, specifice stării instituite) este mai mult decât criticabilă, prezentând carențe de tehnica legislativa, dar nu le putem pune în sarcina Președintelui.
Decizia nr. 65 din 20 iunie 1995, publicată în Monitorul Oficial nr. 129 din 28 iunie 1995, a statuat că situația extraordinară trebuie evaluată în raport cu “necesitatea și urgența reglementării unei situații care, datorită circumstanțelor sale excepționale, impune adoptarea de soluții imediate, în vederea evitării unei grave atingeri aduse interesului public”. Cu aceeași finalitate, a definirii cât mai precise a situației excepționale, Curtea, prin Decizia nr. 83 din 19 mai 1998, publicată în Monitorul Oficial nr. 211 din 8 iunie 1998, a precizat că de esența acesteia este caracterul obiectiv, “în sensul că existența sa nu depinde de voința Guvernului care, în asemenea împrejurări, este constrâns să reacționeze prompt pentru apărarea unui interes public pe calea ordonanței de urgență”.
Având în vedere criticile invocate de autorii excepției în prezenta cauză, Curtea a precizat că existența unor “situații extraordinare a căror reglementare nu poate fi amânată” și care, potrivit art. 115 alin. (4) din Constituție, justifică emiterea unei ordonanțe de urgență, nu trebuie confundată cu existența unei “stări de urgență”, care se instituie de Președintele României și se încuviințează de Parlament, în temeiul art. 93 din Constituție, impunând o serie de măsuri reglementate de O.U.G. nr. 1/1999[27].
De exemplu, art. 32 lit. d) din O.U.G. nr. 1/1999 prevede ca pe timpul stării de urgență este interzisă „restrângerea accesului liber la justiție”. Or o serie de juriști[28] au ridicat problema dacă prevederile cu privire la justiție din decretele Presedintelui nu restrâng tocmai accesul liber la justiție al cetățenilor.
Paradoxul, în această situație cu adevarat exceptională, este că Guvernul nu a utilizat instrumentul ordonanțelor de urgență, perfect justificate în condițiile și limitele prevăzute de Constituție, preferându-l pe cel al ordonanțelor militare.
Mai amintim că, potrivit art. 100 alin. (2) din Constituție, Decretele emise de Președintele României în exercitarea atribuțiilor sale prevăzute în articolul 93 alineatul (1) (privind instituirea, potrivit legii, a stării de asediu sau a stării de urgență) se contrasemnează de primul-ministru. Natura juridică a oricăror asemenea acte este aceea de acte cu caracter administrativ.
După terminarea stării de urgență, Parlamentul va trebui să efectueze o anchetă prin intermediul unei comisii parlamentare speciale. Parlamentul va trebui să se implice în tragerea la răspundere juridică a persoanelor vinovate de acte anticonstituționale[29]
Măsurile excepționale pomenite în O.U.G. nr. 1/1999 sunt exclusiv de natură politică, militară, economică, socială și de altă natură caracteristic administrative și nu legislative. Enumerarea privește starea de asediu ca determinând acțiuni caracteristic administrative, legiuitorul ferindu-se a departeja după natura juridică cele două stări; dar acest lucru nu amestecă reglementarea constituțională cu una pur administrativă, cu caracter militar. Acest lucru însemnă că putem lua în stare de urgență măsuri militare (prin ordine și ordonanțe militare), dar niciodată măsuri legislative de valoare constituțională, într-o stare de asediu.
O analiză ar trebui făcută pe pct. 5 al O.U.G. nr. 34/2020. 5.După articolul 33 se introduc două noi articole, articolele 331 și 332, cu următorul cuprins: “Art. 331 Pe perioada stării de asediu sau a stării de urgență, normele legale referitoare la transparența decizională și dialogul social nu se aplică în cazul proiectelor de acte normative prin care se stabilesc măsuri aplicabile pe durata stării de asediu sau a stării de urgență ori care sunt o consecință a instituirii acestor stări.
Soluția legislativă privind suspendarea aplicării normelor legale referitoare la transparența decizională și dialogul social este criticabilă întrucât ea pornește „de la premisa că procedurile de transparență decizională în administrația publică și cele aferente dialogului social afecteaza celeritatea masurilor normative. Or, premisa de la care trebuie plecat este aceea că statul de drept, chiar și în perioada stării de urgență, consacra o serie de garanții menite să asigure respectarea drepturilor și a libertatilor cetatenilor, respectiv incadrarea autoritatilor publice in coordonatele dreptului. Exigentele statului de drept impun ca garantiile juridice ale drepturilor prevazute de Legea fundamentală in beneficiul cetățenilor să fie utilizate potrivit scopului pentru care au fost instituite. În felul acesta, se poate ajunge la consolidarea unei adevărate democrații constituționale”[30].
Atât timp cât activitatea va fi desfășurată cu bună credință, nu avem de ce a o privi ca fiind abuzivă. Dar apar elemente subiective sau discreționare. Ca exemplu de măsuri criticabile desfășurate, din acest punct de vedere, apare Acțiunea Sparanghelul[31].
În consecință, din analiza sumară a criticilor formulate, unele îndrituite din punct de vedere juridic, și lăsate a fi lămurite tehnic de forul constituțional, rezultă nu doar exprimarea unor puncte de vedere cu caracter politic, dar, mai ales, substratul unor influențe de un grad mult mai ridicat.
[2] Stelian Tănase, https://revista22.ro/1958/.html, În acest sens, Jean-Mărie Denquin, Introduction a la science politique, Hachette, Paris, 1992, pp. 125-126, Roger-Gerard Schwatzenberg, Sociologie politique, MOnchrestien, ed. 5-a, Paris, 1998, pp. 540-541, Charles Debbasch, Jean-Marie Pontier, Introduction a la politique, Dalloz, Paris, 1995, p. 378.
Gheorghe Râpeanu, Sorin M Rădulescu., Metode și tehnici de cercetare sociologică. Antologie de texte, Ed. Intact, Bucureşti, 1997. Giovanni Sartori, , Teoria democrației reinterepretată, Ed. Polirom, Iași, 1999. Cosmin Dima, http://www.sferapoliticii.ro/sfera/144/art04-cdima.html
[3] Dan Pavel, Democrația bine temperată. Studii instituționale, Ed. Polirom, Iaşi, 2010, pp.140-168.
[5] Victor Petrini , în Cel mai iubit dintre pământeni, vol. II, Editura Cartea Românească, ed. 198o, p. 43
[6] Curtea Constituțională , Decizia nr. 63 din 8 februarie 2017 referitoare la cererile de soluționare a conflictelor juridice de natură constituțională dintre autoritatea executivă – Guvernul României, pe de o parte, și autoritatea legiuitoare – Parlamentul României, pe de altă parte, precum şi dintre autoritatea executivă – Guvernul României, pe de o parte, și autoritatea judecătorească – Consiliul Superior al Magistraturii, pe de altă parte, cereri formulate de președintele Consiliului Superior al Magistraturii, respectiv de Președintele României, cu opinie separată, în Monitorul Oficial nr. 145 din 27 februarie 2017, § 88.
[7] Monitorul Oficial cu numărul 361 din 26 aprilie 2004
[8] Curtea de Apel Constanța, Secția a II-a Civilă, Contencios Administrativ și Fiscal, Decizia Civilă nr.930 din 26 Aprilie 2012, https://idrept.ro/. În opinia instanței, existenta Comitetului Județean pentru Situații de Urgenta nu este însă de natură a atrage nulitatea H. C. J. nr. 121/2011, în condițiile în care prin constituirea şi a unei comisii la nivel județean cu atribuții asemănătoare celor prevăzute în O. U. G. nr. 21/2004 nu se poate conchide în sensul încălcării legii speciale menționate.
[9] Curtea de Apel Bucureşti, Secția a VIII-a Contencios Administrativ și Fiscal, Decizia civilă nr.721 din 9 februarie 2018. Contravențiilor prevăzute la art. 37 și 38 le sunt aplicabile prevederile Ordonanței nr. 2/2001 privind regimul juridic al contravențiilor, aprobată cu modificări şi completări prin Legea nr. 180/2002, cu modificările ulterioare (Art. 40).
[10] Curtea de Apel București Secția a VIII-a Contencios Administrativ și Fiscal, Decizia civilă nr.721 din 9 februarie 2018
[11] publicată în Monitorul Oficial, nr. 804 din 2 decembrie 2008,
[12] publicată în Monitorul Oficial nr. 796 din 23 noiembrie 2009,
[13] prin deciziile nr. 188 și nr. 190 din 2 martie 2010, publicate în Monitorul Oficial nr. 237 din 14 aprilie 2010, respectiv nr. 224 din 9 aprilie 2010, și Decizia nr. 712 din 25 mai 2010, publicată în Monitorul Oficial nr. 416 din 22 iunie 2010, deciziile nr. 711 și nr. 713 din 25 mai 2010, Decizia nr. 823 din 22 iunie 2010.
[14] CEDO, cauza Wieczorek c. Poloniei din 8 decembrie 2009
[15] Astfel, CEDO face o distincție esențială între dreptul de a continua să primeşti în viitor un salariul într-un anumit cuantum și dreptul de a primi efectiv salariul câştigat pentru o perioadă în care munca a fost prestată (Lelas c. Croației din 20 mai 2010).
[16] CEDO, cauza James şi alții c. Regatului Unit, 21 februarie 1986
[17] CEDO, Cauza National & Provincial Building Society, Leeds Permanent Building Society et Yorkshire Building Society c. Regatului Unit, 23 octombrie 1997
[18] Curtea de Apel Brasov Decizia nr. 577/R din 8 februarie 2012
[19] CEDO, cauza Kjartan Asmundsson c Islanda 2004, cauza Moskal c Polonia 2009, cauza Bonfield c Regatul Unit, 2005, https://hudoc.echr.coe.int
[20] Tribunalul Prahova, Sectia I Civila, Sentinta civila nr. 3059 din 23 noiembrie 2011
[22] Alexandra Cruceru, Dana Gîrbovan, despre conducerea prin ‘ordonanțe militare’ în stare de urgență: Ridică din punct de juridic o serie de întrebări,
[23] Ordonanta de urgenta nr. 1 din 21 ianuarie 1999 privind regimul starii de asediu și regimul starii de urgenta, Monitorul Oficial nr. 22 din 21 ianuarie 1999, aprobată cu modificări şi completări prin Legea nr. 453/2004, Monitorul Oficial nr. 1052 din 12 noiembrie 2004. Au mai intervenit pe parcurs modificări: LEGE nr. 164 din 3 octombrie 2019 pentru modificarea și completarea Ordonanței de urgență a Guvernului nr. 1/1999 privind regimul stării de asediu şi regimul stării de urgență Monitorul Oficial cu numărul 811 din data de 7 octombrie 2019 (de exemplu, 8.La art. 26 alin. l (1), după lit. c) se introduce o nouă literă, lit. d), cu următorul cuprins: “d) rechiziționarea de bunuri, potrivit legii.” 9.La art. 26, alin. (2) se modifică și va avea următorul cuprins: “(2) Pe durata stării de urgență, instituită în temeiul art. 3 lit. b), autoritățile și instituțiile publice, operatorii economici şi populația sunt obligate să respecte şi să aplice prevederile legale speciale pe domeniu, precum și măsurile dispuse de autoritățile competente.” Textele fac netă distincție între „prevederi legale” dispuse de autoritatea legislativa (Parlamentul sau delegată -O.U.G. ) şi măsuri dispuse „de autoritățile competente”, fără a amesteca lucrurile. Întotdeauna, prevederile legale speciale sunt enumerate distict de măsurile dispuse de autoritățile competente. O altă modificare survenit prin O.U.G. nr. 34 din 26 martie 2020 pentru modificarea și completarea Ordonanței de urgență a Guvernului nr. 1/1999 privind regimul stării de asediu şi regimul stării de urgență, Monitorul Oficial nr. 268 din 31 martie 2020: Având în vedere evoluția situației epidemiologice internaționale determinată de răspândirea coronavirusului SARS-CoV2, precum şi declararea “Pandemiei” de către Organizația Mondială a Sănătății la data de 11 martie 2020, văzând Hotărârea Consiliului Suprem de Apărare a Țării nr. 30/2020 privind necesitatea instituirii stării de urgență și planul de acțiune la instituirea stării de urgență, având în vedere instituirea stării de urgență pe întreg teritoriul României prin Decretul nr. 195/2020 privind instituirea stării de urgență pe teritoriul României, luând act de evoluția situației epidemiologice pe teritoriul României și de evaluarea riscului de sănătate publică pentru perioada imediat următoare, care indică o creştere a numărului de persoane infectate cu coronavirusul SARS-CoV-2, ținând cont de faptul că nerespectarea sau neaplicarea măsurilor stabilite în Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 1/1999 privind regimul stării de asediu şi regimul stării de urgență, aprobată cu modificări şi completări prin Legea nr. 453/2004, cu modificările și completările ulterioare, în actele normative conexe, în ordonanțele militare sau în ordine, specifice stării instituite, ar avea un impact deosebit de grav, în principal asupra dreptului la viață şi, în subsidiar, asupra dreptului la sănătate al persoanelor, contribuind la zădărnicirea eforturilor autorităților competente în combaterea răspândirii coronavirusului SARS-CoV-2, (de exemplu, Art. 291 (1) Contravenientul poate achita, în termen de cel mult 15 zile de la data înmânării sau comunicării procesului-verbal, jumătate din cuantumul amenzii aplicate de agentul constatator pentru contravențiile prevăzute la art. 28. (2) Sumele provenite din amenzile aplicate pentru contravențiile prevăzute la art. 28 se fac venit integral la bugetul de stat.”- Sperând că o comunicare va veni după încetarea stării. ). O.U.G. nr. 48 din 9 aprilie 2020 privind unele măsuri financiar-fiscale Monitorul Oficial nr. 319 din 16 aprilie 2020
[25] Art. 28 modificat de Art. I, pct. 1. din O.U.G. nr. 34/2020 . După articolul 28 s-au introdus, prin Ordonanța de urgență nr. 34, patru noi articole, articolele 281-284, cu următorul cuprins:“Art. 281Bunurile confiscate ca urmare a aplicării sancțiunilor contravenționale prevăzute la art. 28, care sunt cuprinse în categoriile stabilite, potrivit art. 282 alin. (1), în Necesarul de bunuri în stare de urgență sau în Necesarul de bunuri în stare de asediu, se atribuie direct, cu titlu gratuit, şi nu se supun dispozițiilor Ordonanței Guvernului nr. 14/2007 pentru reglementarea modului şi condițiilor de valorificare a bunurilor intrate, potrivit legii, în proprietatea privată a statului, republicată, cu modificările și completările ulterioare. Art. 282 (1) Pe perioada stării instituite, Ministerul Afacerilor Interne, respectiv Ministerul Apărării Naționale întocmeşte Necesarul de bunuri în stare de urgență, respectiv Necesarul de bunuri în stare de asediu, care cuprinde lista categoriilor de bunuri aflate în cantități insuficiente punerii în aplicare a măsurilor dispuse în starea instituită. Documentele se comunică autorităților abilitate să asigure aplicarea și respectarea dispozițiilor ordinelor şi/sau ordonanțelor militare. (2) Organul constatator care a dispus confiscarea bunurilor prevăzute de art. 281 transmite Ministerului Afacerilor Interne, respectiv Ministerului Apărării Naționale, în cel mult 24 de ore de la data constatării faptei, în copie, procesul-verbal de constatare a contravenției şi aplicare a sancțiunii, împreună cu documentele de însoțire a bunurilor confiscate. (3) Ministrul afacerilor interne, respectiv ministrul apărării naționale sau persoanele împuternicite de aceştia dispun prin ordin de distribuție: a) atribuirea cu titlu gratuit a bunurilor confiscate, instituțiilor sau autorităților publice, în termen de cel mult 3 zile de la data primirii documentelor prevăzute la alin. (2); b) atribuirea bunurilor confiscate în vederea prelucrării voluntare unor operatori specializați, în situația în care acestea sunt materii prime și materiale care pot fi folosite pentru obținerea unor produse necesare autorităților şi instituțiilor publice pentru punerea în aplicare a măsurilor dispuse pe perioada stării instituite. (4) Transportul bunurilor de la organul constatator la autoritățile şi instituțiile publice beneficiare sau/şi la operatorii specializați se asigură de către structuri publice specializate, desemnate prin ordinul de distribuție prevăzut la alin. (3). Art. 283 (1) Produsele obținute de operatorii prevăzuți la art. 282 alin. (3) lit. b) sunt atribuite cu titlu gratuit autorităților și instituțiilor publice beneficiare stabilite prin ordin de distribuție al ministrului afacerilor interne, respectiv al ministrului apărării naționale sau al persoanelor împuternicite de către aceştia. (2) Condițiile și termenii în care se realizează predarea-preluarea materiilor prime, materialelor ocazionate de transportul produselor către autoritățile şi instituțiile beneficiare sunt deductibile fiscal. (4) Taxa pe valoarea adăugată datorată potrivit Legii nr. 227/2015 privind Codul fiscal, cu modificările şi completările ulterioare, de către operatorii economici prevăzuți la art. 282 alin. (3) lit. b) pentru produsele prevăzute la alin. (1), se suportă de către autoritățile şi instituțiile publice beneficiare. Art. 284 (1) Plângerea formulată împotriva procesului-verbal de constatare a contravenției şi de aplicare a sancțiunilor prevăzute la art. 28 nu suspendă executarea sancțiunilor contravenționale complementare aplicate. (2) În caz de anulare sau de constatare a nulității procesului-verbal instanța judecătorească dispune să se achite celui în drept o despăgubire care se stabileşte în raport cu valoarea de circulație a bunurilor la momentul confiscării şi care se asigură din bugetul autorităților şi instituțiilor publice beneficiare.” 3.După articolul 29 se introduce un nou articol, articolul 291, cu următorul cuprins: “Art. 291 (1) Contravenientul poate achita, în termen de cel mult 15 zile de la data înmânării sau comunicării procesului-verbal, jumătate din cuantumul amenzii aplicate de agentul constatator pentru contravențiile prevăzute la art. 28. (2) Sumele provenite din amenzile aplicate pentru contravențiile prevăzute la art. 28 se fac venit integral la bugetul de stat.” 4.Articolul 30 se modifică şi va avea următorul cuprins: “Art. 30 În măsura în care prezenta ordonanță de urgență nu prevede altfel, contravențiilor prevăzute la art. 28 le sunt aplicabile dispozițiile Ordonanței Guvernului nr. 2/2001 privind regimul juridic al contravențiilor, aprobată cu modificări şi completări prin Legea nr. 180/2002, cu modificările ulterioare.” 5.După articolul 33 se introduc două noi articole, articolele 331 şi 332, cu următorul cuprins: “Art. 331 Pe perioada stării de asediu sau a stării de urgență, normele legale referitoare la transparența decizională şi dialogul social nu se aplică în cazul proiectelor de acte normative prin care se stabilesc măsuri aplicabile pe durata stării de asediu sau a stării de urgență ori care sunt o consecință a instituirii acestor stări. Art. 332(1) Valabilitatea documentelor eliberate de instituțiile şi autoritățile publice se menține pe toată perioada stării de asediu sau a stării de urgență, precum şi pentru o perioadă de 90 de zile de la încetarea acestor stări. (2) Prin excepție de la alin. (1), în cazul dovezilor înlocuitoare ale permiselor de conducere – cu drept de circulație, se menține numai valabilitatea celor emise în temeiul art. 111 alin. (1) lit. b) sau alin. (4) din O.U.G. nr. 195/2002 privind circulația pe drumurile publice, cu modificările şi completările ulterioare, pe toată perioada stării de asediu sau a stării de urgență, precum şi pentru o perioadă de 10 zile de la încetarea acestor stări. Pentru aceleaşi perioade se menține şi valabilitatea prelungirii dreptului de circulație dispusă de procuror sau de instanța de judecată potrivit art. 111 alin. (6) din O.U.G. nr. 195/2002, cu modificările şi completările ulterioare.” În cazul sancțiunilor contravenționale aplicate potrivit art. 28 din O.U.G.nr. 1/1999, aprobată cu modificări şi completări prin Legea nr. 453/2004, cu modificările şi completările ulterioare, nu sunt aplicabile prevederile art. VII din O.U.G. nr. 29/2020 privind unele măsuri economice şi fiscal-bugetare (Art. II al O.U.G. nr. 34). Prin derogare de la prevederile art. 4 alin. (2) din Ordonanța Guvernului nr. 2/2001 privind regimul juridic al contravențiilor, aprobată cu modificări şi completări prin Legea nr. 180/2002, cu modificările şi completările ulterioare, dispozițiile art. I pct. 1 intră în vigoare la 3 zile de la data publicării în Monitorul Oficial al României a prezentei ordonanțe de urgență (Art. III al O.U.G. nr. 34). Vezi și Ordinul 56/2020 privind desemnarea personalului competent să constate contravenții și să aplice sancțiuni contravenționale pe perioada stării de urgență pentru nerespectarea prevederilor art. 9 alin. (2) din Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 1/1999 privind regimul stării de asediu și regimul stării de urgență (M.Of. 264 din 31 martie 2020), precum şi a produselor obținute se stabilesc de către Ministerul Afacerilor Interne, respectiv de către Ministerul Apărării Naționale şi operatorii specializați prevăzuți la art. 282 alin. (3) lit. b) prin protocol de predare-preluare. . .
[27] Curtea de Apel Bucureşti, Secția a VII-a pentru cauze privind conflicte de muncă şi asigurări sociale, decizia nr. 1590 din 11 mai 2015, https://idrept.ro/. În cauza Sporrong şi Lonnroth c Suediei (1982) Curtea a stabilit care sunt limitele ingerinței statului în ceea ce priveşte dreptul de proprietate. Astfel, ingerința statului poate fi rezultatul unei măsuri luate de o autoritate publică, al unei hotărâri judecătoreşti sau a anumitor prevederi legale.
O măsura care reprezintă o ingerința în dreptul de proprietate trebuie, conform jurisprudenței CEDO, 1. Să fie prevăzuta de lege, 2. Să fie justificată de o cauză de utilitate publică sau de un scop legitim de interes general şi 3. Să asigure un just echilibru între cerințele de interes general ale comunității şi imperativele protejării drepturilor fundamentale ale individului (Sporrong şi Lonnroth c. Suediei). Statul dispune de o anumită marjă de apreciere, ca şi în alte domenii care extind garanțiile Convenției. Mai mult decât atât, noțiunea de “interes public” este, prin natura sa, extinsă. În mod special, decizia de a adopta legi cu privire la echilibrul dintre cheltuielile şi veniturile bugetului de stat implică de obicei luarea în considerare a aspectelor politice, economice şi sociale şi legiuitorul dispune de o marjă largă de apreciere pentru a desfăşura o politică economică şi socială. Preocuparea de a asigura un atare echilibru se reflecta în structura art. 1 din Protocolul 1 Adițional în totalitate, aşadar şi în a doua teză care trebuie citită în conformitate cu principiul consacrat de prima. În special trebuie să existe un raport rezonabil de proporționalitate intre scopul vizat şi mijloacele folosite (Pressos Compania Naviera S. A. şi alții c. Belgiei, 20 nov. 1995). În ce priveşte ingerința reținuta în cauza tribunalul apreciază, pe de o parte ca aceasta este prevăzuta prin lege şi pe de altă parte ca aceasta serveşte necesitații protejării unui interes general, asigurarea stabilității economice a țării şi apărarea siguranței naționale fiind noțiuni care se circumscriu celor de „scop legitim de interes general” şi de „cauză de utilitate publică”.
[29]V și https://m.luju.ro/parlamentul-s-a-facut-pres-in-fata-lui-iohannis. In loc să vegheze la apărarea principiilor constitutionale, parlamentarii au permis uzurparea puterii legiuitoare și suprimarea autorității judecătorești, prin votarea Decretului privind starea de urgență emis de Klaus Iohannis. Avocatul Corneliu-Liviu Popescu acuză: “Parlamentul a abdicat rușinos de la rolul său de primă instituție fundamentală a democrației constituționale”
[30]sesizarea Renatei Weber, Avocatului Poporului, nr. 6786 din 16 aprilie 2020, adresată Curții Constituționale
“Problema reglementarii creditului în valută nu este o inițiativă locală, ci europeană”[1]. Potrivit viceguvernatorului BNR, lobby-ul făcut de bănci pentru modificarea Ordonanței nr. 50/2010 a fost transparent și corect. “În toamna lui 2009 noi am organizat o dezbatere la BNR la care au participat mai toate părțile implicate. Consiliul Concurenței, ANPC, băncile s. a. m. d. Noi am sfătuit autoritățile publice să nu impună măsuri exagerate. Nu s-a urmat punctul nostru de vedere din acel moment, băncile au procedat transparent și au făcut lobby în mod transparent”[2].
Valeriu Tabără, ministrul agriculturii a recunoscut public ca a fost consilierul celei mai mari companii exportatoare de organisme modificate genetic din lume, Monsanto, gigant american care se lupta de ani buni să intre pe piața Uniunii Europene unde cultivarea acestui tip de plante a fost restricționată. în aceste condiții, Tabără, din poziția de membru al Guvernului, a anunțat recent ca ministerul condus de el va lua toate masurile pentru ca de la anul România să cultive la scară industrială soia modificata genetic[3].
Când o asemenea activitate este legitimă și când este o infracțiune, cum ar fi un trafic de influență?
Un proiect de lege privitor la reglementarea activității de lobby a fost inițial elaborat de Ministerul pentru IMM-uri și a fost lansat în dezbatere publică încă din anul 2009[4] .
În expunerea de motive a proiectului se precizează că, reglementarea activității de lobby în România ar permite cointeresarea societății în adoptarea unei decizii , din stadiul de proiect. Obiectivul acestei legi este de a stabili modul în care trebuie să se desfășoare relațiile dintre autoritățile publice și lobbiști, de a populariza activitatea de lobby și de a reglementa această activitate.
Proiectului de lege definește activitatea de lobby ca fiind totalitatea acțiunilor, desfășurate prin metode legale, pentru influențarea activității puterii legislative sau a celei executive, fie că este vorba despre instituții publice centrale sau locale, acțiuni desfășurate în favoarea unei terțe părți, în schimbul unor beneficii materiale, prevăzute ca atare în contractul de lobby. Acțiuni specifice activității de lobby constau în orice comunicare orală sau scrisă, inclusiv electronică, adresată unor reprezentanți ai unei autorități sau instituții publice, în favoarea clientului.
Prezenta lege reglementează modul de desfășurare a acțiunilor de influențare a activității puterii legislative și a celei executive, acțiuni desfășurate în favoarea unei terțe părți, în baza unui contract de lobby. În această categorie se includ:
a) informarea beneficiarilor asupra etapelor care trebui parcurse pentru atingerea obiectivului urmărit;
b) cercetarea și adunarea de informații necesare îndeplinirii scopului propus;
c) informarea beneficiarilor asupra demersurilor întreprinse și monitorizarea rezultatelor;
d) analiza activității desfășurată de autoritățile publice centrale și locale;
e) participarea la dezbaterile organizate de autoritățile publice centrale și locale asupra cărora se exercită activitatea de lobby;
f) dezvoltarea și atragerea susținerii publice prin orice mijloace publicitare, mass-media, conferințe sau dezbateri publice;
g) contribuții la dezvoltarea strategiilor politice și/sau economice și atragerea sprijinului formațiunilor politice pentru atingerea obiectivului urmărit;
h) contacte directe cu reprezentanții puterii legislative sau executive, fie că este vorba despre autoritățile publice centrale sau locale;
i) alte activități conexe activității de lobby.
În sensul proiectului, nu sunt considerate acțiuni specifice activității de lobby următoarele tipuri de comunicări:
(a) comunicări făcute de o persoană oficială, în virtutea atribuțiilor sale oficiale;
(b) comunicări făcute de un reprezentant al unei organizații mass-media, în scopul strângerii și difuzării de știri și informații către public;
(c) comunicări făcute într-un discurs, articol, publicație sau în altă formă destinată aducerii la cunoștința publicului, ori prin radio, TV sau alte mijloace de comunicare;
(d) comunicări făcute în favoarea Guvernului unei țari străine sau a unui partid politic străin;
(e) comunicări făcute în vederea fixării unei întâlniri, a cererii de informații și alte asemenea cereri administrative, dacă această cerere nu urmărește influențarea persoanelor oficiale;
(f) mărturii depuse în cadrul audierilor organizate și desfășurate potrivit legii;
(g) comunicări trimise ca răspuns la cererea unei persoane oficiale;
(h) comunicări care nu pot fi efectuate fără a divulga informații, care potrivit legii sunt secrete.
Articolul 2 al proiectului definește scopul unei activități de lobby ca fiind una dintre următoarele activități, cu excepția cazurilor în care aceste activități devin contrare apărării țării și siguranței naționale sau aduc atingere drepturilor și libertăților fundamentale ale omului:
a) în exercitarea inițiativei legislative: retragerea, modificarea, adoptarea sau abrogarea, după caz, a unei legi, hotărâri sau moțiuni de către Camera Deputaților și/sau Senat, a unui decret emis de Președintele României, a unei hotărâri sau ordonanțe emise de către Guvern, sau a altui act administrativ emis de către autoritățile administrației publice centrale sau locale;
b) în exercitarea de către Guvern a funcției de strategie, aplicare a programelor de dezvoltare economică a țării, pe ramuri și domenii de activitate, realizare a politicii în domeniul social, cât și a funcției de administrare a proprietății statului, precum și în elaborarea și implementarea de către ministere a politicilor și strategiilor din domeniile specifice de activitate;
c) declanșarea procedurilor de stabilire a obiectului și de organizare, în condițiile legii, a unui referendum;
d) nominalizarea, audierea sau confirmarea unei persoane într-o funcție publică care este aleasă de Camera Deputaților și/sau Senat, de autoritățile administrației publice locale, inclusiv dacă este numită de către autoritățile administrației publice centrale.
Activitatea de lobby poate fi desfășurată de orice persoană fizică sau juridică, după înregistrarea acesteia într-un Registru de Lobby[5].
Fiind o activitate civil/comercială, ni se pare excesivă reglementarea. Este suficient, potrivit legii române, înregistrarea activității ca societate comercială, respectiv persoană autorizată, atât timp cât prevederile prezentei legi se completează cu dispozițiile Legii nr. 31/1990, legea societăților comerciale, republicată, cu modificările și completările ulterioare.
Prin crearea unui Registru voluntar, în contextul Inițiativei europene în materie de transparență, Comisia Europeană dorește să aducă la cunoștința cetățenilor informații despre interesele generale sau specifice care influențează procesul de luare a deciziilor la nivelul instituțiilor europene și despre resursele mobilizate în acest scop. Organizațiile care doresc să se înregistreze au ocazia de a-și demonstra angajamentul profund în favoarea transparenței, precum și legitimitatea deplină a activităților pe care le desfășoară. Înregistrându-se, reprezentanții grupurilor de interese își asumă obligația de a respecta prevederile Codului de conduită european.
Comisia europeană subliniază caracterul voluntar al înregistrării[6] .
Potrivit proiectului, este interzisă desfășurarea activității de lobby de către:
(a) Membrii Parlamentului, membrii Parlamentului European, membrii Guvernului, salariații organelor administrației publice centrale și locale;
(b) Agențiile sau regiile de stat, directorii și membrii din conducerea acestora;
(c) Orice operator economic în cadrul căruia statul deține o participație mai mare de 51%, directorii și membrii consiliului de administrație al acestora;
(d) Partidele politice și membrii organelor de conducere ale acestora;
(e) Societăți comerciale, regii autonome, organizații, asociații și fundații care nu au în obiectul de activitate desfășurarea activității de lobby și nu sunt înregistrate în Registrul de Lobby.
Trebuie să arătăm că activitatea membrilor partidelor politice este, evident, prin definiție o activitate politică. Ar trebui o analiză aparte, o reglementare specifică a activității acestora , făcând trimitere la acțiunile de finanțare a partidelor și de sponsorizare, în general.
O altă problemă ce ar trebui analizată este diferențierea dintre activități liberale: civilă, strict comercială, contract de sine stătător sau de consultanță, avocațial etc. ( Advocacy include orice activitate care se angajează o persoană sau o organizație de a influența politicile. Există o mare latitudine în această definiție, și unii oameni considera advocacy care urmează să fie toate activitățile care nu sunt în mod special lobby, cum ar fi demonstrații publice, sau depunerea de către un cunoscut acte la dosarul unei instanțe – such as public demonstrations, or the filing of friend of the court briefs[7].).
Potrivit art. 12 din proiect, (1) desfășurarea activității de lobby în alte condiții decât cele prevăzute de prezenta lege constituie contravenție și se sancționează cu amendă de la 3. 000 lei la 5. 000 lei.
(2) Desfășurarea activității de lobby fără respectarea prevederilor art.4 și ale art.5 constituie contravenție și se sancționează cu amendă de la 5. 000 lei 7. 000 lei.
(3) Constatarea și sancționarea contravențiilor se efectuează de către funcționarii anume autorizați ai direcțiilor generale județene de finanțe publice și control financiar de stat, respectiv ai municipiului București.
(4) Soluționare plângerilor împotriva sancțiunilor stabilite prin procesul verbal de constatare a contravenției se face potrivit prevederilor Ordonanței Guvernului nr. 2/2001 privind regimul juridic al contravențiilor, cu modificările și completările ulterioare.
Este obligatoriu a se arăta că desfășurarea activității de lobby în alte condiții decât cele prevăzute de lege constituie contravenție, dacă fapta nu întrunește condițiile unei infracțiuni.
Comisia Europeană apreciază că: „reprezentarea grupurilor de interese este o parte legitima a unui sistem democratic” [8] .
Consolidarea încrederii în instituțiile democratice cere clarificarea „regulilor jocului” pentru luarea deciziilor, printre care principiile bunei guvernanțe.
Lobby-ul nu înseamnă altceva decât un mecanism democratic de a lua parte la decizii ce ne afectează viața. Lobby înseamnă să te adresezi celor pe care i-ai ales atunci când ai o problemă, înseamnă să ai idei pe care să le transmiți prin intermediul telefonului, a scrisorilor, a întâlnirilor sau prin alte mijloace celor care crezi că ar trebui să fie informați cu privire la problema ta. Înseamnă să îți susții cauza încercând prin aceasta să influențezi pe cei ce iau decizii, să acționeze în beneficiul tău ca alegător. Dacă sunt și alții care susțin aceeași cauză e și mai bine, mesajul poate fi mai convingător și mai bine auzit.
Principiile care fundamentează activitatea de lobby în România se raportează la dreptul de a petiționa (Constituția României, art. 51), libertatea de exprimare (art. 30) și, nu în ultimul rând, dreptul la informație (art. 31). La acestea se adaugă transparența decizională (Legea nr.52/2003), un cadru util pentru activitățile preventive de lobby [9].
În concluzie, dacă legiuitorul va fi suficient de motivat, va adopta, printre multe alte inițiative, și un proiect privind lobby-ul. Sau lobbyul .
Diferența dintre lobby și trafic este dată de desfășurarea transparentă a unei activități
Ar fi însă excesiv în a susține o legătură de condiționare între excesele și nerealizările instituțiilor anticorupție. și delegitimarea și distrugerea partidelor politice tradiționale (din Italia), urmate de creșterea mișcărilor populiste și antisistem[11]. Lupta anticorupție și distrugerea vieții politice sunt acțiuni paralele și pornite din alte interese globale, cu scopuri ce se arată la nivelul public a fi politică „locală”. Ceea ce apare la nivel media, de exemplu, este comportamentul imoral și ilicit, cel puțin lamentabil, al vieții și educației noastre.
În Statele Unite, reglementările Internal Revenue Service (Agenția guvernamentală de finanțe) fac distincția între lobbying și advocacy: lobby-ul se referă strict la acțiunea de a-i influența pe responsabilii de politicile publice pentru a adopta o poziție în ceea ce privește un anumit segment de legislație, în timp ce advocacy se referă la orice demers pe care o persoană sau o organizație îl ia pentru a influența politicile publice (proteste, amicus curiae, mese rotunde, conferințe de presă)[14]. În SUA, activitatea de lobby este protejată de primul amendament al Constituției Statelor Unite ale Americii prin dreptul la petiție[15].
Asociația Registrul Român de Lobby , persoană juridică, de drept privat, cu caracter nonprofit, a fost înființată în iunie 2010 cu scopul de a contribui la popularizarea si promovarea activității de lobby, văzută ca fiind o activitate multidisciplinară, ce implică cunoștințe juridice, economice, sociologice și de comunicare[16].
Adevăratul cost social al corupției nu poate fi măsurat doar prin cuantumul mitelor plătite sau al fondurilor publice deturnate. Acesta include și pierderile de producție din cauza alocării greșite a resurselor, a denaturării stimulentelor și a altor ineficiențe cauzate de corupție. De asemenea, corupția poate produce efecte negative asupra distribuției veniturilor și neglijarea protecției mediului. Dar cel mai important lucru este că ea subminează încrederea în instituțiile legitime, diminuându-le capacitatea de a furniza servicii publice corespunzătoare și de a asigura un mediu favorabil dezvoltării sectorului privat. În cazuri extreme, corupția poate atrage după sine nerecunoașterea legitimității statului, ducând la instabilitate politică și economică. Incertitudinea rezultată descurajează angajamentul întreprinderilor private față de o strategie de dezvoltare pe termen lung, ceea ce face mai dificilă realizarea unei dezvoltări durabile[17].
Europarlamentarul P.S.D., fost ministru de externe, a făcut subiectul unei anchete a Parlamentului European, după ce reporteri ai „The Sunday Times”, care pretindeau ca sunt lobbyisti, au convins mai mulți europarlamentari să introducă un amendament în Comisia pentru Afaceri Juridice a Parlamentului European, la o lege care prevedea scurtarea perioadei de restituire a unui depozit bancar de la patru săptămâni la o săptămână, Directiva europeană cu privire la fondurile de garantare a depozitelor(94/19/EC), contra unei sume ce putea ajunge până la 100.000 de euro pe an. S. a fost unul dintre cei trei europarlamentari care au acceptat oferta falșilor lobbiști. Parlamentul European a anunțat deschiderea unei anchete privind acuzațiile de corupție aduse împotriva a trei europarlamentari, printre care și românul A. S. .
După ce amendamentul a fost depus, A. S. le-a trimis un e-mail falșilor lobbiști ce au pretins că sunt reprezentanții unei firme de lobby, numită Tyler Jones, care promova interesele unui grup de bănci cu mesajul: “Doar ca să știți ca amendamentul pe care îl vreți a fost depus la timp”. Ulterior, europarlamentarul român a trimis companiei de lobby o factură de 12.000 de euro pentru “servicii de consultanță”.
“Este un contract legal. Avem dreptul să fim membri în aceste advisory boards, avem dreptul să funcționăm în calitate de consultanți politici, cu singura obligație de a nu transfera informații confidențiale”, a spus S. [18] “Deci, au cerut sa depun un amendament și eu nu am făcut lucrul acesta. Dar, după aceea mi-am spus că, totuși, ținând cont de faptul că eu sunt consultant al acestei firme și că nu este cazul să acționez pentru ea și în numele ei, ci doar să îi dau sfaturi în legătură cu eventuale politici de promovat, am refuzat să depun acest amendament”, a detaliat europarlamentarul.
Actuala directivă conține un termen de 30 de zile[19].
Luarea de mită reprezintă fapta funcționarului care, direct sau indirect, pretinde ori primește bani sau alte foloase care nu i se cuvin ori acceptă promisiunea unor astfel de foloase sau nu o respinge, în scopul de a îndeplini, a nu îndeplini ori a întârzia îndeplinirea unui act privitor la îndatoririle sale de serviciu sau în scopul de a face un act contrar acestor îndatoriri.
Potrivit art. 81 din Legea nr. 78/2000[20] , prevederile art. 254 – 257 C.pen. și ale art. 61 și 82 din prezenta lege se aplică în mod corespunzător și următoarelor persoane:
a) funcționarilor sau persoanelor care își desfășoară activitatea pe baza unui contract
de muncă ori altor persoane care exercită atribuții similare, în cadrul unei organizații publice internaționale la care România este parte;
b) membrilor adunărilor parlamentare ale organizațiilor internaționale la care România este parte;
c) funcționarilor sau persoanelor care își desfășoară activitatea pe baza unui contract de muncă ori altor persoane care exercită atribuții similare, în cadrul Comunităților Europene;
d) persoanelor care exercită funcții judiciare în cadrul instanțelor internaționale a căror competență este acceptată de România, precum și funcționarilor de la grefele acestor instanțe;
e) funcționarilor unui stat străin;
f) membrilor adunărilor parlamentare sau administrative ale unui stat străin.
Prin Legea nr. 161/2003, după articolul 8, au fost introduse două noi articole, articolul 81 și articolul 82.
Articolul 81 din Legea nr. 78 extinde noțiunea de funcționar și la europarlamentari. Unui cetățean român i se aplică legea română. idem legea slovenă sau austriacă. Forma concretă de accesare a folosului poate fi mascată chiar printr-o activitate normală. Diferența dintre corupție și lobby constă, în principiu, în existența acțiunii de pretindere ori primire de bani sau de alte foloase, legate de un act privitor la îndatoririle de serviciu sau în scopul de a face un act contrar acestor îndatoriri. Dacă nu există o legătură, oricât de depărtată, dar legătură, între folos și un act privitor la serviciu, de competența sa, nu se poate reține o faptă de corupție.
Lobby-ul necontrolat constituie o problemă serioasă, procesul legislativ nu este suficient de bine conceput pentru a putea permite limitarea influenței pe care o are corupția asupra conținutului actelor normative în sprijinul unor interese de natură pecuniară – ceea ce banca mondială definește ca fiind „acapararea statului”[21] .
Aici nu avem un lobby, să zicem că avem un contract de consultanță. Un contract de consultanță în formă legală poate fi cu o cauză ilicită (vezi art. 948 C. civ. ), fiind deci nul (fără efect). Noțiunea de cauză a obligației trebuie luată în sensul de finalitate, de scop (ilicit), în lipsa căruia debitorul nu s-ar fi obligat, el situându-se anterior (quia), chiar dacă efectele se produc ulterior (ut). Un asemenea folos (contractual)devine folos necuvenit, în sensul legii penale.
Trebuie totuși să amintim:
În Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 659 din 15 septembrie 2011 au fost publicate Normele Metodologice de aplicare a prevederilor Ordonanței de urgență a Guvernului nr. 66/2011 privind prevenirea, constatarea și sancționarea neregulilor apărute în obținerea și utilizarea fondurilor europene și/sau a fondurilor publice naționale aferente acestora.
Potrivit normelor, sistemele și indicatorii de fraudă ce trebuie avuți în vedere, în baza principiului bunelor practici, în scopul identificării indiciilor privind o posibilă fraudă, în situațiile în care evaluarea riscurilor indică un risc de fraudă ridicat, sunt prevăzuți în Anexa nr. 1, – sisteme și indicatori de fraudă.
Această anexă conține informații cuprinse în documentul de lucru elaborat de Comisia Europeană “Notă informativă privind indicatorii de fraudă pentru FEDR, FSE și FC”[22].
La pct. 4.3 se prezintă, pe baza unui caz real,un sistem de fraudare când serviciile ce erau însoțite de contracte de consultanță detaliate, cu facturile și rapoartele aferente. Aspectele acoperite erau relevante pentru operațiunile contractantului și ofereau recomandări adecvate privind eficientizarea anumitor activități. Contractantul a pus în aplicare majoritatea recomandărilor. Contractele aplicabile conțineau toate explicațiile necesare, iar onorariile au fost considerate rezonabile.
Cu toate acestea, serviciile unora dintre societățile contractate nu fuseseră utilizate anterior. Contractele nu descriau serviciile care urmau a fi furnizate de către societăți, dar prezentau în detaliu persoanele care urmau să ofere serviciile și onorariile pe oră percepute. CV-urile persoanelor nu erau disponibile. Onorariile societăților noi erau mai ridicate. Reprezentanții societății nu au putut explica onorariile mai mari sau natura serviciilor care urmau să fie oferite.
În plus, facturile emise de aceste societăți pentru serviciile suplimentare prestate nu descriau caracteristicile acestora, menționând doar numărul contractului. Costurile erau reprezentate sub formă de sumă forfetară, fără o defalcare în funcție de orele lucrate, tariful orar, cheltuielile de călătorie sau alte cheltuieli. Nu existau rapoarte de călătorie sau rapoarte de sinteză. Nu existau informații suplimentare privind aceste societăți; angajatorul nu a putut oferi decât asigurări verbale privind serviciile furnizate.
În sfârșit, adresa de corespondență de pe facturi era o căsuță poștală, iar societățile nu apăreau în lista abonaților telefonici.
Ca indicatori de fraudă sunt enumerate situații în care:
– nu există acorduri sau contracte încheiate oficial; cu toate acestea, se plătesc sume mari pentru “servicii prestate”, pe baza unor facturi conținând date insuficiente;
– există acorduri sau contracte oficiale, dar acestea sunt vagi în ceea ce privește serviciile care urmează a fi prestate, și nu există facturi detaliate, rapoarte de călătorie sau studii care să justifice cheltuielile;
– serviciile plătite au fost utilizate pentru obținerea, distribuirea sau utilizarea unor informații ori date protejate prin legi sau regulamente;
– serviciile plătite aveau scopul de a influența în mod ilegal conținutul unei cereri, evaluarea unei propuneri sau estimări de preț, selecția de surse pentru atribuirea de contracte ori negocierea unui contract, a unei modificări sau a unei revendicări. Nu este important dacă atribuirea se face de către contractantul principal ori un subcontractant de la orice nivel;
– serviciile plătite au fost obținute sau efectuate prin încălcarea unui statut ori a unui regulament care interzice practicile antreprenoriale neloiale sau conflictele de interese.
În concluzie, dacă legiuitorul va fi suficient de motivat, va adopta, printre multe alte inițiative, și un proiect privind lobby-ul.
Diferența dintre lobby și trafic este dată de desfășurarea transparentă a unei activități
comerciale, nu civile,
cu aplicarea reglementărilor comerciale,
și fiscale,
exceptând un conflict de interese.
Banii, valorile sau orice alte bunuri primite sunt supuse confiscării, iar când acestea nu se mai găsesc, se dispune confiscarea prin echivalent (Art.291 alin.2)
Făptuitorul nu se pedepsește dacă denunță fapta mai înainte ca organul de urmărire penală să fi fost sesizat cu privire la aceasta.
Banii, valorile sau orice alte bunuri se restituie persoanei care le-a dat, dacă au fost date după denunțul prevăzut în alin. (2).
Banii, valorile sau orice alte bunuri date sau oferite sunt supuse confiscării, iar dacă acestea nu se mai găsesc, se dispune confiscarea prin echivalent (Art.292 alin.2-4)
Banii, valorile sau orice alte bunuri primite de făptuitor se confiscă, în natură sau prin echivalent bănesc, după caz, și nu se restituie beneficiarilor traficului de influență care denunță autorității fapta mai înainte ca organul de urmărire penală să fi fost sesizat. În raport cu prevederile menționate, decizia de îndrumare nr. 3/1973 nu poate constitui un temei pentru neconfiscarea valorilor și restituirea lor persoanei care le-a dat[23].
Simplist vorbind, pentru a nu fi infracțiune, se dă chitanță, se întocmește factură, se introduce în contabilitate, adică se plătesc impozite. Nu avem cunoștință dacă, în speța prezentată, magistrații s-au preocupat, au discutat, au produs probe într-un sens și în altul.
Cu privire la cerințe de calitate a legii, garanție a principiului legalității, Curtea Europeană a Drepturilor Omului, prin hotărârile din 5 ianuarie 2000, 4 mai 2000, 25 ianuarie 2007 și 24 mai 2007, pronunțate în cauzele Beyeler c Italiei (§ 109), Rotaru c României (§ 52), Sissanis c României (§ 66), și Dragotoniu și Militaru-Pidhorni c României (§ 34) a reținut obligativitatea asigurării acestor standarde de calitate a legii drept garanție a principiului legalității, prevăzut la art. 7 din Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale. Astfel, prin Hotărârea pronunțată în Cauza Sissanis c României (§ 66), instanța europeană a reținut că sintagma “prevăzută de lege” impune ca măsura incriminată să aibă un temei în dreptul intern, însă vizează, de asemenea, calitatea legii în cauză: aceasta trebuie, într-adevăr, să fie accesibilă justițiabilului și previzibilă în ceea ce privește efectele sale. S-a reținut, totodată, că, pentru ca legea să satisfacă cerința de previzibilitate, ea trebuie să precizeze cu suficientă claritate întinderea și modalitățile de exercitare a puterii de apreciere a autorităților în domeniul respectiv, ținând cont de scopul legitim urmărit, pentru a oferi persoanei o protecție adecvată împotriva arbitrarului. În plus, a fost statuat faptul că nu se poate considera drept “lege” decât o normă enunțată cu suficientă precizie, pentru a permite cetățeanului să își controleze conduita; apelând la nevoie la consiliere de specialitate în materie, el trebuie să fie capabil să prevadă, într-o măsură rezonabilă, față de circumstanțele speței, consecințele care ar putea rezulta dintr-o anumită faptă. De asemenea, prin hotărârea pronunțată în Cauza Rotaru c României (§ 52), Curtea a reamintit jurisprudența sa constantă, conform căreia “prevăzut de lege” înseamnă nu doar o anume bază legală în dreptul intern, ci și calitatea legii în cauză: astfel, aceasta trebuie să fie accesibilă persoanei și previzibilă. Totodată, în hotărârea pronunțată în Cauza Dragotoniu și Militaru-Pidhorni c României (§ 34), Curtea de la Strasbourg a statuat că noțiunea “drept” folosită la art. 7 din Convenție corespunde noțiunii de “lege” ce apare în alte articole din Convenție; ea înglobează dreptul de origine atât legislativă, cât și jurisprudențială și implică condiții calitative, printre altele, pe cele ale accesibilității și previzibilității[24].
Europarlamentarul Zoran Thaler, fost ministru de externe al Slovaciei, a fost condamnat la doi ani și jumătate de închisoare și la plata unei amenzi în sumă de 32. 250 € pentru luare de mită, iar europarlamentarul Ernst Strasser (care fusese anterior ministru de interne în Austria din partea conservatorilor) condamnat în octombrie 2014 la trei ani de închisoare cu executare, întrucât a acceptat să prezinte, pentru bani, amendamente la legi europene aflate în dezbatere[25]
„Magistratul este pentru toți tipul omului capabil, omului imparțial și just, al cărui concurs este necesar în atribuțiunile sale cele mai diverse. Și când în politică a fost nevoie pentru alegeri de o stâncă, care să oprească și să potolească pasiunile ce se desfășoară cu atâta violență, tot la magistratură s’a recurs”, a ridicat în toastul său la încheierea lucrărilor Congresului Avocaților, întrunit la București în zilele de 6, 7 și 8 mai 1921, ministrul justiției al României Mari, Mihail Antonescu[26].
Titlul IV reglementează răspunderea judecătorilor și procurorilor . Potrivit art. 94, judecătorii și procurorii răspund civil, disciplinar și penal, în condițiile legii. Judecătorii, procurorii și magistrații-asistenți pot fi percheziționați, reținuți, arestați la domiciliu sau arestați preventiv numai cu încuviințarea secțiilor Consiliului Superior al Magistraturii. În caz de infracțiune flagrantă, judecătorii, procurorii și magistrații-asistenți pot fi reținuți și supuși percheziției potrivit legii, Consiliul Superior al Magistraturii fiind informat de îndată de organul care a dispus reținerea sau percheziția [art. 95. alin. (1) al art. 95 a fost modificat prin pct. 13 al art. 71 din Legea nr. 255 din 19 iulie 2013[28]].
În Capitolul I al Titlului IV din Legea nr. 303/2004 se stabilesc regulile generale aplicabile în cazul răspunderii judecătorilor sau procurorilor, adăugându-se că statul răspunde, în condițiile legii, pentru prejudiciile cauzate prin erori judiciare, ceea ce nu înlătură răspunderea judecătorilor sau procurorilor care și-au exercitat funcția cu rea-credință sau cu gravă neglijență. Curtea Constituțională constată că principala critică de neconstituționalitate privește imposibilitatea justițiabililor de a se îndrepta împotriva judecătorilor, “în mod direct”, “pe cale civilă”, pentru repararea prejudiciilor materiale și morale suferite. Or, sub acest aspect, Curtea s-a pronunțat, de exemplu, prin Decizia nr. 1.052 din 13 noiembrie 2007[29], constatând că răspunderea magistraților stabilită în condițiile legii nu înlătură răspunderea acestora pentru exercitarea funcției cu rea-credință sau gravă neglijență, precum și că răspunderea statului nu mai este limitată doar la erorile judiciare săvârșite în materie penală, ci privește toate erorile judiciare, indiferent de natura cauzelor în care au fost săvârșite, lărgindu-se astfel garanția constituțională a acestei răspunderi. De asemenea, de exemplu, prin Decizia nr. 633 din 24 noiembrie 2005[30], Curtea a observat că problema erorilor judiciare se ridică în principal sub aspectul reparațiilor pe care societatea este datoare să le acorde celui care a suferit în mod injust de pe urma erorilor comise în sistemul judiciar, prevederile constituționale cuprinse în art. 52 alin. (3) consacrând principiul răspunderii obiective a statului în asemenea împrejurări[31].
Magistrații constituie o categorie specială de persoane, care face parte din autoritatea judecătorească și care are menirea de a exercita puterea judecătorească, aflându-se în raporturi juridice de muncă cu autoritatea din care fac parte[32].
Ei se bucură de un statut special, împrejurare care rezultă din coroborarea art. 124 alin. (3), art. 125, art. 132 și art. 134 din Constituția României cu Legea nr. 303/2004 privind statutul judecătorilor și procurorilor, Legea nr. 317/2004 privind Consiliul Superior al Magistraturii și Legea nr. 304/2004privind organizarea judiciară.
Magistrații își desfășoară activitatea în temeiul unui raport de muncă sui generis, care are la bază un acord de voință (un contract nenumit, de drept public) încheiat cu însuși statul, reprezentat de Președintele României și de Consiliul Superior al Magistraturii.
Prin deciziile Înaltei Curți de Casație și Justiție – Secțiile Unite date în interesul legii nr. 14 din 18 februarie 2008[33], și nr. 46 din 15 decembrie 2008[34], s-au reținut, cu privire la raporturile juridice de muncă ale judecătorilor și procurorilor, următoarele: Prestarea muncii se realizează în cadrul unor raporturi sociale care, odată reglementate pe norme de drept, devin, de regulă, raporturi juridice de muncă. Statutul juridic al unei categorii de personal este configurat de normele legale referitoare la încheierea, executarea, suspendarea și încetarea raportului juridic de muncă în care se află respectiva categorie.
Numărul inculpaților trimiși în judecată în anul 2018 a fost de 58.737 de persoane ( față de 59.839 în anul 2017), înregistrându-se o scădere de 1, 8% fată de anul anterior. Dintre aceștia, numărul inculpaților trimiși în judecată arestați preventiv a fost de 5.900 ( în scădere cu 3, 2% fată de cei 6.092 inculpați trimiși în judecată arestați preventiv în anul 2017), cu o pondere în totalul inculpaților trimiși în judecată de 10%. Au existat și 203 inculpați arestați preventiv netrimiși în judecată (fată de 165 în anul 2017). Dispozițiile de renunțare la urmărirea penală au fost aplicate fată de un număr de 30.657 de învinuiți și inculpați (cu 0, 1% mai puțin fată de 2017 când numărul acestora a fost de 30.695). Numărul inculpaților achitați definitiv a crescut cu 24, 5% în anul 2018, la 1290 persoane, în comparație cu 1036 achitate definitiv în anul 2017, indiferent de perioada trimiterii în judecată, cu mențiunea că s-a luat în calcul inclusiv numărul inculpaților persoane juridice[35].
Prin modificările aduse Legii 303/2004[37] sunt încălcate următoarele dispoziții din Constituția României: art. 1 alin. (4) privind separația puterilor în stat; art. 1 alin. (5) în ceea ce privește claritatea și previzibilitatea legii; art.16 alin. (1) privind egalitatea în fata legii și a autorităților publice; art. 20 referitor la tratatele internaționale privind drepturile omului; art. 21 privind liberul acces la justiție; art. 41 alin. (1) privind dreptul la munca; art. 52 alin. (3) în ceea ce privește răspunderea magistraților, art. 53 alin. (2) în ceea ce privește proporționalitatea măsurii de restrângere a exercițiului unor drepturi sau al unor libertăți; art. 124 privind înfăptuirea justiției; art. 125 privind statutul judecătorilor; art. 126 privind instanțele judecătorești; art. 129 privind folosirea cailor de atac; art. 133 și art. 134 privind Consiliul Superior al Magistraturii și art. 147 alin. (4) teza a II-a privind obligativitatea deciziilor Curții Constituționale.
Unul dintre articolele contestate de judecători este cel privitor la răspunderea materială a magistraților (art. 96 din Legea nr. 303/2004).
I. C. C. J. susține ca modificările sunt contrare art. 1 alin. (5) din legea fundamentala referitoare la obligația respectării Constituției și a legilor, „prin conținutul lor neclar și confuz”, încălcând principiul legalității, care este fundamental pentru buna funcționare a statului de drept.
„De asemenea, derogă de la dispozițiile art. 52 alin. (3) din Constituție, instituind în sarcina magistraților o răspundere materială ce depășește granițele trasate de acest articol. Prin intermediul acestor prevederi, Constituția României asigură un echilibru perfect intre necesitatea asigurării cadrului legal și instituțional al funcționarii unei justiții independente – ca premisa fundamentala a existentei statului de drept și democratic – și drepturile persoanei care a avut de suferit în urma săvârșirii unei erori judiciare, stabilind următoarele: Statul răspunde patrimonial pentru prejudiciile cauzate prin erorile judiciare. Răspunderea statului este stabilita în condițiile legii și nu înlătura răspunderea magistraților care si-au exercitat funcția cu rea-credința sau grava neglijenta”, mai spune I. C. C. J.
Instanța suprema susține ca actualul cadru constituțional oferă garanția fermă a faptului ca o persoană care a fost victima unei erori judiciare va fi despăgubită pentru prejudiciile astfel cauzate, precum și faptul ca actualul conținut al legii fundamentale prevede răspunderea magistraților, pe care o circumscrie, însă, condiției privitoare la existenta unei exercitări a funcției de magistrat cu rea-credința ori cu grava neglijentă și o stabilește într-o maniera care nu implica în niciun fel elementele unei răspunderi materiale directe[38].
Conform I. C. C. J. , dispoziția actuală este în perfect acord cu conținutul Recomandării Comitetului Miniștrilor nr. 12/2010 emisa în baza art. 15 din Statutul Consiliului Europei, potrivit căreia „judecători nu răspund personal în cazul în care decizia lor este infirmata sau modificata într-o cale de atac ori pentru modul de interpretare a legii, de apreciere a faptelor sau de evaluare a pedepselor, cu excepția cazurilor de rea-credința și grava neglijenta”, precum și cu Opinia nr. 3/2002 a Consiliului Consultativ al Judecătorilor Europeni unde se precizează faptul ca „magistratul nu trebuie sa muncească sub amenințarea unei sancțiuni financiare sau, mai grav, a unei pedepse cu închisoarea, amenințări a căror existenta ar putea, chiar inconștient, sa influențeze judecata sa”.
De asemenea, în pct. 5 lit. iii) din lucrările preliminare ale avizului nr. 3 al Consiliului Consultativ al Judecătorilor Europeni se retine ca nu este potrivit ca judecătorul sa fie expus, în ceea ce privește exercițiul funcțiunii sale, vreunei răspunderi personale, cu excepția cazului în care face o greșeala intenționată. Aceeași concluzie este reluata în Magna carta privind statutul judecătorilor (pct. 20 – 22).
I. C. C. J. precizează ca textul art. 96, în forma propusa pentru modificare, schimba viziunea constituționala asupra acestei construcții juridice a răspunderii pentru eroarea judiciara (gândita ca o răspundere directa a statului și o răspundere subsidiara a judecătorului) si, prin stabilirea caracterului obligatoriu al acțiunii în regres împotriva magistratului, instituie, în esența, în sarcina acestuia, contrar spiritului constituțional, o răspundere materiala obiectiva.
„Noțiunea de eroare judiciară este reglementată în legislația internațională, deoarece art. 3 din Protocolul adițional nr. 7 la Convenția europeana a drepturilor omului și art. 14 § 6 al Pactului International cu privire la drepturile civile și politice prevăd ca, atunci când o condamnare penală definitivă este ulterior anulată sau când este acordată grațierea, pentru că un fapt nou sau recent descoperitdovedește ca s-a produs o eroare judiciara, persoana care a suferit o pedeapsă din cauza acestei condamnări este despăgubita conform legii ori practicii în vigoare în statul respectiv, cu excepția cazului în care se dovedește ca nedescoperirea în timp util a faptului necunoscut ii este imputabilă în tot sau în parte. Prin urmare, la nivel internațional, eroarea judiciara este reglementata doar în materie penală și presupune, în primul rând, existenta unei hotărâri definitive de condamnare si, urmare a acestei condamnări, să se fi executat o pedeapsa cu închisoarea”, arată I. C. C. J.
Credem că „a suferi o pedeapsă” nu este egal cu „să se fi executat o pedeapsă cu închisoarea”, neapărat[39].
In al doilea rând, explica I. C. C. J., dispozițiile internaționale invocate se aplică numai atunci când condamnarea este anulată sau se acordă grațierea, daca, un fapt nou, demonstrează că s-a produs o eroare judiciară.
Credem că „un fapt nou sau recent descoperit dovedește”, trebuie cititîn sensul că „duce la dovedirea judiciară a constatării unei erori judiciare”[40].
Dreptul persoanei vătămate la repararea prejudiciilor materiale cauzate prin erorile judiciare săvârșite în alte procese decât cele penale nu se va putea exercita decât în cazul în care s-a stabilit, în prealabil, printr-o hotărâre definitivă, răspunderea penală sau disciplinară, după caz, a judecătorului sau procurorului pentru o faptă săvârșită în cursul judecății procesului și dacă această faptă este de natură să determine o eroare judiciară.(spune art. 96 alin. 4 din Legea nr. 303/2004[41])
De asemenea, reglementările internaționale conturează eroarea judiciara ca o figura juridica distincta, care nu se confunda cu greșeala de judecata, pentru care, atât dispozițiile legale interne, cat și cele internaționale, prevăd alte mijloace de remediere[42].
„Fata de aceste reglementari, se constată că definiția data erorii judiciare prin forma propusă de modificarea art. 96 alin. (3) din Legea nr. 303/2004 încalcă art. 3 din Protocolul adițional nr. 7 la Convenție și art. 14 § 6 al Pactului internațional cu privire la drepturile civile și politice. Astfel, forma propusa presupune ca exista eroare judiciară atunci când, în înfăptuirea actului de justiție, se determină o desfășurare greșită a unei proceduri judiciare și prin acesta se produce o vătămare a drepturilor și intereselor legitime ale unei persoane. Or, „desfășurarea greșită a unei proceduri judiciare” excede cu totul noțiunii de eroare judiciară și se circumscrie mai degrabă noțiunii de greșeală de judecată.
În opinia I. C. C. J., sub un alt aspect, se constată ca sintagmele cuprinse în alin. (3) al propunerii referitoare la „înfăptuirea actului de justiție” și „se determină o desfășurare greșită a unei proceduri judiciare” nu corespund cerințelor de previzibilitate și claritate a legii, deoarece ambele sunt vagi și generale și vor ridica în practica probleme de interpretare[43], încălcând astfel, dispozițiile art. 1 alin. (5) din Constituția României.
În plus, alin. (8) al art. 96 din proiect ridica probleme de neconstituționalitate în ceea ce privește art. 1 alin. (5) din Constituția României, deoarece prevede ca acțiunea în regres se exercita împotriva judecătorului sau procurorului care a determinat eroarea judiciara, competenta de judecata revenind Curții de Apel București, dispozițiile Codului de procedura civila fiind pe deplin aplicabile.
„În lipsa oricărei alte reglementari, se deduce ca instanța sesizata, respectiv Curtea de Apel București, va verifica în cadrul acțiunii daca «eroarea judiciara» a fost săvârșita cu rea-credința sau grava neglijenta. în condițiile în care reaua-credința sau grava neglijenta nu pot fi analizate decât în cadrul unei proceduri penale sau disciplinare, atribuirea unei astfel de competente unei instanțe civile este de natura a încalcă normele de competenta în materie penală și în materie disciplinara. Se încalcă, astfel, dispozițiile art. 1 alin. (5) din Constituția României privind previzibilitatea și claritatea legii, dar și ale art. 134 alin. (2) din Constituție, care prevăd ca, în materie disciplinara, Consiliul Superior al Magistraturii îndeplinește rolul de instanța de judecata, prin secțiile sale. Daca s-ar accepta ideea ca reaua-credința și grava neglijenta pot fi analizate în proceduri paralele, se creează riscul imprevizibilității actului de justiție, în condițiile în care este posibil ca instanțele disciplinare sau penale sa statueze diferit asupra relei-credințe sau gravei neglijente în raport cu instanța civila investita cu soluționarea acțiunii în regres. O lipsa acută de precizie a textului legal se poate constata, de altfel, și în ceea ce privește definiția noțiunii de «gravă neglijență» care, deși prin însuși sensul firesc al sintagmei impune o culpă în formă agravată, este circumscrisa unei culpe simple. Din acest motiv, textul de lege propus poate oferi temei pentru răspunderea materială a magistraților inclusiv atunci când există culpa în cea mai puțin gravă dintre formele sale (culpa levissima)”, explica judecători.
Noi credem că o procedură penală se poate desfășura paralel de disciplinar, antrenând răspunderi de grad diferit, după cum și o acțiune civilă se poate continua separat de penal, urmând regulile procedurii penale.
Mai mult, arată I. C. C. J., dispozițiile alin. (8) – care stabilesc faptul ca statul prin Ministerul Finanțelor Publice „se întoarce în mod obligatoriu” împotriva judecătorului sau procurorului care a determinat eroarea judiciară – instituie o prezumție legală relativă de culpabilitate pentru magistratul chemat să răspundă material, îngreunând-i acestuia în mod nejustificat sarcina probei.
Aici trebuie să spunem că acțiunea statului trebuie să fie obligatorie întotdeauna, dar după ce s-a stabilit judiciar existența unei erori judiciare, în sensul legii. Dar încă o hotărâre nu îi este opozabilă magistratului, care nu a fost parte în proces.
Textul art. 52 alin. (3) din Constituție prevede răspunderea patrimonială a statului pentru prejudiciile cauzate prin erorile judiciare. Se propunea o nouă formulare, respectiv „ Statul exercită dreptul de regres, în condițiile legii.” Teza propusă a fi introdusă nu reglementa o acțiune în regres a statului împotriva magistraților pentru recuperarea prejudiciilor cauzate prin orice eroare judiciară, ci numai prin acele erori judiciare care au fost rezultatul exercitării funcției cu rea-credință sau gravă neglijență[44].
Din conținutul normativ al art. 52 alin. (3) din Constituție rezultă că acoperirea prejudiciului cauzat prin erori judiciare este asigurată în toate cazurile de către stat, persoana vătămată putându-se îndrepta cu acțiune numai împotriva statului, reprezentat prin Ministerul Finanțelor Publice [v art. 96 alin. (6) din Legea nr. 303/2004].
În acest sens, atât art. 542 C. pr. pen., cât și art. 96 din Legea nr. 303/2004 stabilesc condițiile în care persoana vătămată exercită acțiunea în repararea prejudiciilor materiale cauzate prin erorile judiciare, admisibilitatea acțiunii fiind condiționată fie de rămânerea definitivă a hotărârii instanței de judecată, precum și a ordonanței sau încheierii organelor judiciare, prin care s-a constatat eroarea judiciară, respectiv privarea nelegală de libertate, fie de stabilirea, în prealabil, printr-o hotărâre definitivă, a răspunderii penale sau disciplinare, după caz, a judecătorului sau procurorului pentru o faptă săvârșită în cursul judecății procesului și dacă această faptă este de natură să determine o eroare judiciară.
În schimb, statul se poate îndrepta cu acțiune în regres împotriva magistratului doar dacă acesta a provocat situația generatoare de daune cu rea-credință sau din culpă gravă [art. 542 alin. (1) C. pr. pen.], respectiv a săvârșit eroarea judiciară cauzatoare de prejudicii cu rea-credință sau gravă neglijență [a se vedea art. 96 alin. (7) din Legea nr. 303/2004]. Astfel, statul este cel care, în cadrul acțiunii în regres, trebuie să dovedească faptul că magistratul și-a exercitat funcția cu rea-credință sau gravă neglijență, spune Curtea Constituțională
Deși sintagma propusă a fi introdusă pare a viza indicarea titularului dreptului de regres în cazul prejudiciilor cauzate prin orice eroare judiciară care a fost rezultatul exercitării funcției cu rea-credință sau gravă neglijență, în realitate, din cauza modului său de formulare, obligă statul să își exercite dreptul de regres. Caracterul imperativ al sintagmei propuse a fi introduse în corpul art. 52 alin. (3) din Constituție poate duce la situații inadmisibile, în care statul va promova în mod automat acțiunea în regres ori de câte ori acoperă un prejudiciu cauzat printr-o eroare judiciară, fără a mai avea un drept de apreciere[45] asupra faptului dacă magistratul și-a exercitat funcția cu rea-credință sau gravă neglijență, solicitând, astfel, în mod mecanic intervenția instanței judecătorești. De aceea, conținutul normativ propus ar trebui să aibă în vedere, eventual, posibilitatea statului de a exercita dreptul de regres în condițiile legii.
Așadar, textul constituțional nu poate constrânge statul la inițierea, în toate cazurile, a unor acțiuni în regres, ci trebuie să lase în marja sa de apreciere problema exercitării acestei acțiuni pentru ca, desigur, în final, tot instanța judecătorească să se pronunțe asupra acțiunii astfel promovate.
Având în vedere cele de mai sus, cu unanimitate de voturi, Curtea Constituțională recomandă reformularea modificării propuse în privința alin. (3) al art. 52 din Constituție[46].
Răspunderea statului este stabilită în condițiile legii și nu înlătură răspunderea judecătorilor și procurorilor care și-au exercitat funcția cu rea-credință sau gravă neglijență.
Răspunderea magistraților, stabilită în condițiile legii, nu înlătură răspunderea acestora pentru exercitarea funcției cu rea-credință sau gravă neglijență, iar răspunderea statului nu este limitată doar la erorile judiciare săvârșite în materie penală, ci privește toate erorile judiciare, indiferent de natura cauzelor în care au fost săvârșite, lărgindu-se astfel garanția constituțională a acestei răspunderi[47]. Curtea Constituțională a observat că problema erorilor judiciare se ridică în principal sub aspectul reparațiilor pe care societatea este datoare să le acorde celui care a suferit în mod injust de pe urma erorilor comise în sistemul judiciar, prevederile constituționale cuprinse în art. 52 alin. (3) consacrând principiul răspunderii obiective a statului în asemenea împrejurări[48].
Statul nu poate el însuși, de la sine putere, să aprecieze el singur dacă magistratul si-a exercitat funcția cu rea-credință sau grava neglijentă, dar legea îl obligă să acționeze în justiție. Acțiunea în despăgubire se îndrepta numai împotriva statului, reprezentat prin Ministerul Finanțelor Publice. Potrivit art 1384 alin. (2) C. civ., cel care răspunde pentru fapta altuia fiind statul, Ministerul Finanțelor Publice se va întoarce în mod obligatoriu, pe cale judiciară, împotriva aceluia care a cauzat prejudiciul. „Posibilitatea” se referă la măsura în care există o lege specială pentru producerea acelui prejudiciu, se referă la întinderea răspunderii (Art. 1385 alin. (1) – Prejudiciul se repară integral, dacă prin lege nu se prevede altfel), dar în nici un caz nu lasă la latitudinea unui ministru să păgubească bugetul public.
Ministerul Finanțelor Publice poate să cheme în garanție o terță persoană, împotriva căreia ar putea să se îndrepte cu o cerere separată în despăgubiri, pentru opozabilitate. .
În aceleași condiții, la rândul său, magistratul poate să cheme în garanție asigurătorul ( dacă există -!), potrivit art. 72 C. pr. civ. , în regres. Trebuie să vorbim de o acțiune în regres, și nu de o acțiune nouă, în despăgubiri, lăsată la latitudinea unui ministru; acest lucru trebuie să îl permită legea – dacă vrea![49]
Asigurarea malpraxis a fost creată pentru a-i proteja pe cei ce desfășoară o activitate ce ar putea afecta alte persoane și are drept scop acoperirea prejudiciilor pe care aceștia le pot cauza din culpă, datorită unor erori, din cunoștințe profesionale insuficiente sau din neglijență în exercitarea profesiei [50]. În practica asigurărilor nu poate exista o garantare pentru ceea ce în penal desemnăm prin sintagma „rea-credință”. Argumentarea constă în ideea de acoperire a riscului statistic, întâmplător. De aceea, textul trebuie citit ca referindu-se doar la asigurarea culpei.
Nu poate fi antrenată răspunderea civilă sau disciplinară a unui judecător pentru modul de interpretare a legii, apreciere a faptelor sau evaluare a probelor, cu excepția cazurilor de rea-credință și gravă neglijență. Principiul este statuat în Recomandarea CM/Rec(2010)12 a Comitetului Miniștrilor către statele membre cu privire la judecători: independența, eficiența și responsabilitățile, adoptată de Comitetul Miniștrilor în 17 noiembrie 2010,la cea de-a 1098-a întâlnire a delegaților miniștrilor[51].
Dreptul persoanei vătămate la repararea prejudiciilor materiale cauzate prin erorile judiciare săvârșite în alte procese decât cele penale nu se va putea exercita decât în cazul în care s-a stabilit, în prealabil, printr-o hotărâre definitivă, răspunderea penală sau disciplinară, după caz, a judecătorului sau procurorului pentru o fapta săvârșită în cursul judecății procesului (și dacă aceasta fapta este de natură să determine o eroare judiciară).
Potrivit art. 52 alin. (3) din Constituție, statul răspunde patrimonial pentru prejudiciile cauzate prin erori judiciare, răspundere stabilită în condițiile legii și care nu înlătură răspunderea magistraților care și-au exercitat funcția cu rea-credință sau gravă neglijență. Totodată, la revizuirea Constituției din 2003, această răspundere a statului nu a mai fost limitată doar la erorile judiciare săvârșite în materie penală, ci privește în prezent toate erorile judiciare, indiferent de natura cauzelor în care au fost săvârșite, lărgindu-se astfel garanția constituțională a acestei răspunderi. De asemenea, potrivit art. 52 alin. (2) din Legea fundamentală, statul răspunde în condițiile legii, legiuitorul reglementând, prin art. 96 alin. (4) din Legea nr. 303/2004, cerințele în care se stabilește această răspundere, printre care se află și aceea a existenței unei hotărâri definitive de stabilire a răspunderii penale sau disciplinare a judecătorului sau procurorului. Astfel, dispozițiile criticate stabilesc modalitățile și condițiile în care angajarea acestei răspunderi urmează a se face prin acordarea și plata despăgubirilor cuvenite. În ceea ce privește critica de neconstituționalitate raportată la prevederile art. 16 alin. (1) din Constituție, Curtea a constatat că și aceasta este neîntemeiată, deoarece textul de lege atacat se aplică în egală măsură tuturor persoanelor la care se referă ipoteza normei prevăzute de acest text. Referitor la critica de neconstituționalitate privind încălcarea prevederilor art. 21 din Constituție, Curtea a constatat că aceasta este neîntemeiată, deoarece dispozițiile de lege criticate nu îngrădesc accesul la justiție, ci, dimpotrivă, stabilesc condițiile în care se poate exercita dreptul persoanei vătămate la repararea prejudiciilor materiale cauzate prin erorile judiciare săvârșite în alte procese decât cele penale[52].
Textele constituționale considerate a fi încălcate sunt cele ale art. 21 privind accesul liber la justiție și dreptul la un proces echitabil și ale art. 52 privind dreptul persoanei vătămate de o autoritate publică.[53]. Curtea a constatat că dispozițiile art. 96 alin. (4) din Legea nr. 303/2004 sunt constituționale.
În ce privește eroarea judiciară din procesele penale, dispozițiile legale criticate – art. 96 alin. (3) din Legea nr. 303/2004 – au făcut trimitere la dispozițiile din Codul de procedură penală, iar în ce privește eroarea judiciară ce a izvorât din alte procese, aceleași norme – art. 96 alin. (4) din Legea nr. 303/2004 – au instituit dreptul persoanei vătămate la repararea prejudiciului după ce în prealabil a fost pronunțată o hotărâre definitivă (penală sau disciplinară) împotriva judecătorului sau procurorului pentru o faptă săvârșită în cursul judecării procesului cu condiția ca aceasta să fi fost de natură să determine eroarea. Este firesc să fie așa, deoarece numai în procesele penale eroarea judiciară reprezintă o evidență în măsura în care, după condamnarea definitivă prin hotărâre, s-a pronunțat o nouă hotărâre definitivă de achitare[54]. Legea va trebui să prevadă o acțiune în regres, nu o acțiune în despăgubiri! Legiuitorul va exprima, într-un fel sau altul, voința restabilirii unei justiții independente și responsabile!
Legea de procedură cere întotdeauna ca temei al răspunderii civile pentru magistrat, existența unei rele credințe sau măcar a unei culpe grave profesionale.
Articolul 78 din Legea nr. 303/2004 prevedea că (1)Judecătorii și procurorii beneficiază de asigurare pentru risc profesional, realizată din fondurile bugetare ale Înaltei Curți de Casație și Justiție, ale Ministerului Justiției, Ministerului Public sau, în cazul judecătorilor și procurorilor militari, din fondurile Ministerului Apărării Naționale, pentru viață, sănătate și bunuri, dacă sunt afectate în exercitarea atribuțiilor de serviciu sau în legătură cu acestea, în limita veniturilor pentru anii lucrați în aceste funcții, dar nu în mai mult de 15 ani de activitate.
(2)La eliberarea din funcție, asigurarea prevăzută la alin. (1) încetează.
(3)Asigurarea prevăzută la alin. (1) se realizează în condițiile stabilite prin hotărâre a Guvernului, cu avizul Consiliului Superior al Magistraturii.
(4)Judecătorii și procurorii se pot asigura pentru risc profesional peste limita prevăzută la alin. (1).
(5)Prin hotărâre a Guvernului, se poate înființa Casa de asigurări a judecătorilor și procurorilor.
(1)Judecătorii și procurorii beneficiază de despăgubiri acordate din fondurile bugetare ale Înaltei Curți de Casație și Justiție, ale Ministerului Justiției, Ministerului Public sau, în cazul judecătorilor și procurorilor militari, din fondurile Ministerului Apărării, în cazul în care viața, sănătatea ori bunurile le sunt afectate în exercitarea atribuțiilor de serviciu sau în legătură cu acestea. Articolul 78 alin. (1) din titlul III a fost modificat de Art. I, punctul 138. din Legea 242/2018[55] .
Noua formă prevede că (1)Judecătorii și procurorii, inclusiv cei pensionați, beneficiază de despăgubiri acordate din fondurile bugetare ale Înaltei Curți de Casație și Justiție, ale Ministerului Justiției, Ministerului Public sau, în cazul procurorilor militari, din fondurile Ministerului Apărării Naționale, în cazul în care viața, sănătatea ori bunurile le sunt afectate în exercitarea atribuțiilor de serviciu sau în legătură cu acestea. (2)Despăgubirile prevăzute la alin. (1) se acordă în condițiile stabilite prin hotărâre a Guvernului, cu avizul Consiliului Superior al Magistraturii. (Art. a fost modificat de Art. I, punctul 6. din Legea nr. 97/2008[56] )
(3)În cazul refuzului de acordare a despăgubirilor prevăzute la alin. (1), beneficiarul acestora se poate adresa secției de contencios administrativ a tribunalului. Acțiunea este scutită de la plata taxei judiciare de timbru. (alin. completat prin Legea nr. 242/2018 )
În practica instanțelor judecătorești s-a constatat că nu există un punct de vedere unitar în legătură cu aplicarea dispozițiilor art. 100 din Legea nr. 92/1992[57] și ale art. 78 din Legea nr. 303/2004, referitoare la asigurarea pentru risc profesional de care beneficiază.
Astfel, unele instanțe au decis că magistrații sunt îndreptățiți să beneficieze de asigurare realizată din fondurile bugetare, pentru viață, sănătate și bunuri, potrivit dispozițiilor art. 100 din Legea nr. 92/1992.
În motivarea acestui punct de vedere s-a relevat că modificările aduse art. 77 (devenit art. 78) din Legea nr. 303/2004 prin Legea nr. 247/2005, în sensul că judecătorii și procurorii beneficiază de asigurare pentru risc profesional, pentru viață, sănătate și bunuri, dacă sunt afectate în exercitarea atribuțiilor de serviciu sau în legătură cu acestea, au devenit fără relevanță juridică atât timp cât acele modificări legislative au intervenit după încheierea contractelor de asigurare și efectuarea plății primelor de asigurare.
S-a considerat că o astfel de soluție se impune și în cazul în care evenimentul asigurat nu s-a produs anterior modificării aduse Legii nr. 303/2004 prin Legea nr.247/2005, întrucât nici art. 100 din Legea nr. 92/1992 și nici textul anterior al art. 77 alin. (1) din Legea nr. 303/2004 nu făceau vreo distincție în această privință.
Alte instanțe, dimpotrivă, au considerat că dispozițiile art. 100 din Legea nr. 92/1992 își puteau produce efectele numai în situații de risc, concretizat în apariția evenimentului ce dă drept magistratului să obțină plata asigurării, care, potrivit Instrucțiunilor Ministerului Justiției nr. 761/1999, date în aplicarea acelei legi, trebuia să aibă legătură cu exercitarea funcției de magistrat.
În justificarea acestui punct de vedere s-a făcut referire și la actualele dispoziții ale art. 78 din Legea nr. 303/2004, subliniindu-se că din conținutul lor rezultă fără echivoc voința legiuitorului de a limita beneficiul asigurării pentru risc profesional numai la cazurile când viața, sănătatea sau bunurile magistraților au fost afectate în exercitarea atribuțiilor lor de serviciu sau în legătură cu ele.
Aceste din urmă instanțe au interpretat și au aplicat corect dispozițiile legii.
Într-adevăr, prin art. 100 alin. (1) din Legea nr. 92/1992, republicată la 30 septembrie 1997, se prevedea că “magistrații beneficiază de asigurare realizată din fonduri bugetare, pentru viață, sănătate și bunuri, în limita veniturilor pentru 15 ani de activitate”.
Prin Instrucțiunile nr. 761 din 22 aprilie 1999, emise de Ministerul Justiției în vederea aplicării textului de lege menționat, s-a precizat că ordonatorii de credite vor plăti direct despăgubirea prevăzută de norma legală, numai în situația în care se produce un eveniment care să dea dreptul magistratului la plata asigurării.
Prin aceleași instrucțiuni s-a mai stabilit că acordarea de despăgubiri magistraților în temeiul art. 100 alin. (1) din Legea nr. 92/1992, republicată, poate avea loc numai pentru evenimente determinate de exercitarea profesiei de magistrat, care să fie constatate de instituțiile publice competente potrivit legii: poliție, parchet, unități sanitare, după caz, urmând ca plata despăgubirii să fie efectuată după soluționarea definitivă a cauzei de către instanța de judecată.
Ca urmare, efectele la care se referă art. 100 din Legea nr. 92/1992, republicată, se produc numai în situații de risc, prin apariția unui eveniment cauzator de daune, determinat de exercitarea funcției de magistrat sau având legătură cu aceasta.
De altfel, în actuala reglementare a art. 78 alin. (1) din Legea nr. 303/2004, republicată, se prevede, fără echivoc, că “judecătorii și procurorii beneficiază de asigurare pentru risc profesional, realizată din fondurile bugetare ale Înaltei Curți de Casație și Justiție, ale Ministerului Justiției, Ministerului Public sau, în cazul judecătorilor și procurorilor militari, din fondurile Ministerului Apărării Naționale, pentru viață, sănătate și bunuri, dacă sunt afectate în exercitarea atribuțiilor de serviciu sau în legătură cu acestea, în limita veniturilor pentru anii lucrați în aceste funcții, dar nu mai mult de 15 ani de activitate”, prevăzându-se, în cadrul alin. 3 al aceluiași articol, că “asigurarea prevăzută la alin. (1) se realizează în condițiile stabilite prin hotărâre a Guvernului, cu avizul Consiliului Superior al Magistraturii”.
Or, în aceste condiții, este evident că, în raport cu reglementarea legală existentă, magistrații nu pot beneficia de asigurare pentru risc profesional, realizată din fondurile bugetare, decât în măsura în care viața, sănătatea și bunurile lor sunt afectate în exercitarea atribuțiilor de serviciu sau în legătură cu acestea[58].
Dacă ținem chiar să funcționeze sistemul, trebuie să recunoaștem finanțelor un drept de regres, pornit dintr-o acțiune devenită opozabilă magistratului, și nu un drept ulterior la despăgubiri. Dacă vrem!
Parlamentul European și Consiliul Uniunii Europene, prin Directiva 2012/13/UE din 22 mai 2012 privind dreptul la informare în cadrul procedurilor penale stabilește normele minime relative la informațiile privind drepturile persoanelor suspectate sau acuzate.
Autoritățile competente ar trebui să informeze cu promptitudine persoanele suspectate sau acuzate cu privire la drepturile respective, așa cum se aplică ele conform dreptului intern, care sunt esențiale pentru garantarea caracterului echitabil al procedurilor, verbal sau în scris, astfel cum se prevede în prezenta directivă. Pentru a permite exercitarea practică și efectivă a acestor drepturi, informațiile ar trebui furnizate cât mai curând în cursul procedurilor și cel târziu înainte de primul interogatoriu oficial al persoanei suspectate sau acuzate de către poliție sau de către o altă autoritate competentă.
Prin securitatea națională a României se înțelege starea de legalitate, de echilibru și de stabilitate socială, economică și politică necesară existenței și dezvoltării statului național român ca stat suveran, unitar, independent și indivizibil, menținerii ordinii de drept, precum și a climatului de exercitare neîngrădită a drepturilor, libertăților și îndatoririlor fundamentale ale cetățenilor, potrivit principiilor și normelor democratice statornicite prin Constituție (art. 1 din Legea nr. 51/1991).
Curtea Constituțională[59] a statuat că informațiile calificate de art. 10 din Legea nr. 51/1991 ca având caracter de secret de stat, informații care în virtutea acestui caracter nu pot fi comunicate decât persoanelor strict și limitativ prevăzute de art. 11 din același act normativ, aparțin domeniului siguranței naționale [după revizuirea Constituției sintagma de “siguranță națională” a fost înlocuită cu cea de “securitate națională”]. Interesul apărării securității naționale justifică restrângerea unor drepturi, prin limitarea impusă de legiuitor, restrângerea fiind în concordanță cu dispozițiile constituționale ale art. 53 alin. (1), potrivit cărora “Exercițiul unor drepturi sau al unor libertăți poate fi restrâns numai prin lege și numai dacă se impune, după caz, pentru: apărarea securității naționale, a ordinii, a sănătății ori a moralei publice, a drepturilor și a libertăților cetățenilor; desfășurarea instrucției penale; prevenirea consecințelor unei calamități naturale, ale unui dezastru ori ale unui sinistru deosebit de grav”. Această restrângere este în consens și cu dispozițiile art. 31 alin. (3) din Constituție, conform cărora “Dreptul la informație nu trebuie să prejudicieze măsurile de protecție a tinerilor sau securitatea națională”.
În Codul de procedură penală, art. 9 privitor la Dreptul la libertate și siguranță dispune ca orice persoană arestată are dreptul de a fi informată în cel mai scurt timp și într-o limbă pe care o înțelege asupra motivelor arestării sale și are dreptul de a formula contestație împotriva dispunerii măsurii (alin. 3)
Atunci când se constată că o măsură privativă sau restrictivă de libertate a fost dispusă în mod nelegal, organele judiciare competente au obligația de a dispune revocarea măsurii și, după caz, punerea în libertate a celui reținut sau arestat. (4)
Orice persoană față de care s-a dispus în mod nelegal, în cursul procesului penal, o măsură privativă de libertate are dreptul la repararea pagubei suferite, în condițiile prevăzute de lege. (5)
Alineatul (2) al art. 102 C. pr. pen. interzice folosirea în procesul penal a probelor obținute în mod nelegal, prevedere legală ce urmează a fi coroborată cu dispozițiile textului criticat[60], care prevăd excluderea probelor în situația constatării nulității actului prin care a fost dispusă sau autorizată administrarea respectivelor probe ori prin care acestea au fost administrate. Aceste dispoziții legale reprezintă garanții procesuale ale dreptului la un proces echitabil, asigurat, în acest caz, prin reglementarea în sarcina organelor judiciare a interdicției de a utiliza în soluționarea cauzelor penale probe declarate nule.
Curtea a definit convingerea magistratului ca fiind acea stare a unei persoane răspunzătoare de aplicarea legii, bazată pe buna-credință, care este împăcată cu propria conștiință morală care a îndrumat-o în aflarea adevărului prin utilizarea tuturor mijloacelor legale, respectiv a probelor. S-a constatat, cu această ocazie, că, la baza hotărârilor pe care un judecător le pronunță, stă o convingere ce are drept fundament o conștiință juridică formată numai după epuizarea duelului judiciar. De aceea, în măsura în care judecătorul nu poate ajunge la o concluzie fermă, legiuitorul a consacrat instituția reluării cercetării judecătorești sau a dezbaterilor, prevăzută de art. 395 C. pr. pen. . Pentru a ajunge însă la o anumită convingere, judecătorul va face o analiză logică, științifică și riguroasă a faptelor relevate, cu respectarea principiilor legale referitoare la loialitatea administrării probelor și a aprecierii lor ca un tot unitar.
Acest proces complex presupune realizarea de către instanțele de judecată a unei atente și detaliate analize a probelor administrate în dosarul cauzei, precum și excluderea dintre acestea a probelor obținute în mod nelegal, proces care trebuie finalizat prin pronunțarea unei soluții, bazate pe un raționament juridic ce trebuie să facă abstracție de informațiile furnizate de probele declarate nule.
Cu toate că excluderea juridică a probelor obținute în mod nelegal din procesul penal apare ca fiind o garanție suficientă a drepturilor fundamentale anterior menționate, această garanție este una pur teoretică, în lipsa îndepărtării efective a mijloacelor de probă obținute în mod nelegal din dosarul cauzei. Mai mult, menținerea acestora în dosar, pe parcursul soluționării eventualelor căi ordinare și extraordinare de atac, ce pot fi invocate, nu poate produce decât același efect cognitiv contradictoriu, de natură a afecta procesul formării convingerii dincolo de orice îndoială rezonabilă a completului de judecată învestit cu soluționarea cauzei, referitoare la vinovăția sau nevinovăția inculpatului[61].
Curtea Constituțională a constatat ce reprezintă, din punct de vedere al dreptului procesual penal, punerea în executare a mandatului de supraveghere tehnică și procesul-verbal de consemnare a activităților de supraveghere tehnică[62].
Procesul-verbal întocmit de procuror sau de organul de cercetare penală, conform art. 143 C. pr. pen. , în care sunt consemnate rezultatele activităților de supraveghere tehnică efectuate constituie un mijloc de probă. Prin urmare, având în vedere cele reținute de Curtea Constituțională prin Decizia nr. 383 din 27 mai 2015 (§ 21), Curtea constată că nelegalitatea dispunerii, autorizării, consemnării sau administrării actului atrage sancțiunea nulității absolute sau relative, potrivit distincțiilor prevăzute la art. 281 și 282 C. pr. pen. . Așa fiind, realizarea supravegherii tehnice, ca procedeu probator, cu încălcarea condițiilor legale prevăzute la art. 138-146 C. pr. pen. , inclusiv a celor referitoare la organele abilitate să pună în executare mandatul de supraveghere, are ca efect nulitatea probelor astfel obținute și, în consecință, imposibilitatea folosirii lor în procesul penal, conform art. 102 alin. (3) C. pr. pen.
Actele îndeplinite de organele prevăzute la art. 142 alin. (1) teza a doua C. pr. pen. reprezintă procedee probatorii care stau la baza procesului-verbal de consemnare a activității de supraveghere tehnică, ce constituie un mijloc de probă. Pentru aceste motive, organele care pot participa la realizarea acestora sunt numai organele de urmărire penală. Acestea din urmă sunt cele enumerate la art. 55 alin. (1) C. pr. pen. , respectiv procurorul, organele de cercetare penală ale poliției judiciare și organele de cercetare penală speciale[63].
Autorii excepției de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 142 alin. (1) din Codul de procedură penală §7).au arătat că, dintotdeauna, a existat o imixtiune a serviciilor secrete în actul de justiție din România, imixtiune care a avut loc, sub imperiul vechiului Cod de procedură penală, conform protocolului la care se face referire și care, potrivit reglementării procesual penale în vigoare, se realizează conform art. 142 din actualul Cod de procedură penală[64].
Procedura de declasificare a Protocolului de cooperare încheiat în anul 2009 între Serviciul Român de Informații, Înalta Curte de Casație șiJustiție și Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție a fost definitivată la data de 14 iunie 2018[65].
Protocolul a vizat exprimarea acordului instituțiilor pentru crearea unui sistem informatic și de comunicații (SIC), astfel încât transmiterea documentelor privind emiterea mandatelor de securitate națională, elaborate în baza Legii nr. 51/1991 privind securitatea națională și a Legii nr. 535/2004 privind prevenirea și combaterea terorismului, să fie realizată în format electronic. În acest context, protocolul are natura juridică a unui acord privind crearea SIC, prealabil acreditării sistemului, cerință impusă de actele normative privind acreditarea sistemelor informatice și de comunicații care vehiculează informații secrete de stat.[66]
Informațiile puse la dispoziția persoanelor suspectate sau acuzate cu privire la fapta penală de a cărei comitere sunt suspectate ar trebui să fie furnizate cu promptitudine, cel târziu înainte de primul lor interogatoriu oficial, de către poliție sau de către o altă autoritate competentă și fără a aduce atingere desfășurării anchetei în curs.
Curtea reține că sintagma “ori de alte organe specializate ale statului” apare ca fiind lipsită de claritate, precizie și previzibilitate, nepermițând subiecților să înțeleagă care sunt aceste organe abilitate să realizeze măsuri cu un grad ridicat de intruziune în viața privată a persoanelor.
În ceea ce privește materia interceptărilor, Curtea Europeană a Drepturilor Omului, în Decizia de admisibilitate din 29 iunie 2006, pronunțată în Cauza Weber și Saravia c Germaniei, § 93-95, a generalizat jurisprudența sa vizavi de cerința legală a “previzibilității” legii în acest domeniu, statuând că reglementarea unor măsuri speciale secrete de urmărire, cum ar fi interceptarea comunicărilor, trebuie să se realizeze în mod esențial prin norme clare, detaliate, din moment ce tehnologia disponibilă pentru efectuarea lor devine constant din ce în ce mai sofisticată[67] .
Curtea a dezvoltat garanțiile minime care ar trebui să fie prevăzute în legislația statului, pentru evitarea abuzurilor de putere: natura infracțiunilor care determină necesitatea de interceptare; stabilirea categoriilor de persoane pasibile de înregistrarea convorbirilor telefonice; o limitare a duratei de înregistrare a convorbirilor telefonice; procedura obligatorie pentru examinarea, utilizarea și stocarea datelor obținute; măsurile de precauție care trebuie luate în cazul informării altor părți; împrejurările în care înregistrările pot sau urmează să fie șterse ori distruse [v, inter alia, Hotărârea din 24 aprilie 1990, pronunțată în Cauza Huvig c Franței, (§ 34)].
Curtea Constituțională pune, în mod esențial, accentul pe respectarea exigențelor de calitate a legislației interne, legislație care, pentru a fi compatibilă cu principiul preeminenței dreptului, trebuie să îndeplinească cerințele de accesibilitate (normele care guvernează materia interceptării comunicațiilor trebuie reglementate la nivel de lege), claritate (normele trebuie să aibă o redactare fluentă și inteligibilă, fără dificultăți sintactice și pasaje obscure sau echivoce, într-un limbaj și stil juridic specific normativ, concis, sobru, cu respectarea strictă a regulilor gramaticale și de ortografie), precizie și previzibilitate (lex certa, norma trebuie să fie redactată clar și precis, astfel încât să permită oricărei persoane – care, la nevoie, poate apela la consultanță de specialitate – să își corecteze conduita și să fie capabilă să prevadă, într-o măsură rezonabilă, consecințele care pot apărea dintr-un act determinat). Aceste exigențe trebuie să fie inerente oricărui act normativ, cu atât mai mult unei reglementări care dă dreptul autorităților publice de a interveni în viața intimă, familială și privată, precum și dreptul de a accesa corespondența persoanelor.
Curtea reține că este justificată opțiunea legiuitorului ca mandatul de supraveghere tehnică să fie pus în executare de procuror și de organele de cercetare penală, care sunt organe judiciare, conform art. 30 C. pr. pen, precum și de către lucrătorii specializați din cadrul poliției, în condițiile în care aceștia pot deține avizul de ofițeri de poliție judiciară, în condițiile art. 55 alin. (5) C. pr. pen Această opțiune nu se justifică, însă, în privința includerii, în cuprinsul art. 142 alin. (1) C. pr. pen, a sintagmei “alte organe specializate ale statului”, neprecizate în cuprinsul Codului de procedură penală sau în cuprinsul altor legi speciale. Noțiunea de “sprijin tehnic” reprezintă porți prin care serviciile secrete pătrund în activitatea de urmărire penală [68].
Suspectul are dreptul de a fi informat, înainte de a fi ascultat, despre fapta pentru care este cercetat și încadrarea juridică a acesteia. Inculpatul are dreptul de a fi informat de îndată despre fapta pentru care s-a pus în mișcare acțiunea penală împotriva lui și încadrarea juridică a acesteia.(art. 10 alin. 3)
Înainte de a fi ascultați, suspectului și inculpatului trebuie să li se pună în vedere că au dreptul de a nu face nicio declarație. (4)
Organele judiciare au obligația de a asigura exercitarea deplină și efectivă a dreptului la apărare de către părți și subiecții procesuali principali în tot cursul procesului penal. (5)
[2] D. Popa, BNR: Băncile au facut lobby în mod transparent în privinta OUG 50 , HotNews.ro, 20 aprilie 2011. Ioana Ene Dogioiu, Toate tunurile pe BNR! Statul ca o prada, http://m.ziare.com/bnr/de-unde-vine, 29 Ianuarie 2019 ( Și dacă vor captura BNR, vor pune mâna și pe tiparnița de bani, adică vor acoperi cu inflația toate găurile pentru care altfel nu găsesc soluție. Ceea ce ei nu pot înțelege este că semnalul capturării BNR ar însemna un șoc pe piețele internaționale și ar duce la prăbușirea cursului. „Marea finanță internațională nu dă doi bani pe vorbele lui Vâlcov și Dragnea, are regulile ei. BNR ar fi doar ultima într-un lung șir de instituții capturate de PSD de la Avocatul Poporului, CCR, DIICOT și CSM, până la Protecția Consumatorului, Curtea de Conturi și Consiliul Concurentei.”).
[3] Cazuri de lobby făcut pe ușa din dos, ziaruldeiasi.ro.., 8 aprilie 2011 . Lobbyul la Gabriel Almond; Bingham Powell,; Russell Dalton, Jr.; Kaare Strom, Politica comparată astăzi, Ed. Institutul European, Iaşi, 2009; Carmen Gorgan,Academia infractorilor, https://gazetadecluj.ro/academia-infractorilor/, 2 aprilie,2018; Sorina Matei,Exclusiv. Lupta anticorupție din România, adusă în atenția Procurorului General al SUA, Jeff Sessions, şi Departamentului de Stat SUA, în cadrul contractului de consultanță strategică comandat de firma de date şi “psy ops” cu client din România, http://sorinamatei.ro/exclusiv-lupta-anticoruptie-din-romania-adusa-atentia-procurorului-general-al-sua, 18 septembrie 2017 ; http://sorinamatei.ro/exclusiv-inculpatii-grei-ai-romaniei-si-au-platit-lobby-de-31-milioane-de-dolari-in-congresul-sua, 23 august 2017 (The Lobbying Discolsure Act of 1995, amendată la 31 ianuarie 2017, prevede înregistrarea obligatorie şi dezvăluirea prin rapoarte periodice a activităților de lobby, verificarea acestora, şi penalități civile de 200.000 de dolari în cazul nedepunerii, depunerii cu întârziere mai mare de 60 de zile sau întocmirilor defectuoase a rapoartelor de lobby în Congresul SUA.).
[4] Proiectul legislativ privind activitatea de lobby în România, depus la Parlament 22 Martie 2010 , Avocatnet.ro.
[5] Lobbyul la Almond, Gabriel; Powell, G. Bingham; Dalton, J. Russell Jr.; Strom, Kaare, Politica comparată astăzi, Ed. Institutul European, Iaşi, 2009. Râpeanu, Gheorghe; Rădulescu, Sorin M., Metode și tehnici de cercetare sociologică. Antologie de texte, Ed. Intact, Bucureşti, 1997. Sartori, Giovanni, Teoria democrației reinterepretată, Ed. Polirom, Iași, 1999.
[6] Comisia Comunităților Europene, Bruxelles, 3.5.2006 , COM (2006) 194 final, Carte Verde , Inițiativa europeană privind transparența. Petru Cruciu, https://www.juridice.ro
Valerică Dabu, Drept constituțional şi instituții politice, ed. a 3-a, Ed. SNAPA, Bucuresti, 2003
[7] Pagina Registrului reprezentanților grupurilor de interese, 2005 NP action.
Elena Simina Tănăsescu (Coordonator), Miruna Andreea Balosin, Cosmin Dima, Cristian Ducu, Ștefan-Ilie Oanță, Ramona-Delia Popescu, Lobby în România vs. Lobby în UE, Institutul European din România, București, 2015. http://www.ier.ro/sites/default/files/pdf/Studiu_Lobby_site.pdf
[8] Laura Florea , 5 clisee despre lobby, www.cariere.online. , 2010-04-19
[9] L. Mihăileanu, A. Horja, Reglementarea activității de lobby. în anticamera influenței, Ed. C.H. Beck
[11] V și Alina Mungiu-Pippidi, Romania’s Italian-Style Anticorruption Populism, `Journal of Democracy”, vol. 29, nr. 3, 2018, p. 105. „Politizarea anticorupției a generat astfel instabilitate politică” https://www.journalofdemocracy.org/article/explaining-eastern-europe-romania’s-italian-style-anticorruption-populism
[12] Redactia, Giuliani i-a scris lui Iohannis ca protocoalele submineaza statul de drept si e nevoie de amnistie. George Maior acuza un lobby al celor cu probleme cu legea, Ziare.com 27 august 2018,
[13] Camelia Badea, Giuliani a fost plătit să semneze scrisoarea de avocatul care i-a apărat pe Popoviciu, Steinmetz și Adamescu, http://www.ziare.com/liviu-dragnea/presedinte-psd/cine-l-a-platit-pe-giuliani, 29 august 2018
[19] Ana Ilie , Adrian Severin, anchetat pentru corupție la Bruxelles, Ziare.com, 20 martie 2011).
[20] Publicată în M.Of.nr. 219 din 18 mai 2000, modificată prin Ordonanța nr. 83 din 29 august 2000, publicată în M.Of.nr. 425 din 1 septembrie 2000, modificată şi completată prin Legea nr. 161/2003 privind unele măsuri pentru asigurarea transparenței în exercitarea demnităților publice, a funcțiilor publice și în mediul de afaceri, prevenirea şi sancționarea corupției, publicată în M.Of.din 21 aprilie 2003 și prin Legea nr. 521 din 24 noiembrie 2004, privind modificarea şi completarea Legii nr. 78 din 8 mai 2000 pentru prevenirea, descoperirea şi sancționarea faptelor de corupție, publicată în M.Of.nr. 1123 din 29 noiembrie 2004, prin Ordonanța de urgență nr. 124 din 6 septembrie 2005 privind modificarea și completarea Legii nr. 78/2000 pentru prevenirea, descoperirea şi sancționarea faptelor de corupție, publicată în M.Of.nr. 842 din 19 septembrie 2005, prin Ordonanța de urgență nr. 50 din 28 iunie 2006, publicată în M.Of.nr. 566 din 30 iunie 2006, prin Legea nr. 69/2007 din 26 martie 2007, publicată în M.Of.nr. 215 din 29 martie 2007.
[21] A se vedea și Open Society Instituite, EU Accession Monitoring Program, Budapesta, 2002, Corupția şi politicile de combatere a corupției, Exclus SRL, Bucureşti, 2002, p. 85. Marie Benide, Parlamentari francezi şi europeni sub presiune, Când lobby-urile (des)fac legile, în „Le monde diplomatique”, nr. 17/2007. D. Ciuncan, Prevenirea, descoperirea şi sancționarea faptelor de corupție, Legea nr. 78/2000 , ed. a III-a, revăzută și adăugită, Universul Juridic, 2017, pp. 51 sqq.
[23] Completul de 9 judecători, decizia nr.112 din 7 octombrie 2002
[24] Dec. nr. 51 din 16 februarie 2016 referitoare la excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 142 alin. (1) din Codul de procedură penală, M. Of. Nr. 190 din 14 martie 2016,§ 42
[25] V și Ovidiu Nahoi, Chestii de respect, în „Reporter Global” 18-24 ianuarie 2019,nr.30, p. 18. În articol este vorba de înțelesul respectului de sine la români.
[26] „Dimineața” din 11 mai 1921, p. 8, din colecția Ziarele României Mari, Peter McGee, editor. Dl avocat D. C. Țunescu, raportor, a arătat că în capitală, încă în anul 1911, revenea un avocat la 250 de locuitori, pe când, la aceeași dată, în Frankfurt pe Main revenea un avocat la 2600 de locuitori. Această pletoră e produsă de lipsa de îngrădire a profesiei, care a permis accesul baroului și celor chemați și celor nechemați.
[34] M.Of. nr. 495 din 16 iulie 2009, V și Nicolae Volonciu ș.a., Noul Cod de Procedura Penală adnotat. Partea generala, Universul Juridic, 2014 , Cristi Danileț, Procurorul este magistrat?, https://www.juridice.ro, 29 aprilie 2013 . Prin magistrat se înțelege calitatea judiciară deținută sau funcția judiciară exercitată de judecător (cei ordinari, nu și cei constituționali) și, respectiv,de procuror.
[38][38] Îndeplinirea unei activități impuse ori permise de lege sau ordinul superiorului nu îl exonerează de răspundere pe cel care putea să își dea seama de caracterul ilicit al faptei sale săvârșite în asemenea împrejurări.( Art. 1364 C. civ. )
[39] Nu se poate exclude sau limita, prin convenții sau acte unilaterale, răspunderea pentru prejudiciul material cauzat altuia printr-o faptă săvârșită cu intenție sau din culpă gravă.
[40] D. Ciuncan , Statutul judecătorilor și procurorilor, „ Pandectele române”, nr. 12/2016, p. 17
[41] La revizuirea Constituției din 2003, această răspundere a statului nu a mai fost limitată doar la erorile judiciare săvârșite în materie penală, ci se referă acum la toate erorile judiciare, indiferent de natura cauzelor în care au fost săvârșite, lărgindu-se astfel garanția constituțională a acestei răspunderi. Curtea constată că, potrivit art. 52 alin. (2) din Legea fundamentală, răspunderea statului este stabilită în condițiile legii, iar legiuitorul a reglementat – prin art. 96 alin. (4) din Legea nr. 303/2004 – condițiile în care se stabilește această răspundere, printre care se află și acea cerință a existenței unei hotărâri definitive de stabilire a răspunderii penale sau disciplinare a judecătorului sau procurorului. Dispozițiile criticate nu restrâng răspunderea statului doar la unele erori judiciare, ci stabilesc modalitățile și condițiile în care angajarea acestei răspunderi urmează a se face prin acordarea și plata despăgubirilor cuvenite.( Dec. nr. 277 din 22 martie 2007 referitoare la excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 96 alin. (4) din Legea nr. 303/2004 privind statutul judecătorilor și procurorilor și art. 15 lit. g) din Legea nr. 146/1997 privind taxele judiciare de timbru, M. Of. nr. 308 din 9 mai 2007. Idem, Dec. nr. 1052 din 13 noiembrie 2007 referitoare la excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 96 alin. (4) din Legea nr. 303/2004 privind statutul judecătorilor și procurorilor, M. Of. nr. 869 din 19 decembrie 2007)
[42] V și V. Pătulea, Dreptul de regres al statului român, „Dreptul” nr. 4/2002, pp. 89 sqq, Lacrima Rodica Boilă, Răspunderea civilă delictuală obiectivă, Ed. C. H. Beck, București, 2008, pp. 4245 sqq
[43] Interpretarea legii se face de către instanță numai în scopul aplicării ei în cazul dedus judecății (art. 9 C. civ. ).
[44] Curtea Constituțională, dec. 80 din 16 februarie 2014 asupra propunerii legislative privind revizuirea Constituției României M.Of. nr. 246 din 7 aprilie 2014 §§ 171-175.
[45] Nu este vorba de un drept al ministrului finanțelor, de o marjă, ci numai de competența unei instanțe de judecată.
[46] Curtea Constituțională, dec. 80 din 16 februarie 2014 asupra propunerii legislative privind revizuirea Constituției României M.Of. nr. 246 din 7 aprilie 2014 § 176.
[47] Curtea Constituțională , dec. nr. 543 din 9 aprilie 2009, M. Of. nr. 499 din 20 iulie 2009
[48] De exemplu, dec. nr. 633 din 24 noiembrie 2005, nr. 1.138 din 15 decembrie 2005, dec. nr. 1.528 din 17 noiembrie 2009 , M. Of. nr. 85 din 9 februarie 2010
[50]https://www.vivendis.ro. Nu se acordă despăgubiri pentru prejudicii produse de asigurat sau de către persoanele de care acesta răspunde potrivit legii, cu intenție sau ca urmare a încălcării grave a reglementarilor privind exercitarea profesiei, a obligațiilor asumate în condițiile practicării profesiei pentru care, în conformitate cu prevederile legale, nu este autorizat/abilitat. De asemenea, nu se acordă despăgubiri pentru comiterea unor fapte incriminate ca infracțiuni săvârșite cu intenție, sau pentru producerea unor prejudicii în timp ce se afla sub influenta –voluntară, am adăuga noi – băuturilor alcoolice, drogurilor sau substanțelor excitante de orice fel.
Adina A. Stancu , R. Savaliuc, Din puțul gândirii. Procurorul General al României e de acord cu răspunderea magistraților, dar zice ca asigurarea de “malpraxis” sa fie suportata de stat, ca in cazul avocaților si medicilor! Numai ca avocații si medicii si-o plătesc singuri! http://www.luju.ro/magistrati/parchete, 28 noiembrie 2011. “Exista rea credința atunci când judecătorul sau procurorul încalcă, cu știința, normele de drept urmărind sau acceptând posibilitatea prejudicierii unei persoane” .
Așa cum, grava neglijenta se constata daca: “Judecătorul sau procurorul nesocotește din culpa, in mod grav si nescuzabil, normele de drept material sau procesual” (sursa: Proiectul CSM) http://stirileprotv.ro/
Mai rămâne o singura problema de rezolvat. De unde luam bani pentru liniștea magistraților? Oare de la Finanțe? „Daca ei vor accepta punctul nostru de vedere si ne vor prevedea in buget asemenea sume, putem discuta de o aplicare efectiva a dispozițiilor. Daca nu, vom avea o reglementare legislativa la începutul anului si după o rectificare la mijlocul anului viitor putem discuta si despre o punere in practica”, a declarat Alina Bica, secretar de stat la Ministerul Justiției. Ministerul Justiției trebui sa afle si ce companie de asigurări ar putea fi interesata sa plătească daune pentru erorile judecătorilor. Magistrații, trași la răspundere pentru malpraxis?http://stirileprotv.ro/
[53] Examinând excepția de neconstituționalitate se constată că, în jurisprudența sa, Curtea Constituțională s-a mai pronunțat asupra constituționalității aceluiași text de lege, în raport de aceleași prevederi din Legea fundamentală. Prin mai multe decizii, ca de exemplu dec. nr. 1.052 din 13 noiembrie 2007, M. Of. nr. nr. 869 din 19 decembrie 2007, dec. nr. 182 din 26 februarie 2008, M. Of. nr. nr. 255 din 1 aprilie 2008, și dec nr. 1.406 din 16 decembrie 2008, M. Of. nr. nr. 167 din 17 martie 2009
[55] LEGE nr. 242 din 12 octombrie 2018 pentru modificarea și completarea Legii nr. 303/2004 privind statutul judecătorilor și procurorilor, M. Of. nr. 868 din 15 octombrie 2018
[56] LEGE nr. 97 din 14 aprilie 2008 privind aprobarea Ordonanței de urgență a Guvernului nr. 100/2007 pentru modificarea și completarea unor acte normative în domeniul justiției, M. Of. nr. 294 din 15 aprilie 2008
[57] Înlocuită prin Legea 304/2004 privind organizarea judiciară (M.Of. 576 din 29 iunie 2004)
[58] I. C. C. J., Dec. nr. LXXXVII (87) din 10 decembrie 2007 privind examinarea recursului în interesul legii, declarat de procurorul general al Parchetului de pe lângă I.C.C.J. , cu privire la aplicarea dispozițiilor art. 100 din Legea nr. 92/1992 pentru organizarea judecătorească și ale art. 78 din Legea nr. 303/2004 privind statutul judecătorilor și procurorilor, republicată, referitor la dreptul magistraților la decontarea primelor de asigurare pentru viață, sănătate și bunuri, M. Of. nr. 696 din 13 octombrie 2008 (urmează a se admite recursul în interesul legii și a se stabili că dispozițiile art. 100 din Legea nr. 92/1992 pentru organizarea judecătorească, republicată, se interpretează în sensul că magistrații beneficiază de decontarea primelor de asigurare pentru viață, sănătate și bunuri, numai în măsura în care cazul asigurat s-a produs în exercitarea atribuțiilor de serviciu sau în legătură cu acestea).
[59] Curtea Constituțională , Decizia nr. 37 din 29 ianuarie 2004 referitoare la excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 10 şi 11 din Legea nr. 51/1991 privind siguranța națională a României, M. Of. nr. 183 din 3 martie 2004
[60] Curtea Constituțională , Decizia nr. 22 din 18 ianuarie 2018 referitoare la excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 102 alin. (3), art. 345 alin. (3) şi art. 346 alin. (4) din Codul de procedură penală, M. Of. nr. 177 din 26 februarie 2018
[61] Decizia nr. 22/2018. prin sintagma “excluderea probei”,se înțelege şi eliminarea mijloacelor de probă din dosarul cauzei.
[62] Decizia nr. 51 din 16 februarie 2016 referitoare la excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 142 alin. (1) din Codul de procedură penală
[63] angajații Serviciului Român de Informații nu pot fi considerate organe de cercetare penală speciale totuși ei pot acorda însă sprijin la efectuarea anumitor activități de cercetare penală, pentru infracțiuni privind securitatea națională prevăzute în titlul X din Codul penal și infracțiunilor de terorism, din dispoziția procurorului, punerea în aplicare a mandatelor de supraveghere tehnică. Protocoalele (Protocol de cooperare între Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție și Serviciul Român de Informații nr. 7505 din 29.03.2018, https://www.sri.ro/assets/img/news/protocol-de-cooperare/.) au condus într-o oarecare măsură la extinderea limitele competenței organelor de cercetare penală speciale din cadrul Serviciului Român de Informații și crearea așa zisului câmp tactic intitulat de către generalul Dumitru Dumbravă șeful Direcției juridice a Serviciului Român de Informații ( Valerian Vlangăr, Competența organelor de cercetare penală speciale – reglementări actuale și perspective, Revista „Universul Juridic” nr. 8/2020). Cu toate că există Ordinul Ministerului Public nr. 90 din 21.05.2014 prin care Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție stabilește reguli clare în ceea ce privește procedura de acordare a avizului conform pentru funcționarea organelor de cercetare penală ale poliției judiciare și a organelor de cercetare penală speciale, la nivelul Ministerului Apărării Naționale nu au fost elaborate norme privind condițiile de desemnare a ofițerilor care pot avea calitatea de organe de cercetare penală speciale.
[64] Curtea Constituțională Decizia nr. 51 din 16 februarie 2016
[67] V Hotărârea din 25 martie 1998, pronunțată în Cauza Kopp c Elveției, (§ 72) şi Hotărârea din 30 iulie 1998, pronunțată în Cauza Valenzuela Contreras c Spaniei (§ 46)].
[68] În excepție se susține că noțiunea de “sprijin tehnic” reprezintă porți prin care serviciile secrete pătrund în activitatea de urmărire penală. Decizia nr. 51 din 16 februarie 2016 § 49
În pregătirea ședinței de judecată, Președintele completului de judecată are îndatorirea să ia din timp toate măsurile necesare pentru ca la termenul de judecată fixat judecarea cauzei să nu sufere amânare Art. 361 alin. 2 C. pr. pen dosarele repartizate pe complete în mod aleatoriu vor fi preluate de președintele completului, care va lua măsurile necesare în scopul pregătirii judecății, astfel încât să se asigure soluționarea cu celeritate a cauzei. Documentele și, dacă este cazul, fotografiile și înregistrările audio și video care sunt esențiale pentru contestarea efectivă a legalității unei arestări sau detenției unor persoane suspectate sau acuzate, în conformitate cu dreptul intern, ar trebui să fie puse la dispoziția persoanelor suspectate sau acuzate sau a avocaților acestora cel târziu înainte ca autoritatea judiciară competentă să fie chemată să se pronunțe cu privire la legalitatea arestării sau detenției în conformitate cu articolul 5 alineatul (4) din CEDO și cu suficient timp înainte pentru a permite exercitarea efectivă a dreptului de a contesta legalitatea arestării sau detenției. (30)
În sensul prezentei directive, accesul la mijloacele de probă materiale, definite în conformitate cu dreptul intern, în apărarea sau împotriva persoanei suspectate sau acuzate și care sunt în posesia autorităților competente în raport cu cauza penală specifică, ar trebui să includă accesul la materiale cum ar fi documente și, dacă este cazul, fotografii și înregistrări audio sau video. Astfel de materiale pot fi incluse într-un dosar sau deținute de autoritățile competente în orice mod adecvat în conformitate cu dreptul intern. (31) În Codul de procedură penală , art. 94 tratează Consultarea dosarului: (1) Avocatul are dreptul de a solicita consultarea dosarului pe tot parcursul procesului penal. Acest drept nu poate fi exercitat, nici restrâns în mod abuziv. (2) Consultarea dosarului presupune dreptul de a studia actele acestuia, dreptul de a nota date sau informații din dosar, precum și de a obține fotocopii pe cheltuiala clientului. (3) În cursul urmăririi penale, procurorul stabilește data și durata consultării într-un termen rezonabil. Acest drept poate fi delegat organului de urmărire penală. (4) În cursul urmăririi penale, procurorul poate restricționa motivat consultarea dosarului de către suspect, inculpat sau avocat, pe o perioadă de cel mult 15 zile, dacă prin aceasta s-ar putea aduce atingere bunei desfășurări a urmăririi penale. (5) În cursul urmăririi penale, avocatul are obligația de a păstra confidențialitatea sau secretul datelor și actelor de care a luat cunoștință cu ocazia consultării dosarului. (6) În toate cazurile, avocatului nu îi poate fi restricționat dreptul de a consulta declarațiile părții sau ale subiectului procesual principal pe care îl asistă ori îl reprezintă. (7) În vederea pregătirii apărării, avocatul inculpatului are dreptul de a lua cunoștință de întreg materialul dosarului de urmărire penală în procedurile desfășurate în fața judecătorului de drepturi și libertăți privind măsurile privative sau restrictive de drepturi, la care avocatul participă. Dreptul de a studia actele dosarului presupune consultarea întregului dosarul, a tuturor pieselor/actelor aflate la dosar. În art. 83 C. pr. pen. sunt arătate Drepturile inculpatului. În cursul procesului penal, inculpatul are , printre altele, b) dreptul de a consulta dosarul, în condițiile legii; Consultarea dosarului penal de către părți, subiecții procesuali principali și avocatul acestora, denumite în continuare persoane interesate, se realizează potrivit art. 94 C. pr. pen. și presupune dreptul de a studia actele dosarului penal, dreptul de a nota date sau informații din dosarul penal, precum și dreptul de a obține fotocopii pe cheltuiala persoanelor interesate[1] . Art. 5 al ordinului dispune că (1) Organul poliției judiciare asigură exercitarea dreptului prevăzut la art. 3 numai dacă procurorul competent nu a restricționat acest drept, prin actul de delegare sau pe cererile prevăzute la art. 4. În cursul urmăririi penale, procurorul poate restricționa motivat consultarea dosarului, dacă prin aceasta s-ar putea aduce atingere bunei desfășurări a urmăririi penale. După punerea în mișcare a acțiunii penale, restricționarea se poate dispune pentru cel mult 10 zile. ( art. 94 alin. 4 C. pr. pen. ) Art. 207 C. pr. pen reglementează Verificarea măsurilor preventive în procedura de cameră preliminară. (1)Când procurorul dispune trimiterea în judecată a inculpatului față de care s-a dispus o măsură preventivă, rechizitoriul, împreună cu dosarul cauzei, se înaintează judecătorului de cameră preliminară de la instanța competentă, cu cel puțin 5 zile înainte de expirarea duratei acesteia. În interpretarea și aplicarea unitară a dispozițiilor art. 207 alin. (1) și (2) C. pr. pen. stabilește că: Termenul “cu cel puțin 5 zile înainte de expirarea duratei acesteia” este un termen peremptoriu, iar nerespectarea sa atrage sancțiunea decăderii din exercițiul dreptului de a depune propunerea de prelungire a duratei arestului preventiv și nulitatea absolută a actului făcut peste termen [2]
Accesul la mijloacele de probă materiale, aflate în posesia autorităților competente, în apărarea sau împotriva persoanei suspectate sau acuzate, astfel cum este prevăzut în prezenta directivă, poate fi refuzat, în conformitate cu dreptul intern, în cazul în care astfel de acces poate avea drept consecință periclitarea gravă a vieții sau a drepturilor fundamentale ale unei alte persoane sau dacă refuzul acestui acces este strict necesar pentru apărarea unui interes public important. Decizia prin care se refuză accesul trebuie privită în raport cu drepturile în materie de apărare ale persoanei suspectate sau acuzate, ținând seama de diferitele etape ale procedurilor penale. Restricțiile la acest acces ar trebui interpretate strict și în conformitate cu dreptul la un proces echitabil, prevăzut de CEDO și astfel cum este interpretat în jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului. (32)
Persoanele suspectate sau acuzate sau avocații acestora ar trebui să aibă dreptul să conteste, în conformitate cu procedurile din dreptul intern, posibila incapacitate sau refuzul autorităților competente de a furniza informații sau de a prezenta anumite materiale ale cauzei în conformitate cu prezenta directivă. Acest drept nu atrage după sine obligația ca statele membre să pună la dispoziție o procedură specifică a unei căi de atac, un mecanism separat sau o procedură de plângere pentru contestarea unei astfel de incapacități sau a unui astfel de refuz.
În materia protecției dreptului constituțional la viață privată, legiuitorul are obligația de a reglementa o cale de atac efectivă, care să permită persoanei supuse măsurii de supraveghere tehnică să obțină repararea apropriată a urmărilor încălcării contestate[3].
Instanța de contencios constituțional a statuat cu valoare de principiu că, în exercitarea controlului de constituționalitate, trebuie să țină cont de voința reală a părții care a ridicat excepția de neconstituționalitate, în caz contrar, Curtea ar fi ținută de un criteriu procedural strict formal, respectiv indicarea formală de către autorul excepției a textului legal criticat [4]
Analiza îndeplinirii obligației pozitive a statului, în sensul instituirii unui recurs efectiv, nu poate fi raportată la acele etape procedurale din materia supravegherii tehnice care sunt caracterizate de specificul secret pe care aceste măsuri le presupun la momentul respectiv, ci trebuie raportată la momentul procedural care se delimitează de celelalte prin pierderea acestui caracter.
Metodele speciale de supraveghere tehnică, precum și procedura ce trebuie urmată în cazul folosirii acestora sunt reglementate de dispozițiile art. 138 – art. 146 din Codul de procedură penală. Curtea reține că, potrivit art. 140 alin. (1) din Codul de procedură penală, supravegherea tehnică poate fi dispusă în cursul urmăririi penale. În acest context, Curtea observă că dispozițiile art. 305 alin. (1) din Codul de procedură penală prevăd că, atunci când actul de sesizare îndeplinește condițiile prevăzute de lege, organul de urmărire penală dispune începerea urmăririi penale cu privire la fapta săvârșită ori a cărei săvârșire se pregătește, chiar dacă autorul este indicat sau cunoscut[5].
În legătură cu începerea urmăririi penale, în jurisprudența sa[6], Curtea a reținut că noua reglementare nu mai permite începerea urmăririi penale direct față de o anumită persoană, instituind obligația începerii, în toate cazurile, a urmăririi penale in rem. Această dispoziție are caracter imperativ și este aplicabilă chiar și în ipoteza în care în cuprinsul actului de sesizare este indicată o anumită persoană ca fiind cea care a săvârșit infracțiunea ce face obiectul sesizării ori când starea de fapt descrisă permite identificarea sa.
Sintagma “în cursul urmăririi penale”, utilizată de legiuitor în cuprinsul art. 140 alin. (1) din Codul de procedură penală, se referă la orice moment ulterior începerii urmăririi penale cu privire la faptă – urmărirea penală in rem. Astfel, Curtea constată că supravegherea tehnică se poate dispune în cursul urmăririi penale, indiferent de etapa acesteia.
Potrivit art. 138 alin. (2) C. pr. pen. , prin interceptarea comunicațiilor ori a oricărui tip de comunicare se înțelege interceptarea, accesul, monitorizarea, colectarea sau înregistrarea comunicărilor efectuate prin telefon, sistem informatic ori prin orice alt mijloc de comunicare. În acest sens, Curtea constată că instanța de la Strasbourg a reținut că sunt cuprinse în noțiunile de “viață privată” și “corespondență”, în sensul art. 8 paragraful 1 din Convenție, convorbirile telefonice, interceptarea acestora, memorarea datelor astfel obținute și eventuala utilizare a acestora în cadrul urmăririi penale declanșate împotriva unei persoane, interpretându-se ca fiind o “ingerință a unei autorități publice” în exercitarea dreptului garantat de art. 8[7] . Totodată, Curtea Europeană a Drepturilor Omului a reținut că toate comunicațiile telefonice, cele prin facsimil și cele prin e-mail intră în sfera de acoperire a noțiunilor de “viață privată” și “corespondență”, în sensul art. 8 paragraful 1 din Convenție[8] .
Noțiunea de viață privată include elementele la care art. 138 alin. (1) lit. a)-d) C. pr. pen. face referire, acestea putând face obiectul unor metode speciale de supraveghere. Din această perspectivă, Curtea constată că, atât în jurisprudența sa, cât și în jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului, s-a reținut că, nefiind un drept absolut, exercițiul dreptului la respectarea vieții private poate fi supus unor restrângeri. Astfel, paragraful 2 al art. 8 CEDH și alin. 2 al art. 53 din Constituție prevăd condițiile ce trebuie îndeplinite pentru ca restrângerea exercițiului acestui drept să fie conformă dispozițiilor constituționale și convenționale.
Astfel, Curtea reține că, potrivit jurisprudenței Curții Europene a Drepturilor Omului, o ingerință în dreptul la viața privată și de familie nu contravine prevederilor art. 8 doar dacă “este prevăzută de lege”, urmărește unul sau mai multe scopuri legitime prevăzute în paragraful 2 al articolului și dacă este “necesară într-o societate democratică” pentru atingerea acelui scop (Hotărârea din 24 august 1998, pronunțată în Cauza Lambert c Franței, § 22). Totodată, Curtea observă că, potrivit jurisprudenței sale, pentru ca restrângerea unui drept să poată fi justificată, trebuie întrunite, în mod cumulativ, cerințele expres prevăzute de art. 53 din Constituție, și anume: să fie prevăzută prin lege; să se impună restrângerea sa; să se circumscrie motivelor expres prevăzute de textul constituțional, și anume pentru: apărarea securității naționale, a ordinii, a sănătății ori a moralei publice, a drepturilor și a libertăților cetățenilor; desfășurarea instrucției penale; prevenirea consecințelor unei calamități naturale, ale unui dezastru ori ale unui sinistru deosebit de grav; să fie necesară într-o societate democratică; să fie proporțională cu situația care a determinat-o; să fie aplicată în mod nediscriminatoriu; să nu aducă atingere existenței dreptului sau a libertății [9] Ori de câte ori se aduce o atingere unui interes legitim al unei persoane, această persoană trebuie să aibă posibilitatea să se poată adresa instanței cu o acțiune în care să pună în discuție încălcarea astfel suferită și să obțină, dacă este cazul, reparația corespunzătoare, chiar dacă, în unele cazuri, acțiunea exercitată îmbracă forma unei căi de atac împotriva unei hotărâri judecătorești.
Dreptul de “recurs” instituit de art. 13 este un drept subiectiv de natură procedurală: el garantează, în privința drepturilor și libertăților prevăzute de Convenție, un drept de acces în fața judecătorului intern sau în fața oricărei alte autorități competente ce poate dispune “redresarea” situației litigioase, adică înlăturarea încălcării denunțate și a consecințelor sale pentru titularul dreptului încălcat.
Calea de atac trebuie să fie “efectivă” atât din punctul de vedere al reglementării, cât și din cel al rezultatului practic. “Autoritatea” la care se referă art. 13 nu trebuie să fie neapărat o instanță de judecată. Totuși, atribuțiile și garanțiile procesuale oferite de o astfel de autoritate prezintă o deosebită importanță pentru a determina caracterul efectiv al căii de atac oferite[10]
Pentru a fi necesară într-o societate democratică, ingerința în dreptul la viață privată al unei persoane trebuie să se bucure de garanții adecvate și eficiente împotriva abuzurilor, concretizate în proceduri destinate controlului adoptării și aplicării măsurii restrictive cu scopul de a limita ingerința care rezultă din legislația incriminată la ceea ce este necesar într-o societate democratică[11]
Potrivit directivei, Statele membre trebuie să se asigură că autoritățile competente acordă persoanelor suspectate sau învinuite sau avocaților acestora accesul cel puțin la toate mijloacele de probă aflate în posesia lor, indiferent dacă sunt în apărarea sau împotriva persoanelor suspectate sau acuzate, pentru a garanta caracterul echitabil al procedurilor și pentru a pregăti apărarea.
Articolul 7 al Directivei reglementeazăDreptul de acces la materialele cauzei. Statele membre se asigură că autoritățile competente acordă persoanelor suspectate sau învinuite sau avocaților acestora accesul cel puțin la toate mijloacele de probă aflate în posesia lor, indiferent dacă sunt în apărarea sau împotriva persoanelor suspectate sau acuzate, pentru a garanta caracterul echitabil al procedurilor și pentru a pregăti apărarea. (alin. 2)
Dreptul de acces la dosar este prevăzut explicit în Directiva 2012/13/UE din 12 mai 2012 privind dreptul la informare în cadrul procedurilor penale, care în art. 7 dispune că: „(1) Atunci când o persoană este arestată și reținută în orice etapă a procesului penal, statele membre se asigură că documentele referitoare la cauza specifică, aflate în posesia autorităților competente și care sunt esențiale pentru a contesta în mod efectiv, în conformitate cu dreptul intern, legalitatea arestării sau reținerii, sunt puse la dispoziția persoanelor arestate sau a avocaților acestora.
Statele membre se asigură că, în conformitate cu dispozițiile dreptului intern, decizia prin care se refuză accesul la anumite materiale în conformitate cu prezentul alineat este luată de o autoritate judiciară sau poate face, cel puțin, obiectul controlului judiciar”[12].
Cu condiția ca aceasta să nu aducă prejudicii dreptului la un proces echitabil, prin derogare, accesul la anumite materiale poate fi refuzat, în cazul în care astfel de acces ar putea conduce la periclitarea gravă a vieții sau a drepturilor fundamentale ale unei alte persoane sau dacă refuzul este strict necesar pentru apărarea unui interes public important, ca de exemplu în cazurile în care accesul poate prejudicia o anchetă în curs sau poate afecta grav securitatea internă a statului membru în care se desfășoară procedurile penale. Statele membre se asigură că, în conformitate cu dispozițiile dreptului intern, decizia prin care se refuză accesul la anumite materiale în conformitate cu prezentul alineat este luată de o autoritate judiciară sau poate face, cel puțin, obiectul controlului judiciar. (Directiva 2012/13/UE din 22 mai 2012 art. 7 alin. 4 )
„O altă particularitate ce se impune a fi menționată constă în înregistrarea dosarelor confidențiale, având ca obiect măsuri de supraveghere, percheziții informatice ori domiciliare, în cazul cărora se impune aplicarea în mod obligatoriu a bifei Dosar Confidențial, astfel încât, datorită caracterului nepublic al fazei de urmărire penală și al confidențialității acestor tipuri de informații, datele regăsite în sistemul ECRIS să nu apară pe Portalul Instanțelor de Judecată. ECRIS-ul a fost modificat, astfel încât, în mod automat, la înregistrarea unui dosar confidențial (după alegerea obiectului principal) va fi aplicată bifa confidențial, ce va fi vizibilă la secțiunea Informații generale. Astfel, chiar dacă grefierul nu aplică bifa confidențial la momentul înregistrării dosarului, după înregistrarea lui la secțiunea Informații generale se va regăsi bifa Dosar confidențial aplicată automat. În practică, în cadrul unor instanțe grefierii registratori aplică în continuare bifa Dosar Confidențial la momentul înregistrării dosarului. ”[13].
Socotim că în dreptul nostru nu poate fi necesar la cunoștința completului, în timpul judecății un asemenea Dosar Confidențial. Condițiile unei ședințe nepublice le găsim reglementate în art. 351, art. 509, în cauzele cu inculpați minori, sau art. 535, la judecarea contestației la hotărârea primei instanțe la cererea de reabilitare.
În consecință, cum în dosarul instanței nu pot încăpea documente secrete, Dosarul Confidențial – dacă există așa ceva – nu poate ajunge la completul de judecată desemnat.
Informații clasificate, fiind interzis a se discuta la judecată, pot constitui un punct de plecare în alcătuirea unor probe pertinente, la îndemâna oricui.
Materialele urmăririi penale fiind supuse direct verificării și evaluării completului de judecată și fiind cunoscute de la dosar părților interesate, citirea lor în instanță și posibilitatea părților de a le discuta, folosirea lor la soluționarea cauzei nu constituie o încălcare a principiului nemijlocirii atunci când la soluționarea cauzei s-ar lua în considerare acte care nu aparțin nici materialelor urmăririi penale, nici celor realizate prin cercetarea judecătorească și care nu au fost deci supuse discuției orale a părților și controlului activ în ședință al controlului completului de judecată[14].
Potrivit Art. 52 din Constituția României, republicată, (1)Persoana vătămată într-un drept al său ori într-un interes legitim[15], de o autoritate publică, printr-un act administrativ sau prin nesoluționarea în termenul legal a unei cereri, este îndreptățită să obțină recunoașterea dreptului pretins sau a interesului legitim, anularea actului și repararea pagubei.
(2)Condițiile și limitele exercitării acestui drept se stabilesc prin lege organică.
(3)Statul răspunde patrimonial pentru prejudiciile cauzate prin erorile judiciare. Răspunderea statului este stabilită în condițiile legii și nu înlătură răspunderea magistraților care și-au exercitat funcția cu rea-credință sau gravă neglijență.
Răspunderea administrativă are prioritate față de cea penală, că procedura prioritară este cea administrativă, iar nu cea penală, abuzul funcționarilor publici trebuind sancționat în condițiile legii contenciosului administrativ și nu potrivit legislației penale, prin infracțiunea de abuz in serviciu, dar și că dispozițiile art. 297 alin. (1) C. pen. au caracter subsidiar în raport cu cele ale art. 52 din Constituție, astfel încât aplicarea prioritară a acestora și în cazurile prevăzute de norma constituțională înseamnă o încălcare a principiului de rang constituțional al legalității pedepselor, prevăzut de art. 23 alin. (12) din Legea fundamentală.
1. – Făcându-se trimitere la Decizia nr. 405/2016 a Curții Constituționale[16] , sub aspectul netemeinicie soluționării laturii penale, într-o cauză[17], s-a susținut că prima instanță nu a analizat dacă alte măsuri decât cele penale (civil, administrativ) nu ar putea asigura în mod suficient solicitările părților civile. S-a susținut că, în speță, operează răspunderea administrativă în afara dispozițiilor legale menționate mai sus și stabilite și de Curtea Constituțională și pentru faptul că inculpata, având calitatea de primar, potrivit art. 21 alin. (2) (1) din Legea nr. 205/2001 (text introdus prin Lega nr. 74/2012) stă în judecată ca reprezentant legal și nu în nume personal”. Inculpata nu a vândut cele două suprafețe de teren în nume propriu cum reclamă părțile civile și cum se reține în rechizitoriu ci ca reprezentant legal al UAT Gârcina ducând la îndeplinire cele două hotărâri, obligație prevăzută in art. 61 din Legea nr. 215/2001.
Apelanta inculpată a arătat că după publicarea Deciziei nr. 405/2016, s-a cristalizat în practica judiciară opinia dominantă cum că atribuția încălcată de funcționar, pentru a fi menținută sub sfera ilicitului penal, trebuie să fie una specifică funcției și nu e suficient a fi o atribuție cu caracter general. Or, obligația de a respecta drepturile și libertățile fundamentale ale cetățeanului printre care evident și dreptul de proprietate (garantat de Constituție și de reglementările din C. civ.) sunt obligații generale ce incumbă nu numai primarului prin natura funcției sale, ci oricărui cetățean al Românei și nu numai.
Curtea a constatat că potrivit art. 61 alin. (1) din Legea nr. 215/2001 “primarul îndeplinește o funcție de autoritate publică.” La alin. (2) se prevede că “primarul asigură respectarea drepturilor și libertăților fundamentale ale cetățenilor, a prevederilor Constituției, precum și punerea în aplicare a legilor, a decretelor Președintelui României, a hotărârilor și ordonanțelor Guvernului, a hotărârilor consiliului local; dispune măsurile necesare și acordă sprijin pentru aplicarea ordinelor și instrucțiunilor cu caracter normativ ale miniștrilor, ale celorlalți conducători ai autorităților administrației publice centrale, ale prefectului, precum și a hotărârilor consiliului județean, în condițiile legii.
Interpretând gramatical dispozițiile alineatului 3 cu trimitere la alineatul 2, Curtea a constatat că primarul asigură “respectarea drepturilor și libertăților individuale, și punerea în aplicare a legilor, decretelor. . .
Într-adevăr, potrivit art. 1 alin. (1) din Legea nr. 554/2004 orice persoană care se consideră vătămată într-un drept al său ori într-un interes legitim, de către o autoritate publică, printr-un act administrativ sau prin nesoluționarea în termenul legal a unei cereri, se poate adresa instanței de contencios administrativ competente, pentru anularea actului, recunoașterea dreptului pretins sau a interesului legitim și repararea pagubei ce i-a fost cauzată. Interesul legitim poate fi atât privat, cât și public.
În mod cert, legalitatea unei hotărâri, pronunțată de consiliul local al unei unități administrativ teritoriale locale, constituie o chestiune prealabilă de natură civilă ce cade în competența instanței civile de contencios administrativ.
Potrivit art. 52 alin. (1) C. pr. pen. , instanța penală este competentă să judece orice chestiune prealabilă soluționării cauzei, chiar dacă prin natura ei acea chestiune este de competența altei instanțe, cu excepția situațiilor în care competența de soluționare nu aparține organelor judiciare. Chestiunile extrapenale de a căror soluționare depinde rezolvarea unei cauze penale se numesc chestiuni prealabile. Din această rezultă că o chestiune prealabilă trebuie să fie, în primul rând, de altă materie juridică decât cea penală iar în al doilea rând, chestiunea prealabilă trebuie să fie esențială pentru rezolvarea corectă a cauzei penale. Dispoziția prevăzută în art. 52C. pr. pen. instituie o prorogare de competență, deoarece instanței penale i se extinde puterea de a soluționa și o chestiune prealabilă, de regulă de competența instanței civile. Dacă competența de rezolvare a acestei chestiuni prealabile ar fi revenit instanței penale, aceasta ar fi trebuit să respecte regulile și mijloacele de probă privitoare la materia căreia îi aparține această chestiune prealabilă, cum ar fi cel prevăzute de legea contenciosului administrativ, legea administrației publice locale, C. civ. etc.
Apelanta inculpată a susținut că “asigurarea respectării drepturilor și libertăților fundamentale a cetățenilor ce sunt prevăzute atât în Constituție, cât și în Legea nr. 215/2001 nu sunt sarcina de serviciu ale primarului. Asigurarea respectării drepturilor și libertăților fundamentale a cetățenilor ce sunt prevăzute atât în Constituție, cât și în Legea nr. 215/2001 revine Guvernului și tuturor autorităților cu titlu general.
Așa cum s-a reținut și “asigurarea respectării drepturilor și libertăților fundamentale a cetățenilor ce sunt prevăzute atât în Constituție, cât și în Legea nr. 215/2001 sunt sarcini de serviciu ale primarului”. În plus, funcționarul public este în exercițiul atribuțiilor de serviciu atunci când desfășoară activități legate de îndatoririle sale de serviciu. De regulă aceste activități se desfășoară la locul unde trebuie îndeplinit actul și în timpul orelor legale de serviciu, condiții care sunt îndeplinite în cauză.
În cuprinsul căii de atac formulată de inculpata A., prin prisma cazului de casare prevăzut de art. 438 alin. (1) pct. 7 C. pr. pen. , s-a arătat, în esență, că a fost condamnată pentru o faptă care nu este prevăzută de legea penală, având în vedere că, raportat la Deciziile nr. 405/2016 și nr. 392/2017, au fost dezincriminate faptele de abuz în serviciu pentru care a fost condamnată în condițiile în care în rechizitoriu nu au fost indicate textele legale încălcate, atribuțiile de serviciu ce izvorăsc din lege și nici eventuala conduită ce nu ar fi atras incidența normei penale. Mai mult, vătămarea intereselor părților civile, reținută în actul de sesizare, se putea produce prin adoptarea hotărârilor de consiliu local, aspect care depășește atribuțiile sale legale, astfel încât nu există legătură de cauzalitate între acțiunea invocată și respectiva vătămare. Pe de altă parte, s-a mai arătat că părțile civile, dacă se considerau vătămate în drepturile pretinse, trebuiau să se adreseze instanței de contencios administrativ pentru anularea acelor hotărâri, iar dispozițiile art. 297 alin. (1) C. pen. și ale art. 246C. pen. (1969) au caracter subsidiar față de cele ale Legii nr. 554/2004 și ale art. 52 din Constituția României, astfel încât în cauză, raportat și la prevederile art. 21 alin. (2), (1) din Legea nr. 205/2001, operează doar răspunderea administrativă.
Raportat de criticile aduse deciziei de condamnare de către recurenta inculpată, întemeiate pe cazul de casare prevăzut de art. 438 alin. (1) pct. 7 C. pr. pen. , Înalta Curte reține că, în calea de atac extraordinară a recursului în casație, se poate analiza dacă faptele, astfel cum au fost reținute de către instanța de apel, sunt prevăzute de legea penală în sensul că acestea constituie infracțiuni.
Astfel, pornind de la scopul recursului în casație impus prin dispozițiile art. 433C. pr. pen. , potrivit căruia examinarea cauzei în recurs în casație se limitează doar la verificarea conformității hotărârii atacate cu regulile de drept aplicabile, Înalta Curte menționează că pentru a verifica dacă inculpata a fost condamnată pentru o faptă prevăzută de legea penală, instanța de recurs în casație are în vedere situația de fapt deja stabilită de instanța de apel – care nu poate fi schimbată.
Având în vedere criticile recurentei inculpate ce au vizat, din perspectiva Deciziilor Curții Constituționale nr. 405/2016 și nr. 392/2017, inexistența unei suprapuneri a situației de fapt pe elementele de tipicitate ale infracțiunii de abuz în serviciu, astfel cum este reglementat de norma de incriminare după adoptarea respectivelor hotărâri, acestea pot fi circumscrise punctului 7 al articolului 438C. pr. pen. , fapta nu este prevăzută de legea penală.
În hotărârea prealabilă nr. 6/2017 a Completului pentru dezlegarea unor chestiuni de drept în materie penală al Înaltei Curți de Casație și Justiție s-a arătat că efectele unei decizii a Curții Constituționale sunt echivalente abrogării textului de incriminare, inclusiv dezincriminării acestuia. Totodată, atunci când fapta anterioară a fost dezincriminată, trăsătura tipicității nu este întrunită indiferent dacă dezincriminarea a operat ca efect al abrogării normei sau ca efect al admiterii excepției de neconstituționalitate și a constatării neconstituționalității normei. Pe de altă parte, constatarea neconstituționalității unei norme de incriminare, având ca efect dezincriminarea, poate privi norma în integralitatea sa ori numai anumite variante de incriminare (prin constatarea neconstituționalității unor teze ale normei de incriminare sau a unor sintagme din norma de incriminare care determină existența unor variante de incriminare), împrejurare în care, constatarea neconstituționalității are ca efect dezincriminarea acelei variante vizate de decizia instanței de contencios constituțional, iar nu a tuturor variantelor prevăzute în norma de incriminare.
Raportând considerentele teoretice anterior menționate la prezenta speță, Înalta Curte constată că aspectele invocate de apărare nu sunt incidente în cauză, inculpata A. fiind condamnată pentru săvârșirea a două infracțiuni de abuz în serviciu în forma încălcării legislației primare, respectiv Legea nr. 215/2001, dar și dispozițiile vechiul C. civ., instanța de apel menționând, în cuprinsul hotărârii, dispozițiile legale încălcate prin nerespectarea atribuțiilor sale de serviciu.
Împrejurarea că în actul de sesizare, emis anterior publicării în Monitorul Oficial al României a Deciziilor nr. 405/2006 și nr. 392/2017 ale Curții Constituționale, nu au fost făcute precizări cu trimitere la dispozițiile legale încălcate, nu pot conduce la aprecierea că atribuțiile de serviciu încălcate de inculpată nu se regăsesc într-o prescripție normativă cu caracter previzibil, în condițiile în care faptele pentru care s-a dispus trimiterea sa în judecată au fost descrise în rechizitoriu; atât elementele ce caracterizează latura obiectivă a infracțiunii de abuz în serviciu – prin indicarea actelor întocmite și atribuțiilor de serviciu încălcate, a prejudiciului/vătămărilor cauzate, a folosului necuvenit realizat, cât și cele pe latură subiectivă – cu indicarea cunoașterii aspectelor încălcate și a legăturii de cauzalitate între acțiunile de încălcare a atribuțiilor și vătămarea intereselor părților civile, care denotă intenția inculpatei în comiterea faptelor. Mai mult, criticile recurentei privind neclaritatea sau ambiguitatea rechizitoriului au format obiectul procedurii de cameră preliminară.
Pe cale de consecință, față de elementele faptice stabilite definitiv de instanța de control judiciar și având în vedere considerentele Deciziilor nr. 405/2016 și nr. 392/2017 ale Curții Constituționale, Înalta Curte apreciază ca fiind neîntemeiată critica recurentei inculpate A. în sensul dezincriminării faptelor de abuz în serviciu, reținute de cele două instanțe în sarcina sa, soluția de condamnare în baza art. 246C. pen..(1969) cu aplicarea art. 132 din Legea nr. 78/2000 și art. 5 alin. (1) C. pen.[18]
În susținerea cazului de recurs în casație întemeiat pe dispozițiile art. 438 pct. 7 C. pr. pen. , inculpata A. a mai invocat și faptul că nu există legătură de cauzalitate între acțiunile sale și vătămarea intereselor părților civile, reținută în actul de sesizare, întrucât acesta se putea produce prin adoptarea hotărârilor de consiliu local, aspect care depășește atribuțiile sale legale, că părțile civile trebuiau să se adreseze instanței de contencios administrativ pentru anularea acelor hotărâri dacă se considerau vătămate în drepturile pretinse, dar și că dispozițiile art. 297 alin. (1) C. pen. și ale art. 246C. pen. (1969) au caracter subsidiar față de cele ale Legii nr. 554/2004 și ale art. 52 din Constituția României, astfel încât operează doar răspunderea administrativă.
Astfel, așa cum s-a menționat și anterior, instanța de casare nu judecă procesul propriu zis, respectiv litigiul care are ca temei juridic fapta penală, ci verifică exclusiv, în drept, dacă hotărârea atacată este corespunzătoare, numai în limita cazurilor de casare prevăzute expres și limitativ de dispozițiile art. 438C. pr. pen.
Prin urmare, limitarea obiectului judecății în recursul în casație la cazurile strict prevăzute de lege înseamnă că nu orice presupusă încălcare a legii de procedură penală sau a legii substanțiale constituie temei pentru a casa hotărârea recurată, ci numai acelea care corespund unui dintre cazurile de casare prevăzute de lege, iar criticile recurentei nu se încadrează în cazul de casare prevăzut de art. 438 alin. (1) pct. 7 C. pr. pen. , neputând fi valorificate în contextul vreunuia dintre celelalte temeiuri de casare reglementate de art. 438C. pr. pen.
În raport de aceste considerente, Înalta Curte constatând că în cauză nu este incident cazul de casare prevăzute de art. 438 alin. (1) pct. 7 C. pr. pen. , în temeiul art. 448 alin. (1) pct. 1 C. pr. pen. , va respinge, ca nefondat, recursul în casație formulat de inculpata A. împotriva deciziei penale nr. 1317 din 23 noiembrie 2017 pronunțată de Curtea de Apel Bacău, S. penală și pentru cauze cu minori și de familie[19].
2. – Activitatea jurisdicțională este supusă normelor dreptului public, dar poate produce, prin disfuncționalități sau prin săvârșirea unor abuzuri, efecte de natură civilă, concretizate în prejudicii materiale sau morale justițiabililor sau altor persoane, efecte care cad sub incidența legii civile.
Acordarea cheltuielilor de judecată are la bază și principiul răspunderii civile delictuale. Pârâtul statul român nu poate fi obligat la plata cheltuielilor de judecată nici din perspectiva dreptului comun al răspunderii civile delictuale, întrucât, pentru atragerea acestei răspunderi, se cer a fi îndeplinite cumulativ patru condiții: fapta ilicită a pârâtului, existența unui prejudiciu cauzat reclamantei prin fapta ilicită, legătura de cauzalitate între fapta ilicită și prejudiciu și vinovăția pârâtului în săvârșirea faptei ilicite, iar în speță, în mod cert, nu este îndeplinită prima condiție, aceea a existenței unei fapte proprii a statului român cu caracter ilicit, respectiv o faptă contrară legilor imperative și bunelor moravuri, având ca efect încălcarea sau atingerea drepturilor subiective ale reclamantei[20].
Nici răspunderea civilă delictuală obiectivă a pârâtului statul român nu poate fi reținută, deoarece, pentru ca aceasta să își găsească aplicarea, ar fi necesar ca pârâtul să aibă calitatea de comitent al magistraților procurori, iar între pârât și procurori nu există un raport de prepușenie, pârâtul nefiind ținut să răspundă pentru modul de exercitare a atribuțiilor profesionale de către procurori în baza principiilor răspunderii civile delictuale, ci doar în cazurile expres prevăzute de lege[21].
Instanța de fond a reținut, de asemenea, că art. 52 alin. (3) din Constituția României stabilește răspunderea patrimonială a statului pentru prejudiciile cauzate prin erori judiciare, aceeași prevedere fiind preluată și de art. 96 alin. (1) din Legea nr. 303/2004 privind statutul judecătorilor și procurorilor, republicată, cu modificările și completările ulterioare (Legea nr. 303/2004)[22]. Din interpretarea a contrario a textului art. 52 alin. (3) din Constituția României, republicată, precum și din cea sistematică a tezelor defipte de art. 52 din Constituție, în integralitatea sa, prima instanță a reținut că, în cazul unor pretinse vătămări cauzate de autoritățile menționate în titlul III capitolul VI din Constituție, statul nu poate fi tras la răspundere decât în cazul vătămărilor cauzate prin erori judiciare. Așadar, în conformitate cu dreptul național, statul român răspunde pentru prejudiciile cauzate unui inculpat într-un proces penal doar în temeiul și în condițiile reglementării speciale referitoare la răspunderea pentru erorile judiciare, iar nu în temeiul normelor generale de drept civil privind răspunderea delictuală.
Or, vătămarea invocată de reclamantă, constând în generarea unor costuri în sarcina sa, nu se subsumează noțiunii de “eroare judiciară”, noțiune al cărei conținut rezultă din interpretarea coroborată a art. 96 alin. (3) și (4) din Legea nr. 303/2004 și art. 538 și 539 C. pr. pen. ; în dreptul intern nu există deci niciun temei pentru a antrena răspunderea pârâtului pentru fapta reclamată și pretins cauzatoare de prejudicii (subl. ns. – D. C.) [23].
Prin urmare, statul român, prin Ministerul Finanțelor Publice, în calitate de garant al înfăptuirii justiției și de titular al acțiunii penale, a pierdut procesul penal, astfel încât aceasta trebuie să despăgubească persoana care a fost achitată prin hotărâre definitivă pentru săvârșirea unei infracțiuni pe motivul de achitare prevăzut de art. 16 lit. a) din Codul de procedură penală, cu cheltuielile de judecată efectuate de persoana achitată în cadrul dosarului de urmărire penală.[24]
De altfel, procurorul, subiectul activ principal al acțiunii penale, este un reprezentant al statului, iar răspunderea statului este una obiectivă, întemeiată pe obligația de a garanta riscul de activitate a serviciului public de înfăptuire a justiției.
Reglementarea legală care stabilește cazurile ce reprezintă erori judiciare, pentru care se poate angaja răspunderea statului, o constituie art. 504 C. pr. pen. , raportat la art. 52 alin. (3) din Constituție; legiuitorul a stabilit așadar răspunderea statului, limitând-o la erorile judiciare săvârșite în procesele penale[25].
Astfel, este nejustificată în acest caz antrenarea răspunderii statului pe temeiul răspunderii civile delictuale, așa cum s-a reținut constant în jurisprudența Înaltei Curți de Casație și Justiție[26] .
Este, de asemenea, de menționat și Decizia nr. 45 din 10 martie 1998[27], prin care instanța de contencios constituțional a admis excepția de neconstituționalitate cu care a fost sesizată, constatând că “dispozițiile art. 504 alin. 1 din Codul de procedură penală sunt constituționale numai în măsura în care nu limitează, la ipotezele prevăzute în text, cazurile în care statul răspunde patrimonial pentru prejudiciile cauzate prin erori judiciare săvârșite în procesele penale, potrivit art. 48 alin. (3) din Constituție“.
Procesul penal fiind finalizat, sunt aplicabile prevederile art. 276 alin. (6) C. pr. pen, , fiind îndeplinite toate condițiile de exercitare a acțiunii civile, prevăzute de art. 32 alin. (1) C. pr. civ., inclusiv cea privind calitatea procesuală pasivă a statului, deoarece prin trimiterea reclamantei în judecată s-a stabilit un raport juridic litigios, chiar dacă de natură penală, între stat și reclamant.
Chiar dacă statul, în procesul penal, nu a avut ceea ce numim calitatea de “parte”, acesta a provocat procesul respectiv, care s-a dovedit neîntemeiat, astfel încât temeiul de drept substanțial pentru obligarea la plata cheltuielilor de judecată este răspunderea civilă delictuală.
Temeiul răspunderii pentru plata cheltuielilor de judecată este culpa procesuală a părții, culpă dovedită prin aceea că statul a pierdut procesul pe care l-a declanșat. Culpa procesuală nu presupune, în mod necesar, reaua-credință, însă, fără discuție, statul poate fi considerat în culpă, deoarece a determinat trimiterea în judecată a unei persoane care a fost achitată pe temeiul că fapta nu există.
În doctrină s-a considerat că acordarea cheltuielilor de judecată are la bază și principiul răspunderii civile delictuale, iar cheltuielile de judecată nu pot fi limitate numai la finalitatea de a constitui o sancțiune procedurală, având și rolul de a despăgubi partea care a câștigat procesul și care nu este vinovată de declanșarea activității judiciare.
În alte cuvinte, tribunalul a considerat că în lipsa unei norme legale directe și explicite care să facă posibilă, prin aplicarea sa în cauză, obligarea unui subiect determinat la plata cheltuielilor de judecată în favoarea inculpatului care a fost achitat definitiv, prin hotărârea instanțelor penale, este justă aplicarea dispozițiilor art. 453 C. pr. civ. , ca temei pentru angajarea răspunderii patrimoniale a statului, ca titular al acțiunii penale și ca subiect rezidual al acestei acțiuni, exercitate prin procuror.
Cu referire la problematica adusă în dezbatere în procedura examinată, aceea a acordării cheltuielilor judiciare efectuate de inculpat în procesul penal – privite ca prejudiciu material – în care a fost achitat, într-un proces civil ulterior, și a temeiului juridic al acestora a permis identificarea a relativ puține soluții punctuale. Cu titlu de exemplu, amintim:
– Decizia nr. 422 din 17 ianuarie 2006, pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție – S. civilă și de proprietate intelectuală, prin care, admițându-se recursul statului român, prin Ministerul Finanțelor Publice, s-a stabilit că instanța de apel a făcut o greșită aplicare a legii atunci când a soluționat acțiunea pe temeiul art. 998–999 C. civ., deși trebuia să judece având în vedere conținutul dispozițiilor art. 504 C. pr. pen,, referitoare la răspunderea statului pentru erori judiciare în procesele penale, deoarece acest temei era invocat de parte. S-a statuat, deopotrivă, că instanța de apel a stabilit greșit că dispozițiile art. 504 din Codul de procedură penală ar constitui o aplicație concretă a principiilor răspunderii civile delictuale, deoarece s-ar induce ideea că statul are o răspundere nelimitată și necondiționată. În acest caz, instanța de apel admisese în parte acțiunea reclamantului, stabilind, în raport cu considerentele Deciziei nr. 45 din 10 martie 1998 a Curții Constituționale, că limitarea cazurilor de răspundere a statului la cele două situații prevăzute de art. 504 din Codul de procedură penală nu este constituțională, încălcându-se prevederile art. 48 alin. (3) din Constituția României, care, în acord cu dispozițiile art. 3 din Protocolul nr. 7 la Convenția europeană a drepturilor omului, instituie o răspundere patrimonială a statului pentru prejudiciile cauzate prin orice eroare săvârșită în procesele penale;
– Decizia nr 6076 din 9 decembrie 2004, pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție – S. civilă și de proprietate intelectuală, prin care s-a statuat că statul român răspunde pentru prejudiciile cauzate unui inculpat, înglobând cheltuielile efectuate într-un proces penal, numai în limitele și în situațiile prevăzute de art. 504 C. pr. pen. , iar nu pe temeiul art. 998–999 C. civ. , precum și pentru alte situații, neprevăzute în textul citat în Codul de procedură penală. În acest caz, reclamantul pretindea de la statul român atât despăgubiri materiale, cât și daune morale pentru trimiterea sa în judecată pentru comiterea infracțiunii de mărturie mincinoasă, ulterior, dovedindu-se nevinovăția sa și fiind achitat definitiv. Instanța a apreciat în acest caz că actele procedurale săvârșite de organele de urmărire penală nu pot fi incluse în categoria erorilor judiciare, deoarece pe întreaga durată a procesului penal persoana beneficiază de prezumția de nevinovăție, care s-a concretizat prin achitarea definitivă a inculpatului.
Prevederile art 1357 C. civ. nu pot fi invocate atât timp cât există dispoziții legale exprese aplicabile reparării pagubei materiale și daunelor morale, numai în cazul condamnării pe nedrept, arestării ori restrângerii libertății în mod nelegal, respectiv art. 504–507 din Codul de procedură penală;
– Decizia nr 3529 din 3 iulie 2013, pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție – S. I civilă, prin care a fost admis recursul statului român, a fost modificată decizia pronunțată în apel și menținută soluția de respingere a cererii ca inadmisibilă, reținându-se că răspunderea statului nu poate fi antrenată decât în condițiile art. 504 C. pr. pen. și, în situația în care nu sunt întrunite aceste dispoziții legale, “răspunderea statului pentru fapta proprie nu poate fi analizată potrivit dreptului comun, întrucât pentru acest tip de raport juridic există norme juridice speciale, derogatorii și, prin urmare, prevalente, în virtutea principiului specialia generalibus derogant“. În această cauză, reclamantul a solicitat, într-un proces civil, obligarea statului român la plata de despăgubiri pentru prejudiciile materiale suferite – compuse, între altele, și din onorariile achitate avocaților pe parcursul procesului penal – pentru faptul de a fi fost trimis în judecată prin rechizitoriul parchetului pentru săvârșirea infracțiunilor de fals, uz de fals și mărturie mincinoasă, procesul penal fiind finalizat cu o hotărâre de achitare, fără ca acesta să fi fost supus pe durata procesului vreunei măsuri privative or restrictive de libertate sau să se fi pronunțat vreo hotărâre de condamnare; temeiul de drept al pretențiilor civile a fost fondat pe dispozițiile art. 998–999 din Codul civil[28].
3. – Într-o altă speță, nu sunt îndeplinite condițiile pentru ca Statul să răspundă pentru eroare judiciară în condițiile art. 504–506C. pr. pen. , deoarece reclamanta nu a dovedit că s-ar încadra în vreuna dintre variantele normative ale textelor legale menționate[29].
Instanța a reținut că, atât în cererea introductivă, cât și în cererea precizatoare din data de 13 decembrie 2010 reclamanta a invocat ca temei juridic, dispozițiile art. 504 – 506C. pr. pen. și art. 6 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului În cererea precizatoare menționată și în răspunsul la întâmpinare depus de reclamantă au fost invocate dispozițiile art. 998 – 1000 C. civ. și dispozițiile art. 5 § 5 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului.
Astfel, reclamanta nu a fost condamnată prin hotărâre penală definitivă, pentru ca ulterior să fie achitată printr-o altă hotărâre penală definitivă. Din contră, prin Decizia penală nr. 570 din 20 iunie 2008 a Curții de Apel Ploiești s-a dispus achitarea definitivă a reclamantei pentru infracțiunea de abuz în serviciu. Faptul că într-un prim ciclu procesual, prin hotărâri nedefinitive, reclamanta a fost condamnată, nu este relevant, deoarece în al doilea ciclu procesual, aceasta a fost achitată atât în primă instanță de către Judecătoria Sinaia, cât și în apel, de către Tribunalul Prahova, soluția de achitare fiind menținută, după cum s-a arătat, inclusiv în recurs.
Pentru a hotărî astfel, instanța a reținut că în speță nu sunt incidente dispozițiile art. 504 – 506C. pr. pen. , în nici una dintre variantele normative cuprinse în acestea, și anume, condamnare greșită prin hotărâre definitivă, respectiv reținere sau arestare nelegală. În consecință, Statul nu poate răspunde față de reclamantă pentru eroare judiciară în condițiile art. 504 – 506C. pr. pen.
Chiar dacă se acceptă că pot exista și alte forme de eroare judiciară decât cele prevăzute în art. 504 – 506C. pr. pen. , respectiv că statul răspunde pentru orice eroare judiciară, nu se poate accepta că există eroare judiciară în cazul persoanei care la sfârșitul procesului este declarată nevinovată. O astfel de interpretare ar însemna că orice hotărâre penală de achitare este o eroare judiciară. Or, aflarea adevărului este scopul procesului penal iar adevărul, chiar din perspectivă exclusiv juridică, nu poate fi considerat o eroare.
Articolul 52 alin. (3) din Constituție prevede că statul răspunde patrimonial pentru prejudiciile cauzate prin erorile judiciare, dar această răspundere trebuie să fie stabilită în condițiile legii. Cel care consideră că legile prin care se stabilește răspunderea statului sunt neconforme cu dispozițiile constituționale poate invoca excepția de neconstituționalitate dar nu poate solicita ca litigiul să nu fie soluționat conform legilor în vigoare.
Răspunderea Statului prin B. pentru faptă proprie în condițiile art. 998 – 1000 C. civ. presupune dovedirea întrunirii tuturor elementelor răspunderii civile delictuale, ceea ce nu s-a întâmplat în speță. Astfel, reclamanta nu a dovedit că Statul Român prin B. ar fi săvârșit o faptă ilicită în procesul penal finalizat prin pronunțarea hotărârii de achitare definitivă a reclamantei (Decizia penală nr. 570 din 20 iunie 2008 a Curții de Apel Ploiești).
Apelantul pârât Statul Român prin B. și apelantul C. – Parchetul de pe lângă Tribunalul București au arătat, cu trimitere la practica judiciară relevantă, că „statul răspunde pentru prejudiciile cauzate unui inculpat într-un proces penal numai în temeiul și în situațiile prevăzute de art. 504 și urm. C. pr. pen. , iar nu în temeiul art. 998 – 999 C. civ., sau a altor situații neprevăzute în textul citat C. pr. pen. ” (Decizia nr. 6976 din 9 decembrie 2004, nr. 422 din 19 ianuarie 2006 pronunțate de Înalta Curte de Casație și Justiție, S. civilă și de proprietate intelectuală).
„Prin urmare, dacă asupra reclamantei nu a fost luată nici o măsură procesuală preventivă, privativă sau restrictivă de libertate, așa cum sunt acestea reglementate în mod strict, în cuprinsul art. 136C. pr. pen. , ci numai în măsura suspendării de drept din funcție, conform prevederilor legii pentru organizare judecătorească, nu sunt incidente – în acțiunea în despăgubiri – nici dispozițiile art. 504 și urm. C. pr. pen. și nici prevederile dreptului comun din materia răspunderii civile delictuale, respectiv art. 998 – 999 C. civ.” (Decizia nr. 3371 din 13 iunie 2013 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, S. I civilă).
Nuanțând practica instanței supreme prin raportare la datele concrete ale speței, Curtea de Apel precizează că instanța de la Strasbourg recunoaște existența unei răspunderi patrimoniale directe a Statului pentru situații procesuale, care, deși nu se circumscriu sferei erorilor judiciare, au ca rezultat prejudicierea unor persoane. Astfel, Curtea Europeană a Drepturilor Omului i-a acordat reclamantei A. compensații în sumă de 3600 euro, urmare a constatării încălcării de către Statul Român a art. 6 § 1 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului sub aspectul duratei procesului penal (s-a avut în vedere atât durata urmăririi penale din Dosarul de urmărire penală nr. x/P/1997, cât și dosarele din fața diverselor instanțe, până la momentul anului 2008, când s-a pronunțat decizia penală de achitare definitivă la care ne-am referit anterior).
Referirea la hotărârea pronunțată de Curtea Europeană a Drepturilor Omului în Cauza Lörincz și alții împotriva României din data de 2 octombrie 2012, (prin care i-au fost acordate reclamantei compensații[30] ) este relevantă, deoarece în prezenta cauză, reclamanta a solicitat despăgubiri, inclusiv pentru durata nerezonabilă a procesului penal. Or, deși Statul răspunde direct și patrimonial pentru nerespectarea termenului rezonabil de soluționare a procesului (întrunirea elementelor răspunderii civile delictuale fiind demonstrată prin însăși decizia Curții Europene a Drepturilor Omului menționată), Curtea de Apel reține că, în speță, Statul nu trebuie și nu poate fi obligat să repare încă odată (subl. ns. – D. C. !!!???) prejudiciul pe care l-a reparat Curtea Europeană a Drepturilor Omului.
În lipsa unei prevederi legale exprese, răspunderea Statului prin B., pentru formularea de către titularul acțiunii penale a unei acuzații nedrepte în materie penală, aspect care nu a fost susținut in terminis de către reclamantă, nu poate fi tratată ca o răspundere pentru faptă proprie, ci doar ca o răspundere pentru fapta altei persoane. Antrenarea unei astfel de răspunderi ar presupune să se dovedească întrunirea elementelor răspunderii civile delictuale, în persoana celui care a formulat acuzația nedreaptă în materie penală, ceea ce nu s-a realizat în speță.
O altă critică se întemeiază pe dispozițiile art. 304 pct. 9 C. pr. civ. , în sensul că hotărârea este luată cu aplicarea greșită a legii, sub trei aspecte: aplicabilitatea dispozițiilor art. 998-999 C. civ., neinvocarea duratei procesului penal și inaplicabilitatea art. 96 din Legea nr. 303/2004.
Instanța de apel a arătat că dispozițiile art. 998-999 C. civ. nu pot constitui temei pentru antrenarea răspunderii statului pentru erorile judiciare, citând în acest sens mai multe decizii ale Înaltei Curți. Pot exista și alte forme de erori judiciare în afara celor prevăzute de art. 504–506C. pr. pen. , dar nu se poate reține că există eroare judiciară la capătul unui proces în care persoana este declarată nevinovată.
Reclamanta a arătat că a solicitat repararea producerii unor prejudicii generate de săvârșirea unor fapte ilicite, constând în derularea unor proceduri judiciare în trei dosare penale pe o durată de 12 ani. În acest context este nerelevant dacă procedura judiciară poate fi calificată drept o eroare judiciară, trebuia însă verificat dacă faptele deduse judecății, raportate la temeiul de drept invocat, respectiv art. 998-999 C. civ., constituie fapte ilicite.
Jurisprudența Înaltei Curți nu este relevantă în această speță, deoarece privește erorile judiciare întemeiate pe art. 504C. pr. pen.
Dacă nu se stabilește săvârșirea unei erori judiciare, atunci statul nu răspunde, deoarece înseamnă că legea a fost respectată și procesul s-a conformat cerințelor de drept.
Este relevantă reglementarea prevăzută în art. 96 din Legea nr. 303/2004, potrivit căruia: Statul răspunde patrimonial pentru prejudiciile cauzate prin erorile judiciare. (…). Cazurile în care persoana vătămată are dreptul la repararea prejudiciilor cauzate prin erori judiciare săvârșite în procesele penale sunt stabilite de codul de procedură penală.
Practica judiciară este constantă sub acest aspect, regăsindu-se în jurisprudența instanței supreme prin Deciziile nr. 422 din 17 ianuarie 2006 și 3371 din 13 iunie 2013 – în cauzele respective s-a statuat fără putință de tăgadă că dispozițiile art. 998-999 C. civ. nu pot constitui temei pentru răspunderea patrimonială a statului. De altfel, dacă nu s-a constatat existența unei erori judiciare, atunci nu poate fi identificată o faptă ilicită, pentru că prin ipoteză, înseamnă că legalitatea în cadrul procesului penal a fost respectată.
Statul este o ficțiune juridică menită să asigure respectarea ordinii de drept prin organele sale, prevăzute de Constituție și prin aplicarea legilor emise de Parlament. În consecință, statul nu poate fi personificat de maniera susținută de reclamantă pentru a săvârși o faptă ilicită de natură să producă prejudicii materiale și morale unei persoane fizice.
Este neîndoielnic că pe parcursul mai multor ani de urmărire penală urmată trimiterea în judecată, o persoană poate fi afectată pe multiple planuri, însă acest lucru nu este de natură să atragă răspunderea patrimonială a statului, dacă nu s-a constatat existența unei erori judiciare în procesul penal. Reiterăm argumentul că în situația dedusă judecății, se prezumă legalitatea procesului penal, incluzând și urmărirea penală.
În ceea ce privește durata procesului penal, pentru acest aspect reclamanta a fost despăgubită, ca urmare sesizării Curții Europene a Drepturilor Omului în cauza Lörincz contra României.
Un element important al statului de drept este acela că organele statului trebuie să fie înființate prin lege, să funcționeze în virtutea legii și a statutelor de funcționare și corelativ acestor aspecte, răspunderea statului, prin organele sale poate fi antrenată numai dacă există temei legal. Or, în măsura în care nu s-a demonstrat existența unei încălcări a legii de către unul sau mai multe din organele statului, atunci nu există temei pentru răspunderea patrimonială, pentru că nu există o faptă nelegală ( deci fapta ilicită nu există, ca premisă a răspunderii).
Dacă se susține că reclamanta a fost urmărită penal cu rea-credință, ceea ce în sine, constituia săvârșirea infracțiunii de represiune nelegală, atunci trebuia sesizat Parchetul, pentru că ordinea de drept presupune că infracțiunile sunt cercetate de Parchet, iar persoanele vinovate sunt trimise în judecată pentru săvârșirea unor fapte penale.
Aspectele invocate în recurs referitoare la săvârșirea unor abuzuri de către organele de urmărire penală nu au fost demonstrate, astfel încât nu există temei pentru antrenarea răspunderii statului pentru eventualele prejudicii cauzate reclamantei.
În ceea ce privește încălcarea drepturilor omului, pentru ca instanța să procedeze la acordarea unui remediu efectiv trebuie, conform normei constituționale (art. 20 alin. (2) din Constituția României), să constate care sunt acele dispoziții de drept care sunt în contradicție cu tratatele internaționale în această materie[31].
4. – Într-un alt caz, prima instanță a reținut că prin cererea de chemare cu care a învestit instanța, astfel cum a fost precizată, reclamantul A. a solicitat obligarea pârâtului Statul Român, prin B., la plata de despăgubiri în cuantum de 5 milioane euro, pentru erorile judiciare săvârșite în mai multe procese penale și civile, invocând ca temei de drept al pretențiilor sale dispozițiile art. 96 din Legea nr. 303/2004.
Reclamantul a susținut săvârșirea unor erori judiciare în procese penale și civile în care a fost parte, fără a preciza în concret numărul hotărârilor pronunțate în cauzele respective, fără a depune la dosar respectivele hotărâri și fără a preciza în ce constau erorile judiciare săvârșite.
Cu privire la răspunderea statului pentru erorile judiciare săvârșite în procesele penale, tribunalul a reținut că aceasta intervine în condițiile prevăzute de art. 504C. pr. pen. Reclamantul nu a probat faptul că ar fi fost condamnat pe nedrept, iar în urma rejudecării cauzei s-a pronunțat o hotărâre definitivă de achitare și nici că ar fi fost privat de libertate în mod nelegal, iar nelegalitatea privării de libertate a fost stabilită prin ordonanța procurorului de încetare sau scoatere de sub urmărire penală sau de revocare a măsurii privative de libertate sau după caz, prin hotărâre a instanței de achitare sau încetare a procesului penal, respectiv de revocare a măsurii privative de libertate.
În ceea ce privește răspunderea statului pentru erorile judiciare săvârșite în alte procese decât cele penale, aceasta poate fi antrenată, conform art. 96 alin. (4) din Legea nr. 303/2004, doar în cazul în care s-a stabilit, în prealabil, printr-o hotărâre definitivă, răspunderea penală sau disciplinară, după caz, a judecătorului sau procurorului pentru o faptă săvârșită în cursul judecății procesului și dacă această faptă este de natură să determine o eroare judiciară.
Recurentul a solicitat antrenarea răspunderii Statului Român și plata de despăgubiri pentru nelegala soluționare a cauzelor sale pe parcursul derulării litigiilor anterior menționate.
Curtea de apel a reținut că răspunderea civilă a judecătorilor și procurorilor pentru erorile judiciare săvârșite în procesele penale, precum și în alte procese decât cele penale este reglementată de Legea nr. 303/2004 și de C. pr. pen.
Din analiza textelor de lege, respectiv art. 96 din Legea nr. 303/2004, temeiul de drept invocat de către reclamant și art. 504C. pr. pen. , în forma în vigoare la data sesizării instanței rezultă că pot fi formulate două acțiuni cu titulari diferiți, având cauze juridice distincte și anume: – acțiunea în despăgubiri formulată de partea care a fost vătămată prin săvârșirea erorii judiciare împotriva statului, care poate avea ca temei atât dispozițiile art. 504C. pr. pen. , cât și art. 96 alin. (1) și (4) din Legea nr. 303/2004; – acțiunea în regres a statului împotriva judecătorului și procurorului, care este subsecventă acțiunii în despăgubiri formulată de parte.
Prin urmare, instanța de apel a statuat că angajarea răspunderii statului pentru erorile judiciare săvârșite în procesele penale poate fi avea loc doar în cazurile unei condamnări definitive a unei persoane nevinovate sau unei arestări nelegale a unei persoane. Or, reclamantul nu a afirmat și, cu atât mai mult, dovedit, că s-ar afla într-una din aceste situații (să fi fost condamnat sau arestat).
Cât privește angajarea răspunderii statului pentru erorile judiciare săvârșite în alte procese decât cele penale, Curtea de apel a reținut că aceasta poate avea loc doar dacă s-a stabilit, în prealabil, printr-o hotărâre definitivă, răspunderea penală sau disciplinară, după caz, a judecătorului sau procurorului pentru o faptă săvârșită în cursul judecății procesului și dacă această faptă este de natură să determine o eroare judiciară. Or, reclamantul nu a afirmat și, cu atât mai mult, dovedit, existența unei/unor asemenea hotărâri.
Față considerentele expuse instanța de apel, reținând temeinicia și legalitatea hotărârii atacate și completând motivarea acesteia, a respins apelul, ca nefondat.
În recurs, s-a susținut că este îndreptățit la despăgubirile pe care le-a solicitat în prezenta cauză prin raportare la prevederile Constituției României, care nu condiționează acordarea sau promovarea unei asemenea acțiuni de existența unei hotărâri de condamnare pronunțată împotriva unuia dintre magistrații care au judecat cauza.
Critica recurentului nu este fondată.
Antrenarea răspunderii statului în temeiul dispozițiilor art. 504C. pr. pen. reclamă îndeplinirea cumulativă a condițiilor privitoare la existența unui prejudiciu cert în cazul persoanelor condamnate definitiv și existența unei hotărâri de achitare survenită ulterior, ca urmare a rejudecării cauzei. Instanța de apel a reținut corect faptul că cererea reclamantului nu se încadrează în temeiul de drept invocat, nefiind îndeplinite condițiile expres prevăzute de lege.
Pe de altă parte, în mod judicios instanța de apel a apreciat că angajarea răspunderii statului pentru erorile judiciare săvârșite în alte procese decât cele penale poate avea loc doar dacă s-a stabilit, în prealabil, printr-o hotărâre definitivă, răspunderea penală sau disciplinară, după caz, a judecătorului sau procurorului pentru o faptă săvârșită în cursul judecății procesului și dacă această faptă este de natură să determine o eroare judiciară. În speță, reclamantul nu a afirmat și nu a dovedit existența unei/unor asemenea hotărâri, astfel încât s-a reținut corect neîndeplinirea cerințelor legale impuse de textul normativ.
Afirmația recurentului că și-a fundamentat pretențiile pe dispozițiile constituționale, iar legea fundamentală nu condiționează promovarea unei acțiuni de angajare a răspunderii statului pentru erorile săvârșite de magistrați de existența unei hotărâri de condamnare pronunțată împotriva unui magistrat, nu poate fi primită.
Răspunderea pentru prejudiciile cauzate prin erori judiciare este reglementată principial în art. 52 alin. (3) din Constituția României.
În acest context, instanțele de fond au reținut în mod corect că textul constituțional este dezvoltat în art. 96 din Legea nr. 303/2004 privind statutul judecătorilor și procurorilor care cuprinde condițiile imperative pentru antrenarea răspunderii statului pentru prejudiciile cauzate prin erori judiciare în general, precum și regulile aplicabile în materie în cazul erorilor judiciare săvârșite în alte procese decât cele penale. În ce privește cazurile în care persoana vătămată are dreptul la repararea prejudiciului cauzat prin erori judiciare săvârșite în procese penale, prevederile art. 96 din legea specială se completează cu reglementările art. 504–507C. pr. pen.
Contrar susținerilor recurentului, Legea nr. 303/2004 privind statutul judecătorilor și procurorilor condiționează exercitarea dreptului la despăgubire al persoanei vătămate pentru antrenarea răspunderii statului pentru erorile judiciare săvârșite în alte procese decât cele penale de existența unei hotărâri judecătorești prin care să se fi statuat, în prealabil, în privința răspunderii penale sau disciplinare, după caz, a magistratului pentru o faptă săvârșită în cursul judecății procesului, faptă de natură să determine o eroare judiciară. Prin urmare, în cadrul unei acțiuni în despăgubiri fundamentată pe un atare temei juridic, reclamantul trebuie să dovedească existența condițiilor angajării răspunderii civile delictuale, precum și a unor condiții impuse de norma specială, respectiv să existe o hotărâre definitivă care să stabilească răspunderea penală sau disciplinară, după caz, a judecătorului sau procurorului, respectiv ca eroarea pretinsă să se fi produs în timpul unei proceduri judiciare.
Or, în speța de față, recurentul nu combate în vreun fel argumentele și soluția instanței de apel relativ la inexistența condițiilor angajării răspunderii civile a statului, respectiv neîntrunirea condiției referitoare la existența unei hotărâri de atragere a răspunderii penale sau disciplinare a unor judecători sau procurori pentru fapte săvârșite de aceștia în cursul judecării procesului său. Simpla afirmație că temeiul de drept al cererii introductive este Constituția României și nu dispozițiile Legii nr. 303/2004 privind statutul judecătorilor și procurorilor nu poate fi primită atât timp cât răspunderea Statului este circumscrisă ipotezelor avute în vedere de legiuitor, dispoziția constituțională de la art. 52 alin. (3) făcând trimitere la stabilirea răspunderii statului „în condițiile legii (…)”, reclamantul neaflându-se în vreuna din situațiile expres reglementate de lege care să-i justifice prezentul demers judiciar[32].
Titlul IV al Legii nr. 303/2004[33] reglementează Răspunderea judecătorilor și procurorilor. Potrivit Art. 94, Judecătorii și procurorii răspund civil, disciplinar și penal, în condițiile legii.
Articolul 96 dispune că (1)Statul răspunde patrimonial pentru prejudiciile cauzate prin erorile judiciare.
(2)Răspunderea statului este stabilită în condițiile legii și nu înlătură răspunderea judecătorilor și procurorilor care, chiar dacă nu mai sunt în funcție, și-au exercitat funcția cu rea-credință sau gravă neglijență, conform definiției acestora de la art. 991.
(3)Există eroare judiciară atunci când:
a)s-a dispus în cadrul procesului efectuarea de acte procesuale cu încălcarea evidentă a dispozițiilor legale de drept material și procesual, prin care au fost încălcate grav drepturile, libertățile și interesele legitime ale persoanei, producându-se o vătămare care nu a putut fi remediată printr-o cale de atac ordinară sau extraordinară;
b)s-a pronunțat o hotărâre judecătorească definitivă în mod evident contrară legii sau situației de fapt care rezultă din probele administrate în cauză, prin care au fost afectate grav drepturile, libertățile și interesele legitime ale persoanei, vătămare care nu a putut fi remediată printr-o cale de atac ordinară sau extraordinară[34].
(5)Pentru repararea prejudiciului, persoana vătămată se poate îndrepta cu acțiune numai împotriva statului, reprezentat prin Ministerul Finanțelor Publice. Competența soluționării acțiunii civile revine tribunalului în a cărui circumscripție domiciliază reclamantul.
(6)Plata de către stat a sumelor datorate cu titlu de despăgubire se efectuează în termen de maximum un an de la data comunicării hotărârii judecătorești definitive.
(7)În termen de două luni de la comunicarea hotărârii definitive pronunțate în acțiunea prevăzută la alin. (6), Ministerul Finanțelor Publice va sesiza Inspecția Judiciară pentru a verifica dacă eroarea judiciară a fost cauzată de judecător sau procuror ca urmare a exercitării funcției cu rea-credință sau gravă neglijență, potrivit procedurii prevăzute la art. 741 din Legea nr. 317/2004, republicată, cu modificările ulterioare.
(8)Statul, prin Ministerul Finanțelor Publice, va exercita acțiunea în regres împotriva judecătorului sau procurorului dacă, în urma raportului consultativ al Inspecției Judiciare prevăzut la alin. (7) și al propriei evaluări, apreciază că eroarea judiciară a fost cauzată ca urmare a exercitării de judecător sau procuror a funcției cu rea-credință sau gravă neglijență. Termenul de exercitare a acțiunii în regres este de 6 luni de la data comunicării raportului Inspecției Judiciare.
(9)Competența de soluționare a acțiunii în regres revine, în primă instanță, secției civile a curții de apel de la domiciliul pârâtului. În cazul în care judecătorul sau procurorul împotriva căruia se exercită acțiunea în regres își exercită atribuțiile în cadrul acestei curți sau la parchetul de pe lângă aceasta, acțiunea în regres va fi soluționată de o curte de apel învecinată, la alegerea reclamantului.
(10)Împotriva hotărârii pronunțate potrivit alin. (9) se poate exercita calea de atac a recursului la secția corespunzătoare a Înaltei Curți de Casație și Justiție.
(11)Consiliul Superior al Magistraturii va stabili, în termen de 6 luni de la intrarea în vigoare a prezentei legi, condiții, termene și proceduri pentru asigurarea profesională obligatorie a judecătorilor și procurorilor[35]. Asigurarea va fi acoperită integral de către judecător sau procuror, iar lipsa acesteia nu poate să întârzie, să diminueze sau să înlăture răspunderea civilă a judecătorului sau procurorului pentru eroarea judiciară cauzată de exercitarea funcției cu rea-credință sau gravă neglijență[36].
Art. 97
(1)Orice persoană poate sesiza Consiliul Superior al Magistraturii, direct sau prin conducătorii instanțelor ori ai parchetelor, în legătură cu activitatea sau conduita necorespunzătoare a judecătorilor sau procurorilor, încălcarea obligațiilor profesionale în raporturile cu justițiabilii ori săvârșirea de către aceștia a unor abateri disciplinare.
(2)Exercitarea dreptului prevăzut la alin. (1) nu poate pune în discuție soluțiile pronunțate prin hotărârile judecătorești, care sunt supuse căilor legale de atac.
În Capitolul II este reglementată Răspunderea disciplinară a judecătorilor și procurorilor
Art. 98 (1)Judecătorii și procurorii răspund disciplinar pentru abaterile de la îndatoririle de serviciu, precum și pentru faptele care afectează prestigiul justiției.
(2)Răspunderea disciplinară a judecătorilor și procurorilor militari poate fi angajată numai potrivit dispozițiilor prezentei legi.
Constituie abateri disciplinare (Art. 99 ):
a)manifestările care aduc atingere onoarei sau probității profesionale ori prestigiului justiției, săvârșite în exercitarea sau în afara exercitării atribuțiilor de serviciu;
b)încălcarea prevederilor legale referitoare la incompatibilități și interdicții privind judecătorii și procurorii;
c)atitudinile nedemne în timpul exercitării atribuțiilor de serviciu față de colegi, celălalt personal al instanței sau al parchetului în care funcționează, inspectori judiciari, avocați, experți, martori, justițiabili ori reprezentanții altor instituții;[37]
d)desfășurarea de activități publice cu caracter politic sau manifestarea convingerilor politice în exercitarea atribuțiilor de serviciu;
e)refuzul nejustificat de a primi la dosar cererile, concluziile, memoriile sau actele depuse de părțile din proces;
f)refuzul nejustificat de a îndeplini o îndatorire de serviciu;
g)nerespectarea de către procuror a dispozițiilor procurorului ierarhic superior, date în scris și în conformitate cu legea;
h)nerespectarea în mod repetat și din motive imputabile a dispozițiilor legale privitoare la soluționarea cu celeritate a cauzelor ori întârzierea repetată în efectuarea lucrărilor, din motive imputabile;
i)nerespectarea îndatoririi de a se abține atunci când judecătorul sau procurorul știe că există una din cauzele prevăzute de lege pentru abținerea sa, precum și formularea de cereri repetate și nejustificate de abținere în aceeași cauză, care are ca efect tergiversarea judecății;
j)nerespectarea secretului deliberării sau a confidențialității lucrărilor care au acest caracter, precum și a altor informații de aceeași natură de care a luat cunoștință în exercitarea funcției, cu excepția celor de interes public, în condițiile legii, dacă fapta nu constituie infracțiune[38]; k)absențe nemotivate de la serviciu, în mod repetat sau care afectează în mod direct activitatea instanței ori a parchetului;
l)imixtiunea în activitatea altui judecător sau procuror;
m)nerespectarea în mod nejustificat a dispozițiilor ori deciziilor cu caracter administrativ dispuse în conformitate cu legea de conducătorul instanței sau al parchetului ori a altor obligații cu caracter administrativ prevăzute de lege sau regulamente;
n)folosirea funcției deținute pentru a obține un tratament favorabil din partea autorităților sau intervențiile pentru soluționarea unor cereri, pretinderea ori acceptarea rezolvării intereselor personale sau ale membrilor familiei ori ale altor persoane, altfel decât în limita cadrului legal reglementat pentru toți cetățenii, dacă fapta nu întrunește elementele constitutive ale unei infracțiuni[39]; o)nerespectarea dispozițiilor privind distribuirea aleatorie a cauzelor[40]; p)obstrucționarea activității de inspecție a inspectorilor judiciari, prin orice mijloace;
q)participarea directă sau prin persoane interpuse la jocurile de tip piramidal, jocuri de noroc sau sisteme de investiții pentru care nu este asigurată transparența fondurilor;
r)neredactarea sau nesemnarea hotărârilor judecătorești sau a actelor judiciare ale procurorului, din motive imputabile, în termenele prevăzute de lege[41];
s)utilizarea unor expresii inadecvate în cuprinsul hotărârilor judecătorești sau al actelor judiciare ale procurorului ori motivarea în mod vădit contrară raționamentului juridic, de natură să afecteze prestigiul justiției sau demnitatea funcției de magistrat;
ș)nerespectarea deciziilor Curții Constituționale ori a deciziilor pronunțate de Înalta Curte de Casație și Justiție în soluționarea recursurilor în interesul legii;
t)exercitarea funcției cu rea-credință sau gravă neglijență, dacă fapta nu întrunește elementele constitutive ale unei infracțiuni.
Sancțiunea disciplinară nu înlătură răspunderea penală[42].
Art. 991
(1)Există rea-credință atunci când judecătorul sau procurorul încalcă cu știință normele de drept material ori procesual, urmărind sau acceptând vătămarea unei persoane.
(2)Există gravă neglijență atunci când judecătorul sau procurorul nesocotește din culpă, în mod grav, neîndoielnic și nescuzabil, normele de drept material ori procesual[43].
5. – Într-o speță[44], Tribunalul a făcut referire la elementele răspunderii civile delictuale din perspectiva dispozițiilor C. civ.[45]
Răspunderea statului, fără nicio distincție între procesele penale și alte categorii de procese, este reglementată de art. 96 alin. (1) și (2) din Legea nr. 303/2004.
Răspunderea magistratului pentru prejudiciul produs de către acesta statului, precum și dreptul statului la acțiune împotriva magistratului, de asemenea, fără nicio distincție legată de natura procesului, sunt stabilite de art. 94 alin. (7) și (8) din Legea nr. 303/2004. rile prevăzute de prezentul articol este de un an.”
Repararea prejudiciului, adică situațiile și modul în care persoana îndreptățită se poate îndrepta cu o acțiune în despăgubire împotriva statului, este reglementată, distinct, în art. 94 alin. (3) din Legea nr. 303/2004, pentru erorile judiciare săvârșite în procesele penale, și în art. 94 alin. (4) din aceeași lege, pentru erori judiciare săvârșite în alte procese decât cele penale
Instanța a reținut că Legea nr. 303/2004 și Constituția stabilesc condițiile generale ale răspunderii patrimoniale a statului și a magistraților pentru erorile judiciare, fiind vorba despre două instituții diferite, răspunderea patrimonială a statului pentru erori judiciare și răspunderea patrimonială a magistraților.
Pentru răspunderea patrimonială a statului și a magistraților pentru erori judiciare ce au ca izvor procesele penale, așa cum prevede art. 96 alin. (3) din Legea nr. 303/2004, cazurile în care persoana vătămată are dreptul la repararea prejudiciilor sunt stabilite de C. pr. pen.
Prevederile art. 504C. pr. pen. , astfel cum au fost modificate, se aplică de la intrarea în vigoare nu numai situațiilor juridice care se vor naște, modifica sau stinge de la data intrării în vigoare, ci și efectelor prezente sau viitoare ale unor raporturi juridice trecute.
Aplicarea legii noi cu privire la efectele prezente sau viitoare ale unei situații juridice create anterior intrării în vigoare nu înseamnă că legea retroactivează, întrucât nu aduce atingere acelei situații juridice și nici efectelor care au fost realizate.
Astfel, art. 504C. pr. pen. nu mai restricționează angajarea răspunderii statului numai la cele două cazuri de achitare, cum era prevăzut anterior modificărilor legislative, respectiv numai când, prin hotărâre definitivă, s-a stabilit că inculpatul nu a săvârșit fapta imputabilă ori când fapta nu există.
La stabilirea caracterului de eroare judiciară, Tribunalul a avut în vedere criteriile prevăzute de art. 504C. pr. pen. , iar pârâtul răspunde nu ca urmare a angajării răspunderii civile delictuale pentru faptă proprie, ci potrivit normei speciale prevăzute de art. 506C. pr. pen. , care arată că, pentru obținerea reparării pagubei, persoana îndreptățită se poate adresa tribunalului în a cărui circumscripție domiciliază, chemând în judecată civilă statul, care este citat prin M.F.P.
Potrivit art. 505C. pr. pen. , la stabilirea întinderii reparației se ține seama de durata privării de libertate sau a restrângerii de libertate suportate, precum și de consecințele produse asupra persoanei ori asupra familiei celui privat de libertate sau a cărui libertate a fost restrânsă.
Având în vedere că, în ceea ce privește răspunderea patrimonială a statului și a magistraților pentru erori judiciare “săvârșite în alte procese decât cele penale”, nu există o altă reglementare specială în afara celei cuprinse în Legea nr. 303/2004, se aplică regulile de la răspunderea civilă delictuală.
[1] Art. 3 din Ordinul viceprim-ministrul, ministrul afacerilor interne nr. 64 din 1 iulie 2015 privind stabilirea unor măsuri organizatorice în scopul asigurării exercitării dreptului de a consulta dosarul penal, M. Of. nr. 500 din 7 iulie 2015
[2] cf Curtea Constituțională , Decizia 16/2018 . M. Of. nr. 927 din data de 2 noiembrie 2018
[3] Curtea Constituțională , Decizia nr. 244 din 6 aprilie 2017 referitoare la excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 145 din Codul de procedură penală, M. Of. nr. 529 din 6 iulie 2017
[5] V și D. Ciuncan, Supraveghere tehnică, revista „Universul Juridic”, nr. 1/2015
[6] de exemplu Decizia nr. 260 din 5 mai 2016, M. Of. nr. 599 din 5 august 2016, §23,
[7] Hotărârea din 21 aprilie 2009, pronunțată în Cauza Răducu îc României, § 91
[8] Hotărârea din 1 iulie 2008, pronunțată în Cauza Liberty și alții c Regatului Unit al Marii Britanii, paragraful 56. CEDO a statuat că înregistrările video intră în sfera noțiunii de viață privată (Hotărârea din 17 iulie 2003, pronunțată în Cauza Perry c Regatului Unit al Marii Britanii, § 4. De asemenea, intră în sfera noțiunii de viață privată înregistrările audiovideo (Hotărârea din 5 noiembrie 2002, pronunțată în Cauza Allan c Regatului Unit al Marii Britanii, §§ 35-36; Hotărârea din 12 mai 2000, pronunțată în Cauza Khan c Regatului Unit al Marii Britanii, § 25)
[11] CEDO, Hotărârea din 3 februarie 2015, pronunțată în Cauza Pruteanu c României, §§ 48 şi 50); Curtea Constituțională ; Curtea Constituțională, Decizia nr. 244 din 6 aprilie 2017 referitoare la excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 145 din Codul de procedură penală
[14] Vintilă Dongoroz, Judecata, în „Explicații teoretice ale Codului de procedură penală român” Partea specială, vol. II, de Vintilă Dongoroz ș. a. , Ed. Academiei, București, 1976, pp. 132-133
[15] Art. 1359 C. civ. : Repararea prejudiciului constând în vătămarea unui interes. Autorul faptei ilicite este obligat să repare prejudiciul cauzat și când acesta este urmare a atingerii aduse unui interes al altuia, dacă interesul este legitim, serios și, prin felul în care se manifestă, creează aparența unui drept subiectiv.
[17] Î. C. C. J., S. Pen., Dec . nr. 227/RC/ din 21 iunie 2018, https://idrept.ro/. Inculpata a fost trimisă în judecată și condamnată de instanța de fond pentru două infracțiuni de abuz în serviciu, dacă funcționarul public a obținut pentru sine sau pentru altul un folos necuvenit, prevăzută de art. 132 din Legea nr. 78/2000 cu referire la art. 297C. pen. cu aplicarea art. 5 alin. (1) C. pen. și cu aplicarea art. 38 alin. (1) C. pen., fapte constând în aceea că și-a îndeplinit în mod defectuos atribuțiile de serviciu privind asigurarea respectării drepturilor și libertăților fundamentale ale cetățenilor. Inculpata, în calitate de primar, a încercat pe cale judecătorească anularea unor titluri de proprietate emise pe numele mai multor persoane.
[18] în ce privește eroarea judiciară ce a izvorât din alte procese, aceleași norme – art. 96 alin. (4) din Legea nr. 303/2004 – au instituit dreptul persoanei vătămate la repararea prejudiciului după ce în prealabil a fost pronunțată o hotărâre definitivă (penală sau disciplinară) împotriva judecătorului sau procurorului pentru o faptă săvârșită în cursul judecării procesului cu condiția ca aceasta să fi fost de natură să determine eroarea. Este firesc să fie așa, deoarece numai în procesele penale eroarea judiciară reprezintă o evidență în măsura în care, după condamnarea definitivă prin hotărâre, s-a pronunțat o nouă hotărâre definitivă de achitare ( Curtea Constituțională , dec. nr. 1269/2009, M. Of. nr. 755 din 5 noiembrie 2009 V și http://dorin.ciuncan.com/documentare/statutul-judecatorilor-si-procurorilor.)
[19] Î. C. C. J., S. Pen., Dec . nr. 227/RC/ din 21 iunie 2018
[20] Î. C. C. J., Completele pentru dezlegarea unor chestiuni de drept, Decizia nr. 20 din 19 martie 2018, Dosar nr. 3195/1/2017, M. Of. nr. 588 din 11 iulie 2018, https://idrept.ro. S-a arătat că, întrucât titularul acțiunii penale, care este, potrivit art. 14 C. pr. pen., statul român, prin Ministerul Public, are reglementat dreptul de a recupera cheltuielile avansate cu procesul (titlul VI, cap. III al Codului de procedură penală: art. 272, 274 și 275), pentru egalitate de tratament, se impune ca acest drept să fie recunoscut și reglementat, în mod corespunzător, și persoanei care, după ce a făcut obiectul unei acțiuni penale, a fost ulterior achitată pentru motivul că fapta nu există. prima instanță din cauza pendinte a respins cererea de chemare în judecată, cu motivarea că în dreptul intern nu există temei pentru antrenarea răspunderii patrimoniale a statului în vederea reparării prejudiciului pretins, constând în cheltuielile de judecată ocazionate de reclamantă în procesul penal finalizat cu achitarea reclamantei din cauză. S-a apreciat astfel că nu poate fi vorba despre eroare judiciară, în sensul art. 96 alin. (3) și (4) din Legea nr. 303/2004 și al art. 538 și 539 C. pr. pen., iar, pe de altă parte, nu sunt întrunite condițiile răspunderii civile delictuale din dreptul comun.
[21] Ori de câte ori nu suntem „în cazurile expres prevăzute de lege” devin aplicabile principiile răspunderii civile delictuale. Amintim câteva formulări cu valoare universală de principiu: Art. 219 C. civ. : Răspunderea pentru fapte juridice. (1)Faptele licite sau ilicite săvârșite de organele persoanei juridice obligă însăși persoana juridică, însă numai dacă ele au legătură cu atribuțiile sau cu scopul funcțiilor încredințate.(2)Faptele ilicite atrag și răspunderea personală și solidară a celor care le-au săvârșit, atât față de persoana juridică, cât și față de terți.
Art. 1349 C. civ. : Răspunderea delictuală
(1)Orice persoană are îndatorirea să respecte regulile de conduită pe care legea sau obiceiul locului le impune și să nu aducă atingere, prin acțiunile ori inacțiunile sale, drepturilor sau intereselor legitime ale altor persoane.
(2)Cel care, având discernământ, încalcă această îndatorire răspunde de toate prejudiciile cauzate, fiind obligat să le repare integral.
Art. 1355 C. civ. : Clauze privind răspunderea
(1)Nu se poate exclude sau limita, prin convenții sau acte unilaterale, răspunderea pentru prejudiciul material cauzat altuia printr-o faptă săvârșită cu intenție sau din culpă gravă. (2)Sunt valabile clauzele care exclud răspunderea pentru prejudiciile cauzate, printr-o simplă imprudență sau neglijență, bunurilor victimei. (3)Răspunderea pentru prejudiciile cauzate integrității fizice sau psihice ori sănătății nu poate fi înlăturată ori diminuată decât în condițiile legii. (4)Declarația de acceptare a riscului producerii unui prejudiciu nu constituie, prin ea însăși, renunțarea victimei la dreptul de a obține plata despăgubirilor.
Art. 1357: Condițiile răspunderii (1) Cel care cauzează altuia un prejudiciu printr-o faptă ilicită, săvârșită cu vinovăție, este obligat să îl repare. (2)Autorul prejudiciului răspunde pentru cea mai ușoară culpă.
[22] Când cel care răspunde pentru fapta altuia este statul, Ministerul Finanțelor Publice se va întoarce în mod obligatoriu, pe cale judiciară, împotriva aceluia care a cauzat prejudiciul, în măsura în care acesta din urmă este răspunzător, limitat, potrivit legii speciale, pentru producerea acelui prejudiciu. În cazul nostru, legea specială este Legea nr. 303/2004, care limitează răspunderea magistratului. Obligația statului de a răspunde civil este totală, înscrisă în art. 1357 din Codul civil. (http://dorin.ciuncan.com/documentare/statutul-judecatorilor-si-procurorilo)
[23] „Noțiunea de eroare judiciară este reglementată în legislația internațională, deoarece art. 3 din Protocolul adițional nr. 7 la Convenția europeana a drepturilor omului și art. 14 § 6 al Pactului International cu privire la drepturile civile și politice prevăd ca, atunci când o condamnare penală definitiva este ulterior anulată sau când este acordată grațierea, pentru că un fapt nou sau recent descoperit dovedește ca s-a produs o eroare judiciara, persoana care a suferit o pedeapsă din cauza acestei condamnări este despăgubita conform legii ori practicii în vigoare în statul respectiv, cu excepția cazului în care se dovedește ca nedescoperirea în timp util a faptului necunoscut ii este imputabilă în tot sau în parte. Prin urmare, la nivel internațional, eroarea judiciara este reglementata doar în materie penală și presupune, în primul rând, existenta unei hotărâri definitive de condamnare si, urmare a acestei condamnări, să se fi executat o pedeapsa cu închisoarea”, arată I. C. C. J. V http://dorin.ciuncan.com,Greșeala de judecată și eroarea judiciară. răspunderea magistraților
[24] Statul nu poate el însuși, de la sine putere, să aprecieze el singur dacă magistratul si-a exercitat funcția cu rea-credință sau grava neglijentă, dar legea îl obligă să acționeze în justiție. Acțiunea în despăgubire se îndrepta numai împotriva statului, reprezentat prin Ministerul Finanțelor Publice. Potrivit art 1384 alin. (2) C. civ., cel care răspunde pentru fapta altuia fiind statul, Ministerul Finanțelor Publice se va întoarce în mod obligatoriu, pe cale judiciară, împotriva aceluia care a cauzat prejudiciul. „Posibilitatea” se referă la măsura în care există o lege specială pentru producerea acelui prejudiciu, se referă la întinderea răspunderii (Art. 1385 alin. (1) – Prejudiciul se repară integral, dacă prin lege nu se prevede altfel), dar în nici un caz nu lasă la latitudinea unui ministru să păgubească bugetul public. http://dorin.ciuncan.comGreșeala de judecată și eroarea judiciară. răspunderea magistraților
[25] Legiuitorul a stabilit așadar răspunderea statului, când este vorba de erorile judiciare săvârșite în procesele penale prin art. 504 C. pr. pen., raportat la art. 52 alin. (3) din Constituție. Aceste articole se limitează doar la reglementarea răspunderii pentru eroare judiciară.
[26] Î. C. C. J., Secția I civilă, Decizia nr 6976 din 9 decembrie 2004 și Secția a II-a civilă, Decizia nr 1911 din 15 noiembrie 2016, https://idrept.ro.
[27] M.Of. nr. 182 din 18 mai 1998. Circumstanțierea, “potrivit legii”, nu privește posibilitatea legiuitorului de a restrânge răspunderea statului doar la unele erori judiciare, ci stabilirea modalităților și condițiilor în care angajarea acestei răspunderi urmează a se face pentru plata despăgubirilor cuvenite. Cu alte cuvinte, potrivit normei constituționale menționate, organul legislativ nu ar putea stabili ca anumite erori judiciare, neimputabile victimei, sa fie suportate de aceasta. Și noi credem că sintagma “potrivit legii” din art. 48 alin-. (3) din Constituție se refera la întinderea răspunderii patrimoniale, și nicidecum la înlăturarea răspunderii statului in ipoteza altor cazuri, dar nu pentru erori judiciare, pentru care avem texte exprese și limitative.
[28] Î. C. C. J., Completele pentru dezlegarea unor chestiuni de drept, Decizia nr. 20 din 19 martie 2018, Dosar nr. 3195/1/2017. Nu în ultimul rând, norma procesual civilă stabilită în art. 453 C. pr. civ. , deși poate intra în sfera legii civile, nu epuizează conținutul sintagmei “lege civilă”, determinabilă în condițiile art. 276 alin. (6) C. pr. pen. Această determinare este realizabilă de la caz la caz, în funcție de fundamentul răspunderii indicat de parte prin expunerea temeiniciei pretenției formulate care, astfel cum s-a putut observa, cel puțin în speță, a avut caracter bivalent, răspunderea statului fiind solicitată atât pe temeiul erorii judiciare, cât și pe temeiul art. 453 din Codul de procedură civilă, iar în alte cazuri s-a generat pe temeiul răspunderii civile delictuale. Curtea respinge, ca inadmisibilă, sesizarea formulată de Tribunalul București – Secția a IV-a civilă în Dosarul nr 9852/302/2016, în vederea pronunțării unei hotărâri prealabile pentru dezlegarea următoarei chestiuni de drept: “Pot constitui dispozițiile art. 453 alin. (1) din Codul de procedură civilă, raportat la art. 276 alin. (6) din Codul de procedură penală, temei legal de acordare a cheltuielilor de judecată (onorariu de avocat și alte cheltuieli) de la statul român, prin Ministerul Finanțelor Publice, în calitate de garant al înfăptuirii justiției, în situația în care aceste cheltuieli sunt solicitate de către o persoană care a fost achitată, prin hotărâre definitivă, pentru săvârșirea unei infracțiuni pe motivul de achitare prevăzut de art. 16 alin. (1) lit. a) C. pr. pen. (fapta nu există) ?”.
[29] Î. C. C. J., Secția I civilă, Decizia nr. 994 din 10 mai 2016, https://idrept.ro. Prin încheierea din data de 28 februarie 2011, Tribunalul București a respins excepția inadmisibilității acțiunii, reținându-se că pe lângă prevederile art. 504–506C. pr. pen. se invocă și prevederile art. 6 alin. (2) și art. 5 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului, precum și prevederile art. 998-999 C. civ. .Referitor la cuantumul despăgubirilor acordate de C.E.D.O. v și Ion Gâlea, Cuantumul despăgubirilor În cazul unui remediu compensatoriu pentru depășirea duratei rezonabile a procedurilor judiciare în România, „Revista Transilvană de Ştiințe Administrative”, 2(29)/2011, pp. 76-92
[30] CEDO, Cauza Lörincz c. România, Decizia din 12 mai 2009, nr. 42268/04.
[31] Î. C. C. J., Secția I civilă, Decizia nr. 994 din 10 mai 2016. în speță s-a susținut că întreg procesul penal a constituit un abuz și că instrumentarea acestuia de către organele statului i-a creat un prejudiciu reclamantei. Nu au fost indicate însă textele de lege ce contravin tratatelor, pentru a fi declanșat mecanismul constituțional. De fapt, din întreaga motivare pe parcursul procesului se invocă, în realitate, încălcarea dreptului la un proces echitabil, care ar fi generat, al rândul său, violări ale altor drepturi.
[32] Î. C. C. J., Secția I civilă, Decizia nr. 994 din 10 mai 2016. Recurentul a reclamat și încălcarea dreptului de soluționare a cauzei sale într-un termen rezonabil. Susținerea reclamantului nu poate fi primită, deoarece în aprecierea caracterului rezonabil al procedurii se impune a se examina întregul demers judiciar derulat, începând cu data introducerii cererii introductive la instanță, apreciere ce se realizată, în sensul jurisprudenței constante a Curții Europene a Drepturilor Omului, în funcție de circumstanțele cauzei și având în vedere criteriile consacrate în jurisprudența instanței de contencios european al drepturilor omului, în special gradul de complexitate a cauzei, comportamentul reclamantului și al autorităților competente, precum și al importanței pentru părți a obiectului procedurii (v, spre exemplu, hotărârile pronunțate în cauzele Pierazzini împotriva Italiei, § 16, Frydlender împotriva Franței, § 43, Comingersoll împotriva Portugaliei, § 19). În prezenta cauză, procedura judiciară derulată pe parcursul tuturor fazelor procedurale a fost realizată cu respectarea garanțiilor procedurale ce se circumscriu dreptului la un proces echitabil, nefiind identificate în cursul soluționării cauzei întârzieri care să fi afectat celeritatea procedurii datorate autorităților judiciare competente pentru a conduce la concluzia încălcării principiului consacrat în art. 6 §1 din Convenția europeană. Pentru considerentele expuse, Înalta Curte constată că decizia instanței de apel a fost pronunțată cu aplicarea și interpretarea corectă a dispozițiilor legale în materie
[33] Legea nr. 303 din 28 iunie 2004 privind statutul judecătorilor și procurorilor , republicată în temeiul art. XII al titlului XVII din Legea nr. 247/2005 privind reforma în domeniile proprietății și justiției, precum și unele măsuri adiacente, M. Of. nr. 653 din 22 iulie 2005, dându-se textelor o nouă numerotare. Legea nr. 303/2004 a fost publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 576 din 29 iunie 2004 și a mai fost modificată prin Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 124/2004, M. Of. nr. 1.168 din 9 decembrie 2004, aprobată cu modificări și completări prin Legea nr. 71/2005, M. Of. nr. 300 din 11 aprilie 2005.
[34] V, de exemplu , și Curtea Constituțională , Decizia nr. 1.052 din 13 noiembrie 2007, M. Of. nr. nr. 869 din 19 decembrie 2007, Decizia nr.182 din 26 februarie 2008, M. Of. nr. nr. 255 din 1 aprilie 2008, și Decizia nr. 1.406 din 16 decembrie 2008, M. Of. nr. nr. 167 din 17 martie 2009 sau Decizia nr. 1269 din 8 octombrie 2009, M. Of. nr. 755 din 5 noiembrie 2009
Adina A. Stancu , R. Savaliuc, Din puțul gândirii. Procurorul General al României e de acord cu răspunderea magistraților, dar zice ca asigurarea de “malpraxis” sa fie suportata de stat, ca in cazul avocaților si medicilor! Numai ca avocații si medicii si-o plătesc singuri! http://www.luju.ro/magistrati/parchete, 28 noiembrie 2011. “Exista rea credința atunci când judecătorul sau procurorul încalcă, cu știința, normele de drept urmărind sau acceptând posibilitatea prejudicierii unei persoane” .
[36]Art. 96 a fost modificat prin Legea nr. 242/2018 . Textul anterior prevedea ; Art. 96 (1)Statul răspunde patrimonial pentru prejudiciile cauzate prin erorile judiciare.
(2)Răspunderea statului este stabilită în condițiile legii și nu înlătură răspunderea judecătorilor și procurorilor care și-au exercitat funcția cu rea-credință sau gravă neglijență.
(3)Cazurile în care persoana vătămată are dreptul la repararea prejudiciilor cauzate prin erori judiciare săvârșite în procese penale sunt stabilite de Codul de procedură penală.
(4)Dreptul persoanei vătămate la repararea prejudiciilor materiale cauzate prin erorile judiciare săvârșite în alte procese decât cele penale nu se va putea exercita decât în cazul în care s-a stabilit, în prealabil, printr-o hotărâre definitivă, răspunderea penală sau disciplinară, după caz, a judecătorului sau procurorului pentru o faptă săvârșită în cursul judecății procesului și dacă această faptă este de natură să determine o eroare judiciară.
(5)Nu este îndreptățită la repararea pagubei persoana care, în cursul procesului, a contribuit în orice mod la săvârșirea erorii judiciare de către judecător sau procuror.
(6)Pentru repararea prejudiciului, persoana vătămată se poate îndrepta cu acțiune numai împotriva statului, reprezentat prin Ministerul Finanțelor Publice.
(7)După ce prejudiciul a fost acoperit de stat în temeiul hotărârii irevocabile date cu respectarea prevederilor alin. (6), statul se poate îndrepta cu o acțiune în despăgubiri împotriva judecătorului sau procurorului care, cu rea-credință sau gravă neglijență, a săvârșit eroarea judiciară cauzatoare de prejudicii.
(8)Termenul de prescripție a dreptului la acțiune în toate cazurile prevăzute de prezentul articol este de un an.
[44] Î. C. C. J., Secția II civila, Decizia nr. 2755 din 16-oct-2014
[45] dispozițiile de lege criticate nu îngrădesc accesul la justiție, ci, dimpotrivă, stabilesc condițiile în care se poate exercita dreptul persoanei vătămate la repararea prejudiciilor materiale cauzate prin erorile judiciare săvârșite în alte procese decât cele penale (Curtea Constituțională , dec. nr. 889 din 16 iunie 2009 , M. Of. nr. 567 din 14 august 2009, dec. nr. 1.052 din 13 noiembrie 2007, M. Of. nr. 869 din 19 decembrie 2007, și dec. nr. 182 din 26 februarie 2008, M. Of. nr. nr. 255 din 1 aprilie 2008).
Referitor la repararea prejudiciilor produse prin erorile judiciare, nu există o noțiune a termenului de “eroare judiciară”. Dacă în C. pr. pen. sunt stabilite acele situații când persoana prejudiciată trebuie despăgubită, în materie civilă lipsește orice reglementare de acest fel.
În al doilea rând, în ceea ce privește prejudiciile care au ca izvor alte procese decât cele penale, singura reglementare existentă, adică cea cuprinsă în Legea nr. 303/2004, condiționează exercitarea dreptului la despăgubire al persoanei vătămate de existența răspunderii penale sau disciplinare, după caz, a magistratului.
Dreptul la repararea prejudiciului ia naștere printr-o hotărâre definitivă prin care se stabilește felul și întinderea prejudiciului. Dacă, în materie penală, lucrurile sunt relativ simple cu privire la repararea prejudiciului, în celelalte cazuri prevăzute de art. 96 alin. (4) din Legea nr. 303/2004, lucrurile sunt ceva mai complicate. Pentru ca o persoană să poată fi despăgubită, aceasta trebuie să parcurgă o serie de pași și să îndeplinească o serie de condiții:
– să aștepte să se pronunțe o hotărâre judecătorească de condamnare penală definitivă a judecătorului sau o hotărâre definitivă și irevocabilă de sancționare disciplinară (cu alte cuvinte, trebuie să se parcurgă un proces în care să se judece o faptă penală sau disciplinară a magistratului);
– fapta penală sau disciplinară pentru care a fost condamnat sau sancționat magistratul să fie comisă în cursul procesului (o faptă în exercitarea atribuțiilor funcției specifice de magistrat, săvârșită în timpul procesului prin care s-a generat eroarea prejudiciabilă);
– să existe legătura de cauzalitate între fapta magistratului și eroarea judiciară;
– să fie pornită acțiunea privind răspunderea patrimonială a statului pentru acea eroare judiciară în termen de 1 an, pentru a se constata eroarea judiciară, răspunderea statului și întinderea prejudiciului.
Răspunderea se poate angaja numai dacă, prin eroarea judiciară, s-a cauzat un prejudiciu. Dacă nu au fost suportate daune de către stat conform procedurilor prevăzute, statul nu se poate îndrepta împotriva magistratului; cu atât mai puțin în situația în care persoana prejudiciată nu va introduce acțiune pentru repararea prejudiciului.
Erorile judiciare pot avea ca izvor fie procesele penale, fie alte procese decât cele penale (art. 96 alin. (3) și (4) din Legea nr. 303/2004).
Eroarea judiciară trebuie să fi fost săvârșită cu rea-credință sau gravă neglijență.
Din hotărârile judecătorești invocate de reclamantă și depuse la dosar reiese că este vorba despre procese de revizuire a unei sentințe penale, nefiind vorba despre condițiile răspunderii statului pentru erori săvârșite în procesele penale, prevăzute de art. 504C. pr. pen. Ca atare, reclamanta trebuia să facă dovada, pentru angajarea răspunderii statului, a unor hotărâri definitive privind răspunderea penală sau disciplinară, după caz, a judecătorilor, pentru o faptă săvârșită în cursul judecații procesului, să facă dovada că faptele pretinse sunt de natură să determine o eroare judiciară și că dreptul la acțiune privind răspunderea statului pentru erori judiciare a fost exercitat într-un an de la data producerii prejudiciului.
Or, reclamanta nu a făcut nicio dovadă în acest sens, conform art. 1169 C. civ.
Pentru aceste considerente, prima instanță a respins acțiunea, ca neîntemeiată.
Considerentul Curții de Apel, în sensul că sunt incidente, în speță, dispozițiile art. 96 alin. (4) din Legea nr. 303/2004 privind statutul magistraților este greșit. Textul de lege menționat se referă la dreptul persoanei vătămate la repararea prejudiciilor materiale cauzate prin erorile judiciare săvârșite în alte procese decât cele penale, drept a cărui exercitare este condiționată de stabilirea, în prealabil, printr-o hotărâre definitivă, a răspunderii penale sau disciplinare, după caz, a judecătorului sau procurorului pentru o faptă săvârșită în cursul judecății procesului și dacă această faptă este de natură să determine o eroare judiciară. Or, în speță, cum s-a arăta deja, litigiul în care s-a pronunțat Decizia nr. 2504/2009 a Înaltei Curți de Casație și Justiție este penal, iar nu un proces de altă natură.
Cu alte cuvinte, pornind de la concluzia greșită cu privire la natura litigiului în care s-a pronunțat decizia în raport de care s-a formulat acțiunea pendinte, Curtea de Apel a aplicat un text de lege care nu era incident și, astfel, a pretins în mod greșit reclamantei să facă dovada existenței unei hotărâri judecătorești definitive, prin care să se stabilească răspunderea penală sau disciplinară, după caz, a judecătorilor care au soluționat recursul declarat împotriva hotărârii date în revizuire.
Pornind de la dispozițiile constituționale, care determină răspunderea statului pentru prejudiciile cauzate prin erori judiciare “în condițiile legii” (art. 52 alin. (3)) și de la natura penală a litigiului în care s-a pronunțat Decizia nr. 2504 din 30 iunie 2009, în speță sunt aplicabile dispozițiile art. 56 alin. (3) din Legea nr. 303/2004, conform cărora “cazurile în care persoana vătămată are dreptul la repararea prejudiciilor cauzate prin erori judiciare săvârșite în procese penale sunt stabilite de C. pr. pen. “
Or, astfel cum, în mod corect, a considerat și Curtea de Apel, repararea prejudiciului creat ca urmare a arestării sau condamnării pe nedrept este reglementată de dispozițiile art. 504–507C. pr. pen. , incidente, în consecință și în speța de față.
Prin urmare, criticile subsumate acestui motiv de recurs sunt neîntemeiate.
Legea specială se aplică prioritar dreptului comun în materie, conform principiului Specialia generalibus derogant . Ca atare, în mod corect, instanța de apel a verificat în speță, ulterior stabilirii incidenței dispozițiilor art. 504C. pr. pen. , dacă reclamanta se află în vreunul dintre cazurile prevăzute de textul de lege menționat, iar nu condițiile răspunderii civile delictuale de drept comun. De asemenea, față de concluzia referitoare la inexistența, în speță, a vreuneia dintre ipotezele din art. 504, în mod corect nu a mai procedat la examinarea pretinsului[1]
6. – Într-o altă cauză[2], în ceea ce privește răspunderea civilă a intimatei-pârâte C.C., Curtea a reținut că această parte are calitatea de magistrat, astfel încât pe lângă normele de drept comun în cauză sunt aplicabile și dispozițiile speciale din Legea. nr. 303/2004, care reglementează în cuprinsul dispozițiilor art. 94 și 96 răspunderea civilă, penală și disciplinară a magistraților .
În cuprinsul textelor de lege menționate s-a prevăzut în mod imperativ că în ipoteza erorilor judiciare magistratul nu poate avea calitate de parte, ci doar statul, prin M.F.P., care are drept de regres împotriva magistratului în situația când magistratul și-a exercitat funcția cu rea-credință sau cu gravă neglijență, ipoteză invocată în cauză. Raportat la aceste dispoziții legale este nefondată soluția de admitere a excepției lipsei calității procesuale pasive a pârâtului Statul roman, prin M.F.P.
În ceea ce o privește pe intimata – pârâtă C.C., raportat la dispozițiile art. 96 alin 6 din Lg. 303/2004, Curtea a apreciat că legiuitorul nu a prevăzut calea acțiunii directe împotriva magistratului în această ipoteză, astfel încât nu a mai analizat în apel criticile ce vizează respingerea ca nefondată a acțiunii față de această parte.
Cât privește calitatea procesuală pasivă a pârâților Ministerul Public, Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție, D.G.F.P. Timiș, Curtea a apreciat că în mod corect a reținut instanța de fond că aceasta nu a fost dovedită în cauză, prin raportare la dispozițiile legale mai sus menționate, în cuprinsul cărora s-a prevăzut că în acțiunea în repararea prejudiciului are calitate procesuală pasivă numai statul, prin M.F.P.
Curtea a reținut că cele invocate de apelantul reclamant, privind încălcarea dispozițiilor art. 1 din Protocolul Adițional la C.E.D.O. nu reprezintă critici ale sentinței apelate, ci critici ale conduitei judecătorului care a soluționat cauza, astfel încât acestea exced cadrului procesual stabilit prin acțiune, neputând face obiectul analizei în calea de atac a apelului.
Împotriva deciziei au declarat recurs reclamantul și pârâții Statul român, prin M.F.P. și C.C.
Cu privire la pârâta C.C. se arată că nu sunt aplicabile dispozițiile art. 96 alin. (6) din Legea nr. 303/2004 pentru că instanța de apel a făcut o gravă confuzie atât în fapt cât și în drept, în raport de situația dedusă judecății și de prevederile legale aplicabile.
Cauza este întemeiată în fapt pe săvârșirea cu vinovăție a unor fapte ilicite de către pârâtă, pentru care trebuie să răspundă conform dispozițiilor art. 998, 1000 C. civ. de la 1864.
Totodată se invocă principiul supremației legii, în raport de care principiul independenței magistraților se află în raport de subsidiaritate, conform art. 124 alin. (1) – (3) din Constituție coroborat cu art. 132 din Constituție, referitor la statutul procurorilor, potrivit căruia procurorii își desfășoară activitatea potrivit principiului legalității, al imparțialității și al controlului ierarhic, sub autoritatea ministrului justiției.
În considerarea celor de mai sus se solicită să aibă în vedere încălcarea de către judecătorul cauzei, a dispozițiilor art. 998,1000 C. civ. de la 1864, a Constituției României – art. 124 alin. (1) – (3) din Constituție, art. 132, art. 142, precum și ale art. 20 raportat la art. 6 din Convenția pentru apărarea drepturilor și libertăților fundamentale ale omului ratificată de România prin Legea nr. 30/1994 și art. I din Protocolul Adițional nr. 1 la Convenția pentru apărarea drepturilor și libertăților fundamentale ale omului ratificată prin Legea nr. 30/1994 cât și a Legii nr. 303 din 28 iunie 2004 republicată, privind statutul judecătorilor și procurorilor, Legea nr. 304/2004, republicată în M. Of. al României, Partea I, nr. 827 din 13 septembrie 2005, hotărârea nr. 387 din 22 septembrie 2005 pentru aprobarea Regulamentului de ordine interioară al instanțelor judecătorești, hotărârea din 24 august 2005 pentru aprobarea Codului deontologic al judecătorilor și procurorilor.
Prima instanță a stabilit că nu există faptă ilicită.
Prin urmare, oricând un procuror, urmare a independenței sale și a faptului că un magistrat poate aprecia de maniera în care a făcut-o prima instanță că nu există faptă ilicită, poate trimite în judecată oricând orice persoană, inclusiv un judecător.
Prima instanță s-a limitat la a constata doar lipsa faptei ilicite fără a aborda celelalte elemente ale răspunderii civile delictuale, sub acest aspect, hotărârea apare nemotivată.
Trimiterea în judecată s-a făcut în contextul în care procurorului i s-a imputat culpa profesională, necunoașterea dispozițiilor legale civile de drept penal și procesual penal imperative în speță.
Prin Hotărârea penală nr. 14/2007 s-a dispus restituirea cauzei la procuror, cu o motivare care creionează de o manieră convingătoare profilul profesional al pârâtei Cârstea, a cărei incapacitate e asociată cu rea voință.
Referitor la ceilalți pârâți, având în vedere că instanța de apel a menținut, cu excepția Statului român, aspectele și motivarea avută în vedere de hotărârea primei instanțe, recurentul reiterează criticile din apel, fiind deopotrivă aplicabile și hotărârii pronunțate în apel.
Se arată că nu se poate accepta că pârâta nu ar fi avut raporturi de subordonare față de unii dintre ceilalți pârâți, Ministerul Public și Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție și Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Timișoara.
Pârâta, ca fost procuror, a fost integrată unui sistem caracterizat prin subordonare ierarhică în raport cu procurorii superiori, a unui sistem instituționalizat.
Independența procurorului este relevantă numai în sensul de a nu putea fi supus la ingerințe și imixtiuni de natura a-l determina să nu respecte legea, față de acestea este independent.
Independența procurorului nu poate fi față de lege, ceea ce însă se tinde a se invoca în speță.
„ Surprinzător este că pârâții, în virtutea calității lor, alta decât aceea de pârâți, au găsit receptivitate la un magistrat, care a rezonat la pseudoargumente de acest gen. Este de refuzat să se considere că magistratul care a pronunțat hotărârea în prima instanță este reprezentativ pentru sistemul judiciar din România. Daca ar fi așa, ar fi mai mult decât un vot de blam la adresa magistraturii.”
Procurorul nu este un liber profesionist, situație în care, este de subliniat că nici liber profesioniștii nu sunt în afara oricăror discuții în legătură cu raporturile dintre aceștia și formele de exercitare a unor profesii liberale.
Instanța superioară de fond și-a argumentat soluția în temeiul dispozițiilor art. 96 alin. (6) din Legea nr. 303/2004 conform cărora pentru repararea prejudiciului, persoana vătămată se poate îndrepta cu acțiune numai împotriva statului, reprezentat prin M.F.P.
Drept urmare, față de dispozițiile art. 29 alin. (1) din Legea nr. 47/1992 privind organizarea și funcționarea Curții Constituționale, cererea de sesizare cu privire la art. 504 C. pr. pen. va fi respinsă ca inadmisibilă, întrucât aceste dispoziții nu au legătură cu soluționarea cauzei.
Obiectul excepției de neconstituționalitate îl constituie dispozițiile art. 96 alin. (6) din Legea nr. 303/2004 și au următorul conținut: ”Pentru repararea prejudiciului, persoana vătămată se poate îndrepta cu acțiune numai împotriva statului, reprezentat prin M.F.P.”
– art. 16: „(1) Cetățenii sunt egali în fața legii și a autorităților publice, fără privilegii și fără discriminări; (2) Nimeni nu este mai presus de lege; (3) Funcțiile și demnitățile publice, civile sau militare, pot fi ocupate, în condițiile legii, de persoanele care au cetățenia română și domiciliul în țară. Statul român garantează egalitatea de șanse între femei și bărbații pentru ocuparea acestor funcții și demnități; (4) În condițiile aderării României la U.E., cetățenii Uniunii care îndeplinesc cerințele legii organice au dreptul de a alege și de a fi aleși în autoritățile administrației publice locale”.
– art. 124: „(1) Justiția se înfăptuiește în numele Legii; (2) Justiția este unică; (3) Judecătorii sunt independenți și se supun legii”.
Condiționarea recunoașterii dreptului la despăgubire exclusiv de săvârșirea erorii judiciare are drept consecință ușurarea sarcinii probațiunii, față de ipoteza în care, alături de eroarea judiciară ar trebui dovedită și reaua credință sau grava neglijență a magistratului.
Față de împrejurarea că dispozițiile art. 96 alin. (6) din Legea nr. 303/2004 au legătură cu soluționarea cauzei, Înalta Curte va admite cererea de sesizare a Curții Constituționale.
Sesizarea Curții Constituționale prin decizia pronunțată în recurs și nu prin încheierea conform art. 29 alin. (4) din Legea nr. 47/1992, se va dispune ca urmare a faptului că excepția de neconstituționalitate a fost invocată ca motiv de recurs.
Reclamantul și-a întemeiat în drept cererea de chemare în judecată, în principal, pe dispozițiile art. 998-999 și 1000 alin. (3) C. civ. privind răspunderea civilă delictuală pentru faptă proprie, în prima ipoteză și pentru fapta altuia în cea de-a doua ipoteză – răspunderea comitentului pentru fapta prepusului.
Pentru a se statua cu privire la eventuala incidență a dispozițiilor sus arătate trebuie pornit de la dispoziția constituțională înscrisă la art. 52 alin. (3) conform căreia „Statul răspunde patrimonial pentru prejudiciile cauzate prin erorile judiciare. Răspunderea statului este stabilită în condițiile legii și nu înlătură răspunderea magistraților care și-au exercitat funcția cu rea credință sau gravă neglijență”.
Or legea organică prin care au fost stabilite condițiile în care statul și magistratul răspund patrimonial pentru prejudiciile cauzate prin erorile judiciare este Legea nr. 303/2004 privind statutul judecătorilor și procurorilor.
Rezultă astfel că statul răspunde doar pentru erori judiciare, o răspundere obiectivă, întemeiată pe ideea de garanție, iar nu pentru faptă proprie ori în calitate de comitent.
De precizat că textul art. 96 face o distincție clară între prejudiciile săvârșite în procese penale și prejudiciile materiale, cauzate prin erori judiciare săvârșite în alte procese decât cele penale.
Astfel, răspunderea statului pentru repararea prejudiciilor materiale, este antrenată doar dacă printr-o hotărâre definitivă s-a stabilit răspunderea penală sau disciplinară a judecătorului sau procurorului pentru o faptă săvârșită în cursul judecății procesului și dacă această faptă este de natură să determine o eroare judiciară.
Or, în cauză nu există vreo hotărâre judecătorească prin care să se fi constatat aspecte care să atragă răspunderea disciplinară ori răspunderea penală a pârâtei C.C. pentru fapte de natura neglijenței sau imprudenței cu care ar fi acționat în cursul urmăririi penale sau a abuzurilor de orice fel.
Prin raportare la dispozițiile constituționale înscrise la art. 52 coroborate cu dispozițiile art. 96 din Legea nr. 303/2004 rezultă că în speță nu poate fi vorba de incidența art. 998-999 și 1000 alin. (3) C. civ. câtă vreme statul și magistratul răspund doar în condițiile expres prevăzute de lege.
Prin urmare nu pot fi reținute considerentele instanței de apel din dispoziția de trimitere, câtă vreme statul nu are o răspundere nelimitată și necondiționată.
De asemenea, este eronată și motivarea instanței de apel atunci când face trimitere la dispozițiile art. 96 alin. (6) din Legea nr. 303/2004 deoarece în cauză nu a fost antrenată răspunderea penală ori disciplinară a procurorului pentru a deveni incidente dispozițiile menționate.
Curtea de Apel a dat o soluție legală cu privire la inexistența calității procesuale pasive a Ministerului Public-Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție, Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Timișoara și D.G.F.P. Timiș, câtă vreme singura entitate desemnată de legiuitor să răspundă pentru erori judiciare este statul.
scopul reglementărilor exprese a fost acela de a asigura independența judecătorilor și procurorilor, inclusiv prin împiedicarea promovării unor acțiuni directe împotriva acestora de către persoanele victime ale unor erori judiciare.
Dat fiind caracterul de serviciu public al justiției legiuitorul a stabilit ca victima să fie dezdăunată de stat, acesta din urmă având posibilitatea unei acțiuni în regres împotriva magistratului vinovat doar în condițiile strict prevăzute de lege[3].
Procedura reparării pagubei materiale sau a daunei morale în caz de eroare judiciară sau în caz de privare nelegală de libertate ori în alte cazuri își găsește reglementarea în Codul de procedură penală , în forma :
Art. 538 C. pen. :Dreptul la repararea pagubei în caz de eroare judiciară
(1)Persoana care a fost condamnată definitiv, indiferent dacă pedeapsa aplicată sau măsura educativă privativă de libertate a fost sau nu pusă în executare, are dreptul la repararea de către stat a pagubei suferite în cazul în care, în urma rejudecării cauzei, după anularea sau desființarea hotărârii de condamnare pentru un fapt nou sau recent descoperit care dovedește că s-a produs o eroare judiciară, s-a pronunțat o hotărâre definitivă de achitare.
(2)Dispozițiile alin. (1) se aplică și în cazul redeschiderii procesului penal cu privire la condamnatul judecat în lipsă, dacă după rejudecare s-a pronunțat o hotărâre definitivă de achitare.
(3)Persoana prevăzută la alin. (1) și persoana prevăzută la alin. (2) nu vor fi îndreptățite să ceară repararea de către stat a pagubei suferite dacă, prin declarații mincinoase ori în orice alt fel, au determinat condamnarea, în afara cazurilor în care au fost obligate să procedeze astfel.
(4)Nu este îndreptățită la repararea pagubei nici persoana condamnată căreia îi este imputabilă în tot sau în parte nedescoperirea în timp util a faptului necunoscut sau recent descoperit.
Art. 539:Dreptul la repararea pagubei în cazul privării nelegale de libertate
(1)Are dreptul la repararea pagubei și persoana care, în cursul procesului penal, a fost privată nelegal de libertate.
(2)Privarea nelegală de libertate trebuie să fie stabilită, după caz, prin ordonanță a procurorului, prin încheierea definitivă a judecătorului de drepturi și libertăți sau a judecătorului de cameră preliminară, precum și prin încheierea definitivă sau hotărârea definitivă a instanței de judecată învestită cu judecarea cauzei.
Art. 540:Felul și întinderea reparației
(1)La stabilirea întinderii reparației se ține seama de durata privării nelegale de libertate, precum și de consecințele produse asupra persoanei, asupra familiei celui privat de libertate ori asupra celui aflat în situația prevăzută la art. 538.
(2)Reparația constă în plata unei sume de bani sau în constituirea unei rente viagere ori în obligația ca, pe cheltuiala statului, cel reținut sau arestat nelegal să fie încredințat unui institut de asistență socială și medicală.
(3)La alegerea felului reparației și la întinderea acesteia se va ține seama de situația celui îndreptățit la repararea pagubei și de natura daunei produse.
(4)Persoanelor îndreptățite la repararea pagubei, care înainte de privarea de libertate ori de încarcerare ca urmare a punerii în executare a unei pedepse ori măsuri educative privative de libertate erau încadrate în muncă, li se calculează, la vechimea în muncă stabilită potrivit legii, și timpul cât au fost private de libertate.
(5)Reparația este în toate cazurile suportată de stat, prin Ministerul Finanțelor Publice.
Art. 541:Acțiunea pentru repararea pagubei
(1)Acțiunea pentru repararea pagubei poate fi pornită de persoana îndreptățită, potrivit art. 538 și 539, iar după moartea acesteia poate fi continuată sau pornită de către persoanele care se aflau în întreținerea sa la data decesului.
(2)Acțiunea poate fi introdusă în termen de 6 luni de la data rămânerii definitive a hotărârii instanței de judecată, precum și a ordonanței sau încheierilor organelor judiciare, prin care s-a constatat eroarea judiciară, respectiv privarea nelegală de libertate.
(3)Pentru obținerea reparării pagubei, persoana îndreptățită se poate adresa tribunalului în a cărei circumscripție domiciliază, chemând în judecată civilă statul, care este citat prin Ministerul Finanțelor Publice.
(4)Acțiunea este scutită de taxa judiciară de timbru.
Art. 542:Acțiunea în regres
(1)În cazul în care repararea pagubei a fost acordată potrivit art. 541, precum și în situația în care statul român a fost condamnat de către o instanță internațională pentru vreunul dintre cazurile prevăzute la art. 538 și 539, acțiunea în regres pentru recuperarea sumei achitate poate fi îndreptată împotriva persoanei care, cu rea-credință sau din culpă gravă, a provocat situația generatoare de daune sau împotriva instituției la care aceasta este asigurată pentru despăgubiri în caz de prejudicii provocate în exercițiul profesiunii[4].
(2)Statul trebuie să dovedească în cadrul acțiunii în regres, prin ordonanța procurorului sau hotărâre penală definitivă, că cel asigurat în condițiile alin. (1) a produs cu rea-credință sau din culpă gravă profesională eroarea judiciară sau privarea nelegală de libertate cauzatoare de prejudicii[5].
7. – Pornind de la dispozițiile art. 504 C. pr. pen. , tribunalul a reținut că nu sunt îndeplinite cerințele acestui text de lege[6], reclamanta solicitând obligarea pârâtului Statului român la plata despăgubirilor, în condițiile inexistenței unei cereri de constatare a caracterului nelegal al unor măsuri luate cu privire la propria-i persoană în modalitățile permise de lege, ceea ce determină neaplicarea în cauză a dispozițiilor art. 52 alin. (3) din Constituție raportat la art. 504 din Cod.
S-a constatat că nu sunt aplicabile speței nici prevederile art. 998 și urm. C. civ., invocate de reclamantă, care vizează răspunderea specială a statului și nici cele ale art. 1000 alin. (3) C. civ., de asemenea invocate de reclamantă, conform cărora comitenții răspund de prejudiciul cauzat de prepușii lor în funcțiile ce li s-au încredințat.
S-a arătat că nu se poate reține că reclamanta a optat pentru chemarea în judecată a comitenților ori că și-a îndeplinit obligația de a proba elementele necesare pentru angajarea răspunderii acestora, în baza art. 1000 alin. (3) C. civ. și anume: existența prejudiciului, existența faptei ilicite a prepusului, existența raportului de cauzalitate dintre fapta ilicită și prejudiciu și existența vinei prepusului în comiterea faptei ilicite, de vreme ce nu a formulat pretenții concrete față de aceștia.
Soluția primei instanțe a fost menținută de Curtea de Apel Brașov, S. civilă și pentru cauze cu minori și de familie, de conflicte de muncă și asigurări sociale, prin decizia nr. 156/Ap din 10 noiembrie 2010 prin care s-a respins apelul declarat de reclamanta C.M. împotriva sentinței tribunalului.
Instanța de apel a constatat că motivațiile reclamantei în susținerea cererii privind acordarea daunelor materiale și morale sunt cantonate, în esență, pe așa zisa conduită culpabilă a reprezentanților instituțiilor judiciare, însă atâta timp cât nu s-a stabilit caracterul ilegal al modului de desfășurare al cercetării penale, raportat la art. 5 din CEDO nu se poate angaja răspunderea statului, pentru că lipsește situația premisă a stabilirii condițiilor prevăzute de art. 504 C. pr. pen. și a răspunderii civile delictuale.
S-a reținut, prin prisma art. 52 alin. (3) din Constituția României, că răspunderea statului în acest context este circumscrisă exclusiv celor două ipoteze avute în vedere de legiuitor, respectiv arestarea ca măsură preventivă și condamnarea, fiind o răspundere directă cauzată de erorile judiciare săvârșite în procesele penale.
Or, apelanta nu se află în situațiile expres prevăzute de art. 504 C. pr. pen. , care să îi confere calitatea de victimă a unei erori judiciare, săvârșită într-un proces penal.
Curtea de apel a constatat că modul de desfășurare a cercetării penale și soluționarea cauzei cu depășirea termenului rezonabil nu pot constitui fapte ilicite cauzatoare de prejudiciu, decât în condițiile în care s-ar încălca drepturile procesuale ale părților precum și dispozițiile legale imperative aplicabile. Prin așa zisele fapte considerate a fi ilicite nu a fost dovedită existența prejudiciului aflat în legătură de cauzalitate cu încălcarea drepturilor și intereselor legitime ale reclamantei.
Pe de altă parte, s-a reținut că angajarea răspunderii statului nu se circumscrie dispozițiilor Codului civil, din împrejurările invocate de reclamantă nerezultând caracterul nelegal al vreunei măsuri ce s-ar fi dispus, cauzatoare de prejudiciu și care i-ar putea conferi acesteia un anume drept.
S-a constatat astfel că enumerarea exhaustivă a unor fapte care au făcut obiectul mai multor dosare penale, fără o specificare a modului în care acestea au fost soluționate și a consecințelor produse în persoana reclamantei prin respectiva modalitate de soluționare nu se circumscrie dispozițiilor legale invocate, care vizează eroarea judiciară, răspunderea civilă delictuală, precum și a prevederilor constituționale.
A arătat că instanțele au interpretat greșit actul dedus judecății, întrucât a invocat prevederile art. 52 alin. (3) din Constituția României, potrivit cărora statul răspunde patrimonial pentru erorile judiciare. A precizat totodată că nu a sesizat instanța pentru repararea pagubei în conformitate cu art. 504 C. pr. pen. , deși în hotărârile pronunțate în cauză se fac ample referiri la acest temei legal, fără a fi luate în calcul prevederile art. 94 – 96 din Legea nr. 303/2004.
A precizat că a dovedit cu acte faptul că procurorii care au fost implicați în anchetarea cazului au devenit complici cu infractorii prin tăinuire, prin falsuri, prin invocarea unor înscrisuri născocite, prin distrugerea materialului probator.
Revenind la motivul de recurs privind aplicarea greșită a legii, se reține că potrivit prevederilor art. 52 alin. (3) din Constituția României, invocate de reclamantă, statul răspunde patrimonial pentru prejudiciile cauzate prin erorile judiciare. Răspunderea statului este stabilită în condițiile legii și nu înlătură răspunderea magistraților care și-au exercitat funcția cu rea-credință sau gravă neglijență.
Se constată deci că aceste dispoziții constituționale trimit la lege, respectiv stipulează expres faptul că răspunderea patrimonială a statului pentru prejudiciile cauzate prin erorile judiciare este stabilită în condițiile legii.
Astfel, nu pot fi primite susținerile reclamantei potrivit cărora deși nu s-a prevalat de dispozițiile art. 504 C. pr. pen. , instanța a înțeles să-și argumenteze considerentele în baza acestui text de lege.
Procedând astfel instanța a valorificat textul constituțional la care s-a făcut referire, trimiterea la dispozițiile art. 504 C. pr. pen. realizându-se motivat de faptul că în cuprinsul acestui text de lege se stipulează tocmai răspunderea statului pentru erorile judiciare, însă în anumite condiții care nu sunt întrunite în speță.
În temeiul acestui articol, are dreptul la repararea de către stat a pagubei suferite, persoana care a fost condamnată definitiv, dacă în urma rejudecării cauzei s-a pronunțat o hotărâre definitivă de achitare, precum și persoana care, în cursul procesului penal, a fost privată de libertate ori căreia i s-a restrâns libertatea în mod nelegal.
Privarea sau restrângerea de libertate în mod nelegal trebuie stabilită, după caz, prin ordonanță a procurorului de revocare a măsurii privative sau restrictive de libertate, prin ordonanță a procurorului de scoatere de sub urmărire penală sau de încetare a urmăririi penale pentru cauza prevăzută în art. 10 alin. (1) lit. j) din cod ori prin hotărâre a instanței de revocare a măsurii privative sau restrictive de libertate, prin hotărâre definitivă de achitare sau prin hotărâre definitivă de încetare a procesului penal pentru cauza prevăzută în art. 10 alin. (1) lit. j).
Are drept la repararea pagubei suferite și persoana care a fost privată de libertate după ce a intervenit prescripția, amnistia sau dezincriminarea faptei.
Prin urmare, după cum corect au constatat și instanțele fondului, cerințele art. 504 C. pr. civ. nu sunt întrunite în speță.
Totodată, în prevederile art. 96 din Legea nr. 303/2004, invocate de recurentă, la alin. (3) se stipulează că situațiile în care persoana vătămată are dreptul la repararea prejudiciilor cauzate prin erori judiciare săvârșite în procese penale sunt stabilite de Codul de procedură penală.
Prin urmare, și acest text de lege face trimitere la Codul de procedură penală și deci implicit la dispozițiile art. 504 care reglementează tocmai răspunderea statului pentru erori judiciare.
Pe de altă parte, în cuprinsul aceluiași art. 96 din Legea nr. 303/2004, la alin. (4) se prevede că dreptul persoanei vătămate la repararea prejudiciilor materiale cauzate prin erorile judiciare săvârșite în alte procese decât cele penale nu se va putea exercita decât în cazul în care s-a stabilit, în prealabil, printr-o hotărâre definitivă, răspunderea penală sau disciplinară, după caz, a judecătorului sau procurorului pentru o faptă săvârșită în cursul judecății procesului și dacă această faptă este de natură să determine o eroare judiciară.
În consecință, atragerea răspunderii este condiționată, în prealabil, de existența unei hotărâri definitive prin care să se constate reaua-credință pentru o faptă săvârșită în cursul judecății procesului și dacă această faptă este de natură să determine o eroare judiciară, situație neîntrunită, de asemenea, în speță.
Nu pot fi primite nici criticile recurentei referitoare la îngrădirea dreptului constituțional la justiție, în lumina dispozițiilor Convenției Europene a Drepturilor Omului, atâta timp cât instanțele au analizat acțiunea reclamantei pe fondul acesteia prin verificarea tuturor temeiurilor legale în care s-ar putea încadra[7].
Oricine răspunde de toate prejudiciile cauzate, fiind obligat să le repare integral, – atât despăgubiri materiale, cât și daune morale.
Concluzia noastră presupune recunoașterea existenței unei răspunderi patrimoniale directe pentru situații procesuale, care, fără a se circumscrie sferei erorilor judiciare, au avut ca rezultat prejudicierea unor persoane.
În baza art. 421 alin. 1 pct. 2 lit. a) C.pr. pen., admite apelurile declarate de intimații apelanți l, precum și de partea responsabilă civilmente SC Rom C Co SRL împotriva sentinței penale nr. 30/F din data de 14 februarie 2018 a Curții de Apel București – S. I Penală, pronunțată în dosarul nr. 3203/2/2015 (1897/2015), pe care o desființează în parte, în latură penală și civilă, și rejudecând:
I. În baza art. 396 alin. 1 și 5 raportat la art. 16 alin. 1 lit. b) teza I C.pr. pen. achită inculpata Z I , pentru infracțiunea de abuz în serviciu, prevăzută de art.13/2 din Legea nr.78/2000 raportat la art.248 C.pen. anterior raportat la art. 248/1 C.pen. anterior, cu aplicarea art.41 al.2 C.pen. anterior., cu aplicarea art.74 al.2 C.pen. anterior., art.76 al. 1 lit. b) C.pen. anterior și cu aplicarea art. 5 C.pen..
II. Descontopește pedeapsa rezultantă de 4 ani și 6 luni închisoare aplicată inculpatului I M – R prin sentința apelată în pedepsele componente pe care le repune în individualitatea lor, respectiv: -4 ani închisoare pentru infracțiunea de abuz în serviciu prevăzute de art. 13/2 din Legea nr.78/2000 raportat la art.297 alin.1 C.pen. și art.309 C.pen. cu aplicarea art.35 al.1 C.p. și art.5 C.pen -1 an și 6 luni închisoare aplicată prin sentința penală nr.619/10.10.2014 a Curții de Apel Cluj În baza art. 396 alin. 1 și 5 raportat la art. 16 alin. 1 lit. b) teza I C.pr. pen. achită inculpatul I M – R pentru infracțiunea de abuz în serviciu prevăzute de art. 13/2 din Legea nr.78/2000 raportat la art.297 alin.1 C.pen. și art.309 C.pen. cu aplicarea art.35 al.1 C.p. și art.5 C.pen. Înlătură dispoziția privind anularea amânării aplicării pedepsei de 1 an și 6 luni închisoare aplicată prin sentința penală nr.619/10.10.2014 a Curții de Apel Cluj. Menține amânarea aplicării pedepsei de 1 an și 6 luni închisoare stabilită pentru săvârșirea infracțiunii prevăzute de art.48 al.1 C.p. raportat la art.12 lit. b din Legea nr.78/2000 și art.35 alin.1 C.pen. prin sentința penală nr.619/10.10.2014 a Curții de Apel Cluj, definitivă prin decizia penală nr.53/A/16.02.2015 a Înaltei Curți de Casație și Justiție. Constată că inculpatul a fost reținut și arestat preventiv de la 17.03 2015 la 09.07.2015.
III. Descontopește pedeapsa rezultantă de 9 ani și 4 luni închisoare aplicată inculpatului N T –C prin sentința apelată în pedepsele componente pe care le repune în individualitatea lor, respectiv: -4 ani închisoare pentru infracțiunea de abuz în serviciu, prevăzute de art.13/2 din Legea nr.78/2000 raportat la art.297 alin.1 C.pen. și art.309 C.pen. cu aplicarea art.35 al.1 C.p. și art.5 C.pen. -8 ani închisoare pentru infracțiunea de luare de mită prevăzute de art. art.289 C.pen. raportat la art 6 și 7 lit. a) din Legea nr.78/2000 cu aplicarea art.35 alin.1 C.pen. și aplicarea art.5 C.pen În baza art. 396 alin. 1 și 5 raportat la art. 16 alin. 1 lit. b) teza I C.pr. pen. achită inculpatul N T –C pentru infracțiunea de abuz în serviciu, prevăzute de art.13/2 din Legea nr.78/2000 raportat la art.297 alin.1 C.pen. și art.309 C.pen. cu aplicarea art.35 al.1 C.p. și art.5 C.pen. Menține pedeapsa de 8 ani închisoare aplicată pentru infracțiunea de luare de mită prevăzute de art. art.289 C.pen. raportat la art 6 și 7 lit. a) din Legea nr.78/2000 cu aplicarea art.35 alin.1 C.pen. și aplicarea art.5 C.pen. Menține dispozițiile cu privire la pedeapsa complementară și accesorie. În baza art.72 C.p. deduce reținerea, arestul preventiv și arestul la domiciliu de la 26.03.2015 la 19.01.2016 inclusiv. IV. În baza art. 396 alin. 1 și 5 raportat la art. 16 alin. 1 lit. b) teza I C.pr. pen. achită inculpata M I L , pentru infracțiunea de abuz în serviciu, prevăzută de art. 13/2 din Legea nr.78/2000 raportat la art. 297 alin. 1 C.pen. și art.309 C.pen. cu aplicarea art.35 al.1 C.pen. și art.5 C.pen. Constată că inculpata a fost reținută pentru 24 de ore în data 16.03 2015 și arestată preventiv de la 18.03.2015 la 09.07.2015.
V. Descontopește pedeapsa rezultantă de 6 ani și 4 luni închisoare aplicată inculpatului B R –V prin sentința apelată în pedepsele componente pe care le repune în individualitatea lor, respectiv: -4 ani închisoare pentru infracțiunea de abuz în serviciu, prevăzute de art. 13/2 din Legea nr.78/2000 raportat la art. 297 alin. 1 C.pen. și art.309 C.pen. cu aplicarea art.35 al.1 C.pen. și art.5 C.pen. -5 ani închisoare aplicată prin sentința penală nr.62/15.02.2013 pronunțată de Curtea de Apel București. În baza art. 396 alin. 1 și 5 raportat la art. 16 alin. 1 lit. b) teza I C.pr. pen. achită inculpatul B R –V pentru infracțiunea de abuz în serviciu, prevăzute de art. 13/2 din Legea nr.78/2000 raportat la art. 297 alin. 1 C.pen. și art.309 C.pen. cu aplicarea art.35 al.1 C.pen. și art.5 C.pen. Înlătură mențiunile referitoare la pedeapsa și măsurile stabilite prin sentința penală nr.62/15.02.2013 pronunțată de Curtea de Apel București, definitivă prin decizia penală nr.97/A/16.04.2014 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, precum și dispoziția vizând anularea mandatului de executare a pedepsei nr.69/16.04.2014 emis de Curtea de Apel București S. a II – Penală. Constată că inculpatul a fost reținut și arestat preventiv de la 16.04. 2015 la 06.02.2017.
VI. În baza art. 396 alin. 1 și 5 raportat la art. 16 alin. 1 lit. b) teza I C.pr. pen. achită inculpatul G H , pentru infracțiunea de abuz în serviciu, prevăzută de art. 13/2 din Legea nr.78/2000 raportat la art. 297 alin. 1 C.pen. și art.309 C.pen. cu aplicarea art.35 al.1 C.pen. și art.5 C.pen. Constată că inculpatul a fost reținut pentru 24 de ore în data 16.03 2015 și arestat preventiv de la 18.03.2015 la 09.07.2015.
VII. Descontopește pedeapsa rezultantă de 5 ani închisoare aplicată inculpatului M A –G prin sentința apelată în pedepsele componente pe care le repune în individualitatea lor, respectiv: -4 ani închisoare, pentru infracțiunea de abuz în serviciu, prevăzută de art. 13/2 din Legea nr.78/2000 raportat la art. 297 alin. 1 C.pen. și art.309 C.pen. cu aplicarea art.35 al.1 C.pen. și art.5 C.pen. -3 ani închisoare aplicată prin sentința penală nr.715/28.06.2012 pronunțată de Judecătoria Buzău S. Penală. În baza art. 396 alin. 1 și 5 raportat la art. 16 alin. 1 lit. b) teza I C.pr. pen. achită inculpatul M A –G , pentru infracțiunea de abuz în serviciu, prevăzută de art. 13/2 din Legea nr.78/2000 raportat la art. 297 alin. 1 C.pen. și art.309 C.pen. cu aplicarea art.35 al.1 C.pen. și art.5 C.pen. Înlătură dispoziția privind anularea suspendării a executării pedepsei de 3 ani închisoare aplicată pentru săvârșirea infracțiunii prevăzute de art.248 C.pen. anterior. raportat la art.248/1 C.pen. anterior cu aplicarea art.5 C.pen., art.74 al.1 lit. a) și art.76 al.1 lit. b) C.pen. anterior prin sentința penală nr.715/28.06.2012 pronunțată de Judecătoria Buzău S. Penală, definitivă prin decizia penală nr.1179/26.11.2014 a Curții de Apel Ploiești S. Penală. Înlătură dispoziția privind menținerea măsurii arestării preventive în lipsă.
VIII. În baza art. 396 alin. 1 și 5 raportat la art. 16 alin. 1 lit. b) teza I C.pr. pen. achită inculpatul C C –C , pentru infracțiunea de abuz în serviciu, prevăzută de art. 13/2 din Legea nr.78/2000 raportat la art. 297 alin. 1 C.pen. și art.309 C.pen. cu aplicarea art.35 al.1 C.pen. și art.5 C.pen. Constată că inculpatul a fost reținut pentru 24 de ore în data 16.03 2015 și arestat preventiv de la 18.03.2015 la 09.07.2015.
IX. Descontopește pedeapsa rezultantă de 5 ani închisoare aplicată inculpatului H A F prin sentința apelată în pedepsele componente pe care le repune în individualitatea lor, respectiv: – 4 ani pentru infracțiunea de complicitate la abuz în serviciu, prevăzute art.48 C.pen. raportat la art. 13/2 din Legea nr.78/2000 raportat la art.297 alin.1 C.pen. și art.309 C.pen. cu aplicarea art.5 C.pen. – 3 ani închisoare pentru infracțiunea de luare de mită prevăzută de art.289 C.pen. raportat la art.6 din Legea nr.78/2000 cu aplicarea art.5 C.pen. În baza art. 396 alin. 1 și 5 raportat la art. 16 alin. 1 lit. b) teza I C.pr. pen. achită inculpatul H A F pentru infracțiunea de complicitate la abuz în serviciu, prevăzute art.48 C.pen. raportat la art. 13/2 din Legea nr.78/2000 raportat la art.297 alin.1 C.pen. și art.309 C.pen. cu aplicarea art.5 C.pen. Menține pedeapsa de 3 ani închisoare pentru infracțiunea de luare de mită prevăzute de art.289 C.pen. raportat la art.6 din Legea nr.78/2000 cu aplicarea art.5 C.pen. Menține dispozițiile cu privire la pedeapsa complementară și accesorie. În baza art. 72 C.p. deduce reținerea, arestarea preventivă și arestul la domiciliu de la 17.03.2015 la 30.03.2016 inclusiv.
X. În baza art. 396 alin. 1 și 5 raportat la art. 16 alin. 1 lit. b) teza I C.pr. pen. achită inculpatul V G pentru infracțiunea de complicitate la abuz în serviciu, prevăzute de art.26 C.pen. anterior raportat la art. 13/2 din Legea nr. 78/2000 raportat la art.248 C.pen. anterior raportat la art. 248/1 C.pen. anterior. cu aplicarea art.41 alin.2 C. pen. anterior și art.5 C.pen.
XI. În baza art. 396 alin. 1 și 5 raportat la art. 16 alin. 1 lit. b) teza I C.pr. pen. achită inculpatul D D –C pentru infracțiunea de complicitate la abuz în serviciu, prevăzute de art.26 C.pen. anterior raportat la art. 13/2 din Legea nr. 78/2000 raportat la art.248 C.pen. anterior raportat la art. 248/1 C.pen. anterior. cu aplicarea cu aplicarea art.74 al.2, art.76 al.1 lit. b) C.pen. anterior și art.5 C.pen. Constată că inculpatul a fost reținut pentru 24 de ore în data 16.03 2015 și arestat preventiv de la 18.03.2015 la 09.07.2015.
XII. În baza art. 396 alin. 1 și 5 raportat la art. 16 alin. 1 lit. b) teza I C.pr. pen. achită inculpatul N N pentru infracțiunea de complicitate la abuz în serviciu, prevăzute de art.26 C.pen. anterior raportat la art. 13/2 din Legea nr. 78/2000 raportat la art.248 C.pen. anterior raportat la art. 248/1 C.pen. anterior. cu aplicarea cu aplicarea art.74 al.2, art.76 al.1 lit. b) C.pen. anterior și art.5 C.pen. Constată că inculpatul a fost reținut pentru 24 de ore în data 16.03 2015 și arestat preventiv de la 18.03.2015 la 22.04.2015. În baza în baza art. 397 alin. 1 raportat la art. 25 alin. 5 C.pr. pen. lasă nesoluționată latura civilă a cauzei.
[. . . ] Definitivă. Pronunțată în ședință publică, azi, 8 octombrie 2019.[8]
Răspunderea statului este stabilită în condițiile legii și nu înlătură răspunderea judecătorilor și procurorilor care și-au exercitat funcția cu rea-credință sau gravă neglijență.
Răspunderea magistraților, stabilită în condițiile legii, nu înlătură răspunderea acestora pentru exercitarea funcției cu rea-credință sau gravă neglijență, iar răspunderea statului nu este limitată doar la erorile judiciare săvârșite în materie penală, ci privește toate erorile judiciare, indiferent de natura cauzelor în care au fost săvârșite, lărgindu-se astfel garanția constituțională a acestei răspunderi[9]. Curtea Constituțională a observat că problema erorilor judiciare se ridică în principal sub aspectul reparațiilor pe care societatea este datoare să le acorde celui care a suferit în mod injust de pe urma erorilor comise în sistemul judiciar, prevederile constituționale cuprinse în art. 52 alin. (3) consacrând principiul răspunderii obiective a statului în asemenea împrejurări[10].
Cazurile în care persoana vătămată are dreptul la repararea prejudiciilor cauzate prin erori judiciare săvârșite în procese penale sunt stabilite de Codul de procedura penală (art. 96).
Capitolul VI din Titlul IV – Proceduri speciale – al Părții speciale a Codului de procedură penală reglementează procedura reparării pagubei materiale sau a daunei morale în caz de eroare judiciară sau în caz de privare nelegală de libertate ori în alte cazuri.
Persoana care a fost condamnată definitiv, indiferent dacă pedeapsa aplicată sau măsura educativă privativă de libertate a fost sau nu pusă în executare, are dreptul la repararea de către stat a pagubei suferite în cazul în care, în urma rejudecării cauzei, după anularea sau desființarea hotărârii de condamnare pentru un fapt nou sau recent descoperit care dovedește că s-a produs o eroare judiciară, s-a pronunțat o hotărâre definitivă de achitare. Aceste dispoziții se aplică și în cazul redeschiderii procesului penal cu privire la condamnatul judecat în lipsă, dacă după rejudecare s-a pronunțat o hotărâre definitivă de achitare. Aceștia nu vor fi însă îndreptățite să ceară repararea de către stat a pagubei suferite dacă, prin declarații mincinoase ori în orice alt fel, au determinat condamnarea, în afara cazurilor în care au fost obligate să procedeze astfel. De asemenea, nu este îndreptățită la repararea pagubei nici persoana condamnată căreia îi este imputabilă în tot sau în parte nedescoperirea în timp util a faptului necunoscut sau recent descoperit (art. 538 C. pr. pen. – Dreptul la repararea pagubei în caz de eroare judiciară).
Are dreptul la repararea pagubei și persoana care, în cursul procesului penal, a fost privată nelegal de libertate. Privarea nelegală de libertate trebuie să fie stabilită, după caz, prin ordonanță a procurorului, prin încheierea definitivă a judecătorului de drepturi și libertăți sau a judecătorului de cameră preliminară, precum și prin încheierea definitivă sau hotărârea definitivă a instanței de judecată învestită cu judecarea cauzei( art. 539 – Dreptul la repararea pagubei în cazul privării nelegale de libertate).
La stabilirea întinderii reparației se ține seama de durata privării nelegale de libertate, precum și de consecințele produse asupra persoanei, asupra familiei celui privat de libertate ori asupra celui aflat în situația de a cere repararea pagubei în caz de eroare judiciară.
Reparația constă în plata unei sume de bani sau în constituirea unei rente viagere ori în obligația ca, pe cheltuiala statului, cel reținut sau arestat nelegal să fie încredințat unui institut de asistență socială și medicală. La alegerea felului reparației și la întinderea acesteia se va ține seama de situația celui îndreptățit la repararea pagubei și de natura daunei produse. Persoanelor care înainte de privarea de libertate ori de încarcerare ca urmare a punerii în executare a unei pedepse ori măsuri educative privative de libertate erau încadrate în muncă, li se calculează, la vechimea în muncă stabilită potrivit legii, și timpul cât au fost private de libertate.
În toate cazurile reparația va fi suportată de stat, prin Ministerul Finanțelor Publice ( cf art. 540 C.pr.pen. – Felul și întinderea reparației).
Acțiunea pentru repararea pagubei poate fi pornită de persoana îndreptățită, iar după moartea acesteia poate fi continuată sau pornită de către persoanele care se aflau în întreținerea sa la data decesului. Ea poate fi introdusă în termen de 6 luni de la data rămânerii definitive a hotărârii instanței de judecată, precum și a ordonanței sau încheierilor organelor judiciare, prin care s-a constatat eroarea judiciară, respectiv privarea nelegală de libertate. Pentru obținerea reparării pagubei, persoana îndreptățită se poate adresa tribunalului în a cărei circumscripție domiciliază, chemând în judecată civilă statul, care este citat prin Ministerul Finanțelor Publice. Acțiunea este scutită de taxa judiciară de timbru (art. 541 – Acțiunea pentru repararea pagubei). Personal nu văd motivul limitării acestui termen, deși codul poate avea în vedere situații de repunere în termen.
În cazul în care repararea pagubei a fost acordată direct de o instanță, precum și în situația în care statul român a fost condamnat de către o instanță internațională pentru vreunul dintre cazurile de eroare judiciară sau de privare nelegală de libertate, acțiunea în regres pentru recuperarea sumei achitate poate fi îndreptată ulterior împotriva magistratului care, cu rea-credință sau din culpă gravă, a provocat situația generatoare de daune sau împotriva instituției la care acesta este asigurat pentru despăgubiri în caz de prejudicii provocate în exercițiul profesiunii.
Asigurarea malpraxis a fost creată pentru a-i proteja pe cei ce desfășoară o activitate ce ar putea afecta alte persoane și are drept scop acoperirea prejudiciilor pe care aceștia le pot cauza din culpă, datorită unor erori, din cunoștințe profesionale insuficiente sau din neglijență în exercitarea profesiei [11]. În practica asigurărilor nu poate exista o garantare pentru ceea ce în penal desemnăm prin sintagma „rea-credință”. Argumentarea constă în ideea de acoperire a riscului statistic, întâmplător. De aceea, textul trebuie citit ca referindu-se doar la asigurarea culpei.
Codul de procedură penală repetă faptul că Statul trebuie să dovedească în cadrul acțiunii în regres, prin ordonanța procurorului sau hotărâre penală definitivă, că cel asigurat pentru despăgubiri în exercițiul profesiunii a produs cu rea-credință sau din culpă gravă profesională eroarea judiciară sau privarea nelegală de libertate cauzatoare de prejudicii ( art. 542 – Acțiunea în regres) . Textul trebuie citit ca desemnând acțiunea în regres a statului împotriva magistratului, asigurat sau nu, ori a instituției care l-a asigurat pe magistrat pentru despăgubiri în exercițiul profesiunii, dacă a produs pagube din culpă gravă, și neapărat, culpa să fi fosto culpă gravă profesională, ca eveniment asigurat.
Conchidem că legea de procedură cere întotdeauna ca temei al răspunderii civile pentru magistrat, existența unei rele credințe sau măcar a unei culpe grave profesionale.
Nu poate fi antrenată răspunderea civilă sau disciplinară a unui judecător pentru modul de interpretare a legii, apreciere a faptelor sau evaluare a probelor, cu excepția cazurilor de rea-credință și gravă neglijență. Principiul este statuat în Recomandarea CM/Rec(2010)12 a Comitetului Miniștrilor către statele membre cu privire la judecători: independența, eficiența și responsabilitățile, adoptată de Comitetul Miniștrilor în 17 Noiembrie 2010,la cea de-a 1098-a întâlnire a delegaților miniștrilor[12].
Dreptul persoanei vătămate la repararea prejudiciilor materiale cauzate prin erorile judiciare săvârșite în alte procese decât cele penale nu se va putea exercita decât în cazul în care s-a stabilit, în prealabil, printr-o hotărâre definitivă, răspunderea penală sau disciplinară, după caz, a judecătorului sau procurorului pentru o fapta săvârșită în cursul judecății procesului (și dacă aceasta fapta este de natură să determine o eroare judiciară).
Curtea Constituțională constată că dispozițiile art. 96 alin. (4) din Legea nr. 303/2004 – raportate la aceleași prevederi constituționale ca și cele invocate în cauza de față – au mai făcut obiect al controlului de constituționalitate, Curtea pronunțându-se prin Decizia nr. 182/2008[13]. Cu acel prilej, Curtea a statuat că, potrivit art. 52 alin. (3) din Constituție, statul răspunde patrimonial pentru prejudiciile cauzate prin erori judiciare, răspundere stabilită în condițiile legii și care nu înlătură răspunderea magistraților care și-au exercitat funcția cu rea-credință sau gravă neglijență. Totodată, la revizuirea Constituției din 2003, această răspundere a statului nu a mai fost limitată doar la erorile judiciare săvârșite în materie penală, ci privește în prezent toate erorile judiciare, indiferent de natura cauzelor în care au fost săvârșite, lărgindu-se astfel garanția constituțională a acestei răspunderi. De asemenea, potrivit art. 52 alin. (2) din Legea fundamentală, statul răspunde în condițiile legii, legiuitorul reglementând, prin art. 96 alin. (4) din Legea nr. 303/2004, cerințele în care se stabilește această răspundere, printre care se află și aceea a existenței unei hotărâri definitive de stabilire a răspunderii penale sau disciplinare a judecătorului sau procurorului. Astfel, dispozițiile criticate stabilesc modalitățile și condițiile în care angajarea acestei răspunderi urmează a se face prin acordarea și plata despăgubirilor cuvenite. În ceea ce privește critica de neconstituționalitate raportată la prevederile art. 16 alin. (1) din Constituție, Curtea a constatat că și aceasta este neîntemeiată, deoarece textul de lege atacat se aplică în egală măsură tuturor persoanelor la care se referă ipoteza normei prevăzute de acest text. Referitor la critica de neconstituționalitate privind încălcarea prevederilor art. 21 din Constituție, Curtea a constatat că aceasta este neîntemeiată, deoarece dispozițiile de lege criticate nu îngrădesc accesul la justiție, ci, dimpotrivă, stabilesc condițiile în care se poate exercita dreptul persoanei vătămate la repararea prejudiciilor materiale cauzate prin erorile judiciare săvârșite în alte procese decât cele penale[14].
[1] Î. C. C. J., Secția II civila, Decizia nr. 2755 din 16 octombrie 2014. Respinge, ca nefondat, recursul declarat de reclamanta V.R.S. împotriva Deciziei nr. 168/A din 22 aprilie 2014 a Curții de Apel București, secția a III-a civilă și pentru cauze cu minori și de familie.
[2] Î. C. C. J., Secția II civila, Decizia nr. 356 din 4 februarie 2014. Prin dezvoltarea motivelor de recurs se arată că prin considerentele deciziei atacate, instanța de apel a analizat legalitatea și temeinicia acțiunii reclamantului în raport de dispozițiile art. 998-999 C. civ., pe care le-a interpretat ca reprezentând dreptul comun în materia răspunderii civile și în raport de dispozițiile art. 504 C. pr. pen. Dispozițiile legale menționate, art. 998-999 C. civ. nu pot constitui temei pentru antrenarea răspunderii statului pentru erorile judiciare.
Reglementarea legală ce stabilește în ce constau erorile judiciare pentru care poate fi angajată răspunderea statului este art. 504 C. pr. pen. raportat la art. 52 alin. (3) din Constituția României, care statuează că statul răspunde patrimonial pentru prejudiciile cauzate prin erorile judiciare. Răspunderea statului este o răspundere directă, de apartenența dreptului public, limitată însă doar la prejudiciile cauzate prin erori judiciare săvârșite în procesele penale. Prin urmare, dispozițiile art. 504 alin. (1) C. pr. pen. nu pot constitui o aplicare concretă a principiilor consacrate de art. 998-999 C. civ., întrucât această interpretare ar putea conduce la ideea că statul, prin M.F.P., are o răspundere nelimitată și necondiționată, situație în care normele legale care reglementează răspunderea statului în alte domenii nu se mai justifică din moment ce principiile consacrate de art. 998- 999 C. civ. ar fi general aplicabile. Prin decizia civilă atacată, instanța de judecată a interpretat greșit actul juridic dedus judecății și a schimbat temeiul juridic al acțiunii reclamantului L.I., în art. 504 C. pr. pen. Schimbând temeiul juridic al acțiunii inculpatului, instanța de apel a încălcat și prevederile art. 506 C. pr. pen., care la pct. 3 se referă la competența tribunalului „în a cărui circumscripție domiciliază persoana îndreptățită”. În soluționarea cauzei în apel, magistrații au dat dovadă de rea-credință, transformându-se în apărătorii reclamantului, motivându-și hotărârea, pe toate argumentele invocate de acesta. Pârâtul Statul român, prin recursul întemeiat pe dispozițiile art. 304 pct. 7, 8 și 9 C. pr. civ. , solicită admiterea căii de atac, în principal casarea deciziei și trimiterea cauzei spre rejudecare instanței de apel, iar în subsidiar, modificarea deciziei în sensul respingerii apelului formulat de reclamant. Prin decizia civilă nr. 713 din 06 decembrie 2010, pronunțată de către Curtea de Apel București, prin care a fost admis apelul reclamantului L.I. și trimisă cauza spre rejudecare, decizie devenită obligatorie prin respingerea recursului de către Î.C.C.J., s-a statuat cu putere de lucru judecat faptul că instanța de judecată este investită cu o acțiune în răspundere civilă delictuală, întemeiată pe prevederile art. 998-999 și art. 1000 C. civ., totodată stabilind și faptul că prevederile art. 504 C. pr. pen. nu sunt aplicabile, deoarece în cauză nu s-a pronunțat o hotărâre penală definitivă de condamnare și nici de achitare a reclamantului pentru infracțiunile pentru care a fost trimis în judecată. Pentru a admite apelul formulat de reclamantul L.I. și a stabili faptul că Statul român, prin M.F.P. are legitimare procesuală pasivă în cauza dedusă judecății, instanța a apreciat că în cauză sunt aplicabile prevederile art. 96 din Legea nr. 303/2004.Prin urmare, în lumina acestor prevederi, Curtea a apreciat că numai statul, prin M.F.P. poate avea calitate de parte în litigiile având ca obiect „erori judiciare”. Pronunțându-se astfel, Curtea a schimbat natura vădit neîndoielnică a cauzei deduse judecății, transformând-o dintr-o acțiune în răspundere civilă delictuală, supusă prevederilor dreptului comun art. 998-999 și art. 1000 C. civ., într-o acțiune de reparare a prejudiciului produs prin erori judiciare, supusă dispozițiilor legii speciale – Legea nr. 303/2004, ignorând astfel obligativitatea dezlegării date prin decizia de casare.
Motivarea admiterii apelului întemeiată exclusiv pe prevederile art. 94 din Legea nr. 303/2004, reprezintă o motivare străină de natura pricinii, în sensul prevederilor art. 304 pct. 7 C. pr. civ. Hotărârea care cuprinde motive străine de natura pricinii, nu poate fi calificată decât ca fiind o hotărâre nemotivată, pronunțată cu respectarea prevederilor art. 261 pct. 5 C. pr. civ. Nemotivarea hotărârii atrage implicit și imposibilitatea realizării controlului judiciar pe calea recursului. Instanța de recurs, față de nemotivarea hotărârii recurate, trebuie să procedeze la casarea hotărârii cu consecința trimiterii spre rejudecare a cauzei pentru respectarea dreptului la un proces echitabil. Pe de altă parte, prevederile art. 96 din Legea nr. 303/2004, nu își puteau găsi aplicabilitatea în cauza dedusă judecății, deoarece răspunderea Statului prin M.F.P., poate fi angajată doar în două ipoteze: repararea prejudiciilor cauzate prin erori judiciare săvârșite în procese penale, în condițiile stabilite de prevederile art. 504 C. pr. pen. și repararea prejudiciilor materiale cauzate prin erorile judiciare săvârșite în alte procese decât cele penale nu se va putea exercita decât în cazul în care s-a stabilit, în prealabil, printr-o hotărâre definitivă răspunderea penală sau disciplinară, după caz, a judecătorului.
Textul se referă la erori judiciare săvârșite în alte procese decât cele penale, reclamantul invocând existența unui proces penal, iar pe de altă parte, legiuitorul a condiționat răspunderea Statului Român pentru acest tip de prejudicii, de stabilirea în prealabil printr-o hotărâre definitivă a răspunderii judecătorului pentru o faptă săvârșită în cursul judecății procesului și numai dacă această faptă este de natură să determine o eroare judiciară, ceea ce nu se verifică în cauză. Instituie răspunderea civilă delictuală pentru fapta proprie, însă reclamantul invocă producerea unui prejudiciul moral ca urmare a trimiterii sale în judecată prin rechizitoriul întocmit de Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Timișoara. Prin urmare, Statul român, prin M.F.P., nu-și poate legitima calitatea procesuală pasivă atunci când se invocă faptul că alte persoane fizice sau juridice s-ar face vinovate de producerea unui eventual prejudiciu, în cadrul raportului juridic litigios, urmând a se antrena în mod direct răspunderea civilă delictuală a persoanelor respective, în măsura în care, într-adevăr, s-ar fi produs un prejudiciu. Practica Înaltei Curți de Casație și Justiție oglindită în decizii de speță, a statuat asupra faptului că dispozițiile art. 998,999 C. civ., privind răspunderea civilă delictuală, nu pot constitui temei pentru angajarea răspunderii statului pentru erorile judiciare. S-a stabilit astfel că, răspunderea statului este o răspundere directă, limitată însă doar la prejudiciile cauzate prin erori judiciare săvârșite în procesele penale, în condițiile prevăzute de art. 504 C. pr. pen. (Decizia nr. 422 din 17 ianuarie 2006).
[3] Î. C. C. J., Secția II civilă, Decizia nr. 356 din 4 februarie 2014 Admite cererea de sesizare a Curții Constituționale cu privire la excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 96 din Legea nr. 303/2004 privind statutul judecătorilor și procurorilor. Respinge cererea de sesizare a Curții Constituționale cu privire la excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 504 C. pr. pen. Admite recursurile declarate de pârâta C.C. și de pârâtul Statul Român, prin M.F.P. împotriva Deciziei nr. 42/A din data de 4 martie 2013 a Curții de Apel București, secția a IX-a civilă și pentru cauze privind proprietatea intelectuală, conflicte de muncă și asigurări sociale. Modifică decizia în parte, în sensul că înlătură dispozițiile referitoare la desființarea în parte a sentinței nr. 1809 din data de 11 octombrie 2012 a Tribunalului București, secția a V-a civilă, și a trimiterii cauzei spre rejudecare la prima instanță.
[4] Mai corect, este ca acțiunea în regres să privească întotdeauna, în mod direct persoana care, din culpă gravă, a provocat situația generatoare de daune și, în garanție, asigurătorul. Contractul de asigurare de răspundere civilă profesională nu acoperă riscurile rezultate ca urmare a erorilor judiciare cauzate de exercitarea funcției cu rea-credință (art. 2 alin3 din Norme). În baza Art. 78 din Legea nr. 303, (1) Judecătorii şi procurorii beneficiază de asigurare pentru risc profesional, realizată din fondurile bugetare ale Înaltei Curți de Casație şi Justiție, ale Ministerului Justiției, Ministerului Public sau, în cazul judecătorilor şi procurorilor militari, din fondurile Ministerului Apărării Naționale, pentru viață, sănătate şi bunuri, dacă sunt afectate în exercitarea atribuțiilor de serviciu sau în legătură cu acestea, în limita veniturilor pentru anii lucrați în aceste funcții, dar nu în mai mult de 15 ani de activitate.
[5] V și Nicolae Volonciu ș.a., Noul Cod de Procedura penală comentat 2015, Ed.Hamangiu ; idem, , Noul Cod de Procedura Penală adnotat. Partea speciala 2016, Universul Juridic
[6] Î. C. C. J., Sectia I civila, Decizia nr. 7745 din 2 noiembrie 2011
[7] Î. C. C. J., Secția I civila, Decizia nr. 7745 din 02-nov-2011
Respinge, ca nefondat, recursul declarat de reclamanta C.M. împotriva deciziei nr. 156/Ap din 10 noiembrie 2010 a Curții de Apel Brașov, secția civilă și pentru cauze cu minori și de familie, de conflicte de muncă și asigurări sociale.
[8] I. C. C. J. , S. pen. , Completul nr. 9 , hotărârea nr. 301 din 8 octombrie 2019, dos. nr. 1222/1/2018, http://www.scj.ro/1094
[9] Curtea Constituțională , dec. nr. 543 din 9 aprilie 2009, M. Of. nr. 499 din 20 iulie 2009
[10] De exemplu, dec. nr. 633 din 24 noiembrie 2005, nr. 1.138 din 15 decembrie 2005, dec. nr. 1.528 din 17 noiembrie 2009 , M. Of. nr. 85 din 9 februarie 2010
[11]https://www.vivendis.ro. Nu se acordă despagubiri pentru prejudicii produse de asigurat sau de către persoanele de care acesta răspunde potrivit legii, cu intenție sau ca urmare a încalcarii grave a reglementarilor privind exercitarea profesiei, a obligațiilor asumate în conditiile practicării profesiei pentru care, în conformitate cu prevederile legale, nu este autorizat/abilitat. Deasemenea, nu se acordă despagubiri pentru comiterea unor fapte incriminate ca infracțiuni săvârșite cu intentie, sau pentru producerea unor prejudicii în timp ce se afla sub influenta –voluntară, am adăuga noi – bauturilor alcoolice, drogurilor sau substantelor excitante de orice fel.
Adina A.Stancu , R.Savaliuc, Din putul gandirii. Procurorul General e de acord cu raspunderea magistratilor, dar zice ca asigurarea de “malpraxis” sa fie suportata de stat, ca în cazul avocatilor și medicilor! Numai ca avocatii și medicii si-o platesc singuri! http://www.luju.ro/magistrati/parchete, 28 noiembrie 2011. “Exista rea credinta atunci cand judecatorul sau procurorul incalca, cu stiinta, normele de drept urmarind sau acceptand posibilitatea prejudicierii unei persoane” .
Asa cum, grava neglijenta se constata daca: “Judecatorul sau procurorul nesocoteste din culpa, în mod grav și nescuzabil, normele de drept material sau procesual” (sursa: Proiectul C.S.M. http://stirileprotv.ro)
Mai ramane o singura problema de rezolvat. De unde luam bani pentru linistea magistratilor? Oare de la Finante?”Daca ei vor accepta punctul nostru de vedere și ne vor prevedea în buget asemenea sume, putem discuta de o aplicare efectiva a dispozitiilor. Daca nu, vom avea o reglementare legislativa la inceputul anului și dupa o rectificare la mijlocul anului viitor putem discuta și despre o punere în practica”, a declarat Alina Bica, secretar de stat la Ministerul Justitiei.Ministerul Justitiei trebui sa afle și ce companie de asigurari ar putea fi interesata sa plateasca daune pentru erorile judecatorilor. (Magistratii, trasi la raspundere pentru malpraxis? http://stirileprotv.ro)
Condiționând efectele juridice ale unei fapte, o persoană răspunde numai pentru faptele săvârșite cu intenție sau din culpă, dacă prin lege nu se prevede altfel.
Potrivit art. 16 (2) din Codul civil[1], fapta este săvârșită cu intenție când autorul prevede rezultatul faptei sale și fie urmărește producerea lui prin intermediul faptei, fie, deși nu îl urmărește, acceptă posibilitatea producerii acestui rezultat.
Fapta[2] este săvârșită din culpă când autorul fie prevede rezultatul faptei sale, dar nu îl acceptă, socotind fără temei că nu se va produce, fie nu prevede rezultatul faptei, deși trebuia să îl prevadă. Culpa este gravă atunci când autorul a acționat cu o neglijență sau imprudență pe care nici persoana cea mai lipsită de dibăcie[3] nu ar fi manifestat-o față de propriile interese (alin. 3).
În literatura juridică civilă vinovăția este definită ca fiind „atitudinea psihică pe care autorul a avut-o la momentul săvârșirii faptei ilicite sau, mai exact, la momentul imediat anterior săvârșirii acesteia, față de faptă și urmările acesteia. Fapta ilicită, ca manifestare exterioară, presupune ca antecedent un proces psihic complex, de conștiință și de voință, proces care se sfârșește prin a se manifesta în exterior, a se obiectiva sub forma acțiunii ori inacțiunii ilicite” [4]
Vinovăția în reglementarea noului Cod civil are aceeași accepțiune ca în dreptul penal . Astfel, unificarea terminologică ce se propunea în literatura juridică anterioară a avut ecou. Cu toate acestea, trebuie precizat că „nu există o identitate perfectă de sferă a cazurilor de vinovăție penală cu cea a cazurilor de vinovăție civilă; că sfera vinovăției civile este mai largă decât sfera cazurilor de vinovăție penală; că sfera vinovăției civile înglobează toate cazurile de vinovăție penală – când fapta ilicită a cauzat prejudicii –, dar, dincolo de aceste cazuri, poate reține vinovăția autorului, chiar dacă această vinovăție este «pur civilă», fără a se suprapune cu cea penală” [5].
Producerea de urmări păgubitoare sunt consecința unei lipse de diligențe sau rezultatul unor acțiuni dolosive. În aprecierea culpei, doctrina avea în vedere o culpă considerată în abstracto, avându-se în vedere tipul abstract al unui homo diligens, apreciindu-se comportamentul unui om rezonabil. Se pune întrebarea ce ar fi făcut o altă persoană în împrejurări identice, ca un om normal, prudent, om mijlociu, avându-se în vedere comportamentul unui bun gospodar[6].
O parte a doctrinei franceze se străduia să întocmească o listă a obligațiilor a căror violare ar constitui în mod sigur ca fiind o culpă, metodă ineficientă, incompletă din start, ceea ce contează fiind totuși atitudinea subiectivă a făptuitorului[7]. Judecătorul se întreabă, în realitate, cum ar fi procedat el însuși în împrejurări asemănătoare[8].
Referitor la persoana juridică de drept public, funcționarul răspundere pentru culpa serviciului, pentru proasta organizare într-o activitate defectuoasă, angajând mai întâi o responsabilitate administrativă. Doctrina franceză, urmând jurisprudența, a avut tendința de a impune o limitare a răspunderii, de une certaine gravité de la faute[9].
Mergând mai departe, trebuie să mai amintim discuțiile legate de teoria abuzului de drept. La romani numai actul ilicit era sancționat, exercițiul firesc al dreptului nu putea da ocazia de reparare a unui prejudiciu[10]. Exercițiul excesiv al dreptului însemna fără drept (iniuria), deci o culpă. Dreptul încetează unde începe abuzul. Actul fără utilitate este anormal, dezvoltându-se ideea de exercitate a unei funcții sociale a dreptului. Un drept-funcție trebuie să activeze limitativ în ideea unei destinații economice și sociale. O culpă personală a unui funcționar într-o administrație se detașează de o culpă a serviciului, existând un cumul . Dacă un parlamentar nu răspunde pentru injurii, un judecător poate răspunde , de exemplu, pentru părtinire.
Teza omului abstract mijlociu oferă o ipostază imprecisă în raportul subiectiv/obiectiv, la fel în codurile europene criteriile de apreciere ale culpei fiind tot atât de imprecise[11]. Codul nostru civil anterior nu dădea o definiție propriu-zisă a culpei, concepută ca o noțiune relativă, aprecierea ei fiind lăsată la aprecierea judecătorului, drept o chestiune de fapt[12] . În doctrina mai veche răspunderea se aprecia după tipul abstract al bunului proprietar, deci a unui om cu capacitate și diligența mijlocie,[13] răspunderea delictuală, apreciată în abstracto, relativ la o activitate exercitată cu prudență, cu destulă băgare de seamă, cu o diligență sporită pentru a nu vătăma drepturile altuia Orice faptă a omului, care cauzează altuia prejudiciu, obligând pe acela din a cărui (cea mai mică) greșeală s-a ocazionat, a-l repara[14] .
În materie medicală, îngrijirea trebuie să fie conștiincioasă, atentă și, sub rezerva împrejurărilor excepționale, conform datelor oferite de știință, considerându-se că există o culpă calificată atunci când este vorba de diagnostic sau tratament. La fel era cazul răspunderii profesionale a avocatului și a notarului. Răspunderea și pentru o culpă foarte ușoară ar duce la paralizarea activității profesionale. Doctrina vorbea deci nu de aplicarea regulii clasice a răspunderii pentru cea mai ușoară culpă, tribunalele desemnând o culpă flagrantă sau cel puțin caracterizată[15].
Spre deosebire de legea penală, cârmuită de principiul legalității pedepselor – nullum crimen, nulla poena, sine lege, răspunderea civilă este stabilită prin largi dispoziții de principiu, concepute în termeni generali, îndestulător de mlădioși pentru a permite o interpretare extensivă[16].
Potrivit art. 1349 din noul Cod civil, (1) orice persoană are îndatorirea să respecte regulile de conduită pe care legea sau obiceiul locului le impune și să nu aducă atingere, prin acțiunile ori inacțiunile sale, drepturilor sau intereselor legitime ale altor persoane.
Cel care, având discernământ, încalcă această îndatorire răspunde de toate prejudiciile cauzate, fiind obligat să le repare integral (alin. 2). Obligația despăgubirii nu este niciodată un efect al voinței debitorului, ci numai un efect al legii, care sancționează fapta cauzatoare de prejudicii[17]
Subliniem că, potrivit art. 1355 C. civ. , (1) nu se poate exclude sau limita, prin convenții sau acte unilaterale, răspunderea pentru prejudiciul material cauzat altuia printr-o faptă săvârșită cu intenție sau din culpă gravă.
Sunt valabile clauzele care exclud răspunderea pentru prejudiciile cauzate, printr-o simplă imprudență sau neglijență, bunurilor victimei (alin. 2).
Răspunderea pentru prejudiciile cauzate integrității fizice sau psihice ori sănătății nu poate fi înlăturată ori diminuată decât în condițiile legii (alin. 3).
Declarația de acceptare a riscului producerii unui prejudiciu nu constituie, prin ea însăși, renunțarea victimei la dreptul de a obține plata despăgubirilor (alin. 4 al art. 1355).
Un anunț care exclude sau limitează răspunderea contractuală, indiferent dacă este adus ori nu la cunoștința publicului, nu are niciun efect decât dacă acela care îl invocă face dovada că cel prejudiciat cunoștea existența anunțului la momentul încheierii contractului (alin. 1, art. 1356, Anunțuri privitoare la răspundere ).
Printr-un anunț nu poate fi exclusă sau limitată răspunderea delictuală pentru prejudiciile cauzate victimei. Un asemenea anunț poate avea însă valoarea semnalării unui pericol, fiind aplicabile, după împrejurări, dispozițiile art. 1.371 alin. (1).
Pentru a stabili vinovăția autorului faptei ilicite, art. 1358 C. civ. face trimitere la două criterii de apreciere, unul obiectiv, extern, care vizează împrejurările, condițiile în care s-a produs dauna, și un altul de natură subiectivă, care ține de pregătirea, de instruirea celui care a săvârșit fapta prejudiciabilă, respectiv dacă este vorba de un profesionist în exercitarea unei activități pentru care se cere o anumită pregătire[18].
Se va ține seama de împrejurările în care s-a produs prejudiciul, străine de persoana autorului faptei (art. 1358, Criterii particulare de apreciere a vinovăției).
Mai amintim că dreptul de regres, reglementat în art. 1384 presupune că (1) acel care răspunde pentru fapta altuia se poate întoarce împotriva aceluia care a cauzat prejudiciul, cu excepția cazului în care acesta din urmă nu este răspunzător pentru prejudiciul cauzat.
Când cel care răspunde pentru fapta altuia este statul, Ministerul Finanțelor Publice se va întoarce în mod obligatoriu, pe cale judiciară, împotriva aceluia care a cauzat prejudiciul, în măsura în care acesta din urmă este răspunzător, potrivit legii speciale, pentru producerea acelui prejudiciu (alin. 2).
Dacă prejudiciul a fost cauzat de mai multe persoane, cel care, fiind răspunzător pentru fapta uneia dintre ele, a plătit despăgubirea se poate întoarce și împotriva celorlalte persoane care au contribuit la cauzarea prejudiciului sau, dacă va fi cazul, împotriva celor care răspund pentru acestea. În toate cazurile, regresul va fi limitat la ceea ce excede partea ce revine persoanei pentru care se răspunde și nu poate depăși partea din despăgubire ce revine fiecăreia dintre persoanele împotriva cărora se exercită regresul (alin. 3).
În toate cazurile, cel care exercită regresul nu poate recupera partea din despăgubire care corespunde propriei sale contribuții la cauzarea prejudiciului (alin. 4 al art. 1384 C. civ. ).
Titlul IV din Legea nr. 303 din 28 iunie 2004[19], reglementează răspunderea judecătorilor și procurorilor . Potrivit art. 94, aceștia răspund civil, disciplinar și penal, în condițiile legii.
În Capitolul I al Titlului IV se stabilesc regulile generale aplicabile în cazul răspunderii judecătorilor sau procurorilor, adăugându-se că statul răspunde, în condițiile legii, pentru prejudiciile cauzate prin erori judiciare, ceea ce nu înlătură răspunderea judecătorilor sau procurorilor care și-au exercitat funcția cu rea-credință sau cu gravă neglijență. Curtea Constituțională constată că principala critică de neconstituționalitate privește imposibilitatea justițiabililor de a se îndrepta împotriva judecătorilor, “în mod direct”, “pe cale civilă”, pentru repararea prejudiciilor materiale și morale suferite. Or, sub acest aspect, Curtea s-a pronunțat, de exemplu, prin Decizia nr. 1.052 din 13 noiembrie 2007[20], constatând că răspunderea magistraților stabilită în condițiile legii nu înlătură răspunderea acestora pentru exercitarea funcției cu rea-credință sau gravă neglijență, precum și că răspunderea statului nu mai este limitată doar la erorile judiciare săvârșite în materie penală, ci privește toate erorile judiciare, indiferent de natura cauzelor în care au fost săvârșite, lărgindu-se astfel garanția constituțională a acestei răspunderi. De asemenea, de exemplu, prin Decizia nr. 633 din 24 noiembrie 2005[21], Curtea a observat că prevederile constituționale cuprinse în art. 52 alin. (3) consacră principiul răspunderii obiective a statului în asemenea împrejurări[22].
Răspunderea statului este stabilită în condițiile legii și nu înlătură răspunderea judecătorilor și procurorilor care și-au exercitat funcția cu rea-credință sau gravă neglijență.
Răspunderea magistraților, stabilită în condițiile legii, nu înlătură răspunderea acestora pentru exercitarea funcției cu rea-credință sau gravă neglijență, iar răspunderea statului nu este limitată doar la erorile judiciare săvârșite în materie penală, ci privește toate erorile judiciare, indiferent de natura cauzelor în care au fost săvârșite, lărgindu-se astfel garanția constituțională a acestei răspunderi[23]. Curtea Constituțională a observat că problema erorilor judiciare se ridică în principal sub aspectul reparațiilor pe care societatea este datoare să le acorde celui care a suferit în mod injust de pe urma erorilor comise în sistemul judiciar, prevederile constituționale cuprinse în art. 52 alin. (3) consacrând principiul răspunderii obiective a statului în asemenea împrejurări[24].
Curtea Constituțională s-a mai pronunțat asupra constituționalității aceluiași text de lege, în raport de aceleași prevederi din Legea fundamentală[25], constatând că dispozițiile art. 96 alin. (4) din Legea nr. 303/2004 sunt constituționale.
În ce privește eroarea judiciară din procesele penale, dispozițiile legale criticate – art. 96 alin. (3) din Legea nr. 303/2004 – au făcut trimitere la dispozițiile din Codul de procedură penală, iar în ce privește eroarea judiciară ce a izvorât din alte procese, aceleași norme – art. 96 alin. (4) din Legea nr. 303/2004 – au instituit dreptul persoanei vătămate la repararea prejudiciului după ce în prealabil a fost pronunțată o hotărâre definitivă (penală sau disciplinară) împotriva judecătorului sau procurorului pentru o faptă săvârșită în cursul judecării procesului cu condiția ca aceasta să fi fost de natură să determine eroarea. Este firesc să fie așa, deoarece numai în procesele penale eroarea judiciară reprezintă o evidență în măsura în care, după condamnarea definitivă prin hotărâre, s-a pronunțat o nouă hotărâre definitivă de achitare[26].
Capitolul IV – Răspunderea civilă , din Titlul II – Izvoarele obligațiilor al Cărții a V-a – Despre obligații a Codului civil reglementează Condițiile răspunderii: Cel care cauzează altuia un prejudiciu printr-o faptă ilicită, săvârșită cu vinovăție, este obligat să îl repare. Autorul prejudiciului răspunde pentru cea mai ușoară culpă (art. 1357). Față de răspunderea reglementată în Legea nr. 303/2004, Codul civil statornicește principiul răspunderii nelimitate pentru fapta proprie. În cazul răspunderii comitenților pentru prepuși, comitentul este obligat să repare prejudiciul cauzat de prepușii săi ori de câte ori fapta săvârșită de aceștia are legătură cu atribuțiile sau cu scopul funcțiilor încredințate.
Este comitent cel care, ( în virtutea unui contract sau) în temeiul legii, exercită direcția, supravegherea și controlul asupra celui care îndeplinește anumite funcții sau însărcinări în interesul său ori al altuia.
Comitentul nu răspunde dacă dovedește că victima cunoștea sau, după împrejurări, putea să cunoască, la data săvârșirii faptei prejudiciabile, că prepusul a acționat fără nicio legătură cu atribuțiile sau cu scopul funcțiilor încredințate (art. 1373 C. civ. ).
Articolul 1384 din cod reglementează dreptul de regres, astfel încât cel care răspunde pentru fapta altuia se poate întoarce împotriva aceluia care a cauzat prejudiciul, cu excepția cazului în care acesta din urmă nu este răspunzător pentru prejudiciul cauzat.
Când cel care răspunde pentru fapta altuia este statul, Ministerul Finanțelor Publice se va întoarce în mod obligatoriu, pe cale judiciară, împotriva aceluia care a cauzat prejudiciul, în măsura în care acesta din urmă este răspunzător, limitat, potrivit legii speciale, pentru producerea acelui prejudiciu. În cazul nostru, legea specială este Legea nr. 303/2004, care limitează răspunderea magistratului. Obligația statului de a răspunde civil este totală, înscrisă în art. 1357 din Codul civil.
Dacă prejudiciul a fost cauzat de mai multe persoane, cel care, fiind răspunzător pentru fapta uneia dintre ele, a plătit despăgubirea se poate întoarce și împotriva celorlalte persoane care au contribuit la cauzarea prejudiciului sau, dacă va fi cazul, împotriva celor care răspund pentru acestea. În toate cazurile, regresul va fi limitat la ceea ce depășește partea ce revine persoanei pentru care se răspunde și nu poate depăși partea din despăgubire ce revine fiecăreia dintre persoanele împotriva cărora se exercită regresul.
În toate cazurile, cel care exercită regresul nu poate recupera partea din despăgubire care corespunde propriei sale contribuții la cauzarea prejudiciului.
Prin Decizia nr. 1.307 din 2 decembrie 2008[27], Curtea Constituțională a reținut că răspunderea magistraților este stabilită în condițiile legii speciale, în timp ce răspunderea statului nu mai este limitată doar la erorile judiciare săvârșite în materie penală, și privește toate erorile judiciare[28].
Într-un caz , nemulțumirea autorului excepției izvorăște din aceea că un procuror a emis un rechizitoriu care nu s-a fundamentat pe fapte care să întrunească elementele constitutive ale vreunor infracțiuni. Pentru a fi pusă în discuție o eventuală reparare de prejudicii, ar trebui să existe o eroare judiciară în materie penală. Or, eroarea judiciară constă atât potrivit dispozițiilor art. 504 C. pr. pen. din 1968 (actualul art. 538 ), într-o condamnare definitivă și pentru care, în urma rejudecării, s-a pronunțat o hotărâre definitivă de achitare. Prin urmare, nu poate fi pus semnul egalității între un rechizitoriu care doar dispune trimiterea în judecată și o hotărâre definitivă de condamnare, deoarece, potrivit dispozițiilor art. 23 alin. (11) din Constituție, “Până la rămânerea definitivă a hotărârii judecătorești de condamnare, persoana este considerată nevinovată”, prezumție care nu poate fi înlăturată de existența unui act de trimitere în judecată, care, de altfel, poate fi supus cenzurii, partea interesată având posibilitatea “de a arăta judecătorului în ce constă nelegalitatea comisă”[29].
Curtea Constituțională constată că poate exista o eroare judiciară, dar nu fundamentată pe tipul de eroare din procesele penale. Astfel, în măsura în care un procuror își exercită atribuțiile specifice cu rea-credință sau gravă neglijență, acesta poate fi răspunzător disciplinar în condițiile art. 99 lit. t) din Legea nr. 303/2004, putând fi sesizată Inspecția Judiciară din cadrul Consiliului Superior al Magistraturii, întrucât potrivit art. 991 din aceeași lege “există rea-credință atunci când judecătorul sau procurorul încalcă cu știință normele de drept material ori procesual, urmărind sau acceptând vătămarea unei persoane”, și “există gravă neglijență atunci când judecătorul sau procurorul nesocotește din culpă, în mod grav, neîndoielnic și nescuzabil, normele de drept material ori procesual.” Prin urmare, în acord cu dispozițiile art. 134 alin. (2) din Constituție, competența de a se pronunța în domeniul răspunderii disciplinare a judecătorilor și procurorilor și de a identifica în concret existența unei erori judiciare în alte cauze decât cele penale revine în exclusivitate Consiliului Superior al Magistraturii care, în astfel de situații, îndeplinește rol de instanță de judecată, Curții Constituționale nefiindu-i atribuită o astfel de posibilitate. Totodată, în măsura în care, în exercitarea atribuțiilor specifice, un magistrat săvârșește o infracțiune, atunci hotărârea penală de condamnare a acestuia poate constitui temei al acțiunii directe împotriva statului pentru prejudiciile cauzate unei persoane prin acea faptă dacă s-a stabilit că fapta comisă a fost de natură să determine o eroare judiciară. Prin urmare, și acest tip de fapte generatoare de prejudicii poate intra sub incidența erorii judiciare, fiind vorba așadar de răspunderea statului în condițiile instituite de art. 96 alin. (4) din Legea nr. 303/2004, iar identificarea erorii judiciare în astfel de situații reprezintă atributul exclusiv al instanțelor de drept comun, ținând de specificitatea fiecărui caz în parte. În consecință, nu poate fi primită critica referitoare la încălcarea art. 16 alin. (1) din Constituție, deoarece, pe de o parte, situația juridică a cetățenilor care au fost vătămați printr-o eroare judiciară nu este identică cu cea a celor care au fost vătămați de conduita magistraților în alte cazuri decât cele la care se referă art. 96 din Legea nr. 303/2004 și, pe de altă parte, spre deosebire de faptele ilicite cauzatoare de prejudicii săvârșite de alți cetățeni (de exemplu, răspunderea medicului pentru culpa medicală) care pot fi chemați direct în judecată, pentru magistrați, Constituția, și nu legea, consacrând principiul răspunderii directe a statului, a instituit cu titlu de excepție răspunderea subsidiară a acestora[30].
Jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului dezvoltată pe marginea noțiunii de eroare judiciară consacrată de art. 3 din Protocolul nr. 7 la Convenție relevă faptul că aceasta este, ca regulă generală, asociată materiei penale și decurge din ideea de eroare de fapt săvârșită de instanța care, fiind chemată să se pronunțe asupra temeiului unei acuzații penale, pronunță condamnarea unei persoane nevinovate. Referindu-se la noțiunea de “eroare judiciară”, instanța europeană a statuat că simpla considerare a faptului că investigația în cazul reclamantului era “incompletă și părtinitoare” nu poate, prin ea însăși, în absența erorilor judiciare sau a unor încălcări serioase a procedurilor judecătorești, a unor abuzuri de putere ori a unor erori evidente în aplicarea dreptului material sau a oricărui alt motiv important ce rezultă din interesul justiției, să indice prezența unei erori judiciare în procedura anterioară. De aceea, s-a statuat că ceea ce prevalează cu privire la eroarea judiciară comisă de către instanțele inferioare, adică a greșelilor din administrarea justiției, constă în imposibilitatea neutralizării sau corectării sale în alt fel[31].
De altfel, referindu-se la principiul răspunderii statului cu privire la încălcarea normelor Uniunii Europene prin hotărâri judecătorești, Curtea de la Luxemburg a statuat că persoanele particulare trebuie să aibă posibilitatea de a obține în fața unei instanțe naționale repararea prejudiciului cauzat prin încălcarea drepturilor lor în urma unei hotărâri, cu condiția ca aceasta să fie pronunțată în fața unei instanțe de ultim grad de jurisdicție, iar încălcarea să fie suficient de gravă. Această din urmă condiție se apreciază în funcție de nivelul de claritate și precizie al normei, de caracterul intenționat al încălcării și de împrejurarea că eroarea nu poate fi scuzabilă[32] . Or, în prezenta cauză supusă cenzurii Curții Constituționale, emiterea incorectă a unui rechizitoriu putea fi neutralizată de către instanțele de judecată competente să se pronunțe asupra dezlegării pricinii, fapt care, de altfel, s-a întâmplat; deci nu poate fi pusă în discuție existența hotărâri judecătorești vătămătoare.
În consecință, o încălcare gravă a unei norme de drept de către un judecător prin care a produs o eroare judiciară trebuie mai întâi constatată de o instanță națională în condițiile unui proces echitabil, ca efect al antrenării răspunderii statului, stat care, la rândul său, are o acțiune în regres împotriva judecătorului, dacă se stabilește, tot în cadrul unui proces echitabil, că acesta este cel care a încălcat norma de drept cu gravă neglijență sau rea-credință[33].
Nu este îndreptățită la repararea pagubei persoana care, în cursul procesului, a contribuit în orice mod la săvârșirea erorii judiciare de către judecător sau procuror.
Am îndrăzni o părere personală: dreptul la repararea pagubei există chiar dacă persoana, în cursul procesului, a contribuit în orice mod la săvârșirea erorii judiciare de către judecător sau procuror; ceea ce credem noi că va exista este o limitare a întinderii cuantumului prejudiciului, deci a pagubei, ce trebuie cantonată corespunzător gradului de vinovăție a fiecăruia, nefiind vorba, în principiu, de a exonerare totală de răspundere. Textul ar trebui să se refere la “a determina”, și nu la “a contribui”. Poate fi vorba de o exonerare de răspundere determinată de o faptă exclusivă, și de o limitare a cuantumului răspunderii pe măsura gradului de vină a fiecăruia la producerea prejudiciului.
În cazul în care victima a contribuit cu intenție sau din culpă la cauzarea ori la mărirea prejudiciului sau nu le-a evitat, în tot sau în parte, deși putea să o facă, – cu valoare de principiu – cel chemat să răspundă va fi ținut numai pentru partea de prejudiciu pe care a pricinuit-o. Aceste dispoziții se aplică și în cazul în care la cauzarea prejudiciului au contribuit atât fapta săvârșită de autor, cu intenție sau din culpă, cât și forța majoră, cazul fortuit ori fapta terțului pentru care autorul nu este obligat să răspundă ( spune art. 1371 C. civ., care reglementează Vinovăția comună. Pluralitatea de cauze).
Pentru repararea prejudiciului, persoana vătămată se poate îndrepta cu acțiune numai împotriva statului, reprezentat prin Ministerul Finanțelor Publice.
Nici cu această limitare nu am îndrăzni să fim de acord. Nu văd de ce un reclamant nu ar avea beneficiul de discuțiune. Potrivit acestui text de lege aș chema la directă răspundere solidară, atât a Ministerului Finanțelor Publice, cât și a magistratului. Este latitudinea ministerului să arate directul vinovat și răspunzător. Nu vedem de ce indivizibilitatea ar fi stipulată , întrucât obiectul obligației este, prin natura sa, susceptibil de divizare materială sau intelectuală. Limitativ, Ministerul Finanțelor Publice, fiind singurul desemnat direct prin lege, nu vedem de ce nu ar chema în garanție în același proces, și pe magistrat. După ce prejudiciul (având un singur obiect, una res vertitur ) a fost acoperit integral de stat în temeiul (acestei legi, ce ni se pare că stipulează expres solidaritatea) hotărârii irevocabile date, statul se poate îndrepta cu o acțiune în despăgubiri împotriva judecătorului sau procurorului care, cu rea-credință sau gravă neglijență, a săvârșit eroarea judiciară cauzatoare de prejudicii. Credem că statul este obligat a se îndrepta cu o acțiune în despăgubiri împotriva judecătorului sau procurorului care, cu rea-credință sau gravă neglijență, a săvârșit eroarea judiciară cauzatoare de prejudicii. Această târzie acțiune nu profită statului (sed non ad argentum obligationem), și nu îndeamnă pe magistrat la prudență. Este pur și simplu superfluă. Este evident că statul răspunde pentru tot, obiectiv, iar magistratul limitat, numai pentru intenție sau culpă gravă profesională.
Curtea[34] constată că este vorba de o răspundere care nu este bazată pe culpă, fiind fundamentată pe rolul statului de garant al activității autorității judecătorești, însă este condiționată de existența unei hotărâri definitive de atragere a răspunderii penale sau de sancționare disciplinară a judecătorului sau a procurorului, pentru o faptă săvârșită în cursul judecării procesului, și care a fost de natură a determina eroarea judiciară, condiție reglementată de textul de lege criticat. Existența hotărârii definitive de constatare a răspunderii penale sau disciplinare a judecătorului pentru o faptă săvârșită în cursul judecății procesului este o condiție prealabilă pentru exercitarea dreptului la despăgubiri din partea statului pentru prejudiciile materiale cauzate prin erori judiciare. După acoperirea prejudiciului de către stat, acesta din urmă poate[35] formula acțiunea în regres împotriva magistratului, în măsura în care respectiva eroare judiciară a fost cauzată de exercitarea cu rea-credință sau gravă neglijență a funcției, caz în care intervine răspunderea civilă a judecătorului sau procurorului, în raport cu statul.
Curtea reține că, în vederea protejării independenței judecătorului și a evitării supunerii activității acestuia unor presiuni nejustificate, în cazul reparării prejudiciilor cauzate prin erori judiciare nu poate fi angajată răspunderea personală și directă a judecătorului pentru fapte săvârșite în exercițiul funcției publice, în aceste situații intervenind răspunderea statului, în virtutea rolului acestuia de garant al activității autorității judecătorești. Așadar, răspunderea judecătorului sau procurorului care și-a exercitat funcția cu rea-credință sau gravă neglijență este subsidiară răspunderii statului și indirectă, statul având drept de regres împotriva magistraților, care se exercită ulterior acțiunii în despăgubiri formulate de parte. De altfel, raportarea criticilor de neconstituționalitate la dispozițiile constituționale referitoare la accesul liber la justiție, formulate cu privire la acțiunea în despăgubiri pe care partea îndreptățită o poate formula împotriva statului, este neîntemeiată. În acest sens, Curtea reține că exercițiul niciunui drept fundamental recunoscut de Constituție sau de tratatele internaționale privind drepturile omului nu trebuie absolutizat, astfel încât instituirea prin lege a unor condiții procesuale de valorificare a respectivului drept, cum este, în speță, obținerea unei hotărâri de angajare a răspunderii penale sau disciplinare a magistratului care a determinat eroarea judiciară, prealabile dreptului la acțiune pentru repararea prejudiciului produs prin eroarea judiciară, nu este incompatibilă cu exigențele constituționale care se circumscriu principiului liberului acces la justiție. În acord cu jurisprudența Curții Constituționale, condiționarea dreptului la acțiune pentru repararea prejudiciului produs prin eroarea judiciară de pronunțarea unei hotărâri prealabile prin care să se atragă răspunderea penală sau disciplinară a magistratului nu constituie o încălcare a principiului constituțional al liberului acces la justiție, ci reprezintă, dimpotrivă, o normă favorabilă persoanei îndreptățite la repararea prejudiciului, contribuind la valorificarea dreptului la despăgubire, prin ușurarea sarcinii probei în cadrul acțiunii pentru repararea prejudiciului. În cursul judecării acțiunii în pretenții formulate împotriva statului, persoana îndreptățită la repararea prejudiciului este ținută să probeze numai existența unei erori judiciare, fără a mai proba existența faptei săvârșite de judecător sau procuror în cursul judecării procesului sau vinovăția acestuia, aceste aspecte fiind stabilite în mod definitiv prin hotărârea prealabilă de constatare a răspunderii penale sau disciplinare a magistratului[36].
În materia acțiunii în repararea pagubei cauzate printr-o faptă ilicită, art. 8 alin. (1) din Decretul nr. 167/1958[37], respectiv art. 2.528 din Codul civil, reglementează începutul cursului prescripției extinctive ca fiind acela al datei la care cel prejudiciat a cunoscut sau trebuia să cunoască atât prejudiciul, cât și pe cel care răspunde de producerea lui. Astfel, în prezenta cauză, momentul de la care începe să curgă termenul de prescripție de un an reglementat de art. 96 alin. (8) din Legea nr. 303/2004, nu poate fi decât acela al rămânerii definitive a hotărârii de stabilire a răspunderii penale sau de constatare a răspunderii disciplinare a judecătorului sau procurorului, moment în care, în mod obiectiv, este stabilită atât existența faptei prejudiciabile, cât și vinovăția autorului acesteia. Prin urmare, începutul termenului de prescripție a dreptului la acțiune este întotdeauna ulterior obținerii hotărârii judecătorești prealabile exercitării dreptului la acțiune pentru repararea prejudiciului, astfel încât susținerile autoarei excepției referitoare la încălcarea dreptului constituțional la un proces echitabil, prin imposibilitatea obținerii unei hotărâri de angajare a răspunderii magistratului înaintea împlinirii termenului de prescripție a dreptului la acțiune pentru repararea prejudiciului, sunt lipsite de obiect[38].
Curtea a stabilit că, “în ceea ce privește critica de neconstituționalitate raportată la prevederile art. 16 alin. (1) din Constituție, aceasta este neîntemeiată, deoarece textul de lege atacat se aplică în egală măsură tuturor persoanelor la care se referă ipoteza normei prevăzute de acest text“[39].
Exercitarea dreptului la despăgubiri din partea statului pentru prejudiciile materiale cauzate prin erori judiciare este condiționată de existența unei hotărâri judecătorești prealabile prin care să se fi angajat răspunderea penală sau disciplinară a judecătorului pentru o faptă săvârșită în cursul judecății procesului și dacă această faptă este de natură să determine o eroare judiciară[40].
Legea nr. 24 din 17 ianuarie 2012 a introdus prin pct. 4 al art. I un nou articol, 991 care stipulează că există rea-credință atunci când judecătorul sau procurorul încalcă cu știință normele de drept material ori procesual, urmărind sau acceptând vătămarea unei persoane. Există gravă neglijență atunci când judecătorul sau procurorul nesocotește din culpă, în mod grav, neîndoielnic și nescuzabil, normele de drept material ori procesual.
Într-o formă votată de legiuitor se prevede:
– Articolul I pct. 156 [cu referire la art. 96]: “Art. 96. – (1) Statul răspunde patrimonial pentru prejudiciile cauzate prin erorile judiciare.
(2) Eroarea judiciară atrage răspunderea judecătorilor și procurorilor doar în ipoteza în care și-au exercitat funcția cu rea-credință sau gravă neglijență.
(3) Există eroare judiciară atunci când, în înfăptuirea actului de justiție, se determină o desfășurare greșită a unei proceduri judiciare și prin aceasta se produce o vătămare a drepturilor ori intereselor legitime ale unei persoane.
(4) Există rea-credință atunci când judecătorul sau procurorul, în exercitarea funcției, cu știință, prin încălcarea Convenției pentru apărarea Drepturilor Omului și a Libertăților fundamentale, a drepturilor și libertăților fundamentale prevăzute de Constituția României, ori a normelor de drept material sau procesual, a determinat o eroare judiciară.
(5) Există gravă neglijentă atunci când judecătorul sau procurorul, în exercitarea funcției, din culpă, nesocotește normele de drept material ori procesual, determinând o eroare judiciară.
(6) Nu este îndreptățită la repararea pagubei persoana care, în cursul procesului, a contribuit în orice mod la săvârșirea erorii judiciare de către judecător sau procuror.
(7) Pentru repararea prejudiciului produs printr-o eroare judiciară, persoana vătămată se poate îndrepta cu acțiune numai împotriva statului, reprezentat prin Ministerul Finanțelor Publice, în condițiile legii, la tribunalul în cărui circumscripție își are domiciliul sau sediul, după caz. Plata de către stat a sumelor datorate cu titlu de despăgubire se efectuează în termen de maximum un an de la data comunicării hotărârii judecătorești definitive.
(8) După ce prejudiciul cauzat de o eroare judiciară a fost acoperit de stat, Ministerul Finanțelor Publice se întoarce în mod obligatoriu, pe cale judiciară împotriva judecătorului sau procurorului care a determinat eroarea judiciară. Competența de judecată, în primă instanță, revine Curții de Apel București, dispozițiile Codului de procedură civilă fiind pe deplin aplicabile.
(9) Termenul de prescripție a dreptului la acțiune al statului, prevăzut la alin. (8) este de un an, de la data când a fost achitat integral prejudiciul.
(10) Consiliul Superior al Magistraturii poate stabili condiții, termene și proceduri pentru asigurarea profesională obligatorie a judecătorilor și procurorilor. Asigurarea obligatorie nu poate să întârzie, să diminueze sau să înlăture răspunderea pentru eroarea judiciară determinată de rea-credință sau gravă neglijență.”;
Cu privire la criticile aduse art. I pct. 156 [referitor la art. 96] din lege, Curtea Constituțională constată că în materie penală, dreptul persoanei vătămate la repararea prejudiciilor cauzate prin erori judiciare săvârșite în procesele penale este reglementat, în prezent, de Codul de procedură penală[41]. Potrivit art. 538 alin. (1) și (2) C. pr. pen., persoana care a fost condamnată definitiv, indiferent dacă pedeapsa aplicată sau măsura educativă privativă de libertate a fost sau nu pusă în executare, are dreptul la repararea de către stat a pagubei suferite în cazul în care, în urma rejudecării cauzei, după anularea sau desființarea hotărârii de condamnare pentru un fapt nou sau recent descoperit care dovedește că s-a produs o eroare judiciară, s-a pronunțat o hotărâre definitivă de achitare. De asemenea, dreptul la repararea de către stat a pagubei subzistă și în cazul redeschiderii procesului penal cu privire la condamnatul judecat în lipsă, dacă după rejudecare s-a pronunțat o hotărâre definitivă de achitare. Totodată, art. 539 alin. (1) C. pr. pen. prevede că are dreptul la repararea pagubei și persoana care, în cursul procesului penal, a fost privată nelegal de libertate.
În cazul în care repararea pagubei a fost acordată în urma admiterii acțiunii pentru repararea pagubei, precum și în situația în care statul român a fost condamnat de către o instanță internațională pentru vreunul dintre cazurile prevăzute la art. 538 și 539, acțiunea în regres pentru recuperarea sumei achitate poate fi îndreptată împotriva persoanei care, cu rea-credință sau din culpă gravă, a provocat situația generatoare de daune sau împotriva instituției la care aceasta este asigurată pentru despăgubiri în caz de prejudicii provocate în exercițiul profesiunii. Statul trebuie să dovedească în cadrul acțiunii în regres, prin ordonanța procurorului sau hotărâre penală definitivă, că “cel asigurat” a produs cu rea-credință sau din culpă gravă profesională eroarea judiciară sau privarea nelegală de libertate cauzatoare de prejudicii (§210).
Eroarea judiciară nu se circumscrie numai la materia penală, ci poate privi și alte materii (civilă/administrativă), persoanele afectate de aceasta având aceeași îndreptățire la repararea prejudiciului suferit. Din perspectiva apărării drepturilor și libertăților fundamentele garantate prin Constituție nu se poate face nicio distincție după cum eroarea judiciară a fost comisă în materie penală sau extrapenală, din contră, subzistă aceeași obligație a statului la repararea consecințelor acesteia. Raportat la eroarea judiciară în materie extrapenală, Curtea constată că, în prezent, răspunderea civilă a statului și, cea subsidiară, a judecătorului/procurorului poate fi antrenată numai dacă în prealabil a fost angajată răspunderea penală sau disciplinară a judecătorului/procurorului. Cu alte cuvinte, nu poate exista răspundere civilă pentru eroare judiciară, fără răspunderea penală/disciplinară a judecătorului/procurorului. Această soluție legislativă este constituțională în sine[42] , fără a exclude, însă, și posibilitatea reglementării altor soluții legislative cu privire la condițiile angajării răspunderii civile a statului și cu privire la procedura angajării răspunderii civile a judecătorului/procurorului. În acest sens se observă că textul constituțional al art. 52 alin. (3) nu condiționează răspunderea civilă de răspunderea penală/disciplinară a judecătorului, ceea ce înseamnă că a lăsat în marja de apreciere a legiuitorului configurarea unei soluții legislative care să facă aplicabile prevederile art. 52 alin. (3) din Constituție. Actuala soluție legislativă, astfel cum s-a arătat, este constituțională în sine, dar nu exclusivă. Prin urmare, este de competența exclusivă a legiuitorului să reglementeze sfera răspunderii statului, pentru a garanta într-un mod mai complet cetățeanul pentru erorile judiciare săvârșite, și procedura prin care statul se poate îndrepta împotriva judecătorului/procurorului (§213).
Astfel, textul actual al art. 96 alin. (4) din Legea nr. 303/2004 asigură, în materie extrapenală, o răspundere limitată a statului cu privire la erorile judiciare, în sensul că acesta va indemniza persoana vătămată numai dacă, în prealabil, a fost stabilită răspunderea penală sau disciplinară a judecătorului/procurorului. Întrucât numai fapta pentru care a fost angajată răspunderea penală sau disciplinară a judecătorului/procurorului este de natură să determine o eroare judiciară, rezultă că, în lipsa acestei din urmă răspunderi constatate ca atare, nu există o faptă generatoare a unei erori judiciare care să poată fi “reparată” prin indemnizarea persoanei vătămate de către stat.
Noi îndrăznim a afirma că este obligatorie despăgubirea pentru prejudiciu existent, independent de rezolvarea litigiului apărut sau rezolvat (sau nu) în relația stat/magistrat, așa cum, de altfel , se arată în continuare.
În noua redactare a legii, răspunderea civilă a statului pentru eroare judiciară nu mai este legată de angajarea răspunderii penale sau disciplinare a judecătorului, ci strict de ideea de eroare judiciară. Cu alte cuvinte, indemnizarea de către stat pentru eroare judiciară nu este condiționată de săvârșirea unei fapte de către judecător/procuror pentru care acesta a răspuns penal/disciplinar. Se realizează, astfel, o distincție, pe de o parte, între răspunderea civilă a statului și cea a judecătorului/procurorului și, pe de altă parte, între răspunderea penală/disciplinară a judecătorului/procurorului. Din modul de redactare a noului text normativ se înțelege că statul va indemniza persoanele vătămate dacă s-a produs o eroare judiciară, indiferent de conduita magistratului în cauză; practic, răspunderea civilă a statului este îndepărtată de sfera răspunderii penale/disciplinare a judecătorului/procurorului. Prin urmare, răspunderea statului devine o răspundere directă și obiectivă, nefiind condiționată de poziția subiectivă pe care judecătorul/procurorul a avut-o pe parcursul procesului (§215) [constatată ca atare].
În prezent, în materie penală, există tot o răspundere civilă obiectivă a statului pentru eroare judiciară săvârșită în condițiile art. 538 și 539 din Codul de procedură penală, care se mențin și în noua reglementare; acestor situații, în materie penală, noul text, lărgind definiția erorii judiciare și nelimitând-o numai la cele 2 articole din Codul de procedură penală antereferite, le-a adăugat în mod implicit și alte cazuri, pentru care statul va răspunde civil. În materie extrapenală, noua reglementare se desprinde de paradigma actualului art. 96, în sensul că introduce răspunderea civilă obiectivă pentru eroarea judiciară. O asemenea reglementare normativă și opțiunea pentru aceasta țin de alegerea și voința corpului legiuitor. Totuși, definirea erorii judiciare trebuie să fie clară, precisă și previzibilă [cu privire la cerințele de calitate a legii, v Decizia Curții Constituționale nr. 1 din 10 ianuarie 2014] și să stabilească justul raport care trebuie să existe între o eroare judiciară și o greșeală de judecată. Pentru că, în caz contrar, s-ar ajunge la situația în care orice greșeală, cât de mică sau neînsemnată, va fi calificată drept eroare judiciară, întrucât, în principiu, este susceptibilă să producă o vătămare, iar statul va fi pasibil a răspunde civil. Constituția prevede că statul răspunde pentru erori judiciare, noțiune care presupune o abatere de o anumită gravitate de la interpretarea și aplicarea normelor legale, indiferent că sunt de procedură sau substanțiale, dar care produc consecințe grave asupra drepturilor și libertăților fundamentale. Dacă în privința drepturilor absolute orice abatere produce consecințe grave, în privința altor categorii de drepturi fundamentale, legiuitorul trebuie sa circumscrie condițiile care, întrunite fiind, denotă o încălcare de o gravitate ridicată, aptă/capabilă să producă, la rândul ei, o vătămare de o anumită intensitate. Prin urmare, legiuitorul trebuie să dea o definiție acestei noțiuni care să reflecte caracterul său de abatere neobișnuită de la modul uzual de desfășurare a procedurilor judiciare sau de aplicare a normelor de drept substanțial, raportându-se, astfel, la greșeli manifeste, indubitabile, incontestabile, crase, grosiere, absurde sau care au provocat concluzii faptice sau juridice ilogice sau iraționale. Se evită, astfel, de exemplu, și situația calificării jurisprudenței neunitare sau a revirimentului jurisprudențial drept eroare judiciară. Este, de asemenea, de observat că simplele interpretări judiciare eronate sunt susceptibile a fi corectate în mod exclusiv prin intermediul căilor ordinare/extraordinare de atac, ele neconstituindu-se în erori judiciare în sensul art. 52 alin. (3) din Constituție (§216).
Totodată, legiuitorul trebuie să aibă în vedere faptul că noțiunea de eroare judiciară, astfel cum este normativizată în art. 52 alin. (3) din Constituție, este o noțiune autonomă, ea trebuind interpretată atât în litera, cât și în spiritul Constituției[43] . Ea aduce în discuție caracterul defectuos al funcționării serviciului justiției, astfel încât, în definirea ei, trebuie să se țină cont, pe lângă intensitatea abaterii anterior relevate, de două elemente, respectiv: dezlegarea unei situații litigioase contrar realității faptice/juridice, precum și neregularitatea manifestă în privința desfășurării procedurii, care nu a fost remediată în cursul acesteia, ambele legate de ideea de vătămare a drepturilor și libertăților fundamentale. Cu cuvinte, eroarea judiciară nu trebuie să fie privită numai prin prisma pronunțării unei hotărâri judecătorești greșite, contrare realității, ci și din perspectiva modului de desfășurare a procedurii (lipsa de celeritate, amânări nejustificate, redactarea cu întârziere a hotărârii). Această ultimă componentă este importantă pentru modul în care decurge procedura de judecată, mod care în sine poate provoca prejudicii iremediabile; prin urmare, chiar dacă o parte își valorifică/își apără cu succes dreptul său subiectiv dedus judecății, ea poate suferi prejudicii mai însemnate decât chiar câștigul obținut în urma finalizării favorabile a procesului [spre exemplu, o întindere în timp excesivă a procedurii].
În continuare, Curtea mai reține că o abatere neobișnuită/crasă de la modul uzual de desfășurare a procedurilor judiciare sau de aplicare a normelor de drept substanțial, neremediată în căile de atac sau în procedurile prevăzute de lege, trebuie să aibă drept consecință o vătămare a drepturilor și libertăților fundamentale ale persoanei pentru a putea fi calificată drept eroare judiciară (§218).
Se constată că definiția erorii judiciare cuprinsă în art. I pct. 156 [cu referire la art. 96 alin. (3)] din lege este mult prea generică. Este evident că printr-o greșită desfășurare a unei proceduri judiciare, chiar remediată în cadrul procedurii de judecată, per se se produce o vătămare a drepturilor/intereselor legitime ale unei persoane. Or, o asemenea definiție normativă nu se subsumează conceptului de eroare judiciară. Practic, din definiția dată erorii judiciare, prin textul art. I pct. 156 [cu referire la art. 96 alin. (3)] din lege, statul va răspunde pentru orice neconformitate procedurală, indiferent de natura sau intensitatea acesteia (§219).
În continuare, se reține că în vederea angajării răspunderii statului pentru o eroare judiciară, aceasta trebuie să fie constatată ca atare. Din textul de lege rezultă că alin. (7) reglementează o acțiune în răspundere civilă delictuală în care se stabilește eroarea judiciară [adică a faptei ilicite, cu excepția ipotezelor art. 538 și art. 539 din Codul de procedură penală, unde eroarea a fost deja stabilită], paguba propriu-zisă [vătămarea produsă urmează a fi reparată prin indemnizarea corespunzătoare a persoanei vătămate] și relația de cauzalitate între fapta ilicită și prejudiciu. În noua paradigmă legislativă se poate acorda judecătorului/procurorului și dreptul de a interveni chiar în această procedură.
Noi ne putem întreba dacă poate fi vorba de un intervenient în nume propriu?
După repararea prejudiciului în această manieră, statul, potrivit Constituției, are o acțiune în regres[44] împotriva judecătorului/procurorului, dacă acesta și-a exercitat funcția cu rea-credință sau gravă neglijență. Astfel, statul este cel care, în cadrul acțiunii în regres, trebuie să dovedească faptul că magistratul și-a exercitat funcția cu rea-credință sau gravă neglijență[45]. Sub aspectul instituirii competenței de judecată a Curții de Apel București în privința acțiunii în regres a statului, alin. (8), nou conceput, nu este contrar art. 52 alin. (3) sau art. 134 din Constituție. Așa cum s-a arătat, în cauză, nu este vorba despre o acțiune disciplinară, ci de una în răspundere civilă, astfel încât acțiunea statului împotriva judecătorului/procurorului nu este condiționată de tragerea mai întâi la răspundere disciplinară a judecătorului (competență care ar reveni, în exclusivitate Consiliului Superior al Magistraturii). Chiar dacă exercitarea funcției cu rea-credință sau gravă neglijență constituie abatere disciplinară, între cele două forme de răspundere disciplinară/civilă nu există o legătură intrinsecă pentru ca, în mod obligatoriu, să rezulte o intercondiționare între ele. Nefiind în discuție răspunderea disciplinară a judecătorului, nu se poate angaja competența Consiliului Superior al Magistraturii sau cea a Înaltei Curți de Casație și Justiție, pentru acțiunile formulate împotriva hotărârilor Consiliului Superior al Magistraturii.
Se mai reține că reglementarea competenței de judecată a instanțelor judecătorești este de competența legiuitorului, Curtea neputând interveni decât dacă acesta contrazice în mod expres textul Constituției. Or, raportat la art. 52 alin. (3) din Constituție, se constată că acesta nu fixează nicio condiție în acest sens. Mai mult, fiind vorba de o răspundere civilă delictuală, nu se poate pune problema aplicării art. 134 alin. (3) din Constituție, respectiv competența rezervată Înaltei Curți de Casație și Justiție în materie disciplinară (§222 ).
Cu privire la caracterul obligatoriu al introducerii acțiunii în regres, Curtea, prin Decizia nr. 80 din 16 februarie 2014, § 174, a statuat că, “deși sintagma propusă a fi introdusă pare a viza indicarea titularului dreptului de regres în cazul prejudiciilor cauzate prin orice eroare judiciară care a fost rezultatul exercitării funcției cu rea-credință sau gravă neglijență, în realitate, din cauza modului său de formulare, obligă statul să își exercite dreptul de regres. Caracterul imperativ al sintagmei propuse a fi introdusă în corpul art. 52 alin. (3) din Constituție poate duce la situații inadmisibile, în care statul va promova în mod automat acțiunea în regres ori de câte ori acoperă un prejudiciu cauzat printr-o eroare judiciară, fără a mai avea un drept de apreciere asupra faptului dacă magistratul și-a exercitat funcția cu rea-credință sau gravă neglijență, solicitând, astfel, în mod mecanic intervenția instanței judecătorești. De aceea, conținutul normativ propus ar trebui să aibă în vedere, eventual, posibilitatea statului de a exercita dreptul de regres în condițiile legii”.
Raportat la cauza dedusă judecății, Curtea constată că din modul de formulare a textului de lege nu reiese faptul că acesta trebuie coroborat cu alineatul (2), în sensul că acest caracter obligatoriu al acțiunii în regres se referă la ipotezele în care există rea-credință sau gravă neglijență [ care abia va urma a se stabili?!]. Or, statul trebuie să realizeze o primă evaluare și nu să introducă mecanic o asemenea acțiune. Astfel, statul, prin reprezentanții săi, va trebui să formuleze acțiuni în regres numai dacă în urma evaluării realizate la nivelul acestuia [adică în prealabil, administrativist ?!] se apreciază că există gravă neglijență sau rea-credință.
Existența unei grave neglijențe sau a relei-credințe nu credem că poate fi constatată decât juridicește. Instanța va stabili ea întinderea prejudiciului, care se poate constata a fi mai mare sau mai mic decât despăgubirea acordată de stat.
Dacă statul, prin reprezentanții săi, exercită acțiunea în regres, prin neluarea în considerare a prevederilor alineatului (2), s-ar ajunge la translatarea acțiunii în răspundere civilă obiectivă promovată împotriva statului la acțiunea în regres promovată împotriva magistratului. Ar rezulta că magistratul ar fi chemat în judecată ori de câte ori statul “pierde” un proces în condițiile art. 96 alin. (7), în temeiul răspunderii civile obiective. Or, deși acțiunea de regres are în vedere răspunderea civilă subiectivă, caracterul obligatoriu al acțiunii statului, astfel cum aceasta este reglementată, nu lasă nicio marjă de apreciere în privința acestuia pentru a discerne dacă sunt îndeplinite criteriile prevăzute pentru angajarea răspunderii civile subiective a judecătorilor/ procurorilor (§224).
Chiar dacă eroarea judiciară este definită corect și va viza erorile crase [sic!] în interpretarea și aplicarea normelor de drept procesual și material, odată ce statul a răspuns pentru prejudiciul creat, nu este răsturnată prezumția de exercitare de către magistrat a funcției cu bună-credință și în acord cu exigențele profesionale. Numai în măsura în care rezultă serioase dubii cu privire la acestea, statul poate exercita acțiunea în regres. Prin urmare, revine statului obligația de a realiza o procedură de filtraj în vederea formulării acțiunii în regres și de a-și prezenta dovezile/probele în legătură cu poziția personală și subiectivă avută de către magistratul respectiv în judecarea cauzei. Așadar, sarcina probei revine statului, iar prezumțiile anterioare, simple, prin natura lor, pot fi răsturnate numai ca urmare a intervenirii unei hotărâri judecătorești de soluționare a acțiunii în regres (§ 225)..
Cu privire la problema determinării relei-credințe sau a gravei neglijențe, Curtea constată că definițiile oferite la alin. (4) și (5) sunt de natură să altereze sensul acestor termeni, ceea ce duce, în mod direct, la afectarea art. 52 alin. (3) din Constituție, îndepărtându-se, în mod discutabil, de la elementele definitorii ale relei-credințe și ale gravei neglijențe, astfel cum acestea sunt reglementate în conținutul normativ al art. 991 din Legea nr. 303/2004, care prevede:
“(1) Există rea-credință atunci când judecătorul sau procurorul încalcă cu știință normele de drept material ori procesual, urmărind sau acceptând vătămarea unei persoane.
(2) Există gravă neglijență atunci când judecătorul sau procurorul nesocotește din culpă, în mod grav, neîndoielnic și nescuzabil, normele de drept material ori procesual”.
Avizul Comisiei de la Veneția nr. 847/2016 privind dreptul de regres al statului împotriva judecătorilor a fost adoptat, la cea de-a 107-a sa reuniune plenară din 10-11 iunie 2016. Normativizând expres, ca standard de referință, dispozițiile Convenției pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale, legiuitorul ar fi trebuit să indice și actele Uniunii Europene[46] . De asemenea, în definirea gravei neglijențe trebuia indicată intensitatea culpei, și nu orice culpă să determine grava neglijență, astfel cum apare în textul de lege supus analizei; cu privire la categoriile de norme încălcate trebuiau indicate identic ca la definirea relei-credințe. În ambele cazuri, sintagma “determinând o eroare judiciară” nu este corespunzătoare, întrucât reaua-credință nu se definește prin faptul că a determinat o eroare judiciară, ci aceasta este un rezultat al exercitării funcției cu rea-credință. Aceeași observație este valabilă în privința gravei neglijențe. Curtea subliniază că este de competența legiuitorului reglementarea sferei de cuprindere a noțiunii de eroare judiciară, fiind la aprecierea sa normativizarea situațiilor și ipotezelor în care statul va răspunde civil pentru erorile comise în desfășurarea actului de justiție, cu indemnizarea corespunzătoare a persoanelor prejudiciate din fondurile sale. Corelativ acestui drept de apreciere al legiuitorului, acesta trebuie să realizeze o necesară coroborare a unei asemenea opțiuni legislative cu prevederile art. 52 alin. (3) din Constituție, în componenta sa referitoare la răspunderea magistraților, în sensul de a stabili, în mod riguros, că răspunderea civilă a acestora este angajată numai în condițiile în care și-au exercitat prerogativele funcției lor cu rea-credință sau gravă neglijență, ceea ce evidențiază că nu există o suprapunere între cele două răspunderi – a statului, respectiv a magistratului – și că răspunderea statului nu angajează, în mod implicit, răspunderea magistratului. O asemenea delimitare între cele două tipuri de răspundere se impune tocmai pentru a evita crearea unui sentiment de temere a magistratului în a-și exercita atribuțiile sale constituționale și legale (§ 227).
De asemenea se constată că definirea relei-credințe și a gravei neglijențe este realizată într-un mod care aduce în discuție, în mod corect, atât încălcarea normelor de drept material, cât și a celor de drept procesual; în schimb, eroarea judiciară, așa cum este definită în alin. (3) al art. 96 din lege, este raportată numai la desfășurarea greșită a unei proceduri judiciare, ceea ce înseamnă că sfera sa materială de cuprindere este mai redusă decât în privința relei-credințe sau a gravei neglijențe. În acest context normativ se reține că eroarea judiciară poate fi comisă și prin cele două modalități, drept pentru care poate fi calificata drept noțiunea gen, iar modalitățile de realizare a erorii judiciare, fiind specii ale acesteia, trebuie să i se subsumeze. În cazul de față, Curtea constată o deficiență în definirea erorii judiciare, care pare a nu cuprinde încălcarea normelor de drept material (§ 228).
Având în vedere cele expuse, legiuitorul trebuie să coreleze alin. (3) cu alin. (4) și (5) ale art. 96 din lege, în sensul dezvoltării corespunzătoare a noțiunii de eroare judiciară (§ 229).
Având în vedere cele de mai sus, se constată că art. I pct. 156 [cu referire la art. 96 alin. (3)-(5) și (8) teza întâi] din lege încalcă art. 1 alin. (5) și art. 52 alin. (3) din Constituție. Totodată, se reține că art. I pct. 156 [cu referire la art. 96 alin. (1), (2) și (6), (7), (8) teza a doua, alin. (9) și (10)] din lege nu încalcă art. 1 alin. (5) și art. 52 alin. (3) din Constituție(§ 230)[47].
Textele constituționale considerate a fi încălcate sunt cele ale art. 21 privind accesul liber la justiție și dreptul la un proces echitabil și ale art. 52 privind dreptul persoanei vătămate de o autoritate publică. Examinând excepția de neconstituționalitate se constată că, în jurisprudența sa, Curtea Constituțională s-a mai pronunțat asupra constituționalității aceluiași text de lege, în raport de aceleași prevederi din Legea fundamentală[48]. Curtea a constatat că dispozițiile art. 96 alin. (4) din Legea nr. 303/2004 sunt constituționale.
În ce privește eroarea judiciară din procesele penale, dispozițiile legale criticate – art. 96 alin. (3) din Legea nr. 303/2004 – au făcut trimitere la dispozițiile din Codul de procedură penală, iar în ce privește eroarea judiciară ce a izvorât din alte procese, aceleași norme – art. 96 alin. (4) din Legea nr. 303/2004 – au instituit dreptul persoanei vătămate la repararea prejudiciului după ce în prealabil a fost pronunțată o hotărâre definitivă (penală sau disciplinară) împotriva judecătorului sau procurorului pentru o faptă săvârșită în cursul judecării procesului cu condiția ca aceasta să fi fost de natură să determine eroarea. Este firesc să fie așa, deoarece numai în procesele penale eroarea judiciară reprezintă o evidență în măsura în care, după condamnarea definitivă prin hotărâre, s-a pronunțat o nouă hotărâre definitivă de achitare[49].
Capitolul IV – Răspunderea civilă , din Titlul II – Izvoarele obligațiilor al Cărții a V-a – Despre obligații a Codului civil reglementează Condițiile răspunderii: Cel care cauzează altuia un prejudiciu printr-o faptă ilicită, săvârșită cu vinovăție, este obligat să îl repare. Autorul prejudiciului răspunde pentru cea mai ușoară culpă (art. 1357). Față de răspunderea reglementată în Legea nr. 303/2004, Codul civil statornicește principiul răspunderii nelimitate pentru fapta proprie. În cazul răspunderii comitenților pentru prepuși, comitentul este obligat să repare prejudiciul cauzat de prepușii săi ori de câte ori fapta săvârșită de aceștia are legătură cu atribuțiile sau cu scopul funcțiilor încredințate.
Este comitent cel care,( în virtutea unui contract sau) în temeiul legii, exercită direcția, supravegherea și controlul asupra celui care îndeplinește anumite funcții sau însărcinări în interesul său ori al altuia.
Comitentul nu răspunde dacă dovedește că victima cunoștea sau, după împrejurări, putea să cunoască, la data săvârșirii faptei prejudiciabile, că prepusul a acționat fără nicio legătură cu atribuțiile sau cu scopul funcțiilor încredințate (art. 1373 C. civ. ).
Articolul 1384 din cod reglementează dreptul de regres, astfel încât cel care răspunde pentru fapta altuia se poate întoarce împotriva aceluia care a cauzat prejudiciul, cu excepția cazului în care acesta din urmă nu este răspunzător pentru prejudiciul cauzat.
Când cel care răspunde pentru fapta altuia este statul, Ministerul Finanțelor Publice se va întoarce în mod obligatoriu, pe cale judiciară, împotriva aceluia care a cauzat prejudiciul, în măsura în care acesta din urmă este răspunzător, limitat, potrivit legii speciale, pentru producerea acelui prejudiciu. În cazul nostru, legea specială este Legea nr. 303/2004, care limitează răspunderea magistratului. Obligația statului de a răspunde civil este totală, înscrisă în art. 1357 din Codul civil.
Dacă prejudiciul a fost cauzat de mai multe persoane, cel care, fiind răspunzător pentru fapta uneia dintre ele, a plătit despăgubirea se poate întoarce și împotriva celorlalte persoane care au contribuit la cauzarea prejudiciului sau, dacă va fi cazul, împotriva celor care răspund pentru acestea. În toate cazurile, regresul va fi limitat la ceea ce depășește partea ce revine persoanei pentru care se răspunde și nu poate depăși partea din despăgubire ce revine fiecăreia dintre persoanele împotriva cărora se exercită regresul.
În toate cazurile, cel care exercită regresul nu poate recupera partea din despăgubire care corespunde propriei sale contribuții la cauzarea prejudiciului.
[1] Codul civil, Legea nr. 287/2009 privind Codul civil, republicată în M. Of. nr. 505 din 15 iulie 2011, a intrat în vigoare la data de 1 octombrie 2011, în temeiul art. 220 alin. (1) din Legea nr. 71/2011 pentru punerea în aplicare a Legii nr. 287/2009 privind Codul civil, M.Of. nr. nr. 409 din 10 iunie 2011
[2] În Codul civil anterior, prin faptă se putea înțelege și doar intenția (Omul este responsabil nu numai de prejudiciul ce a cauzat prin fapta sa, dar și de acela ce a cauzat prin neglijența sau prin imprudența sa), după cum putem vorbi și de o culpă intențională (dolul)
[3] Afară de cazul în care sunt relevante pentru elementele stabilite de reprezentat, buna sau reaua-credință, cunoașterea sau necunoașterea unei anumite împrejurări se apreciază în persoana reprezentantului (art. 1300 C. civ. ). În Codul civil se vorbește despre reaua-credință în 33 de articole.
[4] C. Stătescu, C. Bîrsan, Drept Civil. Teoria generală a obligațiilor , pp. 195-196. O faptă este ilicită când încalcă ordinea juridică ( cu privire la diferite nuanțe în definirea noțiunii de ilicit, vezi M. Eliescu, p. 145, nota de subsol 21
[5], C. Stătescu, C. Bîrsan, op. cit., p. 209, Madalina Afrasinei , Comentarii, în Colectiv, Noul Cod civil – comentarii, doctrină, jurisprudentă, Ed. Hamangiu, 2013, https://idrept.ro/. Eroarea comună și invincibilă nu se prezumă (art. 17 C. cvi. ). Prin excepție de la regulă, titularul aparent al unui drept sau al unei calități juridice poate încheia acte juridice care să producă efecte ca și cum ar fi valabile, dacă a creat aparența comună și invincibilă potrivit căreia calitățile sale corespund realității (error communis facit ius). Vezi și M. Eliescu, Răspunderea civilă delictuală, Ed. Academiei, Bucureşti, 1972, p. 7.
[5] http:// just. ro
[6] Ion M. Anghel, Culpa, în “Răspunderea civilă” de I. M. Anghel, Fr. Deak, Marin F. Popa, Ed. Științifică, București,1970, pp. 107 sqq.
[7] Henri, L on Mazeaud, Traité théoretique et pratique de la responsabilité civile delictuelle et contractuelle, ed. III, Sirey, Paris, 1938, pp. 488 sqq , cit. apud M. Anghel, p. 155-156. Henri și L on Mazeaud au dezvoltat concepția culpă-eroare de conduită, pe care nu ar fi comis-o o persoană avizată, plasată în aceleași circumstanțe exterioare ca și autorul daunei (În același sens, Gabriel Marty, Pierre Raynaud, Droit civil vol. I, Sirey, 1962 p. 387)
[8] Henri, L on Mazeaud, A. Tunc, , Traité théoretique et pratique de la responsabilité civile delictuelle et contractuelle, ed. VI, 1965, p. 375.
[9] Marcel Planiol, Georges Ripert, Traité élémentaire de droit civil , t. 2e,L. G. D. J. ,Paris, 2e ed. , 1947, p. 334, sub nr. 974, Personnes morales de droit public. Consiliul de Stat a admis că există o obligație de reparație în sarcina persoanei publice pentru acte fără culpă dacă sunt de natură a cauza persoanelor particulare prejudicii excepționale.
[10]Nullus videtur dolo facere, qui suo iure utitur (Digeste, 50,17,frag.55 ).
[11] M. Anghel, op. cit., p. 138. Petre Anca, Faptele ilicite, în Tudor R. Popescu, Petre Anca, ”Teoria generală a obligațiilor”, Ed. Științifică, București, 1968, p. 185. De lege ferenda, Tudor R. Popescu, Petre Anca constată că , încă de la acea vreme, dreptul se îndreaptă spre un sistem în care culpa este legal prezumată.
[13] ”Diligența obișnuită ” era socotită o expresie prea vagă. Formulările sunt ”lipsite de înțeles, [. ..] tot atât de imprecise și tot atât de greu de definit” (Henri, L on Mazeaud, A. Tunc, op. cit. , p.455, apud Petre Anca loc. cit. p. 185). Subl. ns. – D. C.
[14] Art. 998 C. civ., cu referire și la art. 767, 1014, 1162, 1198, 1435, 1483, 1902. cf actual art. 1381, Obiectul reparației – (1) Orice prejudiciu dă dreptul la reparație. O răspundere specială a magistraților o apropie de o răspundere materială, administrativă, și mai puțin delictuală; ne putem îndrepta chiar mai curând spre instituția asigurărilor, precum a medicilor pentru mal praxis, deși noțiunea de greșeală nu este întrutotul absentă nici în acest domeniu. .
[15] Gabriel Marty, Pierre Raynaud, Droit civil, vol. I, Sirey, 1962, p. 409, cit. apud M. Anghel, op. cit., p. 133. Contractul ar fi fost absurd să impună o vindecare în orice caz, dar obligă medicul de donner les soins convenables et appropriés a son état, arăta Marcel Planiol în Traité élémentaire de droit civil , t. 2e,L. G. D. J. ,Paris, 1947, p. 329, sub nr. 961, Responsabilité du médecin
[16] M. Eliescu, Răspunderea civilă delictuală, p. 33. O încercare de a cantona limitele răspunderii magistraților cât mai exhaustiv imaginabil, devine, în civil, cel puțin penibilă și de neexplicat în valori juridice, .
[17]Petre Anca, Faptele ilicite, în Tudor R. Popescu, Petre Anca, ”Teoria generală a obligațiilor”, Ed. Științifică, București, 1968, p. 161. Condamnarea faptei prejudiciabile, legată indisolubil de culpabilitatea autorului sau a persoanei responsabile civilmente, a devenit o idee neadecvată condițiilor societății moderne (L.R. Boilă, Răspunderea civilă delictuală obiectivă, Ed. C.H. Beck, București, 2008, p. 513).
[18] V și I.C.C.J., S. civ. și de propr. int., dec. nr. 4067/2004 , www.scj.ro
[19]http:// just. ro Republicată în temeiul art. XII al titlului XVII din Legea nr. 247/2005 privind reforma în domeniile proprietății și justiției, precum și unele măsuri adiacente, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 653 din 22 iulie 2005, dându-se textelor o nouă numerotare. Legea nr. 303/2004 a fost publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 576 din 29 iunie 2004 și a mai fost modificată prin Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 124/2004, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 1.168 din 9 decembrie 2004, aprobată cu modificări și completări prin Legea nr. nr.71/2005, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 300 din 11 aprilie 2005. Legea nr. a fost modificată și completată prin Legea nr. 242/2018 pentru modificarea și completarea Legii nr. 303/2004 privind statutul judecătorilor și procurorilor (M. Of. nr. 868 din 15 octombrie 2018), Legea nr. 242/2018 pentru modificarea și completarea Legii nr. 303/2004 privind statutul judecătorilor și procurorilor (M. Of. nr. 868 din 15 octombrie 2018), Ordonanța de urgență nr. 92/2018 pentru modificarea și completarea unor acte normative în domeniul justiției (M. Of. nr. 874 din 16 octombrie 2018), Legea nr. 242/2018 pentru modificarea și completarea Legii nr. 303/2004 privind statutul judecătorilor și procurorilor (M. Of. nr. 868 din 15 octombrie 2018), Ordonanța de urgență nr. 92/2018 pentru modificarea și completarea unor acte normative în domeniul justiției (M. Of. nr. 874 din 16 octombrie 2018), Ordonanța de urgență nr. 1/2016 pentru modificarea Legii nr. 134/2010 privind Codul de procedură civilă, precum și a unor acte normative conexe (M. Of. nr. 85 din 4 februarie 2016), Legea nr. 138/2014 pentru modificarea și completarea Legii nr. 134/2010 privind Codul de procedură civilă, precum și pentru modificarea și completarea unor acte normative conexe (M. Of. nr. 753 din 16 octombrie 2014), Legea nr. 118/2014 pentru completarea Legii nr. 303/2004 privind statutul judecătorilor și procurorilor (M. Of. nr. 549 din 24 iulie 2014), Legea nr. 255/2013 pentru punerea în aplicare a Legii nr. 135/2010 privind Codul de procedură penală și pentru modificarea și completarea unor acte normative care cuprind dispoziții procesual penale (M. Of. nr. 515 din 14 august 2013), Ordonanța de urgență nr. 48/2013 pentru completarea art. 53 din Legea nr. 303/2004 privind statutul judecătorilor și procurorilor (M. Of. nr. 303 din 28 mai 2013), Ordonanța de urgență nr. 23/2012 pentru modificarea și completarea Legii nr. 303/2004 privind statutul judecătorilor și procurorilor, precum și pentru prorogarea termenului prevăzut la art. III din titlul XVI al Legii nr. 247/2005 privind reforma în domeniul proprietății și justiției, precum și unele măsuri adiacente (M. Of. nr. 383 din 7 iunie 2012), Ordonanța de urgență nr. 81/2012 pentru modificarea Legii nr. 303/2004 privind statutul judecătorilor și procurorilor, precum și pentru modificarea art. 136 din Legea nr. 304/2004 privind organizarea judiciară (M. Of. nr. 837 din 12 decembrie 2012), Ordonanța de urgență nr. 23/2012 pentru modificarea și completarea Legii nr. 303/2004 privind statutul judecătorilor și procurorilor, precum și pentru prorogarea termenului prevăzut la art. III din titlul XVI al Legii nr. 247/2005 privind reforma în domeniul proprietății și justiției, precum și unele măsuri adiacente (M. Of. nr. 383 din 07 iunie 2012), Legea nr. 24/2012 pentru modificarea și completarea Legii nr. 303/2004 privind statutul judecătorilor și procurorilor și a Legii nr. 317/2004 privind Consiliul Superior al Magistraturii (M. Of. nr. 51 din 23 ianuarie 2012), Legea nr. 300/2011 pentru modificarea și completarea Legii nr. 303/2004 privind statutul judecătorilor și procurorilor, precum și pentru modificarea art. 29 alin. (1) lit. b) din Legea nr. 304/2004 privind organizarea judiciară (M. Of. nr. 925 din 27 decembrie 2011), Ordonanța de urgență nr. 59/2009 pentru modificarea Legii nr. 303/2004 privind statutul judecătorilor și procurorilor și pentru modificarea și completarea Legii nr. 317/2004 privind Consiliul Superior al Magistraturii (M. Of. nr. 439 din 26 iunie 2009), Legea nr. 118/2009 privind aprobarea Ordonanței de urgență a Guvernului nr. 195/2008 pentru modificarea și completarea unor acte normative din domeniul justiției (M. Of. nr. 285 din 30 2009), Legea nr. 77/2009 pentru aprobarea Ordonanței de urgență a Guvernului nr. 50/2006 privind unele măsuri pentru asigurarea bunei funcționări a instanțelor judecătorești și parchetelor și pentru prorogarea unor termene (M. Of. nr. 227 din 7 aprilie 2009), Ordonanța de urgență nr. 230/2008 pentru modificarea unor acte normative în domeniul pensiilor din sistemul public, pensiilor de stat și al celor de serviciu (M. Of. nr. 4 din 05 ianuarie 2009), Ordonanța de urgență nr. 230/2008 pentru modificarea unor acte normative în domeniul pensiilor din sistemul public, pensiilor de stat și al celor de serviciu (M. Of. nr. 4 din 05 ianuarie 2009), Ordonanța de urgență nr. 195/2008 pentru modificarea și completarea unor acte normative din domeniul justiției (M. Of. nr. 825 din 08 decembrie 2008), Ordonanța de urgență nr. 46/2008 pentru modificarea art. 33 din Legea nr. 303/2004 privind statutul judecătorilor și procurorilor (M. Of. nr. 323 din 24 aprilie 2008), Ordonanța de urgență nr. 100/2007 pentru modificarea și completarea unor acte normative în domeniul justiției (M. Of. nr. 684 din 08 octombrie 2007), Ordonanța de urgență nr. 46/2008 pentru modificarea art. 33 din Legea nr. 303/2004 privind statutul judecătorilor și procurorilor (M. Of. nr. 323 din 24 aprilie 2008), Legea nr. 97/2008 privind aprobarea Ordonanței de urgență a Guvernului nr. 100/2007 pentru modificarea și completarea unor acte normative în domeniul justiției (M. Of. nr. 294 din 15 aprilie 2008), Ordonanța de urgență nr. 100/2007 pentru modificarea și completarea unor acte normative în domeniul justiției (M. Of. nr. 684 din 8 octombrie 2007), Legea nr. 356/2006 pentru modificarea și completarea Codului de procedură penală, precum și pentru modificarea altor legi (M. Of. nr. 677 din 7 august 2006), Ordonanța de urgență nr. 50/2006 privind unele măsuri pentru asigurarea bunei funcționări a instanțelor judecătorești și parchetelor și pentru prorogarea unor termene (M. Of. nr. 566 din 30 iunie 2006), Legea nr. 29/2006 pentru completarea Legii nr. 303/2004 privind statutul judecătorilor și procurorilor (M. Of. nr. 198 din 02-mar-2006), Ordonanța de urgență nr. 148/2005 privind susținerea familiei în vederea creșterii copilului (M. Of. nr. 1008 din 14 noiembrie 2005). V și Curtea Constituțională , Decizia nr. 588/2017 referitoare la excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 58 alin. (1) din Legea nr. 303/2004 privind statutul judecătorilor și procurorilor (M. Of. nr. 835 din 20 octombrie 2017), Decizia nr. 262/2016 referitoare la excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 82 alin. (2) din Legea nr. 303/2004 privind statutul judecătorilor și procurorilor (M. Of. nr. 385 din 20 mai 2016) , Decizia nr. 436/2014 referitoare la excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 52 alin. (3) din Legea nr. 303/2004 privind statutul judecătorilor și procurorilor (M. Of. nr. 523 din 14 iulie 2014), Decizia nr. 176/2014 referitoare la excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 50 alin. (2) din Legea nr. 303/2004 privind statutul judecătorilor și procurorilor (M. Of. nr. 351 din 13 mai 2014) ,Decizia nr. 176/2014 referitoare la excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 50 alin. (2) din Legea nr. 303/2004 privind statutul judecătorilor și procurorilor (M. Of. nr. 351 din 13 mai 2014) , Decizia nr. 785/2009 referitoare la excepția de neconstituționalitate a prevederilor art. 44 alin. (2) din Legea nr. 303/2004 privind statutul judecătorilor și procurorilor (M. Of. nr. 404 din 15 iunie 2009), Decizia nr. 785/2009 referitoare la excepția de neconstituționalitate a prevederilor art. 44 alin. (2) din Legea nr. 303/2004 privind statutul judecătorilor și procurorilor (M. Of. nr. 404 din 15 iunie 2009), Decizia nr. 1269/2009 referitoare la excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 96 alin. (4) din Legea nr. 303/2004 privind statutul judecătorilor și procurorilor (M. Of. nr. 755 din 5 noiembrie 2009) , Decizia nr. 866/2006 referitoare la excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 52 alin. (1) din Legea nr. 303/2004 privind statutul judecătorilor și procurorilor (M. Of. nr. 5 din 4 ianuarie 2007), Decizia nr. 866/2006 referitoare la excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 52 alin. (1) din Legea nr. 303/2004 privind statutul judecătorilor și procurorilor (M. Of. nr. 5 din 4 ianuarie 2007), I. C. C. J. , Decizia nr. 65/2017 referitoare la examinarea sesizării formulată de Curtea de Apel Iași – Secția litigii de muncă și asigurări sociale, în Dosarul nr. 3.639/99/2016, pentru pronunțarea unei hotărâri prealabile privind interpretarea dispozițiilor art. 85 alin. (2) din Legea nr. 303/2004 privind statutul judecătorilor și procurorilor, republicată, cu modificările și completările ulterioare, prin raportare la dispozițiile art. 84 alin. (3) din același act normativ (M. Of. nr. 977 din 8 decembrie 2017) , Decizia nr. 70/2017 privind pronunțarea unei hotărâri prealabile în vederea dezlegării unei probleme de drept referitoare la interpretarea dispozițiilor art. 82 alin. (4) din Legea nr. 303/2004 (M. Of. nr. 935 din 27 noiembrie 2017) , Decizia nr. 26/2015 privind examinarea sesizării formulată de Curtea de Apel Constanța – Secția I civilă în vederea pronunțării unei hotărâri prealabile pentru dezlegarea următoarei chestiuni de drept: dacă pentru stabilirea majorării cuantumului pensiei de serviciu cuvenite magistraților cu 1% potrivit art. 82 alin. (4) din Legea nr. 303/2004 privind statutul judecătorilor și procurorilor, republicată, cu modificările și completările ulterioare, trebuie avută în vedere numai vechimea în funcția de judecător și procuror atât pentru îndeplinirea condiției vechimii de 25 de ani, cât și pentru vechimea care depășește această limită sau poate fi avută în vedere în acest scop și vechimea în alte funcții de specialitate juridică asimilată cu vechimea în magistratură în conformitate cu art. 82 alin. (2) și art. 86 din Legea nr. 303/2004, republicată, cu modificările și completările ulterioare (M. Of. nr. 803 din 29 octombrie 2015) precum și Legea nr. 283/2011 privind aprobarea Ordonanței de urgență a Guvernului nr. 80/2010 pentru completarea art. 11 din Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 37/2008 privind reglementarea unor măsuri financiare în domeniul bugetar (M. Of. nr. 887 din 14 decembrie 2011) , Ordinul nr. 2624/C/2009 privind stabilirea plafonului maxim în limita căruia se poate deconta chiria pentru judecători, procurori, personalul asimilat acestora, detașați în străinătate pentru acțiuni în interesul serviciului (M. Of. nr. 695 din 15 octombrie 2009), Regulamentul privind organizarea și desfășurarea concursului pentru ocuparea posturilor vacante de magistrat-asistent la Î.C.C.J., (M. Of. nr. 288 din 02 mai 2007), Regulamentul privind promovarea în funcția de prim-magistrat-asistent și de magistrat-asistent șef la Î.C.C.J., (M. Of. nr. 288 din 02 mai 2007), Regulamentul privind organizarea și desfășurarea examenului de promovare a personalului de specialitate juridică, cu funcții de execuție, asimilat judecătorilor și procurorilor, din Ministerul Justiției (M. Of. nr. 194 din 21-mar-2007), Regulamentul privind evaluarea activității profesionale a personalului de specialitate juridică asimilat judecătorilor și procurorilor, din Ministerul Justiției (M. Of. nr. 146 din 28 februarie 2007), Regulamentul privind concediul de odihnă și alte concedii ale asistenților judiciari (M. Of. nr. 941 din 21 noiembrie 2006), Regulamentul privind organizarea si desfășurarea concursului de promovare a judecătorilor si procurorilor (M. Of. nr. 825 din 06 octombrie 2006), Regulamentul privind organizarea și desfășurarea concursului de promovare a judecătorilor și procurorilor (M. Of. nr. 262 din 23-mar-2006), Regulamentul privind examenul de capacitate al judecătorilor stagiari si al procurorilor stagiari (M. Of. nr. 789 din 19 septembrie 2006), Regulamentul privind examenul de capacitate al judecătorilor stagiari și procurorilor stagiari (M. Of. nr. 815 din 8 septembrie 2005), Regulamentul privind evaluarea activității profesionale a judecătorilor și procurorilor (M. Of. nr. 823 din 12 septembrie 2005), Regulamentul privind concursul de admitere și examenul de absolvire a Institutului Național al Magistraturii (M. Of. nr. 823 din 12 septembrie 2005),Regulamentul privind răspunderea disciplinară a personalului de specialitate juridică asimilat judecătorilor și procurorilor din cadrul Ministerului Justiției și al Institutului Național de Criminologie (M. Of. nr. 544 din 23 iunie 2006), Regulamentul de organizare a concursului sau examenului pentru numirea în funcții de conducere a judecătorilor și procurorilor (M. Of. nr. 775 din 25 august 2005), Regulamentul privind transferul și detașarea judecătorilor și procurorilor, delegarea judecătorilor, numirea judecătorilor și procurorilor în alte funcții de conducere, precum și numirea judecătorilor în funcția de procuror și a procurorilor în funcția de judecător (M. Of. nr. 329 din 12 aprilie 2006), Regulamentul privind organizarea și desfășurarea concursului de promovare a judecătorilor și procurorilor (M. Of. nr. 262 din 23 martie 2006), Regulamentul privind organizarea și desfășurarea concursului de promovare a judecătorilor și procurorilor (M. Of. nr. 815 din 8 septembrie 2005), Regulamentul privind organizarea si desfășurarea concursului de admitere în magistratură (M. Of. nr. 816 din 08 septembrie 2005), Regulamentul privind examenul de capacitate al personalului de specialitate juridică asimilat judecătorilor și procurorilor din cadrul Ministerului Justiției și Institutului Național de Criminologie (M. Of. nr. 122 din 8 februarie 2006), Regulamentul privind concediile personalului de specialitate juridică asimilat judecătorilor și procurorilor, din Ministerul Justiției (M. Of. nr. 1025 din 18 noiembrie 2005), Regulamentul privind organizarea si desfășurarea concursului de admitere în magistratură (M. Of. nr. 816 din 8 septembrie 2005), Regulamentul pentru ocuparea, prin concurs, a posturilor vacante de personal de specialitate juridică asimilat judecătorilor și procurorilor, din Ministerul Justiției (M. Of. nr. 962 din 31 octombrie 2005), Regulament din 2004 Institutului Național al Magistraturii (M. Of. nr. 880 din 27 septembrie 2004), Regulamentul privind evaluarea activității profesionale a judecătorilor și procurorilor (M. Of. nr. 823 din 12 septembrie 2005), Regulamentul privind concursul de admitere și examenul de absolvire a Institutului Național al Magistraturii (M. Of. nr. 823 din 12 septembrie 2005), Regulamentul Institutului Național al Magistraturii (M. Of. nr. 880 din 27 septembrie 2004),Regulamentul privind modul de desfășurare a cursurilor de formare profesională continuă a judecătorilor și procurorilor si atestare a rezultatelor obținute (M. Of. nr. 816 din 8 septembrie 2005), Regulamentul privind organizarea si desfășurarea concursului de admitere în magistratură (M. Of. nr. 816 din 8 septembrie 2005), Regulamentul privind concediile judecătorilor și procurorilor (M. Of. nr. 815 din 08 septembrie 2005), Regulamentul privind organizarea și desfășurarea concursului de promovare a judecătorilor și procurorilor (M. Of. nr. 815 din 8 septembrie 2005), Regulamentul privind examenul de capacitate al judecătorilor stagiari și procurorilor stagiari (M. Of. nr. 815 din 8 septembrie 2005), Regulamentul de organizare a concursului sau examenului pentru numirea în funcții de conducere a judecătorilor și procurorilor (M. Of. nr. 775 din 25 august 2005), Hotarirea nr. 862/2014 pentru aprobarea Regulamentului privind evaluarea activității profesionale a personalului de specialitate juridică asimilat judecătorilor și procurorilor din cadrul Consiliului Superior al Magistraturii și al Institutului Național al Magistraturii (M. Of. nr. 533 din 17 iulie 2014)
[22] Curtea Constituțională , dec. nr. 1.307 din 2 decembrie 2008, M. Of. nr. 886 din 29 decembrie 2008
[23] Curtea Constituțională , dec. nr. 543 din 9 aprilie 2009, M. Of. nr. 499 din 20 iulie 2009. Eroarea este o reprezentare inexactă a realității, putându-se vorbi și despre interpretarea adevăratului înțeles al unei norme legale.
[24] De exemplu, dec. nr. 633 din 24 noiembrie 2005, nr. 1.138 din 15 decembrie 2005, dec. nr. 1.528 din 17 noiembrie 2009 , M. Of. nr. 85 din 9 februarie 2010
[30] Curtea Constituțională dec. nr. 263 din 23 aprilie 2015 , M. Of. nr. 415 din 11 iunie 2015
[31] CEDO , Hotărârea din 21 iunie 2011, pronunțată în Cauza Giuran c României, § 32 (In a number of cases the Court, while addressing the notion of “a fundamental defect”, has stressed that merely considering that the investigation în the applicant’s case was “incomplete and one-sided” or led to an “erroneous” acquittal cannot în itself, în the absence of judicial errors or serious breaches of court procedure, abuses of power, manifest errors în the application of substantive law or any other weighty reasons stemming from the interests of justice, indicate the presence of a fundamental defect în the previous proceedings), § 40 (The quashing of the final judgment în the instant case was the only means of indemnifying the convicted person for the mistakes în the administration of justice.)
[32] CEDO , Hotărârea din 30 septembrie 2003, Cauza C-224/01 – Kobler c Austriei §§ 36, 51, 53, 55
[33] Curtea Constituțională, dec. nr. 263 din 23 aprilie 2015 M. Of. nr. 415 din 11 iunie 2015
[37] republicat în Buletinul Oficial nr. 11 din 15 iulie 1960
[38] Dec. nr. 60 din 11 februarie 2014 , M. Of. nr. 279 din 16 aprilie 2014
[39]Dec. nr. 1.052 din 13 noiembrie 2007, M. Of. nr. nr. 869 din 19 decembrie 2007, într-o excepție invocată într-o cauză având ca obiect apelul declarat împotriva Sentinței civile nr. 37 din 28 februarie 2013, pronunțată de Tribunalul Gorj
[40] Curtea Constituțională, dec. nr. 445 din 29 octombrie 2013 , M. Of. nr. 716 din 21 noiembrie 2013. Vezi și Curtea Constituțională , dec. nr. 182 din 26 februarie 2oo8, M. Of. nr. 255 din 1 aprilie 2008.
[41] Dec. nr. 45 din 30 ianuarie 2018 referitoare la obiecția de neconstituționalitate a dispozițiilor art. I pct. 2 [cu referire la art. 2 alin. (3) teza a treia]; pct. 7 [cu referire la art. 5 alin. (1) tezele penultimă și ultimă și alin. (2) teza a doua]; pct. 9 [cu referire la art. 7 alin. (5) și (7)]; pct. 12 [cu referire la art. 9 alin. (3)]; pct. 44; pct. 53 [cu referire la art. 39 alin. (3) și (5)]; pct. 54 [cu referire la art. 40 alin. (4)]; pct. 69 [cu referire la art. 49 alin. (1)]; pct. 77 [cu referire la art. 52 alin. (3)]; pct. 87 [cu referire la art. 53 alin. (1), (2), (7), (8), (9) teza întâi și (10)]; pct. 88 [cu referire la art. 54 alin. (3)]; pct. 97 [cu referire la art. 58 alin. (1) sintagmele “ori la alte autorități publice, în orice funcții, inclusiv cele de demnitate publică numite” și “precum și la instituții ale Uniunii Europene sau organizații internaționale, la solicitarea Ministerului Justiției”]; pct. 108 [cu referire la art. 62 alin. (12) și (13)]; pct. 109 [cu referire la art. 62 alin. (3) sintagma “nu îi sunt aplicabile dispozițiile referitoare la interdicțiile și incompatibilitățile prevăzute la art. 5 și art. 8” prin raportare la art. 62 alin. (13)]; pct. 112 [cu referire la art. 622, 623 și 624]; pct. 134 [cu referire la art. 73 alin. (2)]; pct. 143 [cu referire la art. 82 alin. (2) sintagma “funcția de ministru al justiției”]) pct. 144 [cu referire la art. 82 alin. (21) și (22)]; pct. 146 [cu referire la art. 82 alin. (51) și (52)]; pct. 153 [cu referire la art. 851 sintagma “funcția de ministru al justiției”]; pct. 156 [cu referire la art. 96]; pct. 157 [cu referire la art. 99 lit. r)]; pct. 160 [cu referire la art. 100 alin. (1) lit. d1)]; pct. 161 [cu referire la art. 100 alin. (2)] și pct. 163 [cu referire la art. 109 alin. (1) teza întâi și art. 114] din Legea pentru modificarea și completarea Legii nr. 303/2004 privind statutul judecătorilor și procurorilor, precum și legea în ansamblul său.
[43] A se vedea, cu privire la interpretarea textelor constituționale și Dec. Curții Constituționale nr. 22 din 17 ianuarie 2012, M.Of. nr. nr. 160 din 9 martie 2012.
[46] Jurisprudența Curții de Justiție a Uniunii Europene, cu referire specială la Hotărârea din 30 septembrie 2003, pronunțată în Cauza C-224/01 Koblervs Austriei, Hotărârea din 13 iunie 2006, pronunțată în Cauza C-173/03 Traghetti del Mediterraneo SpAvs Italiei, și Hotărârea din 24 noiembrie 2011, pronunțată în Cauza C-379/10 Comisiavs Italiei
[47] Dec. nr. 45 din 30 ianuarie 2018 Curtea [2] respinge, ca neîntemeiată, obiecția de neconstituționalitate formulată și constată că dispozițiile art. I pct. 156 [cu referire la art. 96 alin. (1), (2), (6). (7), (8) teza a doua, alin. (9) și (10)],sunt constituționale. [3] Admite obiecția de neconstituționalitate formulată și constată că dispozițiile pct. 156 [cu referire la art. 96 alin. (3)-(5) și (8) teza întâi din Legea pentru modificarea și completarea Legii nr. 303/2004 privind statutul judecătorilor și procurorilor] sunt neconstituționale.
[49] Curtea Constituțională , dec. nr. 1269/2009, M. Of. nr. 755 din 5 noiembrie 2009
Magistratul răspunde în limita cantonată de rea-credință sau de culpă gravă profesională. Astfel, prin Decizia nr. 1.307 din 2 decembrie 2008[1], Curtea Constituțională a reținut că răspunderea magistraților este stabilită în condițiile legii speciale, în timp ce răspunderea statului nu mai este limitată doar la erorile judiciare săvârșite în materie penală, și privește toate erorile judiciare[2].
Într-un caz , nemulțumirea autorului excepției izvorăște din aceea că un procuror a emis un rechizitoriu care nu s-a fundamentat pe fapte care să întrunească elementele constitutive ale vreunor infracțiuni. Pentru a fi pusă în discuție o eventuală reparare de prejudicii, ar trebui să existe o eroare judiciară în materie penală. Or, eroarea judiciară constă atât potrivit dispozițiilor art. 504 C. pr. pen. din 1968 (actualul art. 538 ), într-o condamnare definitivă și pentru care, în urma rejudecării, s-a pronunțat o hotărâre definitivă de achitare. Prin urmare, nu poate fi pus semnul egalității între un rechizitoriu care doar dispune trimiterea în judecată și o hotărâre definitivă de condamnare, deoarece, potrivit dispozițiilor art. 23 alin. (11) din Constituție, “Până la rămânerea definitivă a hotărârii judecătorești de condamnare, persoana este considerată nevinovată”, prezumție care nu poate fi înlăturată de existența unui act de trimitere în judecată, care, de altfel, poate fi supus cenzurii, partea interesată având posibilitatea “de a arăta judecătorului în ce constă nelegalitatea comisă”[3]. Curtea Constituțională constată că poate exista o eroare judiciară, dar nu fundamentată pe tipul de eroare din procesele penale, ci pe tipul de eroare ce izvorăște din alte procese. Astfel, în măsura în care un procuror își exercită atribuțiile specifice cu rea-credință sau gravă neglijență, acesta poate fi răspunzător disciplinar în condițiile art. 99 lit. t) din Legea nr. 303/2004, putând fi sesizată, așa cum s-a arătat anterior, Inspecția Judiciară din cadrul Consiliului Superior al Magistraturii, întrucât potrivit art. 991 din aceeași lege “există rea-credință atunci când judecătorul sau procurorul încalcă cu știință normele de drept material ori procesual, urmărind sau acceptând vătămarea unei persoane”, și “există gravă neglijență atunci când judecătorul sau procurorul nesocotește din culpă, în mod grav, neîndoielnic și nescuzabil, normele de drept material ori procesual .” Prin urmare, în acord cu dispozițiile art. 134 alin. (2) din Constituție, competența de a se pronunța în domeniul răspunderii disciplinare a judecătorilor și procurorilor și de a identifica în concret existența unei erori judiciare în alte cauze decât cele penale revine în exclusivitate Consiliului Superior al Magistraturii care, în astfel de situații, îndeplinește rol de instanță de judecată, Curții Constituționale nefiindu-i atribuită o astfel de posibilitate. Totodată, în măsura în care, în exercitarea atribuțiilor specifice, un magistrat săvârșește o infracțiune, atunci hotărârea penală de condamnare a acestuia poate constitui temei al acțiunii directe împotriva statului pentru prejudiciile cauzate unei persoane prin acea faptă dacă s-a stabilit că fapta comisă a fost de natură să determine o eroare judiciară. Prin urmare, și acest tip de fapte generatoare de prejudicii poate intra sub incidența erorii judiciare, fiind vorba așadar de răspunderea statului în condițiile instituite de art. 96 alin. (4) din Legea nr. 303/2004, iar identificarea erorii judiciare în astfel de situații reprezintă atributul exclusiv al instanțelor de drept comun, ținând de specificitatea fiecărui caz în parte. În consecință, nu poate fi primită critica referitoare la încălcarea art. 16 alin. (1) din Constituție, deoarece, pe de o parte, situația juridică a cetățenilor care au fost vătămați printr-o eroare judiciară nu este identică cu cea a celor care au fost vătămați de conduita magistraților în alte cazuri decât cele la care se referă art. 96 din Legea nr. 303/2004 și, pe de altă parte, spre deosebire de faptele ilicite cauzatoare de prejudicii săvârșite de alți cetățeni (de exemplu, răspunderea medicului pentru culpa medicală) care pot fi chemați direct în judecată, pentru magistrați, Constituția, și nu legea, consacrând principiul răspunderii directe a statului, a instituit cu titlu de excepție răspunderea subsidiară a acestora[4].
Potrivit art. 132 din Constituție, procurorii își desfășoară activitatea potrivit principiului legalității, imparțialității și a controlului ierarhic sub autoritatea ministrului justiției, sens în care toate actele întocmite de aceștia, în funcție de faza procesuală în care au fost emise, sunt supuse cenzurii procurorului ierarhic superior ori instanțelor judecătorești stabilite de lege care, în acord cu art. 126 alin. (1) din Legea fundamentală, alături de Înalta Curte de Casație și Justiție, înfăptuiesc justiția. Totodată, o astfel de critică nu poate fi primită nici din perspectiva magistratului judecător, deoarece acesta, în procesul de înfăptuire a actului de justiție, nu este titular de drepturi subiective proprii a căror exercitare abuzivă poate genera încălcarea drepturilor altor persoane. Câtă vreme judecătorul aparține puterii judecătorești, el pronunță hotărâri nu numai în numele legii, ci și în cel al statului pe care îl reprezintă, stat de la care emană legea căreia i se supune. și din această perspectivă este firesc ca, în situația în care s-a produs o eroare judiciară, persoana interesată să se îndrepte direct împotriva statului și nu împotriva judecătorului, acesta din urmă nefiind decât un reprezentat al primului.
Jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului dezvoltată pe marginea noțiunii de eroare judiciară consacrată de art. 3 din Protocolul nr. 7 la Convenție relevă faptul că aceasta este, ca regulă generală, asociată materiei penale și decurge din ideea de eroare de fapt săvârșită de instanța care, fiind chemată să se pronunțe asupra temeiului unei acuzații penale, pronunță condamnarea unei persoane nevinovate. Referindu-se la noțiunea de “eroare judiciară”, instanța europeană a statuat că simpla considerare a faptului că investigația în cazul reclamantului era “incompletă și părtinitoare” nu poate prin ea însăși, în absența erorilor judiciare sau a unor încălcări serioase a procedurilor judecătorești, a unor abuzuri de putere ori a unor erori evidente în aplicarea dreptului material sau a oricărui alt motiv important ce rezultă din interesul justiției, să indice prezența unei erori judiciare în procedura anterioară. De aceea, s-a statuat că ceea ce prevalează cu privire la eroarea judiciară comisă de către instanțele inferioare, adică a greșelilor din administrarea justiției, constă în imposibilitatea neutralizării sau corectării sale în alt fel[5].
De altfel, referindu-se la principiul răspunderii statului cu privire la încălcarea normelor Uniunii Europene prin hotărâri judecătorești, Curtea de la Luxemburg a statuat că persoanele particulare trebuie să aibă posibilitatea de a obține în fața unei instanțe naționale repararea prejudiciului cauzat prin încălcarea drepturilor lor în urma unei hotărâri, cu condiția ca aceasta să fie pronunțată în fața unei instanțe de ultim grad de jurisdicție, iar încălcarea să fie suficient de gravă. Această din urmă condiție se apreciază în funcție de nivelul de claritate și precizie al normei, de caracterul intenționat al încălcării și de împrejurarea că eroarea nu poate fi scuzabilă[6] . Or, în prezenta cauză supusă cenzurii Curții Constituționale, emiterea incorectă a unui rechizitoriu putea fi neutralizată de către instanțele de judecată competente să se pronunțe asupra dezlegării pricinii, fapt care, de altfel, s-a întâmplat; deci nu poate fi pusă în discuție existența hotărâri judecătorești vătămătoare.
În consecință, o încălcare gravă a unei norme de drept de către un judecător prin care a produs o eroare judiciară trebuie mai întâi constatată de o instanță națională în condițiile unui proces echitabil, ca efect al antrenării răspunderii statului, stat care, la rândul său, are o acțiune în regres împotriva judecătorului, dacă se stabilește, tot în cadrul unui proces echitabil, că acesta este cel care a încălcat norma de drept cu gravă neglijență sau rea-credință[7].
Nu este îndreptățită la repararea pagubei persoana care, în cursul procesului, a contribuit în orice mod la săvârșirea erorii judiciare de către judecător sau procuror.
Am îndrăzni o părere personală: dreptul la repararea pagubei există chiar dacă persoana, în cursul procesului, a contribuit în orice mod la săvârșirea erorii judiciare de către judecător sau procuror; ceea ce credem noi că va exista este o limitare a întinderii cuantumului prejudiciului, deci a pagubei, ce trebuie cantonată corespunzător gradului de vinovăție a fiecăruia, nefiind vorba, în principiu, de a exonerare totală de răspundere. Textul ar trebui să se refere la “a determina”, și nu la “a contribui”. Poate fi vorba de o exonerare de răspundere determinată de o faptă exclusivă, și de o limitare a cuantumului răspunderii pe măsura gradului de vină a fiecăruia la producerea prejudiciului.
În cazul în care victima a contribuit cu intenție sau din culpă la cauzarea ori la mărirea prejudiciului sau nu le-a evitat, în tot sau în parte, deși putea să o facă, – cu valoare de principiu – cel chemat să răspundă va fi ținut numai pentru partea de prejudiciu pe care a pricinuit-o.
Aceste dispoziții se aplică și în cazul în care la cauzarea prejudiciului au contribuit atât fapta săvârșită de autor, cu intenție sau din culpă, cât și forța majoră, cazul fortuit ori fapta terțului pentru care autorul nu este obligat să răspundă ( spune art. 1371 C. civ., care reglementează Vinovăția comună. Pluralitatea de cauze).
Pentru repararea prejudiciului, persoana vătămată se poate îndrepta cu acțiune numai împotriva statului, reprezentat prin Ministerul Finanțelor Publice.
Nici cu această limitare nu am îndrăzni să fim de acord. Nu văd de ce un reclamant nu ar avea beneficiul de discuțiune. Potrivit acestui text de lege aș chema la directă răspundere solidară, atât a Ministerului Finanțelor Publice, cât și a magistratului. Este latitudinea ministerului să arate directul vinovat și răspunzător. Nu vedem de ce indivizibilitatea ar fi stipulată , întrucât obiectul obligației este, prin natura sa, susceptibil de divizare materială sau intelectuală. Limitativ, Ministerul Finanțelor Publice, fiind singurul desemnat direct prin lege, nu vedem de ce nu ar chema în garanție în același proces, și pe magistrat. După ce prejudiciul [având un singur obiect, una res vertitur ] a fost acoperit integral de stat în temeiul [acestei legi, ce ni se pare că stipulează expres solidaritatea] hotărârii irevocabile date, statul se poate îndrepta cu o acțiune în despăgubiri împotriva judecătorului sau procurorului care, cu rea-credință sau gravă neglijență, a săvârșit eroarea judiciară cauzatoare de prejudicii. Credem că statul este obligat a se îndrepta cu o acțiune în despăgubiri împotriva judecătorului sau procurorului care, cu rea-credință sau gravă neglijență, a săvârșit eroarea judiciară cauzatoare de prejudicii. Această târzie acțiune nu profită statului (sed non ad argentum obligationem), și nu îndeamnă pe magistrat la prudență. Este pur și simplu superfluă. Este evident că statul răspunde pentru tot, obiectiv, iar magistratul limitat, numai pentru intenție sau culpă gravă profesională.
Într-o excepție invocată într-o cauză având ca obiect apelul declarat împotriva Sentinței civile nr. 37 din 28 februarie 2013, pronunțată de Tribunalul Gorj autorul susține că art. 96 alin. (4) din Legea nr. 303/2004 contravine prevederilor constituționale ale art. 16 și 21. În acest sens, arată, în esență, că “durata unui proces nu este strict limitată de normele de procedură, dar pentru exercitarea acțiunii pentru repararea prejudiciilor materiale este prevăzut termenul de un an, cât și termenul de prescripție al faptelor. Dreptul la un proces echitabil prevede și egalitatea părților, or, dacă pentru o faptă este prevăzut un termen, același termen trebuie prevăzut și pentru acțiunea în repararea prejudiciilor și pentru soluționarea cauzelor”.
În ceea ce privește critica de neconstituționalitate raportată la art. 21 alin. (1) și (3) din Legea fundamentală[8], Curtea a statuat că “dispozițiile de lege criticate nu îngrădesc accesul la justiție, ci, dimpotrivă, stabilesc condițiile în care se poate exercita dreptul persoanei vătămate la repararea prejudiciilor materiale cauzate prin erorile judiciare săvârșite în alte procese decât cele penale”. Prin urmare, tocmai dispozițiile legale criticate constituie cadrul legal pentru exercitarea dreptului la despăgubiri din partea statului pentru prejudiciile materiale cauzate prin erori judiciare, exercitare care este condiționată de existența unei hotărâri judecătorești prealabile prin care să se fi angajat răspunderea penală sau disciplinară a judecătorului pentru o faptă săvârșită în cursul judecății procesului și dacă această faptă este de natură să determine o eroare judiciară[9].
Legea stipulează că orice persoană poate sesiza Consiliul Superior al Magistraturii, direct sau prin conducătorii instanțelor ori ai parchetelor, în legătura cu activitatea sau conduita necorespunzătoare a judecătorilor sau procurorilor, încălcarea obligațiilor profesionale în raporturile cu justițiabilii ori săvârșirea de către aceștia a unor abateri disciplinare. Exercitarea acestui drept nu poate pune în discuție soluțiile pronunțate prin hotărârile judecătorești, care sunt supuse căilor legale de atac (art. 97).
Referitor la imposibilitatea justițiabililor de a se îndrepta împotriva judecătorilor, “în mod direct”, “pe cale civilă”, pentru repararea prejudiciilor materiale și morale suferite, Curtea Constituțională s-a mai pronunțat, de exemplu, prin Decizia nr. 1.052 din 13 noiembrie 2007[10], subliniind extinderea garanției constituționale a acestei răspunderi. De asemenea, Curtea a observat că prevederile constituționale cuprinse în art. 52 alin. (3) consacră principiul răspunderii obiective a statului în asemenea împrejurări[11].
Capitolul II al Legii nr. 303/2004 reglementează Răspunderea disciplinară a judecătorilor și procurorilor. Magistrații răspund disciplinar pentru abaterile de la îndatoririle de serviciu, precum și pentru faptele care afectează prestigiul justiției.
Constituie abateri disciplinare:
a) manifestările care aduc atingere onoarei sau probității profesionale ori prestigiului justiției, săvârșite în exercitarea sau în afara exercitării atribuțiilor de serviciu;
b) încălcarea prevederilor legale referitoare la incompatibilități și interdicții privind judecătorii și procurorii;
c) atitudinile nedemne în timpul exercitării atribuțiilor de serviciu față de colegi, celălalt personal al instanței sau al parchetului în care funcționează, inspectori judiciari, avocați, experți, martori, justițiabili ori reprezentanții altor instituții;
d) desfășurarea de activități publice cu caracter politic sau manifestarea convingerilor politice în exercitarea atribuțiilor de serviciu;
e) refuzul nejustificat de a primi la dosar cererile, concluziile, memoriile sau actele depuse de părțile din proces;
f) refuzul nejustificat de a îndeplini o îndatorire de serviciu;
g) nerespectarea de către procuror a dispozițiilor procurorului ierarhic superior, date în scris și în conformitate cu legea;
h) nerespectarea în mod repetat și din motive imputabile a dispozițiilor legale privitoare la soluționarea cu celeritate a cauzelor ori întârzierea repetată în efectuarea lucrărilor, din motive imputabile;
i) nerespectarea îndatoririi de a se abține atunci când judecătorul sau procurorul știe că există una din cauzele prevăzute de lege pentru abținerea sa, precum și formularea de cereri repetate și nejustificate de abținere în aceeași cauză, care are ca efect tergiversarea judecății;
j) nerespectarea secretului deliberării sau a confidențialității lucrărilor care au acest caracter, precum și a altor informații de aceeași natură de care a luat cunoștință în exercitarea funcției, cu excepția celor de interes public, în condițiile legii;
k) absențe nemotivate de la serviciu, în mod repetat sau care afectează în mod direct activitatea instanței ori a parchetului;
l) imixtiunea în activitatea altui judecător sau procuror;
m) nerespectarea în mod nejustificat a dispozițiilor ori deciziilor cu caracter administrativ dispuse în conformitate cu legea de conducătorul instanței sau al parchetului ori a altor obligații cu caracter administrativ prevăzute de lege sau regulamente;
n) folosirea funcției deținute pentru a obține un tratament favorabil din partea autorităților sau intervențiile pentru soluționarea unor cereri, pretinderea ori acceptarea rezolvării intereselor personale sau ale membrilor familiei ori ale altor persoane, altfel decât în limita cadrului legal reglementat pentru toți cetățenii;
o) nerespectarea în mod grav sau repetat a dispozițiilor privind distribuirea aleatorie a cauzelor;
p) obstrucționarea activității de inspecție a inspectorilor judiciari, prin orice mijloace;
q) participarea directă sau prin persoane interpuse la jocurile de tip piramidal, jocuri de noroc sau sisteme de investiții pentru care nu este asigurată transparența fondurilor;
r) lipsa totală a motivării hotărârilor judecătorești sau a actelor judiciare ale procurorului, în condițiile legii;
s) utilizarea unor expresii inadecvate în cuprinsul hotărârilor judecătorești sau al actelor judiciare ale procurorului ori motivarea în mod vădit contrară raționamentului juridic, de natură să afecteze prestigiul justiției sau demnitatea funcției de magistrat;
ș) nerespectarea deciziilor Curții Constituționale ori a deciziilor pronunțate de Înalta Curte de Casație și Justiție în soluționarea recursurilor în interesul legii;
t) exercitarea funcției cu rea-credință sau gravă neglijență. ( art. 99 a fost modificat de pct. 3 al art. I din Legea nr. 24 / 2012[12]).
Legea nr. 24 din 17 ianuarie 2012 a introdus prin pct. 4 al art. I un nou articol, 991 care stipulează că există rea-credință atunci când judecătorul sau procurorul încalcă cu știință normele de drept material ori procesual, urmărind sau acceptând vătămarea unei persoane. Există gravă neglijență atunci când judecătorul sau procurorul nesocotește din culpă, în mod grav, neîndoielnic și nescuzabil, normele de drept material ori procesual.
Sancțiunile disciplinare care se pot aplica judecătorilor și procurorilor de secțiile Consiliului Superior al Magistraturii[13], proporțional cu gravitatea abaterilor, sunt: a) avertismentul; b) diminuarea indemnizației de încadrare lunare brute cu până la 20% pe o perioadă de până la 6 luni; c) mutarea disciplinară pentru o perioadă de până la un an la o altă instanță sau la un alt parchet, situate în circumscripția altei curți de apel ori în circumscripția altui parchet de pe lângă o curte de apel; d) suspendarea din funcție pe o perioadă de până la 6 luni) excluderea din magistratură (art. 100 a fost modificat prin pct. 5 al art. I din Legea nr. 24/2012 )[14].
Capitolul Responsabilitate și proceduri disciplinare din Recomandarea CM/Rec(2010)12 a Comitetului Miniștrilor către statele membre cu privire la judecători: independența, eficiența și responsabilitățile este deosebit de succint:
66. Nu poate fi antrenată răspunderea civilă sau disciplinară a unui judecător pentru modul de interpretare a legii, apreciere a faptelor sau evaluare a probelor, cu excepția cazurilor de rea-credință și gravă neglijență.
67. Numai statul, în caz că a plătit o compensație, poate să încerce să stabilească răspunderea civilă a unui judecător, prin acțiune în justiție.
68. Nu poate fi antrenată răspunderea penală a unui judecător pentru modul de interpretare a legii, apreciere a faptelor sau evaluare a probelor, cu excepția cazurilor de rea-credință.
69. Procedurile disciplinare pot fi demarate în cazul în care judecătorii nu reușesc să își îndeplinească obligațiile într-o manieră eficientă și adecvată. Aceste proceduri ar trebui să fie efectuate de către o autoritate independentă sau o instanță judecătorească, cu toate garanțiile unui proces echitabil și care să îi asigure judecătorului dreptul de a contesta decizia și sancțiunea. Sancțiunile disciplinare trebuie să fie proporționale cu abaterea comisă.
70. Judecătorii nu trebuie să fie responsabili personal în cazul în care decizia lor este infirmată sau modificată într-o cale de atac.
71. Atunci când nu exercită funcții judiciare, judecătorii sunt responsabili civil, penal sau administrativ potrivit dreptului comun[15].
Această recomandare este valabilă și pentru magistrații-procurori sau magistrații asistenți.
Și jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului este în sensul că instituirea unor incompatibilități pentru funcții publice elective nu contravine prevederilor Convenției pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale. Astfel, prin Hotărârea din 15 iunie 2006, pronunțată în Cauza Lykourezos c Greciei, § 51, s-a statuat că, în virtutea obligației statelor contractante de a organiza alegeri în condiții care să asigure libertatea de exprimare a opiniei poporului, prevăzută la art.3 din primul Protocol adițional la Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale, statele au o largă marjă de apreciere în instituirea unor limitări sau incompatibilități ale funcțiilor publice și a unor reguli specifice cu privire la statutul parlamentarilor, în funcție de factori istorici și politici proprii fiecărui stat[16]. Curtea de la Strasbourg a reținut că există numeroase moduri de organizare și de funcționalitate a sistemelor electorale, precum și o multitudine de diferențe în Europa, care decurg în special din evoluția istorică, din diversitatea culturală și din opinia politică, diferențe care impun fiecărui stat contractant să le încorporeze în propria viziune asupra democrației[17] .
Dispozițiile Legii nr.161/2003, în partea referitoare la incompatibilitățile privind aleșii locali, prevăd în mod concret atât ceea ce este permis, cât și ceea ce este interzis. În acest context se înscriu și prevederile articolului unic pct.2 [cu referire la art.87 alin.(3) teza a doua] din legea supusă controlului de constituționalitate, care nu fac altceva decât să completeze dispozițiile art.87 alin.(3) din Legea nr. 161/2003, în sensul că primarii și viceprimarii, primarul general și viceprimarii municipiului București pot exercita funcții în alte domenii de activitate din sectorul privat, care nu sunt în legătură directă cu atribuțiile exercitate ca primari sau viceprimari, primar general sau viceprimari ai municipiului București, potrivit legii[18].
În consecință, chiar dacă reglementarea poate fi îmbunătățită, considerăm că ea este suficient de clară, întreagă și lămuritoare. Așa, de exemplu, exercitarea funcției cu rea-credință sau gravă neglijență poate fi uneori abatere disciplinară , dar acest fapt nu împiedică antrenarea răspunderii.
Orice fel de presiune asupra legiuitorului excede cadrul administrativ, trecând în sfera presiunilor politice.
Statutul procurorului este determinat de dispozițiile art.132 din Constituție, care, în alin.(1), stabilesc că procurorii își desfășoară activitatea potrivit principiului legalității, al imparțialității și al controlului ierarhic, sub autoritatea ministrului justiției. Din acest text constituțional rezultă, fără dubiu, o legătură a instituției Ministerului Public cu puterea executivă, care este determinată de faptul că aceasta din urmă reprezintă interesele societății în mod permanent și continuu, iar Ministerul Public, potrivit art.131 alin.(1) din Constituție, reprezintă și el în activitatea judiciară interesele generale ale societății și apără ordinea de drept, precum și drepturile și libertățile cetățenilor. „Este adevărat că Ministerul Public face parte, potrivit Constituției, din «autoritatea judecătorească». Totuși, el reprezintă o magistratură specială, care nu îndeplinește atribuții de natură jurisdicțională. În sensul prevederilor art.131 alin.(1) din Constituție, procurorii își desfășoară activitatea «sub autoritatea ministrului justiției», organ esențialmente executiv, fiind, pe cale de consecință, ei înșiși agenți ai autorității executive” [19] . Curtea Europeană a Drepturilor Omului a subliniat că, pe terenul art.6 §1 din Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale, în România, procurorii, acționând în calitate de reprezentanți ai Ministerului Public, subordonați, mai întâi, procurorului general, apoi ministrului justiției, nu îndeplinesc condiția de independență în raport cu puterea executivă; or, independența față de executiv este inclusă printre garanțiile pe care le presupune noțiunea de „magistrat”, în sensul art.5 § 3 din Convenție [Hotărârea din 22 mai 1998, pronunțată în Cauza Vasilescu c României, §§ 40 și 41, sau Hotărârea din 3 iunie 2003, pronunțată în Cauza Pantea c României, § 238]; mai mult, această jurisprudență a Curții Europene a Drepturilor Omului a fost reflectată și în jurisprudența Curții Constituționale[20] . În consecință, procurorii nu pot invoca o poziție de independență, asemenea judecătorilor, cu privire la care art.124 alin.(3) prevede expres că „Judecătorii sunt independenți și se supun numai legii”, din moment ce activitatea acestora se desfășoară sub control ierarhic și sub autoritatea ministrului justiției. În acest sens, Comisia de la Veneția a subliniat că politica judiciară — penală sau civilă — a unui stat este determinată, într-un context democratic, de Guvern, emanație a majorității parlamentare. Această politică trebuie să fie executată de agenți ai Guvernului, și anume de procurori, astfel încât exigențele referitoare la independența completă a judecătorilor nu sunt aplicabile în aceeași măsură și procurorilor[21] .Totodată, Comisia de la Veneția a reiterat că Ministerul Public nu trebuie să fie, în mod necesar, independent, fiind de preferat ca acesta să depindă de Ministerul Justiției[22] .
În temeiul Constituției și al Legii nr.304/2004 privind organizarea judiciară, republicată, cu modificările și completările ulterioare, procurorii din fiecare parchet sunt subordonați conducătorului parchetului respectiv, iar conducătorul unui parchet este subordonat conducătorului parchetului ierarhic superior din aceeași circumscripție [art.65 din lege]. Potrivit prevederilor art.64 alin.(1), alin.(3) și alin.(4) din Legea nr.304/2004, dispozițiile procurorului ierarhic superior, date în scris și în conformitate cu legea, sunt obligatorii pentru procurorii din subordine; soluțiile adoptate de procuror pot fi infirmate motivat de către procurorul ierarhic superior, când sunt apreciate ca fiind nelegale sau netemeinice, iar lucrările repartizate unui procuror pot fi trecute altui procuror (i) în cazul suspendării sau încetării calității de procuror; (ii) în absența sa, dacă există cauze obiective care justifică urgența și care împiedică rechemarea sa; (iii) când lasă cauza în nelucrare în mod nejustificat mai mult de 30 de zile. În temeiul art.64 alin.(5) din lege, procurorul poate contesta la Secția pentru procurori a Consiliului Superior al Magistraturii, în cadrul procedurii de verificare a conduitei procurorilor, măsura dispusă de procurorul ierarhic superior.
Curtea Constituțională a statuat că procurorii nu pot invoca o poziție de independență, asemenea judecătorilor, din moment ce activitatea acestora se desfășoară sub control ierarhic și sub autoritatea ministrului justiției[23] . Prin urmare, având în vedere că procurorul nu este independent în structura Ministerului Public, ci subordonat ierarhic, nu se pot reglementa garanții aferente imparțialității obiective care ar afecta în substanța sa conceptul constituțional de control ierarhic. Or, repartizarea aleatorie a cauzelor transgresează autonomia funcțională de care beneficiază procurorul și afectează însăși esența controlului ierarhic. Curtea nu exclude, însă, posibilitatea legiuitorului să reglementeze măsuri care să crească gradul de imparțialitate obiectivă a procurorului, însă, în structurarea acestora, privite global, nu poate să afecteze substanța controlului ierarhic, trebuind să mențină un just echilibru între garanțiile legale de imparțialitate obiectivă astfel reglementate și esența controlului ierarhic. Totodată, Curtea subliniază că tensiunea normativă dintre un concept constituțional și cel legal nu poate să ducă la denaturarea normei constituționale, astfel încât normele legale trebuie să se modeleze în funcție de exigențele constituționale.
Având în vedere aceste considerente, Curtea apreciază că soluția legislativă privind repartizarea aleatorie a cauzelor în ceea ce îi privește pe procurori contravine principiului constituțional al subordonării ierarhice, statuat la art.132 alin.(1) din Constituție, care îndrituiește procurorul ierarhic superior să dispună cu privire la modul în care sunt administrate cauzele la nivelul parchetului pe care îl conduce, inclusiv sub aspectul repartizării lor, în funcție de numărul de cauze aflate în cercetare pe rolul parchetului, de complexitatea lor, precum și de specializarea procurorilor din subordine.[24]
Dispozițiile art. 95 alin. (1) din Legea nr. 303/2004, potrivit cărora judecătorii, procurorii și magistrații-asistenți pot fi percheziționați, reținuți sau arestați preventiv numai cu încuviințarea secțiilor Consiliului Superior al Magistraturii, dau expresie unei atribuții a acestui organism, stabilite prin legea sa organică, “în realizarea rolului său de garant al independenței justiției”, așadar sunt în concordanță cu dispozițiile art. 133 alin. (1) și art. 134 alin. (4) din Constituție. Nu poate fi reținută nici încălcarea prevederilor art. 21 și art. 124 din Legea fundamentală, întrucât dispozițiile art. 95 alin. (1) din Legea nr. 303/2004 nu stabilesc nicio obligație pentru judecătorii învestiți cu soluționarea cererilor la care textul legal face referire, de natură să știrbească în vreun fel independența acestora, consfințită prin dispozițiile art. 124 alin. (3) din Constituție, potrivit cărora “Judecătorii sunt independenți și se supun numai legii”. Cât privește dispozițiile art. 148 alin. 1 lit. f) C. pr. pen., acestea sunt criticate pentru faptul că sunt interpretabile, întrucât omit să stabilească situațiile în care poate dispune arestarea unor persoane, “lăsând aceasta la arbitrariul judecătorului”. Or, o asemenea împrejurare nu constituie în sine o încălcare a dispozițiilor constituționale, întrucât rolul instanței judecătorești este tocmai acela de a interpreta actul normativ și de a-l aplica la o speță concretă[25].
Adriana Stoicescu, șefa Tribunalului Timiș, a transmis, via Facebook, un mesaj colegilor săi de breaslă: Oare cum putea fi apreciată capacitatea unui magistrat de a motiva coerent o hotărâre, la standardele cerute de Înalta Curte, „când la mapa profesională existau doar rechizitorii. Nimeni nu s-a revoltat când procurori de parchet local dobândeau grad și salarizare aferentă Parchetului Înaltei Curți, prin delegare, apoi cercetau judecători și procurori cu grad de curte și cu 20 de ani vechime, în timp ce marea masă de procurori lua drumul capitalei, în fiecare an, pentru a-și obține gradul profesional. Nimeni nu s-a revoltat când șefilor Inspecției Judiciare sau judecătorilor „prea curajoși, prea independenți, de-a dreptul obraznici” li se făceau dosare penale, doar-doar li se închide gura.”
Astăzi, falșii apostoli ai luptei anticorupție resimt în fiecare celulă frustrarea pricinuită de înființarea Secției Speciale. Alături de ei, nostalgicii unor vremuri apuse, „care nu pot și nu vor să înțeleagă că lumea se schimbă sub ochii lor. Care nu vor să accepte că moda notelor informative și a delațiunii trebuie să dispară pentru totdeauna.”[26]
Procurorul general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție susține că procurorul militar care a făcut ancheta penală în Dosarul Mineriada, având „cea mai bună cunoaștere a cauzei dintre toți procurorii Ministerului Public”, nu mai poate reprezenta în instanță această cauză odată ce dosarul a fost preluat de Secția specială de anchetare a magistraților. Augustin Lazăr spune că acesta este un exemplu al haosului din Justiție creat de ordonanțele ministrului Tudorel Toader.
Procurorul militar care a făcut anchetă în Dosarul Mineriadei și care intră în sala de judecată pentru a susține acuzațiile a trebuit să fie schimbat după ce a intrat în vigoare una dintre ordonanțele de urgență promovate de ministrul Justiției, Tudorel Toader. Acesta este un exemplu din solicitarea prin care procurorul Augustin Lazăr cere C. S. M. să sesizeze Curtea Constituțională cu un posibil conflict constituțional legat de modul în care Guvernul a adoptat mai multe ordonanțe de urgență care modifică Legile Justiției[27].
În „dosarul Mineriada” a fost inculpat, printre alții – inclusiv militari, și un magistrat; astfel, dosarul a devenit un dosar preluat de S.I.I.J., conform art. II alin. 11 din OUG nr. 90/2018.
Având în vedere că, potrivit art. III alin. (1) din Legea nr. 207/2018 pentru modificarea și completarea Legii nr. 304/2004 privind organizarea judiciară, “Secția pentru investigarea infracțiunilor din justiție începe să funcționeze în termen de 3 luni de la data intrării în vigoare a prezentei legi”, respectiv la data de 23 octombrie 2018, ținând seama că până la acest moment Consiliul Superior al Magistraturii nu a finalizat în termenul legal procedura de operaționalizare a Secției pentru investigarea infracțiunilor din justiție, luând în considerare faptul că legea prevede expres competența acestei secții de a efectua urmărirea penală pentru infracțiunile săvârșite de judecători și procurori, inclusiv judecătorii și procurorii militari și cei care au calitatea de membri ai Consiliului Superior al Magistraturii, precum și faptul că, începând cu data de 23 octombrie 2018 – data stabilită de lege pentru operaționalizarea secției, Direcția Națională Anticorupție și celelalte parchete nu vor mai avea competența de a efectua urmărirea penală a infracțiunilor săvârșite de aceste persoane, situație care ar afecta în mod grav procedurile judiciare în cauzele ce intră în competența secției și ar putea crea un blocaj instituțional, ținând cont de faptul că legea în vigoare nu conține norme tranzitorii cu privire la modul concret de operaționalizare a Secției pentru investigarea infracțiunilor din justiție, în cazul depășirii termenului stabilit de Legea nr. 207/2018, fiind necesară adoptarea unor măsuri legislative urgente care să reglementeze o procedură simplă, derogatorie de la art. 883-885 din Legea nr. 304/2004, republicată, cu modificările și completările ulterioare, în vederea numirii provizorii a procurorului-șef, a procurorului-șef adjunct și a cel puțin unei treimi din procurorii secției, ceea ce va permite operaționalizarea secției în termenul stabilit de lege, respectiv 23 octombrie 2018, Guvernul României a adoptat Ordonanță de Urgență nr. 90 din 10 octombrie 2018 privind unele măsuri pentru operaționalizarea Secției pentru investigarea infracțiunilor din justiție[28].
Organizarea judiciară se instituie având ca finalitate asigurarea respectării drepturilor și a libertăților fundamentale ale persoanei prevăzute, în principal, în următoarele documente: Carta internațională a drepturilor omului, Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale, Convenția Organizației Națiunilor Unite asupra drepturilor copilului și Carta drepturilor fundamentale ale Uniunii Europene, precum și pentru garantarea respectării Constituției și a legilor țării.
Organizarea judiciară are, de asemenea, ca obiectiv de bază asigurarea respectării dreptului la un proces echitabil și judecarea proceselor de către instanțe judecătorești în mod imparțial și independent de orice influențe extranee.
Capitolul II al Legii nr. 304/2004 reglementează Organizarea Ministerului Public.
Articolul 881 dinSecțiunea 21– Secția pentru investigarea infracțiunilor din justiție a Legii nr. 304 din 28 iunie 2004 privind organizarea judiciară, republicată[29] dispune că :
În cadrul Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție se înființează și funcționează Secția pentru investigarea infracțiunilor din justiție care are competența exclusivă de a efectua urmărirea penală pentru infracțiunile săvârșite de judecători și procurori, inclusiv judecătorii și procurorii militari și cei care au calitatea de membri ai Consiliului Superior al Magistraturii (alin. 1).
Secția pentru investigarea infracțiunilor din justiție își păstrează competența de urmărire penală și în situația în care, alături de persoanele prevăzute la alin. (1), sunt cercetate și alte persoane ( alin. 2).
În cazul infracțiunilor săvârșite de judecătorii și procurorii militari, dispozițiile art. 56 alin. (4) din Legea nr. 135/2010 privind Codul de procedură penală, cu modificările și completările ulterioare, nu sunt aplicabile (alin. 3), ceea ce înseamnă că urmărirea penală în cazul infracțiunilor săvârșite de militari nu se mai efectuează, în mod obligatoriu, de procurorul militar.
Alineatul (11) al aceluiași articol spune că de la data operaționalizării Secției pentru investigarea infracțiunilor din justiție, cauzele de competența acesteia, aflate în lucru la Direcția Națională Anticorupție și alte unități de parchet, precum și dosarele cauzelor referitoare la infracțiunile prevăzute de art. 881 alin. (1) din Legea nr. 304/2004, republicată, cu modificările și completările ulterioare, și soluționate până la data acestei operaționalizări se preiau de către aceasta.
În Raportul ad hoc, GRECO recomandă să fie abandonată crearea noii secții speciale pentru investigarea infracțiunilor din justiție(recomandarea ii).
GRECO reamintește că a evaluat crearea secției pentru investigarea infracțiunilor din justiție, văzută ca o anomalie a cadrului instituțional existent, „care ar putea conduce la conflicte de competență și ar putea fi folosită necorespunzător și supusă unei ingerințe nejustificate în procesul de justiție penală”.
Măsurile luate de autoritățile române sunt în deplină contradicție cu recomandarea GRECO, ceea ce „reprezintă o evoluție profund îngrijorătoare”. Preocupările exprimate de GRECO în Raportul ad hoc privind consecințele negative ale înființării unei astfel de structuri specializate de urmărire penală și „motivele reale care stau la baza acestei decizii” rămân și mai relevante în contextul presiunii continue asupra D.N.A. .
GRECO remarcă faptul că înființarea acestei noi Secții a primit o evaluare negativă din partea Comisiei Europene în ultimul Raport M.C.V. privind România[30].
30. În lumina celor de mai sus, rezultă că această recomandare a fost vădit ignorată. GRECO este în mod serios îngrijorat de consecințele pe care aceste evoluții le au asupra independenței sistemului judiciar, precum și asupra luptei împotriva corupției în România, și insistă ca Secția de urmărire penală pentru investigarea infracțiunilor din justiție să fie desființată[31].
GRECO concluzionează că această recomandare nu a fost implementată.
Prin Decizia Curții Constituționale nr. 33/23.01.2018, s- a statuat că înființarea Secției a fost în conformitate cu Constituția. Potrivit Curții, scopul legiuitorului a fost de a crea o structură specializată cu un obiect specializat de investigație: Secția a constituit o garanție legală a principiului independenței sistemului judiciar, în special în ceea ce privește independența judecătorilor. Curtea a susținut că această nouă Secție ar asigura o protecție adecvată a judecătorilor și procurorilor împotriva plângerilor arbitrare și o practică unitară privind urmărirea penală.
Având în vedere propunerile procurorului general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție privind aprobarea Regulamentului de ordine interioară al parchetelor, transmise prin adresele nr. 1.625/C/10.716/2013 din 3 aprilie 2014, din 28 aprilie 2014, din 2 iulie 2014 și din 11 iulie 2014, luând în considerare Hotărârea Plenului Consiliului Superior al Magistraturii nr. 811 din 3 iulie 2014, prin care au fost avizate favorabil propunerile de adoptare a Regulamentului de ordine interioară al parchetelor, în conformitate cu dispozițiile art. 13 din Hotărârea Guvernului nr. 652/2009 privind organizarea și funcționarea Ministerului Justiției, cu modificările și completările ulterioare, în temeiul dispozițiilor art. 140 alin. (2) din Legea nr. 304/2004 privind organizarea judiciară, republicată, cu modificările și completările ulterioare, ministrul justiției emite Ordinul pentru aprobarea Regulamentului de ordine interioară al parchetelor[32] , prevăzut în anexa care face parte integrantă din ordin.
La data intrării în vigoare a ordinului se abrogă Regulamentul de ordine interioară al parchetelor, aprobat prin Ordinul ministrului justiției nr. 529/C/2007, publicat în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 154 din 5 martie 2007, cu modificările ulterioare, precum și orice alte dispoziții contrare (art. 2).
Articolul 26 statuează Conducerea Secției judiciare și atribuțiile acesteia Aceasta exercită atribuțiile Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție în legătură cu desfășurarea activității judiciare penale și civile și coordonează activitatea judiciară desfășurată de celelalte parchete (alin. 1)[33].
Procurorul șef al secției judiciare organizează și programează participarea procurorilor la judecarea cauzelor penale și civile la Înalta Curte de Casație și Justiție și la Curtea Constituțională, potrivit legii și ordinelor procurorului general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție.
Potrivit art. 888 alin. (2) din Legea nr. 304/2004, participarea la ședințele de judecată în cauzele de competența Secției pentru investigarea infracțiunilor din justiție se asigură de procurori din cadrul Secției judiciare a Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție sau[34] de către procurori din cadrul parchetului de pe lângă instanța învestită cu judecarea cauzei.
[11] Curtea Constituțională , dec. nr. 633 din 24 noiembrie 2005, M. Of. nr. 1.138 din 15 decembrie 2005, dec. nr. 543 din 9 aprilie 2009, M. Of. nr. 499 din 20 iulie 2009
[13] . Consiliile judiciare sunt organisme independente, stabilite prin lege sau prin constituție, care să garanteze independența puterii judecătoreşti şi a judecătorilor individual şi care să promoveze astfel funcționarea eficientă a sistemului judiciar Recomandarea CM/Rec(2010)12 a Comitetului Miniştrilor către statele membre cu privire la judecători: independența, eficiența şi responsabilitățile, adoptată de Comitetul Miniştrilor în 17 Noiembrie 2010,la cea de-a 1098-a întâlnire a delegaților miniştrilor, www.C.S.M.1909.ro/C.S.M.
[14] În perioada 2005 – 2012 au fost sancționați disciplinar de către C.S.M. un număr de 75 de judecători și 37 de procurori; de asemenea, au fost trimişi în judecată un număr de 57 de magistrați, dintre care au fost condamnați definitiv 26 de judecători şi procurori pentru săvârşirea unor infracțiuni de corupție. https://cristidanilet.files.wordpress.com
[16] În același sens s-au pronunțat și Hotărârea din 18 februarie 1999, în Cauza Matthews c Regatului Unit, § 63, Hotărârea din 6 aprilie 2000, în Cauza Labita c Italiei, § 201, și Hotărârea din 9 aprilie 2002, în Cauza Podkolzina c Letoniei, § 33. Totodată, prin Hotărârea din 6 octombrie 2005, pronunțată în Cauza Hirst c Regatului Unit (nr.2), § 61,
[17] V și Dec. Curții Constituționale nr.972 din 21 noiembrie 2012, M. Of. nr.800 din 28 noiembrie 2012, și Dec. Curții Constituționale nr.876 din 28 iunie 2011, M. Of. , nr.632 din 5 septembrie 2011.
[18] Dec. nr.456 din 4 iulie 2018 referitoare la obiecția de neconstituționalitate a dispozițiilor articolului unic pct.2 [cu referire la art.87 alin.(3) teza a doua], pct.3 [cu referire la art.88 alin.(3)], pct.4 [cu referire la art.91 alin.(11 )] și pct.5 (cu referire la art.1161 ) din Legea pentru modificarea și completarea Legii nr.161/2003 privind unele măsuri pentru asigurarea transparenței în exercitarea demnităților publice, a funcțiilor publice și în mediul de afaceri, prevenirea și sancționarea corupțieiM. Of. nr.971 din 16 noiembrie 2018. Curtea reține că dispozițiile cuprinse în articolul unic pct.2 [cu referire la art.87 alin.(3) teza a doua] și pct.3 [cu referire la art.88 alin.(3)] din Legea pentru modificarea și completarea Legii nr.161/2003 privind unele măsuri pentru asigurarea transparenței în exercitarea demnităților publice, a funcțiilor publice și în mediul de afaceri, prevenirea și sancționarea corupției sunt contrare prevederilor art.1 alin.(5) din Constituție, în componenta privind calitatea legii.
[19] Decizia nr.73 din 4 iunie 1996, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr.255 din 12 octombrie 1996, sau Decizia nr.259 din 24 septembrie 2002, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr.770 din 23 octombrie 2002.
[20] v în acest sens, Decizia nr.629 din 8 octombrie 2015, M. Of. nr.868 din 20 noiembrie 2015, § 17
[21] Avizul nr.169/2001 privind legea de revizuire a Constituției României, adoptat la cea de-a 51-a sa reuniune plenară din 5—6 iulie 2002, §§ 60 și 61
[22] Avizul suplimentar nr.169/2001 privind legea de revizuire a Constituției României, adoptat la cea de-a 52-a sa reuniune plenară din 18—19 octombrie 2002, § 23
[24] Curtea Constituțională , Dec. nr.633 din 12 octombrie 2018 referitoare la obiecția de neconstituționalitate a dispozițiilor Legii pentru modificarea și completarea Legii nr.135/2010 privind Codul de procedură penală, precum și pentru modificarea și completarea Legii nr.304/2004 privind organizarea judiciară , M. Of. nr.1.020 din 29 noiembrie 2018, §§ 289, 290. (Prin urmare, dispozițiile art.I pct.5, cu privire la art. 8 alin.(2) C. pr. pen. , sunt neconstituționale în ceea ce privește sintagma „sau procurori” din conținutul tezei a doua a acestei norme. Art.I pct.5 au următorul conținut: La articolul 8 se introduce un nou alineat, alin.(2), cu următorul cuprins: „(2) Orice persoană are dreptul la un proces echitabil, la judecarea cauzei de un judecător imparțial și independent. Repartizarea tuturor cauzelor către judecători sau procurori se face aleatoriu.”)
[25] Curtea Constituțională, dec. nr. 281 din 18 martie 2010, M. Of. nr. 262 din 22 aprilie 2010
[27] Laurențiu Sirbu , Criză în Justiție. Efectul ordonanțelor lui Toader: Dosarul Mineriadei a ajuns la Secția specială 8 martie 2019, https://adevarul.ro/news/eveniment/criza-justitie-efectul-ordonantelor-toader-dosarul-mineriadei-ajuns-sectia-special
[28] M. Of. nr. 862 din 10 octombrie 2018. În ziua de 13 martie 2019, Plenul Curții Constituționales-a pronunțat, în cadrul controlului anterior promulgării, asupra Obiecției de neconstituționalitate a Legii pentru aprobarea Ordonanței de urgență a Guvernului nr.90/2018 privind unele măsuri pentru operaționalizarea Secției pentru investigarea infracțiunilor din justiție, M. Of. nr. 862 din 10 octombrie 2018. În urma deliberărilor, Curtea Constituțională, cu majoritate de voturi, a respins obiecția de neconstituționalitate și a constatat că Legea pentru aprobarea Ordonanței de urgență a Guvernului nr.90/2018 privind unele măsuri pentru operaționalizarea Secției pentru investigarea infracțiunilor din justiție este constituțională, în raport de criticile formulate., https://www.ccr.ro/noutati/comunicat-de-presă,13 martie 2019.
[29] M. Of. nr. 827 din 13 septembrie 2005. Modificată și completată prin: Ordonanța de urgență nr. 12/2019 pentru modificarea și completarea unor acte normative în domeniul justiției (M. Of. nr. 185 din 7 martie 2019); Ordonanța de urgență nr. 7/2019 privind unele măsuri temporare referitoare la concursul de admitere la Institutul Național al Magistraturii, formarea profesională inițială a judecătorilor și procurorilor, examenul de absolvire a Institutului Național al Magistraturii, stagiul și examenul de capacitate al judecătorilor și procurorilor stagiari, precum și pentru modificarea și completarea Legii nr. 303/2004 privind statutul judecătorilor și procurorilor, Legii nr. 304/2004 privind organizarea judiciară și Legii nr. 317/2004 privind Consiliul Superior al Magistraturii (M. Of. nr. 137 din 20 februarie 2019); Ordonanța de urgență nr. 92/2018 pentru modificarea și completarea unor acte normative în domeniul justiției (M. Of. nr. 874 din 16 octombrie 2018); Legea nr. 207/2018 pentru modificarea și completarea Legii nr. 304/2004 privind organizarea judiciară (M. Of. nr. 636 din 20 iulie 2018); Ordonanța de urgență nr. 90/2017 privind unele măsuri fiscal-bugetare, modificarea și completarea unor acte normative și prorogarea unor termene (M. Of. nr. 973 din 7 decembrie 2017); Ordonanța de urgență nr. 80/2016 pentru stabilirea unor măsuri în domeniul administrației publice centrale, pentru prorogarea termenului prevăzut la art. 136 din Legea nr. 304/2004 privind organizarea judiciară și pentru modificarea și completarea unor acte normative (M. Of. nr. 939 din 22 noiembrie 2016); Ordonanța de urgență nr. 78/2016 pentru organizarea și funcționarea Direcției de Investigare a Infracțiunilor de Criminalitate Organizată și Terorism, precum și pentru modificarea și completarea unor acte normative (M. Of. nr. 938 din 22 noiembrie 2016); Ordonanța de urgență nr. 70/2016 pentru modificarea și completarea Codului de procedură penală și a Legii nr. 304/2004 privind organizarea judiciară (M. Of. nr. 866 din 31 octombrie 2016); Ordonanța de urgență nr. 18/2016 pentru modificarea și completarea Legii nr. 286/2009 privind Codul penal, Legii nr. 135/2010 privind Codul de procedură penală, precum și pentru completarea art. 31 alin. (1) din Legea nr. 304/2004 privind organizarea judiciară (M. Of. nr. 389 din 23 mai 2016); Legea nr. 58/2016 privind aprobarea Ordonanței de urgență a Guvernului nr. 3/2014 pentru luarea unor măsuri de implementare necesare aplicării Legii nr. 135/2010 privind Codul de procedură penală și pentru implementarea altor acte normative (M. Of. nr. 285 din 14 aprilie 2016); Ordonanța de urgență nr. 6/2016 privind unele măsuri pentru punerea în executare a mandatelor de supraveghere tehnică dispuse în procesul penal (M. Of. nr. 190 din 14 martie 2016); Ordonanța de urgență nr. 83/2014 privind salarizarea personalului plătit din fonduri publice în anul 2015, precum și alte măsuri în domeniul cheltuielilor publice (M. Of. nr. 925 din 18 decembrie 2014); Ordonanța de urgență nr. 3/2014 pentru luarea unor măsuri de implementare necesare aplicării Legii nr. 135/2010 privind Codul de procedură penală și pentru implementarea altor acte normative (M. Of. nr. 98 din 07 februarie 2014); Legea nr. 255/2013 pentru punerea în aplicare a Legii nr. 135/2010 privind Codul de procedură penală și pentru modificarea și completarea unor acte normative care cuprind dispoziții procesual penale (M. Of. nr. 515 din 14 august 2013); Legea nr. 296/2013 pentru modificarea și completarea Legii nr. 304/2004 privind organizarea judiciară (M. Of. nr. 699 din 14 noiembrie 2013); Ordonanța de urgență nr. 74/2013 privind unele măsuri pentru îmbunătățirea și reorganizarea activității Agenției Naționale de Administrare Fiscală, precum și pentru modificarea și completarea unor acte normative (M. Of. nr. 389 din 29 iunie 2013); Legea nr. 76/2012 pentru punerea în aplicare a Legii nr. 134/2010 privind Codul de procedură civilă (M. Of. nr. 365 din 30 mai 2012); Ordonanța de urgență nr. 81/2012 pentru modificarea Legii nr. 303/2004 privind statutul judecătorilor și procurorilor, precum și pentru modificarea art. 136 din Legea nr. 304/2004 privind organizarea judiciară (M. Of. nr. 837 din 12 decembrie 2012); Hotărârea 666/2012 privind actualizarea numărului posturilor de judecător din fondul de rezervă (M. Of. nr. 481 din 13 iulie 2012); Legea nr. 300/2011 pentru modificarea și completarea Legii nr. 303/2004 privind statutul judecătorilor și procurorilor, precum și pentru modificarea art. 29 alin. (1) lit. b) din Legea nr. 304/2004 privind organizarea judiciară (M. Of. nr. 925 din 27 decembrie 2011); Legea nr. 283/2011 privind aprobarea Ordonanței de urgență a Guvernului nr. 80/2010 pentru completarea art. 11 din Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 37/2008 privind reglementarea unor măsuri financiare în domeniul bugetar (M. Of. nr. 887 din 14 decembrie 2011); Legea nr. 148/2011 privind desființarea unor instanțe judecătorești și a parchetelor de pe lângă acestea (M. Of. nr. 510 din 19 iulie 2011); Legea nr. 71/2011 pentru punerea în aplicare a Legii nr. 287/2009 privind Codul civil (M. Of. nr. 409 din 10 iunie 2011); Ordonanța de urgență nr. 109/2010 privind unele măsuri financiar-bugetare (M. Of. nr. 846 din 16 decembrie 2010); Legea nr. 202/2010 privind unele măsuri pentru accelerarea soluționării proceselor (M. Of. nr. 714 din 26 octombrie 2010); Ordonanța de urgență nr. 114/2009 privind unde măsuri financiar-bugetare (M. Of. nr. 919 din 29 decembrie 2009); Ordonanța de urgență nr. 56/2009 pentru completarea Legii nr. 304/2004 privind organizarea judiciară (M. Of. nr. 381 din 4 iunie 2009); Ordonanța de urgență nr. 137/2008 pentru prorogarea unor termene (M. Of. nr. 745 din 4 noiembrie 2008); Legea nr. 97/2008 privind aprobarea Ordonanței de urgență a Guvernului nr. 100/2007 pentru modificarea și completarea unor acte normative în domeniul justiției (M. Of. nr. 294 din 15 aprilie 2008); Ordonanța de urgență nr. 100/2007 pentru modificarea și completarea unor acte normative în domeniul justiției (M. Of. nr. 684 din 08 octombrie 2007); Ordonanța de urgență nr. 60/2006 pentru modificarea și completarea Codului de procedură penală, precum și pentru modificarea altor legi (M. Of. nr. 764 din 07 septembrie 2006); Ordonanța de urgență nr. 50/2006 privind unele măsuri pentru asigurarea bunei funcționări a instanțelor judecătorești și parchetelor și pentru prorogarea unor termene (M. Of. nr. 566 din 30 iunie 2006); Regulament de ordine interioară al Parchetului Național Anticorupție (M. Of. nr. 1013 din 3 noiembrie 2004). OUG nr. 12/2019 din 5 martie 2019 a introdus un nou articol 8810 în Legea nr. 304/2004 privind organizarea sistemului judiciar. Acest articol prevede detașarea ofițerilor de poliție judiciară la Secția pentru Investigarea Infracțiunilor din Justiție, la cererea Procurorului-șef al acestei Secții, prin decizia ministrului afacerilor interne.
V Hotărârea 328/2016 pentru modificarea și completarea Hotărârii Guvernului nr. 652/2009 privind organizarea și funcționarea Ministerului Justiției, precum și pentru modificarea unor acte normative (M. Of. nr. 361 din 11 mai 2016); Ordonanța de urgență nr. 90/2018 privind unele măsuri pentru operaționalizarea Secției pentru investigarea infracțiunilor din justiție (M. Of. nr. 862 din 10 octombrie 2018); Regulament privind numirea; continuarea activității și revocarea procurorilor cu funcții de execuție din cadrul Secției pentru investigarea infracțiunilor din justiție (M. Of. nr. 812 din 21 septembrie 2018); Regulament privind numirea și revocarea procurorilor cu funcții de conducere din cadrul Secției pentru investigarea infracțiunilor din justiție (M. Of. nr. 812 din 21 septembrie 2018); Hotărârea nr. 57/2018 privind stabilirea numărului maxim de posturi pentru Institutul Național al Magistraturii (M. Of. nr. 185 din 28 februarie 2018); Hotărârea nr. 326/2015 privind suplimentarea numărului maxim de posturi pentru Ministerul Public (M. Of. nr. 330 din 14 mai 2015); Hotărârea nr. 56/2014 privind stabilirea numărului maxim de posturi pentru Î.C.C.J., (M. Of. nr. 99 din 07 februarie 2014); Ordonanța de urgență nr. 103/2013 privind salarizarea personalului plătit din fonduri publice în anul 2014 precum și alte măsuri în domeniul cheltuielilor publice (M. Of. nr. 703 din 15 noiembrie 2013); Hotărârea nr. 103/2007 privind stabilirea numărului maxim de posturi pentru Î.C.C.J., (M. Of. nr. 99 din 08 februarie 2007); Legea nr. 17/2006 pentru modificarea și completarea Legii nr. 567/2004 privind statutul personalului auxiliar de specialitate al instanțelor judecătorești și al parchetelor de pe lângă acestea (M. Of. nr. 48 din 19 ianuarie 2006); de ordine interioară al Parchetului Național Anticorupție (M. Of. nr. 1013 din 03 noiembrie 2004); Regulament de ordine interioară a parchetelor (M. Of. nr. 1087 din 23 noiembrie 2004); Regulament de ordine interioară a parchetelor (M. Of. nr. 1087 din 23 noiembrie 2004); Regulament de ordine interioară al instanțelor judecătorești (M. Of. nr. 958 din 28 octombrie 2005); Hotărârea nr. 719/2005 privind paza sediilor instanțelor judecătorești, parchetelor și Consiliului Superior al Magistraturii, a bunurilor și valorilor aparținând acestora, supravegherea accesului și menținerea ordinii interioare necesare desfășurării normale a activității în aceste sedii, precum și protecția magistraților (M. Of. nr. 647 din 21 iulie 2005) ; Hotărârea nr. 616/2005 privind condițiile, procedura de selecție și de propunere de către Consiliul Economic și Social a candidaților pentru a fi numiți ca asistenți judiciari de către ministrul justiției, precum și condițiile de delegare, detașare și transfer ale asistenților judiciari (M. Of. nr. 583 din 6 iulie 2005).
V și Curtea Constituțională, Decizia nr. 321/2017 referitoare la excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 21 și 24 din Legea nr. 304/2004 privind organizarea judiciară raportate la cele ale art. 29 alin. (5) teza a doua din Legea nr. 47/1992 privind organizarea și funcționarea Curții Constituționale (M. Of. nr. 580 din 20 iulie 2017) ; Decizia nr. 345/2006 referitoare la excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 64 alin. (3) din Legea nr. 304/2004 privind organizarea judiciară (M. Of. nr. 415 din 15 mai 2006 ; Înalta Curtea de Casație și Justiție , Decizia nr. 17/2018 referitoare la examinarea recursului în interesul legii privind interpretarea dispozițiilor art. 129 alin. (2) pct. 2, art. 129 alin. (3), art. 130 alin. (2) și (3), art. 131, art. 136 alin. (1), art. 200 alin. (2) din Codul de procedură civilă (M. Of. nr. 872 din 16 octombrie 2018). Potrivit art. VII din O.U.G. nr. 92/2018, procurorii care, la data intrării în vigoare a ordonanței de urgență, își desfășoară activitatea în cadrul Parchetului de pe lângă I.C.C.J. , al Direcției de Investigare a Infracțiunilor de Criminalitate Organizată și Terorism și al Direcției Naționale Anticorupție, precum și în cadrul celorlalte parchete, rămân în funcție în cadrul acestora, numai dacă îndeplinesc condițiile prevăzute de Legea nr.303/2004 privind statutul judecătorilor și procurorilor, republicată, cu modificările și completările ulterioare, și Legea nr. 304/2004 privind organizarea judiciară, republicată, cu modificările și completările ulterioare.
[30] Comisia a considerat că „ o nouă structură ar putea fi mai vulnerabilă în ceea ce privește independența decât s-a întâmplat până în prezent cu DNA, deoarece ar putea fi folosită ca un instrument suplimentar pentru a intimida și a exercita presiuni asupra magistraților. În plus, ca o direcție generalistă care se ocupă de toate infracțiunile săvârșite de către magistrați, nu va avea, de asemenea, expertiză în ceea ce privește investigarea unor infracțiuni specifice de corupție, iar impactul ar fi accentuat dacă anchetele tuturor persoanelor legate de un caz care implică un magistrat ar fi, de asemenea, înlăturate din competența DNA”.
[31] Putând fi folosită ca un instrument (suplimentar) de intimidare și de presiune. V Raport de follow-up referitor la Raportul ad hoc privind România (Regula 34), adoptat de GRECO la cea de-a 83-a Reuniune Plenară, Strasbourg, 17-21 iunie 2019, www.coe.int/greco
[32] Ordinul nr. 2.632/C din 30 iulie 2014 a fost publicat în M. Of. nr. 623 din 26 august 2014 și este reprodus și în M. Of. nr. 623 bis. Anexa 1 a fost modificată la 11 iunie 2018 la 21 octombrie 2016 și la 27 mai 2015 prin Ordinul nr. 2337/C/2018, Ordinul nr. 3624/C/2016 . și, respectiv, prin Ordinul nr. 1650/C/2015
[33] Ordinul nr. 529/C din 21 februarie 2007 privind aprobarea Regulamentului de ordine interioară al parchetelor, , respectiv, Ordinul nr. 2850/C din 25 octombrie 2004 pentru aprobarea Regulamentului de ordine interioară a parchetelor, anterioare, conțineau dispoziții asemănătoare:„ organizează şi programează participarea procurorilor la judecarea cauzelor penale ale Înaltei Curți de Casație şi Justiție şi la Curtea Constituțională, potrivit legii şi ordinelor procurorului general al P.I. C. C. J. ”
Dacă, până la momentul trecerii competenței unor asemenea cauze la SIIJ, participarea în ședința de judecată era asigurată de un alt procuror, de la data la care a intervenit competența Secției pentru investigarea infracțiunilor din justiție, asigurarea participării unui procuror la judecarea acestor cauze revine secției judiciare, spre deosebire de cauzele din competența D.N.A. , DIICOT, de exemplu[1].
În România, se constată că instanțele, în calitatea lor de apărători decisivi ai integrității procedurale, nu au putut acționa ca o „limitare benefică” pentru anchetatorii și procurorii cu exces de ambiție[2]. Judecata s-a confruntat cu aspecte problematice care au afectat în mod negativ dreptul la un proces echitabil, precum verdictele „mecanice” confirmative bazate pe interpretări contradictorii ale probatoriului, abuzurile procedurale grave (printre care sunt menționate limitarea „dreptului la apărare”, deficiențele legate de aprecierea probelor, hotărârile judiciare bazate pe înregistrări a căror autenticitate este contestată, lipsa unei investigații corespunzătoare a metodelor abuzive de cercetare penală) și alcătuirea nealeatorie a completurilor de judecată. Dealtfel, asemenea observații au dus la modificarea legii de organizare judecătorească și la înființarea SIIJ, urmărindu-se înlăturarea influențelor locale.
Prin Decizia nr.137 din 13 martie 2019, Curtea Constituțională a respins obiecția de neconstituționalitate formulată de un număr de 92 de deputați aparținând Grupului parlamentar al Partidului Național Liberal și Grupului parlamentar al Uniunii Salvați România , constatând că Legea pentru aprobarea Ordonanței de urgență a Guvernului nr. 90/2018 privind unele măsuri pentru operaționalizarea Secției pentru investigarea infracțiunilor din justiție este constituțională în raport cu criticile formulate.
Dispozițiile art. II alin.(11) din Ordonanța de urgență a Guvernului nr.90/2018 reglementează preluarea de către Secția pentru investigarea infracțiunilor din justiție a cauzelor de competența exclusivă a acesteia, prevăzute de art.881 alin.(1) din Legea nr.304/2004, respectiv competența de cercetare privind infracțiunile săvârșite de judecători și procurori, inclusiv judecătorii și procurorii militari și cei care au calitatea de membri ai Consiliului Superior al Magistraturii. Cauzele preluate sunt atât cele aflate în lucru la Direcția Națională Anticorupție și la alte unități de parchet, la data operaționalizării Secției, cât și cele soluționate până la data acestei operaționalizări. Examinând modul de redactare a acestor dispoziții, Curtea reține că acestea întrunesc condițiile calitative ale normei, întrucât utilizează un limbaj juridic specific normativ, concis, clar și lipsit de echivoc. Norma este previzibilă și, ținând seama și de calitatea destinatarilor săi – procurori în cadrul structurilor de parchet care au sau au avut în cercetare penală cauze privind infracțiuni săvârșite de judecători și procurori, nu ridică probleme de interpretare sau aplicare neunitară. Curtea constată că dispozițiile art. I și art. II alin.(11) din Ordonanța de urgență a Guvernului nr.90/2018 respectă normele de tehnică legislativă și sunt în deplin acord cu norma constituțională prevăzută de art.1 alin.(5)[3].
Principiul constituțional al independenței judecătorilor implică, în mod necesar, un alt principiu, cel al responsabilității. Independența judecătorului nu constituie și nu poate fi interpretată ca o putere discreționară a acestuia sau o piedică în calea angajării răspunderii sale în condițiile legii, indiferent că este vorba despre răspundere penală, civilă sau disciplinară. Este sarcina legiuitorului de a realiza echilibrul necesar între independența și responsabilitatea judecătorilor, cu respectarea dispozițiilor constituționale în materie și a angajamentelor pe care România și le-a asumat prin tratatele la care este parte.
Din Declarația privind etica judiciară, adoptată de Adunarea Generală a Rețelei Europene a Consiliilor Judiciare, în cadrul întâlnirii de la Londra, 2-4 iunie 2010, se reține că independența nu este un privilegiu acordat în beneficiul judecătorului; “independența este dreptul fiecărui cetățean într-o societate democratică de a beneficia de o justiție care este (și este percepută ca fiind) independentă de puterea legislativă și executivă și care ocrotește libertățile și drepturile cetățenilor într-un stat de drept”. Potrivit aceleiași declarații, “depinde de fiecare judecător să respecte și să lucreze în scopul menținerii independenței justiției, atât în ceea ce privește aspectul individual, cât și instituțional”.
Cu privire la criticile de neconstituționalitate aduse art. I pct. 152 [cu referire la art. 96 alin. (3), (4), (7), alin. (8) teza întâi și alin. (11) teza întâi] din lege, Curtea Constituțională observă că definiția erorii judiciare prevăzută la art. 96 alin. (3) și (4) din lege valorifică două considerente cuprinse în §§ 216 și 217 ale Deciziei nr.45 din 30 ianuarie 2018, însă este de observat că, deși preiau literal considerentele respective, ele nu corespund unei opere de legiferare. Curtea nu poate să se substituie legiuitorului în sensul de a oferi expresia normativă exactă a erorii judiciare, în schimb, îi poate stabili elementele structurale, astfel cum a procedat în decizia antereferită. Legiuitorului îi revine, în schimb, obligația de a stabili, din punct de vedere normativ, ipotezele pe care le consideră a fi erori judiciare. Astfel, Curtea stabilește criterii/exigențe/valențe de natură constituțională în funcție de care legiuitorul trebuie să edicteze legile, însă nu are ea însăși misiunea de a formula texte de lege, această competență revenind, în exclusivitate, legiuitorului (§ 149)[4].
Curtea constată că legiuitorul nu s-a preocupat să dea o valoare normativă corespunzătoare considerentelor din decizia Curții Constituționale, ci s-a mărginit să le preia tale quale în cuprinsul legii. Or, în realitate, legiuitorul trebuia să dea o expresie normativă elementelor/împrejurărilor/situațiilor care pot fi încadrate în noțiunea de eroare judiciară pentru a stabili criterii clare și univoce, până la urmă, instanțelor judecătorești chemate să aplice și să interpreteze lege. Mai mult, un text căruia îi lipsesc claritatea, precizia, acuratețea și caracterul univoc va deveni lipsit de eficiență în procesul de aplicare a legii, existența sa normativă, deși incontestabilă, neputând, prin urmare, duce la nașterea unor noi raporturi juridice (§150).
Curtea a subliniat că eroarea judiciară “aduce în discuție caracterul defectuos al funcționării serviciului justiției, astfel încât, în definirea ei, trebuie să se țină cont, pe lângă intensitatea abaterii anterior relevate, de două elemente, respectiv: dezlegarea unei situații litigioase contrar realității faptice/juridice, precum și neregularitatea manifestă în privința desfășurării procedurii, care nu a fost remediată în cursul acesteia, ambele legate de ideea de vătămare a drepturilor și libertăților fundamentale” [§ 217]. Prin urmare, legiuitorului îi revine rolul de a defini eroarea judiciară de o manieră care să indice, în mod clar și indubitabil, ipotezele în care există eroarea judiciară. Astfel, dacă art. 538 și 539 C. pr. pen. indică aceste situații în mod clar și fără tăgadă, legiuitorul trebuie la rândul său să stabilească celelalte situații pe care le consideră că se subsumează erorii judiciare. O asemenea clarificare și individualizare legală ar da coerență instituției răspunderii magistratului (§151).
Curtea mai reține că legea este adoptată pentru a fi aplicată, și nu pentru a conține principii generale pentru ca, ulterior, să se adopte o altă reglementare care să le concretizeze; de aceea, o lege cuprinde atât principii generale, cât și reglementări specifice care pun în aplicare aceste principii. Aceasta ar trebui să fie și abordarea legiuitorului cu privire la eroarea judiciară (§152).
Referirile din forma propusă pentru art. 96 alin. (4) din Legea nr. 303/2004 la Codul de procedură penală, Codul civil și Codul de procedură civilă sunt la fel de generale, neputându-se cunoaște care dintre încălcările normelor de drept material sau procesual produc vătămări grave ale drepturilor/libertăților persoanei. În acest context, legiuitorul trebuie să detalieze cu privire la normele care pot da naștere unor asemenea vătămări și să stabilească nivelul de intensitate al încălcării pentru a evita reluarea judecării unei cauze, soluționate printr-o hotărâre judecătorească definitivă. În caz contrar, s-ar aduce atingere autorității lucrului judecat și, implicit, securității raporturilor juridice element component al securității juridice prevăzut de art. 1 alin. (5) din Constituție (§153).
Curtea constată că legiuitorul are competența constituțională de a identifica și normativiza acele încălcări ale normelor de drept material sau procesual care se circumscriu noțiunii de eroare judiciară, cu respectarea Deciziei nr. 45 din 30 ianuarie 2018. În aceste condiții, legiuitorul trebuie să adopte o reglementare care, pe de o parte, să acopere toate domeniile dreptului, alegerea sa neputând viza, în mod selectiv, unul sau altul dintre aceste domenii, astfel cum pare a rezulta din noua formulă redacțională a art. 96 alin. (4) din Legea nr. 303/2004, iar, pe de altă parte, să releve o îndepărtare deosebit de gravă de la exigențele legii, însoțită de o anumită gravitate/intensitate a încălcării astfel realizate. Nu în ultimul rând, Curtea subliniază faptul că răspunderea patrimonială pentru eroarea judiciară incumbă în primul rând statului, care se poate îndrepta numai împotriva magistratului care și-a exercitat funcția cu rea-credință sau gravă neglijență pentru a-și recupera sumele de bani deja plătite, răspunderea patrimonială a acestuia fiind, așadar, una subsidiară și indirectă. Pentru toate celelalte cazuri, răspunderea patrimonială va reveni în exclusivitate statului (§154).
Prin urmare, în lipsa elementelor de circumstanțiere, precizie și detaliere menționate, legea ar rămâne la un nivel științific, abstract, fără legătură cu realitatea juridică, ceea ce nu este de dorit. Rezultă că, în privința art. I pct. 152 [cu referire la art. 96 alin. (3) și (4)], legiuitorul nu a respectat art. 1 alin. (5) și art. 147 alin. (2) din Constituție (§155).
În critica de neconstituționalitate se mai arată că revenirea la definițiile date relei-credințe și gravei neglijențe în forma în vigoare a Legii nr. 303/2004 este contrară Deciziei nr. 45 din 30 ianuarie 2018, decizie care impunea corectarea acestora. Or, în realitate, Curtea, la § 226 al deciziei, a apreciat caracterul complet și conținutul normativ al acestor definiții, astfel că revenirea la acestea nu pune în discuție încălcarea deciziei antereferite. Prin urmare, sub acest aspect, nu a fost încălcat art. 147 alin. (2) din Constituție (§156).
Curtea reține că art. I pct. 152 [cu referire la art. 96 alin. (7)] din lege este constituțional. În acest sens, se constată că, într-adevăr, o normă de trimitere la un text care nu face parte din dreptul pozitiv nu poate fi acceptată. Însă, în același timp, trebuie observat că, în cazul de față, trimiterea reglementată prin art. I pct. 152 [cu referire la art. 96 alin. (7)], este operată în sens de corelare a două legi, care se află atât într-o relație de complementaritate, cât și în aceeași procedură parlamentară de modificare. Instituirea Comisiei speciale comune pentru a elabora modificări și completări la legile justiției a avut în vedere criteriul coerenței, completitudinii și unității actului legislativ, specific acestor categorii de comisii [ v Decizia nr. 828 din 13 decembrie 2017, §55], astfel că trimiterile operate între aceste acte normative supuse analizei comisiei pot și trebuie să fie acceptate. Altminteri, s-ar ajunge fie la repetări inutile în cadrul acestor acte normative, fie la o lipsă de corelare între ele. În consecință, trimiterea operată la art. 741 din Legea nr. 317/2004, lege care se află, de asemenea, în procedura controlului a priori de constituționalitate, nu încalcă, la acest moment temporal, art. 1 alin. (5) din Constituție. Desigur, în măsura în care legea la care se trimite nu va fi adoptată concomitent cu prezenta lege, norma de trimitere rămâne fără obiect, putând afecta constituționalitatea întregii construcții normative a art. 96 din Legea nr. 303/2004 (§157).
Cu privire la criticile de neconstituționalitate ce privesc art. I pct. 152 [cu referire la art. 96 alin. (8) teza întâi] nu este încălcat art. 125 din Constituție, independența judecătorului nefiind cu nimic afectată în condițiile în care o entitate administrativă, pe baza unei proceduri proprii și în urma raportului Inspecției Judiciare, apreciază că este necesară declanșarea acțiunii în regres. Raportul Inspecției Judiciare, fără a fi conform, este un element de reper pentru funcționarii Ministerului Finanțelor Publice în aprecierea introducerii acțiunii în regres, remediindu-se, astfel, situația semnalată prin Decizia nr. 45 din 30 ianuarie 2018 referitoare la lipsa unui mecanism de filtru pentru exercitarea acțiunii în regres și la necesitatea evitării introducerii mecanice de către Ministerul Finanțelor Publice a acestei acțiuni în regres. Fiind consultativ, raportul Inspecției Judiciare, pe de o parte, nu poate fi atacat în justiție, iar, pe de altă parte, nu produce el însuși efecte juridice, tocmai pentru că nu ține de competența autorității judecătorești decizia de exercitare a acțiunii în regres a magistratului, în schimb, soluționarea acțiunii astfel declanșate este de competența instanțelor judecătorești. Nu este de competența puterii judecătorești să aprecieze când este oportună sau nu declanșarea unei acțiuni în regres, ci a administrației, revenindu-i acesteia din urmă competența de a stabili la nivel infralegal o procedură care să îi permită o evaluare a relei-credințe sau gravei-neglijențe a judecătorului/procurorului, în condițiile în care statul a fost deja “condamnat” pentru eroare judiciară. Prin urmare, pe calea acestei evaluări se evită introducerea mecanică a acțiunilor în regres ori de câte ori s-a constatat o eroare judiciară, chiar în lipsa relei-credințe sau gravei-neglijențe a judecătorului/procurorului (§158).
Cu privire la criticile de neconstituționalitate ce privesc art. I pct. 152 [cu referire la art. 96 alin. (11) teza întâi] din lege, Curtea constată că, fiind vorba despre un aspect care privește detalierea unor elemente ale încheierii contractului de asigurare profesională, Consiliul Superior al Magistraturii, în temeiul art. 133 alin. (1) din Constituție, ca reprezentant al corpului profesional, are competența de a stabili printr-un act administrativ condițiile, termenele și procedurile necesare pentru asigurarea obligatorie a judecătorilor și procurorilor. Este de la sine înțeles că nu va putea deroga de la lege, astfel că revine judecătorului/procurorului obligația de a plăti integral polița de asigurare astfel încheiată. Prin urmare, nu se încalcă art. 133 din Constituție, iar art. 134 din Constituție nu are incidență în cauză, nefiind vorba de o atribuție acordată Consiliului Superior al Magistraturii în sensul exercitării sale în mod continuu, ci de o obligație de a elabora și adopta un act administrativ în sensul celor dispuse de lege (§159).
Cu majoritate de voturi, Curtea Constituțională . . . respinge, ca neîntemeiată, obiecția de neconstituționalitate formulată și constată că dispozițiile art. I pct. 152 [cu referire la art. 96 alin. (7), alin. (8) teza întâi și alin. (11) teza întâi] din Legea pentru modificarea și completarea Legii nr. 303/2004 privind statutul judecătorilor și procurorilor, precum și a legii în ansamblul său sunt constituționale în raport cu criticile formulate. Admite obiecția de neconstituționalitate formulată și constată că dispozițiile art. I pct. 152 [cu referire la art. 96 alin. (3) și (4)] din Legea pentru modificarea și completarea Legii nr. 303/2004 privind statutul judecătorilor și procurorilor sunt neconstituționale[5].
Revenind asupra formulărilor,după intervenția Curții Constituționale, Comisia specială pentru modificarea legilor justiției, a redefinit eroarea judiciară[6]. Astfel, în redefinirea erorii judiciare, noua formulare este:
„S-a dispus în cadrul procesului efectuarea de acte procesuale cu încălcarea evidentă a dispozițiilor legale de drept material și procesual, prin care au fost încălcate grav drepturile, libertățile și interesele legitime ale persoanei, producându-se o vătămare care nu a putut fi remediată printr-o cale de atac ordinară sau extraordinară. S-a pronunțat o hotărâre judecătorească definitivă în mod evident contrară legii sau situației de fapt care rezultă din probele administrate în cauză, precum și atunci când, prin încălcarea clară și incontestabilă a situației de fapt sau a normelor juridice aplicabile au fost afectate grav drepturile, libertățile și interesele legitime ale persoanei, vătămare care nu a putut fi remediată printr-o cale de atac ordinară sau extraordinară”.
Termenii „flagrant” și „în mod vădit” au fost modificate cu „evident” și a fost introdus termenul „grav”. Să sperăm în noi formulări!
În concluzie,
Nu poate fi antrenată răspunderea civilă sau disciplinară a unui judecător pentru modul de interpretare a legii, apreciere a faptelor sau evaluare a probelor, cu excepția cazurilor de rea-credință și gravă neglijență.
”Termenul culpă este una dintre acele expresii care nu au nimic cu adevărat juridic, care sunt împrumutate limbii curente și care solicită mai degrabă imaginația, decât rațiunea”[7].
Chiar dacă reglementarea poate fi îmbunătățită, consideram că ea este suficient de clară, întreagă și lămuritoare. Așa, de exemplu, exercitarea funcției cu rea-credință sau gravă neglijență poate fi uneori abatere disciplinară , dar acest fapt nu împiedică antrenarea răspunderii speciale.
Spre deosebire de legea penală, cârmuită de principiul legalității pedepselor – nullum crimen, nulla poena, sine lege, răspunderea civilă este stabilită prin largi dispoziții de principiu, concepute în termeni generali, îndestulător de mlădioși pentru a permite o interpretare extensivă. Singurul lucru ce se impune este o aplicare în spiritul legii.
O încercare de a cantona limitele răspunderii magistraților cât mai exhaustiv imaginabil, devine, în civil, cel puțin penibilă și de neexplicat în valori juridice,
Orice fel de presiune asupra legiuitorului excede cadrul administrativ, trecând în sfera presiunilor, influențelor politice[8].
Într-o altă speță, Înalta Curte reține că nu sunt întrunite elementele constitutive ale abaterii disciplinare prevăzute de art. 99 lit. t) teza întâi coroborat cu art. 991 alin. (1) din Legea nr. 303/2004, conform cărora constituie abatere disciplinară “exercitarea funcției cu rea-credință” și “există rea-credință atunci când judecătorul sau procurorul încalcă cu știință normele de drept material ori procesual, urmărind sau acceptând vătămarea unei persoane”.
Contrar concluziei instanței disciplinare, Înalta Curte constată că pârâta nu a conștientizat nevinovăția persoanelor trimise în judecată și nu a acționat cu intenția manifestă de a produce o vătămare persoanelor respective, ci, așa cum susține inclusiv în recurs, a avut convingerea cu privire la vinovăția persoanelor respective, deși motivarea actelor judiciare pe care le-a emis era în mod vădit contrară raționamentului juridic[9].
Acceptarea și respectarea hotărârilor judecătorești definitive și faptul de a le permite magistraților să își facă datoria în mod neîngrădit sunt esențiale[10].
Procurorul general, Augustin Lazăr, semnalează mai multe prevederi care sunt neconstituționale și critică dur noua Ordonanță de urgență de modificare a legilor justiției, precizând că prevederile acesteia pot conduce la apariția unui blocaj instituțional, Ministerul Public putând ajunge în situația de a nu-și exercita corespunzător atribuțiile constituționale de reprezentare a intereselor generale ale societății, apărare a ordinii de drept, precum și a drepturilor și libertăților cetățenilor.
În Comunicatul dat publicității se face vorbire despre jurisprudența CEDO.
„Procurorul general [. . . ], luând în considerare concluziile Curții Europene a Drepturilor Omului formulate în cauza Baka c. Ungariei (Hotărârea din 27 mai 2014), văzând proiectul ordonanței de urgență transmis Consiliului Superior al Magistraturii, își exprimă îngrijorarea față de blocajul instituțional al Ministerului Public ce ar putea fi generat de recentele modificări ale legilor justiției și de asemenea față de neconstituționalitatea unora dintre prevederi.”[11]
În lumina trimiterii la hotărârea Curții, în acea speță, a existat o contestație reală și serioasă asupra unui „drept”, pe care reclamantul îl putea susține, în mod întemeiat, recunoscut de dreptul intern[12].
Încetarea înainte de termen a mandatului de președinte al Curții Supreme conferit reclamantului „nu a fost examinată de o instanță de drept comun sau de un alt organ care exercită funcții judiciare, și nici nu putea fi efectuată”. Această lipsă a controlului jurisdicțional rezultă dintr-un text de lege a cărui compatibilitate cu cerințele statului de drept este îndoielnică[13] . Curtea subliniază importanța ce trebuie acordată respectării caracterului echitabil al procedurii în cauzele care privesc revocarea sau destituirea judecătorilor. The Court cannot but note the growing importance which international and Council of Europe instruments, as well as the case-law of international courts and the practice of other international bodies are attaching to procedural fairness in cases involving the removal or dismissal of judges, including the intervention of an authority independent of the executive and legislative powers in respect of every decision affecting the termination of office of a judge. În aceste condiții, Curtea consideră că statul pârât a adus atingere chiar esenței dreptului reclamantului de acces la o instanță[14].
Prin urmare, a existat o încălcare, în ceea ce îl privește pe reclamant, a dreptului de acces la o instanță, garantat de art. 6 § 1 din Convenție[15].
Curtea observase că, la 22 iunie 2009, reclamantul fusese ales președinte al Curții Supreme, pentru un mandat de 6 ani, de către Parlament (decizia nr. 55/2009), în conformitate cu art. 48 § 1 din Constituția din 1949. Normele care reglementează mandatul președintelui Curții Supreme nu figurau în Constituția din 1949, ci, până la sfârșitul mandatului (31 decembrie 2011), în Legea LXVI din 1997 privind organizarea și administrarea instanțelor. În temeiul Legii privind organizarea și administrarea instanțelor, președinții instanțelor figurau în categoria „șefi de instanță”, adică judecători cu funcții de conducere și administrare a instanțelor și unităților organizaționale ale magistraturii.. Dacă un mandat nu se încheie pentru că perioada a expirat sau pentru că persoana a încetat să exercite funcții judecătorești, nu i se poate pune capăt decât în situațiile următoare: comun acord, demisie sau destituire . În plus, singurul motiv posibil pentru destituire este incompetența dovedită de a exercita funcții de conducere, caz în care reclamantul putea solicita controlul jurisdicțional al măsurii de destituire în fața tribunalului funcției publice .
Curtea consideră că partea interesată putea pretinde în mod întemeiat că dreptul maghiar îi acorda protecție împotriva unei încetări a mandatului său de președinte al Curții Supreme în această perioadă. Curtea acordă o anumită importanță faptului că și Curtea Constituțională nu a respins pe motiv de lipsă de temei juridic recursul constituțional formulat de fostul vicepreședinte al Curții Supreme împotriva încetării înainte de termen a mandatului său . Înainte de a o respinge, înalta jurisdicție a examinat temeinicia plângerii sale, astfel încât aceasta s-a pronunțat asupra litigiului în ceea ce privește dreptul fostului vicepreședinte – echivalent cu cel al reclamantului – de a-și duce la capăt mandatul.
Faptul că s-a pus capăt mandatului reclamantului ex lege, prin efectul noi legi intrate în vigoare la 1 ianuarie, în temeiul noii Legi fundamentale, nu poate anula, retroactiv, caracterul întemeiat al dreptului care îi garanta normele care erau aplicabile în momentul alegerii sale; acele norme prevedeau un mandat de președinte de 6 ani, precum și motivele specifice pentru care i s-ar fi putut pune capăt.
Suntem departe de îngrijorarea față de un blocaj instituțional al Ministerului Public.
Legea procesuală anterioară prevedea, la art.681, că sunt indicii temeinice atunci când din datele existente în cauză rezultă presupunerea rezonabilă că persoana față de care se efectuează acte premergătoare sau acte de urmărire penală a săvârșit fapta. Astfel, indiciile temeinice sunt supoziții raționale care pot forma convingerea cu privire la veridicitatea unui fapt, fiind mai puternice decât o suspiciune, fără a avea forța juridică a unei probe[16].
Codul de procedură penală, adoptat prin Legea nr. 135 din 1 iulie 2010, cu modificările ulterioare, a renunțat la terminologia de indicii temeinice în favoarea sintagmei de suspiciune rezonabilă. Astfel, noțiunea se regăsește în redactarea:art. 61 când unele organe de constatare încheie acte de constatare ; a art.71, când imparțialitatea judecătorilor instanței este afectată ; art. 124 alin.2, în cazurile speciale de audiere a martorului ; art. 125, în cazul în care viața, integritatea corporală, libertatea, bunurile sau activitatea profesională a martorului ori a unui membru de familie al acestuia ar putea fi puse în pericol; art. 139 alin.(1) lit. a) dispune supravegherea tehnică, cu privire la pregătirea sau săvârșirea unei infracțiuni ; art. 140 alin.2, în procedura de emitere a mandatului de supraveghere tehnică ; art. 147 alin. (1) lit. a) la reținerea, predarea și percheziționarea trimiterilor poștale, cu privire la pregătirea sau săvârșirea unei infracțiuni; art. 148 alin. (1) lit. a) – Utilizarea investigatorilor sub acoperire sau cu identitate reală și a colaboratorilor cu privire la pregătirea sau săvârșirea unei infracțiuni pentru care legea prevede pedeapsa închisorii de 7 ani sau mai mare ori dacă persoană este implicată în activități infracționale ce au legătură cu aceste infracțiuni ; art. 150 alin. (1) lit. a) , participarea autorizată la anumite activități cu privire la pregătirea sau săvârșirea unei infracțiuni pentru care legea prevede pedeapsa închisorii de 7 ani sau mai mare ori dacă persoană este implicată în activități infracționale care au legătură cu aceste infracțiuni dacă măsura este necesară și proporțională cu restrângerea drepturilor și libertăților fundamentale, date fiind particularitățile cauzei, importanța informațiilor sau a probelor ce urmează a fi obținute ori gravitatea infracțiunii, iar probele nu ar putea fi obținute în alt mod sau obținerea lor ar presupune dificultăți deosebite ce ar prejudicia ancheta ori un pericol pentru siguranța persoanelor sau a unor bunuri de valoare ; art. 152, obținerea datelor generate sau prelucrate de către furnizorii de rețele publice de comunicații electronice sau furnizorii de servicii de comunicații electronice destinate publicului, altele decât conținutul comunicațiilor, și reținute de către aceștia, cu privire la săvârșirea unei infracțiuni și există temeiuri pentru a se crede că datele solicitate constituie probe, pentru categoriile de infracțiuni prevăzute de legea privind reținerea datelor generate sau prelucrate de furnizorii de rețele publice de comunicații electronice și de furnizorii de servicii de comunicații electronice destinate publicului ; art. 154, conservarea datelor informaticecu privire la pregătirea sau săvârșirea unei infracțiuni, în scopul strângerii de probe ori identificării făptuitorului, suspectului sau a inculpatului,, în cazul în care există pericolul pierderii sau modificării acestora ; art. 157 – cazurile și condițiile în care se poate dispune percheziția domiciliară cu privire la săvârșirea unei infracțiuni de către o persoană ori la deținerea unor obiecte sau înscrisuri ce au legătură cu o infracțiune și se presupune că percheziția poate conduce la descoperirea și strângerea probelor cu privire la această infracțiune, la conservarea urmelor săvârșirii infracțiunii sau la prinderea suspectului ori inculpatului ; art. 158 alin. (2) lit. b) – procedura de emitere a mandatului de percheziție domiciliară cu indicarea probelor ori a datelor cu privire la săvârșirea unei infracțiuni sau cu privire la deținerea obiectelor ori înscrisurilor ce au legătură cu o infracțiune; art. 159 – efectuarea percheziției domiciliare în legătură cu fapta pentru care se efectuează urmărirea penală. Obiectele sau înscrisurile a căror circulație ori deținere este interzisă sau în privința cărora există suspiciunea că pot avea o legătură cu săvârșirea unei infracțiuni pentru care acțiunea penală se pune în mișcare din oficiu se ridică întotdeauna ; art. 165 alin. (2) – cazurile și condițiile în care se efectuează percheziția corporală dacă prin efectuarea unei percheziții corporale vor fi descoperite urme ale infracțiunii, corpuri delicte ori alte obiecte ce prezintă importanță pentru aflarea adevărului în cauză ; art. 170 – predarea obiectelor, înscrisurilor sau a datelor informatice cu privire la pregătirea sau săvârșirea unei infracțiuni și sunt temeiuri de a se crede că un obiect ori un înscris poate servi ca mijloc de probă în cauză, organul de urmărire penală sau instanța de judecată poate dispune persoanei fizice sau juridice în posesia căreia se află să le prezinte și să le predea, sub luare de dovadă ; art. 185 – autopsia medico-legală dacă decesul a fost cauzat direct sau indirect printr-o infracțiune ori în legătură cu comiterea unei infracțiuni ; art. 202 – scopul, condițiile generale de aplicare și categoriile măsurilor preventive dacă o persoană a săvârșit o infracțiune și dacă sunt necesare în scopul asigurării bunei desfășurări a procesului penal, al împiedicării sustragerii suspectului ori a inculpatului de la urmărirea penală sau de la judecată ori al prevenirii săvârșirii unei alte infracțiuni ; art. 215 – conținutul controlului judiciar și art. 217 – conținutul cauțiunii, dacă s-a săvârșit cu intenție o nouă infracțiune pentru care s-a dispus punerea în mișcare a acțiunii penale împotriva sa[17] ; art. 218 alin. (3) – condițiile generale de luare a măsurii arestului la domiciliu dacă s-a săvârșit o infracțiune asupra unui membru de familie și cu privire la inculpatul care a fost anterior condamnat definitiv pentru infracțiunea de evadare ; art. 221 alin. (11) – conținutul măsurii arestului la domiciliu dacă a săvârșit cu intenție o nouă infracțiune pentru care s-a dispus punerea în mișcare a acțiunii penale ; art. 223 alin. (1) și 2 – condițiile și cazurile de aplicare a măsurii arestării preventive numai dacă din probe rezultă că inculpatul a săvârșit o infracțiune în anumite situații, mai ales, dacă, după punerea în mișcare a acțiunii penale împotriva sa, inculpatul a săvârșit cu intenție o nouă infracțiune sau pregătește săvârșirea unei noi infracțiuni. De asemenea, dacă din probe rezultă că acesta a săvârșit o infracțiune pentru care legea prevede pedeapsa închisorii de 5 ani ori mai mare și, pe baza evaluării gravității faptei, a modului și a circumstanțelor de comitere a acesteia, a anturajului și a mediului din care acesta provine, a antecedentelor penale și a altor împrejurări privitoare la persoana acestuia, se constată că privarea sa de libertate este necesară pentru înlăturarea unei stări de pericol pentru ordinea publică ; art. 293 alin. (2) – constatarea infracțiunii flagrante și în cazul în care sunt prezente urme cum că s-ar fi săvârșit infracțiunea sau făptuitorul este surprins aproape de locul comiterii infracțiunii cu arme, instrumente sau orice alte obiecte de natură a-l presupune participant la infracțiune ; art. 326 – trimiterea cauzei la un alt parchet, dacă activitatea de urmărire penală este afectată din pricina împrejurărilor cauzei sau calității părților ori a subiecților procesuali principali ori există pericolul de tulburare a ordinii publice ; art. 493 – măsurile preventive , dacă există motive temeinice care justifică suspiciunea rezonabilă că persoana juridică a săvârșit o faptă prevăzută de legea penală și numai pentru a se asigura buna desfășurare a procesului penal[18] .
Suspectul este persoana cu privire la care, din datele și probele existente în cauză, rezultă bănuiala rezonabilă că a săvârșit o faptă prevăzută de legea penală, având toate drepturile prevăzute de lege pentru inculpat (art.77, raportat la art.78).
Dar mai este folosită și forma deindicii temeinice în art. 153 alin. (1) – obținerea de date privind situația financiară a unei persoane cu privire la săvârșirea unei infracțiuni și există temeiuri pentru a se crede că datele solicitate constituie probe ; art. 202 – scopul, condițiile generale de aplicare și categoriile măsurilor preventive ce pot fi dispuse dacă există probe sau indicii temeinicedin care rezultă suspiciunea rezonabilă că o persoană a săvârșit o infracțiune și dacă sunt necesare în scopul asigurării bunei desfășurări a procesului penal, al împiedicării sustragerii suspectului ori a inculpatului de la urmărirea penală sau de la judecată ori al prevenirii săvârșirii unei alte infracțiuni ; art. 231 – executarea mandatului de arestare preventivă emis în lipsa inculpatului , dacă există indicii temeinice din care să rezulte bănuiala rezonabilă că persoana din mandat se află în domiciliul sau reședința respectivă ; art. 266 – Executarea mandatului de aducere dacă există indicii că se află cel căutat, în cazul în care acesta refuză să coopereze, împiedică executarea mandatului sau pentru orice alt motiv temeinic justificat și proporțional cu scopul urmărit ; art. 305 – Începerea urmăririi penalecând din datele și probele existente în cauză rezultă indicii rezonabile că o anumită persoană a săvârșit fapta pentru care s-a început urmărirea penală.
Asupra temeiniciei oricărei acuzații în materie penală îndreptate împotriva unei persoane, în procedura penală, se uzita doar forma indicii temeinice. În sensul art. 681 din vechiul Cod procedură penală, există indicii temeinice atunci când, din examinarea datelor aflate la dosar, se desprinde insistent presupunerea rezonabilă că învinuitul a săvârșit fapta pentru care este urmărit.
Termenul de „indicii temeinice” semnifică faptul că din datele concrete existente s-ar putea presupune că persoana în cauză a săvârșit cu adevărat o faptă ce ar atrage o sancțiune penală. Indiciile trebuie să fie un multiplu, cu surse independente și totodată serioase, fără să conțină pure generalități (zvon public)[19].
Noțiunea de „presupunere rezonabilă” trebuie raportată la sensul dat în jurisprudența CEDO sintagmei de „suspiciune rezonabilă” respectiv, existența unor date, informații care să convingă un observator obiectiv și imparțial că este posibil ca o persoană să fi săvârșit o infracțiune.
În interpretarea art.5 § 1 lit. c) CEDH se susține că , în afară de diferențe de ordin formal, semantic, ar exista și deosebiri esențiale, de fond, de ordin juridic în interpretarea sintagmei de raisons plausibles,soupçons plausibles[20] , reasonable suspicion, suspiciune rezonabilă, bănuială logică, bănuială rezonabilă, motive verosimile, motive temeinice, justificate, motive raționale[21], indicii rezonabile, cauză probabilă[22].
În toate cazurile observăm că este vorba de raportare la existența unor date, informații care să convingă un observator obiectiv și imparțial că este posibil ca o persoană să fi săvârșit o infracțiune.
În jurisprudența sa, Curtea a dezvoltat patru rațiuni fundamentale acceptabile pentru detenția provizorie a unui acuzat suspectat de a fi comis o infracțiune :
pericol de fugă (Stögmuller c Autriche, arrêt du 10 novembre 1969, série A no 9, § 15)Stögmüller a subliniat în mod întemeiat că, în perioada primei sale de eliberare provizorie (21 aprilie 1958 până la 25 august 1961), a făcut mai multe vizite în străinătate și întotdeauna s-a întors în Austria. Ar fi fost suficientă măsura de a i se ridica pașaportul. În aceste condiții, Curtea constată că, cel puțin de la această dată, pericolul de fugă nu a fost suficient pentru a justifica menținerea în detenție ;
riscul ca acuzatul, odată pus în liberate, împiedică administrarea justiției (Wemhoff c. Allemagne, 27 juin 1968, § 14, série A no 7)dacă ar exista pericolul de aintra în comunicare cu persoane care ar putea fi implicate; Wemhoff este puternic suspectat de incitare la abuzul de încredere (Anstiftung zur Untreue, art. 266 și 48 din Codul penal german): client al Băncii August-Thyssen din Berlin, ar fi determinat pe unii angajați să deturneze sume mari de bani, existând pericolul că ar încearcă să distrugă probele (art. 112 din Codul german de procedură penală), implicând persoane care nu sunt cunoscute de autorități;
comiterea unei noi infracțiuni (Matzenetter c Autriche, arrêt du 10 novembre 1969, série A no10, § 9);
tulburarea ordinii publice (Letellier c Franței, 26 juin 1991, § 51, série A no 207 et Hendriks c Pays-Bas (déc.), no 43701/04, 5 juillet 2007. Condamnată în final la trei ani închisoare pentru complicitate la asasinat, D.N.A. Letellier a acuzat încălcarea art. 5 § 3 din Convenție. Curtea recunoaște că un risc de presiune asupra martorilor poate să fi existat la început însă consideră că el s-a diminuat și chiar a dispărut de-alungul timpului. Riscul sustragerii petiționarei nu se poate aprecia numai pe baza gravității pedepsei la care se expune; el trebuie analizat în funcție de ansamblul de elemente pertinente proprii, dar riscul de fugă trebuie argumentat. Prin gravitatea lor deosebită și prin reacția publicului la săvârșirea faptei, anumite infracțiuni pot să suscite o tulburare socială de natură să justifice o detenție provizorie, dar acest element nu ar putea fi apreciat ca pertinent și suficient decât dacă se arată în mod real, concret că ordinea publică este efectiv amenințată. Continuarea detenției nu poate servi pentru a anticipa o pedeapsă privativă de libertate[23].
Suspiciune rezonabilă (Reasonable suspicion) este un standard legal de probă în dreptul american, care este mai puțin decât așa-numita cauză probabilă (probable cause) , standardul pentru arestări și mandate juridice, dar mai mult decât o suspiciune incipientă și neparticularizată sau o simplă bănuială (hunch)[24]; trebuie să se bazeze pe ” fapte specifice și articulabile ” (specific and articulable facts), ” luate împreună cu concluzii raționale din aceste fapte ” (taken together with rational inferences from those facts)[25], ducând în mod rezonabil la o concluzie că o persoană a fost sau este pe cale să se angajeze în activități criminale; aceasta depinde de totalitatea circumstanțelor; în cazul în care poliția are în plus suspiciune rezonabilă că o persoană oprită este înarmată și prezintă un pericol public, ea poate controla persoana dacă deține arme[26].
In Terry c Ohio , Curtea Supremă a SUA a decis că o persoană poate fi oprită și reținută scurt timp de către un ofițer de poliție bazat pe o suspiciune rezonabilă, de implicare într-o infracțiune. Dacă ofițerul are suspiciuni rezonabile, el poate efectua o căutare în îmbrăcămintea exterioară a persoanei pentru arme. O astfel de detenție nu încalcă al Patrulea Amendament (Fourth Amendment to the United States Constitution[27]), care interzice căutări nerezonabile și sechestru (unreasonable searches and seizures), chiar de scurtă durată. Suspiciunea rezonabilă singură NU oferă motive pentru arestare; cu toate acestea, o arestare se poate face în cazul în care faptele descoperite în timpul detenției duc la o cauza probabilă[28] că suspectul a comis o crimă.
Servciul US Customs poate face căutări de rutină la frontiera (inclusiv vama aeroportului), și fără o suspiciune rezonabilă (without a warrant or probable cause.). Aceasta include chiar și căutări complexe, cum ar fi demontarea rezervorului de benzină al unui automobil[30] . Cu toate acestea, există câteva tipuri mai intruzive de căutări, cum ar fi cavitatea corpului unui suspect înghițitor al unui balon (cu droguri) , dar care necesita o suspiciune rezonabilă[31].
O scurtă oprire non-privativă de libertate a traficului (a traffic stop) trebuie să fie susținută (cel puțin) de suspiciune rezonabilă sau (mai mult, chiar) de o cauză probabilă. Anchetatorul trebuie să cântărească totalitatea circumstanțelor pentru a stabili dacă există suficiente fapte obiective pentru a crea suspiciuni rezonabile că șoferul, de exemplu, este angajat în activități criminale. În cazul în care conducătorul auto comite o încălcare de trafic, aceasta constituie, în general, suspiciune rezonabilă pentru polițist de a opri vehiculul. Ofițerul de poliție poate reține apoi șoferului și pasagerii vehiculului pentru suficient timp în a confirma suspiciunile sale.
În consecință, în dreptul american, suspiciunea rezonabilă este un pas mai puțin decât o cauză probabilă. La suspiciune rezonabilă, se pare că o infracțiune poate să fi fost comisă. Situația escaladează la cauza probabilă atunci când devine evident – cel mai probabil – că o infracțiune a fost comisă[32].
Drepturile și libertățile cetățenilor sunt interpretate și aplicate în concordanță cu Declarația Universală a Drepturilor Omului, cu pactele și cu celelalte tratate la care România este parte, având prioritate reglementările internaționale, cu excepția cazului în care Constituția sau legile interne conțin dispoziții mai favorabile.
În dreptul nostru procesual, noi trebuie să ne raportăm, indiferent de formulările folosite, la Convenția Europeană pentru Drepturile Omului. În originalul în limba engleză, în art. 5 § 1lit. c) se folosește sintagma de reasonable suspicion:
“Article 5 – Right to liberty and security
1. Everyone has the right to liberty and security of person. No one shall be deprived of his liberty save în the following cases and în accordance with a procedure prescribed by law:
…(c) the lawful arrest or detention of a person effected for the purpose of bringing him before the competent legal authority on reasonable suspicion of having committed an offence …;
În textul franțuzesc se vorbește de des raisonsplausibles:
l’article 5 § 1 de la Convention « 1. Toute personne a droit à la liberté et à la sûreté. Nul ne peut être privé de sa liberté, sauf dans les cas suivants et selon les voies légales : (…)
…c) s’il a été arrêté et détenu en vue d’être conduit devant l’autorité judiciaire compétente, lorsqu’il y a des raisonsplausibles de soupçonner qu’il a commis une infraction ou qu’il y a des motifs raisonnables de croire à la nécessité de l’empêcher de commettre une infraction ou de s’enfuir après l’accomplissement de celle-ci ; (…) »
Începerea urmăririi penale in rem legitimează organul de cercetare penală să demareze activitățile specifice care duc la realizarea obiectului urmăririi penale, sens în care, după sesizare, are obligația să caute și să strângă datele ori informațiile cu privire la existența infracțiunii, să ia măsuri pentru limitarea consecințelor acesteia și să strângă și să administreze probele necesare cu respectarea exigențelor consacrate de art.100 și art.101 C. pr. pen. referitoare la administrarea probelor în acord cu principiul loialității.
Analizând constituționalitatea dispozițiilor art.305 alin.(1) C. pr. pen., cu privire la distincția dintre cele două faze ale urmăririi penale, in rem și in personam,[33], Curtea a constatat că, din analiza dispozițiilor noului Cod de procedură penală, rezultă că „legea nu mai permite începerea urmăririi penale direct față de o anumită persoană, instituind obligația începerii, în toate cazurile, a urmăririi penale in rem”. Această dispoziție are caracter imperativ și este aplicabilă chiar și în ipoteza în care în cuprinsul actului de sesizare este indicată o anumită persoană ca fiind cea care a săvârșit infracțiunea ce face obiectul sesizării ori când starea de fapt descrisă permite identificarea sa. Reglementarea etapei urmăririi penale in rem, etapă obligatorie și prealabilă, garantează caracterul echitabil al desfășurării urmăririi penale, astfel încât orice acte de cercetare să se desfășoare într-un cadru procesual și nicio persoană să nu fie pusă sub acuzație în lipsa unor date sau probe din care să rezulte indicii rezonabile că a săvârșit o faptă prevăzută de legea penală.
Convenția Europeană pentru Drepturile Omului amintește că existența „motivelor verosimile de a bănui” săvârșirea unei infracțiuni presupune existența unor fapte și informații care să convingă un observator obiectiv că persoana în cauză ar fi putut să săvârșească o infracțiune (Erdagöz c Turciei, 22 octombrie 1997, § 51, Culegere de hotărâri și decizii 1997‑VI[34], și Fox, Campbell și Hartley c Regatului Unit, 30 august 1990, § 32, seria A nr. 182). Aprecierea ca fiind „verosimil” depinde de ansamblul circumstanțelor cauzei (Fox, Campbell și Hartley). Curtea europeană reamintește că lit. c) a art. 5 § 1 din Convenție nu cere ca organele de urmărire penală să acumuleze suficiente dovezi pentru a putea înainta o acuzare la momentul reținerii. Astfel, faptele care dau naștere acestor suspiciuni nu trebuie să fie de aceeași forță precum cele necesare pentru a justifica condamnarea sau pentru punerea sub acuzare, aspecte[35] ce intervin la o fază ulterioară a procesului penal (Murray c Regatului Unit, 28 octombrie 1994, § 55, seria A nr. 300‑A, și Korkmaz și alții c Turciei, nr. 35979/97, § 26, 21 martie 2006).
În acest sens, Curtea reamintește că în cauza Labita c Italiei (MC, nr. 26772/95, § 159, CEDO 2000‑IV) a fost statuat că declarațiile unui informator (pentito) pot sta, în faza inițială, la baza detenției unui bănuit[36].
Întorcându-ne la situația din Marea Britanie, pe bună dreptate, Curtea admite că arestarea și detenția fiecăruia dintre cei trei inculpat, în cauză, se întemeia pe suspiciuni de bona fide, cum că aceștia ar fi teroriști și ca ei fuseseră interogați în timpul detenției cu privire la actele concrete de terorism pentru care au fost suspectați. Cu toate acestea, în opinia majorității această ultimă circumstanță confirma o date în plus că polițiștii aveau față de ei suspiciuni autentice, reale, chiar dacă aceste suspiciuni nu echivalau cu o suspiciune rezonabilă, în sensul art.5 CEDH . „Rezonabilitatea” suspiciunilor pe care trebuie să se bazeze o arestare constituie un element esențial al protecției oferite de articolul 5 § 1 c) contra privărilor arbitrare de libertate. În raportul său adresat la vremea respectivă Parlamentului britanic, sir George Baker a subliniat caracterul „subiectiv” al criteriului utilizat potrivit articolului 11 din legea engleză, dar el a considerat că acolo unde legea cere prezența suspiciunilor rezonabile, se fixează un criteriu obiectiv, care însă trebuie să fie verificat de instanțe[37]. În acord cu Guvernul și Comisia, Curtea estimă că existența suspiciunilor rezonabile presupune prezența unor fapte sau date susceptibile să convingă un observator obiectiv că persoana în cauză ar fi putut comite infracțiunea (Fox, Campbell și Hartley § 32).
Cu toate acestea, necesitatea de a combate criminalitatea teroristă nu ar putea justifica extinderea noțiunii de „rezonabilitate” până la atingerea în substanță a garanției asigurate de articolul 5 § 1 c) (art. 5-1-c) ( v mutatis mutandis , hotărârea Brogan și alții, Seria A, nr. 145-B, p. 32-33, § 59). Potrivit poziției Guvernului, dificultățile inerente cercetării și urmăririi infracțiunilor legate de terorismul în Irlanda de Nord împiedică aprecierea întotdeauna, potrivit acelorași criterii obligatorii pentru infracțiunile de tip clasic, a „rezonabilității” suspiciunilor care motivează atare arestări. Potrivit opiniei majoritare a Comisiei, Guvernul nu a furnizat nici o precizare de natură să admită concluzia că suspiciunile contra reclamanților, la momentul reținerii lor, erau „rezonabile” în sensul articolului 5 § 1 c) sau că arestarea lor nu rezulta numai din suspiciuni oneste cerute de legislația nord-irlandeză. Guvernul a răspuns că nu poate divulga elementele foarte delicate pe care s-au bazat aceste suspiciuni, fără a le dezvălui originea și a crea un risc pentru viața și securitatea terților (§ 33).
În mod cert, nu se admite aplicarea articolului 5 § 1 c) într-un mod de natură să provoace dificultăți excesive autorităților polițienești în combaterea prin măsuri adecvate a terorismului organizat ( v mutatis mutandis , hotărârea Klass și alții din 6 septembrie 1978, Seria A, nr. 28, pp.27 și 30-31, §§ 58 și 68). Prin urmare, statelor nu li se poate cere stabilirea rezonabilității suspiciunilor care ar motiva arestarea unui prezumat terorist, dezvăluind sursele confidențiale ale informațiilor în suportul acesteia sau chiar faptele care ar contribui la descoperea sau identificarea acelora. Cu toate acestea, Curtea trebuie să poată determina dacă substanța garanției oferite de articolul 5 § 1 c) nu a fost afectată. În consecință, Guvernului reclamat îi aparține obligația de a furniza cel puțin unele fapte sau informații de natură să convingă Curtea că existau motive rezonabile de a suspecta persoana arestată de comiterea infracțiunii. Condamnările care fuseseră aplicate anterior dlui Fox și dnei Campbell ca urmare a actelor teroriste legate de I.R.A. puteau consolida suspiciunile asociindu-le cu infracțiunile teroriste, dacă nu constituiau bază exclusivă a suspiciunilor care ar justifica arestarea lor șapte ani mai târziu, în 1986. Faptul că toți reclamanții au fost interogați în timpul detenției lor cu privire la acte concrete de terorism, confirmă o dată în plus că poliția îi suspecta în mod real de implicare în asemenea acte, dar nu convinge un observator obiectiv că reclamanții ar fi putut comite aceste acte. În ceea ce le privește, elementele precitate nu au fost suficiente pentru a constata existența suspiciunilor rezonabile. Dat fiind faptul că Guvernul nu a furnizat alte indicii care ar întemeia suspiciunile contra reclamanților, explicațiile sale nu întrunesc condițiile minimale ale articolului 5 § 1 c) în materia rezonabilității suspiciunilor care ar motiva arestarea unui individ (§ 34).
. Reclamanții au afirmat, în schimb, că nu au fost arestați și deținuți în temeiul unor motive „rezonabile” susceptibile de ai face suspectați de vreo infracțiune. Articolul 11 § 1 din legea britanică din anul 1978 autoriza „orice agent de poliție să aresteze fără mandat orice persoană pe care o bănuiește de terorism”. În opinia lor, acest articol este în sine contrar articolului 5 § 1 c) , prin faptul că nu prevedea nici o condiție a rezonabilității. În conformitate cu articolul 11 § 1 din legea din 1978, pentru o arestare legală sunt suficiente prezența suspiciunilor oneste, potrivit interpretării date de Camera Lorzilor în cauza McKee c. Chief Constable for Northern Ireland .
Curtea a estimat că a existat o încălcare a articolului 5 § 1[38].
[1] Contestația în anulare a fost admisă ca urmare a deciziei de anul trecut a Curții Constituționale, potrivit căreia instanța supremă a încălcat legea fundamentală atunci când, timp de mai mulți ani, a decis să tragă la sorți doar 4 dintre cei 5 magistrați care formau completurile de 5 judecători care dispuneau hotărârile definitive în dosarele de mare corupție. Procesul Alinei Bica urmează să fie reluat în luna mai. Î.C.C.J. a decis să o citeze pe aceasta și să-i citeze și pe reprezentanții DNA. Dar, având în vedere înființarea, la sfârșitul anului trecut, a S. I. I. J., este de așteptat ca reprezentarea în instanță să fie făcută de un procuror P. I. C. C. J. , așa cum s-a întâmplat și în alte cazuri. La finalul anului trecut, Alina Bica a primit o suspendare a pedepsei după ce a contestat legalitatea completului de judecători care a dat sentința definitivă de 4 ani de închisoare cu executare. https://m.digi24.ro/stiri/actualitate/justitie/procesul-fostei-sefe-a-diicot-alina-bica-va-fi-rejudecat-
[2] Dr. Martin Mendelski , 15 Years of Anti-Corruption in Romania: Augmentation, Aberration and Acceleration
https://www.academia.edu. V și Nora Noapte, Primul studiu științific privind „lupta anticorupție” din România. Cifrele care SPULBERĂ mitul, „QMagazine”, 10 martie 2019
[3] Curtea Constituțională, Dec. nr.137 din 13 martie 2019 referitoare la obiecția de neconstituționalitate a dispozițiilor Legii pentru aprobarea Ordonanței de urgență a Guvernului nr. 90/2018 privind unele măsuri pentru operaționalizarea Secției pentru investigarea infracțiunilor din justiție, §§ 110-111, cu majoritate de voturi . Despre SIIJ, ca unealtă politică v și Rodica Culcer, Răzbunarea infractorilor și riscul dictaturii, „ 22 ” nr. 7 (1492), 2-15 aprilie 20129, p. 3
[4] Dec. nr. 252 din 19 aprilie 2018 referitoare la obiecția de neconstituționalitate a dispozițiilor art. I pct. 7 [cu referire la art. 5 alin. (1) lit. a)-d)]; pct. 9 [cu referire la art. 7 alin. (1)-(7) și (9)]; pct. 29 [cu referire la art. 19 alin. (6)]; pct. 40 [cu referire la eliminarea art. 28 alin. (4)]; pct. 42 [cu referire la art. 30]; pct. 43 [cu referire la art. 31 alin. (3)]; pct. 55 [cu referire la art. 40 alin. (1)]; art. I pct. 57 [cu referire la art. 421 alin. (2)]; pct. 62 [cu referire la eliminarea art. 461 alin. (2)]; pct. 74 [cu referire la eliminarea art. 50 alin. (6)]; pct. 78 [cu referire la art. 52 alin. (1)]; pct. 88 [cu referire la art. 53 alin. (1) și la eliminarea art. 53 alin. (9) și (10)]; pct. 94 [cu referire la art. 56]; pct. 99 [cu referire la art. 58 alin. (12)]; pct. 110 [cu referire la art. 62 alin. (3)]; pct. 135 [cu referire la art. 75 alin. (2)] și pct. 152 [cu referire la art. 96 alin. (3), (4), (7), alin. (8) teza întâi și alin. (11) teza întâi] din Legea pentru modificarea și completarea Legii nr. 303/2004 privind statutul judecătorilor și procurorilor, precum și ale legii, în ansamblul său
[7] Henri, L on Mazeaud, p. 450, cit. apud Petre Anca, p. 185
[8] Statutul judecătorilor și procurorilor, dorin ciuncan.com, 19 noiembrie 2016
[9] I.C.C.J. , Completurile de 5 judecători, Dec. nr. 83 din 23 aprilie 2018, http://www.scj.ro. Niciunul dintre mijloacele de probă nu relevă existența, sub aspectul elementului psihologic, a unei conduite conştiente a pârâtei procuror de încălcare a normelor de drept material ori procesual urmărind sau acceptând o vătămare a drepturilor şi intereselor unor persoane.
[10] Raport al Comisiei către Parlamentul European și Consiliu privind progresele înregistrate în România în cadrul Mecanismului de cooperare și de verificare (SWD, 2017, 701 final), https://ec.europa.eu
[11]https://www.g4media.ro/procurorul-general-noua-oug-pe-legile-justitiei-poate-duce-la-un-blocaj-institutional-la-nivelul-ministerului-public-si-contine-prevederi-neconstitutionale, 19 februarie 2019
[16] Dec. nr. 633/2018, § 573. Curtea apreciază că nu este întemeiată critica autorilor sesizării, dispozițiile art.I pct.85, referitoare la art.153 alin.(1) C. pr. pen. , respectând prevederile art.1 alin.(5) din Constituție. Sau § 596, când se apreciază că dispozițiile art.I pct.93, referitoare la art.159 alin.(14) lit.b) şi c) C. pr. pen. , sunt constituționale în raport cu criticile formulate.
Dispoziția criticată asigură astfel un just echilibru între drepturile fundamentale ale persoanei percheziționate, referitoare la inviolabilitatea domiciliului și dreptul la un proces echitabil, și dreptul la viață și integritate fizică al persoanei aflate în pericol sau rolul organelor judiciare în aflarea adevărului și soluționarea cauzei penale.
[17] Sub excepția de neconstituționalitate arătată de Curtea Constituțională, prin decizia nr. 712/2014
[19] Dorin Ciuncan, Prevenirea, descoperirea şi sancționarea faptelor de corupție, Legea nr. 78 din 8 mai 2000, ed. a III-a, 2017, pp. 966 sqq
[20] Grande Chambre,Affaire Creanga c. Roumanie, (Requête no29226/03), Arrêt, 23 février 2012.
[21]Al.Puiu, Lectia profesorului Birsan despre “suspiciunile rezonabile” – Fostul judecator roman la CEDO, la seminarul “Jurisprudenta CEDO în materia procedurilor penale”, organizat de Zamfirescu Racoti & Partners
[23] Vincent Berger, Jurisprudenta Curtii Europene a Drepturilor Omului, ed. a 5-a, IRDO, 2005, p. 125, Cauza Jiga c. României, §75, Cauza Ninescu c. Republicii Moldova, (Cererea nr. 47306/07), Hotărîre, 15 iulie 2014, Definitivă la 15.11.2014 §§ 48-65.
[24] În Cauza Terry v. Ohio , 392 US 1, 27 (1968), the US Supreme Court ruled that a person can be stopped and briefly detained by a police officer based on a reasonable suspicion of involvement în a punishable crime.
[27]The right of the people to be secure în their persons, houses, papers, and effects, against unreasonable searches and seizures, shall not be violated, and no Warrants shall issue, but upon probable cause, supported by Oath or affirmation, and particularly describing the place to be searched, and the persons or things to be seized.
[28] în United States criminal law , probable cause is the standard by which persons acting under the color of law has the grounds to obtain a warrant for, or as an exception to the warrant requirements for, making an arrest or conducting a personal or property search, etc. when criminal charges are being considered.
[33] prin Dec. nr.236 din 19 aprilie 2016, m. Of.nr.426 din 7 iunie 2016 şi Dec. nr.260 din 5 mai 2016, m. Of.nr.599 din 5 august 2016. V Dec. nr. 633/2018, § 796, „Curtea a apreciat că faza procesuală a urmăririi penale in rem este o fază destinată strângerii de probe în baza cărora se pot contura indicii rezonabile care pot sta la baza unei învinuiri aduse unei persoane”. Curtea a reținut că învinuirea adusă unei persoane concretizată în ordonanța procurorului prin care se dispune efectuarea în continuare a urmăririi penale, in personam, are caracterul unei acuzații în materie penală
[34]S’agissant des « raisonsplausibles de soupçonner », qui sont évoquées à l’article 5 § 1 c) de la Convention, la Cour rappelle que l’absence d’inculpation et de renvoi en jugement n’implique pas nécessairement qu’une privation de liberté ne poursuit pas un objectif conforme à l’article 5 § 1 c). L’existence d’un tel but doit s’envisager indépendamment de sa réalisation et l’alinéa c) de l’article 5 § 1 ne présuppose pas que la police ait rassemblé des preuves suffisantes pour porter des accusations, soit au moment de l’arrestation, soit pendant la garde à vue (arrêts Erdagöz c. Turquie du 22 octobre 1997, Recueil 1997-VI, p. 2314, § 51, et Brogan et autres c. Royaume-Uni du 29 novembre 1988, série A n° 145-B, pp. 29-30, § 53).
Pour que des soupçons soient plausibles, il doit exister des faits ou renseignements propres à persuader un observateur objectif que l’individu en cause peut avoir accompli l’infraction (arrêts Erdagöz précité, p. 2314, § 51 in fine , et Fox, Campbell et Hartley c. Royaume-Uni du 30 août 1990, série A n° 182, pp. 16-17, § 32).
[35] Similar unei cause probabile (probable cause) în dreptul american.
[36] La persistance de raisons plausibles de soupçonner la personne arrêtée d’avoir commis une infraction est une condition sine qua non de la régularité du maintien en détention. Par ailleurs, au bout d’un certain temps, elle ne suffit plus. La Cour doit dans ce cas établir și les autres motifs adoptés par les autorités judiciaires continuent à légitimer la privation de liberté. Quand ceux-ci se révèlent « pertinents » et « suffisants », elle cherche de surcroît și les autorités nationales compétentes ont apporté une « diligence particulière » à la poursuite de la procédure (voir notamment, mutatis mutandis, les arrêts Contrada c. Italie du 24 août 1998, Recueil 1998-V, p. 2185, § 54, et I.A. c. France du 23 septembre 1998, Recueil 1998-VII, pp. 2978-2979, § 102). Pour décider de prolonger la détention provisoire, elles invoquèrent le danger d’altération des preuves et la dangerosité des prévenus, outre la complexité de l’affaire et les nécessités de l’instruction, notamment la nécessité de mener des enquêtes bancaires très complexes.
La Cour rappelle que la liste des exceptions au droit à la liberté figurant à l’article 5 § 1 revêt un caractère exhaustif et que seule une interprétation étroite cadre avec le but de cette disposition : assurer que nul ne soit arbitrairement privé de sa liberté (voir, notamment, les arrêts Giulia Manzoni c. Italie du 1er juillet 1997, Recueil 1997-IV, p. 1191, § 25, et Quinn c. France du 22 mars 1995, série A n° 311, pp. 17-18, § 42).
S’il est vrai que la détention justifiée au sens de l’article 5 § 1 c) prend fin « le jour où il est statué sur le bien-fondé de l’accusation » (paragraphe 147 ci-dessus), et que, par conséquent, la détention d’un individu après son acquittement ne saurait plus être couverte par ladite disposition, la Cour accepte qu’« un certain délai pour l’exécution d’une décision de mise en liberté est souvent inévitable, encore qu’il doive être réduit au minimum » (arrêt Giulia Manzoni précité, p. 1191, § 25 in fine ).
La Cour observe cependant qu’en l’occurrence le retard dans la libération du requérant n’a été provoqué que partiellement par la nécessité d’accomplir les formalités administratives liées à la remise en liberté. En effet, la prorogation de la détention de l’intéressé entre minuit vingt-cinq et le matin du 13 novembre 1993 fut provoquée par l’absence de l’employé du bureau de matricule. Ce n’est qu’au retour de ce fonctionnaire que l’on put vérifier și le requérant devait être détenu pour une autre cause et que furent commencées les autres formalités administratives nécessaires à la remise en liberté. Cauza Tripăduș c. Republicii Moldova (Cererea nr. 34382/07), Hotărîre, 2 aprilie 2014, Definitivă, 22.07.2014, § 104. În speță, Curtea observă că reclamantul a fost reținut în temeiul informațiilor obținute în rezultatul „măsurilor de investigații” efectuate de organele de urmărire penală. Curtea notează că aceste informații au fost coroborate cu plîngerea penală a lui S.F (§105.).
[37] Recomandări Sir George Baker, enumărate într-un raport publicat în aprilie 1984 (Command Paper, Cmnd. 9222), § 280. , cit. apud http://hudoc.echr.coe.int/sites/eng/pages/search. suspiciune rezonabilă.
[38]Cauza Fox, Campbell și Hartley c Marea Britanie , 12244/86 12245/86 12383/86 , Hotărâre , (Camera) , 30/08/1990. Dovezile din auzite (zvonuri) pot justifica suspiciunile rezonabile, dar nu sunt suficiente pentru o întemeia o inculpare. 18. Competențele de arestare şi de detenție definite în articolul 11 din legea din 1978 constituiau la origine un element al sistemului detenției provizorie, instituite prin legea din 1973 pentru a înlocui internarea (hotărârea Irlanda c. Marii Britanii, Seria A, nr.25, pp. 38-39, § 88). Dar art. l 11 (din legea din 1978) nu prevedea nimic dintre garanțiile art. 5 și chiar nu necesită prezența unei infracțiuni. C.E.D.O., în cazul Brogan şi alții c. Regatului Unit, în 1988, a decis că nu s-au violat prevederile art. 5 pct. 1 lit. c) din Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale atunci când arestarea persoanei respective s-a făcut în condițiile existenței unor motive verosimile de a bănui că a săvârşit o infracțiune.
Într-o altă cauză, Curtea reamintește că o bănuială rezonabilă că a fost săvârșită o infracțiune presupune existența faptelor sau a informațiilor care ar convinge un observator obiectiv că persoana în cauză ar fi putut săvârși infracțiunea (Erdagöz v. Turkey, 22 octombrie 1997, § 51, Reports of Judgments and Decisions 1997‑VI; Fox, Campbell and Hartley v. the United Kingdom hotărârea din 30 august 1990, Seria A nr. 182, pp. 16-17, § 32). Totuși, ceea ce poate fi considerat „rezonabil” va depinde de toate circumstanțele unei anumite cauze ( se spusese în Fox, Campbell and Hartley, § 32). De asemenea Curtea reiterează că faptele care creează suspiciunea nu trebuie să fie de același grad ca cele necesare pentru a justifica o condamnare, sau chiar pentru înaintarea învinuirii, care reprezintă următorul pas al procesului de urmărire penală ( v Brogan and Others v. the United Kingdom, hotărârea din 29 noiembrie 1988, Seria A nr. 145-B, p. 29, § 53, și Murray v. the United Kingdom, hotărârea din 28 octombrie 1994, Seria A nr. 300-A, p. 27, § 55).
Curtea a constatat în O’Hara v. the United Kingdom, nr. 37555/97, ECHR 2001‑X că informațiile comunicate în cadrul unui briefing al poliției, potrivit cărora informatorii l-au identificat pe reclamant ca fiind una dintre persoanele bănuite de participare la săvîrșirea unui anumit act terorist, au fost suficiente pentru a da naștere unor temeiuri verosimile de a bănui că reclamantul a săvîrșit o infracțiune. Avînd în vedere cele expuse mai sus, Curtea consideră că în cauză au existat informații suficiente pentru a da naștere unor motive verosimile de a se bănui că reclamantul a săvîrșit infracțiunea [1].
Curtea reiterează că, pentru ca o reținere, în baza unei bănuieli rezonabile (reasonable suspicion), să fie justificată în sensul articolului 5 § 1 lit.c), nu este necesar ca poliția să fi obținut probe suficiente pentru a aduce acuzații fie la momentul reținerii, fie în timp ce reclamantul se află în custodie ( v Brogan and Others v. the United Kingdom, hotărâre din 29 noiembrie 1988, Seria A nr. 145-B, pp. 29-30, § 53). De asemenea, nu este necesar ca persoana deținută să fie, eventual, acuzată sau adusă în fața unei instanțe. Scopul urmărit prin reținerea pentru interogare este desfășurarea unei urmăriri penale prin care să fie confirmate sau infirmate bănuielile care constituie temei pentru arestare (by confirming or dispelling suspicions which provide the grounds for detention , v Murray v. the United Kingdom, hotărâre din 28 octombrie 1994, Seria A nr. 300-A, p. 27, § 55). Totuși, cerința ca bănuiala să se bazeze pe motive rezonabile formează o parte esențială a garanțiilor împotriva arestării și detenției arbitrare (the suspicion must be based on reasonable grounds forms an essential part of the safeguard against arbitrary arrest and detention). Faptul că o bănuială este presupusă cu bună-credință este insuficient. Cuvintele bănuială rezonabilă presupun existența faptelor sau a informațiilor care ar convinge un observator obiectiv că persoana în cauză ar fi putut săvârși infracțiunea (reamintind Fox, Campbell and Hartley c the United Kingdom, hotărârea din 30 august 1990, Seria A nr. 182, p. 16-17, § 32). Curtea subliniază în această privință că, în lipsa unei bănuieli rezonabile, reținerea sau arestarea unei persoane nu trebuie impusă niciodată cu scopul de a o determina să-și recunoască vina sau să dea declarații împotriva altor persoane sau pentru a obține fapte sau informații, care ar putea constitui drept bază pentru bănuiala rezonabilă împotriva acesteia (may serve to ground a reasonable suspicion against him. § 48 )
Curtea reamintește că restrângerea dreptului la libertate impusă în temeiul articolului 5 § 1 (c) trebuie justificată prin scopul acestei prevederi. În această cauză, Guvernul nu a convins Curtea că a existat o bănuială rezonabilă precum că reclamantul a săvârșit o infracțiune și, prin urmare, nu a existat o justificare pentru reținerea și arestarea acestuia. Curtea nu poate decât să conchidă că scopul real al urmăririi penale și a reținerii și arestării reclamantului a fost de a exercita presiune asupra acestuia Prin urmare, ea constată că restrângerea dreptului reclamantului la liberate a fost aplicată cu un alt scop decât cel prevăzut în articolul 5 § 1 lit. c). Din aceste considerente, a avut loc o violare a art. 18 al Convenției combinat cu art. 5 § 1[2].
Curtea Europeană a Drepturilor Omului notează, într-o cauză, că, având în vedere efectele și modalitățile de executare, arestarea la domiciliu aplicată în privința reclamantului reprezintă o privare de libertate în sensul articolului 5 din Convenție, și, prin urmare, acesta este aplicabil[3] . Curtea reamintește că durata unei detenții este în principiu „legală” în sensul articolului 5 § 1 din Convenție dacă ea este bazată pe o hotărâre judecătorească (Mooren c. Germaniei [MC], nr. 11364/03, § 74, 9 iulie 2009). În acest sens, Curtea reamintește că a fost recunoscut, în special în contextul alineatelor c) și e) ale articolului 5 § 1, că celeritatea cu care jurisdicțiile naționale înlocuiesc o măsură preventivă sub formă de arest, care a expirat sau a fost considerată deficientă, constituie un alt factor pertinent pentru a aprecia dacă detenția unei persoane poate fi sau nu considerată ca arbitrară (Mooren, § 80)
La Cour est consciente des contraintes d’une enquête pénale et ne nie pas la complexité de la procédure engagée en l’espèce tenant à la nécessité d’une stratégie unitaire mise en œuvre par un seul procureur et au moyen d’actes accomplis en une seule journée, dans une affaire de grande envergure impliquant un nombre important de personnes. De même, elle ne conteste pas que la corruption constitue un fléau endémique qui sape la confiance des citoyens dans leurs institutions et elle conçoit que les autorités nationales fassent preuve de fermeté à l’égard des responsables. Cependant, la lutte contre ce fléau ne saurait justifier, en matière de liberté, le recours à l’arbitraire et l’existence de zones de non-droit dans les lieux où il y a privation de liberté[4].
Întrebarea care trebuie pusă este aceea dacă o persoană a fost lipsit de libertate „potrivit căilor legale“ în sensul art.5 § 1. Termenii „potrivit căilor legale“ din această dispoziție fac trimitere, în mod esențial, la legislația națională și consacră obligația de a respecta normele de fond, precum și cele de procedură. Deși le revine, în primul rând, autorităților naționale, în special instanțelor, sarcina de a interpreta și de a aplica dreptul intern, situația este diferită atunci când nerespectarea acestuia poate atrage după sine o încălcare a convenției. Acesta este situația, în special, a cauzelor al căror obiect îl constituie art. 5 § 1, iar Curtea europeană trebuie astfel să exercite un anumit control pentru a examina dacă dreptul intern a fost respectat ( Baranowski c. Poloniei , nr. 28.358/95, pct. 50, CEDO 2000-III). Mai exact, este esențial, în materie de lipsire de libertate, ca dreptul intern să definească clar condițiile de detenție și ca legea să fie previzibilă în aplicarea sa ( Zervudacki c. Franței , nr. 73.947/01, pct. 43, 27 iulie 2006).
Curtea observă, într-o cauză, în primul rând, că reclamantul a fost citat la P.N.A. pentru a da o declarație în cadrul unei proceduri penale, fără să i se ofere alte precizări cu privire la obiectul declarației. Legislația națională în materie impunea ca citația să precizeze calitatea în care o persoană este citată, precum și obiectul cauzei ( v art. 176 C. pr. pen.). Rezultă că reclamantul nu știa că era citat în calitate de martor sau învinuit. În această privință, Curtea reamintește că, deși nu se exclude posibilitatea autorităților de a folosi în mod legitim anumite stratageme, de exemplu, pentru a dejuca mai eficient activitățile infracționale, în schimb, un comportament al administrației care încearcă să ofere încredere unor persoane în vederea arestării lor nu este scutit de critici în raport cu principiile generale formulate explicit sau implicit de convenție ( Čonka c. Belgiei , nr. 51.564/99, pct. 41, CEDO 2002-I). În continuare, Curtea observă că Guvernul susține că reclamantul a fost reținut la sediul parchetului în interesul unei bune administrări a justiției, deoarece audierea sau confruntările cu diverse persoane prezente s-ar fi putut dovedi necesare în orice moment, ținând seama de circumstanțele cauzei. În această privință, se bazează pe declarația procurorului VD din 17 ianuarie 2011, potrivit căreia reclamantul și colegii săi au fost citați la parchet în calitate de „făptuitori“ („presupuși autori ai faptelor“ sau „suspecți“, într-un stadiu anterior începerii urmăririi penale). Curtea observă că reclamantul nu avea calitate oficială de învinuit la momentul primei declarații, dată pe coală albă, pe care i se solicitase să o dea încă de la intrarea în sediul P.N.A. Potrivit versiunii faptelor prezentate de Guvern, în jurul orei 12, când s-a terminat de scris declarațiile, procurorul a revenit în sală și a informat că, în cazul respectiv, a fost începută urmărirea penală cei prezenți, inclusiv reclamantul, aveau dreptul să aleagă un avocat sau, în caz contrar, li se va repartiza unul din oficiu. Curtea observă că, la momentul primei sale declarații, reclamantul nu avea cunoștință de statutul său juridic și de garanțiile subsecvente. Chiar dacă, în aceste condiții, se îndoiește de compatibilitatea dintre art. 5 § 1 din convenție și situația reclamantului în primele 3 ore petrecute la sediul parchetului, Curtea nu intenționează să se pronunțe asupra acestei chestiuni din moment ce este evident că cel puțin începând cu ora 12 statutul penal al reclamantului s-a clarificat, în urma începerii urmăririi penale. Începând din acel moment, reclamantul a avut incontestabil calitatea de învinuit, astfel încât legalitatea lipsirii sale de libertate trebuie examinată cu începere din acel moment, din perspectiva art.5 § 1.
În dreptul român, exista numai două măsuri preventive privative de libertate: reținerea și arestarea preventivă. Pentru a decide una sau alta, este necesar să existe probe sau indicii temeinice (preuves ou indices raisonnables) că fapta interzisă a fost săvârșită [art. 143 alin.(1) 58], adică date din care rezultă presupunerea rezonabilă că persoana față de care se efectuează urmărirea penală a săvârșit fapta imputată [art.143 alin. (3) C. pr. pen.]. Însă niciuna dintre aceste măsuri nu a fost luată împotriva reclamantului la 16 iulie 2003 înainte de ora 22.
Curtea este conștientă de constrângerile unei anchete penale și nu neagă complexitatea procedurii declanșate în speță având de a face cu necesitatea unei strategii unitare puse în aplicare de către procuror și prin intermediul unor acte realizate într-o singură zi, într-o cauză de mare amploare, care implică un număr semnificativ de persoane.
Având în vedere cele de mai sus, Curtea consideră că, cel puțin începând cu ora 12, procurorul avea bănuieli suficient de solide, susceptibile să justifice lipsirea de libertate a reclamantului (de soupçons suffisamment solides susceptibles de justifier la privation de liberté) în legătură cu ancheta, și că dreptul român prevedea măsurile necesare în acest sens, și anume reținerea sau arestarea preventivă. În consecință, Curtea consideră că lipsirea de libertate căreia ia căzut victimă reclamantul în data de 16 iulie 2003, cel puțin între orele 12 și 22, nu avea temei legal în dreptul intern și că, prin urmare, constituie o încălcare a art.5[5].
Măsura reținerii poate fi luată de procuror ori de organul de cercetare penală față de învinuit sau inculpat, numai după ascultarea acestuia în prezența apărătorului, dacă sunt probe sau indicii temeinice că a săvârșit o faptă prevăzută de legea penală [art. 143 alin. (1) din Codul anterior de procedură penală]. Prin probe, în sensul dat de Codul de procedură penală anterior (art. 63-64) se înțeleg elementele de fapt care provin dintr-unul dintre mijloacele de probă prevăzute de lege; pentru indicii temeinice s-a dat explicația în art. 681 din vechiul Cod de procedură penală, prin existența unor date din care rezultă presupunerea rezonabilă ca persoana față de care se efectuează acte premergătoare sau acte de urmărire penală a săvârșit fapta; așadar, în sensul legii, sunt indicii temeinice elementele de fapt care provin din alte izvoare decât din mijloace legale de probă, cum ar fi o plângere, un denunț, un raport informative, surprinderea apropierea locului faptei etc. Noua formulare a indiciilor temeinice pune accentul pe o presupunere “rezonabilă” că învinuitul a săvârșit fapta, ceea ce implică o atenție sporită în apaliza datelor existente în cauză în ce privește sursa lor de încredere ce li se poate acorda[6] .
Conceptul de „acuzație” trebuie înțeles în sensul Convenției. Prin urmare, acesta poate fi definit drept „notificarea oficială, din partea autorității competente, privind suspiciunea referitoare la comiterea unei fapte penale”, definiție care depinde, de asemenea, de existența sau absența unor „repercusiuni importante asupra situației (suspectului)” (Hotărârea din 27 februarie 1980 pronunțată în Cauza Deweer c. Belgiei, § 46; Hotărârea din 15 iulie 1982 pronunțată în Cauza Eckle c. Germaniei, § 73).
Măsura controlului judiciar este una neprivativă de libertate, care poate fi dispusă de procuror, de judecătorul de cameră preliminară sau de instanța de judecată și care presupune îndeplinirea unor condiții expres reglementate referitoare la existența unor probe sau indicii temeinice din care să rezulte suspiciunea rezonabilă că persoana în cauză a săvârșit o infracțiune și că aplicarea măsurii este necesară pentru buna desfășurare a procesului penalsau pentru a-l împiedica pe suspect sau inculpat să comită noi infracțiuni sau să se sustragă de la urmărirea penală sau de la judecată.
Concluzia este că procesul penal presupune existența unor condiții expres reglementate prin lege, referitoare la existența unor probe sau indicii temeinice din care să rezulte suspiciunea rezonabilă că persoana în cauză v/a săvârși/t o infracțiune sau se/va sustrage de la urmărirea penală sau de la judecată. Reținerea sau arestarea unei persoane nu trebuie impusă niciodată cu scopul de a o determina să-și recunoască vina sau să dea declarații împotriva altor persoane sau pentru a obține fapte sau informații, care ar putea constitui drept bază pentru bănuiala rezonabilă împotriva acesteia.
Codul de procedură penală folosește noțiunile de „suspiciune rezonabilă” și „presupunere rezonabilă”, atunci când reglementează aspecte precum cele referitoare la dovedirea calității de suspect sau de inculpat, la punerea în mișcare a acțiunii penale, la dispunerea măsurilor asigurătorii etc. Astfel, mai multe articole din cuprinsul Codului de procedură penală fac trimitere la aceste sintagme, precum art.15, referitor la condițiile de punere în mișcare sau de exercitare a acțiunii penale, art.61 alin.(1) cu privire la actele încheiate de unele organe de constatare, art.77 cu privire la suspect, art.139 alin.(1) lit. a), referitor la supravegherea tehnică, art.140 alin.(2) cu privire la procedura de emitere a mandatului de supraveghere tehnică, art.1461 alin.(1) lit. a) cu privire la obținerea datelor privind tranzacțiile financiare ale unei persoane, art.147 alin.(1) lit. a), referitor la reținerea, predarea și percheziționarea trimiterilor poștale, art.148 alin.(1) lit. a) privind utilizarea investigatorilor sub acoperire sau cu identitate reală și a colaboratorilor, art.150 alin.(1) lit. a) cu privire la participarea autorizată la anumite activități, art.152 alin.(1) lit. a) privind obținerea datelor de trafic și de localizare prelucrate de către furnizorii de rețele publice de comunicații electronice ori furnizorii de servicii de comunicații electronice destinate publicului, art.154 alin.(1), referitor la conservarea datelor informatice, art.157 alin.(1) cu privire la percheziția domiciliară, art.158 alin.(1) lit. b), referitor la procedura de emitere a mandatului de percheziție domiciliară, art.165 alin.(2) cu privire la cazurile și condițiile în care se efectuează percheziția corporală, art.170 alin.(1) cu privire la predarea obiectelor, înscrisurilor sau a datelor informatice, art.185 alin.(1) privind autopsia medico-legală, art.202 alin.(1) cu privire la scopul, condițiile generale de aplicare și categoriile măsurilor preventive, art.215 alin.(7) privind conținutul controlului judiciar, art.217 alin.(9), referitor la conținutul cauțiunii, art.218 alin.(3) privind condițiile generale de luare a măsurii arestului la domiciliu, art.221 alin.(1) cu privire la arestul la domiciliu, art.223 alin. (1), referitor la condițiile și cazurile de aplicare a măsurii arestării preventive etc. 399. Curtea Constituțională reține că se utilizează, în toate ipotezele mai sus invocate, sintagma „dincolo de orice suspiciune rezonabilă”, și nu expresia „dincolo de orice suspiciune”[7].
Prin Decizia nr.2 din 15 ianuarie 2014[8] Curtea Constituțională a constatat că, potrivit legii penale, noțiunile de „funcționar public” și de „funcționar” au un înțeles mai larg decât acela din dreptul administrativ, datorită atât caracterului relațiilor sociale apărate prin incriminarea unor fapte socialmente periculoase, cât și faptului că exigențele de apărare a avutului și de promovare a intereselor colectivității impun o cât mai bună ocrotire prin mijloacele dreptului penal.
Cu privire la „funcționari publici asimilați”, Curtea constată că sfera art.175 alin.(2) din Codul penal vizează acei funcționari care nu pot fi încadrați în una din categoriile reglementate la art.175 alin.(1) din Codul penal, dar care au fost învestiți de autoritățile publice să exercite un serviciu de interes public sau care, exercitând un astfel de serviciu, chiar fără să fi fost necesară învestirea de către o autoritate publică în acest scop, sunt supuse controlului sau supravegherii autorităților publice, în ceea ce privește îndeplinirea serviciului public în cauză. În această categorie au fost încadrați, spre exemplu, notarul public, executorul judecătoresc, mediatorii autorizați și medicii cu drept de liberă practică care își desfășoară activitatea pe cont propriu în cadrul unor cabinete medicale private. De altfel, chiar Expunerea de motive a Legii nr.286/2009 privind Codul penal încadrează, cu titlu exemplificativ, în categoria funcționarilor publici, reglementată la art.175 alin.(2) din Codul penal, notarii publici și executorii judecătorești. Referindu-se la această categorie de persoane asimilate funcționarilor publici, expunerea de motive precizează că, „deși aceste persoane nu sunt propriu-zis funcționari publici, ele exercită atribute de autoritate publică, ce le-au fost delegate printr-un act al autorității statale competente, și sunt supuse controlului acesteia”.
În pronunțarea unor hotărâri prealabile sau în soluționarea unor recursuri în interesul legii, Înalta Curte de Casație și Justiție, prin Decizia nr.26 din 3 decembrie 2014 a Înaltei Curți de Casație și Justiție — Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept în materie penală a stabilit că medicul angajat cu contract de muncă într-o unitate spitalicească din sistemul public de sănătate are calitatea de funcționar public în accepțiunea dispozițiilor art.175 alin.(1) lit. b) teza a II-a din Codul penal, soluție a cărei interpretare per a contrario a determinat concluzia că medicul care își desfășoară activitatea în sistemul privat de sănătate se încadrează în categoria funcționarilor publici reglementată la art.175 alin.(2) din Codul penal. De asemenea, prin Decizia nr. 8 din 15 martie 2017, Înalta Curte de Casație și Justiție — Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept în materie penală a decis că profesorul din învățământul preuniversitar de stat are calitatea de funcționar public în accepțiunea dispozițiilor art.175 alin.(1) lit. b) teza a II-a din Codul penal, prin aplicarea aceleiași metode de interpretare rezultând că profesorul din învățământul preuniversitar privat are calitatea de funcționar public potrivit dispozițiilor art.175 alin.(2) din Codul penal. Se mai rețin Decizia nr.20 din 29 septembrie 2014[9], pronunțate de Înalta Curte de Casație și Justiție — Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept în materie penală, prin care aceasta a stabilit că expertul tehnic judiciar și, respectiv, funcționarul bancar, angajat al unei societăți bancare cu capital integral privat, autorizată și aflată sub supravegherea Băncii Naționale a României, sunt funcționari publici, în accepțiunea dispozițiilor art.175 alin.(2) din Codul penal.
Săvârșirea infracțiunilor de corupție și de serviciu a fost apreciată de legiuitor ca prezentând un grad de pericol mai redus atunci când sunt săvârșite de funcționari din mediu privat, prin Decizia nr.603 din 6 octombrie 2015, a fost constatată neconstituționalitatea incriminării infracțiunii de conflict de interese, atunci când aceasta este săvârșită de funcționari din cadrul „oricărei persoane juridice”, la care se face trimitere prin dispozițiile art.308 alin.(1) din Codul penal.
S-a reținut că, prin dispozițiile art.308 alin.(1) din Codul penal, sancționând penal fapte ce contravin unor interese pur private, legiuitorul le-a calificat pe acestea din urmă ca având caracter public, ceea ce a dus la o limitare disproporționată a dreptului la muncă și a libertății economice ale persoanelor care își desfășoară activitatea în mediul privat. În aceste condiții, protecția penală astfel reglementată, deși adecvată sub aspectul finalității, aceea a protejării unor valori sociale chiar și private, nu este necesară și nu respectă un raport just de proporționalitate între severitatea măsurii ce poate fi luată și interesul individual al persoanelor. Dacă faptele persoanelor din mediul privat sunt cauzatoare de prejudicii, împotriva acestora poate fi angajată răspunderea civilă, de dreptul muncii sau alte forme de răspundere, care nu implică forța de constrângere a statului prin mijloace de drept penal.
Prin urmare, Curtea a reținut că este greu de identificat o valoare socială ce trebuie protejată în cazul sancționării conflictului de interese în mediul privat, dat fiind că eventualele cazuri concrete de incompatibilitate pot fi eficient soluționate, astfel cum s-a arătat, cu ajutorul mijloacelor de drept civil, dreptul muncii sau prin alte reguli, care nu implică răspunderea penală. Incriminarea conflictului de interese în mediul privat reprezintă o încălcare nejustificată a libertății economice și a dreptului la muncă al persoanelor care exercită, permanent ori temporar, cu sau fără o remunerație, o însărcinare de orice natură în cadrul oricărei persoane juridice, drepturi fundamentale prevăzute la art.41 alin.(1) și art.45 din Constituție.
Prin Legea nr.356/2004, România a ratificat Convenția Națiunilor Unite împotriva corupției, adoptată la New York la 31 octombrie 2003. Aceasta prevede, la art.2 lit. a), noțiunea de „agent public”, prin care se înțelege: „(i) orice persoană care deține un mandat legislativ, executiv, administrativ sau judiciar al unui stat parte, care a fost numită ori aleasă, cu titlu permanent sau temporar, care este remunerată ori neremunerată, și oricare ar fi nivelul său ierarhic; (ii) orice persoană care exercită o funcție publică, inclusiv pentru un organism public sau o întreprindere publică, ori care prestează un serviciu public, așa cum acești termeni sunt definiți în dreptul intern al statului parte și aplicați în domeniul pertinent al dreptului acestui stat; (iii) orice persoană definită ca «agent public» în dreptul intern al unui stat parte”. Aceeași convenție prevede, la art.21, referitor la corupția în sistemul privat, că fiecare stat parte urmărește să adopte măsurile legislative și alte măsuri care se dovedesc a fi necesare pentru a atribui caracterul de infracțiune, în cazul în care actele au fost săvârșite cu intenție în cadrul activităților economice, financiare sau comerciale: faptei de a promite, de a oferi ori de a da, direct sau indirect, un folos necuvenit oricărei persoane care conduce o entitate din sectorul privat ori care lucrează pentru o asemenea entitate, orice calitate ar avea, pentru sine sau pentru un altul, în scopul de a îndeplini ori de a se abține de la îndeplinirea unui act, cu încălcarea obligațiilor sale; faptei oricărei persoane care conduce o entitate a sectorului privat sau care lucrează pentru o astfel de entitate, orice funcție ar avea, de a solicita ori de a accepta, direct sau indirect, un folos necuvenit, pentru sine ori pentru altul, cu scopul de a îndeplini sau de a se abține să îndeplinească un act, cu încălcarea obligațiilor sale.
De asemenea, Convenția penală privind corupția, adoptată la Strasbourg, la 27 ianuarie 1999, ratificată de România, prin Legea nr.27/2002, reglementează, la art.7 și 8, corupția activă și corupția pasivă în sistemul privat. În acest sens, art.7, anterior menționat, prevede că fiecare stat parte adoptă măsurile legislative și alte măsuri care se dovedesc necesare pentru a incrimina ca infracțiune, conform dreptului său intern, dacă s-a săvârșit cu intenție, în cadrul unei activități comerciale, fapta de a promite sau de a da, direct ori indirect, orice folos necuvenit oricărei persoane care conduce sau lucrează pentru o entitate din sectorul privat, pentru aceasta sau pentru o altă persoană, cu scopul ca aceasta să îndeplinească sau să se abțină să îndeplinească un act, cu încălcarea obligațiilor sale. De asemenea, potrivit art.8 din Convenția penală privind corupția, fiecare stat parte adoptă măsurile legislative și alte măsuri care se dovedesc necesare pentru a incrimina ca infracțiune, conform dreptului său intern, dacă s-a săvârșit cu intenție, în cadrul unei activități comerciale, fapta oricărei persoane care conduce sau lucrează pentru o entitate din sectorul privat de a solicita sau de a primi, direct ori prin intermediul terților, un folos necuvenit sau de a accepta oferta ori promisiunea, pentru aceasta sau pentru o altă persoană, cu scopul ca aceasta să îndeplinească sau să se abțină să îndeplinească un act, cu încălcarea obligațiilor sale.
Prin urmare, atât Convenția Națiunilor Unite împotriva corupției, cât și Convenția penală privind corupția obligă la incriminarea faptelor de corupție, nu doar a celor săvârșite în domeniul public, ci și a celor săvârșite în domeniul privat, neîndeplinirea acestei obligații de către statul român constituind o încălcare a prevederilor constituționale ale art.11.
Prin Decizia nr.2 din 15 ianuarie 2014, Curtea Constituțională a statuat că, prin modificările operate, legiuitorul a afectat protecția penală acordată unor valori sociale deosebit de importante. S-a reținut, în acest sens, că fenomenul corupției este considerat a fi una dintre cele mai grave amenințări cu privire la instituțiile statului de drept, democrație, drepturile omului, echitatea și justiția socială, cu efecte negative asupra activității autorităților și instituțiilor publice și asupra funcționării economiei de piață. S-a reținut, de asemenea, că corupția se constituie într-un obstacol al dezvoltării economice a statului și compromite stabilitatea instituțiilor democratice și fundamentul moral al societății, motiv pentru care, în ultima perioadă, politica penală declarată a statului a fost aceea de a intensifica eforturile în scopul adoptării unor acte normative în materia combaterii corupției, care, printre altele, să prevadă incriminarea coordonată a tuturor infracțiunilor de corupție la toate nivelurile autorităților și instituțiilor statului.
Curtea a constatat că statutul juridic distinct, privilegiat, sub aspectul răspunderii penale, contravine principiului egalității în drepturi a cetățenilor, consacrat de art.16 alin.(1) din Constituție, potrivit căruia „cetățenii sunt egali în fața legii și a autorităților publice, fără privilegii și fără discriminări”. În măsura în care anumite subiecte de drept sunt excluse, prin efectul unei dispoziții legale adoptate în considerarea lor și aplicabile numai în ceea ce le privește, incidenței unei reglementări legale constituind dreptul comun în materie, dispozițiile legale în cauză nesocotesc principiul constituțional potrivit căruia „nimeni nu este mai presus de lege”[10].
Excluderea persoanelor care exercită profesii liberale din sfera de incidență a răspunderii penale în materia infracțiunilor de serviciu și de corupție nu constituie un criteriu obiectiv în funcție de care se poate justifica intervenția legiuitorului. Determinante pentru includerea sau excluderea persoanelor de la incidența normei penale sunt criterii precum natura serviciului prestat, temeiul juridic în baza căruia care se prestează respectiva activitate sau raportul juridic dintre persoana în cauză și autoritățile publice, instituțiile publice, instituțiile sau alte persoane juridice de interes public.
Ratificând sau aderând la convențiile internaționale menționate, statul român și-a asumat obligația de a respecta și transpune întocmai prevederile internaționale în dreptul său intern, și anume obligația de a incrimina corupția activă și corupția pasivă a persoanelor care se circumscriu categoriilor „agent public”/„membru al adunărilor publice naționale”/„funcționar național”/„ofițer public”, noțiuni care au corespondență, în dreptul penal român, în noțiunile de „funcționar public”/„funcționar”. Mutatis mutandis, Curtea reține aceleași argumente și în ceea ce privește cauza de impunitate a persoanelor care ocupă funcții sau demnități publice obținute prin numire sau alegere în cadrul autorităților publice, instituțiilor publice, instituțiilor sau altor persoane juridice de interes public, cu privire la infracțiunea de conflict de interese. Având în vedere toata aceste considerente, Potrivit art.1 alin. (5) din Legea fundamentală, respectarea Constituției este obligatorie, de unde rezultă că Parlamentul nu-și poate exercita competența de incriminare și de dezincriminare a unor fapte antisociale decât cu respectarea normelor și principiilor consacrate prin Constituție. De altfel, Curtea Constituțională a statuat în jurisprudența sa[11] că „Parlamentul nu ar putea defini și stabili ca infracțiuni, fără ca prin aceasta să încalce Constituția, fapte în conținutul cărora ar intra elemente de discriminare dintre cele prevăzute de art.4 alin.(2) din Legea fundamentală. Tot astfel, Parlamentul nu poate proceda la eliminarea protecției juridice penale a valorilor cu statut constituțional. Libertatea de reglementare pe care o are Parlamentul în aceste cazuri se exercită prin reglementarea condițiilor de tragere la răspundere penală pentru faptele antisociale care aduc atingere valorilor prevăzute și garantate de Constituție”.
Curtea reține că, într-adevăr funcționarul public, în sensul dispozițiilor art.175 alin.(2) din Codul penal, are un statut diferit de cel al funcționarului public reglementat la alin.(1) al aceluiași articol, dar, cu toate acestea, funcția publică ce i-a fost încredințată se caracterizează prin faptul că persoanele care o dețin exercită un serviciu de interes public, fiind învestite de autoritățile publice sau supuse controlului ori supravegherii acestora cu privire la îndeplinirea respectivului serviciu public.
Dezincriminarea faptelor de corupție și renunțarea la reglementarea infracțiunilor de serviciu săvârșite de persoanele care dețin funcțiile publice analizate, prin abrogarea prevederilor art.175 alin.(2) din Codul penal, provoacă prejudicii însemnate intereselor societății, afectând valorile democratice ale statului de drept[12].
Activitatea avocaților nu poate fi incriminată, în sensul pretinselor infracțiuni de abuz în serviciu și neglijență în serviciu, întrucât legea a prevăzut pentru existența acestora un subiect activ calificat, care trebuie să fie funcționar public, calitate pe care avocații nu o au, astfel că nu pot fi eventuali făptuitori ai acestei categorii de infracțiuni.
Nemulțumirile oricărei persoane referitoare la prestația avocaților pot fi invocate în condițiile Legii nr. 51/1995, la baroul din care aceștia fac parte, fiind prevăzute sancțiuni specifice acestei profesii liberale[13] .
În cele ce urmează, înțelegem să ne pronunțăm asupra influențelor legate de incriminarea abuzului în serviciu în Noul Cod penal.
Prin Decizia nr. 11 din 8 martie 1994[14], Curtea Constituțională admite excepția de neconstituționalitate cu privire la art. 248 din Codul penal și constată ca dispozițiile sale referitoare la paguba adusă avutului obștesc sunt parțial abrogate potrivit art. 150 alin. (1) din Constituție, urmând a se aplica numai cu privire la bunurile prevăzute de art. 135 alin. (4) din Constituție, bunuri ce formează obiectul exclusiv al proprietății publice.
Articolul 248 din Codul penal face parte din titlul VI „Infracțiuni care aduc atingere unor activități de interes public sau altor activități reglementate de lege” cap. I „Infracțiuni de serviciu sau în legătură cu serviciul” și incriminează fapta funcționarului public care în exercițiul atribuțiilor de serviciu, cu intenție, nu îndeplinește un act ori îl îndeplinește în mod defectuos și prin aceasta cauzează o pagubă sau o tulburare însemnată bunului mers al unui organ sau instituții de stat ori al unei alte instituții care intră sub incidența dispozițiilor art. 145 din Codul penal.
Referirea la producerea unei pagube în patrimoniul subiectelor pasive ale infracțiunii nu are semnificația înzestrării acestei infracțiuni cu o dublă natură juridică, și anume cea de infracțiune de serviciu și cea de infracțiune contra patrimoniului, fapta rămânând, evident, o infracțiune de serviciu sau în legătură cu serviciul, ci descrie una dintre cele două urmări imediate alternative prevăzute de lege – prima fiind „o tulburare însemnată a bunului mers” al organului, instituției sau unității – pentru ca fapta să constituie infracțiune.
De altfel, chiar admițând că prin art. 248 din Codul penal se urmărește și apărarea proprietății, textul nu face nici o diferențiere între proprietatea publică și cea privată, așa cum fără temei se susține în motivarea excepției, abuzul funcționarului public pedepsindu-se la fel, indiferent dacă are ca urmare producerea unei pagube în patrimoniul public sau în proprietatea privată a unei unități dintre cele prevăzute de art. 145 din Codul penal.
În consecință, nu poate fi primită critica formulată în motivarea excepției de neconstituționalitate, în sensul că, prin conținutul său, art. 248 din Codul penal contravine principiului constituțional al ocrotirii egale a proprietății private, indiferent de titular[15]
Prevederile art. 248 din Codul penal nu contravin vreunei norme constituționale, deoarece acestea reglementează o infracțiune de serviciu și nu o infracțiune contra patrimoniului, cum susține autorul excepției.
De asemenea, critica adusă prevederilor art. 145 din Codul penal este neîntemeiată. Prin această reglementare legiuitorul nu și-a propus să explice noțiunea de proprietate publică, ci înțelesul termenului public, raportat nu numai la noțiunea de proprietate, ci și la „tot ce privește autoritățile publice, instituțiile publice, instituțiile sau alte persoane juridice de interes public, … serviciile de interes public, …”. De aceea, dispozițiile art. 145 din Codul penal nu contravin prevederilor art. 41 alin. (2) din legea fundamentală, potrivit cărora „Proprietatea este ocrotită în mod egal de lege, indiferent de titular”, și ale art. 135 alin. (2) din Constituție, care stabilesc că „Proprietatea este publică sau privată”.
Critica formulată de autorul excepției, în legătură cu distincția între proprietatea publică și cea privată, nu prezintă vreun interes pentru calificarea faptei săvârșite, ca infracțiune prevăzută la art. 248 din Codul penal. Abuzul în serviciu contra intereselor publice reprezintă însă cea mai gravă formă a abuzului în serviciu, deoarece este fapta unui funcționar public și lezează activitatea unei persoane juridice de interes public, producând fie o tulburare deosebit de gravă a activității acesteia, fie o pagubă adusă patrimoniului ei. Așadar, infracțiunea există chiar dacă prin fapta săvârșită nu s-a produs o pagubă.
Într-o interpretare sistematică a dispozițiilor art. 248 din Codul penal rezultă că acestea se aplică și în cazul în care subiectul activ al infracțiunii este alt funcționar, în conformitate cu art. 258 din Codul penal, prevederi ignorate de autorul excepției de neconstituționalitate. Calitatea de funcționar public sau de funcționar a făptuitorului, în cazul săvârșirii infracțiunii de abuz în serviciu contra intereselor publice, trebuie constatată însă de instanța de judecată, deoarece interpretarea și aplicarea legii țin de competența acesteia[16]
Referitor la fapte săvârșite de alți funcționari, art. 258 alin. (1) din Codul penal (Legea nr.15/1968 privind Codul penal, republicată în Monitorul Oficial al României nr.65 din 16 aprilie 1997, cu modificările și completările ulterioare) specifică cădispozițiile art. 246 – 250 privitoare la funcționari publici se aplică și celorlalți funcționari, în acest caz maximul pedepsei reducându-se cu o treime.
Dacă, potrivit prevederilor art. 72 alin. (3) lit. i) din Constituție, reglementarea statutului funcționarilor publici se face prin lege organică, deci de către legiuitor, cu atât mai mult reglementarea statutului juridic al celorlalți funcționari este de atributul legiuitorului. Întrucât Constituția nu definește noțiunile de funcționar public și de funcționar, rămâne în sarcina exclusivă a legiuitorului să le definească. Este ceea ce Codul penal, care este o lege organică, face prin dispozițiile art. 147, în conformitate cu prevederile art. 72 alin. (3) lit. f) din Constituție, în sensul cărora infracțiunile, pedepsele și regimul executării acestora se reglementează prin lege organică. Tot de competența exclusivă a legiuitorului ține și stabilirea infracțiunilor săvârșite de către funcționari sau funcționari publici, așa cum este cazul infracțiunilor de serviciu. Faptul că legiuitorul a prevăzut prin dispozițiile art. 258 din Codul penal că infracțiunile de serviciu prevăzute în art. 246 – 250 din Codul penal pot fi săvârșite și de funcționari fără atribuții publice, cu precizarea că pentru aceștia maximul pedepsei se reduce cu o treime, nu înseamnă asimilarea funcționarilor cu funcționarii publici, așa cum susțin autorii excepției, ci exprimă voința legiuitorului de a sancționa și încălcarea de către funcționari a îndatoririlor de serviciu, chiar dacă faptele săvârșite de aceștia prezintă un grad de pericol social generic mai redus decât al faptelor comise de funcționarii publici.
În practica sa jurisdicțională Curtea Constituțională a avut de soluționat numeroase excepții de neconstituționalitate având ca obiect dispozițiile art. 147 și 258 din Codul penal, respectiv noțiunile de funcționar public și funcționar și infracțiunile la care subiectul activ nemijlocit (autorul) are această calitate. Deși multe dintre excepții se refereau la textele art. 147 și 258 în redactarea anterioară modificării Codului penal prin Legea nr. 140/1996, M. Of. nr. 289 din 14 noiembrie 1996, diferită de cea în vigoare, din deciziile Curții se desprinde soluția de principiu în soluționarea acestor excepții, bazată pe teza că noțiunile de funcționar public și funcționar sunt de nivelul legii și deci intră în competența exclusivă a legiuitorului atât definirea acestor noțiuni, cât și stabilirea răspunderii penale pentru infracțiunile săvârșite de persoanele cu această calitate[17] Noi remarcăm că incriminarea se limitează totuși și prin formula ”de interes public”, iar nu la oricefuncționar ”fără atribuții publice”.
Abuzul în serviciu este reglementat în art. 297 alin. (1) din Codul nou penal ca fiind fapta funcționarului public care, în exercitarea atribuțiilor de serviciu, nu îndeplinește un act sau îl îndeplinește în mod defectuos și prin aceasta cauzează o pagubă ori o vătămare a drepturilor sau intereselor legitime ale unei persoane fizice sau ale unei persoane juridice se pedepsește cu închisoarea de la 2 la 7 ani și interzicerea exercitării dreptului de a ocupa o funcție publică.
Infracțiuni de serviciu pot fi comise de alte persoane. Dispozițiile art. 297 privitoare la funcționarii publici se aplică în mod corespunzător și faptelor săvârșite de către sau în legătură cu persoanele care exercită, permanent sau temporar, cu sau fără o remunerație, o însărcinare de orice natură în serviciul unei persoane fizice dintre cele prevăzute în art. 175 alin. (2) sau în cadrul oricărei persoane juridice (art. 308 alin. (1) noul C. pen. ).
Or, funcționar public, în sensul legii penale, este persoana care, cu titlu permanent sau temporar, cu sau fără o remunerație:
a) exercită atribuții și responsabilități, stabilite în temeiul legii, în scopul realizării prerogativelor puterii legislative, executive sau judecătorești;
b) exercită o funcție de demnitate publică sau o funcție publică de orice natură;
c) exercită, singură sau împreună cu alte persoane, în cadrul unei regii autonome, al altui operator economic sau al unei persoane juridice cu capital integral sau majoritar de stat ori al unei persoane juridice declarate ca fiind de utilitate publică, atribuții legate de realizarea obiectului de activitate al acesteia.
De asemenea, este considerată funcționar public, în sensul legii penale, persoana care exercită un serviciu de interes public pentru care a fost învestită de autoritățile publice sau care este supusă controlului ori supravegherii acestora cu privire la îndeplinirea respectivului serviciu public (art. 175 Noul Cod Penal).
Dar interpretarea literală arată că poate fi subiect activ al infracțiunii de abuz în serviciu și o altă persoană, constituind infracțiune și faptele săvârșite de către sau în legătură cu persoanele care exercită, permanent sau temporar, cu sau fără o remunerație, o însărcinare de orice natură în serviciul unei persoane fizice care, la rândul ei, exercită un serviciu de interes public pentru care a fost învestită de autoritățile publice sau care este supusă controlului ori supravegherii acestora cu privire la îndeplinirea respectivului serviciu public sau în cadrul oricărei persoane juridice. Față de textul anterior, formularea este ușor încărcată, dar și ceva mai limitativ. Oricum, sensul trebuie să fie același.
Interpretarea rațională este în sensul art. 258 alin.(1) din vechiul Cod penal (Legea nr.15/1968),- care se limita la un salariat -, dar extinsă la orice persoană, fizică sau juridică care exercită o însărcinare de orice natură în serviciul unei persoane(fizice sau juridice), care, la rândul său, exercita un serviciu de interes public.
Activitatea avocaților poate fi sancționată penal, în sensul pretinselor infracțiuni de abuz în serviciu și neglijență în serviciu, întrucât legea, referitor existența unui subiect activ calificat, a extins calificarea, de exemplu atunci când acesta are o însărcinare pentru un serviciu de interes public.
Fapta inculpatului, săvârșită în calitate de notar public, care, în exercitarea atribuțiilor de serviciu, a autentificat contractul de cesiune de creanță încheiat între cedentul D. și cesionarul C., deși avea cunoștință că numita E. (garanta) a fost pusă sub interdicție judecătorească, contractul de cesiune fiind semnat doar de către debitorul cedat F., atât în această calitate, cât și ca mandatar al fiicei sale (interzisa) E. (garanta), încălcând atât prevederile exprese ale C. civ. ce interzic garantarea de către o persoană pusă sub interdicție fără încuviințarea instanței de tutelă, cât și ale Legii nr. 36/1995 a notarilor publici și a activității notariale, ce îl obligau să verifice dacă actul este contrar legii, și în acest mod a creat o pagubă de 50.000 € părții civile B., întrunește elementele constitutive ale infracțiunii de abuz în serviciu prevăzute în art. 297 alin. (1) C. pen.
Prin prisma cazului de casare invocat în cauză, Înalta Curte subliniază că sintagma “nu este prevăzută de legea penală” privește situațiile în care condamnarea se bazează pe ipoteze de incriminare care nu sunt prevăzute de lege, respectiv nu au făcut niciodată obiectul incriminării sau a operat dezincriminarea.
Or, în determinarea legii penale mai favorabile instanțele au constatat că infracțiunea de abuz în serviciu, așa cum a fost reținută în sarcina inculpatului A. nu a fost dezincriminată și, totodată, transpunând cauzei de față exigențele Deciziei Curții Constituționale nr. 405/2016, au dispus condamnarea inculpatului pentru infracțiunea de abuz în serviciu prevăzută de art. 297 alin. (1) C. pen.
Prin Decizia nr. 405 din 15 iunie 2016 a Curții Constituționale, s-a constatat că dispozițiile art. 246 alin. (1) din C. pen. din 1969 și ale art. 297 alin. (1) din C. pen. sunt constituționale în măsura în care prin sintagma “îndeplinește în mod defectuos” din cuprinsul acestora se înțelege “îndeplinește prin încălcarea legii”. Cele statuate prin această decizie au devenit general obligatorii de la data publicării deciziei în Monitorul Oficial, respectiv de la data de 08.07.2016 (M. Of. nr. 517 din data de 8 iulie 2016), astfel că instanțele au aplicat norma astfel cum a fost interpretată de Curtea Constituțională.
Referitor la constatarea neconstituționalității unei norme de incriminare, având ca efect dezincriminarea, Decizia nr. 6/2017 a Completului pentru dezlegarea unor chestiuni de drept în materie penală al Înaltei Curți de Casație și Justiție precizează că aceasta “poate privi norma în integralitatea sa ori numai anumite variante de incriminare (prin constatarea neconstituționalității unor teze ale normei de incriminare sau a unor sintagme din norma de incriminare care determină existența unor variante de incriminare). În această ipoteză, constatarea neconstituționalității are ca efect dezincriminarea acelei variante vizate de decizia instanței de contencios constituțional, iar nu a tuturor variantelor prevăzute în norma de incriminare” (decizia nr. 110/A din 4 aprilie 2017 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, S. penală).
Totodată, în ceea ce privește decizia Curții Constituționale nr. 405/2016, se constată că aceasta este o decizie interpretativă. Astfel, după cum s-a arătat și în jurisprudența instanței de contencios constituțional, atunci când Curtea Constituțională a hotărât în dispozitivul deciziei pronunțate, în cadrul competenței prevăzute de art. 146 lit. d) din Constituție, că numai o anumită interpretare este conformă cu Constituția, se menține prezumția de constituționalitate a textului în această interpretare, dar sunt excluse din cadrul constituțional toate celelalte interpretări posibile.
Pe cale de consecință, textul care a făcut obiectul controlului de constituționalitate nu este eliminat din fondul activ al legislației, ci își găsește aplicarea în interpretarea stabilită de instanța constituțională.
Față de cele arătate, Înalta Curte constată neîntemeiată susținerea recurentului, prin apărător, în sensul că infracțiunea de abuz în serviciu reținută în sarcina inculpatului A. a fost dezincriminată ca efect al deciziei Curții Constituționale nr. 405/2016.
Referitor la susținerea apărării potrivit căreia fapta inculpatului nu este prevăzută de lege, în condițiile în care, încălcarea art. 144 și art. 171 C. civ. nu sancționată în nicio normă penală, iar în ceea ce privește art. 9 din Statutul Uniunii Naționale a Notarilor, acest act normativ nu este dintre acelea enumerate prin decizia Curții Constituționale nr. 405/2016.
Cu privire la această critică, Înalta Curte reamintește că, prin decizia anterior menționată, instanța de control constituțional a statuat că în respectarea principiului legalității incriminării doar legiuitorul primar poate stabili conduita, pe care destinatarul legii este obligat să o respecte, în caz contrar supunându-se sancțiunii penale, deci, comportamentul interzis trebuie impus de către legiuitor chiar prin lege (înțeleasă ca act formal adoptat de Parlament, precum și ca act material, cu putere de lege, emis de Guvern, în temeiul delegării legislative, respectiv, prin ordonanțe și ordonanțe de urgență).
În esență, instanța de control constituțional a reținut că orice acuzație având ca obiect o faptă, despre care se pretinde că a încălcat îndatoririle de serviciu, va putea angaja răspunderea penală a subiectului activ numai dacă nerespectarea acestor îndatoriri a avut loc prin încălcarea legii, în accepțiunea stabilită prin decizia invocată, respectiv legislația primară, legi și ordonanțe simple sau de urgență.
Raportând considerentele teoretice anterior reliefate la speța de față, Înalta Curte de Casație și Justiție constată că aspectele invocate de apărare nu sunt incidente în cauză, inculpatul fiind condamnat pentru săvârșirea infracțiunii de abuz în serviciu în forma încălcării legislației primare. În cauză, hotărârile de condamnare enumeră dispozițiile încălcate de inculpat, respectiv art. 144 și art. 171 C. civ. și art. 9 din Statutul Uniunii Naționale a Notarilor.
Prin urmare, instanțele au făcut o corectă aplicare a legii, iar din această perspectivă criticile sunt neîntemeiate[18].
Într-un dosar de abuz în serviciu prevăzută în art. 297 alin. (1) C. pen., vizând o executare silită , fără a mai cita părțile și consemnând în fals că debitoarele au fost prezente, inculpata ar fi împiedicat pe debitoare să participe la distribuirea sumei rezultate din executarea silită, să formuleze obiecțiuni și să conteste procesul-verbal în termenul legal , vătămându-le astfel drepturile și interesele legitime.
Fapta inculpatei A. care, în calitate de executor judecătoresc, aflată în exercitarea atribuțiilor specifice funcției, a întocmit în dosarul de executare silită, înscrisul intitulat “proces verbal distribuire sumă rezultată din executare, cu încălcarea dispozițiilor art. 570 C. pr. civ. din 1865, prin aceasta inculpata încălcând dreptul debitoarelor C. și B. de a formula obiecții cu privire la modalitatea de distribuire a sumei rezultate din executarea silită și ulterior de a formula contestația la executare specială prevăzute de art. 570 alin. (2) din C. pr. civ. anterior din 1865, cu toate efectele specifice, întrunește elementele constitutive ale infracțiunii de abuz în serviciu prevăzute de art. 297 alin. (1) C. pen.
Consideră instanța de fond că fapta de abuz în serviciu reținută în sarcina inculpatei A. întrunește elementele constitutive ale infracțiunii și din perspectiva Deciziei nr. 405/2016 a Curții Constituționale, încălcarea dispozițiilor din C. pr. civ. anterior (lege organică) fiind gravă prin prisma consecințelor concrete pe care le-a produs asupra drepturilor și intereselor legitime ale debitoarele C. și B.
În privința laturii subiective a infracțiunii, prima instanța a considerat că inculpata A. a acționat cu intenție indirectă, potrivit art. 16 alin. (3) lit. b) C. pen. Aceasta, deși a prevăzut rezultatul faptei sale, totuși, nu există probe care să demonstreze fără dubiu că a urmărit, prin modul în care a întocmit procesul-verbal de distribuire sumă, să încalce drepturile și interesele legitime ale debitoarelor în dosarul de executare silită nr. 421/2010. Cu toate acestea, din calitatea sa de executor judecătoresc ce este ținut să-și desfășoare activitatea potrivit dispozițiilor legale menționate mai sus, inculpata a acceptat posibilitatea încălcării drepturilor și intereselor legitime ale debitoarelor prin nesocotirea dispozițiilor art. 570 din C. pr. civ. anterior din 1865.
Având în vedere considerentele prezentate mai sus, instanța a constatat îndeplinite condițiile răspunderii penale în persoana inculpatei A. și a dispus condamnarea acesteia pentru infracțiunea de abuz în serviciu.
Apelanta a susținut că prima instanță a pronunțat în mod eronat o soluție de condamnare a inculpatei pentru infracțiunea de abuz în serviciu (art. 297 alin. (1) C. pen.), reținând o situație de fapt greșită, fapta nefiind prevăzută de legea penală având în vedere, pe de o parte, caracterul subsidiar al acestei incriminări, iar pe de altă parte, neîntrunirea elementelor constitutive ale infracțiunii pe latură obiectivă (inexistența unei vătămări a intereselor legale) .
Interpretarea instanței de fond este in mod excesiv de restrictivă, neaflându-și corespondent în scopul urmărit de legiuitor în momentul redactării art. 570 C. pr. civ. anterior. Absența debitorului de la distribuirea sumelor obținute în urma valorificării imobilului ipotecat, indiferent de motivele ce au determinat această absență, nu poate fi de natura a atrage o sancțiune atât de gravă ca și imposibilitatea pentru acesta de a mai contesta procesul-verbal de distribuire. În acest mod ar fi încălcat spiritul legii, respectiv ideea de a putea controla legalitatea actelor de executare prin intermediul instanței de judecată, cu atât mai mult cu cât nu se ajunge la o întârziere nejustificată a executării silite.
Rezultă din formularea textului de lege că procesul-verbal poate fi contestat, iar nu că doar persoanele prezente și care au făcut obiecțiuni pot formula și contestație . Persoanele prezente pot formula obiecțiuni pe care executorul este obligat să le înscrie în conținutul procesului-verbal, pe când dreptul de a formula contestație aparține, în condițiile art. 399 C. pr. civ. anterior, tuturor celor interesați sau vătămați prin modul de distribuire a prețului, doar termenul de declarare a contestației la executare fiind redus la 3 zile, în acest caz particular. În acest sens era și Decizia nr. 1412/2010 a Curții Constituționale, reglementarea de către legiuitor, în limitele competenței ce i-a fost conferită prin Constituție, a condițiilor de exercitare a unui drept subiectiv sau procesual, inclusiv prin instituirea unor termene, nu constituie o restrângere a exercițiului acestuia, ci doar o modalitate eficientă de a preveni exercitarea sa abuzivă, în detrimentul altor titulari de drepturi în egală măsură ocrotite “.
Înalta Curte constată că aspectele criticate de către apelanta inculpată A., referitoare la reținerea în mod eronat de către instanța de fond a existenței unei vătămări a drepturilor sau intereselor legitime ale intimatelor C. și B. prin modul de întocmire, de către inculpată, a proceselor-verbale, este întemeiată. Pentru a se putea reține comiterea unei infracțiuni de către o persoană este necesară analiza acțiunilor acesteia și stabilirea existenței unei încadrări perfecte în tipicitatea infracțiunii ce i se impută.
În prezenta cauză, din punctul de vedere al laturii obiective a infracțiunii prevăzute de art. 297 C. pen., abuzul în serviciu, acțiunile inculpatei întrunesc elementul material al acesteia. Aceasta și-a îndeplinit, în calitatea sa de executor judecătoresc, funcționar public, așa cum în mod just a reținut prima instanță, atribuțiile de serviciu cu încălcarea prevederilor C. pr. civ.
Dacă din punctul de vedere al existenței elementului material al infracțiunii menționate, opinia Înaltei Curți coincide cu opinia primei instanțe, nu aceeași este situația în ceea ce privește și celelalte elemente ale laturii obiective a infracțiunii, respectiv existența urmării imediate a acțiunilor inculpatei. Din acest punct de vedere, al existenței urmării imediate, ca element al laturii obiective a infracțiunii de abuz în serviciu, prevăzută de art. 297 C. pen. Înalta Curte consideră că în cauză nu pot fi reținute elemente care să justifice constatarea unei vătămări a drepturilor sau intereselor legitime ale persoanelor vătămate.
În mod cert, acțiunile inculpatei A., concretizate în modul în care aceasta a întocmit cele două procese-verbale , reprezintă o încălcare a dispozițiilor legale cuprinse în C. pr. civ. privind modul de realizare a acestor activități, aspectele prezentate de prima instanță în motivarea sentinței fiind pertinente.
Înalta Curte, în majoritate, dispune achitarea inculpatei pentru comiterea infracțiunii de abuz în serviciu, prevăzute de art. 297 alin. (1) C. pen. în conformitate cu prevederile art. 396 alin. (5) raportat la art. 16 alin. (1) lit. b) teza I C. pr. pen.
Opinia separată își însușește în integralitate argumentele primei instanțe, care a coroborat materialului probator administrat și a stabilit prin indicarea mijloacelor de probă modul în care a acționat inculpata A. în întocmirea actelor pe care le-a avea în dosarul de executare al persoanelor vătămate, rezultând contribuția concretă, iar din modul în care a acționat, în calitate de executor judecătoresc, persoană învestită de ministrul justiției să îndeplinească un serviciu de interes public și ale cărui acte, îndeplinite în limitele competențelor legale, purtând ștampila și semnătura acestuia, precum și numărul de înregistrare și data, întrunește condițiile actului de autoritate publică, având forța probantă prevăzută de lege, potrivit art. 2 din Legea nr. 188/2000 privind executorii judecătorești și art. I, art. 6 din Regulamentul de aplicare a Legii nr. 188/2000, aprobat prin Ordinul nr. 210/2001 al Ministerului Justiției, având calitatea de funcționar public în accepțiunea art. 175 alin. (2) C. pen., avea obligația să cunoască care sunt consecințele faptei sale asupra drepturilor debitoarelor.[19]
Prin considerentele Deciziei nr. 405/2016 a Curții Constituționale s-a precizat că scopul urmărit de legiuitor prin legislația penală este acela de a apăra ordinea de drept, iar, în sens restrâns, de a apăra valori sociale identificate de legiuitor în partea specială a C. pen., acest scop fiind, în principiu, legitim. Măsurile adoptate de legiuitor pentru atingerea scopului urmărit trebuie să fie adecvate, necesare și să respecte un just echilibru între interesul public și cel individual.
Totodată, referitor la îndatoririle legate de o anumită funcție sau de un anumit loc. de muncă, instanța de contencios constituțional a mai reținut că există un complex de norme, unele cuprinse în acte normative cu caracter general, privind îndatoririle angajaților în genere, altele, în acte normative cu caracter special iar îndeplinirea unei atribuții de serviciu implică manifestarea de voință din partea persoanei în cauză, care se concretizează în acțiunile efective ale acesteia și care are ca scop realizarea obligației prescrise. Realizarea acestui demers se raportează atât la un standard subiectiv/intern al persoanei care exercită atribuția de serviciu, cât și la un standard obiectiv. Standardul subiectiv ține de forul intern al persoanei respective, iar măsura în care acesta este atins ține de autoevaluarea acțiunilor întreprinse. Standardul obiectiv are ca element de referință principal normativul actului care reglementează atribuția de serviciu respectivă.
Întrucât standardul obiectiv este determinat și circumscris prescripției normative, reglementarea atribuțiilor de serviciu și a modalității de exercitare a acestora determină sfera de cuprindere a acestui standard, care nu poate să aibă o întindere mai largă decât prescripția normativă în domeniu, din perspectiva respectării principiului principiul previzibilității. Prin urmare, unei persoane nu i se poate imputa încălcarea standardului obiectiv prin constatarea neîndeplinirii de către aceasta a unor prescripții implicite, nedeterminabile la nivel normativ, chiar dacă anumite acțiuni, ce însoțesc exercitarea unei atribuții de serviciu, se pot baza pe o anumită uzanță/cutumă.
În ceea ce privește sfera actelor normative la care organele judiciare se pot raporta în aprecierea atribuțiilor de serviciu s-a reținut că ea se limitează la legi și ordonanțe ale Guvernului, și nu la acte de nivel inferior acestora. Referitor la ordonanțele Guvernului (inclusiv ordonanțele de urgență), a reținut că, nu reprezintă o lege în sens formal, ci un act administrativ de domeniul legii, asimilat acesteia prin efectele pe care le produce, respectând sub acest aspect criteriul material, conțin norme de reglementare primară, având o forță juridică asimilată cu a legii, fiind supuse aprobării Parlamentului.
Altfel spus, prin decizia Curții Constituționale s-a realizat o reconfigurare a laturii obiective a infracțiunii de abuz în serviciu sub aspectul elementului material, sfera de incidență fiind restrânsă, aceasta constituind o veritabilă lege de dezincriminare cu consecințele ce decurg din reținerea incidenței dispozițiilor art. 4 C. pen.
În hotărârea prealabilă nr. 6/2017 a Completului pentru dezlegarea unor chestiuni de drept în materie penală al Înaltei Curți de Casație și Justiție s-a arătat că efectele unei decizii a Curții Constituționale sunt echivalente abrogării textului de incriminare, inclusiv dezincriminării acestuia. Totodată, atunci când fapta anterioară a fost dezincriminată, trăsătura tipicității nu este întrunită indiferent dacă dezincriminarea a operat ca efect al abrogării normei sau ca efect al admiterii excepției de neconstituționalitate și a constatării neconstituționalității normei. Pe de altă parte, constatarea neconstituționalității unei norme de incriminare, având ca efect dezincriminarea, poate privi norma în integralitatea sa ori numai anumite variante de incriminare (prin constatarea neconstituționalității unor teze ale normei de incriminare sau a unor sintagme din norma de incriminare care determină existența unor variante de incriminare), împrejurare în care, constatarea neconstituționalității are ca efect dezincriminarea acelei variante vizate de decizia instanței de contencios constituțional, iar nu a tuturor variantelor prevăzute în norma de incriminare.
Raportând considerentele teoretice anterior menționate la prezenta speță, Înalta Curte constată că aspectele invocate de apărare nu sunt incidente în cauză, inculpata A. fiind condamnată pentru săvârșirea a două infracțiuni de abuz în serviciu în forma încălcării legislației primare, respectiv Legea nr. 215/2001, dar și dispozițiile vechiul C. civ., instanța de apel menționând, în cuprinsul hotărârii, dispozițiile legale încălcate prin nerespectarea atribuțiilor sale de serviciu.
Împrejurarea că în actul de sesizare, emis anterior publicării în Monitorul Oficial al României a Deciziilor nr. 405/2006 și nr. 392/2017 ale Curții Constituționale, nu au fost făcute precizări cu trimitere la dispozițiile legale încălcate, nu pot conduce la aprecierea că atribuțiile de serviciu încălcate de inculpată nu se regăsesc într-o prescripție normativă cu caracter previzibil, în condițiile în care faptele pentru care s-a dispus trimiterea sa în judecată au fost descrise în rechizitoriu; atât elementele ce caracterizează latura obiectivă a infracțiunii de abuz în serviciu – prin indicarea actelor întocmite și atribuțiilor de serviciu încălcate, a prejudiciului/vătămărilor cauzate, a folosului necuvenit realizat, cât și cele pe latură subiectivă – cu indicarea cunoașterii aspectelor încălcate și a legăturii de cauzalitate între acțiunile de încălcare a atribuțiilor și vătămarea intereselor părților civile, care denotă intenția inculpatei în comiterea faptelor. Mai mult, criticile recurentei privind neclaritatea sau ambiguitatea rechizitoriului au format obiectul procedurii de cameră preliminară.
Pe cale de consecință, față de elementele faptice stabilite definitiv de instanța de control judiciar și având în vedere considerentele Deciziilor nr. 405/2016 și nr. 392/2017 ale Curții Constituționale, Înalta Curte apreciază ca fiind neîntemeiată critica recurentei inculpate A. în sensul dezincriminării faptelor de abuz în serviciu, reținute de cele două instanțe în sarcina sa, soluția de condamnare în baza art. 246 C. pen..(1969) cu aplicarea art. 132 din Legea nr. 78/2000 și art. 5 alin. (1) C. pen.
Ca atare, Înalta Curte constatând că în cauză nu este incident cazul de casare prevăzute de art. 438 alin. (1) pct. 7 C. pr. pen., în temeiul art. 448 alin. (1) pct. 1 C. pr. pen., și respinge, ca nefondat, recursul în casație formulat de inculpata A. împotriva deciziei penale nr. 1317 din 23 noiembrie 2017 pronunțată de Curtea de Apel Bacău, S. penală și pentru cauze cu minori și de familie[20].
Înalta Curte reține că maniera de lucru singulară, lipsită de tact și delicatețe, chiar excesivă, în care pârâtul a ales să își exercite atribuțiile de serviciu față de un coleg procuror nu poate fi justificată de faptul că ar fi apreciat că există îndoieli în privința sa sub aspectul obiectivității și bunei-credințe ca urmare a circumstanțelor anterioare audierii (reacția verbală a doamnei procuror D. față de posibilitatea audierii ca martor; discuțiile pe această temă avute cu conducerea unității de parchet).
Așa cum rezultă din dispozițiile art. 90 din Legea nr. 303/2004, art. 17 din Codul deontologic al judecătorilor și procurorilor, art. 104 din Legea nr. 161/2003 și Declarației privind etica judiciară de la Londra (2010), judecătorii și procurorii sunt datori să se abțină de la orice acte sau fapte de natură să compromită demnitatea lor în profesie, relațiile acestora la locul de muncă bazându-se pe respect și bună-credință, fiind în același timp datori să se abțină de la orice comportament lipsit de tact și delicatețe și nu doar de la cel care este contrar legii.
Respectând principiul independenței procurorului, fără a analiza legalitatea ori temeinicia mijlocului de probă administrat, se apreciază că, prin modul în care a înțeles să își exercite atribuțiile specifice, pârâtul a adus atingere onoarei și prestigiului funcției în ceea ce privește buna-credință, lipsa de tact și delicatețe, precum și adoptarea unei conduite care, chiar dacă nu este contrară dispozițiilor exprese ale legii, are valența de a afecta autoritatea specifică funcției de magistrat, imaginea unității de parchet, respectul și buna-credință în relațiile la locul de muncă.
În cauză, în acord cu instanța disciplinară, Înalta Curte reține că latura obiectivă a abaterii disciplinare este conturată de următoarele elemente decelate din situația de fapt analizată: (i) pârâtul a procedat la audierea colegei sale procuror, în calitate de martor, într-o manieră lipsită de tact, aparte, singulară, în condițiile în care audierea s-a făcut în prezența unui avocat din oficiu, nesolicitat de martor, și a unui comisar șef de poliție, în calitate de martor asistent; (ii) avocatul din oficiu care a participat la audiere, a menționat în declarația de martor dată în cadrul prezentei proceduri disciplinare, că doamna procuror D. a fost vizibil afectată de această situație; (iii) doamna procuror, audiată în calitate de martor, a calificat întrebările adresate de pârâtul procuror ca având caracter șicanator și de natură a știrbi autoritatea sa în fața celor două persoane care au asistat la luarea declarației (întrebările referitoare la data începerii activității în cadrul unității de parchet și la funcția ocupată în compartimentul în care își desfășoară activitatea, aspecte lipsite de relevanță din perspectiva obiectului probațiunii ori credibilității martorului); (iv) prezența la audiere, ca martor asistent, a unui lucrător de poliție este de natură a afecta raportul de autoritate specific relației de supraveghere a urmăririi penale efectuate de organele de cercetare penală; (v) pârâtul a procedat la audierea colegei sale utilizând instituția martorului asistent, reglementată în vechiul C. pr. pen. (iar nu și în noul C. pr. pen.), care, în practică, era uzitată de organele de urmărire penală la audierea în calitate de martori a unor persoane neșcolarizate, care nu cunosc să scrie sau să citească.
Se poate concluziona în sensul că, făcând aplicarea unei asemenea instituții de drept procesual față de un coleg procuror, pârâtul, în pofida intențiilor declarate de a asigura garanțiile de obiectivitate a audierii, l-a plasat pe colegul audiat într-o situație similară celor în care se recurgea în mod uzual la o asemenea procedură[21].
Sub aspectul laturii subiective, se reține, în acord cu instanța disciplinară, că pârâtul procuror a acționat cu intenție indirectă, întrucât, deși nu a urmărit, a prevăzut și a acceptat producerea consecințelor modului în care a înțeles să își exercite atribuțiile de serviciu față de colega sa procuror.
În consecință, nu pot fi primite criticile formulate de recurent din perspectiva motivului prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. pr. civ.[22]
[1] Suspiciunile rezonabile nu sunt în sine suficiente pentru un constitui un început de probă (prima facie case). Cauza Ignatenco c Moldovei, (Cererea nr. 36988/07 ), Hotărâre, 8 februarie 2011, Definitiva, §§ 58-59. Curtea observă că reclamantul a fost arestat în baza „informației de investigare”, . Curtea de asemenea observă că această „informație de investigare” a fost confirmată de plângerea cu caracter penal care ar fi suficientă pentru a justifica arestarea reclamantului în baza legislației naționale. V și Dorin Ciuncan, Prevenirea, descoperirea şi sancționarea faptelor de corupție, Legea nr. 78 din 8 mai 2000, ed. a III-a, 2017, pp. 975 sqq
[2] Cauza Cebotari c Moldovei, (Cererea nr. 35615/06), Hotărâre, 13 noiembrie 2007. În speță, Curtea observă că, la 8 august 2007, judecătorul de instrucție al Judecătoriei Buiucani mun. Chișinău a dispus prelungirea duratei termenului arestării la domiciliu în privința reclamantului pînă la 28 august 2007, orele 11.55 (§ 26 supra). Această încheiere a judecătorului de instrucție nu a fost contestată și a constituit un temei legal pentru arestarea la domiciliu a reclamantului în perioada 23 – 28 august 2007, orele 11.55. 57. Curtea relevă că demersul procurorului privind prelungirea duratei termenului măsurii preventive a fost depus la 22 august 2007, în termenul prevăzut de lege ( § 28 supra) și că ședința de judecată în fața judecătorului de instrucție a demarat la 28 august 2007, la ora 10.00 ( § 29 supra), adică pînă la expirarea termenului stabilit în încheierea precedentă privind prelungirea termenului măsurii preventive. De asemenea, Curtea notează că pe parcursul celor cinci ore menționate, reclamantul era obligat să participe, de altfel, el a participat, la ședința de judecată care a avut loc la Judecătoria Buiucani mun. Chișinău. În lumina celor de mai sus, Curtea consideră că privarea de libertate a reclamantului la 28 august 2007, între orele 11.55 și 17.00 nu a avut un caracter arbitrar. Prin urmare, acest capăt de cerere, de asemenea, este vădit nefondat. Astfel, acesta trebuie să fie respins ca inadmisibil, în conformitate cu articolul 35 §§ 3 și 4 din Convenție (§58 ).
[3] N.C. c. Italiei, nr. 24952/94, § 33, 11 ianuarie 2001, Nikolova c. Bulgariei (nr. 2), nr. 40896/98, §§ 60 și 74, 30 septembrie 2004, și Danov c. Bulgariei, nr. 56796/00, §§ 61 și 80, 26 octombrie 2006
[4]Grande Chambre, Affaire Creanga c. Roumanie, (Requête No29226/03), Arrêt, 23 février 2012,§ 108
[6] Gr. Gr. Theodoru, Tratat de drept procesual penal, Ed. Hamangiu, 2007, pp. 431-432 , http://dorin.ciuncan.com /wp
[7] Curtea Constituțională , Decizia nr.650 din 25 octombrie 2018, M. Of. nr.97 din 7 februarie 2019, § 398, § 400 , 404 (legiuitorul a considerat suficient standardul de probațiune dincolo de orice îndoială rezonabilă, chiar în cazul soluționării laturii penale a cauzelor. Cu atât mai mult, în situația măsurii de siguranță a confiscării extinse, acest standard trebuie să fie unul suficient pentru ca, pe baza lui, să poată fi întemeiată decizia instanței de dispunere a unei astfel de măsuri) v și §§ 577 sqq. Curtea Constituțională 1. Admite obiecția de neconstituționalitate formulată și constată că dispozițiile art.I pct.2 [cu referire la art.5 alin.(11)—(14)], pct.4 [cu referire la art.17 lit.a)], pct.5 [cu referire la art.35 alin.(1) fraza a doua], pct.6 [cu referire la art.39 alin.(1) lit.b) și lit.e), cu trimitere la lit.b)], pct.10 [cu referire la art.64 alin.(1)], pct.11 [cu referire la abrogarea art.64 alin.(6)], pct.14 [cu referire la art.75 alin.(2) lit.d)], pct.17 [cu referire la abrogarea art.91 alin.(1) lit.c)], pct.20 [cu referire la art.96 alin.(4)], pct.21 [cu referire la art.100 alin.(1) lit.d)], pct.22 [cu referire la art.1121 alin.(2) lit.b) sintagma „probele administrate”], pct.23 [cu referire la art.1121 alin.(21) sintagma „probe certe, dincolo de orice îndoială”], pct.24 [cu referire la art.1121 alin.(3) sintagmele „dacă acesta a cunoscut că scopul transferului este evitarea confiscării” și „probe certe, dincolo de orice îndoială”], pct.27 [cu referire la art.155 alin.(2)], pct.28 [cu referire la art.1591 sintagma „până la pronunțarea unei hotărâri definitive”], pct.29 [cu referire la art.173 alin.(2)—(5)], pct.30 [cu referire la abrogarea art.175 alin.(2)], pct.31 [cu referire la art.177 alin.(1) lit.b) sintagma „fostul soț” și lit.c) sintagma „au conviețuit”], pct.32 [cu referire la art.1871], pct.33 [cu referire la art.189 alin.(1) lit.i)], pct.40 [cu referire la art.269 alin.(4) lit.b) și c) și alin.(6)], pct.41 [cu referire la art.273 alin.(4)], pct.42 [cu referire la art.277 alin.(3) teza a doua cuvântul „pedeapsă”], pct.43 [cu referire la art.277 alin.(31)], pct.47 [cu referire la art.291 alin.(1)], pct.49 [cu referire la art.295 alin.(3)], pct.50 [cu referire la art.297 alin.(1)], pct.51 [cu referire la art.297 alin.(3)], pct.62 [cu referire la art.367 alin.(6) în privința trimiterii la Codul de procedură penală] și art.II [cu referire la sintagma „probe certe”] din Legea pentru modificarea și completarea Legii nr.286/2009 privind Codul penal, precum și a Legii nr.78/2000 pentru prevenirea, descoperirea și sancționarea faptelor de corupție sunt neconstituționale. 2. Respinge, ca neîntemeiată, obiecția de neconstituționalitate și constată că art.I pct.6 [cu referire la art.39 alin.(1) lit. c) și lit.e), cu trimitere la lit.c)], pct.13 [cu referire la art.75 alin.(1) lit.d)], pct.15 [cu referire la art.75 alin.(3)], pct.21 [cu referire la art.100 alin.(1) lit.a)—c) și alin.(2)—(6)], pct.22 [cu referire la art.1121 alin.(1) sintagma „probelor administrate” și alin.(2) lit. a)], pct.26 [cu referire la art.154 alin.(1) lit.b) și c)], pct.27 [cu referire la art.155 alin.(3)], pct.38 [cu referire la art.257 alin. (4)], pct.39 [cu referire la art.269 alin.(3)], pct.40 [cu referire la art.269 alin.(1) lit.a) și alin.(5)], pct.42 [cu referire la art.277 alin. (1), (2) și alin.(3) teza întâi], pct.43 [cu referire la art.277 alin.(32)], pct.46 [cu referire la art.290 alin.(3)], pct.52 [cu referire la abrogarea art.298], pct.53 [cu referire la art.308 alin.(3) și (4)], pct.54 [cu referire la art.309] și art.III din Legea pentru modificarea și completarea Legii nr.286/2009 privind Codul penal, precum și a Legii nr.78/2000 pentru prevenirea, descoperirea și sancționarea faptelor de corupție, precum și a legii în ansamblul său sunt constituționale în raport cu criticile formulate. Definitivă și general obligatorie.
[8] M. Of. nr.71 din 29 ianuarie 2014 și Decizia nr. 717 din 29 octombrie 2015, § 25
[9] M. Of. nr.766 din 22 octombrie 2014, și Decizia nr.18 din 30 mai 2017, M. Of. nr.545 din 11 iulie 2017
[10] În același sens s-a pronunțat Curtea Constituțională prin Decizia nr.582 din 20 iulie 2016, M. Of. nr.731 din 21 septembrie 2016, §§ 23—25.
[11] Decizia Curții Constituționale nr.62/2007, M. Of. nr. 104 din 12 februarie 2007
[12] Decizia Curții Constituționale nr. 650 § 476 (Prin abrogarea art.175 alin.(2) din Codul penal, legiuitorul nu numai că a „extras”, dar a eliminat întregul text ce privește funcționarul public asimilat, aspect ce lezează în mod vădit valorile fundamentale care decurg din exigențele statului de drept. Or, astfel cum Curtea Constituțională a statuat în jurisprudența sa, Parlamentul nu poate proceda la eliminarea protecției juridice penale a valorilor cu statut constituțional, libertatea de reglementare pe care acesta o are în astfel cazuri putând fi exercitată doar prin reglementarea condițiilor de tragere la răspundere penală pentru faptele antisociale care aduc atingere valorilor prevăzute și garantate de Constituție ) . Dec. nr.62 din 7 februarie 2007, M. Of. nr.104 din 12 februarie 2007 („Incriminarea/dezincriminarea unor fapte ori reconfigurarea elementelor constitutive ale unei infracțiuni țin de marja de apreciere a legiuitorului, marjă care nu este absolută, ea fiind limitată de principiile, valorile și exigențele constituționale” ) . V Dec. nr.683 din 19 noiembrie 2014, M. Of. nr.47 din 20 ianuarie 2015, § 16, și ad similis Dec. nr.54 din 24 februarie 2015, M. Of. nr.257 din 17 aprilie 2015.
[13] I.C.C.J. , S. Pen. , Dec. nr. 1880 din 21 mai 2009, Dosar nr. 26/64/2009
[15] Curtea Constituțională, decizia nr. 294 din 8 iulie 2003, M. Of. nr. 571 din 8 august 2003
[16] Curtea Constituțională, decizia nr. 178/1998, M. Of. nr. 77 din 24 februarie 1999
[17] Curtea Constituțională, decizia nr. 257 din 20 septembrie 2001 referitoare la excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 147 alin. 2 şi art. 258 din Codul penal , M. Of. nr. 842 din 28 decembrie 2001. Idem, Curtea Constituțională, decizia nr. 152 din 10 mai 2001, M. Of. nr. 463 din 14 august 2001, decizia Curții Constituționale nr. 35 din 27 aprilie 1994, rămasă definitivă ca urmare a Deciziei nr. 108 din 8 noiembrie 1994, ambele publicate în Monitorul Oficial al României, nr. 339 din 7 decembrie 1994. Un exemplu austriac: sub aspectul infracțiunii de abuz de autoritate oficială , prevăzute de art. 302 din C. pen. austriac, întrucât, în calitate de comerciant autorizat cu efectuarea recurentă de expertize potrivit prevederilor art. 57a KFG (Legea privind Autovehicule) cu intenția de a prejudicia statul în drepturile sale de a permite circulația pe drumurile publice numai a autovehiculelor sigure din punct de vedere al circulației rutiere şi funcționării, acesta şi-a uzurpat în mod dolosiv (premeditat) autoritatea de a efectua acte oficiale – respectiv expertize tehnice ale autovehiculelor în conformitate cu prevederile art. 57a, alin. (1) din Legea privind Autovehicule – exercitată în numele Federației/Statului Federal (I. C. C. J. , S. Pen, Decizia nr. 673 din 19 iulie 2018, în condițiile existenței cererii de executare a mandatului european de arestare emis de autoritățile judiciare austriece şi în raport cu natura şi gravitatea acuzațiilor aduse persoanei solicitate, pentru săvârşirea infracțiunilor de abuz de autoritate oficială, fapte incriminate şi de legea penală română, instanța de control judiciar constată că este oportună şi necesară arestarea în vederea predării, justificată şi de celeritatea procedurii de executare a mandatului european de arestare).
[18] I.C.C.J. , S. Pen. (Dec. nr. 220/RC din 15 iunie 2018, http://www.scj.ro/1093) respinge, ca nefondat, recursul în casație formulat împotriva dec . pen. nr. 175/A din 17 mai 2017, pronunțată de I.C.C.J. , secția penală.
[19] I.C.C.J. , S. Pen. , Dec. nr. 161/A din 26 iunie 2018, http://www.scj.ro/1093
[20] I.C.C.J. , S. Pen. ( Dec. nr. 227/RC din 21 iunie 2018), respinge, ca nefondat, recursul în casație împotriva deciziei penale nr. 1317 din 23 noiembrie 2017 pronunțată de Curtea de Apel Bacău, Secția penală şi pentru cauze cu minori şi de familie
[21] I.C.C.J. , Completurile de 5 judecători, Dec. nr. 133 din 25 iunie 2018, §§ 63-69, http://www.scj.ro/1093
Înalta Curte constată că reclamanta a formulat o cerere de anulare a unei sancțiuni disciplinare aplicate printr-o hotărâre pronunțată de Secția pentru judecători a Consiliului Superior al Magistraturii, ca instanță de disciplină, invocând prevederile art. 9 din Legea nr. 571/2004 privind protecția personalului din autoritățile publice, instituțiile publice și din alte unități care semnalează încălcări ale legii, potrivit cărora:
“(1) În litigiile de muncă sau în cele privitoare la raporturile de serviciu, instanța poate dispune anularea sancțiunii disciplinare sau administrative aplicate unui avertizor, dacă sancțiunea a fost aplicată ca urmare a unei avertizări în interes public, făcută cu bună-credință.
(2) Instanța verifică proporționalitatea sancțiunii aplicate avertizorului pentru o abatere disciplinară, prin compararea cu practica sancționării sau cu alte cazuri similare din cadrul aceleiași autorități publice, instituții publice sau unități bugetare, pentru a înlătura posibilitatea sancționării ulterioare și indirecte a actelor de avertizare în interes public, protejate prin prezenta lege.”
Acest text legal, conceput ca o normă de protecție a funcționarilor publici, a personalului contractual și a altor categorii de personal, reglementează un motiv de anulare a unei sancțiuni disciplinare sau administrative, motiv care poate fi valorificat în cadrul litigiilor de muncă sau al celor privitoare la raporturile de serviciu în cadrul cărora se contestă o sancțiune disciplinară ori administrativă, potrivit procedurilor reglementate pentru diferitele tipuri de raporturi juridice în care a fost aplicată sancțiunea, iar nu un nou tip de acțiune în anulare în cadrul căreia sancțiunea aplicată să poată fi dedusă judecății în afara termenelor și condițiilor prevăzute de lege pentru contestarea ei.
În cazul judecătorilor, procurorilor și magistraților asistenți, prin Legea nr. 317/2004 și prin normele secundare în materie a fost instituită o procedură disciplinară specială, în care sancțiunea disciplinară nu este aplicată printr-un act juridic unilateral, care să poată fi contestat la instanța competentă, similar regimului instituit pentru raporturile de muncă prin art. 252 din C. muncii sau, pentru raporturile de serviciu ale funcționarilor publici, prin art. 77 – 80 din Legea nr. 188/1999.
Sancțiunea este aplicată de Secția corespunzătoare din cadrul Consiliului Superior al Magistraturii, care funcționează ca instanță de judecată disciplinară, derulând o procedură administrativ- jurisdicțională caracterizată de contradictorialitate, în cadrul căreia se soluționează acțiunea disciplinară exercitată în condițiile art. 47 alin. (1) lit. a), 49 și 50 din Legea nr. 317/2004. Hotărârea secției este supusă căii de atac a recursului, conform art. 51 alin. (3) din Legea nr. 317/2004, sancțiunea disciplinară devenind definitivă după soluționarea căii de atac de către Înalta Curte de Casație și Justiție.
Existența unei reglementări cu caracter expres, consacrată prin dispozițiile legale menționate, obligă partea interesată în declanșarea controlului legalității sancțiunii disciplinare aplicate unui magistrat prin hotărârea secției Consiliului Superior al Magistraturii să urmeze procedura reglementată prin acest act normativ, procedură pe care, de altfel, reclamanta din prezentul litigiu a și urmat-o.
De aceea, în speță nu se pune problema necompetenței materiale a Secției pentru judecători în materie disciplinară, ca instanță de judecată disciplinară (organism administrativ- jurisdicțional), sau a Înaltei Curți de Casație și Justiție, ca instanță judecătorească de control judiciar, ci problema inadmisibilității acțiunii, prin raportare la prevederile Legii nr. 303/2004 și Legii nr. 317/2004, în condițiile în care litigiul dedus judecății vizează contenciosul disciplinar al magistraților, materie în care regimul căii de atac împotriva hotărârii pronunțate de instanța de disciplină operează doar în condițiile special prevăzute de art. 51 alin. (3) din Legea nr. 317/2004.
Cu alte cuvinte, pe o altă cale jurisdicțională nu se poate repune în discuție legalitatea sancțiunii disciplinare aplicate judecătorului, ca efect al dispozițiilor Legii nr. 571/2004, așa cum tinde să demonstreze reclamanta, prevederile invocate de aceasta neputând substitui sau completa, în lipsa unor norme exprese în acest sens, regimul disciplinar aplicabil magistraților.
Legea nr. 571/2004 privind protecția personalului din autoritățile publice, instituțiile publice și din alte unități care semnalează încălcări ale legii cuprinde norme generale în materia avertizării în interes public, interpretarea literală, sistematică și teleologică a dispozițiilor legii nefiind de natură să genereze un paralelism al căilor de atac împotriva sancțiunilor disciplinare aplicate magistraților.
Jurisprudența anterioară Înaltei Curți de Casație și Justiție, completul de 5 judecători, a fost constantă în sensul inadmisibilității acțiunilor în anularea sancțiunilor disciplinare aplicate magistraților prin hotărâri rămase definitive sau irevocabile. Astfel, prin deciziile nr. 255 din 21 mai 2012, 31 din 28 ianuarie 2013 și 1 din 13 ianuarie 2014, s-a reținut că statuarea instanței de recurs, care a stabilit legalitatea unei hotărâri a Secției pentru procurori în materie disciplinară, “nu poate fi supusă unei reevaluări ulterioare printr-o nouă acțiune, ceea ce ar conduce la încălcarea principiului stabilității raporturilor juridice, aducând atingere dreptului părților la un proces echitabil.”
În atare condiții, acțiunea promovată de către reclamantă, în temeiul art. 9 din Legea nr. 571/2004, va fi respinsă de Înalta Curte ca fiind inadmisibilă.[1]
„Folosirea procurorilor activiști sau a judecătorilor ideologici, pentru a da o tentă de legalitate a ideologiei naziste, prin condamnările pronunțate în numele unor legi special construite să servească propria această ideologie, este la fel identificabilă în România de astăzi. Căci ce altceva se poate numi Codul penal propus și promovat de către regimul Băsescu, decât un cod penal subordonat ideologiei totalitare a luptei împotriva corupției. Pe timpul Germaniei naziste erau cunoscute și au rămas de renume criminală completurile de judecători care condamnau fără să se uite în dosare. Identic și astăzi, în România, unde sunt trist celebre completuri care au condamnat pentru că au primit plicul galben.”[2]
Șeful interimar al Direcției Naționale Anticorupție (D.N.A. ), Călin Nistor, a prezentat bilanțul instituției pentru anul 2018, precizând că au fost condamnați 584 de inculpați, între care un ministru, trei parlamentari și un secretar de stat[3].
. Un număr de 79 de inculpați, mai mult de o treime din total, au fost achitați ca urmare a dezincriminării abuzului în serviciu[4].
„Anul 2018 a fost pentru D.N.A. un an de răscruce, atipic, cu provocări deosebite: schimbări în conducerea instituției, schimbări ale legislației cu relevanță pentru funcționarea sau activitatea D.N.A., decizii ale Curții Constituționale cu efecte directe sau indirecte asupra cauzelor instrumentate (9 decizii în 2018 și 9 anterioare cu impact asupra activității instituției)”, au existat un număr de cinci acțiuni de control din partea Inspecției Judiciare .
Acesta a anunțat că, în 2018, D.N.A. a urmărit cu prioritate soluționarea prin trimitere în judecată a dosarelor în care au fost create prejudicii mari bugetului de stat. Prin actele de inculpare s-au reținut prejudicii în valoare de 412,7 milioane €, în creștere cu 85% față de anul 2017.
”În ceea ce privește numărul total de achitări, trebuie remarcat faptul că 79 de inculpați, mai mult de o treime din total, au fost achitați ca urmare a dezincriminării abuzului în serviciu (fapta nu mai este infracțiune din cauza unor modificări legislative) și a aplicării dispozițiilor art.181 din vechiul Cod penal (achitare pentru că, deși s-a constatat săvârșirea faptei, s-a considerat că ea nu prezintă pericol social)”[5].
Domnul Călin Nistor a precizat că în 2018 au fost achitați în total 202 inculpați, iar dacă numărul total al inculpaților achitați se raportează la numărul total al celor trimiși în judecată, ponderea achitaților este de 36,3%.
Ca urmare a modificărilor legislative, a fost redusă competența după calitatea persoanei a D.N.A. prin înființarea Secției pentru investigarea infracțiunilor din justiție din cadrul Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție[6], începând cu data de 23 octombrie 2018, la care au fost transmise către această structură un număr de 275 cauze.
Ponderea restituirilor din totalul trimiterilor în judecată, conform indicatorului statistic stabilit de Consiliul Superior al Magistraturii, a fost de 11,33%.[7]
În anul 2018, instanțele de judecată au condamnat definitiv prin 228 hotărâri penale un număr de 584 inculpați. În ceea ce privește modalitatea de executare a pedepselor aplicate față de cei 584 inculpați: Ø 149 inculpați au primit pedepse cu închisoarea cu executare în regim de detenție, reprezentând 26%; Ø 83 inculpați au primit pedepse cu închisoarea cu suspendarea condiționată a executării pedepsei, reprezentând 14%; Ø 301 inculpați au primit pedepse cu închisoarea cu suspendarea executării pedepsei sub supraveghere, reprezentând 52%; Ø față 20 inculpați s-a dispus amânarea aplicării pedepsei cu închisoarea pe durata termenului de supraveghere, reprezentând 3%; Ø 31 inculpați au primit pedeapsa amenzii penale, reprezentând 5%, dintre care 2 inculpați persoane fizice cu suspendare condiționată, 3 inculpați persoane fizice cu executare, 24 inculpați persoane juridice cu executare și 2 inculpați persoane fizice cu amânarea aplicării pedepsei; Ø În cazul a 2 inculpați instanța a pronunțat sancțiunea avertismentului ca urmare a renunțării la aplicarea pedepsei[8] .
În anul 2018 hotărârile de condamnare definitive au avut ca obiect abuzul de putere exercitat de persoanele investite cu autoritate în domeniul administrării bugetului public, al atestării unor drepturi ori al verificării respectării legii în diverse domenii de activitate. Prejudicierea bugetului de stat sau a bugetului Uniunii Europene s-a realizat nu doar de către funcționarii publici, ci și de persoane fizice care au acționat în diverse calități: administratori de firme, reprezentanți de asociații agricole[9].
Persoanele care ocupau, la data comiterii faptei, funcții publice/de demnitate publică alese/numite (parlamentari, primari, președinți de consilii județene, miniștri, secretari de stat, prefecți, subprefecți etc.) au fost condamnate, în cele mai multe cazuri, pentru infracțiuni de luare de mită, trafic de influență sau abuz în serviciu. Acestea fie au alocat preferențial resursele bugetare sau logistice de care dispuneau conform funcției – au finanțat autoritățile teritoriale din subordine care derulau contracte cu anumite firme sau cluburi sportive private, au alocat locuințe în mod nelegal, fie s-au folosit de funcția deținută pentru a influența alte persoane cu funcții de conducere, din alte instituții, să încheie contracte în mod preferențial cu anumite firme.
Condițiile răspunderii penale a persoanelor juridice își găseau locul în art. 191 din Codul penal anterior[10], articol introdus prin Legea nr. 278/2006, care dispunea că persoanele juridice, cu excepția statului, a autorităților publice și a instituțiilor publice care desfășoară o activitate ce nu poate face obiectul domeniului privat, răspund penal pentru infracțiunile săvârșite în realizarea obiectului de activitate sau în interesul ori în numele persoanei juridice, dacă fapta a fost săvârșită cu forma de vinovăție prevăzută de legea penală. Răspunderea penală a persoanei juridice nu excludea răspunderea penală a persoanei fizice care a contribuit, în orice mod, la săvârșirea aceleiași infracțiuni.
Există situații în care prin imputabilitate legală sunt prevăzute persoanele fizice care răspund penal pentru infracțiunea comisă de persoana juridică cu precizarea că legiuitorul nu instituie astfel o prezumție absolută de vinovăție a persoanelor în cauză, ci doar determină persoanele care au obligația de a preveni săvârșirea unei fapte ilicite, așa cum este cazul pentru nerespectarea dispozițiilor legale sau art.143 și urm. din Legea nr. 85/2006 privind procedura insolvenței prin care sunt nominalizate persoanele fizice care răspund pentru săvârșirea infracțiunilor în materia insolvenței (reprezentatul legal al persoanei juridice debitoare / administratorul judiciar, lichidatorul averii debitorului, precum și orice reprezentant sau prepus) sau pentru infracțiunile prevăzute în art. 3 și urm. din Legea nr. 241/2005 privind evaziunea fiscală, subiectul activ fiind reprezentat de conducătorul unității, contribuabilii, împuterniciții contribuabililor, persoanele cu atribuții financiar contabile. În mod similar art. 271 și urm. din Legea nr. 31/1990 privind societățile comerciale indică persoanele care răspund penal pentru infracțiunea comisă de persoana juridică: fondatorul, administratorul, directorul ori reprezentantul legal al societății.
Referitor la condițiile răspunderii penale a persoanei juridice, amintim că subiectul activ este persoana juridică (evident, cu personalitate juridică) cum ar fi: societăți agricole, asociații, fundații etc – exceptând statul, autoritățile publice (ex. Guvernul, C. S. M. ) și instituțiile publice (ex. B. N. R. , I. N. M. ) – prin intermediul organelor sale de conducere, a reprezentanților (legali / convenționali), prepușilor ori terților (care acționează în interesul sau numele persoanei juridice). În aplicarea dispozițiilor art. 135 din Codul penal, prin autorități publice se înțelege autoritățile prevăzute în mod expres în titlul III (art. 61 – art. 134) din Constituție, precum și la art. 140 și 142 din Constituția României, republicată; prin autorități publice se va înțelege: Parlamentul, Președintele României (privit ca instituția prezidențială), Guvernul, administrația publică centrală de specialitate sau locală, autoritatea judecătorească (instanțele, Ministerul Public, Consiliul Superior al Magistraturii, Curtea de Conturi, Curtea Constituțională)[11]. Socotim că o acțiune în fapt în interesul sau numele persoanei juridice nu poate angaja răspunderea persoanei juridice, legea impunând un minim regim de publicitate în materia actelor de dispoziție. Dispozițiile Codului civil privitoare la regimul juridic general aplicabil persoanelor juridice se aplică și persoanelor juridice în ființă la data intrării sale în vigoare, însă numai în măsura în care prin legile aplicabile fiecărei persoane juridice nu se prevede altfel. (cf art. 18 din Legea nr. 71/2011)
În practica judiciară au fost întâlnite situații în care răspunderea penală a persoanei juridice a antrenat și răspunderea penală a persoanei fizice care a comis infracțiunea, cât și situații în care răspunderea penală cumulativă nu a fost posibilă ca urmare a existenței unei cauze exoneratoare de răspundere.
Într-o cauză, a fost reținută doar răspunderea penală a persoanei juridice pentru săvârșirea infracțiunii de denunțare calomnioasă întrucât reprezentantul legal al acesteia a beneficiat de efectele erorii de fapt ca urmare a inducerii în eroare de organele de conducere ale persoanei juridice. În acest sens, acesta a formulat, în numele persoanei juridice, o plângere cu privire la săvârșirea unei infracțiuni de către o anumită persoană, fără să cunoască falsitatea învinuirii.
Într-o altă cauză s-a apreciat că nu va fi angajată răspunderea penală a persoanei juridice atunci când infracțiunea a fost săvârșită în numele persoanei juridice, dar în interes propriu de către un salariat care profită de calitatea pe care o are sau de către un terț care își atribuie în mod fraudulos calitatea de reprezentant al persoanei juridice, motivându-se că în raport cu persoana juridică nu se constată existența formei de vinovăție prevăzută de legea penală pentru infracțiunea săvârșită.
„În măsura în care organele de conducere probează că au făcut orice pentru a evita comiterea unor infracțiuni sau că actele mandatarului sau prepusului nu au legătură cu realizarea obiectului activității persoanei juridice, răspunderea acesteia poate fi înlăturată”[12] . „Și într-un caz și în celălalt, importantă este atitudinea reală a organelor de conducere față de o anumită faptă, și nu cea reflectată de actele care emană de la acestea. Astfel, este posibil ca într-un caz consiliul de administrație să adopte decizii prin care să implementeze o serie de măsuri pentru prevenirea spălării banilor, inclusiv organizarea unor cursuri pentru angajați pentru prevenirea acestor operațiuni, dar în același timp să se constate că, în realitate, același consiliu încurajează spălarea banilor”[13] .
Se poate săvârși orice infracțiune în realizarea obiectului de activitate/în interesul/în numele persoanei juridice (exemplu, infracțiuni din domeniul fiscal, al muncii, al mediului etc), cu excepția celor care, prin natura lor, nu pot fi realizate de aceasta în forma autoratului ( de exemplu, infracțiuni comise de funcționari – datorită calității speciale a subiectului activ etc). Cu toate acestea, participarea persoanei juridice, în calitate de instigator sau complice, la comiterea unei asemenea fapte antrenează răspundere penală a acesteia.
Scopul comiterii infracțiunii impune obținerea unei beneficiu pentru persoana juridică sau evitarea producerii unei pagube în detrimentul acesteia.
Acordul persoanei juridice la săvârșirea infracțiunii, presupune asumarea riscului[14], mai ales atunci când infracțiunea a fost comisă de un mandatar/prepus[15].
Dacă în privința reprezentantul legal al persoanei juridice s-a dispus începerea urmăririi penale pentru aceeași faptă sau pentru fapte conexe, persoana juridică trebuie să-și desemneze potrivit legii, un mandatar care să o reprezinte la îndeplinirea actelor procesuale și procedurale.
În doctrină au fost evidențiate situații în care persoana juridică nu este obligată să-și desemneze un mandatar, și anume atunci când urmărirea penală a început împotriva persoanei juridice, iar față de reprezentantul legal se desfășuraseră doar acte premergătoare (precum și în situația inversă); atunci când persoana juridică și reprezentantul legal au calitatea procesuală de învinuiți în cauze diferite; atunci când urmărirea penală nu este începută față de persoana juridică ori față de reprezentantul legal pentru aceeași faptă sau fapte conexe, efectuându-se doar acte premergătoare sau când reprezentantul persoanei juridice este urmărit penal pentru o faptă săvârșită chiar în dauna persoanei juridice. În această din urmă situație, s-a exprimat opinia potrivit căreia instanța ori organul de urmărire penală (în noul C.pr.pen., judecătorul de drepturi și libertăți) ar trebui să fie singurele în măsură să desemneze mandatarul pentru a se evita intervenția conflictului de interese prin dobândirea de către reprezentant a unei duble poziții procesuale: învinuit / inculpat respectiv, parte vătămată / parte civilă[16].
În Codul penal[17] , Titlul VI este dedicat răspunderii penale a persoanei juridice.
(1) Persoana juridică, cu excepția statului și a autorităților publice, răspunde penal pentru infracțiunile săvârșite în realizarea obiectului de activitate sau în interesul ori în numele persoanei juridice.
(2) Instituțiile publice nu răspund penal pentru infracțiunile săvârșite în exercitarea unei activități ce nu poate face obiectul domeniului privat.
(3) Răspunderea penală a persoanei juridice nu exclude răspunderea penală a persoanei fizice care a contribuit la săvârșirea aceleiași fapte ( art. 135).
Noua reglementare ( după modelul Codului penal finlandez) reia principiile pe care se fundamentează această răspundere, menținându-se opțiunea pentru modelul de răspundere directă, distinctă și autonomă în raport cu cea a persoanelor fizice care au acționat pentru persoana juridică sau care au neglijat să acționeze pentru aceasta, consacrat de dreptul belgian și olandez precum și cerința existenței personalității juridice ca premisă pentru angajarea răspunderii penale a entităților colective[18].
Potrivit art. 219 C. civ. , faptele licite sau ilicite săvârșite de organele persoanei juridice obligă însăși persoana juridică, însă numai dacă ele au legătură cu atribuțiile sau cu scopul funcțiilor încredințate. Faptele ilicite atrag și răspunderea personală și solidară a celor care le-au săvârșit, atât față de persoana juridică, cât și față de terți.
În dezbaterea unor probleme de practică neunitară s-a arătat că răspunderea penală a persoanei juridice nu poate fi concepută în absența intervenției unei persoane fizice. Codul penal român a adoptat un model extensiv, după care pot atrage răspunderea penală a persoanei juridice organele de conducere, reprezentanții legali, administratorii sau mandatarii faptici, prepușii sau persoanele care nu lucrează în mod oficial pentru entitatea respectivă, dar care acționează sub autoritatea acesteia sau de ale căror acte a beneficiat persoana juridică. Legiuitorul român, în art. 135 alin. 3 C. pen., a optat pentru posibilitatea cumulului răspunderii penale a celor două categorii de persoane. Soluția se explică prin aceea că răspunderea penală a persoanei juridice nu trebuie să servească drept cauză de exonerare de răspundere a persoanelor fizice care este autorul material al faptei, persoane care trebuie să răspundă pentru propria activitate cu vinovăția specifică. În același timp, însă, răspunderea cumulativă a celor două categorii de persoane nu poate duce automat la caracterizarea legăturii dintre acesteia drept participație, fiind vorba de două răspunderi care funcționează autonom. Totodată, potrivit art. 371 C. pr. pen., judecata se mărginește la faptele și persoanele arătate în actul de sesizare a instanței. În aceeași ordine de idei, Codul de procedură penală actual nu mai conține dispoziții privind extinderea obiectului judecății. Astfel, dacă instanța a fost sesizată numai cu infracțiunea pretins comisă de persoana fizică nu are la îndemână nici un mecanism procedural ca să judece și fapta persoanei juridice[19]. Mai amintim că nimeni nu poate invoca împotriva unei persoane de bună-credință calitatea de subiect de drept a unei persoane juridice, dacă prin aceasta se urmărește ascunderea unei fraude, a unui abuz de drept sau a unei atingeri aduse ordinii publice (art. 193 alin. 2 C. civ. ).
Acțiunea în răspundere împotriva administratorilor, cenzorilor, directorilor și a altor persoane care au acționat în calitate de membri ai organelor persoanei juridice, pentru prejudiciile cauzate persoanei juridice de către aceștia prin încălcarea îndatoririlor stabilite în sarcina lor, aparține, în numele persoanei juridice, organului de conducere competent, care va decide cu majoritatea cerută de lege, iar în lipsă, cu majoritatea cerută de prevederile statutare ( Art. 220 alin. 1 C. civ. – Răspunderea membrilor organelor persoanei juridice).
Ca element de noutate, legiuitorul a restrâns imunitatea penală a instituțiilor publice care desfășoară o activitate ce nu poate face obiectul domeniului privat, imunitatea nemaifiind una generală, ci privind, în noua reglementare, doar infracțiunile comise în desfășurarea unor asemenea activități. Cu titlu de exemplu, s-a arătat că pot fi subiecte ale infracțiunii – afară de excepțiile prevăzute de lege – orice societate cu profil lucrativ, societățile comerciale (S.A., S.R.L., S.N.C., Holding, etc.), băncile, societățile de asigurare, societățile de economie mixtă, etc., dar și persoanele juridice fără scop lucrativ precum: asociații, fundații, partide politice, sindicate profesionale, instituții reprezentative a personalului etc[20].
Persoana juridică își exercită drepturile și își îndeplinește obligațiile prin organele sale de administrare ( de la data constituirii lor – art. 209 alin. 1 C. civ. ). În acest sens, au calitatea de organe de administrare persoanele ( fizice sau chiar juridice) care, prin lege, actul de constituire sau statut, sunt desemnate să acționeze, în raporturile cu terții, individual sau colectiv, în numele și pe seama persoanei juridice.
S-a opinat că pot răspunde penal persoanele juridice de drept privat la care statul sau autoritățile publice sunt acționari, deoarece acestea sunt distincte de stat sau autoritățile publice iar sancționarea penală a lor nu afectează activitatea principală, respectiv serviciul public al statului sau al autorităților publice. Potrivit reglementărilor cuprinse în art.135, 45 C. pen. , respectiv art. 191 din codul anterior – statul, autoritățile publice, sunt excluse din câmpul răspunderii penale. Opinia majoritară a doctrinei este favorabilă angajării răspunderii penale a acestora, iar unul dintre argumentele aduse în favoarea acestei răspunderi constă în principiul constituțional al egalității persoanelor în fața legii, fiind total inechitabil ca pentru o faptă o persoană juridică să răspundă sau nu, după cum aparține dreptului public sau nu[21]. Noi credem că instituțiile publice trebuie să răspundă penal ori de câte ori intră în raporturi de drept privat și pentru infracțiunile săvârșite în interesul ori în numele persoanei juridice chiar și cu depășirea obiectului de activitate , chiar și în exercitarea unei activități ce nu poate face obiectul domeniului privat , alături de răspunderea penală a persoanei fizice care a contribuit la săvârșirea aceleiași fapte. Raporturile dintre persoana juridică și cei care alcătuiesc organele sale de administrare sunt supuse, prin analogie, regulilor mandatului, dacă nu s-a prevăzut altfel prin lege, actul de constituire sau statut.
Dacă prin lege nu se dispune altfel, persoanele juridice de drept public sunt obligate pentru faptele licite sau ilicite ale organelor lor, în aceleași condiții ca persoanele juridice de drept privat (art. 221 C. civ. – Răspunderea persoanelor juridice de drept public).
Potrivit Legii nr. 215/2001 privind administrația publică locală, republicată, consiliul local reprezintă autoritatea deliberativă, care are inițiativă și hotărăște, în condițiile legii, în toate problemele de interes local, cu excepția celor date în competența altor autorități ale administrației publice locale sau centrale, în timp ce primarul este autoritatea executivă, care pune în aplicare hotărârile consiliului local și reprezintă unitatea administrativ teritorială în relațiile cu alte autorități publice, cu persoane fizice/juridice și în justiție (art. 1 alin. 2, art. 36 alin. 1, art. 62 alin. 1). Una dintre atribuțiile conferite de lege consiliului local este aceea referitoare la administrarea domeniului public și privat al comunei, orașului sau municipiului (art. 36 alin. 2 lit. c), atribuție în exercitarea căreia această autoritate publică hotărăște darea în administrare, concesionarea sau închirierea bunurilor proprietate publică, respectiv vânzarea, concesionarea sau închirierea bunurilor proprietate privată a comunei, orașului sau municipiului, după caz (art. 36 alin. 5 lit. a) și b). Așadar, toate aspectele ce se circumscriu realizării acestei atribuții (determinarea bunului și a persoanei cocontractante, condițiile perfectării contractului de vânzare, concesiune sau închiriere, drepturile și obligațiile părților, durata și prețul contractului) se hotărăsc exclusiv de către consiliul local, în calitate de autoritate deliberativă, primarului revenindu-i doar sarcina de a pune în executare decizia consiliului local și de a încheia actele juridice în condițiile stipulate prin hotărârea emisă în aceste condiții.
Fapta primarului unei comune de a încheia două acte adiționale la contractele de arendare prin care s-a diminuat cuantumul arendei stabilite în baza hotărârii consiliului local realizează elementul material al laturii obiective a infracțiunii de abuz în serviciu contra intereselor publice, în formă continuată, prevăzută în art. 132 din Legea nr. 78/2000, cu referire la art. 248 C. pen. anterior, cu aplicarea art. 41 alin. (2) C. pen. anterior, constatându-se că acesta, în calitate de funcționar public aflat în exercitarea atribuțiilor de serviciu, cu știință, și-a îndeplinit în mod defectuos îndatoririle ce-i reveneau, cauzând, astfel, o pagubă patrimonială Consiliului Local F., corelativ cu obținerea unui avantaj patrimonial necuvenit pentru Asociația F. a Crescătorilor de Animale, al cărei președinte era[22].
Pornind, totodată, de la împrejurarea că inculpatul B.A. cunoștea faptul că nu exista o hotărâre a Consiliului Local prin care să se aprobe modificarea cuantumului chiriei, cu toate că încheierea contractului nr. 639 din 24 martie 2008, semnat personal de inculpat, în calitate de reprezentant legal al Asociației, avusese la bază un asemenea act de dispoziție al Consiliului Local F., în calitate de proprietar al terenului și organ deliberativ, Înalta Curte de Casație și Justiție, având în vedere și faptul că acesta, împreună cu coinculpatul L.N., reprezentau interesele și asigurau conducerea Asociației F. a Crescătorilor de Animale, primul ca vicepreședinte, iar al doilea ca președinte și împuternicit pe cont, apreciază că, în mod întemeiat, instanța de fond a reținut și în privința acestui inculpat, acuzat de complicitate la infracțiunea de abuz în serviciu contra intereselor publice, prevăzută în art. 26 C. pen. anterior raportat la art. 132 din Legea nr. 78/2000 cu referire Ia art. 248 C. pen. anterior și aplicarea art. 41 alin. (2) C. pen. anterior, forma de vinovăție a intenției directe, datele existente în cauză și împrejurările comiterii faptelor, astfel cum au fost anterior prezentate, confirmând că inculpatul B.A. l-a ajutat pe L.N. să-și exercite abuziv atribuțiile de serviciu, prevăzând că, prin faptele acestuia, se cauzează o pagubă în patrimoniul Consiliului Local și se procură un folos material necuvenit inculpatei persoană juridică și urmărind producerea acestor rezultate prin actele de sprijin săvârșite.
Prin art. 79 pct. 12 din Legea nr. 187/2012, a fost modificat art. 181 alin. (1) din Legea nr. 78/2000 în sensul introducerii, cu privire la toate modalitățile normative ale elementului material al laturii obiective, a cerinței ca acțiunile care îl definesc să fie săvârșite cu rea-credință. Procedând în acest mod, legiuitorul a urmărit să înlăture orice urmă de îndoială în ce privește latura subiectivă a infracțiunii, noțiunea de „rea-credință” semnificând intenția și fiind folosită pentru a stabili neîndoios că infracțiunea nu poate fi comisă decât cu această formă de vinovăție și a exclude culpa ca manifestare a acesteia (cu toate că, și potrivit vechii reglementări, s-a apreciat că infracțiunea nu se poate comite decât cu intenție). Așa fiind și având în vedere aspectele expuse pe larg la pct. 2 din considerente, din care rezultă că inculpatul B.A. a săvârșit acțiunile de prezentare la A.P.I.A. a documentelor false cu vinovăție sub forma intenției directe, nu se poate considera că, în speță, faptele de care este acuzat acesta au fost dezincriminate, ele întrunind, în continuare, toate elementele de conținut ale infracțiunii prevăzute în art. 181 alin. (1) din Legea nr. 78/2000, astfel cum au fost stabilite atât de vechea, cât și de noua reglementare.
În ce privește infracțiunea de abuz în serviciu contra intereselor publice, prevăzută în art. 132 din Legea nr. 78/2000, se constată că și aceasta a fost modificată sub aspectul conținutului constitutiv prin art. 79 pct. 9 din Legea nr. 187/2012, fiind introdusă, cu referire la urmarea imediată a infracțiunii, cerința ca folosul obținut pentru sine sau pentru altul de funcționarul public să aibă caracter necuvenit. Or, în speță, faptele inculpatului L.N. care, în conivență cu inculpatul B.A., a încheiat cu Asociația F. a Crescătorilor de Animale F., reprezentată de acesta din urmă în calitate de vicepreședinte, acte adiționale la contractele de arendare, prin care, succesiv, a diminuat nivelului chiriei, au avut ca urmare atât prejudicierea Consiliului Local F., în calitate de proprietar al pășunii, cât și obținerea pentru inculpata Asociația F. a Crescătorilor de Animale, al cărei președinte și împuternicit pe cont era și din partea căreia beneficia de foloase (pășunatul propriilor animale pe pășunea închiriată fără a achita taxa de pășunat), a unui folos material necuvenit constând în aceeași sumă . dat de diferența între valoarea subvențiilor primite de la A.P.I.A. pentru campaniile din anii 2007, 2008 și 2009 și sumele plătite cu titlu de chirie către Consiliul Local în aceeași perioadă. Ca urmare, faptele reținute în sarcina inculpatului L.N. întrunesc, toate elementele de conținut prevăzute de norma de incriminare a infracțiunii prevăzute în art. 132 din Legea nr. 78/2000, nefiind incidente nici în acest caz dispozițiile art. 4 C. pen. și art. 3 alin. (1) din Legea nr. 187/2012.
Asociația, ca persoană juridică, răspunde penal pentru infracțiunea împotriva intereselor financiare ale Uniunii Europene prevăzută în art. 181 din Legea nr. 78/2000, constând în depunerea de documente false la Agenția de Plăți și Intervenție pentru Agricultură de către vicepreședintele asociației, în interesul și în numele acesteia, pe baza cărora asociația a obținut ilegal ajutoare finanțate din Fondul European de Garantare Agricolă (FEGA). Prin modul și calitatea în care a acționat, în numele și interesul Asociației F. a Crescătorilor de Animale, inculpatul B.A., vicepreședinte și reprezentant legal al acesteia, a angajat și răspunderea penală a persoanei juridice. Ca atare, prin aceeași hotărâre a mai fost condamnată inculpata – persoană juridică Asociația F. a Crescătorilor de Animale, în condițiile art. 711 alin. (3) C. pen. anterior, la pedeapsa amenzii penale de 20.000 lei, pentru săvârșirea infracțiunii de complicitate la abuz în serviciu contra intereselor publice prevăzută în art. 26 C. pen. anterior raportat la art. 132din Legea nr. 78/2000 cu referire la art. 248 C. pen. anterior, cu aplicarea art. 41 alin. (2) și art. 75 alin. (1) lit. a) C. pen. anterior și pedeapsa complementară a suspendării activității persoanei juridice, prevăzută în art. 531 alin. (3) lit. b) C. pen. anterior și art. 713 alin. (1) C. pen. anterior, în condițiile art. 532 alin. (4) C. pen. anterior, pe o perioadă de 1 an și 10.000 lei, pentru săvârșirea infracțiunii de folosire sau prezentare de documente ori declarații false, inexacte sau incomplete, care are ca rezultat obținerea pe nedrept de fonduri din bugetul general al Comunităților Europene sau din bugetele administrate de acestea ori în numele lor, prevăzută în art. 181 alin. (1) din Legea nr. 78/2000, cu aplicarea art. 41 alin. (2) C. pen. anterior și pedeapsa complementară a suspendării activității persoanei juridice, prevăzută în art. 531 alin. (3) lit. b) C. pen. anterior și art. 713 alin. (1) C. pen. anterior, în condițiile art. 532 alin. (4) C. pen. anterior, pe o perioadă de 1 an, pedepse care, în baza art. 33 lit. a), art. 401 alin. (1) C. pen. anterior, au fost contopite în pedeapsa cea mai grea, de 20.000 lei amendă penală. În baza art. 401 alin. (3) C. pen. anterior raportat la art. 35 alin. (2) C. pen. anterior, s-a dispus ca inculpata să execute, după rămânerea definitivă a hotărârii de condamnare, conform dispozițiilor art. 532 alin. (4) C. pen. anterior, alături de pedeapsa principală a amenzii penale, de 20.000 lei, și pedeapsa complementară a suspendării activității persoanei juridice.
Pentru susținerea acuzației de abuz în serviciu[23] în formă calificată trebuie dovedite, din punct de vedere obiectiv: a) conduita proprie a persoanei acuzate în legătură cu prejudiciul: cu știință, nu îndeplinește un act ori îl îndeplinește în mod defectuos (de exemplu dacă semnează acte de serviciu după expirarea mandatului de director, dacă trimite un funcționar să obțină oferte de servicii pentru propria instituție de la firma la care lucrează prietena soției respectivului funcționar, dacă ofertele de servicii depuse de mai multe firme au un caracter fictiv, fiind întocmite de directorul firmei declarată ulterior câștigătoare și de prietena soției funcționarului firmei beneficiare, dacă evaluarea ofertelor depuse pentru prestări servicii sau serviciile prestate nu se realizează, în mod constant, prin omisiunea unor funcționari ai firmei beneficiare, deși firma beneficiară dispunea de aparatul tehnic necesar pentru a efectua operațiunile de evaluare menționate, dacă sunt aprobate în mod constant plăți pentru lucrări fictive la firma beneficiară în considerarea unor lucrări executate la locuințele funcționarilor firmei beneficiare și care nu au fost plătite de aceștia fiind incluse în lucrările plătite din bani publicii etc); b) conduita proprie a persoanei acuzate în legătură cu actele de serviciu: îndeplinirea, neîndeplinirea ori a întârzierii îndeplinirii unui act privitor la îndatoririle sale de serviciu, realizarea unui act contrar acestor îndatoriri (de exemplu semnarea unui contract la un an de la data începerii executării contractului, omisiunea evaluării calității și realității lucrărilor pentru care se efectuau plăți de către beneficiar, emiterea de documente de plată pentru beneficiar în care sunt incluse lucrări realizate pentru directorii instituției beneficiare, încălcarea oricărei proceduri de achiziție a bunurilor și serviciilor, respectiv de evaluare a modului de derulare a contractelor); c) legătura dintre prejudiciul produs și atribuțiile de serviciu, respectiv cuantumul prejudiciului.
În cauză[24] au fost probate: încheierea unui contract de execuție, între R.A.M.B. și SC O.D. SRL, în care nu au fost trecute date esențiale, cum ar fi valoarea estimativă a contractului, grafic de execuție a lucrărilor, data încheierii lui, fiind trecut la obiect, cu titlu generic, amenajări interioare, fără a fi detaliate; lipsa înregistrării contractului în evidențele R.A.M.B., fiindu-i aplicat același număr cu care a fost înregistrată oferta de prețuri emisă de SC O.D. SRL, fără a se consemna și data; completarea de către inculpatul N.M . a două oferte, fictive (N.M. a completat alte două oferte) în care au fost înscrise prețuri mai mari decât cele menționate în oferta SC O.D. SRL respectiv din partea SC M.S. SRL B. (SC M.S. SRL a aparținut anterior inculpatului N.M., fiind preluată de cumnatul său, R.C. care, prin procura autentificată, l-a împuternicit să-i reprezinte societatea) și SC C.D. SRL B. (firmă administrată de G.I. care a semnat și ștampilat o ofertă de prețuri întocmită pe numele firmei sale de inculpatul N.M. întrucât cele două firme aveau relații de afaceri); lipsa unui referat de necesitate de către compartimentul de specialitate din cadrul R.A.M.B., omisiunea desemnării unei Comisie de evaluare și selectare a ofertelor, deși o astfel de comisie exista în cadrul R.A.M.B., lipsa vizei de legalitate din partea biroului juridic, omisiunea includerii investiției în proiectul bugetului de venituri și cheltuieli și omisiunea aprobării de Consiliul de Administrație; lipsa oricărei proceduri legale privind atribuirea contractului de achiziție publică; cunoașterea de către S.D. a modalității de execuție a lucrărilor; deținerea de către B.V. a calității de director general doar până la 23 decembrie 2004 (când în baza Hotărârii Consiliului Local al municipiului a fost eliberat din funcție) și semnarea de către B.V., alături de O.F., după eliberarea din funcție, respectiv în martie 2005 a filelor cec; semnarea contractului de execuție între R.A.M.B. și SC O.D. SRL, după finalizarea lucrărilor, prin asumarea răspunderii de către B.V. și O.F., în aprilie 2005, moment la care B.V. nu mai avea calitate de director/salariat în cadrul Regiei .
Instanța va înlătura susținerile apărării referitoare la lipsa calității de funcționar public a lui B.V., O.F. și S.D. în considerarea faptului că au exercitat o activitate cu titlu permanent în cadrul unei persoane juridice ce prestează servicii de interes public (producția transportul și distribuția energie termice, alimentarea cu apă, canalizare și epurarea apei, transportul urban de călători, construirea drumurilor de interes municipal. În consecință sunt îndeplinite condițiile art. 147 și art. 145 C. pen. anterior).
Faptele aceluiași inculpat, care a pus la dispoziția inculpaților B.V. și O.F., un total de 113 facturi fiscale, în care au fost incluse lucrări de amenajare care în realitate nu au fost executate, precum și bunuri supra evaluate folosite la dotarea sediilor R.A.M.B. și prin aceasta i-a ajutat pe cei doi inculpați să-și îndeplinească defectuos îndatoririle de serviciu, respectiv să efectueze plăți nelegale către SC O.D. SRL și având ca și consecință prejudicierea Regiei, întrunesc elementele constitutive ale infracțiunii prevăzute de art. 26 C. pen., raportat la art. 248 coroborat cu art. 2481 C. pen., cu referire la art. 17 lit. d) din Legea nr. 78/2000 și art. 41 alin. (2) C. pen.
În ceea ce o privește pe inculpata M.N. , rezultă că în baza aceleiași rezoluții, a intermediat pretinderea și ulterior primirea de către inculpații B.V. și O.F., în repetate rânduri , a mai multor bunuri de uz casnic, materiale de construcții, precum și lucrări de amenajare la imobilele pe care le dețineau, de la inculpatul N.M., administratorul SC O.D. SRL în schimbul atribuirii către această societate, cu nerespectarea dispozițiilor legale a diverse lucrări de amenajare (prelungirea aproape nedeterminată a contractului inițial) constituie infracțiunea prevăzută de art. 26 C. pen., raportat la art. 254 alin. (1) C. pen., cu referire la art. 8 din Legea nr. 78/2000, coroborat cu art. 41 alin. (2) C. pen. Justificat au fost reținute prevederile art. 8 din Legea nr. 78/2000 deoarece, luarea de mită a fost comisă de către directorii R.A.M.B., așa cum stabilește acest text de lege.
În ceea ce privește, însă, pedepsele aplicate inculpaților B.V., O.F., N.M. și S.D., curtea de apel a considerat că sunt mult prea aspre pentru următoarele considerente. În primul rând s-a observat că de la momentul săvârșirii infracțiunilor reținute în sarcina acestor inculpați, până la data pronunțării acestei decizii, s-a scurs o perioadă de aproximativ 8 ani. Odată cu trecerea timpului, chiar și gradul de pericol social al acestor infracțiuni s-a diminuat, iar activitatea infracțională comisă de către cei patru inculpați mai sus-amintiți s-a estompat chiar și în rândul opiniei publice. Pe de altă parte s-a observat că anterior comiterii acestor fapte, toți cei patru inculpați au avut conduite corecte în societate. Nu în ultimul rând instanța de control judiciar a avut în vedere și vârsta inculpaților B.V. și O.F., cărora aplicarea unor pedepse excesiv de aspre la această vârstă, le-ar putea cauza mai multe suferințe decât scopul aplicării unei pedepse, așa cum este definit de art. 52 C. pen.[25]
Sub aspectul elementului material se constată că în cazul infracțiunii de abuz în serviciu acesta constă în neîndeplinirea, îndeplinirea defectuoasă de către subiectul activ a unui act din sfera atribuțiilor de serviciu iar în cazul infracțiunii de înșelăciune în varianta tip constă în inducerea în eroare în scopul obținerii pentru sine sau pentru altul a unui folos material injust, în varianta agravată de alin. (2) constă în folosirea de mijloace frauduloase care atunci când constituie o infracțiune distinctă intră în concurs cu fapta de înșelăciune iar în varianta agravată de la alin. (3), în inducerea în eroare cu prilejul încheierii sau executării unui contract iar inducerea în eroare să fie determinantă pentru încheierea sau executarea respectivului contract.
Într-o speță privind încheierea unor contracte de credit[26], Înalta Curte constată că din analiza comparativă a conținutului infracțiunilor prevăzute în art. 246 cu referire la art. 248 și art. 215 C. pen. rezultă că, în cazul infracțiunii de abuz în serviciu contra intereselor publice sunt apărate relațiile sociale a căror normală formare, desfășurare și dezvoltare presupune o anumită conduită a subiectului activ – funcționar public – pentru bunul mers al activității acestor instituții și apărarea intereselor persoanelor de orice abuz iar în cazul infracțiunii de înșelăciune în oricare dintre variantele sale normative sunt apărate relațiile sociale de ordin patrimonial, a căror formare, desfășurare și dezvoltare presupune buna credință și corelativ, o încredere minimă, fără ca subiectul activ să fie circumstanțiat – poate fi orice persoană.
Din interpretarea celor două norme de incriminare, raportat și la activitatea infracțională reținută în sarcina inculpatei C.(C.)A.M., Înalta Curte, în acord cu instanța de apel, apreciază că infracțiunea de abuz în serviciu presupune neîndeplinirea sau îndeplinirea necorespunzătoare a atribuțiilor de serviciu de către subiectul activ, or, prin acțiunile sale inculpata nu a ajutat făptuitorul să nu își îndeplinească aceste atribuții, ci prin obținerea unor adeverințe false emise de P.G.D., la solicitarea inculpatei, prin care se atesta în mod nereal, calitatea de salariat a numitei D.C., a veniturilor obținute de aceștia, a ajutat la inducerea în eroare a Comitetului de direcție al C.B. S.A., care a acceptat dosarele și acordat credite de nevoi personale inculpaților .
Sub aspectul laturii subiective se reține că făptuitorii au urmărit inducerea în eroare a băncii în scopul obținerii acelor credite iar inculpata C. i-a sprijinit în această activitate.
Se mai constată că prin prezentarea acestor adeverințe false și care au fost determinate pentru acordarea creditelor s-a realizat elementul material al infracțiunii de înșelăciune în varianta prevăzute de art. 215 alin. 3 C. pen., urmarea imediată constând în crearea unei situații ce a produs băncii un prejudiciu realizându-se chiar de la momentul încheierii contractelor de credit, având în vedere că documentele prezentate în susținerea cererii de acordare a creditelor nu atestau o situație reală, prin urmare, dacă aceste împrejurări ar fi fost cunoscute contractele nu s-ar fi încheiat[27].
Prin urmare, activitățile desfășurate de inculpata C.(C.)A.M. în modalitatea expusă și care se circumscriu ca moment temporal anterior inducerii în eroare, constituie acte de complicitate anterioară la realizarea activității infracționale de către cei doi coinculpați – prezentarea adeverințelor false în scopul inducerii în eroare a băncii și acordării creditelor.
Pentru considerentele ce preced, Înalta Curte apreciază că fapta inculpatei C.(C.)A.M. a fost corect încadrată de către instanța de prim control judiciar în dispozițiile art. 215 alin. (1), (2), (3) și (5) C. pen., sub forma complicității.
Reținând că încadrarea juridică corectă dată faptei este cea prevăzută de art. 26 raportat la art. 215 alin. (1), (2), (3) și (5) C. pen. iar instigarea lui P.G.D. realizată de inculpata C.(C.)A.M. s-a săvârșit în scopul înlesnirii realizării activității de inducere în eroare cu ocazia încheierii contractelor de credit de către coinculpații din prezenta cauză, faptă ce nu este în legătură directă cu infracțiunile de corupție, Înalta Curte apreciază că, în mod justificat, au fost înlăturate din încadrarea juridică dispozițiile art. 17 lit. c) din Legea nr. 78/2000 și s-a dispus, de către instanța de apel, schimbarea încadrării juridice din infracțiunea prevăzute de art. 25 raportat la art. 290 C. pen. cu aplicarea art. 17 lit. c) din Legea nr. 78/2000 în infracțiunea prevăzute de art. 25 raportat la art. 290 C. pen., fiind înlăturată forma agravată a infracțiunii (comiterea infracțiunii de fals în înscrisuri sub semnătură privată în condițiile stabilite de Legea nr. 78/2000).
În consecință, pentru toate aceste considerente urmează să respingă recursul Parchetului ca nefondat[28].
Actele juridice făcute de organele de administrare ale persoanei juridice, în limitele puterilor ce le-au fost conferite, sunt actele persoanei juridice înseși, potrivit art. 218 C. civ. În raporturile cu terții, persoana juridică este angajată prin actele organelor sale, chiar dacă aceste acte depășesc puterea de reprezentare conferită prin actul de constituire sau statut, în afară de cazul în care ea dovedește că terții o cunoșteau la data încheierii actului.
În art. 272 alin. (1) pct. 2 teza I din Legea nr. 31/1990 privind societățile comerciale republicată “se pedepsește cu închisoare de la 1 la 3 ani fondatorul, administratorul, directorul sau reprezentantul legal al societății, care folosește, cu rea-credință, bunuri sau creditul de care se bucura societatea, într-un scop contrar intereselor acesteia sau în folosul lui propriu ori pentru a favoriza o alta societate în care are interese direct sau indirect”. S-a observat că funcționarii bancari se încadrează în subiecții activi ai acestei infracțiuni, subiectul pasiv este unitatea bancara administrată și/sau reprezentata de aceștia, iar conduita acestora (acordarea de credite bancare cu nerespectarea normelor legale) s-a suprapus elementului material din latura obiectivă a infracțiunii în sensul folosirii cu rea-credință a bunurilor (banii încadrându-se în categoria bunurilor – “valori economice ce sunt utile pentru satisfacerea nevoilor materiale ori spirituale ale omului și care sunt susceptibile de apropriere sub forma dreptului patrimonial” – fungibile, consumptibile, prin efectuarea unor acte juridice păgubitoare, cu nerespectarea legii ori interzise, de natura sa duca atingere intereselor unității bancare, în sensul diminuării patrimoniului acesteia ).
Fiind însărcinați cu gestionarea patrimoniului unității bancare, funcționarii bancari au calitatea de subiecți activi ai acestei infracțiuni (subiect activ calificat prin calitatea de gestionar al averii altuia). Situația premisă a constat în raportul juridic rezultat din însărcinarea dată acestora, prin contractul de munca, având ca obiect administrarea și conservarea fondurilor bănești ale unității bancare, în sensul existentei unei obligații juridice de a promova interesele titularului patrimoniului.
Elementul material a constat în efectuarea de către funcționarii bancari a unor acțiuni păgubitoare pentru unitatea bancară prin încălcarea obligațiilor juridice inerente administrării și conservării fondurilor bănești ale acesteia, acțiuni care s-ar fi concretizat, conform actului de sesizare a instanței și deciziei instanței de apel, în încălcarea sau ignorarea normelor bancare în materia acordării creditelor, adică exact activități pe care subiecții activi aveau dreptul să le efectueze dar pe care le-au efectuat în mod păgubitor sau activități care nu le erau îngăduite și care au atras, prin efectuarea lor, pricinuirea de pagube unității bancare. Urmarea imediată, adică situația de fapt ilicit provocată, ar fi reprezentată de diminuarea patrimonială corespunzătoare pagubei cauzate unității bancare.
Multitudinea de norme bancare ce nu au fost respectate, cu ocazia acordării creditelor bancare, și neurmărirea destinației contractate a acestuia dovedesc intenția de a se acorda împrumutul, în orice condiții. Transformarea creditului global de exploatare, în credit pentru finanțarea cheltuielilor și șocurilor sezoniere, nu a constituit decât o modalitate de amânare a datei la care s-a constatat, oficial, prejudiciul cauzat.
Acest fapt a constituit o dovadă a modului defectuos în care se acordau creditele, fără a se întruni Comitetul Director, pentru analiză și aprobare, fiind întocmit însă, ulterior, procesul verbal care trebuia să exprime decizia de aprobare a Comitetului.
Instanța de recurs a reiterat aspectul esențial că în speța de față sunt incidente dispozițiile art. 246 C. pen. deoarece acțiunile inculpatelor, funcționare bancare ce s-au aflat în exercițiul atribuțiilor de serviciu, se. circumscriu elementului material al laturii obiective a infracțiunii, constând în „neîndeplinirea unui act ori îndeplinirea acestuia în mod defectuos”[29].
Prin faptele lor, inculpatele funcționare bancare au produs un prejudiciu B.C.R. Sucursala Ț. , adică au cauzat o vătămare intereselor legale ale unei persoane juridice, condiție prevăzută de Codul penal pentru existența infracțiunii de abuz în serviciu contra intereselor persoanelor. în plus, cum acest prejudiciu a fost mai mare de 200.000 lei, infracțiunea de abuz în serviciu contra intereselor persoanelor îmbracă forma calificată prevăzute de art. 2481 C. pen.
Faptele au întrunit elementele constitutive ale infracțiunii de abuz în serviciu. în consecință, în mod incorect, prin sentința penală s-a considerat că faptele nu sunt prevăzute de legea penală și s-a dispus achitarea inculpaților sub aspectul săvârșirii infracțiunii prevăzute în art. 10 lit. b) din Legea nr. 78/2000.
Faptele de acordare nelegală a creditelor și de neurmărire a destinațiilor contractate a creditelor, comise înainte de intrarea în vigoare a Legii nr. 78/2000 și continuate după acest moment, au fost săvârșite în baza aceleiași rezoluții infracționale, astfel că încadrarea juridică s-a realizat în conformitate cu legea specială, în vigoare la momentul epuizării infracțiunii, faptele fiind incluse în conținutul constitutiv al infracțiunii prevăzute de art. 10 lit. b) din Legea nr. 78/2000, în vigoare la momentul întocmirii rechizitoriului.
Critica expresă a vizat și caracterul neclar și imprevizibil al textului legal aplicat, lipsa unei definiții legale a consecințelor deosebit de grave în raport cu rezultatul cerut de textul de la 246 C. pen. Concret: „Incoerența legislativă, neclaritatea și imprevizibilitatea textelor de lege care incriminează faptele de abuz în serviciu prin raportare la consecințele deosebit de grave ale rezultatelor cerute de textele incriminatoare, îmbracă forma absolutului în ceea ce privește rezultatul prevăzut în art. 247 C. pen. (abuzul în serviciu prin îngrădirea unor drepturi) în oricare dintre variantele normative, de vreme ce în conformitate cu art. 2481 C. pen. și această forma a abuzului poate îmbrăca forma calificată, prin consecințe deosebit de grave ale rezultatului”.
O asemenea critică de nelegalitate nu a fost însă primită. O anumită rezervă interpretativă, în lumina exigențelor Convenției Europene a Drepturilor Omului, s-ar fi putut manifesta doar pe marginea elementului material ce ține de „neîndeplinirea unui act ori îndeplinirea sa în mod defectuos”, ce ar implica o notă de prea mare generalitate pentru o incriminare penală, însă o astfel de critică nici nu a fost adusă în discuție.
Prin raportul de expertiză s-a mai arătat că au fost eludate dispozițiile pct. 451 din Normele Metodologice nr. 1/1997 conform cu care, după încheierea contractului, ofițerul de credite împreună cu juristul băncii, anterior termenului prevăzut pentru punerea la dispoziție a creditului aprobat, verifică înscrierea garanțiilor la judecătoria din raza teritorială în care se afla imobilul ipotecat sau judecătoria teritorială în care se află debitorul în cazul constituirii gajurilor, precum și notificarea la societatea de asigurare a cesiunii drepturilor de despăgubire pentru bunurile asigurate, ipotecate și gajate în favoarea băncii. La data când s-a efectuat prima tragere din credit, nu toate contractele de garanție erau înscrise în registrul de transcripțiuni, respectiv în registrul de carte funciară, iar bunurile aduse în garanție nu erau asigurate.
În raport de probele administrate, a fost dovedită vinovăția inculpatelor E.V., C.M., S.D.L. și O.E., în calitate de coautori, precum și a inculpaților I.M. și S.N., în calitate de complici, în ceea ce privește săvârșirea acestui act material al infracțiunii de abuz în serviciu contra intereselor persoanelor în formă calificată și continuată, comisă de fiecare dintre aceștia.
Potrivit pct. 619 Normele Metodologice nr. 1/1997, pentru acordul de garanție bancară/contract de credit din 10 iulie 2000 trebuia să existe aprobarea Centralei B.C.R., condiție, de asemenea, neîndeplinită.
Competența de a elibera scrisori de garanție bancară indiferent de suma și de situația expunerii putea reveni Comitetelor unității teritoriale a B.C.R. numai în cazul în care scrisorile de garanție bancară în lei solicitate erau garantate cu depozite colaterale cel puțin de egală valoare, constituite din surse proprii ale agenților economici, situație care nu s-a regăsit în speță, scrisoarea de garanția bancară în discuție nefiind garantată cu depozite colaterale (depozit bancar), ci cu ipotecă de rang II (pct. 418 Normele Metodologice nr. 1/1997). Drept garanție s-a acceptat ipotecă de rang II pe vila proprietatea lui D.B., deși o ipotecă de rang I pe acest imobil era constituită tot în favoarea B.C.R. Ț. pentru creditul contractat de SC S.T. SRL și nu era îndestulătoare pentru ambele credite.
Probele administrate au dovedit vinovăția inculpatelor E.V., S.D.L., O.E., C.M. (coautori), și a inculpatului I.M. (complice) sub aspectul comiterii acestui act material care face parte din unitatea legală a infracțiunii de abuz în serviciu contra intereselor persoanelor în formă calificată și continuată, comisă de fiecare dintre aceștia.
Nu s-au respectat prevederile art. 452 din Normele Metodologice nr. 1/97, întrucât au fost radiate garanții fără aprobarea Comitetului Director și fără modificarea, printr-un act adițional, a prevederilor art. 14 din contractul de credit din 2 martie 2000, bunurile scoase de sub garanții fiind aduse garanție la societatea SC A. SA Cireșul pentru garantarea creditului acordat în baza contractului de credit din 31 iulie 2000[30].
Având în vedere probele administrate, s-a reținut cu justețe că a fost dovedită vinovăția inculpatelor funcționare bancare ce au contribuit la acordarea acestui credit cu încălcarea normelor bancare de creditare, precum și a inculpaților I.M. și B.S. (complici), care constituie act material al infracțiunii de abuz în serviciu contra intereselor persoanelor în formă calificată și continuată, comisă de aceștia.
La momentul acordării creditului cu nerespectarea normelor bancare de creditare, s-a produs paguba în patrimoniul B.C.R. Sucursala Ț. , întrucât SC I.C. SRL prezenta risc de creditare în cazul debitorului unic, aspect care nu a fost avut în vedere în analiza pentru aprobarea și acordarea creditului.
Inculpatele funcționare bancare, așa cum arată probele administrate, au încălcat, cu intenție, mai multe norme de creditare, printre care cele care obligau a se avea în vedere riscul de creditare în cazul debitorului unic, și mai mult, Sucursala B.C.R. Ț. și-a depășit competența de creditare cu ocazia încheierii acestui contract.
Încălcarea, cu știință, a normelor de creditare, de către inculpatele funcționare bancare, care a condus la prejudicierea Băncii, aflate în exercițiul atribuțiilor de serviciu, fiind înlesnită de inculpatul B.S. au constituit, act material al infracțiunii de abuz în serviciu contra intereselor persoanelor în formă calificată și continuată, pe care au comis-o în calitate de coautori, respectiv complice.
Faptele săvârșite de inculpatele funcționare bancare implicate în acordarea creditelor, precum și cele comise de inculpatul S.G. (complice), sunt acte materiale ale infracțiunii de abuz în serviciu contra intereselor persoanelor în formă calificată, pe care, fiecare dintre aceștia au comis-o, în formă continuată.
De asemenea, au fost nesocotite prevederile pct. 103 și 104 anexa 42 din Normele Metodologice nr. 1/2000 deoarece s-a acceptat în garanție gajul general asupra bunurilor mobile și imobile prezente și viitoare din patrimoniul societății, fără a se stabili valoarea certă și lichidă a patrimoniului, nu s-au identificat principalele elemente patrimoniale, în special a mijloacelor fixe care să confere certitudinea că acestea vor putea fi valorificate în cazul executării silite.
Elementele constitutive ale infracțiunii de abuz în serviciu contra intereselor persoanelor în formă calificată și continuată au fost întrunite și în ceea ce privește existența urmării socialmente periculoase a faptei (crearea unui prejudiciu). în cauză, infracțiunea de abuz în serviciu a fost săvârșită de inculpatele funcționare bancare prin acțiune, iar nu prin omisiune, astfel că momentul în funcție de care se verifică o eventuală producere a pagubei, este cel al îndeplinirii actului, în exercitarea atribuțiilor de serviciu, în mod defectuos.
La acordarea acestui credit nu au fost respectate dispozițiile pct. 168 din Normele Metodologice nr. 1/2000 conform cărora banca nu va acorda clienților săi credite care depășesc capacitatea de rambursare a acestora și nici cele ale pct. 60 lit. a) din Normele Metodologice nr. 1/2000 potrivit cărora pentru stabilirea unui diagnostic al situației economico financiare a clientului s-a examinat ultima situație periodică.
Rapoartele de evaluare întocmite de ofițerul de credit C.M., pentru bunurile acceptate în garanție (casa S.I.), case de vacanță, autoturism) nu au fost vizate de un evaluator, cum prevede pct. 460 din Normele Metodologice nr. 1/2000.
Restituirea creditului global de exploatare s-a realizat din soldul creditor al contului disponibil constituit din tragere dintr-un nou credit global de exploatare acordat .
Contractele au fost semnate pentru SC E.S. SRL de inculpata T.E., în calitate de administrator, iar pentru B.C.R. Sucursala Ț. au semnat inculpata E.V. – director, inculpata O.E. – contabil șef și inculpata Z.Z. -jurist. Referatele de credit au fost întocmite de inculpata C.M. (ofițer de credit), însușite de inculpata Sandu Z.L. (șef compartimente credite) și semnate de inculpata E.V. (director) .
Printre altele, s-a constatat că, în cazul creditului acordat, s-a admis garanția gajului general fără a se efectua, conform pct. 103 anexa 42 din Normele Metodologice nr. 1/2000, o verificare la fața locului a principalelor elemente de patrimoniu ale societății, neafectate de alte obligații, cu scopul identificării de elemente patrimoniale care să confere certitudinea că acestea vor putea fi valorificate în cazul executării silite.
Destinația creditului global de exploatare este prevăzută la pct. 189 din Normele Metodologice nr. 1/2000, în sensul că are rolul de a acoperi ansamblul nevoilor de exploatare a clienților: aprovizionări cu materii prime și materiale, mărfuri, subansamble, piese de schimb, energie, combustibili, cheltuieli cu salariile și asimilate acestora, impozite, taxe și alte cheltuieli aferente perioadei curente, necesare realizării și finalizării producției de mărfuri, executării de lucrări și prestării de servicii, care au consum și desfacere asigurată prin contracte și comenzi ferme de livrare la intern sau extern .
A existat fapta de complicitate morală și materială, a inculpatului N.I., cu privire la majorarea plafonului creditului acordat SC N. SRL, cu încălcarea normelor legale cu specific bancar în materia creditării, de către inculpatele E.V., S.D.L., O.E., C.M. și S.G., aflate în exercițiul atribuțiilor de serviciu, fiind dovedit că a comis infracțiunea prevăzute de art. 26 raportat la art. 246 combinat cu art. 2481 și 258 C. pen.
Cum, prin expertiza financiar bancară s-a stabilit că, societății SC N. SRL i s-a majorat creditul, fără a se dimensiona nivelul creditului în funcție de capacitatea de rambursare, care a fost calculată pe baza unor venituri prognozate a se obține în anul agricol 2000-2001 s-a constatat îndeplinită condiția urmării socialmente periculoase a faptei, fiind întrunite elementele constitutive ale infracțiunii de abuz în serviciu, constând în vătămarea intereselor legale ale B.C.R. Sucursala Ț. , prin producerea unei pagube, egală cu valoarea de 410.000 lei.
De asemenea, din coroborarea probelor a rezultat fără dubiu că, inculpatul l.R.L., cu forma de vinovăție a intenției prevăzute de lege, a acordat sprijinul material și moral pentru majorarea plafonului creditului, cu încălcarea condițiilor de creditare, asigurând, prin fals, justificarea utilizării creditului.
Inculpatele E.V., O.E., S.D.L., C.M., S.G., Z.M. și Z.Z., fiind în exercițiul atribuțiilor de serviciu, au acordat credite cu încălcarea, mai întâi, a normelor privind respectarea procedurii, a pașilor specifici în activitatea de documentare, analiză și aprobare a împrumuturilor, astfel cum sunt prevăzute în capitolul 10 din Normele Metodologice nr. 1/1997 (cap. IX din Normele Metodologice nr. 1/2000). Astfel, acestea nu au ținut cont că întocmirea dosarului și a referatului de creditare, iar apoi analiza și aprobarea în Comitetul director, trebuiau făcute în ordinea și cu specificațiile din normele legale, preferând în cunoștință de cauză să accepte creditarea unor clienți privilegiați și apoi să acopere lacunele nerespectării etapelor creditării. Inculpata Z.Z. a recunoscut că, în calitate de jurist, a semnat contracte de credit înainte ca la dosarul de creditare să existe referatul ofițerului de credit și aprobarea Comitetului director.
S-a constatat încălcarea dispozițiilor pct. 447 din Normele Metodologice nr. 1/1997 (pct. 508 din Normele Metodologice nr. 1/2000), care prevăd expres că semnarea contractului de credit de către director și contabil șef și vizarea pentru legalitate de consilierul juridic al unității bancare, care acordă efectiv creditul, se face după aprobarea creditului potrivit competențelor .
Totodată, în procesul de acordare a creditelor, ca expresie a exercitării atribuțiilor de serviciu, au fost nesocotite norme legale cu specific bancar ce aveau menirea de a stabili bonitatea societății comerciale creditate, strâns legată de problema riscului de credit, precum și cele care se refereau la constituirea garanțiilor.
[1] I.C.C.J. , Completurile le de 5 judecători, Dec. nr. 140 din 25 iunie 2018, http://www.scj.ro/1093
[3] Calculând procentul achitărilor pronunțate în anul 2018 prin raportare la totalul inculpaților judecați în anul 2018 (933 de inculpați judecați), ponderea achitărilor este de 21%. http://www.pna.ro
[4] din cei 202 de inculpați achitați definitiv în anul 2018: 72 inculpați au fost achitați în temeiul art.16 alin.1 lit.b (teza I) C.pr.pen. ca urmare a aplicării Deciziei CCR nr. 405/2016 cu efect de dezincriminare parțială a infracțiunii de abuz în serviciu; 7 inculpați au fost achitați în baza art.181C.pen. apreciindu-se de către instanțele de judecată lipsa pericolului social al faptelor deduse judecății25; 123 de inculpați au fost achitați pe alte temeiuri decât lipsa de pericol social și a deciziilor Curții Constituționale
[5]Raportul de activitate a DNA pentru anul 2018, https://www.news.ro/justitie/bilant-dna-2018
[6] Având în vedere că, potrivit art. III alin. (1) din Legea nr. 207/2018 pentru modificarea și completarea Legii nr. 304/2004 privind organizarea judiciară, “Secția pentru investigarea infracțiunilor din justiție începe să funcționeze în termen de 3 luni de la data intrării în vigoare a prezentei legi”, ținând seama că până la acest moment Consiliul Superior al Magistraturii nu a finalizat în termenul legal procedura de operaționalizare a Secției pentru investigarea infracțiunilor din justiție, luând în considerare faptul că legea prevede expres competența acestei secții de a efectua urmărirea penală pentru infracțiunile săvârșite de judecători și procurori, inclusiv judecătorii și procurorii militari și cei care au calitatea de membri ai Consiliului Superior al Magistraturii, precum și faptul că, începând cu data de 23 octombrie 2018 – data stabilită de lege pentru operaționalizarea secției, Direcția Națională Anticorupție și celelalte parchete nu vor mai avea competența de a efectua urmărirea penală a infracțiunilor săvârșite de aceste persoane, situație care ar afecta în mod grav procedurile judiciare în cauzele ce intră în competența secției și ar putea crea un blocaj instituțional, ținând cont de faptul că legea în vigoare nu conține norme tranzitorii cu privire la modul concret de operaționalizare a Secției pentru investigarea infracțiunilor din justiție, în cazul depășirii termenului stabilit de Legea nr. 207/2018, fiind necesară adoptarea unor măsuri legislative urgente care să reglementeze o procedură simplă, derogatorie de la art. 883-885 din Legea nr. 304/2004, republicată, cu modificările și completările ulterioare, în vederea numirii provizorii a procurorului-șef, a procurorului-șef adjunct și a cel puțin unei treimi din procurorii secției, ceea ce va permite operaționalizarea secției în termenul stabilit de lege, respectiv 23 octombrie 2018, considerând că situația prezentată mai sus este una extraordinară a cărei reglementare nu poate fi amânată, în temeiul art. 115 alin. (4) din Constituția României, republicată, Guvernul României a adoptat Ordonanță de urgență nr. 90 din 10 octombrie 2018 privind unele măsuri pentru operaționalizarea Secției pentru investigarea infracțiunilor din justiție, M. Of. 862 din 10 octombrie 2018
[12] I. Lascu, Răspunderea penală a persoanei juridice în lumina noilor modificări ale Codului penal, în Revista de drept penal nr. 4/2007, pp. 71 – 77).
[13] F. Streteanu, R. Chiriță , Răspunderea penală a persoanelor juridice în dreptul belgian în “Revista de drept penal” nr. 1/2000, pp. 112 – 123.
[14] Cu privire la evoluția istorică , vezi și John Micklethwait, Adrian Wooldrige, Compania, O scurtă istorie a unei idei revoluționare, Humanitas, București, 2015
[17] Codul penal a fost modificat și respectiv, completat prin Legea nr. 49/2018 privind precursorii de explozivi, precum și pentru modificarea și completarea unor acte normative (M.Of. nr. nr.194 din 2 martie 2018), Legea nr. 193/2017 pentru modificarea Legii nr. 286/2009 privind Codul penal (M.Of. nr. nr.598 din 25 iulie 2017), Ordonanța de urgență nr. 13/2017 pentru modificarea și completarea Legii nr. 286/2009 privind Codul penal și a Legii nr. 135/2010 privind Codul de procedură penală (M.Of. nr. nr.92 din 1 februarie 2017), Ordonanța de urgență nr. 13/2017 pentru modificarea și completarea Legii nr. 286/2009 privind Codul penal și a Legii nr. 135/2010 privind Codul de procedură penală (M.Of. nr. nr.92 din 1 februarie 2017), Legea nr. 151/2016 privind ordinul european de protecție, precum și pentru modificarea și completarea unor acte normative (M.Of. nr. nr.545 din 20 iulie 2016), Ordonanța de urgență nr. 18/2016 pentru modificarea și completarea Legii nr. 286/2009 privind Codul penal, Legii nr. 135/2010 privind Codul de procedură penală, precum și pentru completarea art. 31 alin. (1) din Legea nr. nr. 304/2004 privind organizarea judiciară (M.Of. nr. nr. 389 din 23 mai 2016), Legea nr. 159/2014 pentru abrogarea art. 276 din Legea nr. nr. 286/2009 privind Codul penal (M.Of. nr. nr.887 din 05 decembrie 2014), Legea nr. 187/2012 pentru punerea în aplicare a Legii nr. 286/2009 privind Codul penal (M.Of. nr. nr.757 din 12 noiembrie 2012), Legea nr. 27/2012 pentru modificarea și completarea Codului penal al României și a Legii nr. 286/2009 privind Codul penal (M.Of. nr. nr.180 din 20 martie 2012), Legea nr. 63/2012 pentru modificarea și completarea Codului penal al României și a Legii nr. 286/2009 privind Codul penal (M.Of. nr. nr.258 din 19 aprilie 2012). Codul a fost promulgat prin Decretul nr. 1211/2009 pentru promulgarea Legii privind Codul penal (M.Of. nr. nr.510 din 24 iulie 2009). V și Legea nr. 187/2012 pentru punerea în aplicare a Legii nr. 286/2009 privind Codul penal (M.Of. nr. nr.757 din 12 noiembrie 2012).
V Înalta Curtea de Casație și Justiție, Dec. nr. 8/2018 referitoare la pronunțarea unei hotărâri prealabile pentru dezlegarea unei chestiuni de drept prevăzute de art. 196 alin. (1) din Codul penal, privind vătămarea corporală din culpă, sintagma din teza I a acestui text incriminator (M.Of. nr. nr.539 din 28 iunie 2018), Dec. nr. 5/2018 privind pronunțarea unei hotărâri prealabile pentru dezlegarea de principiu a problemei de drept: ”Ce se înțelege prin termenul de rănire prevăzut de art. 75 lit. b) teza a II-a din O.U.G. nr. 195/2002 privind circulația pe drumurile publice, în interpretarea și aplicarea dispozițiilor art. 338 alin. (1) din Codul penal privind infracțiunea de părăsire a locului accidentului? (M.Of. nr. nr.355 din 24 aprilie 2018), Dec. nr. 24/2017 privind pronunțarea unei hotărâri prealabile pentru dezlegarea chestiunii de drept vizând modalitatea de interpretare a dispozițiilor art. 83 alin. (1) lit. b) din Codul penal și art. 88 alin. (3) din Codul penal, respectiv: dacă ”în ipoteza săvârșirii unei noi infracțiuni intenționate în termenul de supraveghere al amânării aplicării unei pedepse este obligatorie dispunerea condamnării pentru noua infracțiune ori se poate dispune din nou amânarea aplicării pedepsei pentru aceasta, fără revocarea amânării aplicării pedepsei anterioare” (M.Of. nr. nr.860 din 1 noiembrie 2017), Dec. nr. 11/2017 referitoare la pronunțarea unei hotărâri prealabile pentru dezlegarea chestiunii de drept: ”în ce măsură tractorul agricol sau forestier condus pe drumurile publice devine asimilat autovehiculului, iar conducerea pe drumurile publice a unui tractor agricol sau forestier neînregistrat, potrivit legii, sau de către o persoană care nu posedă permis de conducere întrunește condițiile de tipicitate a infracțiunilor prevăzute de art. 334 alin. (1) din Codul penal, respectiv art. 335 alin. (1) din Codul penal” (M.Of. nr. nr.479 din 26 iunie 2017), Dec. nr. 13/2017 privind pronunțarea unei hotărâri prealabile pentru dezlegarea următoarei chestiuni de drept: ”Dacă instituția aplicării legii penale mai favorabile reglementată de art. 6 din Codul penal este incidentă sau nu în situația în care Legea nr. penală mai favorabilă a intervenit după liberarea condiționată din executarea pedepsei, iar ulterior modificării legislative restul de pedeapsă rămas neexecutat a fost revocat printr-o altă hotărâre de condamnare, rămasă definitivă, prin care nu s-a făcut aplicarea dispozițiilor art. 6 din Codul penal” (M.Of. nr. nr.464 din 21 iunie 2017) , Dec. nr. 8/2017 privind pronunțarea unei hotărâri prealabile pentru dezlegarea chestiunii de drept: ”dacă în sensul legii penale, profesorul din învățământul preuniversitar de stat este funcționar public în accepțiunea art. 175 alin. (1) lit. b) teza a II-a din Codul penal sau în accepțiunea art. 175 alin. (2) din Codul penal” (M.Of. nr. nr.290 din 25 aprilie 2017), Dec. nr. 7/2017 pentru dezlegarea chestiunii de drept privind aplicarea dispozițiilor art. 41 alin. 1 din Codul penal, la stabilirea stării de recidivă postexecutorie se are în vedere ca prim termen al recidivei pedeapsa stabilită prin cumul, potrivit art. 83 din Codul penal din 1969 (art. 96 raportat la art. 43 din Codul penal), sau pedepsele componente ale pluralității de infracțiuni constatate (M.Of. nr. nr.269 din 18 aprilie 2017), Dec. nr. 18/2017 cu privire la pronunțarea unei hotărâri prealabile pentru dezlegarea următoarei chestiuni de drept: dacă, în sensul legii penale, funcționarul bancar, angajat al unei societăți bancare cu capital integral privat, autorizată și aflată sub supravegherea Băncii Naționale a României, este funcționar public, în accepțiunea dispozițiilor art. 175 alin. (2) din Codul penal (M.Of. nr. nr.545 din 11 iulie 2017), Dec. nr. 20/2016 referitoare la pronunțarea unei hotărâri prealabile pentru dezlegarea de principiu a problemei de drept, dacă, ”în cazul infracțiunii de proxenetism prevăzută de art. 213 din Codul penal – în modalitatea înlesnirii practicării prostituției, dacă faptele sunt săvârșite față de o persoană majoră și de una minoră, sunt realizate elementele constitutive ale unei singure infracțiuni prevăzute de art. 213 alin. (1) și (3) din Codul penal cu aplicarea art. 35 alin. (1) din Codul penal sau două infracțiuni aflate în concurs, respectiv art. 213 alin. (1) din Codul penal și art. 213 alin. (3) din Codul penal, ambele cu aplicarea art. 38 din Codul penal” (M.Of. nr. nr.927 din 17 noiembrie 2016), Dec. nr. 21/2016 privind pronunțarea unei hotărâri prealabile pentru dezlegarea de principiu a problemei de drept: ”Dacă în interpretarea și aplicarea dispozițiilor art. 90 lit. c) C. pr. pen. , în cauzele în care Legea nr. prevede pentru infracțiunea săvârșită pedeapsa detențiunii pe viață sau pedeapsa închisorii mai mare de 5 ani, asistența juridică este obligatorie pentru inculpatul persoană juridică, în raport cu dispozițiile art. 187 din Codul penal, sau asistența juridică este obligatorie numai pentru inculpatul persoană fizică, în raport cu dispozițiile art. 136 alin. (2) și (3) din Codul penal, ce reglementează pedepsele aplicabile persoanei juridice (M.Of. nr. nr.884 din 4 noiembrie 2016), Dec. nr. 20/2016 referitoare la pronunțarea unei hotărâri prealabile pentru dezlegarea de principiu a problemei de drept, dacă, ”în cazul infracțiunii de proxenetism prevăzută de art. 213 din Codul penal – în modalitatea înlesnirii practicării prostituției, dacă faptele sunt săvârșite față de o persoană majoră și de una minoră, sunt realizate elementele constitutive ale unei singure infracțiuni prevăzute de art. 213 alin. (1) și (3) din Codul penal cu aplicarea art. 35 alin. (1) din Codul penal sau două infracțiuni aflate în concurs, respectiv art. 213 alin. (1) din Codul penal și art. 213 alin. (3) din Codul penal, ambele cu aplicarea art. 38 din Codul penal” (M.Of. nr. nr.927 din 17 noiembrie 2016), Dec. nr. 21/2016 privind pronunțarea unei hotărâri prealabile pentru dezlegarea de principiu a problemei de drept: ”Dacă în interpretarea și aplicarea dispozițiilor art. 90 lit. c) C. pr. pen. , în cauzele în care Legea nr. prevede pentru infracțiunea săvârșită pedeapsa detențiunii pe viață sau pedeapsa închisorii mai mare de 5 ani, asistența juridică este obligatorie pentru inculpatul persoană juridică, în raport cu dispozițiile art. 187 din Codul penal, sau asistența juridică este obligatorie numai pentru inculpatul persoană fizică, în raport cu dispozițiile art. 136 alin. (2) și (3) din Codul penal, ce reglementează pedepsele aplicabile persoanei juridice (M.Of. nr. nr.884 din 4 noiembrie 2016), , Dec. nr. 13/2016 privind pronunțarea unei hotărâri prealabile pentru dezlegarea chestiunii de drept: ”dacă, în aplicarea prevederilor art. 6 din Codul penal, în cazul unei infracțiuni în formă continuată care, potrivit legii penale noi, nu mai îndeplinește condițiile de reținere a unității infracționale continuate, ci pe cele ale unui concurs de infracțiuni, se are în vedere maximul special prevăzut de Legea nr. nouă pentru infracțiunea săvârșită sau pedeapsa maximă ce ar rezulta în urma aplicării dispozițiilor referitoare la concursul de infracțiuni” (M.Of. nr. nr.457 din 21 iunie 2016), Dec. nr. 9/2016 referitoare la pronunțarea unei hotărâri prealabile pentru dezlegarea de principiu a problemei de drept: ”Dacă elementul material al laturii obiective a infracțiunii de tulburare a ordinii și liniștii publice prevăzute de art. 371 din Codul penal trebuie îndreptat împotriva mai multor persoane și dacă în situația în care acțiunea descrisă a vizat o singură persoană operează dezincriminarea conform art. 4 din Codul penal.” (M.Of. nr. nr.356 din 10 mai 2016), Dec. nr. 6/2016 privind pronunțarea unei hotărâri prealabile pentru dezlegarea chestiunii de drept privind aplicarea dispozițiilor art. 427 alin, (1) raportat la art. 426 lit. b) și d) C. pr. pen. și aplicarea art. 112 alin. (1) lit. e) din Codul penal (M.Of. nr. nr. 287 din 15 aprilie 2016), Dec. nr. 7/2016 referitoare la pronunțarea unei hotărâri prealabile pentru dezlegarea de principiu a problemei de drept: ”dacă la stabilirea legii penale mai favorabile, conform art. 5 din Codul penal, pentru infracțiuni comise anterior datei de 1 februarie 2014, aflate în concurs cu una sau mai multe infracțiuni comise după intrarea în vigoare a noului Cod penal, Dec. nr. nr. 265/2014 a Curții Constituționale se aplică avându-se în vedere toate infracțiunile comise de inculpat și impune aplicarea noului Cod penal pentru toate infracțiunile ori se aplică doar în raport cu infracțiunile comise anterior datei de 1 februarie 2014, existând astfel posibilitatea aplicării dispozițiilor din vechiul Cod penal pentru acestea din urmă”, stabilește că, în aplicarea dispozițiilor art. 5 din Codul penal, în cazul pluralității de infracțiuni constând în săvârșirea unor infracțiuni anterior datei de 1 februarie 2014, respectiv a unor infracțiuni comise după intrarea în vigoare a noului Cod penal, pentru infracțiunile săvârșite anterior datei de 1 februarie 2014 se va aplica Legea nr. penală mai favorabilă – identificată ca fiind Legea nr. veche sau Legea nr. nouă -, iar pentru infracțiunile săvârșite sub imperiul legii penale noi, precum și pentru tratamentul sancționator al concursului de infracțiuni se va aplica Legea nr. nouă, conform art. 3 din Codul penal și art. 10 din Legea nr. nr. 187/2012 pentru punerea în aplicare a Legii nr. 286/2009 privind Codul penal (M.Of. nr. nr. 251 din 05 aprilie 2016), Dec. nr. 2/2016 privind pronunțarea unei hotărâri prealabile pentru dezlegarea de principiu a problemei de drept: ”dacă, în cazul în care, un inculpat minor săvârșește, în timpul minorității, un concurs de infracțiuni, fiind ulterior trimis în judecată pentru săvârșirea infracțiunilor din cadrul concursului de infracțiuni, prin rechizitorii distincte, iar pentru una dintre infracțiuni i s-a aplicat o măsură educativă neprivativă de libertate, pe care a executat-o integral înainte de a fi trimis în judecată și pentru săvârșirea celorlalte infracțiuni din cadrul concursului, în momentul în care i se aplică o măsură educativă pentru toate infracțiunile din cadrul concursului de infracțiuni, conform art. 129 alin. (1) din Codul penal, durata măsurii educative deja executate se scade din durata noii măsuri educative aplicate pentru întreg concursul de infracțiuni sau se va dispune executarea integrală a noii măsuri educative aplicate pentru concursul de infracțiuni, atât în cazul aplicării unei măsuri educative neprivative de libertate, cât și în cazul aplicării unei măsuri educative privative de libertate (M.Of. nr. nr.192 din 15 martie 2016), Dec. nr. 5/2016 privind pronunțarea unei hotărâri prealabile pentru dezlegarea chestiunii de drept ”dacă în cazul infracțiunii de proxenetism săvârșită în modalitatea determinării prostituției lipsește tipicitatea ca trăsătură esențială a infracțiunii, în cazul în care întreținerea de acte sexuale în scopul obținerii de foloase a avut loc în mod repetat, dar cu aceeași persoană (M.Of. nr. nr.183 din 11 martie 2016), Dec. nr. 1/2016 privind pronunțarea unei hotărâri prealabile pentru dezlegarea următoarei chestiuni de drept: ”dacă întreprinderea individuală, persoană juridică fără personalitate juridică, poate fi subiect activ al unei infracțiuni săvârșite în realizarea obiectului de activitate” (M.Of. nr. nr.138 din 23 februarie 2016), Dec. nr. 31/2015 privind examinarea sesizării formulată de Curtea de Apel Suceava – Secția penală și pentru cauze cu minori în Dosarul nr. 1.238/297/2013, prin care se solicită pronunțarea unei hotărâri prin care să se dea rezolvare de principiu unor probleme de drept (M.Of. nr. nr.19 din 11 ianuarie 2016), Dec. nr. 20/2015 referitoare la pronunțarea unei hotărâri prealabile pentru dezlegarea problemei de drept privind: ”interpretarea dispozițiilor art. 327 alin. (2) din Codul penal în sensul de a lămuri în ce măsură art. 327 alin. (2) din Codul penal împrumută toate condițiile elementului material de la art. 327 alin. (1) din Codul penal, inclusiv condiția ca prezentarea să fie efectuată prin folosirea frauduloasă a unui act ce servește la identificare, legitimare ori la dovedirea stării civile sau a unui astfel de act falsificat sau art. 327 alin. (2) din Codul penal împrumută de la art. 327 alin. (1) din Codul penal condițiile elementului material, mai puțin condiția vizând modalitatea în care se face prezentarea, astfel încât condiția ca acțiunea de prezentare să fie efectuată prin folosirea frauduloasă a unui act ce servește la identificare, legitimare ori la dovedirea stării civile sau a unui astfel de act falsificat este înlocuită în art. 327 alin. (2) din Codul penal cu condiția ca acțiunea de prezentare să fie efectuată prin întrebuințarea identității reale a unei persoane” (M.Of. nr. nr.573 din 30 iulie 2015), Dec. nr. 13/2015 privind pronunțarea unei hotărâri prealabile pentru dezlegarea chestiunii de drept în sensul de a se stabili dacă în aplicarea dispozițiilor art. 5 din Codul penal, conform Deciziei nr. 265/2014 a Curții Constituționale, în cazul pluralității de infracțiuni constând într-o infracțiune pentru care, potrivit Codului penal anterior, a fost aplicată, printr-o hotărâre definitivă, o pedeapsă cu suspendarea condiționată a executării, care, conform art. 41 alin. (1) din Codul penal, nu îndeplinește condițiile pentru a constitui primul termen al recidivei postcondamnatorii și, respectiv, o infracțiune săvârșită în termenul de încercare, pentru care Legea nr. penală mai favorabilă este Legea nr. nouă, stabilirea și executarea pedepsei, în urma revocării suspendării condiționate, se realizează potrivit dispozițiilor art. 15 alin. (2) din Legea nr. nr. 187/2012 pentru punerea în aplicare a Legii nr. 286/2009 privind Codul penal raportat la art. 83 alin. 1 din Codul penal anterior sau conform dispozițiilor art. 96 alin. (5) raportat la art. 44 alin. (2) din Codul penal, referitoare la pluralitatea intermediară (M.Of. nr. nr.410 din 10 iunie 2015), Dec. nr. 12/2015 referitoare la pronunțarea unei hotărâri prealabile pentru dezlegarea chestiunii de drept: dacă, în aplicarea art. 6 alin. (1) din Codul penal, cu privire la o pedeapsă definitivă pentru o infracțiune care a produs consecințe deosebit de grave potrivit Codului penal anterior, pentru determinarea maximului special prevăzut de Legea nr. nouă urmează să se rețină cauza de majorare a pedepsei prevăzută de art. 309 din Codul penal, chiar dacă prejudiciul produs prin respectiva infracțiune nu depășește pragul prevăzut de art. 183 din Codul penal (M.Of. nr. nr. 409 din 10 iunie 2015), Dec. nr. 10/2015 privind pronunțarea unei hotărâri prealabile pentru dezlegarea de principiu a problemei de drept vizând modalitatea de interpretare a dispozițiilor art. 367 alin. (1) și (6) din Codul penal, respectiv dacă este îndeplinită condiția tipicității infracțiunii de grup infracțional organizat (sau dacă sunt întrunite elementele constitutive) atunci când pentru infracțiunea care intră în scopul grupului a intervenit dezincriminarea odată cu intrarea în vigoare a noului Cod penal (M.Of. nr. nr.389 din 04 iunie 2015), Dec. nr. 3/2015 referitoare la pronunțarea unei hotărâri prealabile pentru dezlegarea următoarei chestiuni de drept: ”dacă, în aplicarea dispozițiilor art. 6 din Codul penal, la stabilirea pedepsei aplicabile potrivit noii legi în cazul unei pluralități de infracțiuni care, potrivit Codului penal din 1969, presupunea reținerea stării de recidivă postcondamnatorie, iar, potrivit noului Cod penal condițiile art. 41 nu mai sunt întrunite, se ia în considerare pedeapsa aplicabilă potrivit art. 43 alin. (1), fără aprecieri asupra stării de recidivă, sau cea aplicabilă potrivit art. 44 raportat la art. 39 din Codul penal” (M.Of. nr. nr.380 din 02 iunie 2015), Dec. nr. 4/2015 referitoare la pronunțarea unei hotărâri prealabile pentru dezlegarea chestiunii de drept în sensul de a se stabili dacă infracțiunea de vătămare corporală din culpă prevăzută de art. 184 alin. 2 teza I (fapta a avut vreuna din urmările prevăzute de art. 182 alin. 1) și alin. 4 din Codul penal din 1969 își găsește corespondentul în infracțiunea de vătămare corporală din culpă prevăzută de art. 196 alin. (2) și (3) din actualul Cod penal sau dacă, dimpotrivă, este dezincriminată. Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept în materie penală a fost constituit conform prevederilor art. 476 alin. (6) C. pr. pen. și art. 274 din Regulamentul privind organizarea și funcționarea administrativă a Înaltei Curți de Casație și Justiție, republicat, cu modificările și completările ulterioare (M.Of. nr. nr.244 din 9 aprilie 2015), Dec. nr. 1/2015 privind pronunțarea unei hotărâri prealabile pentru dezlegarea chestiunii de drept în sensul de a se stabili dacă infracțiunea prevăzută de art. 308 din Codul penal este o infracțiune autonomă, o cauză de reducere a limitelor de pedeapsă sau o formă atenuată a infracțiunii prevăzute de art. 295 din Codul penal și dacă pentru infracțiunea prevăzută de art. 308 din Codul penal termenul de prescripție a răspunderii penale este de 5 ani, potrivit art. 154 alin. (1) lit. d) din Codul penal, corespunzător limitelor de pedeapsă reduse și cuprinse între 1 an și 4 luni închisoare și 4 ani și 8 luni închisoare, sau este de 8 ani, potrivit art. 154 alin. (1) lit. c) din același cod, corespunzător limitelor de pedeapsă stipulate de lege pentru forma de bază, respectiv între 2 ani și 7 ani închisoare (M.Of. nr. nr.105 din 10 februarie 2015), Dec. nr. 11/2016 privind pronunțarea unei hotărâri prealabile pentru dezlegarea de principiu a problemei de drept dacă ”în aplicarea dispozițiilor art. 5 din Codul penal, conform Deciziei nr. 265/2014 a Curții Constituționale, în cazul pluralității de infracțiuni constând într-o infracțiune pentru care potrivit Codului penal anterior a fost aplicată printr-o hotărâre definitivă o pedeapsă cu suspendarea sub supraveghere a executării pedepsei conform art. 861 din Codul penal anterior și, respectiv, o infracțiune săvârșită în termenul de încercare, pentru care Legea nr. penală mai favorabilă este considerată Legea nr. nouă, stabilirea și executarea pedepsei rezultante în urma revocării suspendării sub supraveghere se realizează potrivit dispozițiilor art. 16 alin. (1) din Legea nr. nr. 187/2012 pentru punerea în aplicarea Legii nr. 286/2009 privind Codul penal raportat la art. 864 alin. 1 din Codul penal anterior sau conform art. 96 alin. (4) și (5) din Codul penal actual” (M.Of. nr. nr.468 din 23 iunie 2016), Dec. nr. 26/2014 privind pronunțarea unei hotărâri prealabile în vederea rezolvării de principiu a modalității de interpretare a dispozițiilor art. 175 din Codul penal, respectiv dacă medicul chirurg angajat cu contract de muncă pe perioadă nedeterminată într-o unitate spitalicească din sistemul public de sănătate, trimis în judecată sub acuzația săvârșirii infracțiunii de luare de mită prevăzute de dispozițiile art. 289 alin. (1) din Codul penal, se încadrează în categoria funcționarilor publici prevăzută la art. 175 alin. (1) lit. c) din Codul penal sau în categoria funcționarilor publici prevăzută la art. 175 alin. (2) din Codul penal (M.Of. nr. nr.24 din 13 ianuarie 2015), Dec. nr. 21/2014 privind pronunțarea unei hotărâri prealabile pentru dezlegarea de principiu a problemei de drept în sensul dacă ”art. 5 alin. 1 din Codul penal trebuie interpretat că Legea nr. penală mai favorabilă este aplicabilă, în cazul infracțiunilor săvârșite anterior datei de 1 februarie 2014, care nu au fost încă judecate definitiv și față de care s-a împlinit prescripția răspunderii penale până la data de 20 mai 2014 în interpretarea dată prin Dec. nr. nr. 2/2014 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, însă față de care prescripția răspunderii penale nu este împlinită, în interpretarea dată aceluiași text legal prin Dec. nr. nr. 265/2014 a Curții Constituționale (M.Of. nr. nr.829 din 13 noiembrie 2014), Dec. nr. 18/2014 privind pronunțarea unei hotărâri prealabile pentru dezlegarea în principiu a problemei de drept, respectiv dacă în aplicarea art. 21 alin. (1) și (3) din Legea nr. nr. 187/2012 pedeapsa închisorii executabilă mai mare de 5 ani aplicată pentru infracțiuni săvârșite în timpul minorității se înlocuiește cu a) măsura educativă a internării într-un centru de detenție pe o durată egală cu durata pedepsei închisorii ori cu b) măsura educativă a internării într-un centru de detenție pe o durată de 5 ani (M.Of. nr. nr.775 din 24 octombrie 2014), Dec. nr. 20/2014 privind pronunțarea unei hotărâri prealabile pentru dezlegarea de principiu a modalității de interpretare a dispozițiilor art. 175 alin. (1) și (2) din Codul penal privind funcționarii publici, respectiv dacă expertul judiciar este funcționar public în sensul alin. (1) ori alin. (2) (M.Of. nr. nr.766 din 22 octombrie 2014), Dec. nr. 15/2014 în vederea pronunțării unei hotărâri prealabile pentru dezlegarea în principiu a problemei de drept, respectiv dacă prevederile art. 43 alin. (5) din noul Cod penal, ce reglementează regimul sancționator al recidivei, în situația în care fapta a fost săvârșită după executarea unei pedepse aplicate printr-o condamnare anterioară, pot fi interpretate în sensul că pot fi aplicabile și persoanelor ce au fost condamnate definitiv pentru săvârșirea unei infracțiuni cu reținerea art. 37 lit. b) din Codul penal anterior, în situația în care pedeapsa aplicată a fost redusă în baza art. 6 din noul Cod penal (M.Of. nr. nr.546 din 23 iulie 2014), Dec. nr. 14/2014 privind pronunțarea unei hotărâri prealabile pentru dezlegarea în principiu a problemei de drept, respectiv dacă în interpretarea art. 6 alin. (1) din Codul penal în ipoteza în care este vorba despre o hotărâre de condamnare cu aplicarea art. 3201 C. pr. pen. anterior se reduce pedeapsa la maximul special prevăzut de lege pentru infracțiunea săvârșită, maxim ce se va reduce cu 1/3 ca urmare a judecării cauzei prin aplicarea principiului recunoașterii vinovăției (M.Of. nr. nr.525 din 15 iulie 2014), Dec. nr. 13/2014 privind pronunțarea unei hotărâri prealabile pentru dezlegarea de principiu a problemei de drept vizând aplicarea dispozițiilor art. 6 alin. (1) din Codul penal cu privire la hotărârile de condamnare pronunțate de un alt stat față de cetățeni români aflați în executarea acelei pedepse pe teritoriul României (M.Of. nr. nr.505 din 08 iulie 2014), Dec. nr. 12/2014 privind pronunțarea unei hotărâri prealabile pentru dezlegarea problemei de drept, în sensul dacă infracțiunile prevăzute de art. 323 din Codul penal din 1969 și art. 8 din Legea nr. nr. 39/2003 (în reglementarea anterioară modificărilor aduse prin Legea nr. nr. 187/2012 și Legea nr. nr. 255/2013) își găsesc corespondent în art. 367 alin. (1) din Codul penal sau, dimpotrivă, sunt dezincriminate deoarece legiuitorul a înțeles să incrimineze în dispozițiile art. 367 alin. (1) din Codul penal numai infracțiunea prevăzută de art. 7 din Legea nr. nr. 39/2003 (în reglementarea anterioară modificărilor aduse prin Legea nr. nr. 187/2012 și Legea nr. nr. 255/2013) (M.Of. nr. nr.507 din 08 iulie 2014), Dec. nr. 10/2014 privind pronunțarea unei hotărâri prealabile pentru dezlegarea de principiu a problemelor de drept vizând menținerea circumstanțelor atenuante prevăzute de art. 74 alin. 1 din Codul penal anterior atunci când pentru fapta concretă Legea nr. mai favorabilă este Codul penal actual în condițiile neagravării situației în propria cale de atac, precum și efectele circumstanțelor atenuante prevăzute de Codul penal anterior (art. 76 din Codul penal anterior sau art. 76 din Codul penal actual) în condițiile neagravării situației în propria cale de atac (M.Of. nr. nr.502 din 7 iulie 2014), Dec. nr. 8/2014 privind pronunțarea unei hotărâri prealabile pentru dezlegarea de principiu a problemei de drept ce vizează aplicarea legii penale mai favorabile după judecarea definitivă a cauzei potrivit art. 6 alin. (1) din Codul penal, în sensul de a lua în considerarea la maximul special prevăzut de Legea nouă pentru infracțiunea săvârșită și a circumstanțelor atenuante sau agravante reținute condamnatului și care apar valorificate în pedeapsa concretă, atunci când se compară pedeapsa aplicată cu maximul special prevăzut de Legea nouă (M.Of. nr. nr.473 din 27 iunie 2014), Dec. nr. 7/2014 referitoare la soluția propusă chestiunii de drept ce face obiectul sesizării: În aplicarea legii penale mai favorabile, potrivit art. 6 din Codul penal, în ipoteza infracțiunilor continuate, prin sintagma ”maximul special prevăzut de Legea nr. nouă pentru infracțiunea săvârșită” se înțelege maximul special prevăzut de Legea nouă pentru infracțiunea săvârșită plus sporul prevăzut de Legea nouă pentru infracțiunea continuată (M.Of. nr. nr.471 din 26 iunie 2014), Dec. nr. 6/2014 referitoare la problema de drept supusă dezlegării: aplicarea legii penale mai favorabile după judecarea definitivă a cauzei potrivit art. 6 alin. (1) din Codul penal, în cazul tentativei, limita maximă a pedepsei ce trebuie avută în vedere este maximul prevăzut de lege pentru forma tentată (maximul special al pedepsei prevăzute de lege pentru infracțiunea consumată, redus sau înlocuit conform dispozițiilor privind tratamentul sancționator al tentativei) (M.Of. nr. nr.471 din 26 iunie 2014), Dec. nr. 5/2014 referitoare la soluția propusă chestiunii de drept ce face obiectul sesizării: 1. aplicarea art. 5 din Codul penal situațiilor juridice născute anterior publicării în Monitorul Oficial al României, Partea I, a Deciziei Curții Constituționale nr. 265/2014 se va realiza potrivit criteriului aprecierii pe instituții autonome; 2. aplicarea art. 5 din Codul penal situațiilor juridice născute începând cu data publicării în Monitorul Oficial al României, Partea I, a Deciziei Curții Constituționale nr. 265/2014 se va realiza potrivit criteriului aprecierii globale, aceasta presupunând nevalorificarea caracterului autonom al infracțiunii continuate în raport cu limitele de pedeapsă. (M.Of. nr. nr.470 din 26 iunie 2014), Dec. nr. 4/2014 privind examinarea sesizării formulată de Curtea de Apel București Secția I penală în Dosarul nr. 200/93/2014 privind pronunțarea unei hotărâri prealabile în vederea dezlegării de principiu a problemei de drept vizând aplicarea dispozițiilor art. 22 alin. (4) lit. b) din Legea nr. nr. 187/2012 pentru punerea în aplicare a Legii nr. 286/2009 privind Codul penal cu referire la art. 129 alin. (2) lit. b) din Codul penal în cazul faptelor definitiv judecate la data de 1 februarie 2014 (M.Of. nr. nr.434 din 13 iunie 2014), Dec. nr. 3/2014 privind examinarea sesizării formulată de către Curtea de Apel Alba Iulia, Secția penală și pentru cauze cu minori în Dosarul nr. 4.638/257/2012 prin care, în baza art. 475 C. pr. pen. , se solicită Înaltei Curți de Casație și Justiție pronunțarea unei hotărâri prealabile pentru dezlegarea de principiu a problemei de drept vizând interpretarea și aplicarea dispozițiilor art. 336 alin. (1) din Codul penal, în sensul de a se stabili rezultatul alcoolemiei cu relevanță penală în ipoteza unei duble prelevări de mostre biologice (M.Of. nr. nr.392 din 28 mai 2014), Dec. nr. 1/2014 privind examinarea sesizării formulată de Curtea de Apel Ploiești – Secția penală și pentru cauze cu minori și de familie în Dosarul nr. 289/120/2014 privind pronunțarea unei hotărâri prealabile în vederea dezlegării de principiu a problemei de drept vizând mecanismul de aplicare a legii penale mai favorabile în cazul faptelor definitiv judecate, pentru ipoteza unui concurs de infracțiuni (M.Of. nr. nr.349 din 13 mai 2014), Dec. nr. 2/2014 referitoare la puncte de vedere asupra chestiunii de drept supuse dezlegării precum și raportul întocmit în cauză de către judecătorul-raportor prin care s-a exprimat opinia că prescripția răspunderii penale este o instituție autonomă în raport cu instituția pedepsei (M.Of. nr. nr.319 din 30 aprilie 2014)
V și Curtea Constituțională , Dec. nr. 518/2017 referitoare la excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 249 alin. 1 din Codul penal din 1969 și ale art. 298 din Codul penal (M.Of. nr. nr.765 din 26 septembrie 2017), Dec. nr. 368/2017 referitoare la excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 35 alin. (1) și ale art. 39 alin. (1) lit. b) din Codul penal (M.Of. nr. nr.566 din 17 iulie 2017), Dec. nr. 224/2017 referitoare la excepția de neconstituționalitate a prevederilor art. 335 alin. (1) din Codul penal și art. 6 pct. 6 teza a doua din Ordonanța de urgența a Guvernului nr. 195/2002 privind circulația pe drumurile publice (M.Of. nr. nr.427 din 09 iunie 2017), Dec. nr. 297/2018 referitoare la excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 155 alin. (1) din Codul penal (M.Of. nr. nr.518 din 25 iunie 2018), Dec. nr. 405/2016 referitoare la excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 246 din Codul penal din 1969, ale art. 297 alin. (1) din Codul penal și ale art. 132 din Legea nr. nr. 78/2000 pentru prevenirea, descoperirea și sancționarea faptelor de corupție (M.Of. nr. nr.517 din 08 iulie 2016) , Dec. nr. 603/2015 referitoare la excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 301 alin. (1) și art. 308 alin. (1) din Codul penal (M.Of. nr. nr.845 din 13 noiembrie 2015), Dec. nr. 11/2015 referitoare la excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 1121 alin. (2) lit. a) din Codul penal (M.Of. nr. nr.102 din 9 februarie 2015), Dec. nr. 732/2014 referitoare la excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 336 alin. (1) și (3) din Codul penal (M.Of. nr. nr.69 din 27 ianuarie 2015), Dec. nr. 508/2014 referitoare la excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 159 alin. (3) din Codul penal (M.Of. nr. nr.843 din 19 noiembrie 2014), Dec. nr. 265/2014 referitoare la excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 5 din Codul penal (M.Of. nr. nr.372 din 20 mai 2014)
[19] Minuta întâlnirii judecătorilor care îşi desfăşoară activitatea în cadrul secțiilor penale sau judecă în cauze penale, cu prilejul adunării generale a judecătorilor din circumscripția Curții de Apel Tg. Mureş din data de 20 iunie 2014, .just.ro
[20] Dan Adrian Brudariu, Răspundere penală a persoanei juridice , “Revista de drept comercial”, nr.9/1996, p.146.
[21] Cristian Claudiu Teodorescu, Răspunderea penală a persoanei juridice în lumina legiuitorului român, http://www.scribd.com.
[22] I.C.C.J., S. Pen. , decizia nr. 217/A din 16 iulie 2014, www.scj.ro
[23] În dreptul interbelic, legea incrimina şi pedepsea sub denumirea generală de abuz de putere orice activitate ilegală a funcționarului public, care ar consista, fie din uzurparea unei atribuții, fie dintr-un abuz al puterii sale legale, fie dintr-un exces de competență, ori abătându-se în orice mod de la îndatoririle inerente funcției sale printr-o activitate pe care legea nu o considera infracțiune și care ar fi fost săvârşită în scopul de a procura cuiva pe nedrept un folos sau a-i cauza o pagubă. Aceeaşi pedeapsă se aplică și când asemenea activități ar fi fost îndeplinite în scopul de a constrânge pe nedrept o persoană să facă sau să nu facă sau să sufere ceva (I. Ionescu-Dolj, Comentare, în „Codul penal Carol al II-lea adnotat”, vol. II, Partea specială, I, Socec, Bucureşti, 1937, p.129 sqq).
[24] I.C.C.J., S. pen., Dec. nr. 3113 din 9 decembrie 2014, Dosar nr. 5865/1/2013, www. scj. ro
[25] I.C.C.J., S. Pen. , Dec. nr. 3113 din 9 decembrie 2014, Dosar nr. 5865/1/2013, www. scj. ro
[26] I.C.C.J., S. Pen. , Dec. nr. 3955 din 11 decembrie 2013, Dosar nr. 3890/90/2010, www. scj. ro.
[27] Având în vedere valoarea prejudiciului, de 1.331.842, 13 RON și respectiv, de 617.245,42 RON, în mod întemeiat s-a reținut de către instanța de apel că sunt incidente dispozițiile alin. (5) al art. 215 C. pen. – înșelăciune cu consecințe deosebit de grave -, prin raportare la prevederile art. 146 C. pen.
[28] I.C.C.J., S. Pen. , Dec. nr. 3955 din 11 decembrie 2013, Dosar nr. 3890/90/2010, www. scj. ro
[29] I. C. C. J. , S. Pen., Dec. nr. 298 din 28 ianuarie 2014, Dosar nr. 3584/1/2013, www. scj. ro
.
[30] I. C. C. J. , S. Pen. , Dec. nr. 298 din 28 ianuarie 2014, Dosar nr. 3584/1/2013, www. scj. ro
.
Normele pct. 434 din Normele Metodologice nr. 1/1997 (pct. 493 Normele Metodologice nr. 1/2000) prevăd că „cererile de credit nu pot fi aprobate numai pe baza faptului că bunurile oferite drept garanție de solicitanți pot fi valorificate, dacă din analiza financiară rezultă că rambursarea împrumutului și plata dobânzilor aferente nu este asigurată în primul rând din lichiditățile generate de activitatea economică desfășurată, aceasta constituind sursa principală de rambursare, iar valorificarea garanțiilor fiind o sursă secundară, de protecție a creditorului în cazul unor împrejurări neprevăzute” .
Așadar, trebuia verificată îndeplinirea condițiilor/criteriilor care țineau de capacitatea economico-financiara a clientului, în funcție de care se exprima capacitatea reală de rambursare a împrumutului, și numai după ce se constata îndeplinită această condiție, se trecea la pasul următor privind constituirea garanțiilor.
În cauză, acordarea creditelor s-a realizat fără a se stabili, în mod corect, capacitatea de plată a creditelor din lichiditățile produse prin activitatea economică desfășurată de societățile comerciale, sens în care: fie s-a avut în vedere bugetul de venituri și cheltuieli pe altă perioadă de timp decât cea indicată de lege; fie s-au depus și folosit balanțe contabile despre care s-a cunoscut că sunt falsificate pentru a crea artificial, o stare de bonitate societăților comerciale; fie nu s-a indicat corect categoria de performanță financiară a societății; fie la calculul capacității de rambursare, în locul încasărilor, zilnice ale societății, care ar fi oferit posibilitatea stabilirii capacității reale de rambursare a împrumutului, au fost avute în vedere încasările prognozate a se realiza de către societate.
Dovadă a formei de vinovăție cu care inculpații au desfășurat activitatea infracțională, a reprezentat și încălcarea normelor bancare ce reglementează modul de constituire a garanțiilor pentru creditele acordate.
Așadar, recursurilor declarate de inculpați și partea responsabilă civilmente, în raport de motivele de recurs formulate și cazurile de casare invocate, s-a impus a fi respinse, s-a solicitat de către apărare, în diferite forme, achitarea inculpaților, însă nu a fost aplicate de Curtea de Apel București nicio dispoziție a art. 10 C.pr.pen. în ce-i privește pe inculpații din prezenta cauză.
Hotărârea pronunțată de Curtea de Apel a fost legală sub aspectul stabilirii faptelor (altfel aspect constat în dublu grad de jurisdicție anterior prezentului recurs), încadrării juridice și a vinovăției inculpaților și a fost legală sub aspectul soluțiilor de condamnare dispuse în cauză (cu rezerva unor acte infracționale raportat la unii dintre inculpați, expres detaliate și justificate pe măsură de către instanța de apel), mai puțin legală sub aspectul pedepselor aplicate unor șase inculpați.
Împotriva Deciziei penale nr. 1765 din 24 mai 22013 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, S. penală, pronunțată în Dosarul nr. 4305/272010, a fost formulată o contestație în anulare, respinsă, ca nefondată de Înalta Curte de Casație și Justiție[1].
Referitor la actele emise de organele persoanei juridice, art. 212 C. civ. dispune că hotărârile și deciziile luate de organele de conducere și administrare în condițiile legii, actului de constituire sau statutului sunt obligatorii chiar pentru cei care nu au luat parte la deliberare sau au votat împotrivă[2]. Față de terți, hotărârile și deciziile luate în mod legal, produc efecte în măsura în care aceștia le-au cunoscut .
Pe fondul existenței, în perioada 2000-2004, între SC A.U.B. SA și SN A.I.B.B. SA a unui litigiu ce privea un drept de proprietate, proba testimonială administrată în cauză C.A. și actele emise de la diferite autorități nu dovedesc în ce a constat complicitatea acestuia la „păgubirea” SN A.I.B.B. SA. Din contră, conform Deciziei comerciale nr. 517 din 1 noiembrie 2007 a C.A.B., S. comercială, irevocabilă, prin Tranzacția judiciară încheiată la data de 04 octombrie 2007 cu SC A.U.B. SA., inculpatul N.I.B. a primit în schimbul celor 25.000 mp diferența de 6.368 mp, suprafață a cărei valoare nu se cunoaște în momentul semnării contractului[3].
Potrivit art. 13 din Legea nr. 78/2000 „infracțiunea de abuz în serviciu contra intereselor publice, infracțiunea de abuz în serviciu contra intereselor persoanelor și infracțiunea de abuz în serviciu prin îngrădirea unor drepturi, dacă funcționarul public a obținut pentru sine sau pentru altul un avantaj patrimonial sau nepatrimonial, se pedepsește cu închisoare de la 3 la 15 ani. “[4] Acest text face trimitere la norma comună, respectiv C. pen. – art. 248-art. 2481.
Sub aspectul laturii obiective, elementul material al acestei infracțiuni se realizează fie printr-o inacțiune (neîndeplinirea unui act), fie printr-o acțiune (îndeplinirea defectuoasă a unui act), în sensul că nu își îndeplinește corespunzător atribuțiile de serviciu.
Pentru existența acestei infracțiuni, este necesar ca acțiunea sau inacțiunea funcționarului să cauzeze o tulburare însemnată bunului mers al unei instituții de stat sau să producă o pagubă însemnată.
Cerința esențială pentru ca această infracțiune să subziste este ca actul în cauză să se realizeze de subiectul activ (funcționarul public/funcționarul) în exercitarea atribuțiilor sale de serviciu, pe de o parte, pe de altă parte, între presupusa neîndeplinire/îndeplinire defectuoasă a atribuțiilor de serviciu și rezultatul socialmente periculos – prejudicierea părții civile – să existe o legătură de cauzalitate directă.
Sub aspectul laturii subiective, trebuie demonstrată intenția directă, indirectă cu care ar fi acționat respectivul funcționar.
În cauza dedusă judecății, se constată că inculpatul C.S. și ceilalți inculpați – foști angajați ai SN A.I.B.B. SA – au efectuat schimbul de terenuri nu în cadrul atribuțiilor de serviciu, așa cum spun dispozițiile prevăzute de art. 2481 C. pen., ci în baza mandatului dat de C.A. și A.G.A., prin cele două hotărâri adoptate, din 8 noiembrie 2004 și 9 noiembrie 2004 și cu acordul acționarului majoritar Ministerul Transporturilor.
Contractul de schimb a fost semnat în numele SN A.I.B.B. SA „în baza unui raport de prepușenie”, inculpații nu au exercitat o atribuție de serviciu cuprinsă în fișa postului sau în contractul individual de muncă.
Din nicio probă administrată în cursul procesului penal nu rezultă, în opinia Curții, că inculpații ar fi obținut vreun avantaj patrimonial[5], nepatrimonial prin semnarea contractului de schimb și nici existența vreunei înțelegeri prealabile.
Împotriva hotărârii au declarat recurs Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție – D.N.A., CN A.B. SA și SC A.U.B. SA. Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție – D.N.A. a criticat soluția de achitare a inculpaților, arătând că sentința penală atacată este nelegală întrucât: I. faptele inculpaților sunt prevăzute de legea penală ca infracțiuni; II. inculpații (foști angajați ai SN A.F.B.B. SA) au efectuat schimbul de terenuri în cadrul atribuțiilor de serviciu; III. Prin săvârșirea faptei s-a obținut un avantaj patrimonial creându-se astfel un prejudiciu.
S-au invocat, în considerarea primei critici următoarele aspecte: hotărârea definitivă a instanței civile (sentința comercială nr. 1400 din 28 martie 2005 a Tribunalului București, S. a VI-a comercială) asupra unor împrejurări ce constituie, în opinia parchetului, o chestiune prealabilă în procesul penal, cu autoritate de lucru judecat în fața instanței penale; faptul că la data formulării cererii, inculpatul N.B.I. nu avea calitatea de proprietar al terenului, acesta devenind proprietar în ziua efectuării schimbului; lipsa urgenței încheierii contractului de schimb; lipsa unei sulte datorate de către inculpatul N.B.I., disproporția dintre cele două terenuri fiind evidentă; lipsa unor negocieri prealabile pe forma contractului de schimb; folosirea aceleiași documentații la încheierea celor două contracte de vânzare – cumpărare și schimb; inexistența unui mandat special în baza căruia inculpații puteau semna contractul de schimb; motivarea instanței pe acte inexistente la dosarul cauzei – pretinsa mandatare de către C.N. a inculpatului N.B.I. de a trata cu aeroportul; existența servituții aeriene.
Referitor la cea de a doua critică, s-a arătat că inculpații (foști angajați ai SN A.I.B.B. SA) au efectuat schimbul de terenuri în cadrul atribuțiilor de serviciu, așa cum cer dispozițiile art. 248-248) C. pen., iar nu în baza mandatului dat de C.A. și A.G.A., prin cele două hotărâri adoptate, și cu acordul acționarului majoritar Ministerul Transportului, astfel cum a arătat instanța de fond. Chiar dacă nu au avut mandat, inculpații I.M.O., F.F.P., B.L.M., T.A.O. și C.S. au semnat contractul de schimb în calitate de șefi ai departamentelor de care răspund, în exercitarea atribuțiilor de serviciu.
În ceea ce privește existența prejudiciului, s-a contestat calitatea de parte civilă a M.T.C.T., terț în prezentul dosar, calitate de parte civilă având CN A.B. SA, societate care a înregistrat în contabilitate un prejudiciu de 4.273.472 euro. Totodată, avantajul patrimonial aparține inculpatului N.B.I. și reprezintă diferența de valoare dintre cele două terenuri în valoare de 4.273.472 euro, astfel cum s-a calculat în cursul urmăririi penale. Chiar dacă ulterior, în urma unor procese civile, inculpatul a fost deposedat de o bună parte din teren, acest lucru are semnificație doar sub aspectul laturii civile, iar nu cu privire la consumarea în decembrie 2004 a infracțiunilor de abuz în serviciu cu consecințe deosebit de grave.
S-a mai precizat că inculpații au semnat contractul de schimb în exercitarea atribuțiilor de serviciu, nefiind aduse la îndeplinire condițiile impuse prin Hotărârea C.A și prin Hotărârea A.G.A.: încălcarea art. 131 alin. (4) și (5) din Legea nr. 31/1990 coroborat cu art. 19 alin. 4 din Statutul SN A.I.B.B. SA, care impun publicarea hotărârilor A.G.A. în M. Of.; încălcarea dispozițiilor Ordinul M.T.C.T. nr. 645/2002, Legii nr. 137/2002 și Normelor metodologice de aplicare a O.U.G. nr. 88/1997 și a Legii nr. 137/2002, art. 8 lit. e) coroborat cu art. 208 și 210 din Legea nr. 31/1990, art. 17 lit. e) și f) din Statutul SN A.I.B.B. SA; nesocotirea notei D.A.C. nr. 38 din 1 noiembrie 2004 care condiționa schimbul de respectarea procedurii de modificare a capitalului social al SN A.I.B.B. SA; nerespectarea dispozițiilor art. 1409 raportat la art. 1303 C. civ. privind valoarea schimbului și plata unei sulte; neclarificarea situației juridice a terenului proprietatea SN A.I.B.B. SA.
Înalta Curte urmează a analiza apelurile declarate în cauză prin prisma analizei acuzațiilor aduse inculpaților prin raportare la întrunirea elementelor constitutive ale infracțiunii de abuz în serviciu, comise în forma autoratului (în ceea ce-i privește pe inculpații C.S., I.M.O., B.L.M., F.F.P. și T.A.O.) și în forma complicității (în ceea ce-l privește pe inculpatul N.B.I.).
În acest sens, instanța de apel constată că primordial trebuie analizată întrunirea condițiilor prevăzute de lege sub aspectul laturii obiective a infracțiunii de abuz în serviciu, condiție necesară pentru ca faptele inculpaților să fie apreciate ca infracțiuni și sancționate ca atare. Acest aspect a fost ignorat în motivele de apel ale parchetului, singura mențiune fiind aceea că inculpații au efectuat schimbul de terenuri în cadrul atribuțiilor de serviciu, atribuțiile de serviciu în virtutea cărora inculpații au semnat contractul de schimb ce face obiectul cauzei. Ori se constată că aceste mențiuni vizează situația premisă a infracțiunii de abuz în serviciu, și nu analiza laturii obiective a acesteia.
Totodată, nici instanța de fond nu a analizat separat acest aspect, motivarea sentinței penale fiind structurată conform acuzațiilor aduse prin actul de sesizare.
Înalta Curte apreciază că, în primul rând, trebuie stabilită latura obiectivă a infracțiunii, care determină, de altfel, și caracterul de fapte prevăzute de legea penală activităților pretins ilegale comise de inculpații din prezenta cauză.
Din punct de vedere al laturii obiective a infracțiunii, se constată că în cauza penală trebuie să se demonstreze de către organele de urmărire penală că funcționarul în speță nu a îndeplinit un act ce ține de exercitarea atribuțiilor sale de serviciu sau l-a îndeplinit în mod defectuos, în esență, că și-a îndeplinit defectuos sarcinile de serviciu, prin încălcarea legii.
În acest scop, organele de urmărire penală trebuie să facă referire expresă la atribuțiile de serviciu ale inculpaților, care sunt acestea și care dintre acestea nu au fost îndeplinite sau îndeplinite defectuos, prin raportare la actele normative sau constitutive ale persoanei juridice angajatoare, incidente în cauză, fapt ce nu s-a realizat în speță.
Potrivit art. 99 alin. (1) C. pr. pen., în acțiunea penală sarcina probei aparține în principal procurorului. Totodată, potrivit alin. (2) al art. 99, inculpatul beneficiază de prezumția de nevinovăție, nefiind obligat să o dovedească și are dreptul de a nu contribui la propria acuzare.
Din interpretarea textului de lege menționat, rezultă că în procesul penal există o legătură indisolubilă între sarcina probei și prezumția de nevinovăție, în sensul că obligația de a oferi probe suficiente care să fundamenteze o soluție de condamnare îi revine acuzării. Dat fiind că procurorul este cel care afirmă existența unei situații de fapt în acuzare, acestuia îi incumbă și sarcina probării acuzațiilor aduse inculpatului trimis în judecată.
Or, în speță, instanța de apel constată că în cauză nu s-a adus nicio acuzație concretă inculpaților în ceea ce privește neîndeplinirea atribuțiilor de serviciu sau o îndeplinire defectuoasă a acestora, în legătură cu încheierea contractului de schimb. Criticile menționate în motivele de apel ale parchetului – referitoare la considerentele sentinței comerciale nr. 1400 din 28 martie 2005 a Tribunalului București, lipsa calității de proprietar a inculpatului N.B.I. la data formulării cererii, acesta devenind proprietar în ziua efectuării schimbului, lipsa urgenței încheierii contractului de schimb, lipsa unei sulte datorate de către inculpatul N.B.I., în condițiile disproporției de valoare dintre cele două terenuri, lipsa unor negocieri prealabile pe forma contractului de schimb, folosirea aceleiași documentații la încheierea celor două contracte de vânzare – cumpărare și schimb, inexistența unui mandat special în baza căruia inculpații puteau semna contractul de schimb, lipsa unui mandat dat de C.N. inculpatului N.B.I. de a trata cu aeroportul, existența servituții aeriene – sunt aspecte ce exced laturii obiective a infracțiunii de abuz în serviciu. Astfel, aspectele precizate de apelantul parchet vizează latura subiectivă și urmarea imediată a infracțiunii și care sunt analizate. de regulă, ulterior constatării întrunirii condițiilor prevăzute de legea penală privind latura obiectivă.
Înalta Curte nu poate primi nici criticile parchetului din motivele de apel privind implicarea unor politicieni și urgența încheierii contractului de schimb „în prag de alegeri parlamentare”, în condițiile în care acestea exced obiectului cauzei, pe de o parte, și, pe de altă parte, sarcina dovedirii implicării și a unor alte persoane revine organului de urmărire penală.
Revenind la atribuțiile de serviciu pretins încălcate de către inculpații C.S., I.M.O., B.L.M., F.F.P. și T.A.O., Înalta Curte constată că acuzațiile aduse prin rechizitoriu vizează încălcarea hotărârii nr. 77 din 08 noiembrie 2004 a Consiliului de Administrație în sensul că nu a fost respectată legislația în vigoare: nu au fost respectate prevederile art. 131 alin. (4) și (5) din Legea nr. 31/1990, nu s-a făcut o evaluare a terenului dat la schimb în suprafață de 23.392 mp inculpatului N.B.I., acesta din urmă nu a fost obligat la plata unei sulte, precum și a Hotărârii nr. 64 a A.G.A. în sensul că situația juridică a terenului dat la schimb nu era clarificată. În plus, în sarcina inculpatului C.S. s-a mai reținut că a ascuns reprezentanților M.T.C.T. împrejurarea ca inculpatul N.B.I. nu era proprietarul terenului și le-a prezentat documente care se refereau la o altă situație decât cea avută în vedere la momentul adoptării hotărârii A.G.A. din 09 noiembrie 2004, pentru a le dovedi că au fost îndeplinite condițiile prevăzute de aceasta. în sarcina inculpatului N.B.I. s-a reținut că a formulat o cerere de schimb de terenuri cunoscând că nu are calitatea de proprietar și, în înțelegere, cu inculpatul C.S. s-a ocupat de îndeplinirea formalităților necesare încheierii contractului de schimb, modalitate în care l-a ajutat pe inculpatul C. să săvârșească infracțiunea de abuz în serviciu în forma prevăzută de art. 132 din Legea nr. 78/2000.
Se constată că, în esență, inculpaților angajați ai SN A.I.B.B. SA, li se impută, sub aspectul elementului material al laturii obiective a infracțiunii de abuz în serviciu, încălcarea hotărârilor emise de Consiliul de Administrație și A.G.A. a societății angajatoare.
În art. 8 din H.G. nr. 524/1998 de înființare a SN A.I.B.B. SA se prevede că societatea este condusă de A.G.A., constituită din împuterniciții mandatați să reprezinte interesele capitalului de stat. Până la privatizarea aeroportului, interesele capitalului de stat vor fi reprezentate de M.T.C.T. sau împuterniciții mandatați să reprezinte interesele capitalului de stat. Potrivit art. 9 din hotărâre, SN A.I.B.B. SA este administrat de consiliul de administrație, ales de A.G.A. În perioada în care statul este acționar unic, consiliul de administrație și președintele acestuia sunt numiți prin ordin al ministrului transporturilor. Totodată, atribuțiile și competențele organelor de conducere ale aeroportului sunt stabilite prin statut .
Potrivit dispozițiilor din Statutul SN A.I.B.B. SA , A.G.A. constituită din reprezentanți ai acționarilor este organul de conducere al SN A.I.B.B. SA care decide asupra activității acestuia și asupra politicii lui economice. Interesele capitalului de stat vor fi reprezentate de M.T.C.T. care va numi un consiliu de administrație (art. 14). Consiliul de administrație al SN A.I.B.B. SA se alege de către A.G.A. În perioada în care Ministerul Transporturilor deține poziția de control, consiliul de administrație și președintele acestuia sunt numiți prin ordin al ministrului transporturilor (art. 20). Președintele consiliului de administrație, care îndeplinește și funcția de director general al SN A.I.B.B. SA reprezintă aeroportul în relațiile cu terții și semnează actele ce o angajează față de aceștia în baza și în limitele împuternicirilor date de consiliul de administrație (art. 21 alin. 2).
Prin Ordinul din 17 aprilie 2001 al M.T.C.T. privind mandatul acordat împuterniciților mandatați să reprezinte interesele capitalului de stat în adunările generale ale acționarilor și membrilor consiliului de administrație/consiliului de conducere pentru susținerea punctului de vedere al Ministerului în ședințele adunărilor generale ale acționarilor, consiliilor de administrație, respectiv consiliilor de conducere la unitățile de sub autoritatea, respectiv subordinea Ministerului Transporturilor s-a stabilit că nota-mandat constituie mandatul dat reprezentantului pentru susținerea în ședință a punctului de vedere al M.T.C.T.
Față de dispozițiile normative și statutare menționate anterior, se constată că factorul decizional în vederea încheierii contractului de schimb și al modalității în care acesta se încheia nu aparținea inculpaților angajați ai SN A.T.B.B. SA, semnatari ai contractului, ci organelor de conducere ale societății, constituite din împuterniciții mandatați să reprezinte interesele capitalului de stat, respectiv M.T.C.T. Aceste este și motivul pentru care cererea inculpatului N.B.I. a fost transmisă M.T.C.T. unde, în cadrul direcției de specialitate s-a întocmit o notă în acest sens, în care se propunea aprobarea de către SN A.I.B.B. SA a schimbului de terenuri.
În consecință, în condițiile în care prin hotărârile organelor de conducere ale SN A.I.B.B. SA s-a stabilit aprobarea încheierii contractului de schimb de terenuri, era obligația directorului general al societății, conform atribuțiilor de serviciu, stabilite prin Statut și prin fișa postului, de a aduce la îndeplinire hotărârile Consiliului de administrație și ale A.G.A.
S-a afirmat prin actul de sesizare că nu s-au respectat dispozițiile legale la care erau obligați prin Hotărârea din 08 noiembrie 2004 a Consiliului de Administrație în sensul că nu au fost respectate prevederile art. 131 alin. (4) și (5) din Legea nr. 31/1990, nu s-a făcut o evaluare a terenului dat la schimb în suprafață de 23.392 mp inculpatului N.B.I. și acesta din urmă nu a fost obligat la plata unei sulte. Se constată că prevederile citate din Legea nr. 31/1990 privind publicarea în M. Of. a hotărârilor adunării generale în scopul opozabilității către terți nu au legătură cu obiectul cauzei – încheierea prin încălcarea legii a contractului de schimb, iar lipsa unei evaluări a terenurilor nu poate fi imputată inculpaților, în condițiile în care acest aspect nu a fost avut în vedere prin hotărârile organelor de conducere. De altfel, la încheierea contractului de schimb s-a avut în vedere nu valoarea imobiliară a terenului, ci importanța schimbului din perspectiva utilității aeronautice a acestuia, valoarea operațională tehnică[6] a terenului primit la schimb pe care se afla o parte a instalației de balizaj a aeroportului, fără de care siguranța traficului aerian ar fi fost periclitată. Nici în A.G.A. sau în ședința Consiliului de administrație, nici în mandatele date de M.T.C.T., niciîn nota D.A.C. din cadrul ministerului nu s-a impus și nici măcar nu s-a discutat chestiunea evaluării terenurilor, al negocierii contractului de schimb sau plata vreunei sulte de către inculpatul N.B.I., ceea ce denotă în opinia instanței că scopul urmărit prin încheierea contractului avea în vedere strict criteriul utilității pentru aeroport din perspectiva instalației de balizaj existentă pe terenul ce urma a fi primit la schimb.
Potrivit legii, acționarul majoritar M.T.C.T., prin reprezentanții săi în C.A. și A.G.A., putea impune orice condiție pe care o aprecia necesară în vederea încheierii contractului de schimb. Formula „respectarea legislației în vigoare” nu conduce în mod automat la obligativitatea efectuarea unei evaluări a terenurilor, aceasta trebuia expusă expres în hotărârile emise de organele de conducere ale SN A.I.B.B. SA Precizarea din actul de sesizare că nu este vorba de o „mențiune stereotipă”, în condițiile în care aceasta formulă nu a mai fost folosită și cu privire la aprobarea altor acte și contracte aflate pe ordinea de zi este o pură speculație, respectarea dispozițiilor legale rezultând implicit, neputându-se interpreta că numai cu privire la acest punct de pe ordinea de zi trebuia respectată legislația în vigoare.
Contrar susținerilor instanței de fond rezultă că inculpații C.S., I.M.O., F.F.P., B.L.M. și T.A.O. au semnat contractul de schimb în virtutea atribuțiilor de serviciu, și nu în baza raporturilor de prepușenie. Însă acest aspect nu are vreo relevanță cu privire la latura obiectivă a infracțiunii de abuz în serviciu și nu conduce la desființarea soluției de achitare a inculpaților.
Față de cele arătate, Înalta Curte constată că în cauză nu rezultă încălcarea de către inculpați a atribuțiilor de serviciu, în legătură cu încheierea contractului de schimb de terenuri, astfel cum a apreciat și instanța de fond. Având în vedere că în cauză nu sunt întrunite condițiile prevăzute de lege privind latura obiectivă a infracțiunii de abuz în serviciu, nefiind constatată vreo acțiune sau inacțiune a inculpaților cu privire la încălcarea atribuțiilor de serviciu sau vreo îndeplinire defectuoasă a acestora, înalta Curte apreciază că nu se mai impune analizarea celorlalte elemente constitutive ce țin de latura subiectivă și urmarea imediată a infracțiunii de abuz în serviciu. Totodată, neîntrunirea elementelor constitutive sub aspectul laturii obiective în sarcina autorilor conduce la aceeași soluție și în ceea ce privește persoana care are calitatea de complice în cauză, respectiv inculpatul N.B.I.
Mai mult, acuzarea nu a precizat în ce au constat, în concret, actele de complicitate ale inculpatului la comiterea infracțiunii de abuz în serviciu, iar probele administrate în cauză nu au dovedit implicarea sa în sensul pretins de către organele de urmărire penală. Faptul că acesta a formulat o cerere de schimb de terenuri (cunoscând că nu are calitatea de proprietar) și faptul că s-a ocupat de îndeplinirea formalităților necesare încheierii contractului de schimb nu pot constitui acte de înlesnire sau ajutor la săvârșirea infracțiunii de abuz în serviciu, nefiind întrunite elementele constitutive ale infracțiunii, lipsind elementul material al laturii obiective.
Pe de altă parte, așa cum s-a mai menționat anterior, între inculpatul N.B.I. și inculpatul C.S. nu a existat nicio înțelegere prealabilă, aspect nedemonstrat de probele administrate în cauză, instanța de fond apreciind, în mod corect, că acuzațiile aduse inculpatului sunt simple afirmații nedovedite.
În concluzie, Înalta Curte constată că în cauză nu sunt întrunite elementele constitutive ale infracțiunii de abuz în serviciu, lipsind elementul material al laturii obiective, fiind astfel incidente prevederile art. 16 lit. b) teza I C. pr. pen., respectiv fapta nu este prevăzută de legea penală.
Pentru aceste motive, Înalta Curte respinge, ca nefondate, apelurile declarate de P.I.C.C. J. – D.N.A. și de părțile civile SC C.N.A.B. SA și SC A.U.B. SA împotriva sentinței penale nr. 87 din data de 01 martie 2013 a Curții de Apel București, S. I penală, privind pe intimații inculpați C.S., l.M.O., F.F.P., T.A.O., B.L.M. și N.I.[7]
În concluzie, mai adăugăm, valoarea reală trebuie determinată și raportat la utilitatea tranzacției.
Evoluția jurisprudenței nu se datorează (fluctuației sau insuficiențelor) legislației. Trăsăturile generale , elementele constitutive ale infracțiunilor trebuie probate în mod punctual de către organele de urmărire penală. Putem observa că sursa prejudicierii unor importante patrimonii corporatiste provine din lipsa auditului, a insuficienței controlului superior, cu rol preventiv, efectuat la timp și cu strictețe; nu e de vină, mai întâi, cel care fraudează, ci acela care tolerează încălcarea iresponsabilă a legii, de la orice nivel.
Analizând recursurile în casație formulate de inculpații A., B., D. și S.C. C. S.R.L. împotriva Deciziei penale nr. 1512/A din 2 noiembrie 2017 a Curții de Apel București, S. I Penală, Înalta Curte de Casație și Justiție constată că acestea sunt nefondate.
În intenția de a răspunde cerințelor jurisprudenței Curții Europene a Drepturilor Omului și de a se conforma prevederilor Convenției, în privința asigurării celerității procesului penal prin desfășurarea acestuia într-un termen rezonabil, actualul legiuitor român a reconfigurat sistemul căilor de atac, reducând numărul gradelor de jurisdicție.
În acest context, noua legislație procesual penală prevede o singură cale de atac ordinară, și anume apelul, recursul devenind astfel o cale extraordinară de atac, sub denumirea de “recurs în casație” exercitat doar în cazuri anume prevăzute de lege și numai pentru motive de nelegalitate.
Așa cum reiese chiar din Expunerea de motive la proiectul noului C. pr. pen., recursul în casație este o cale extraordinară de atac ce urmărește verificarea legalității hotărârilor judecătorești definitive pronunțate de către curtea de apel.
Prin recursul în casație este analizată conformitatea hotărârilor definitive cu regulile de drept aplicabile. Recursul în casație vizează, așadar, exclusiv legalitatea hotărârilor definitive. Scopul acestei căi extraordinare de atac este respectarea principiului legalității, ceea ce presupune ca întreaga activitate procesuală să se desfășoare în conformitate cu dispozițiile legale. Cu alte cuvinte, scopul recursului în casație este de a îndrepta erorile de drept comise de curțile de apel, ca instanțe de apel legiuitorul prevăzând expres și limitativ în dispozițiile art. 438 alin. (1) C. pr. pen. cazurile în care poate fi declarat recursul în casație.
În susținerea căii extraordinare de atac, inculpații A., B., D. și S.C. C. S.R.L. au invocat cazul de recurs în casație prevăzut de art. 438 alin. (1) pct. 7 C. pr. pen., în sensul că au fost condamnați pentru o faptă care nu este prevăzută de legea penală. [. . . ] Inculpata S.C. C. S.R.L. a susținut că fapta concretă de efectuare fără autorizație a activităților de punere în funcțiune, exploatare sau modificare a instalațiilor sau echipamentelor de ridicat nu este prevăzută de legea penală, precum și fapta concretă de a depune la organul de urmărire penală contractul de prestări lucrări, de către reprezentantul recurentei S.C. C. S.R.L., B., fără să cunoască că, contractul este fals și fără intenția de a produce consecințe juridice, nu sunt prevăzute de legea penală și, de aceea se impune achitarea.
În esență, a susținut că faptele pentru care s-a pronunțat soluția de condamnare nu întrunesc elementele de tipicitate obiectivă ale infracțiunilor prevăzute de art. 37 alin. (1) din Legea nr. 319/2006 privind neluarea vreuneia dintre măsurile legale de securitate și sănătate și art. 323 C. pen. privind uzul de fals.
Înalta Curte reține că, recursul în casație este conceput ca o cale extraordinară de atac în care părțile își pot apăra drepturile lor, înlăturând efectele hotărârilor definitive pronunțate în condițiile celor cinci cazuri de nelegalitate prevăzute de art. 438 C. pr. pen. și nu presupune examinarea cauzei sub toate aspectele, ci numai controlul legalității hotărârii atacate, respectiv al concordanței acesteia cu dispozițiile legii materiale și procesuale.
Ca atare, din perspectiva finalității avute în vedere, recursul în casație nu are drept scop soluționarea unei cauze penale prin reaprecierea faptelor și stabilirea vinovăției, ci doar sancționarea deciziilor neconforme cu legea materială și procesuală.
Înalta Curte raportat la cazul de casare prevăzut de art. 438 alin. (1) pct. 7 C. pr. pen., invocat de inculpații A., B., D. și S.C. C. S.R.L. constată că recursurile în casație sunt nefondate, drept pentru care le va respinge pentru următoarele motive:
Sfera controlului judiciar a fost limitată, astfel că nu pot fi examinate decât chestiunile ce privesc aspecte de drept, în limita cazurilor de casare prevăzute de art. 438 alin. (1) C. pr. pen., fără a putea examina aspecte ce țin de temeinicia deciziei atacate.
Pornind de la scopul recursului în casație impus prin dispozițiile art. 433 C. pr. pen., potrivit căruia examinarea cauzei în recurs în casație se limitează doar la verificarea respectării legii de către instanța a cărei hotărâre a fost atacată sub aspectul soluționării cauzei prin aplicarea și interpretarea corectă a legii, Înalta Curte nu poate cenzura situația de fapt.
Astfel, pentru a verifica dacă inculpații A., B., D. și S.C. C. S.R.L. au fost condamnați pentru o faptă care nu este prevăzută de legea penală, Înalta Curte are în vedere situația de fapt deja stabilită de instanța de apel, care nu poate fi schimbată, având caracter definitiv.
În ipoteza în care situația de fapt reținută de instanța de apel nu se suprapune pe tipicitatea infracțiunii, astfel cum aceasta este prevăzută de lege, pot deveni incidente dispozițiile art. 438 pct. 7 C. pr. pen. – fapta nu este prevăzută de legea penală.
În decizia recurată, instanța de apel a reținut în sarcina inculpatului A. că, în calitate de conducător al departamentului mecanic și potrivit fișei postului avea obligația să urmărească în exploatare mijloacele fixe, să instruiască personalul și să oprească lucrul la apariția unui pericol iminent. Deși declarațiile sale au fost oscilante pe parcursul procesului în raport de probele administrate pe parcurs, în final acesta a negat că ar fi fost obligația sa să cunoască despre starea macaralei dar, inițial acesta a arătat nu numai că știa despre macara, dar a menționat și că a participat la discuțiile referitoare la extinderea brațului macaralei Takraf RDK 630 când s-a stabilit ca operațiunea să fie efectuată cu muncitorii proprii, prin nerespectarea parametrilor funcționali ai utilajului, deși cunoștea că era necesară intervenția unei societăți specializate. Or, prin acceptarea acestei modalități de modificare, inculpatul a asumat și consecințele unui posibil accident, a unui prejudiciu, a vătămării intereselor legale ale unei persoane fizice sau juridice.
Totodată, s-a mai arătat că nu se pot reține nici susținerile relative la neîntrunirea elementelor constitutive ale infracțiunii de neluare a vreuneia dintre măsurile de securitate și sănătate în muncă sub aspectul faptului că prescripția tehnică a utilajului nu face parte din normele legale cu privire la securitatea și sănătatea în muncă, întrucât pe de o parte, respectarea normelor sub aspectul exactității și identității componentelor și funcționării acestora potrivit destinației lor, este parte a atribuțiilor inculpatului în raport de funcția deținută și sarcinile acestuia, iar, pe de altă parte, săvârșirea infracțiunii de către inculpat nu este analizată doar în raport de această prescripție tehnică, așa cum s-a arătat anterior. Astfel, nu se poate aprecia că faptei îi lipsește caracterul penal și că aceasta este doar o contravenție sancționată de Legea nr. 64/2008.
În ceea ce o privește pe inculpata S.C. C. S.R.L. de asemenea, instanța de apel a apreciat că sunt întrunite condițiile de tipicitate ale infracțiunii prevăzute de art. 37 alin. (1) din Legea nr. 319 – 2006, forma participației acestei inculpate la săvârșirea faptei este coautoratul, acțiunile sale directe fiind în sensul nerespectării propriilor sarcini, ceea ce a contribuit la producerea evenimentului.
Cu privire la inculpatul D., s-a reținut că nu a respectat propriile sarcini la producerea rezultatului. Astfel, declarațiile muncitorilor, procesul-verbal de cercetare al Inspectoratului Teritorial de Muncă atestă că acesta nu a realizat decât formal instruirea personalului, astfel că, manevrele necorespunzătoare ale macaragiului sunt urmarea instruirii sale defectuoase.
Totodată, s-a apreciat că nu se impune analiza solicitării vizând inexistența faptei iar cererea privind aplicarea unei sancțiuni cu caracter administrativ față de lipsa de pericol social al unei infracțiuni este neîntemeiată. Contextul săvârșirii faptei, consecințele produse dar mai ales cele care s-ar fi putut produce dovedesc existența pericolului social caracteristică unei infracțiuni.
Referitor la inculpatul B., în susținerea tezei achitării sub aspectul săvârșirii infracțiunii de uz de fals s-a arătat că acesta a invocat împrejurarea că înscrisul depus la momentul audierii la organele de urmărire penală -respectiv copia contractului din 20 ianuarie 2011 era doar un draft, nu un contract propriu zis, nefiind semnat și nepurtând vreo ștampilă, curtea de apel reținând că la data la care acesta a fost chemat la poliție pentru a fi audiat în legătură cu accidentul, reținând calitatea sa de administrator în cadrul societății, a depus contractul despre care cunoștea faptul că nu a fost încheiat între S.C. C. S.A. și S.C. K. S.R.L., cu scopul dovedirii că între cele două societăți a existat o înțelegere în sensul că montarea brațului macaralei urma să se realizeze de către această din urmă societate. Astfel, atât S.C. C. S.R.L. cât și inculpatul B. urmăreau înlăturarea răspunderii pe care o anticipau a fi angajată față de absența montării brațului la utilaj de către o firmă specializată și toate consecințele rezultate de aici. Or, prin depunerea contractului la data declarației date organelor de urmărire penală, apare evidentă încercarea de înlăturare a vinovăției asumate deja în raport de urmările produse. Inculpații au înțeles că evenimentul s-a produs urmare a nerespectării obligațiilor referitoare la montarea brațului, la instruirea muncitorilor privind modul de utilizare și anunțarea defectelor macaralei. Dacă nu ar fi avut vreo vină, nu ar fi încercat să contrafacă în mod fraudulos un contract care să ateste – în mod mincinos – că există o înțelegere cu o firmă specializată pentru montarea brațului utilajului corespunzător. În contextul în care contractul a fost depus cu scopul producerii consecințelor arătate, întrunirea elementelor constitutive ale infracțiunii de uz de fals este dovedită în toate coordonatele sale. Adresele S.C. K. S.R.L. dovedesc inexistența vreunui contract încheiat între această societate și S.C. C. S.R.L. cu privire la utilajul Takraf RDK 630, după cum și a oricărui contract care să fi fost încheiat în anul 2011 între cele două societăți.
De aceea, prin hotărârea atacată se reține că acel contract a fost semnat, cunoscând că este mincinos, din partea S.C. C. S.R.L., de către inculpatul A., apoi a fost predat inculpatului B. pentru a fi folosit în prezenta cauză în apărarea inculpatei S.C. C. S.R.L. și depus în final, de acesta, organelor de urmărire penală.
Având în vedere situația de fapt stabilită definitiv de către instanța de apel, Înalta Curte constată că nu sunt întemeiate criticile recurenților inculpați în sensul că faptele săvârșite nu sunt prevăzute de legea penală, în decizia recurată reținându-se că, inculpații A. și B. au acționat în cadrul și contextul funcțiilor deținute la S.C. C. S.R.L., fiind astfel angajată și răspunderea penală a persoanei juridice, faptele inculpaților fiind în legătură directă cu activitățile desfășurate pentru realizarea obiectului principal de activitate al S.C. C. S.R.L., aceasta neefectuând demersuri pentru obținerea autorizației de funcționare, ignorând astfel dispozițiile art. 20 din Legea nr. 319/2006[8], care impun angajatorului obligația ca la introducerea unui nou echipament de muncă sau la modificarea echipamentului existent, să asigure condițiile necesare pentru o instruire eficientă și adecvată a fiecărui lucrător, sub aspectul securității și sănătății în muncă. Deopotrivă, ținând cont de împrejurarea că a avut loc. o modificare a echipamentului existent, respectiv extensia brațului macaralei, s-ar fi impus ca în raport de noile specificații tehnice, să existe instrucțiuni de lucru clar trasate, în care să fie evidențiate și riscurile generate de utilizarea inadecvată. Totodată, inculpata S.C. C. S.R.L. a încălcat și dispoziții legale prevăzute de art. 6 și art. 7 alin. (1) lit. b) și art. 7 alin. (3) din Legea nr. 319/2006, care impun obligativitatea luării măsurilor anterior menționate, dar și implementarea lor în mod real, astfel încât orice risc e producere a unui accident de muncă să fie eliminat.
Drept urmare, Înalta Curte reține că acțiunile imputate inculpaților A., B., D. și S.C. C. S.R.L. au încălcat dispozițiile legale la care s-a făcut referire anterior, astfel că faptele acestora sunt prevăzute de legea penală, întrunind elementele constitutive ale infracțiunilor pentru care au fost cercetați și condamnați.
Înalta Curte constată în raport de argumentele ce susțin cererile de recurs în casație invocate că, în realitate, ele nu vizează nelegalitatea hotărârii, ci se solicită o rejudecare în fond a cauzei prin reaprecierea și cenzurarea probelor cu consecința pronunțării unei soluții de achitare. Or, potrivit C. pr. pen. în vigoare, această prerogativă este atributul exclusiv al instanțelor care administrează în mod nemijlocit probe cu privire la elementele de fapt, competente să devolueze cauza în fapt și în drept, respectiv, instanța de fond și instanța de apel.
În consecință, solicitarea inculpaților A., B., D. și S.C. C. S.R.L. de a se dispune achitarea sub aspectul infracțiunilor pentru care au fost trimiși în judecată și condamnați de cele două instanțe inferioare are la bază reanalizarea tuturor aspectelor de fond ale cauzei, inclusiv probatoriul, recurenții urmărind, în realitate, o rejudecare a cauzei în cadrul procedurii recursului în casație ca al treilea grad de jurisdicție.
Astfel, o apreciere a probelor deja administrate în cauză cu influențe asupra situațiilor faptice constatate și reținute de cele două instanțe inferioare, analiză ce excede unor verificări de legalitate ce pot face obiectul judecării căii extraordinare a recursului în casație.
Or, scopul recursului în casație este de a îndrepta erorile de drept comise de curțile de apel, ca instanțe de control judiciar, iar argumentele invocate de inculpați nu susțin niciunul dintre cazurile de casare expres și limitativ reglementate de art. 438 C. pr. pen., fiind formal circumscrise cazului de casare prevăzut de art. 438 alin. (1) pct. 7 C. pr. pen.
Spre deosebire de contestația în anulare, care vizează îndreptarea erorilor de procedură, sau de revizuire, cale de atac de fapt care urmărește îndreptarea erorilor de judecată, recursul în casație are ca scop verificarea conformității hotărârii atacate cu regulile de drept aplicabile, scopul său fiind acela de a îndrepta erorile de drept comise de curțile de apel, ca instanțe de apel, prin raportare la cazurile de casare expres și limitativ prevăzute de lege.
Având în vedere limitele prevăzute de dispozițiile art. 447 C. pr. pen. prin raportare la art. 438 alin. (1) pct. 7 C. pr. pen. invocat de inculpați și pentru care a fost admisă, în principiu, cererea de recurs în casație, Înalta Curte constată că recurenții inculpați au invocat, formal, nelegalitatea hotărârii atacate, criticile formulate, vizând, în realitate, netemeinicia hotărârii de condamnare pentru infracțiunile pentru care au fost condamnați, urmărind, în esență, reevaluarea stării de fapt, reținută de ambele instanțe, activitate ce implică și reaprecierea probatoriului administrat pe întreg parcursul procesului penal.
De altfel, instanța de apel a apreciat că probele administrate dovedesc, dincolo de orice îndoială rezonabilă, vinovăția fiecărui inculpat la săvârșirea faptei, în raport de sarcinile pe care fiecare dintre aceștia le aveau în cadrul S.C. C. S.R.L.
În consecință, apreciind că starea de fapt reținută în cauză și concordanța acesteia cu probele administrate nu mai pot constitui motive de cenzură din partea instanței supreme și, constatând că, din situația de fapt reținută de cele două instanțe în hotărârile pronunțate rezultă îndeplinirea elementelor constitutive ale infracțiunilor pentru care au fost condamnați, acestea făcând referiri concrete cu privire la realizarea elementelor constitutive ale acestor infracțiuni, Înalta Curte constată că motivele invocate de inculpații A., B., D. și S.C. C. S.R.L. sunt neîntemeiate și, pentru aceste considerente, în temeiul art. 448 alin. (1) pct. 1 C. pr. pen. vor fi respinse, ca nefondate, recursurile în casație formulate de inculpații A., B., D. și S.C. C. S.R.L. împotriva Deciziei penale nr. 1512/A din 2 noiembrie 2017 a Curții de Apel București, S. I Penală.[9]
În ceea ce privește susținerile inculpaților referitoare la dezincriminarea infracțiunii de abuz în serviciu, Curtea a reținut că actuala reglementare penală prevede că este infracțiunea de abuz în serviciu fapta funcționarului public care, în exercitarea atribuțiilor de serviciu, nu îndeplinește un act sau îl îndeplinește în mod defectuos și prin aceasta cauzează o pagubă ori o vătămare a drepturilor sau intereselor legitime ale unei persoane fizice sau ale unei persoane juridice.
Fosta reglementare penală prevedea că infracțiunea de abuz în serviciu există atunci când există o faptă a funcționarului public, care, în exercițiul atribuțiilor sale de serviciu, cu știință, nu îndeplinește un act ori îl îndeplinește în mod defectuos și prin aceasta cauzează o tulburare însemnată bunului mers al unui organ sau al unei instituții de stat ori al unei alte unități din cele la care se referă art. 145 sau o pagubă patrimoniului acesteia.
Prin urmare vechiul C. pen. prevedea necesitatea existenței unei tulburări însemnate a bunului mers al unui organ sau al unei instituții, pe când actuala reglementare prevede doar necesitatea existenței unei vătămări a drepturilor sau intereselor legitime ale unei persoane fizice sau ale unei persoane juridice fără a mai condiționa existența infracțiunii de o anumită gravitate a acestei vătămări.
Legea penală nu se aplică faptelor săvârșite sub legea veche, dacă nu mai sunt prevăzute de legea nouă. Astfel, în cazul în care o faptă era prevăzută ca fiind infracțiune, iar prin apariția legii noi aceasta nu se mai regăsește reglementată sau este incriminată ca fiind faptă contravențională, nu va mai putea fi atrasă răspunderea penală a persoanelor cercetate pentru săvârșirea acelei fapte. Dezincriminarea unei infracțiuni operează, de obicei, prin abrogarea expresă a dispozițiilor de incriminare, însă trebuie apreciată in concreto, fiind posibil ca în legea nouă fapta să constituie infracțiune, dar sub o altă denumire sau să fie absorbită de o altă infracțiune.
Astfel, actuala reglementare a abuzului în serviciu este mai permisivă față de cea anterioară, neputându-se pune problema unei dezincriminări a acestei infracțiuni odată cu intrarea în vigoare a noului C. pen.
În ceea ce privește existența unei tulburări însemnate a bunului mers al unui organ sau al unei instituții, Curtea a constatat că în cazul infracțiunilor de abuz în serviciu săvârșite în cauza de față, această cerință a legii este îndeplinită.
Astfel, prin acțiunile inculpatei H., care, în exercitarea atribuțiilor de serviciu, a organizat și dispus constituirea unei comisii de intervievare, cu nerespectarea condițiilor legale, în vederea favorizării inculpatei G., fapt ce a condus la avizarea pozitivă a acesteia în data de 19 iunie 2013, s-a adus o tulburarea însemnată Autorității de Supraveghere Financiară prin decredibilizarea acesteia cu privire la rolul de verificare a competențelor persoanelor semnificative ce acționează într-un domeniu nebancar cu impact asupra a clienților de pe piața asigurărilor din România.
De asemenea, prin acțiunile inculpatului DDDD., care , l-a instigarea inculpatului E. și-a îndeplinit, în mod defectuos, atribuțiile de serviciu, în calitatea de secretar general al Autorității de Supraveghere Financiară, prin sustragerea unui înscris și ștergerea numărului de înregistrare al documentului de la registratura ASF, privând astfel, conducerea Autorității de Supraveghere Financiară de a lua la cunoștință de practicile ilegale existente în activitatea desfășurată de SC M. SA, acesta a cauzat o tulburare însemnată acestei autorități prin punerea în incapacitate de a-și exercita funcția de supraveghere și control asupra unui operator important de pe piața asigurărilor din România și prin punerea în imposibilitate a conducerii ASF de a lua la cunoștință aspecte relevante privind activitatea profesională a unui membru neexecutiv din conducerea instituției[10].
Fapta inculpatului E. care a primit, cu titlu de mită, de la inculpatul A. și de la M. un autoturism subevaluat, cu plata prețului în rate și un bonus salarial nedatorat, în scopul neîndeplinirii de serviciu care îi reveneau în calitate de membru neexecutiv al consiliului Autorității de Supraveghere Financiară, legate de exercitarea funcțiilor de supraveghere și control asupra activității SC M. SA, întrunește elementele constitutive ale infracțiunii de luare de mită, prevăzute de art. 254 alin. (1) C. pen. art. 41 alin. (2) C. pen. de la 1969 cu aplicarea art. 6 și 7 din Legea nr. 78/2000 și a art. 41 alin. (2) C. pen. de la 1969 și a dispozițiilor art. 5 alin. (1) din C. pen.
Fapta inculpatului E. care a primit foloasele necuvenite de la inculpatul A. cu scopul ca, în calitate de membru neexecutiv al consiliului Autorității de Supraveghere Financiară, să-și folosească influența asupra altor funcționari din cadrul ASF pentru ca aceștia din urmă să nu își îndeplinească atribuțiile de serviciu ori să îndeplinească acte contrare acestor îndatoriri, în legătură cu funcția de supraveghere și control asupra activității SC M. SA, întrunește elementele constitutive ale infracțiunii de trafic de influență, prevăzute de art. 257 alin. (1) C. pen. de la 1969 cu aplicarea dispozițiilor art. 6 din Legea nr. 78/2000 și a art. 41 alin. (2) C. pen. de la 1969 și a dispozițiilor art. 5 alin. (1) din C. pen.
Fapta inculpatului E. care, în datele de 16 septembrie 2013, 25 septembrie 2013 și 25 octombrie 2013 a permis, prin intermediul inculpaților B. și I., inculpatului A. accesul la informații ce nu erau destinate publicității în legătură cu data desfășurării unor controale inopinate și în legătură cu tematica urmărită de către comisia de control a ASF, în scopul obținerii unor foloase necuvenite, întrunește elementele constitutive ale infracțiunii de permiterea accesului, în orice mod, direct sau indirect, de informații ce nu sunt destinate publicității în scopul obținerii de foloase necuvenite, prevăzute de art. 12 lit. b) din Legea nr. 78/2000 cu aplicarea art. 41 alin. (2) C. pen. 1969, cu aplicarea dispozițiilor art. 5 alin. (1) C. pen.
Fapta inculpatului E. care, în exercitarea atribuțiilor de serviciu, în calitate de membru al consiliului ASF, a urmărit și reușit tergiversarea efectuării unor controale asupra activității SC M. SA, a influențat rezultatul controalelor dispuse și a adus la cunoștința consiliului situația financiară precară a SC M. SA, fapt ce i-a cauzat o tulburare însemnată a Autorității de Supraveghere Financiară, prin punerea în incapacitate a acesteia de a-și exercita prerogativele în sensul asigurării unei piețe stabile a asigurărilor în România, urmărind prin aceasta obținerea unor foloase materiale, atât pentru sine, cât și pentru inculpatul A., a unor foloase necuvenite, întrunește elementele constitutive ale infracțiunii de abuz în serviciu, în scopul obținerii pentru sine sau pentru altul de foloase necuvenite, prevăzute de art. 132 din Legea nr. 78/2000 raportat la art. 248 C. pen. 1969 cu aplicarea dispozițiilor art. 5 alin. (1) C. pen.;
Fapta inculpatului E. care l-a determinat pe inculpatul J. să nu își îndeplinească atribuțiile de serviciu, în calitatea acestuia din urmă de secretar general al Autorității de Supraveghere Financiară, prin solicitarea adresată acestuia din urmă, urmată de executare, de a sustrage un document și de a șterge numărul de înregistrare al documentului de la registratura ASF, privând, astfel, conducerea Autorității de Supraveghere Financiară de a lua la cunoștință de practicile ilegale existente în activitatea desfășurată de SC M. SA, fapt ce a cazat o tulburare însemnată acestei autorități prin punerea în incapacitate de a-și exercita funcția de supraveghere și control asupra unui operator important de pe piața asigurărilor din România, întrunește elementele constitutive ale infracțiunii de instigare la abuz în serviciu, în scopul obținerii pentru sine sau pentru altul de foloase necuvenite, prevăzute de art. 25 C. pen. raportat la art. 132 din Legea nr. 78/2000 raportat la art. 248 C. pen. 1969 cu aplicarea dispozițiilor art. 5 alin. (1) C. pen.[11]
Atribuțiile membrilor neexecutivi ai consiliului Autorității de Supraveghere Financiară sunt reglementate prin O.U.G. nr. 93/2012, aprobată prin Legea nr. 113/2013, fiind stipulate, în mod expres, și în Regulamentul de organizare și funcționare ale Autorității de Supraveghere Financiară iar printre atribuțiile membrilor consiliului Autorității de Supraveghere Financiară, în domeniul asigurărilor/reasigurărilor, se numără dispunerea efectuării de controale periodice la sediile operatorilor din piața de asigurări și dispunerea de măsuri și aplicarea de sancțiuni operatorilor din domeniul asigurărilor pentru încălcarea prevederilor legale.
În ceea ce privește criteriile pe care le enumeră Codul penal, Curtea a constatat că inculpații au fost judecați pentru comiterea unor infracțiuni de corupție sau în legătură cu infracțiuni de corupție, care prin natura și gravitatea lor, prin organizarea activității infracționale reținute, prin aceea că a existat o pluralitate de inculpați, relevă un grad de pericol concret ridicat, având în vedere și că acest gen de infracțiuni, prin amploarea lor deosebită, aduc atingere unor importante valori proteguite de legea penală, respectiv prestigiul, autoritatea, credibilitatea organelor, instituțiilor sau serviciilor publice, precum și corectitudinea, cinstea funcționarilor care-și desfășoară activitatea în cadrul acestora, îndeplinind funcțiile încredințate. Modul în care inculpații au acționat trebuie să determine aplicarea unor pedepse care să fie proporționale cu gravitatea acțiunilor inculpaților.
Analizând succesiunea cronologică a evenimentelor din cauză, Curtea a constatat că rezoluția infracțională a acestui grup a luat naștere la momentul la care inculpatul E. a fost numit în cadrul ASF. Chiar de la acest moment, inculpații au avut reprezentarea faptului că acesta va proteja interesele M. și că urmează a fi recompensat pentru această activitate, aceste recompense financiare fiind mascate sub forma unor drepturi sau beneficii ce derivau din fostul raport de muncă dintre inculpatul E. și M.. Din acest punct de vedere, Curtea a constatat că inculpatul E. nu a avut practic nici un moment intenția de a își desfășura activitatea în cadrul ASF-ului cu probitatea profesională și morală ce era normală pentru o persoană ce ocupa această funcție; prin activitatea infracțională a inculpaților aceștia au perturbat activitatea unei instituții căreia i s-au acordat atribuții de control și supraveghere tocmai a se realiza o obiectivă analiză și verificare a unei piețe în care acționează societăți comerciale ce au relații contractuale cu un număr enorm de beneficiari, fie că vorbim de persoane juridice, fie că vorbim despre un simplu cetățean. Denaturarea rolului ASF, mai ales în condițiile în care este vorba despre o companie ce deține un rol fruntaș în piața asigurărilor ce are sute de mii de asigurați, creează un pericol deosebit de mare pentru siguranța financiară a asiguraților, aspect ce a fost dovedit și anterior în cazul altor societăți de asigurări. Având în vedere că ASF-ul este bugetat prin intermediul societăților de asigurare, care la rândul lor, încasează banii de la cetățean, face ca ASF-ul să fie o instituție ce trebuie să își focalizeze întreaga activitate în scopul protejării consumatorului final, respectiv cetățeanul care încheie o poliță de asigurare RCA. Acțiunile inculpaților au condus la imposibilitatea de a se realiza acest scop și reprezintă practic o atingere adusă intereselor fiecărui asigurat, atât al M. cât și al altor societăți de asigurare.
S-a considerat că având în vedere conținutul normelor legale și administrative cu caracter normativ, prin folosirea influenței și prin demersurile efectuate, în scopul alegerii inculpatului B. în funcția de președinte ASF, asociație profesională independentă constituită să reprezinte interesele asiguraților și emitenților RCA, asupra inculpaților F. și K., primul în calitate de președinte, al doilea ca vicepreședinte ASF, încălcarea atribuțiilor de supraveghere și control fiind prevăzute expres de lege pentru promovarea stabilității pieței de asigurări și apărarea drepturilor asiguraților, iar împreună aceștia au deturnat activitatea ASF în favoarea intereselor inculpatului B. și ale asigurătorului RCA de la care provenea acesta, în cazul de față SC M. SA, cu consecința vătămării interesului legitim al autorității publice de a exercita o supraveghere obiectivă asupra pieței asigurărilor și în favoarea asiguraților, sunt întrunite elementele constitutive ale infracțiunii prevăzute de art. 132 raportat la art. 297 C. pen.
S-a apreciat că ASF a fost înființată să reprezinte interesele asiguraților, context în care nu putea să reprezinte interesele unuia dintre asigurătorii relevanți în piața de asigurări RCA iar prin promovarea inculpatului B. la șefia BAAR, președintele și vicepreședintele Sectorului de asigurări din ASF și-au încălcat atribuțiile de serviciu și au reprezentat interese contrare celor pentru care Autoritatea de Supraveghere Financiară a fost înființată.
S-a apreciat că influențarea alegerii inculpatului B. este subordonată unor interese private, incompatibile cu scopul apărării drepturilor asiguraților, interesați de existența unei entități care să aibă rol de constatare a situațiilor în care un asigurător, cum este cazul S.C.M. S.A., nu îndeplinea condițiile referitoare la marja de probabilitate și la rezervele tehnice și că sprijinirea inculpatului B. de către inculpații F. și K. prin demersurile fictive asupra membrilor Adunării generale BAAR și influențarea votului acestora, rezultă neechivoc atât din înregistrările convorbirilor dintre inculpații B. și E., precum și dintre inculpații K. și L.
Faptele inculpaților A., B. și E., care au constituit un grup infracțional organizat în scopul săvârșirii unor infracțiuni prin care se urmărea protejarea intereselor financiare ale SC M. SA, întrunesc elementele constitutive ale infracțiunii de constituire a unui grup infracțional organizat, prevăzute de art. 7 din Legea nr. 39/2003, cu aplicarea dispozițiilor art. 5 alin. (1) C. pen.
De asemenea, faptele inculpaților I., G. și C., care au sprijinit prin acțiunile lor grupul infracțional organizat constituit de cei trei inculpați menționați anterior, întrunesc elementele constitutive ale infracțiunii de sprijinire a unui grup infracțional organizat, prevăzute de art. 7 din Legea nr. 39/2003, cu aplicarea dispozițiilor art. 5 alin. (1) C. pen.
De asemenea, faptele inculpaților B., membru în cadrul consiliului de administrație al SC M. SA, iar în data de 19 decembrie 2013 acesta a fost ales și președinte al Biroului Asigurătorilor de Autovehicule din România
Faptele inculpatului A. și ale M. care au remis foloasele necuvenite inculpatului E., în două ocazii, cu scopul ca acesta din urmă, în calitate de membru neexecutiv al consiliului Autorității de Supraveghere Financiară, să-și folosească influența asupra altor funcționari din cadrul ASF pentru ca aceștia din urmă să nu își îndeplinească atribuțiile de serviciu ori să îndeplinească acte contrare acestor îndatoriri, în legătură cu funcția de supraveghere și control asupra activității SC M. SA, întrunesc elementele constitutive ale infracțiunii de cumpărare de influență în formă continuată prevăzute de art. 61 alin. (1) din Legea nr. 78/2000, cu aplicarea art. 41 alin. (2) C. pen. de la 1969 și cu aplicarea dispozițiilor art. 5 alin. (1) din C. pen.
De asemenea, faptele inculpaților B., I., G. și C. care au sprijinit pe inculpatul A. și M. să remită bunurile menționate anterior inculpatului E. pentru ca acesta să-și folosească influența asupra altor funcționari din cadrul ASF pentru a proteja interesele societății, întrunesc elementele constitutive ale infracțiunii de complicitate la cumpărare de influență prevăzute de 26 C. pen. de la 1969 raportat la art. 61 alin. (1) din Legea nr. 78/2000, cu aplicarea dispozițiilor art. 5 alin. (1) din C. pen. În cazul inculpatului B., este necesar a se reține și aplicabilitatea dispozițiilor art. 41 alin. (2) C. pen. de la 1969.
În ceea ce privește susținerile inculpaților referitoare la dezincriminarea infracțiunii de abuz în serviciu, Curtea a reținut că actuala reglementare penală prevede că este infracțiunea de abuz în serviciu fapta funcționarului public care, în exercitarea atribuțiilor de serviciu, nu îndeplinește un act sau îl îndeplinește în mod defectuos și prin aceasta cauzează o pagubă ori o vătămare a drepturilor sau intereselor legitime ale unei persoane fizice sau ale unei persoane juridice.
Fosta reglementare penală prevedea că infracțiunea de abuz în serviciu există atunci când există o faptă a funcționarului public, care, în exercițiul atribuțiilor sale de serviciu, cu știință, nu îndeplinește un act ori îl îndeplinește în mod defectuos și prin aceasta cauzează o tulburare însemnată bunului mers al unui organ sau al unei instituții de stat ori al unei alte unități din cele la care se referă art. 145 sau o pagubă patrimoniului acesteia.
Prin urmare vechiul C. pen. prevedea necesitatea existenței unei tulburări însemnate a bunului mers al unui organ sau al unei instituții, pe când actuala reglementare prevede doar necesitatea existenței unei vătămări a drepturilor sau intereselor legitime ale unei persoane fizice sau ale unei persoane juridice fără a mai condiționa existența infracțiunii de o anumită gravitate a acestei vătămări.
Legea penală nu se aplică faptelor săvârșite sub legea veche, dacă nu mai sunt prevăzute de legea nouă. Astfel, în cazul în care o faptă era prevăzută ca fiind infracțiune, iar prin apariția legii noi aceasta nu se mai regăsește reglementată sau este incriminată ca fiind faptă contravențională, nu va mai putea fi atrasă răspunderea penală a persoanelor cercetate pentru săvârșirea acelei fapte. Dezincriminarea unei infracțiuni operează, de obicei, prin abrogarea expresă a dispozițiilor de incriminare, însă trebuie apreciată in concreto, fiind posibil ca în legea nouă fapta să constituie infracțiune, dar sub o altă denumire sau să fie absorbită de o altă infracțiune.
[1] I. C. C. J. , S. Pen. , Dec. nr. 298 din 28 ianuarie 2014 , Dosar nr. 3584/1/2013, www. scj. ro
[2] Membrii organelor de administrare ale unei persoane juridice trebuie să acționeze în interesul acesteia, cu prudența şi diligența cerute unui bun proprietar. Atunci când cel care face parte din organele de administrare ale persoanei juridice sde află în contratietate de interese, trebuie să înştiințeze persoana juridică și să nu ia parte la nicio deliberare privitoare la aceasta. În caz contrar, el răspunde pentru daunele cauzate persoanei juridice, dacă fără votul lui nu s-ar fi putut obține majoritatea cerută. Asociatul nemulțumit de o hotărâre luată de majoritate o poate contesta în condițiile art. 1912 C. civ. Pe de aaltă parte, administratorii nu pot însă ataca hotărârea privitoare la revocarea lor din funcție; ei au numai dreptul de a fi despăgubiți, dacă revocarea a fost nejustificată sau intempestivă și au suferit astfel un prejudiciu.
[3] I. C. C. J. , S. Pen. , Dec. nr. 134/A din 23 mai 2014, Dosar nr. 4357/2/2009, www. scj. ro
[4] În consecință, Curtea a constatat că, în cauza dedusă judecății, nu se regăsește vreo încălcare a atribuțiilor de serviciu sau vreo îndeplinire defectuoasă a acestora, ceea ce ar constitui elementul material al laturii obiective a infracțiunii prevăzute de art. 248-2481 C. pen. Ca atare, nu există nici latura subiectivă a aceleiași infracțiuni și nici rezultatul socialmente periculos – prejudicierea părții civile și nici legătura cauzală dintre acestea.
S-a constatat că, la bază, a existat un litigiu pur civil – încheierea unui contract de schimb în condiții legale, neexistând vreo legătură penală cu privire la aceasta și, de aceea, văzând dispozițiile art. 52 C. pr. pen., art. 5, parag. 3 din C.E.D.O., faptele reținute în sarcina inculpaților prin actul de inculpare nu sunt prevăzute de legea penală, partea civilă nu a demonstrat că a suferit vreun prejudiciu, iar dacă l-ar fi suferit, nu a demonstrat întinderea acestuia, dacă este cert și exigibil. Oricum, proprietarul terenului era Ministerul Transporturilor, care, astfel cum a răspuns instanței prin adresă, așa cum s-a menționat anterior, nu a suferit nici un prejudiciu, prin efectuarea respectivului schimb de terenuri.
Așa fiind, Curtea, în baza art. 11 pct. 2, C. pr. pen., raportat la art. 10 lit. b) C. pr. pen., a dispus achitarea inculpaților sub aspectul săvârșirii infracțiunilor prevăzute de art. 132 din Legea nr. 78/2000 rap. la dispozițiile art. 248-2481 C. pen. pentru cinci dintre inculpat, respectiv complicitate la această infracțiune – art. 26 C. pen., rap.la art. 132 din Legea nr. 78/2000 rap. la dispozițiile art. 248-2481 C. pen. pentru inculpatul N.I.B.
[5] Prejudiciul adus SN A.I.B.B. SA, acesta trebuie să fie cert, actual și exigibil.
[6] Cu privire la valoarea comercială reală, vezi S. Fusea, D. ciuncan, Privatizarea în România. Aspecte tehnice – consecințe juridice, Universul Juridic, București, 2008, pp. 110 sqq.
[7] I. C. C. J. , S. Pen. , Dec. nr. 134/A din 23 mai 2014, Dosar nr. 4357/2/2009, www. scj. ro
.
[8] Legea nr. 319 din 14 iulie 2006 a securității si sănătății în muncă (M. Of. nr. 646 din 26 iulie 2006) a fost modificată prin Legea nr. 51/2012 privind modificarea şi completarea Legii nr. 108/1999 pentru înființarea şi organizarea Inspecției Muncii (M.Of. nr. 182 din 21 martie 2012), prin Legea nr. 187/2012 pentru punerea în aplicare a Legii nr. 286/2009 privind Codul penal (M.Of. nr. 757 din 12 noiembrie 2012) și prin Legea nr. 198/2018 pentru modificarea şi completarea unor acte normative în domeniul asigurării pentru accidente de muncă (M.Of. nr. 646 din 25 iulie 2018); V și Curtea Constituțională , Dec. nr. 513/2017 referitoare la excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 37 alin. (1) şi (2) din Legea securității şi sănătății în muncă nr. 319/2006 şi art. 349 alin. (1) din Codul penal (M.Of. nr. 578 din 19 iulie 2017)
[9] I.C.C.J. , S Pen. , Dec. nr. 197 din 30 mai 2018,http://www.scj.ro. Instanța admite cererea formulată din oficiu de schimbare a încadrării juridice a faptelor pentru care a fost trimis în judecată din infracțiunile de abuz în serviciu, fals în înscrisuri sub semnătură privată şi neluarea măsurilor legale de securitate şi sănătate în muncă prevăzute de art. 297 alin. (1) noul C. pen. rap. la art. 308 noul C. pen., art. 322 noul C. pen., art. 322 noul C. pen. şi art. 349 alin. (1) noul C. pen. cu aplic. art. 5 noul C. pen. şi art. 38 alin. (1) noul C. pen. în infracțiunea de fals în înscrisuri sub semnătură privată prevăzută de art. 290 vechiul C. pen. şi infracțiunea de neluarea măsurilor legale de securitate şi sănătate în muncă prevăzute de art. 37 alin. (1), (2) din Legea nr. 319/2006 privind securitatea şi sănătatea în muncă, ambele cu aplic. art. 33 lit. a) vechiul C. pen. şi art. 5 noul C. pen.
[10] I. C. C. J. , S. pen. , dec. nr. 235/A din 28 iunie 2017
[11] I. C. C. J. , S. pen. , dec. nr. 235/A din 28 iunie 2017
Astfel, actuala reglementare a abuzului în serviciu este mai permisivă față de cea anterioară, neputându-se pune problema unei dezincriminări a acestei infracțiuni odată cu intrarea în vigoare a noului C. pen.
În ceea ce privește existența unei tulburări însemnate a bunului mers al unui organ sau al unei instituții, Curtea a constatat că în cazul infracțiunilor de abuz în serviciu săvârșite în cauza de față, această cerință a legii este îndeplinită.
Astfel, prin acțiunile inculpatei H., care, în exercitarea atribuțiilor de serviciu, a organizat și dispus constituirea unei comisii de intervievare, cu nerespectarea condițiilor legale, în vederea favorizării inculpatei G., fapt ce a condus la avizarea pozitivă a acesteia în data de 19 iunie 2013, s-a adus o tulburarea însemnată Autorității de Supraveghere Financiară prin decredibilizarea acesteia cu privire la rolul de verificare a competențelor persoanelor semnificative ce acționează într-un domeniu nebancar cu impact asupra a clienților de pe piața asigurărilor din România.
De asemenea, prin acțiunile inculpatului DDDD., care, în data de 01 august 2013, l-a instigarea inculpatului E. și-a îndeplinit, în mod defectuos, atribuțiile de serviciu, în calitatea de secretar general al Autorității de Supraveghere Financiară, prin sustragerea unui înscris și ștergerea numărului de înregistrare al documentului de la registratura ASF, privând astfel, conducerea Autorității de Supraveghere Financiară de a lua la cunoștință de practicile ilegale existente în activitatea desfășurată de SC M. SA, acesta a cauzat o tulburare însemnată acestei autorități prin punerea în incapacitate de a-și exercita funcția de supraveghere și control asupra unui operator important de pe piața asigurărilor din România și prin punerea în imposibilitate a conducerii ASF de a lua la cunoștință aspecte relevante privind activitatea profesională a unui membru neexecutiv din conducerea instituției.
În ceea ce privește reținerea, în concurs, a infracțiunilor de complicitate la cumpărarea de influență, complicitate la luare de mită și complicitate la date de mită, Curtea a constatat că fapta de a înlesni atât darea unei sume de bani de către o persoană, cât și primirea acestei sume de bani de către un funcționar, în scopul de a îndeplini, a nu îndeplini sau a întârzia îndeplinirea unui act privitor la îndatoririle sale de serviciu sau în scopul de a face un act contrar acestor îndatoriri, întrunește elementele constitutive ale complicității la infracțiunea de dare de mită prevăzută în art. 26 C. pen. raportat la art. 255 C. pen. și art. 6 din Legea nr. 78/2000 și ale complicității la infracțiunea de luare de mită prevăzută în art. 26 C. pen. raportat la art. 254 C. pen. și art. 6 din Legea nr. 78/2000, în concurs. De asemenea, fapta de a promite și de a da sume de bani unui funcționar care are influență sau lasă să se creadă că are influență asupra funcționarilor din cadrul instituției, pentru a-i determina să facă sau să nu facă acte ce intră în atribuțiile lor de serviciu, întrunește elementele constitutive ale infracțiunii de cumpărare de influență prevăzută în art. 61 din Legea nr. 78/2000. Reținerea acestor infracțiuni, în concurs, este justificată atât din punct de vedere obiectiv cât și subiectiv, fiind consacrată chiar prin jurisprudența Î. C. C. J. (decizia penală nr. 1333/17 aprilie 2013).
Diferența dintre cumpărarea de influență și darea de mită se produce în ceea ce privește subiectul pasiv. Promisiunea, oferirea sau darea de bani ori alte foloase se face în cazul infracțiunii de dare de mită către cel care are îndatoririle de serviciu a căror îndeplinire, neîndeplinire, întârziere sau act contrar acestor îndatoriri se solicită.
În cazul infracțiunii de cumpărare de influență, actele de promisiune, oferire sau dare de bani, se exercită se exercită către o altă persoană decât funcționarul ale cărui îndatoriri de serviciu sunt legate de banii sau foloasele în cauză, respectiv actele sunt făcute către o persoană care are influență sau lasă să se creadă că are influență asupra unui funcționar.
Indicarea generică în actul de acuzare că prin modul în care a încălcat dispozițiile legale a produs o tulburare însemnată ASF prin decredibilizarea instituției, nu poate fi primită, pentru că așa cum a statuat și Curte Constituțională în motivarea Decizie nr. 405 din 15 iunie 2016 ”dacă neîndeplinirea ori defectuozitatea îndeplinirii unui act nu s-ar raporta la atribuții de serviciu prevăzute într-un act normativ cu putere de lege s-ar ajunge la situația ca în cazul infracțiunii de abuz în serviciu elementul material al acesteia să fie configurat atât de legiuitor, Parlament sau Guvern, cât și de alte organe, inclusiv persoane juridice de drept privat, în cazul fișei postului, ceea ce nu este de acceptat în sistemul juridic de drept penal”.
În motivarea deciziei sale Curtea Constituțională a arătat că, criteriile ce trebuie avute în vedere la stabilirea defectuozității îndeplinirii atribuțiilor de serviciu trebuie să se circumscrie unei sfere clare și previzibile aceasta neputându-se rezuma, în general, la a arăta că subiecții activi ai infracțiunii au îndeplinit în mod defectuos atribuții de serviciu, fie prin raportare la dispozițiile legii, fie prin raportare la mențiuni regăsite în hotărâri de guvern, ordine ale miniștrilor, regulamente de organizare și funcționare, coduri deontologice sau fișe ale postului.
Înalta Curte în acord cu decizia instanței de contencios constituțional, apreciază că acuzația adusă unei persoane în sensul legii penale trebuie să poată determina, fără echivoc care este comportamentul ce poate avea semnificație penală, pentru că sintagma „îndeplinește în mod defectuos” din cuprinsul dispozițiilor 25 art. 246 alin. (1) C. pen. din 1969 și ale art. 297 alin. (1) C. pen. nu poate fi interpretată decât în sensul că îndeplinirea atribuției de serviciu se realizează „prin încălcarea legii” și aceasta este singura interpretare care poate determina compatibilitatea normelor penale criticate cu dispozițiile constituționale referitoare la claritatea și previzibilitatea legii.
În stabilirea săvârșirii infracțiunii de abuz în serviciu, nu se pot stabili ca și criterii de încălcare a legii încălcarea anumitor obligații prevăzute prin hotărâri de Guvern; încălcarea anumitor ordine de zi care prevedeau expres activitățile pe care trebuia să le execute anumite categorii de persoane, încălcarea eticii și a deontologiei profesionale. Atribuțiile de serviciu, ca o componentă a stabilirii, derulării și încetării raporturilor de muncă sunt caracterizate prin varietate, acestea rezultând din acte normative, instrucțiuni sau dispoziții ale organelor competente (fișa postului), altele decât reglementările penale în vigoare.
Înalta Curte, în opinie majoritară apreciază că prin modul în care a fost formulate acuzația împotriva inculpatei H., aceasta nu poate fi trasă la răspundere penală sub aspectul săvârșirii infracțiunii de abuz în serviciu.
În motivarea deciziei sale Curtea Constituțională a arătat că, criteriile ce trebuie avute în vedere la stabilirea defectuozității îndeplinirii atribuțiilor de serviciu trebuie să se circumscrie unei sfere clare și previzibile acestea neputându-se rezuma, în general, la a arăta că subiecții activi ai infracțiunii au îndeplinit în mod defectuos atribuții de serviciu, fie prin raportare la dispozițiile legii, fie prin raportare la mențiuni regăsite în hotărâri de guvern, ordine ale miniștrilor, regulamente de organizare și funcționare, coduri deontologice sau fișe ale postului.
Înalta Curte în acord cu decizia instanței de contencios constituțional, apreciază că acuzația adusă unei persoane în sensul legii penale trebuie să poată determina, fără echivoc care este comportamentul ce poate avea semnificație penală, pentru că sintagma „îndeplinește în mod defectuos” din cuprinsul dispozițiilor 25 art. 246 alin. (1) C. pen. din 1969 și ale art. 297 alin. (1) C. pen. nu poate fi interpretată decât în sensul că îndeplinirea atribuției de serviciu se realizează „prin încălcarea legii” și aceasta este singura interpretare care poate determina compatibilitatea normelor penale criticate cu dispozițiile constituționale referitoare la claritatea și previzibilitatea legii[1].
Dispozițiile art.269 alin.(4) C. pr. pen. prevăd trei ipoteze exceptate de la aplicarea normei de incriminare a favorizării făptuitorului, constând în emiterea, aprobarea sau adoptarea de acte normative, pronunțarea sau dispunerea soluțiilor sau măsurilor de către organele judiciare în cauzele cu care acestea sunt învestite și în mărturia depusă în cadrul unor proceduri judiciare ori modalitatea de efectuare a unor expertize în cauze judiciare. Prin acestea, legiuitorul a încercat crearea unei imunități în favoarea persoanelor care desfășoară activitățile enumerate, în scopul asigurării unui cadru juridic care să le permită acestora ca, în îndeplinirea atribuțiilor specifice funcțiilor în care au fost învestite, să ia și să pună în aplicare deciziile pe care le consideră necesare, fără teama că ar putea fi formulate, în mod abuziv, împotriva lor plângeri penale, potrivit art.269 din Codul penal, care să le îndepărteze de realizarea scopurilor propuse. 543. În privința dispozițiilor art.269 alin.(4) lit. a) din Codul penal, cauza de nepedepsire astfel normată este o reflectare la nivel legal a imunității parlamentare, prevăzută la art.72 din Constituție, în componenta sa referitoare la iresponsabilitate. Imunitatea parlamentară[2] a fost definită ca fiind un mijloc de protecție, menit să apere deputații și senatorii de eventuale presiuni, abuzuri și procese șicanatorii îndreptate împotriva lor în exercitarea mandatului pe care îl au de îndeplinit, având drept scop garantarea libertății de exprimare și protejarea împotriva urmăririlor judiciare abuzive. Imunitatea presupune o dublă protecție: iresponsabilitatea și inviolabilitatea. Iresponsabilitatea este protecția pe care o are parlamentarul de a nu răspunde juridic pentru opiniile sale politice exprimate în exercitarea atribuțiilor mandatului. Domeniul său cuprinde protecția împotriva sancțiunilor privind actele și faptele săvârșite în exercitarea mandatului, apărându-i libertatea de exprimare. Iresponsabilitatea parlamentarului este reglementată expres de dispozițiile art.72 alin.(1) din Constituție. Reglementarea constituțională a imunității parlamentare este justificată de necesitatea protecției mandatului parlamentar, ca garanție a înfăptuirii prerogativelor constituționale și, totodată, o condiție a funcționării statului de drept. În activitatea sa, parlamentarul trebuie să se bucure de o reală libertate de gândire, expresie și acțiune, astfel încât să își exercite mandatul în mod eficient[3] .
Rațiunea reglementării criticate este determinată de nevoia desfășurării în bune condiții a unor activități specifice adoptării actelor normative. Curtea Constituțională observă că această cauză de nepedepsire are în vedere activitățile de emitere, aprobare sau adoptare a actelor normative, în condițiile în care noțiunea de act normativ nu se referă numai la lege, ordonanță de urgență sau ordonanță, ci și la actele normative emise de autoritățile administrației publice centrale și locale. Cu privire la actele de reglementare primară, Curtea a statuat, în jurisprudența sa[4] , că, în virtutea imunității care însoțește actul decizional de legiferare, aceasta este aplicabilă mutatis mutandis și membrilor Guvernului, niciun parlamentar sau ministru nu poate fi tras la răspundere pentru opiniile politice sau acțiunile exercitate în vederea elaborării ori a adoptării unui act normativ cu putere de lege. A admite contrariul înseamnă a lăsa, indirect, posibilitatea intruziunii în procesul legislativ a unei alte puteri, cu consecința directă a încălcării separației puterilor în stat. Lipsa răspunderii juridice pentru activitatea de legiferare este o garanție a exercitării mandatului față de eventuale presiuni sau abuzuri ce s-ar comite împotriva persoanei care ocupă funcția de parlamentar sau de ministru, imunitatea asigurându-i acesteia independența, libertatea și siguranța în exercitarea drepturilor și a obligațiilor ce îi revin potrivit Constituției și legilor.
În același sens reglementează și Codul penal, în cadrul titlului V — Infracțiuni de corupție și de serviciu, capitolul II — Infracțiuni de serviciu, infracțiunea de folosire a funcției pentru favorizarea unor persoane, prevăzută de art.301. Dispozițiile alin.(2) al acestui articol stabilesc o condiție negativă, și anume că dispozițiile incriminatoare de la alin.(1) nu se aplică în cazul emiterii, aprobării sau adoptării actelor normative. Rațiunea acestei formulări a fost aceea de a evita riscul pentru legiuitor să fie acuzat de conflict de interese, în condițiile în care actele normative emise, aprobate sau adoptate produc, de regulă, efecte asupra tuturor persoanelor, fiind astfel posibil ca și persoane apropiate emitenților actului normativ să beneficieze de acele acte.
Această cauză de nepedepsire vizează nu numai activitatea de legiuitor primar sau delegat, ci și alte categorii de acte normative, respectiv actele de reglementare secundară, întrucât actul normativ, indiferent de nivelul său (primar/secundar), stabilește dispoziții, reguli, proceduri și conduite cu caracter general și obiectiv. Desigur, în acest caz, emitentul actului de reglementare secundară nu are aceeași marjă de apreciere precum legiuitorul sau legiuitorul delegat. Astfel, spre deosebire de parlamentari/membri ai Guvernului când acționează ca legiuitor delegat, emitentul/membrii autorității administrative emitente a actului normativ secundar trebuie să respecte actul normativ primar, activitatea lor normativă subsumându-se acestuia. Dacă în privința parlamentarilor/membrilor Guvernului când acționează ca legiuitor delegat, legiuitorul a implementat la nivel legal o exigență constituțională, derivată din art.72 alin.(1) din Constituție, în privința emitentului/ membrilor autorității administrative emitente a actului normativ secundar, legiuitorul și-a folosit marja sa de apreciere în materie penală, cu respectarea art.61 alin.(1) din Constituție.
Numai adoptarea actelor cu caracter individual este vizată de legea penală, în sensul că numai acestea pot realiza elementul material al unei infracțiuni date[5], drept care acestea nu intră sub incidența cauzei de nepedepsire analizată. Pentru aceste motive, Curtea reține că art. I pct.40 [cu referire la art.269 alin.(4) lit. a)] din proiectul de lege nu contravine art.1 alin.(3) și (5) și art.16 din Constituție[6].
Potrivit art. 257 alin. 1 C.pen. , infracțiunea de trafic de influență constă în “primirea ori pretinderea de bani sau alte foloase ori acceptarea de promisiuni, de daruri, direct sau indirect, pentru sine ori pentru altul, săvârșită de către o persoană care are influență sau lasă să se creadă că are influență asupra unui funcționar pentru a-l determina să facă ori să nu facă un act ce intră în atribuțiile sale de serviciu …”.
Spre deosebire de această infracțiune, infracțiunea de înșelăciune, astfel cum este reglementată în cuprinsul art. 215 alin. 1 C.pen. , constă în “inducerea în eroare a unei persoane, prin prezentarea ca adevărată a unei fapte mincinoase sau ca mincinoasă a unei fapte adevărate, în scopul de a obține pentru sine sau pentru altul un folos material injust și dacă s-a pricinuit o pagubă …”.
Așa cum rezultă din prevederile menționate, între cele două infracțiuni există deosebiri esențiale, atât cu privire la obiectul juridic și latura obiectivă a acestora, cât mai ales referitor la trăsăturile specifice ce caracterizează latura lor subiectivă.
Or, aceste deosebiri, ce particularizează modul de săvârșire a celor două infracțiuni, situațiile relevate prin recursul în interesul legii nu subliniază dificultăți de interpretare a dispozițiilor art. 257 alin. 1 C.pen. în comparație cu cele înscrise în art. 215 alin. 1 din același cod, atunci când fapta concretă se referă la oferire sau acceptare de a da bani ori alte foloase în schimbul unor acte promise de o persoană cu reală sau presupusă influență asupra unui funcționar cu atribuții de serviciu în sfera cărora intră și posibilitatea de a îndeplini acele acte.
Prin recursul în interesul legii, declarat de procurorul general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție, se învederează că instanțele judecătorești s-au pronunțat în mod diferit cu privire la încadrarea juridică a faptei unei persoane de a pretinde, primi sau accepta bani ori alte foloase, în vederea remiterii acestora unui funcționar, asupra căruia pretinde că are influență, pentru a-l determina să facă sau să nu facă un act ce intră în atribuțiile sale de serviciu.
Astfel, se susține că unele instanțe au considerat că o asemenea faptă constituie infracțiunea de trafic de influență prevăzută în art. 257 C.pen. , iar alte instanțe au încadrat atare fapte în infracțiunea de înșelăciune prevăzută în art. 215 din același cod.
S-a relevat, în acest sens, că principalul criteriu de distincție dintre cele două infracțiuni ar trebui să-l constituie caracterul influenței ce o poate exercita autorul faptei asupra funcționarului vizat de trafic, o atare influență neputând fi decât fie reală, fie posibilă și credibilă, fără de care prestigiul acelui funcționar nu ar fi afectat, iar încadrarea faptei în art. 257 C.pen. nu s-ar justifica.
În fine, s-a argumentat că expresiei “pentru altul”, la care se referă atât art. 215 alin. 1 C.pen. , cât și art. 257 alin. 1 din același cod, nu are relevanța ce i s-a atribuit de unele instanțe, pentru a diferenția infracțiunea de înșelăciune de aceea de trafic de influență, câtă vreme în noțiunea “pentru altul” poate fi inclus și funcționarul față de care făptuitorul are sau pretinde că ar avea influență.
S-a mai subliniat că trebuie avut în vedere că, în timp ce obiectul juridic al infracțiunii de trafic de influență îl constituie încrederea în prestigiul și integritatea funcționarului aflat în serviciul unei persoane juridice, obiectul juridic al infracțiunii de înșelăciune constă doar în buna-credință ce trebuie să existe în cadrul relațiilor sociale ce privesc patrimoniul.
Or, se susține că din moment ce cumpărătorul de influență urmărește realizarea unui anumit interes, legal sau ilicit, în schimbul folosului pe care îl asigură persoanei care are influență sau lasă să se creadă că are influență asupra funcționarului pe care pretinde că îl va determina să facă ori să nu facă un anumit act din sfera atribuțiilor sale de serviciu, nu se poate considera că ar fi prejudiciat prin fapta respectivă câtă vreme el și-a micșorat de bunăvoie patrimoniul în schimbul serviciului dorit sau acceptat.
Ca urmare, prin recursul în interesul legii s-a cerut să se stabilească deosebirea dintre infracțiunea de trafic de influență și aceea de înșelăciune în raport cu aceste criterii de distincție.
Examinându-se recursul în interesul legii, în raport cu situațiile invocate și aspectele de practică judiciară la care se face referire, se constată următoarele:
Mai mult, soluțiile invocate în sprijinul sesizării cu recurs în interesul legii nu conțin elemente de comparare care să justifice cerința de a se da dezlegare într-o problemă de încadrare juridică diferită dată de instanțe cu privire la spețe identice, hotărârile la care s-a făcut referire în anexele privind fapte săvârșite în condiții diferite, care, evident, nu ar justifica aceeași încadrare juridică.
Așa fiind și cum, în raport cu dispozițiile art. 4142 alin. 1 C. pr. pen., se poate cere Înaltei Curți de Casație și Justiție, prin exercitarea căii extraordinare de atac a recursului în interesul legii, să se pronunțe numai asupra chestiunilor de drept care au primit o soluționare neunitară din partea instanțelor judecătorești, iar nu și atunci când soluțiile evocate privesc situații-premisă diferite, se constată că nu sunt întrunite condițiile pentru a se adopta o soluție în interesul legii cu privire la încadrarea juridică a faptei la care se referă sesizarea.
În consecință, Secțiile Unite au respins recursul în interesul legii declarat de procurorul general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție cu privire la încadrarea juridică a faptei persoanei de a pretinde, primi sau accepta bani ori alte foloase, în vederea remiterii acestora unui funcționar asupra căruia pretinde că are sau lasă să se creadă că are influență, pentru a-l determina să facă ori să nu facă un act ce intră în atribuțiile sale de serviciu, în infracțiunea de trafic de influență prevăzută de art. 257 C.pen. și nu de înșelăciune prevăzută de art. 215 C.pen. [7]
Din examinarea probelor administrate în cauză, Curtea, prin Decizia nr.1 din 7 ianuarie 2002, nu a reținut că inculpatul ar fi primit un calculator în schimbul exercitării de influențe asupra primarului, ci în limita atribuțiilor ce-i reveneau în calitate de consilier municipal și că nu există legătură între acel demers și primirea folosului.
Dar, acceptarea dovedită a calculatorului, chiar cu titlu de împrumut, nu justifică soluția primei instanțe, menținută de instanța de recurs ca urmare a casării deciziei de condamnare pronunțată în apel, de achitare pentru motivul că fapta imputată nu există.
În adevăr, obținerea calculatorului în astfel de condiții, chiar dacă nu constituie infracțiunea de trafic de influență, deoarece lipsește intenția infracțională ce caracterizează latura subiectivă a infracțiunii prevăzute în art. 257 C. pen., impune concluzia că, totuși, fapta există, dar nu întrunește, sub aspectul laturii subiective, elementele constitutive ale unei infracțiuni, fiind incidente prevederile art. 10 alin. (1) lit. d C. pr. pen.
În jurisprudența sa, Curtea Constituțională a arătat că noțiunea de „alte foloase” are, potrivit Dicționarului explicativ al limbii române, sensul de avantaj, beneficiu, câștig, profit. Banii pot fi efectivi (monede) sau sub formă de valori ori titluri de orice fel echivalând bani, iar prin expresia „alte foloase” se poate înțelege orice fel de avantaje patrimoniale (de pildă bunuri, comisioane, împrumuturi, premii, amânarea plății unei datorii, folosința gratuită a unei locuințe, prestațiuni de servicii în mod gratuit, promovarea în serviciu), dar și nepatrimoniale (de pildă acordarea unui titlu sau a unui grad ori a altei distincții onorifice), toate acestea nefiind legal datorate (foloase necuvenite), deci având caracter de retribuție, de plată (răsplată). Foloasele obținute reprezintă , în sensul art. 257 C. pen. , UN CONTRAECHIVALENT al conduitei lipsite de probitate a persoanei[8] .
Rezolvarea conflictelor de legi în timp generate de succesiunea celor două coduri va reprezenta una dintre primele și cele mai dificile sarcini cu care se confruntă organele judiciare. Diversitatea situațiilor care pot să apară, evidențiază necesitatea unor demersuri susținute în vederea unei bune pregătiri a implementării noii reglementări.
Legea penală se aplică infracțiunilor săvârșite în timpul cât ea se află în vigoare. Ea nu se aplică faptelor săvârșite sub legea veche, dacă nu mai sunt prevăzute de legea nouă. În acest caz, executarea pedepselor, a măsurilor educative și a măsurilor de siguranță, pronunțate în baza legii vechi, precum și toate consecințele penale ale hotărârilor judecătorești privitoare la aceste fapte încetează prin intrarea în vigoare a legii noi (art. 4 din Noul Cod penal[9]).
În cazul în care de la săvârșirea infracțiunii până la judecarea definitivă a cauzei au intervenit una sau mai multe legi penale, se aplică legea mai favorabilă.
Aceste dispoziții se aplică și actelor normative ori prevederilor din acestea declarate neconstituționale, precum și ordonanțelor de urgență aprobate de Parlament cu modificări sau completări ori respinse, dacă în timpul când acestea s-au aflat în vigoare au cuprins dispoziții penale mai favorabile (art. 5 [10]).
Când după rămânerea definitivă a hotărârii de condamnare și până la executarea completă a pedepsei închisorii sau amenzii a intervenit o lege care prevede o pedeapsă mai ușoară, sancțiunea aplicată, dacă depășește maximul special prevăzut de legea nouă pentru infracțiunea săvârșită, se reduce la acest maxim.
Dacă după rămânerea definitivă a hotărârii de condamnare la detențiune pe viață și până la executarea ei a intervenit o lege care prevede pentru aceeași faptă numai pedeapsa închisorii, pedeapsa detențiunii pe viață se înlocuiește cu maximul închisorii prevăzut pentru acea infracțiune.
Dacă legea nouă prevede în locul pedepsei închisorii numai amenda, pedeapsa aplicată se înlocuiește cu amenda, fără a se putea depăși maximul special prevăzut în legea nouă. Ținându-se seama de partea executată din pedeapsa închisorii, se poate înlătura în totul sau în parte executarea amenzii.
Măsurile educative neexecutate și neprevăzute în legea nouă nu se mai execută, iar cele care au corespondent în legea nouă se execută în conținutul și limitele prevăzute de aceasta, dacă este mai favorabilă.
Când legea nouă este mai favorabilă în condițiile descrise mai sus, pedepsele complementare și măsurile de siguranță neexecutate și neprevăzute în legea nouă nu se mai execută, iar cele care au corespondent în legea nouă se execută în conținutul și limitele prevăzute de aceasta.
Dacă legea nouă este mai favorabilă numai sub aspectul pedepselor complementare sau măsurilor de siguranță, acestea se execută în conținutul și limitele prevăzute de legea nouă.
Când o dispoziție din legea nouă se referă la pedepse definitiv aplicate, se ține seama, în cazul pedepselor executate până la data intrării în vigoare a acesteia, de pedeapsa redusă sau înlocuită potrivit dispozițiilor de mai sus.
Legea penală temporară se aplică infracțiunii săvârșite în timpul când era în vigoare, chiar dacă fapta nu a fost urmărită sau judecată în acel interval de timp. Legea penală temporară este legea penală care prevede data ieșirii ei din vigoare sau a cărei aplicare este limitată prin natura temporară a situației care a impus adoptarea sa.
Se susține ca în cazul succesiunii de legi penale în timp, cu privire la tratamentul sancționator al concursului de infracțiuni se va aplica legea penală mai favorabilă independent de legea determinată ca fiind mai favorabilă în raport de fiecare dintre infracțiunile concurente, fără a se putea spune că astfel s-ar crea o lex tertia . În același mod se va proceda și atunci când faptele au fost judecate separat și când, cu ocazia contopirii, instanța este ținută de autoritatea de lucru judecat a pedepselor aplicate pentru diferitele infracțiuni[11].
Determinarea legii penale mai favorabile cu privire la tratamentul sancționator al concursului se va face inconcreto, fără a contopi pedepsele stabilite mai întâi potrivit legii vechi și apoi potrivit legii noi. Mental, un judecător are a compara niște pedepse ce ar rezulta, teoretic.
Nu poate există nicio ipoteză în care se poate spune de plano că noul Cod penal este o lege mai severă, fără a mai fi necesară raportarea la situația concretă.
In doctrină[12] s-a reproșat uneori se va ajunge la crearea unei lex tertia, prin îmbinarea dispozițiilor din două legi ( în ipoteza în care pentru infracțiunile aflate în concurs este mai favorabilă una dintre legi, iar în privința pedepsei rezultante cealaltă). S-a considerat neîntemeiată această obiecție deoarece nu este vorba de aplicarea dispozițiilor din două legi pentru aceeași faptă, aplicarea pedepsei rezultante fiind o operațiune autonomă în raport cu stabilirea pedepselor pentru fiecare infracțiune concurentă. Or, așa cum se știe, dată fapta stabilită și pedeapsa aplicată conform uneia dintre legi, se poate recurge la instituțiile care funcționează independent din cealaltă lege, dacă ele sunt mai favorabile infractorului[13]. Dacă pedeapsa nu se calculează în abstracto, raționamentul este perfect aplicabil. În orice variantă, comparându-se rezultatele, se aplică o singură lege, aceea mai favorabilă infractorului, după principiul constituțional.
Prin aplicarea legii penale în timp se înțelege ansamblul de norme juridice penale ce izvorăsc din rațiuni de politică penală, prin care se reglementează modul de aplicare a principiului mitior lex în raport cu timpul săvârșirii infracțiunii și cu momentul tragerii la răspundere penală a celor ce au săvârșit infracțiuni[14] . Totodată, determinarea legii mai blânde nu presupune o activitate abstractă, ci una concretă, fiind indisolubil legată de fapta comisă și de autorul ei[15]. „Determinarea caracterului «mai favorabil» are în vedere o serie de elemente, cum ar fi: cuantumul sau conținutul pedepselor, condițiile de incriminare, cauzele care exclud sau înlătură responsabilitatea, influența circumstanțelor atenuante sau agravante, normele privitoare la participare, tentativă, recidivă etc. Așa fiind, criteriile de determinare a legii penale mai favorabile au în vedere atât condițiile de incriminare și de tragere la răspundere penală, cât și condițiile referitoare la pedeapsă. Cu privire la aceasta din urmă pot exista deosebiri de natură (o lege prevede ca pedeapsă principală amenda, iar alta închisoarea), dar și deosebiri de grad sau cuantum privitoare la limitele de pedeapsă și, evident, la modalitatea stabilirii acestora în mod concret. Cât privește determinarea concretă a legii penale mai favorabile, Curtea Constituțională a statuat că aceasta vizează aplicarea legii, și nu a dispozițiilor mai blânde, neputându-se combina prevederi din vechea și din noua lege, deoarece s-ar ajunge la o lex tertia, care, în pofida dispozițiilor art.61 din Constituție, ar permite judecătorului să legifereze”[16]. Decizia Curții Constituționale nr.265 din 6 mai 2014 a fost receptată și în jurisprudența Înaltei Curți de Casație și Justiție[17]. Jurisprudența Curții Constituționale demonstrează faptul că operațiunea de determinare a legii penale mai favorabile este una complexă, care se realizează in concreto. Prin urmare, trebuie luate în calcul atât condițiile de incriminare și de tragere la răspundere penală, cât și condițiile referitoare la pedeapsă. Această operațiune nu comportă doar o comparare a minimului sau maximului special al pedepsei prevăzute de lege pentru o infracțiune dată, ci, pe lângă criteriul antemenționat, prezintă relevanță, cu titlu exemplificativ, regimul juridic al concursului de infracțiuni, al recidivei, al pluralității intermediare, al modului în care norma penală este configurată [formă simplă/calificată a infracțiunii], aspectele referitoare la individualizarea pedepselor. De aceea, o aplicare globală a legii penale mai favorabile implică o viziune de ansamblu, în funcție de datele cauzei[18].
Principiul legalității obligă pe judecător să țină seama nu numai de textele care incriminează(sau nu) și pedepsesc faptele, ci de toate normele care își găsesc aplicarea, nu în abstract, ci în fiecare caz concret[19] – concursul de infracțiuni, recidiva, participația, tentativa circumstanțe etc[20].
Determinarea concretă a legii penale mai favorabile, vizează aplicarea legii, și nu a dispozițiilor mai blânde, neputându-se combina prevederi din vechea și din noua lege, deoarece s-ar ajunge la o lex tertia, care, în pofida dispozițiilor art. 61 din Constituție, ar permite judecătorului să legifereze. Doar o lege inexistentă (combinată) ar constitui o lex tertia.
Curtea Constituțională a statuat că criteriile de determinare a legii penale mai favorabile au în vedere atât condițiile de incriminare și de tragere la răspundere penală, cât și condițiile referitoare la pedeapsă.
Dispozițiile art. 3201 C.pr.pen. [anterior] reglementează Judecata în cazul recunoașterii vinovăției. Textul a fost introdus în Codul de procedură penală prin art. XVIII pct. 43 din Legea nr. 202/2010 privind unele măsuri pentru accelerarea soluționării proceselor, M. Of. nr. 714 din 26 octombrie 2010.
Reglementarea urmărește să dea expresie dreptului la un proces echitabil și la soluționarea cauzelor într-un termen rezonabil, înlăturându-se o procedură judiciară îndelungată și costisitoare. Astfel, dacă în etapa judecății în primă instanță inculpatul declară, până la începerea cercetării judecătorești, că recunoaște săvârșirea faptelor reținute în actul de sesizare al instanței și solicită ca judecata să se facă pe baza probelor administrate în faza de urmărire penală, apare redundantă o readministrare de către judecător a acelorași probe care au dovedit acuzația și despre care inculpatul a luat cunoștință cu prilejul prezentării materialului de urmărire penală.
O astfel de procedură se subsumează exigențelor privind celeritatea și stabilirea adevărului în cauzele penale. Termenul până la care se poate solicita procedura simplificată nu poate fi decât cel anterior începerii cercetării judecătorești, pentru că numai astfel se poate da expresie dreptului la soluționarea cauzelor într-un termen rezonabil.
Curtea Constituțională urmează a stabili natura juridicăa instituției consacrate prin art. 3201 C. pr. pen.. Examinând excepția de neconstituționalitate, Curtea constată că pot exista trei ipoteze de analiză, și anume:
– prima situație este aceea în care inculpații au fost trimiși în judecată după intrarea în vigoare a Legii nr. 202/2010. Cu privire la aceștia textul nu comportă niciun fel de discuție, fiind aplicabil în deplinătatea sa;
– a doua situație este aceea în care inculpații, deși au fost trimiși în judecată anterior apariției Legii nr. 202/2010, nu au depășit momentul procesual al începerii cercetării judecătorești. și cu privire la aceștia textul este aplicabil fără niciun fel de diferențieri;
– a treia situație vizează cazul inculpaților care au fost trimiși în judecată sub imperiul legii vechi, dar care au depășit momentul începerii cercetării judecătorești. Pentru această din urmă categorie pot exista două subgrupe, respectiv inculpați care au fost judecați definitiv și inculpați care, deși judecați definitiv, se află în alte momente procesuale, cum ar fi revizuire, contestație în anulare, contestație la executare etc.
Așa fiind, analiza ce urmează a fi făcută are în vedere această din urmă situație.
A) În ce privește excepția ridicată în dosarele aflate în fond, apel și recurs, deci pentru care nu s-au pronunțat hotărâri judecătorești definitive, Curtea constată următoarele:
Dispozițiile contestate nu dispun în terminis cu privire la o sancționare diferită a persoanelor care se află în aceeași situație juridică. Instituția fiind nou-introdusă, implementarea ei în sistemul procesual penal poate genera, din cauza interpretărilor diferite, consecințe de anihilare a aplicării retroactive a legii penale mai favorabile pe considerente discriminatorii ce nu țin de o anumită atitudine asumată de către inculpați ori de alte rațiuni obiective și rezonabile. Astfel de neajunsuri ar fi putut fi înlăturate prin introducerea în corpul Legii nr. 202/2010 a unor norme tranzitorii. În absența acestora, prevederile criticate, în acord cu art. 126 alin. (2) din Constituție, sunt de imediată aplicare, sens în care Curții Constituționale, fiindu-i interzis să se poziționeze în postura de legiuitor pozitiv, îi revine sarcina să analizeze conformitatea acestora, respectiv a înțelesului lor, într-o interpretare sau alta, cu exigențele constituționale. Altfel spus, prin constatarea compatibilității/incompatibilității prevederilor art. 3201 C.pr.pen. [anterior] cu Legea fundamentală, Curtea Constituțională nu se substituie competenței Înaltei Curți de Casație și Justiție, care, potrivit art. 126 alin. (3) din Legea fundamentală, este singura în drept să hotărască asupra interpretării și aplicării unitare a legii. Aceasta deoarece, în timp ce dezlegarea obligatorie dată prin recursul în interesul legii, adresându-se judecătorului, are drept scop interpretarea și, respectiv, aplicarea unitară a normei juridice, prin considerentele și dispozitivul unei decizii a Curții Constituționale se asigură conformitatea normei juridice, adică a înțelesului său ori a unei anumite interpretări sau a alteia, cu principiile și regulile constituționale. Pe de altă parte, chiar dacă printr-o decizie pronunțată în soluționarea unui recurs în interesul legii instanța supremă dă o dezlegare obligatorie cu privire la interpretarea și aplicarea normei juridice, aceasta nu înseamnă că instanța de contencios constituțional nu poate examina constituționalitatea textului de lege în interpretarea astfel stabilită[21].
Din perspectiva conținutului, acordul de recunoaștere a vinovăției are o dublă natură – pe de o parte, este o instituție procesuală, iar pe de altă parte, este o instituție de drept material. Deși judecătorul este ținut de principiul cu rang constituțional al aplicării legii penale mai favorabile, Curtea constată că norma de drept penal se regăsește în corpul unei norme de procedură și este condiționată de îndeplinirea anumitor condiții procedurale.
Cât privește criteriile de delimitare a normelor de drept penal de cele de procedură penală, Curtea constată că așezarea acestor norme în Codul penal sau în Codul de procedură penală nu constituie un criteriu pentru deosebirea lor. De asemenea, dacă se ia în considerare criteriul obiectului de reglementare al normei, se constată că art. 3201 alin. 7 C.pr.pen. este o normă care privește cuantumul pedepsei aplicabile anumitor infracțiuni, putând fi încadrată în categoria normelor de drept substanțial, și nu în categoria celor de procedură penală. La aceeași concluzie se ajunge și dacă se ia în considerare criteriul scopului normei, care atribuie un drept, o facultate, nefiind o normă care să reglementeze proceduri. Totodată, nu poate fi înlăturat nici criteriul rezultatului la care conduce norma cu privire la răspunderea penală pe care o poate înlătura, reduce sau agrava. În măsura în care aplicarea concretă a unei norme la o speță dedusă judecății, indiferent de ramura de drept căreia îi aparține, aduce o schimbare cu privire la condițiile de incriminare, de tragere la răspundere penală și de aplicare a pedepselor, aceasta va cădea sub incidența legii penale mai favorabile. Așadar, faptul că textul în discuție figurează în Codul de procedură penală nu este un impediment în considerarea lui ca fiind o normă de drept penal susceptibilă de a fi aplicată retroactiv, în cazul în care este mai blândă.
În acest sens s-a pronunțat și Curtea Europeană a Drepturilor Omului când, prin Hotărârea din 17 septembrie 2009, pronunțată în Cauza Scoppola c Italiei (nr. 2), §§111, 112 și 113, a statuat că simpla apartenență a art. 442 referitor la o procedură simplificată în Codul de procedură penală italian nu poate fi decisivă. Prin urmare, chiar dacă acesta, alături de alte articole, descrie domeniul și etapele unei proceduri simplificate, sumare, art. 442 alin. 2 C. pr. pen.. Instanța europeană a statuat că art. 442 alin. 2 din discuție reprezintă o dispoziție de drept penal material cu privire la durata pedepsei care urmează a fi aplicată în caz de condamnare în urma unei proceduri simplificate, intrând în domeniul de aplicare al art. 7 § 1 CEDH.
Legiuitorul trebuie să fie preocupat ca exigențele astfel instituite să fie îndeajuns de rezonabile încât să nu antreneze o restrângere excesivă a exercițiului vreunui drept, de natură să pună sub semnul întrebării însăși existența acestuia[22].
Pe de altă parte, încălcarea principiului egalității și nediscriminării există atunci când se aplică un tratament diferențiat unor cazuri egale, fără să existe o motivare obiectivă și rezonabilă, sau dacă există o disproporție între mijloacele folosite și scopul urmărit. Așa fiind, potrivit art. 73 alin. (3) lit. h) din Constituție, Parlamentul are competența exclusivă de a reglementa prin lege organică infracțiunile, pedepsele și regimul executării acestora. În virtutea acestei prevederi constituționale, legiuitorul este liber să aprecieze, pe lângă pericolul social în funcție de care urmează să stabilească natura juridică a faptei incriminate, și condițiile răspunderii juridice pentru această faptă. Reglementarea unui regim sancționator în funcție și de atitudinea de recunoaștere a vinovăției este expresia principiului egalității în fața legii, care impune ca la aceleași situații juridice să se aplice același regim, iar la situații juridice diferite tratamentul juridic să fie diferențiat. Prin urmare, dispozițiile art. 3201 C.pr.pen. nu contravin principiului egalității în drepturi, fiind operante pentru toți inculpații aflați în aceeași situație juridică.
Referitor la critica potrivit căreia dispozițiile art. 3201 C.pr.pen. contravin principiului aplicării legii penale mai favorabile, Curtea constată că acest principiu are în primul rând rang constituțional și, în subsidiar, rang legal, așa cum este statuat prin art. 15 alin. (2) din Legea fundamentală și art. 13 C.pen. . Pe cale de consecință, teza potrivit căreia producerea efectului în materia dreptului penal (art. 3201 alin. 7 C. pr. pen.) este condiționată de îndeplinirea cerințelor de drept procesual penal (art. 3201 alin. 1 – 6 C. pr. pen.) nu poate fi primită, deoarece principiul aplicării imediate a legii procesual penale nu poate înfrânge principiul constituțional al aplicării legii penale mai favorabile. În esența sa, acest din urmă principiu are în vedere situațiile în care anumite infracțiuni sunt săvârșite sub legea veche, dar judecate sub imperiul legii noi.
Cât privește determinarea concretă a legii penale mai favorabile, este de observat că aceasta vizează aplicarea legii, și nu a dispozițiilor mai blânde, neputându-se combina prevederi din vechea și din noua lege, deoarece s-ar ajunge la o lex tertia, care, în pofida dispozițiilor art. 61 din Constituție, ar permite judecătorului să legifereze[23].
Or, dispozițiile art. 3201 C.pr.pen. fiind de imediată aplicare, coroborat cu natura substanțial penală a alin. 7, este evident că acestea sunt mai favorabile atât timp cât, anterior soluționării definitive a cauzei, nu a existat posibilitatea reducerii limitelor de pedeapsă în cazul recunoașterii vinovăției. Determinarea caracterului “mai favorabil” are în vedere o serie de elemente, cum ar fi: cuantumul sau conținutul pedepselor, condițiile de incriminare, cauzele care exclud sau înlătură responsabilitatea, influența circumstanțelor atenuante sau agravante, normele privitoare la participare, tentativă, recidivă etc. Așa fiind, criteriile de determinare a legii penale mai favorabile au în vedere atât condițiile de incriminare și de tragere la răspundere penală, cât și condițiile referitoare la pedeapsă. Cu privire la aceasta din urmă pot exista deosebiri de natură (o lege prevede ca pedeapsă principală amenda, iar alta închisoarea), dar și deosebiri de grad sau cuantum privitoare la limitele de pedeapsă și, evident, la modalitatea stabilirii acestora în mod concret. Sunt numeroase situațiile care impun aplicarea legii mai blânde, dar pentru care nici Codul penal și nici Codul de procedură penală nu cuprind vreo dispoziție tranzitorie. Acest fapt nu este însă de natură a nega existența principiului consacrat de art. 15 alin. (2) din Constituție, reflectat în art. 13 C.pen. . Prin urmare, dat fiind rangul principiului statuat de art. 15 alin. (2) din Constituție, Curtea constată că acesta are caracter axiomatic și, consacrat ca atare, nu poate fi limitat de îndeplinirea unor condiții procedurale care din motive obiective nu au putut fi cunoscute de destinatarii lor.
Este îndeobște admis că procesul penal se desfășoară sub autoritatea ordinii normative de drept care capătă caracter efectiv prin constrângere și conformare.
Curtea constată că, într-o atare situație, este incident principiul legii penale mai favorabile. În cazul acestor situații tranzitorii trebuie să se țină seama de caracterul mixt al dispozițiilor art. 3201 C. pr. pen., care consacră un caracter mai blând prin reducerea limitelor de pedeapsă, iar instanțelor de judecată, singurele în drept să hotărască cu privire la aplicarea legii în interpretarea constituțională astfel statuată, le revine sarcina de a stabili celelalte aspecte legate de concretul fiecărei spețe în parte.
O dispoziție legală care a comportat abordări similare se regăsește și în art. 10 alin. (1) teza întâi din Legea nr. 241/2005 pentru prevenirea și combaterea evaziunii fiscale[24].
Potrivit textului beneficiau de cauza de nepedepsire sau de reducere a limitelor de pedeapsă numai inculpații care au achitat integral prejudiciul cauzat până la primul termen de judecată, ceea ce a determinat existența unor critici în sensul că se încalcă principiul legii penale mai favorabile. S-a arătat că cei care au depășit acel moment procesual, în pofida principiului legii penale mai favorabile, erau discriminați în raport cu primii. Curtea a dat o dezlegare similară problemei, statuând, prin Decizia nr. 932 din 14 decembrie 2006, M. Of. nr. 42 din 19 ianuarie 2007, că orice lege se aplică numai pentru viitor, cu excepția legii penale sau contravenționale mai favorabile, care are efecte și asupra raporturilor juridice penale sau contravenționale născute anterior intrării sale în vigoare. În speța examinată, Curtea a constatat că primul termen de judecată poate fi considerat cel imediat următor datei intrării în vigoare a Legii nr. 241/2005, indiferent de faza în care se află judecarea procesului penal .
Pe cale de consecință, aceleași rațiuni sunt valabile și în ce privește procedura în cazul recunoașterii vinovăției, textul fiind constituțional în măsura în care se înțelege că până la încetarea stării de tranziție, în virtutea principiului constituțional al retroactivității legii penale mai favorabile, se aplică tuturor inculpaților care au fost trimiși în judecată înainte de intrarea în vigoare a Legii nr. 202/2010, dar care au depășit momentul procesual al începerii cercetării judecătorești. În acest sens s-a pronunțat și Curtea Europeană a Drepturilor Omului prin Hotărârea din 17 septembrie 2009, pronunțată în Cauza Scoppola c Italiei nr. 2, § 106, potrivit căreia în Europa și pe plan internațional s-a consolidat treptat un principiu fundamental al dreptului penal în sensul aplicării unei legi penale care prevede o pedeapsă mai îngăduitoare chiar dacă a fost adoptată după comiterea infracțiunii.
În concluzie, Curtea Constituțională constată că dispozițiile art. 3201 C.pr.pen. sunt neconstituționale în măsura în care nu permit aplicarea legii penale mai favorabile tuturor situațiilor juridice născute sub imperiul legii vechi și care continuă să fie judecate sub legea nouă, până la rămânerea definitivă a hotărârii de condamnare.
Rămânerea definitivă a unei hotărâri judecătorești produce un efect pozitiv care constituie temeiul juridic al executării dispozitivului hotărârii și poartă denumirea de puterea lucrului judecat. De asemenea, tot ca urmare a pronunțării unei hotărâri definitive, se produce un efect negativ în sensul că împiedică o nouă urmărire și judecată pentru faptele și pretențiile astfel soluționate, fapt care a consacrat regula non bis în idem, cunoscută sub denumirea de autoritatea lucrului judecat.
De principiu, hotărârile penale definitive sunt susceptibile de modificări și schimbări în cursul executării numai ca urmare a descoperirii unor împrejurări care, dacă erau cunoscute în momentul pronunțării hotărârii, ar fi condus la luarea altor măsuri împotriva făptuitorului ori ca urmare a unor împrejurări intervenite după ce hotărârea a rămas definitivă. În aceste situații apare necesitatea de a se pune de acord conținutul hotărârii puse în executare cu situația obiectivă și a se aduce modificările corespunzătoare în desfășurarea executării.
Dreptul la un proces echitabil în fața unei instanțe, garantat de art. 6 § 1 CEDH, trebuie să fie interpretat în lumina preambulului la Convenție, care enunță supremația dreptului ca element al patrimoniului comun al statelor contractante. Unul dintre elementele fundamentale ale supremației dreptului este principiul securității raporturilor juridice, care prevede, printre altele, ca soluția dată în mod definitiv oricărui litigiu de către instanțe să nu mai poată fi supusă rejudecării (Hotărârea din 28 octombrie 1999, pronunțată în Cauza Brumărescu împotriva României, § 61). Conform acestui principiu, niciuna dintre părți nu este abilitată să solicite reexaminarea unei hotărâri definitive și executorii cu unicul scop de a obține o reanalizare a cauzei și o nouă hotărâre în privința sa. Instanțele superioare nu trebuie să își folosească dreptul de reformare decât pentru a corecta erorile de fapt sau de drept și erorile judiciare, și nu pentru a proceda la o nouă analiză. Simplul fapt că pot exista două puncte de vedere asupra chestiunii respective nu este un motiv suficient de a rejudeca o cauză. Acestui principiu nu i se poate aduce derogare decât dacă o impun motive substanțiale și imperioase (Hotărârea din 7 iulie 2009, pronunțată în Cauza Stanca Popescu c României, § 99, și Hotărârea din 24 iulie 2003, pronunțată în Cauza Ryabykh c Rusiei, § 52).
Constituția statuează cu privire la principiul aplicării legii penale mai favorabile. Fiind o construcție teoretică, principiul constituie un element fundamental sau primordial pe care se întemeiază o idee sau lege de bază, o axiomă. Aceasta din urmă este însă valabilă în anumite limite și, prin ea însăși, constituie cadrul și măsura aplicabilității sale. Astfel, în cazul pedepselor definitiv aplicate nu se mai pune problema alegerii legii mai favorabile, deoarece aceasta este, prin ipoteză, legea nouă, singura aplicabilă. Spre deosebire de situațiile tranzitorii propriu-zise, numărul criteriilor folosite pentru determinarea caracterului mai favorabil al legii noi este mai mic, ele reducându-se la limitele de pedeapsă prevăzute în cele două legi și la cauzele legale de modificare a acestor limite. Or, art. 3201 C.pr.pen. nu dispune nimic cu privire la aspectele statuate de art. 14 și art. 15 C.pen. referitoare la aplicarea obligatorie ori facultativă a legii penale mai favorabile în cazul pedepselor definitive. Prin urmare, numai în măsura în care dispozițiile legale criticate ar fi reglementat în terminis cu privire la intervenția unei pedepse mai ușoare care să impună reducerea sancțiunii aplicate până la maximul prevăzut de legea nouă s-ar fi putut pune problema înfrângerii legii penale mai favorabile din perspectiva art. 15 alin. (2) din Constituție reflectat în art. 14 sau, eventual, în art. 15 C.pen. .
Așa fiind, Curtea constată că excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 3201 C.pr.pen. referitor la judecata în cadrul recunoașterii vinovăției nu are legătură cu soluționarea cauzelor în care a fost invocată, deoarece, așa cum rezultă din denumirea sa marginală, textul are în vedere o judecată, aparținând, cu excepția situațiilor tranzitorii, numai fondului și care, deopotrivă, trebuie să fie operabilă numai până la pronunțarea unei hotărâri definitive. Prin urmare nu este susceptibilă de aplicabilitatea principiului retroactivității legii penale mai favorabile. Totodată, nu ar putea fi admisă o teză contrară, întrucât s-ar aduce atingere stabilității raporturilor juridice, în absența căreia nu se poate vorbi de o ordine de drept.
Curtea constată că dispozițiile art. 3201 alin. 8 C.pr.pen. contravin dispozițiilor art. 21 alin. (3) din Constituție referitor la dreptul la un proces echitabil în ce privește componenta referitoare la claritatea și previzibilitatea normelor juridice, pentru următoarele considerente:
Articolul 3201 alin. 8 C.pr.pen. nu instituie granițele înlăuntrul cărora judecătorul poate respinge cererea formulată. În absența unor criterii obiective, posibilitatea acordată judecătorului se poate lesne transforma într-un abuz care nu poate fi cenzurat. Chiar dacă art. 3201 alin. 4 C.pr.pen. stabilește că instanța soluționează latura penală atunci când, din probele administrate, rezultă că faptele inculpatului sunt stabilite și sunt suficiente date cu privire la persoana sa pentru a permite stabilirea unei pedepse, aceasta nu echivalează cu un veritabil proces echitabil, care, în esență, are în vedere principiul aflării adevărului și respectarea tuturor garanțiilor procesuale specifice. Ceea ce prevalează nu constă în stabilirea faptelor inculpatului ori a datelor cu privire la persoana sa (criterii al căror înțeles nu au un corespondent univoc raportat la proprietatea altor termeni din materia dreptului penal ori procesual penal), ci în determinarea împrejurărilor că fapta există și că, potrivit probelor, ea a fost săvârșită de inculpat, și nu de altă persoană. Prin urmare, nu simpla recunoaștere a vinovăției este determinantă pentru a se da eficiență unui proces echitabil desfășurat în limitele legalității și imparțialității, aceasta constituind doar o condiție procedurală, ci stabilirea vinovăției. În aceste condiții, Curtea constată că, fără a le nega utilitatea, eventualele criterii instituite de art. 3201 alin. 4 C.pr.pen. sunt insuficiente pentru a putea caracteriza art. 3201 alin. 8 C.pr.pen. ca fiind o normă clară și previzibilă.
Principiul legalității presupune existența unor norme de drept intern suficient de accesibile, precise și previzibile în aplicarea lor, astfel cum reiese și din jurisprudența constantă a Curții Europene a Drepturilor Omului (Hotărârea din 5 ianuarie 2000, pronunțată în Cauza Beyeler c Italiei, §109, și Hotărârea din 8 iulie 2008, pronunțată în Cauza Fener Rum Patrikligi c Turciei, § 70).
Or, marja mare de apreciere lăsată instanțelor de judecată cu prilejul respingerii unei astfel de cereri este de natură a lipsi textul de precizie și claritate, în absența cărora se poate ajunge la o aplicare incoerentă. Astfel, judecătorul, în pofida evidentei vinovății desprinse din probatoriul administrat în faza de urmărire penală, poate respinge cererea inculpatului, lipsindu-l pe acesta de dreptul său constituțional de apărare exercitat în cadrul unui proces echitabil. Prin urmare, doar în situația în care o seamă de infracțiuni cu autori necunoscuți ar putea fi asumate de alte persoane sau în situația în care un inculpat, din dorința de a proteja o altă persoană, ia asupra sa fapta comisă de acesta judecătorul are legitimitatea constituțională de a respinge cererea formulată.
În concluzie, Curtea constată că dispozițiile art. 3201 alin. 8 C.pr.pen. nu oferă justițiabililor suficiente drepturi și garanții procesuale pentru apărarea intereselor corespunzătoare poziției lor procesuale.
Curtea Constituțională 1. Admite excepția de neconstituționalitate și constată că dispozițiile art. 3201 C.pr.pen. sunt neconstituționale în măsura în care înlătură aplicarea legii penale mai favorabile; 2. Admite excepția de neconstituționalitate și constată că alineatul final al art. 3201 C.pr.pen. este neconstituțional; 3. Respinge, ca inadmisibilă, excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 3201 C. pr. pen.[25].
În dezacord cu soluția pronunțată de Curtea Constituțională prin pct. 2 al dispozitivului deciziei sus-menționate, în Opinie Separată, (Judecător, prof. univ. dr. Iulia Antoanella Motoc) se consideră că excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 3201 alineatul final C.pr.pen. trebuia respinsă.
Este adevărat că textul în discuție lasă o marjă de apreciere instanțelor judecătorești în ceea ce privește soluționarea cererii inculpatului de judecare numai pe baza probelor administrate în cursul urmăririi penale, însă norma este suficient de clară și precisă pentru a permite destinatarului să acționeze conform conținutului prevăzut de aceasta, iar aprecierea lăsată la latitudinea judecătorului intră – în mod indiscutabil – în conținutul principiului înfăptuirii justiției, prevăzut de art. 124 din Legea fundamentală.
În materia clarității și previzibilității unui text de lege și Curtea Europeană a Drepturilor Omului s-a pronunțat în mod constant, statuând că previzibilitatea consecințelor ce decurg dintr-un act normativ determinat nu poate avea o certitudine absolută, întrucât, oricât de dorită ar fi aceasta, ea ar da naștere la o rigiditate excesivă a reglementării (Hotărârea din 20 mai 1999, pronunțată în Cauza Rekvenyi c Ungariei, § 34). Totodată, prin Hotărârea din 24 mai 2007, pronunțată în Cauza Dragotoniu și Militaru-Pidhorni c României, § 35, Curtea Europeană a Drepturilor Omului a reținut că însemnătatea noțiunii de previzibilitate depinde în mare măsură de contextul textului de lege, de domeniul pe care îl acoperă, precum și de numărul și calitatea destinatarilor săi. ( v și Hotărârea din 28 martie 1990, pronunțată în Cauza Groppera Radio AG și alții c Elveției, § 68.) Așa cum a reținut și Curtea Constituțională prin Decizia nr. 1.646 din 15 decembrie 2009, M. Of. nr. 49 din 21 ianuarie 2010, invocând jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului, din cauza principiului generalității legilor, conținutul acestora nu poate prezenta o precizie absolută.
În Opinia separatăse apreciază că posibilitatea judecătorului de a respinge cererea de recunoaștere a vinovăției și de judecare a cauzei potrivit procedurii simplificate constituie o garanție a dreptului la un proces echitabil, consacrat de art. 21 alin. (3) din Constituție și de art. 6 CEDH, precum și o garantare a aplicării prezumției de nevinovăție, mai ales în cazurile în care se exercită o presiune asupra inculpatului de a-și recunoaște vinovăția.
Referitor la incidența prezumției de nevinovăție în cazul unei proceduri de recunoaștere prealabilă a vinovăției, similare cu cea prevăzută de art. 3201 din Codul român de procedură penală, este de menționat Decizia nr. 2004-492 DC din 2 martie 2004 a Consiliului Constituțional francez, prin care acesta a statuat că – în cadrul procedurii denumite “reconnaissance préalable de culpabilité”– judecătorul cauzei nu poate fi ținut de acceptarea vinovăției de către inculpat, ci “îi revine sarcina să se asigure că persoana respectivă a recunoscut, liber și sincer, că este autorul faptelor și să verifice realitatea acestora”. Prin aceeași decizie, Consiliul Constituțional francez a statuat că, în cazul în care emite o ordonanță de omologare a acordului de stabilire a vinovăției, “judecătorul trebuie să verifice nu numai realitatea consimțământului persoanei, ci, în egală măsură, și sinceritatea acesteia”.
Principiul prezumției de nevinovăție tinde a proteja o persoană învinuită de săvârșirea unei fapte penale împotriva unui verdict de culpabilitate ce nu a fost stabilit în mod legal și privește ansamblul procedurii penale litigioase, fiind inclus și modul de administrare a probelor[26]. Prin Hotărârea din 6 decembrie 1988, pronunțată în Cauza Barberà, Messegué și Jabardo împotriva Spaniei, instanța de contencios al drepturilor omului a reținut că acuzarea trebuie să ofere suficiente probe care să fundamenteze o eventuală declarație de culpabilitate.
De altfel, o procedură similară cu cea reglementată de art. 3201 din Codul român de procedură penală este prevăzută și în Italia, prin dispozițiile art. 421 din Codul italian de procedură penală. Astfel, în cadrul procedurii simplificate denumite “giudizio abbreviato”, judecătorul are posibilitatea de a respinge cererea de acordare a procedurii simplificate.
La întrebarea dacă mai este posibil un proces al foștilor torționari comuniști, s-a răspuns că, în măsura în care omorul deosebit de grav nu se prescrie, ar trebui să fie posibil. Dar ar trebui și să ne întrebăm dacă nu cumva energia – măcar discursivă – îndreptată în direcția procesului comunismului nu ar fi fost mai productivă dacă se adresa proceselor individuale ale celor care au încălcat chiar și legile represive din perioada comunistă[27].
Modificarea conținutului unei norme juridice poate avea loc prin schimbarea condițiilor impuse de acesta semnifică legiferare[28].
Mai putem aminti că ceea ce s-a întâmplat deja nu mai poate fi anulat; însă interpretarea normativă a unor lucruri întâmplate demult poate fi modificată ulterior pe baza unor norme care au fost stabilite după evenimentele ce urmează a fi interpretate.
Cu un asemenea efect retroactiv este posibil, de exemplu, ca legea unui guvern ajuns la putere printr-o revoluție să anuleze o lege emisă de guvernul anterior lege care pedepsește anumite acțiuni ale indivizilor din partidul revoluționar calificându-le drept crime politice.
Guvernul național-socialist din Germania a legitimat retroactiv ca sancțiuni anumite acte coercitive care din punct de vedere juridic erau crime, calificând tot retroactiv ca delict comportamentul care le-a determinat.
O normă de drept poate anula cu efect retroactiv valabilitatea unei alte norme de drept, elaborate anterior, în așa fel încât actele coercitive cu caracter de sancțiuni, valabile în condițiile primei norme să fie lipsite de însușirea lor de pedepse sau execuții, iar comportamentul uman care le-a determinat să-și piardă ulterior caracterul de delict[29].
Articolul 121 din vechiul cod penal reglementa prescripția răspunderii penale.
(1) Prescripția înlătură răspunderea penală.
(2) Prescripția nu înlătură răspunderea penală în cazul:
a) infracțiunilor contra păcii și omenirii, indiferent de data la care au fost comise;
b) infracțiunilor prevăzute la art. 174 – 176 și al infracțiunilor intenționate urmate de moartea victimei.
(3) Prescripția nu înlătură răspunderea penală nici în cazul infracțiunilor prevăzute la alin. 2 lit. b) pentru care nu s-a împlinit termenul de prescripție, generală sau specială, la data intrării în vigoare a acestei dispoziții [30].
Organele judiciare au obligația de a verifica înaintea oricărei probleme, privind fondul cauzei, dacă s-a împlinit termenul de prescripție a răspunderii penale. În situația în care excepția prescripției răspunderii penale nu a fost invocată de către partea interesată sau de procuror, instanța o va invoca din oficiu și o va pune în discuția părților, iar „pentru a produce efecte, împlinirea termenului de prescripție, trebuie să fi avut loc înainte de împlinirea oricărui act care trebuie comunicat învinuitului sau inculpatului”[31]. Dovada împlinirii termenului de prescripție se face de către organul judiciar (atunci când făptuitorul nu a invocat-o), iar dacă a fost invocată de către făptuitor, organul judiciar trebuie să facă dovada datei la care s-a săvârșit infracțiunea și să constate dacă au intervenit cauze de întrerupere a prescripției[32]. „Intervenția prescripției răspunderii penale împiedică începerea urmăririi penale și implicit punerea în mișcare a acțiunii penale. Aceasta înlătură răspunderea penală a făptuitorului, chiar dacă faptele reclamate de către persoana vătămată ar corespunde realității” [33] .
Va putea fi mai favorabilă chiar legea care prevede un termen mai lung de prescripție, dacă sub ( toate) celelalte aspecte este mai avantajoasă infractorului[34].
Prin aplicarea legii penale în timp se înțelege ansamblul de norme juridice penale ce izvorăsc din rațiuni de politică penală, prin care se reglementează modul de aplicare a principiului mitior lex în raport cu timpul săvârșirii infracțiunii și cu timpul tragerii la răspundere penală a celor ce au săvârșit infracțiuni. Așa fiind, este evident că aceste dispoziții nu cuprind norme de natură a încălca valorile statului de drept referitoare la demnitatea umană, ca valoare supremă a statului de drept, și principiile ce guvernează actul de înfăptuire a justiției, deoarece, dimpotrivă, art. 13 C.pen. reprezintă o consacrare a principiului constituțional al art. 15 alin. (2) potrivit căruia “Legea dispune numai pentru viitor, cu excepția legii penale sau contravenționale mai favorabile.”[35]
În cazul în care de la săvârșirea infracțiunii până la judecarea definitivă a cauzei au intervenit una sau mai multe legi penale, se aplică legea cea mai favorabilă (art. 13 vechiul C. pen. ).
Când o dispoziție din legea nouă se referă la pedepse definitiv aplicate, se ține seama, în cazul pedepselor executate până la data intrării în vigoare a acesteia, de pedeapsa redusă sau înlocuită potrivit dispozițiilor alineatelor precedente (art. 14 alin. 5 vechiul C. pen. ) [36].
În cazul aplicării în timp a normelor de drept penal, în art. 10-17 vechiul C. pen. se prevăd, pe lângă principiul activității, și cazurile în care se aplică principiul activității și al ultractivității acestor norme. Codul de procedură penală necuprinzând nici o dispoziție de principiu referitoare la aplicarea în timp normelor de drept procesual penal, devine operant principiul activității, potrivit căruia normele se aplică între momentul intrării lor în vigoare și momentul încetării acțiunii lor, în temeiul dictonului latin tempus regit actum. Dacă la aplicarea normelor de drept penal se ia în considerare includerea între aceste momente a datei săvârșirii infracțiunii[37], în cazul normelor de drept procesual penal se ia în considerare data efectuării actului procesual sau procedural necesar desfășurării procesului penal[38]. Activitatea normelor de procedură penală este evidentă atunci când o cauză penală începe și se termină sub imperiul acelorași norme de procedură penală în vigoare, chiar dacă infracțiunea, săvârșită sub vechea lege de procedură, a fost descoperită sub noua lege; întregul proces a urmat aceleași norme de procedură penală care erau în vigoare la data descoperirii infracțiunii și până la pronunțarea unei hotărâri definitive.
Sunt cazuri în care un proces penal începe sub o lege de procedură penală și se continuă sub o lege nouă, care reglementează diferit condițiile și formele de efectuare a unor acte de urmărire sau de judecată. În doctrină s-au emis trei soluții posibile: legea veche continuă să se aplice tuturor cauzelor începute sub imperiul ei, iar legea nouă se aplică numai cauzelor începute după intrarea ei în vigoare; legea nouă se aplică tuturor cauzelor în curs, anulându-se toate actele care au fost efectuate sub vechea lege, dacă sunt contrare dispozițiilor din noua lege; în fine, legea nouă se aplică tuturor actelor procesuale efectuate sub imperiul ei, rămânând însă valabile actele efectuate sub imperiul legii vechi, în cazul proceselor în curs de desfășurare, deoarece este firesc ca tot ce s-a făcut anterior, dar potrivit unei legi în vigoare, să rămână bine îndeplinit, iar tot ce se face după intrarea în vigoare a noii legi, considerată că reglementează mai bine raporturile procesual-penale, să fie efectuat potrivit normelor acestei legi. Atât Codul de procedură penală din 1936 (art. 575 – 581), cât și Legea nr. 31/1968 pentru punerea în aplicare a Codului de procedură penală din 1968 au adoptat cea de a treia soluție[39], cea mai judicioasă; primele două soluții ar fi atras perturbări în desfășurarea procesului penal, fie prin aplicarea concomitentă, în cauze penale similare, a două proceduri diferite în raport de data când s-a pornit procesul penal, fie prin desființarea a tot ceea ce s-a făcut potrivit legii vechi, dar numai pentru cauzele în curs de urmărire penală sau de judecată. În înțelesul soluției adoptate, se aplică următoarele reguli pentru procesele în curs la data adoptării unor noi norme de procedură penală:
– norma de drept procesual penal, din momentul ieșirii sale în vigoare, nu se mai aplică actelor procesuale și procedurale ce se efectuează după această dată, chiar dacă se referă la o cauză începută sub imperiul ei;
– norma de drept procesual penal intrată în vigoare nu se aplică actelor și lucrărilor efectuate potrivit dispozițiilor legii anterioare;
– norma nouă de drept procesual penal se aplică tuturor actelor și lucrărilor de procedură ce se efectuează după intrarea ei în vigoare, fără a se face deosebire dacă procesul penal a fost pornit sub norma nouă sau sub norma veche[40].
Datorită aplicării normei de drept procesual penal tuturor actelor ce se efectuează după intrarea ei în vigoare, chiar în cauzele începute anterior acestei date, principiului activității i s-a dat denumirea de principiul aplicării imediate a normelor de drept procesual penal .
Legea penală nu retroactivează. Ea nu se aplică faptelor care, la data când au fost săvârșite, nu erau prevăzute ca infracțiuni.
Legea penală nu se aplică faptelor săvârșite sub legea veche; dacă faptele nu mai sunt prevăzute de legea nouă, aceasta retroactivează, caz în care executarea pedepselor pronunțate în baza legii vechi, precum și toate consecințele penale ale hotărârilor judecătorești privitoare la aceste fapte, încetează prin intrarea în vigoare a legii noi.
Drept corolar, aceasta înseamnă că legea penală (nouă) se aplică faptelor săvârșite sub legea veche, prin absorbție, dacă faptele sunt prevăzute identic de lege, nemo censetur ignorare legem.
Pe de altă parte, aplicarea legii penale mai favorabile presupune că în cazul în care de la săvârșirea infracțiunii până la judecarea definitivă a cauzei au intervenit una sau mai multe legi penale, se aplică legea considerată ca fiind cea mai favorabilă.
Conflictul de legi penale reprezintă acea succesiune a două legi dintre care numai una este în vigoare (spre deosebire de concursul de legi). Legea în vigoare o exclude pe cea abrogată, chiar dacă uneori, aceasta poate ultraactiva, de exemplu ca lege mai favorabilă.
În momentul intrării în vigoare, legea găsește neepuizate raporturi juridice, după cum, la momentul abrogării unei legi (vechi) subzistă raporturi juridice anterioare nerezolvate încă.
Se consideră că extraactivitatea legii penale (principiul mitior lex înțeles în cel mai larg sens) este proprie numai normelor substanțiale. Pentru normele de procedură funcționează regula imediatei aplicări și a validității actelor procesuale îndeplinite în conformitatea cu legea nouă (tempus regit actum)[42].
În concluzie, data săvârșirii faptei, chiar sub imperiul Legii nr.87/1994 determină competența, întrucât Legea nr. 241 este ulterioară. În principiu, orice evaziune fiscală peste 1 ooo ooo € antrenează competența D.N.A., mai corect spus, Atunci când se face aplicarea legii mai favorabile, instrucția și condamnarea vor avea în vedere textul legii în vigoare, urmând ca la aceasta să se facă aplicare art.13 C.pen. la această lege nouă, și nu la legea veche, întrucât nu la această lege se face aplicarea art.13, ea însăși fiind mitior lex. Ca atare, chiar și în acest caz, competența aparține tot procurorului specializat, în condițiile în care există similitudine de incriminare și sunt întrunite condițiile legale (cuantumul prejudiciului).
Criteriul aprecierii concrete a fost confirmat întotdeauna în jurisprudență românească mai veche[43].
[1] I. C. C. J. , S. Pen. Dec. nr. 235/A. din 28 iunie 2017, http://www.scj.ro
[2] v Decizia nr.261 din 8 aprilie 2015, N. Of. nr.260 din 17 aprilie 2015 § 41
[3] v Decizia nr.799 din 17 iunie 2011, M. Of. nr.440 din 23 iunie 2011
[4] Decizia nr.68 din 27 februarie 2017, §§ 112 și 113
[5] V Decizia nr.68 din 27 februarie 2017, paragraful 111, sau Decizia nr.757 din 23 noiembrie 2017, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr.33 din 15 ianuarie 2018, paragrafele 67 și 68]
[6] Curtea Constituțională , Decizia nr.650 din 25 octombrie 2018, M. Of. nr.97 din 7 februarie 2019 §§ 542 sqq
[7] I.C.C.J. , Secțiile Unite, Dec. nr. XXXV, din 7 mai 2007, Dosar nr. 9/2007, M. Of. nr. 764 din 12 noiembrie 2007 , http://www.scj.ro/1093/Detalii-jurisprudenta
[8] Curtea Constituțională , Decizia nr.489 din 30 iunie 2016, M. Of. nr.661 din 29 august 2016, § 49, cu referire la infracțiunea de trafic de influență, și Decizia nr.650 din 25 octombrie 2018, M. Of. nr.97 din 7 februarie 2019, §§ 600- 608
[9]Dispozițiile legii penale de dezincriminare sunt aplicabile și în situațiile în care o faptă determinată, comisă sub imperiul legii vechi, nu mai constituie infracțiune potrivit legii noi datorită modificării elementelor constitutive ale infracțiunii, inclusiv a formei de vinovăție, cerută de legea nouă pentru existența infracțiunii.
Dispozițiile art. 4 nu se aplică în situația în care fapta este incriminată de legea nouă sau de o altă lege în vigoare, chiar sub o altă denumire (a se vedea art. 3 din Legea nr. 187/2012).
[10] Pentru determinarea legii penale mai favorabile cu privire la suspendarea sub supraveghere a executării pedepsei, instanța va avea în vedere sfera obligațiilor impuse condamnatului şi efectele suspendării potrivit legilor succesive, cu prioritate față de durata termenului de încercare sau supraveghere. (a se vedea art. 16 din Legea nr. 187/2012)
În aplicarea dispozițiilor referitoare la legea penală mai favorabilă intervenită în cursul procesului, o pedeapsă cu suspendarea executării, aplicabilă potrivit Codului penal din 1969, este considerată mai favorabilă decât o măsură educativă privativă de libertate prevăzută de Codul penal. (a se vedea art. 17 din Legea nr. 187/2012)
[11] conf. univ. dr. Florin Streteanu, Documentare privind aplicarea în timp a legii penale în condițiile intrării în vigoare a Noului Cod penal, http://www.just.ro.
[12] C. Barbu, Aplicarea legii penale române în spațiu și timp, Ed. Științifică, București, 1972, p.261.
[14] Curtea Constituțională , Decizia nr.841 din 2 octombrie 2007, M. Of. nr.723 din 25 octombrie 2007 .
[15] Curtea Constituțională , Decizia nr.834 din 2 octombrie 2007, M. Of. nr.727 din 26 octombrie 2007, sau Decizia nr.265 din 6 mai 2014, § 31.
[16] Decizia nr.1.470 din 8 noiembrie 2011, M. Of. nr.853 din 2 decembrie 2011, sau Decizia nr.265 din 6 mai 2014, § 32
[17] v, cu titlu exemplificativ, Curtea Constituțională , Decizia nr.5 din 26 mai 2014, M. Of. nr.470 din 26 iunie 2014, Decizia nr.9 din 2 iunie 2014, M. Of. nr.497 din 3 iulie 2014, Decizia nr.19 din 15 septembrie 2014, M. Of. nr.769 din 23 octombrie 2014, sau Decizia nr.13 din 6 mai 2015, M. Of. nr.410 din 10 iunie 2015, decizii pronunțate de Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept în materie penală.
[18] Curtea Constituțională , Decizia nr.650 din 25 octombrie 2018, M. Of. nr.97 din 7 februarie 2019. (Curtea constată că art.I pct.2 [cu referire la art.5 alin.(12)] din lege, reglementând o anumită ordine obligatorie de analiză în trepte a criteriilor de determinare a legii penale mai favorabile, indicate în art. 5 alin.(11) din lege, încalcă art.15 alin.(2) din Constituție, întrucât ordinea impusă permite calificarea unei legi penale mai aspre ca fiind mai blânde. Totodată, întrucât contravine ideii de aplicare globală a legii penale, astfel cum acest concept a fost definit prin Decizia nr.265 din 6 mai 2014, se reține și încălcarea art.147 alin.(4) din Constituție, cu privire la efectele general obligatorii ale deciziilor Curții Constituționale)
[19] V. Dongoroz, Drept penal, “Tirajul”, Institutul de Arte Grafice, Bucureşti, 1939, pp. 132-133
[20] C. Barbu, Aplicarea legii …, p.225. În şi cazul concursului, este mai blândă aceea dintre legi care în ansamblul dispozițiilor sale conduce la o pedeapsă rezultantă mai mică pentru infractor. C. Barbu, p. 262, p. 264, Gh. Dărîngă, Aplicarea legii penale mai favorabile în cursul procesului penal, în “ Revista română de drept” nr. 3/1970, p. 63 . Vezi şi Fl. Streteanu, Documentare . . . . http://www.just.ro, În cazul concursului vorbim de o tratare independentă ( la G. Antoniu, Comentariu, p. 66), de o instituție separată, autonomă (de textele care prevăd incriminări sau pedepse), dar nu de o lege separată.
[21] În acelaşi sens, a se vedea și Dec. nr. 854 din 23 iunie 2011, M. Of., nr. 672 din 21 septembrie 2011.
[22] A se vedea în acest sens Dec. nr. 766 din 15 iunie 2011, M. Of. nr. 549 din 3 august 2011.
[25] Curtea Constituțională, Dec. nr. 1.470 din 8 noiembrie 2011 referitoare la excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 3201 C. pr. pen. , M. Of. nr. 853 din 2 decembrie 2011
[26] A se vedea Hotărârea Curții Europene a Drepturilor Omului din 25 august 1987, pronunțată în Cauza Nolkenbockhoff c Germaniei, § 33.
[27] Răzvan Gheorghe, Zoe Petre: Modelul lui Băsescu este Rusia lui Putin!, http://www.ziuanews.ro, 15 august 2013
[28] Curtea Constituțională, dec. nr. 78 din 20 mai 1999 , M. Of. nr. 323 din 6 iulie 1999.
[29] Hans Kelsen, Reine Rechslehre, Doctrina pură a dreptului, ed. rom. 2000, Humanitas, p.27-28.
[34] G. Antoniu, în „Codul penal comentat și adnotat”,Partea generală, Ed. Ştiințifică, 1972, p. 67 și practica sub art. 13.
[35] Curtea Constituțională, Dec. nr. 841 din 2 octombrie 2007 , M. Of. nr. 723 din 25 octombrie 2007.
[36] A se vedea și art. 2 din Decretul-lege nr. 6/1990. D. Ciuncan, Dreptul inter-temporal și controlul constituționalității legii, „Pro lege” nr. 1/1994, p. 248; D. Ciuncan, Legea penală mai favorabilă, „Revista de drept penal” nr. 3/1997,56
[37] Luând în considerare în mod greşit momentul săvârşirii infracțiunii ca dată de referință pentru aplicarea în timp a legii de procedură penală, unii autori au ajuns la concluzia că legea nouă este retroactivă, aplicându-se întotdeauna pentru o faptă săvârşită înainte de intrarea ei în vigoare. Vezi, în acest sens, P. Bouzat, J. Pinatel, Traite de droit penal et de criminologie, t.II-e, Procedure penale, Dalloz, 1970, p. 1613-1614; R. Garraud, Traite de droit penal, t.I-er, nr. 160; I. Tanoviceanu, Tratat …, vol. I, p. 286.
[38] Vezi V. Dongoroz, în I. Tanoviceanu, Tratat…, vol. I, p. 288; R. Merle, A. Vitu, Traite de droit criminel, Ed. Cujas, Paris, 1967, p. 185 şi urm.
[39] Această soluție a fost consacrată în Franța de jurisprudența Curții de Casație; vezi în acest sens, R. Merle, A. Vitu, op.cit., 1967, p. 187-190. „ Putem judeca distanța la care ne aflăm de Franța prin gradul de lângezeală în care se află ținutul în care suntem” , François René de Chateaubriand, Memorii de dincolo de mormânt, citat după Martha Bibescu, Catherine-Paris, Polirom, 2013, p. 116 .
[40] Luând ca exemplu de normă nouă dispoziția din Legea nr. 14/1991, în temeiul cărora completurile de judecată de la judecătorii şi tribunalele județene se alcătuiesc fără asesori populari, în acelaşi proces hotărârea dată sub legea veche în complet cu asesorii populari rămâne valabilă, dar după data intrării în vigoare a noii dispoziții, orice hotărâre trebuie luată fără asesori populari.
[41] S. Kahane, în „Explicații…”, vol. I, p.75; F. Ivan, Aplicarea legiii penale în timp, Lumina Lex, 2000, p.109
[42] V.Dongoroz, Aplicațiunea legii penale, 1935, p.123 sqq; C.Barbu, Aplicarea legii penale în spațiu şi timp, Ed. Ştiințifică, Bucureşti, 1972, p.181.
[43] Trib. Supr, Col. pen, , dec. nr. 1023/953, Culegere de decizii pe anii 1952-1954, vol. II, pp. 4-5, nr. 939/1969, în “R.R.D.” nr.2/1969, pp.160/161, nr.778/1960, citată de Gh . Dîrângă. loc. cit. , p. 57.
În cazul Coëme și alții împotriva Belgiei[1] , Curtea Europeană a Drepturilor Omului a spus că a fost încălcat art.6 CEDO, dl Coëme fiind privat de un proces echitabil, dar nu a avut loc o încălcare a art.7 din convenție.
La data de 26 august 1989 domnul Javeau a fost plasat în arest preventiv la întoarcerea sa din Statele Unite .
He was suspected of using forged invoices to overcharge “I”’s clients for surveys the association had undertaken to carry out on the basis of contracts with theBelgianState, the Walloon Region and the French-speaking Community, among others. It was alleged that he personally had obtained a financial gain from the higher fees paid to the association în consequence and had allowed others to do so. Those alleged to have benefited from these transactions included prominent politicians.
Domnul Coëme se plânsese de prelungirea termenului de prescripție a acțiunii penale, aplicânu-se tuturor urmăririlor penale înainte de schimbarea legislației ( §45 ).
“Does the extension of the limitation period for criminal proceedings resulting from Article 21 of the Law of 17 April 1978 containing the preliminary part of the Code of Criminal Procedure, as amended by Article 25 of the Law of 24 December 1993, în so far as that provision applies to all prosecutions brought before its entry into force which were not yet time-barred on that date and introduces longer limitation periods, create discrimination contrary to Articles 10 and 11 of the Constitution în relation to the situation of persons who are subject, on account of the date on which their offences were committed, to the limitation period laid down în the former version of the above-mentioned Article 21?”
La începutul ședinței din 12 februarie 1996, Președintele a citit hotărârii interlocutorii prin care Curtea de Casație a decis că acest caz a fost menționat în mod legal să-l, că are competența de a auzi și că nu era necesar să se referă la competența judiciară și procedura administrativă Curții întrebări preliminare propuse de inculpați pe principiul conexiunii. În motivele pentru hotărârea sa, Curtea belgiană de Casație decisese că “Dispozițiile tranzitorii de la articolul 103 din Constituție … se aplică atât la infracțiunile comise după revizuirea Constituției din 05 mai 1993 cât și a celor comise înainte ” ( §46 )..
At the beginning of the hearing on 12 February 1996 the President read out an interlocutory judgment în which the Court of Cassation ruled that the case had been lawfully referred to it, that it had jurisdiction to hear it and that it was not necessary to refer to theAdministrative Jurisdiction and Procedure Court the preliminary questions proposed by the defendants on the principle of connection. în the reasons for its judgment the Court of Cassation held: “The transitional provision în Article 103 of theConstitution … applies both to the offences committed after the constitutional revision of5 May 1993and to those committed before it”. It went on to say that its discretion was limited by the obligation to follow certain procedural rules and added:
“Where the Court of Cassation is sitting as a court of trial it must comply, în procedural matters, with the provisions – directly applicable în Belgian law – of the Convention for the Protection of Human Rights and Fundamental Freedoms and the International Covenant on Civil and Political Rights, with the Constitution, with the rules of the Judicial Code, with the common provisions applicable to all criminal proceedings and with the general principles of law.
In giving the Court of Cassation the power to try ministers ‘in those cases where the criminal law so provides’, the framers of the Constitution were necessarily referring, as regards the form of procedure, to the one laid down by Parliament for such cases, namely the Code of Criminal Investigation, în so far as that is compatible with the provisions governing procedure before the Court of Cassation when it sits as a full court.
To that extent, this Court will apply the procedural rules laid down în Book II, Part One, Chapter II of the Code of Criminal Investigation, entitled ‘The criminal courts’.
These rules, which are prescribed by law, accessible and foreseeable as to their effects, guarantee full exercise of the right to due process and to a fair trialin.
In applying existing rules, the Court is not usurping the function of the legislature.”
Legea introdusese noului termen de prescripție aplicat tuturor urmăririlor începute înainte de intrarea sa în vigoare, care nu au fost încă prescrise la acea dată.
Jean-Louis Mazy submitted that the law introducing the new limitation period applied to all prosecutions brought before its entry into force which were not yet time-barred on that date, and that limitation of prosecution accordingly depended on the date of procedural steps causing time to begin to run again. He argued on that basis that în the present case application of Articles 25 and 26 of the Law of24 December 1993had created discrimination prohibited by Articles 10 and 11 of the Constitution.
Merry Hermanus likewise submitted that ‘only the date of procedural steps causing time to begin to run again for limitation purposes determine[d] whether the new law or the old should be applied’.
[Mr Coëme ] and the [other] defendants mentioned above requested the Court, în their final written submissions, to refer to the Administrative Jurisdiction and Procedure Court a preliminary question concerning what they alleged to be a contradiction between Articles 10 and 11 of the Constitution and Article 25 of the Law of 24 December 1993, which extended periods of limitation.
It appears from those final written submissions that the inequality of treatment they complained of results solely, according to the defendants themselves, from the date on which procedural steps în the investigation or prosecution were taken and from the effects of such steps on the running of time for the purposes of limitation, but not from the provisions of Article 25 of the Law of 24 December 1993.
Thus, they are criticising not a distinction allegedly created by that Law, but the necessary effects of any application of the law on criminal procedure în the course of time.
The questions raised do not fall within the scope of Article 26 of the Special Law of6 January 1989on the Administrative Jurisdiction andProcedure Court, and there is accordingly no call to ask them.”
Curtea de Casație se pronunțase în următorii termeni:
“In the field of criminal procedure, new legislation is of immediate effect, so that it applies to all criminal proceedings brought before the date of its entry into force which are not yet time-barred on that date pursuant to the previous legislation.
Prosecution of offences not subject to limitation on 31 December 1993 will become time-barred, unless the running of time has been suspended, on expiry of a period of five years from the time of the offences , which may be extended where the case arises by a further period of five years from any act causing time to begin to run again lawfully performed before expiry of the first five-year period.
Since limitation of prosecution consists în the extinction, în society’s interest, through the lapse of a certain length of time, of the power to prosecute a suspect, statutes of limitation do not affect the substance of the law. Where they extend the limitation period they do not aggravate the penalty applicable at the time when the offence was committed or punish an act or omission which was not punishable at the time it was committed. Article 7 of the Convention for the Protection of Human Rights and Fundamental Freedoms and Article 15 of the International Covenant on Civil and Political Rights are not applicable to them.
The Court must take the date of the judgment as the material time for assessing once and for all whether prosecution is time-barred, and the nature of the offence is determined not according to the penalty applicable but according to the penalty imposed. From the outset, limitation of prosecution of an act which în principle constitutes an offence may be influenced by the penalty imposed. If the Court, after declaring the offences of forgery and uttering forgeries made out, were to accept that there were extenuating circumstances, thus altering the nature of these crimes [crimes] and giving them the status of less serious indictable offences [délits], the limitation period for these offences would be the one laid down fordélits, namely five years.
Where a number of criminal acts are committed successively în execution of a single criminal design and thus form only one offence, that offence is only consummated, and the running of time for the purposes of limitation only begins, with regard to all of the acts concerned, when the last of them is committed, provided, however, that each previous criminal act is not separated from the later criminal act by an interval longer than the applicable limitation period, unless the running of time has been retriggered or suspended ( §57 )..
Curtea Europeană a Drepturilor Omului, observă în primul rând că Convenția “este destinată să garanteze nu drepturi care sunt teoretice sau iluzorii, ci drepturi care sunt practice și eficiente ( v Artico c Italiei din 13 mai 1980, seria A nr. 37, pp. 15-16, § 33).
“ The Court recalls that the Convention is intended to guarantee not rights that are theoretical or illusory but rights that are practical and effective; this is particularly so of the rights of the defence in view of the prominent place held in a democratic society by the right to a fair trial, from which they derive (see the Airey judgment of 9 October 1979, Series A no. 32, pp. 12-13, par. 24, and paragraph 32 above). As the Commission’s Delegates correctly emphasised, Article 6 par. 3 (c) (art. 6-3-c) speaks of “assistance” and not of “nomination”. Again, mere nomination does not ensure effective assistance since the lawyer appointed for legal aid purposes may die, fall seriously ill, be prevented for a protracted period from acting or shirk his duties. If they are notified of the situation, the authorities must either replace him or cause him to fulfil his obligations. Adoption of the Government’s restrictive interpretation would lead to results that are unreasonable and incompatible with both the wording of sub-paragraph (c) (art. 6-3-c) and the structure of Article 6 (art. 6) taken as a whole; in many instances free legal assistance might prove to be worthless.”
Curtea reiterează că principiul că normele de procedură penală trebuie să fie prevăzută de lege este un principiu general de drept. Ea stă alături de cerința ca normele de drept penal material trebuie să fie, de asemenea, stabilite prin lege și este consacrată în maxima ” nullum iudicium sine lege “( §102 ).
The Court reiterates that the principle that the rules of criminal procedure must be laid down by law is a general principle of law. It stands side by side with the requirement that the rules of substantive criminal law must likewise be established by law and is enshrined în the maxim “nullum judicium sine lege”. It imposes certain specific requirements regarding the conduct of proceedings, with a view to guaranteeing a fair trial, which entails respect for equality of arms. The principle of equality of arms requires that each party must be afforded a reasonable opportunity to present his case under conditions that do not place him at a substantial disadvantagevis-à-vishis opponent (see, among other authorities, the De Haes and Gijsels v. Belgium judgment of 24 February 1997,Reports of Judgments and Decisions1997-I, p. 238, § 53). The Court further observes that the primary purpose of procedural rules is to protect the defendant against any abuse of authority and it is therefore the defence which is the most likely to suffer from omissions and lack of clarity în such rules ( §102 ). .
Articolul 7 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului prevede că “1. Nimeni nu poate fi condamnat pentru o infracțiune în considerare orice act sau omisiuni care nu constituie o infracțiune în temeiul dreptului intern sau internațional în momentul în care au fost comise. Nu se poate aplica o pedeapsă mai grea decât aceea care era aplicabilă în momentul săvârșirii infracțiunii.
2. Prezentul articol nu aduce atingere judecării și pedepsirii unei persoane vinovate de o acțiune sau omisiune care, în momentul săvârșirii, era incriminată pe baza principiilor generale de drept recunoscute de națiunile civilizate. “
Domnul Coëme și domnul Hermanus a susținut că aplicarea noii legi privind limitarea urmăririi penale a încălcat articolul 7 din Convenție ( §142 ). .
Guvernul a respins aceste acuzații. La data de 31 decembrie 1993 , când noua lege a intrat în vigoare, procedurile nu au devenit încă prescrise în conformitate cu normele aplicabile anterior și Curtea de Casație a aplicat din momentul faptelor în cauză nou termen de prescripție stabilite prin Legea din 24 decembrie 1993 . Guvernul a menționat că limitarea în cauză nu a infracțiunilor, ci doar de urmărire penală. A fost o parte din normele de procedură imediat afectate de o nouă lege în toate procedurile aflate în curs ( §144 ). .
The Government rejected these allegations. They submitted that the extensive interpretation of Article 7 made by the applicants was not compatible with its text. Article 7 admittedly prohibited retrospectiveness, but that prohibition concerned only charges and penalties and was not therefore applicable to procedural rules, and în particular to limitation. Following the applicants’ interpretation would create a serious obstacle making it difficult for States to introduce the necessary changes to criminal procedures and to take account of the courts’ excessive caseloads. în the alternative, the Government submitted that, even if Article 7 had to be considered to apply also to limitation of criminal proceedings, its only scope would be to prevent limitation becoming an issue again once prosecution had become time-barred. It was only în such a case that there would be retrospectiveness, în that the new law would have to “go back în time” from the date of its entry into force în order to be able to annul a time-bar. But nothing like that had taken place în the present case. On31 December 1993, when the new law had come into force, the proceedings had not yet become time-barred according to the rules formerly applicable and the Court of Cassation had applied from the time of the offences în issue the new limitation period laid down by the Law of24 December 1993. The Government noted that limitation concerned not the offences but only prosecution. It was part of the procedural rules immediately affected by a new law în all proceedings then în progress ( §144 ). .
Articolul 7 CEDO implică cerințele de calitate, inclusiv cele de accesibilitate și de previzibilitate ( v Cantoni c Franței din 15 noiembrie 1996, Rapoarte 1996-V, p. 1627, § 29;.. și SW și CR c Regatului Unit hotărârile din 22 noiembrie 1995, seria A nos-335 B și 335 -C, pp. 41-42, § 35, și pp. 68-69, § 33, respectiv). Prin urmare, Curtea trebuie să verifice dacă în momentul în care o persoană acuzată efectuat actul care a condus sa fie urmăriți penal și condamnați nu a fost în vigoare o dispoziție legală care a făcut acest act pedepsită, și că pedeapsa aplicată nu a depășit limitele fixate prin care dispoziție ( v Murphy c. Regatului Unit, cererea nr.4681/70 , decizia Comisiei din 3 și 4 octombrie 1972, Colectia 43, p.. 1). Având în vedere că termenul de “pedeapsa” este autonomă în domeniul de aplicare, pentru a face ca protecția conferită de articolul 7 eficientă, Curtea trebuie să rămână libere pentru a merge dincolo de aparențe și de a evalua ea însăși dacă o anumită măsură echivalează în fond, cu o “sancțiune” în sensul acestei dispoziții ( v Welch împotriva Regatului Unit din 09 februarie 1995, seria A nr. 307-A, p.. 13, § 27). În timp ce textul convenției este punctul de plecare pentru o astfel de evaluare, Curtea ar fi putut determina să-și bazeze concluziile sale pe alte surse, cum ar fi lucrările pregătitoare[2]. Având în vedere scopul Convenției, care este de a proteja drepturi care sunt practice și eficiente, se poate lua în considerare necesitatea de a menține un echilibru între interesul general și drepturile fundamentale ale persoanelor fizice și a noțiunilor existente în statele democratice, în prezent, ( v , printre alte autorități, Airey v. Irlanda hotărâre din 9 octombrie 1979, seria A nr. 32, pp. 14-15, § 26, și Guzzardi v. Italia hotărâre din 6 noiembrie 1980, seria A nr. 39 , pp. 34-35, § 95).
Limitarea poate fi definit ca dreptul legal al unui infractor de a nu fi urmărită sau judecată după expirarea unei anumite perioade de timp, deoarece a fost săvârșită infracțiunea. Termenele de prescripție, care sunt o trăsătură comună a sistemelor juridice interne ale statelor contractante, servi mai multor scopuri, care includ asigurarea securității juridice și finalitate și prevenirea încălcării drepturilor inculpaților, care ar putea fi afectată dacă instanțele au fost necesare pentru a decide cu privire la baza unor dovezi care ar fi putut deveni incompleta din cauza trecerii timpului (vezi Stubbings și alții c Regatului Unit din 22 octombrie 1996, Rapoarte 1996-IV, p. 1502-1503, § 51).
Curtea notează că soluția adoptată de Curte de Casație s-a bazat pe jurisprudența sa în sensul că legile modificarea regulilor privind prescripția au fost de atunci încolo să fie considerate în Belgia, ca legislația în materie de competență și de procedură. A urmat, în consecință, principiul general recunoscut că, cu excepția cazurilor prevăzute în mod expres de normele contrare, procedură să se aplice imediat procedurile care sunt în curs de desfășurare ( v Brualla Gómez de la Torre, § 35).
Prelungirea termenului de prescripție aduse de Legea din 24 decembrie 1993 și aplicarea imediată a statutului de către Curtea de Casație a, desigur, să prelungească perioada de timp în care urmărirea penală ar putea fi aduse în ceea ce privește infracțiunile în cauză , și au, prin urmare, afectat negativ situația reclamanților, în special prin frustrant așteptările lor. Cu toate acestea, acest lucru nu implică o încălcare a drepturilor garantate de articolul 7, întrucât această dispoziție nu poate fi interpretată ca interzicând o prelungire a termenelor de prescripție, prin aplicarea imediată a unui drept procedural în care infracțiunile în cauză nu au devenit subiect de limitare ( §149 ). .
Problema dacă articolul 7 ar fi încălcat dacă o prevedere legală ar restabili posibilitatea de a sancționa contravenienții pentru acte care nu mai erau pedepsite, deoarece acestea au devenit deja subiect de limitare nu este pertinentă în prezenta cauză, iar Curtea este în consecință, nu este necesar să examina, chiar dacă, astfel cum susțin domnul Hermanus, Curtea de Casație, în procedurile împotriva lui, a avut loc acel moment au fost cauzate să curgă din nou de o măsură care nu a avut ca efect la data la care a fost luată.
Curtea notează că reclamanții, care nu putea ignora că comportamentul ei au fost acuzați că s-ar putea să le facă pasibil de urmărire penală, au fost condamnați pentru infracțiuni pentru care urmărirea penală nu a devenit subiect de limitare. Actelor în cauză au constituit infracțiuni la momentul când au fost comise și sancțiunile aplicate nu au fost mai grele decât cele aplicabile la momentul faptelor. Nici nu reclamanții suferit, din cauza Legii din 24 decembrie 1993 detrimentul mai mare decât s-ar fi confruntat în momentul în care infracțiunile au fost comise ( v , mutatis mutandis , Hotărârea Welch, p.. 14, § 34) .
Prin urmare, drepturile reclamanților în temeiul articolului 7 din Convenție nu a fost încălcate ( § 151 ).
The Court reiterates that, according to its case-law, Article 7 embodies,inter alia, the principle that only the law can define a crime and prescribe a penalty (nullum crimen, nulla poena sine lege). While it prohibits în particular extending the scope of existing offences to acts which previously were not criminal offences, it also lays down the principle that the criminal law must not be extensively construed to an accused’s detriment, for instance by analogy. It follows that offences and the relevant penalties must be clearly defined by law. This requirement is satisfied where the individual can know from the wording of the relevant provision and, if need be, with the assistance of the courts’ interpretation of it, what acts and omissions will make him criminally liable.
When speaking of “law” Article 7 alludes to the very same concept as that to which the Convention refers elsewhere when using that term, a concept which comprises statute law as well as case-law and implies qualitative requirements, including those of accessibility and foreseeability (see the Cantoni v. France judgment of 15 November 1996,Reports1996-V, p. 1627, § 29; and the S.W. and C.R. v. the United Kingdom judgments of 22 November 1995, Series A nos. 335-B and 335-C, pp. 41-42, § 35, and pp. 68-69, § 33, respectively). The Court must therefore verify that at the time when an accused person performed the act which led to his being prosecuted and convicted there was în force a legal provision which made that act punishable, and that the punishment imposed did not exceed the limits fixed by that provision (see Murphy v. the United Kingdom, application no.4681/70, Commission decision of 3 and 4 October 1972, Collection 43, p. 1). Since the term “penalty” is autonomous în scope, to render the protection afforded by Article 7 effective the Court must remain free to go behind appearances and assess for itself whether a particular measure amounts în substance to a “penalty” within the meaning of this provision (see the Welch v. the United Kingdom judgment of 9 February 1995, Series A no. 307-A, p. 13, § 27). While the text of the Convention is the starting-point for such an assessment, the Court may have cause to base its findings on other sources, such as thetravaux préparatoires. Having regard to the aim of the Convention, which is to protect rights that are practical and effective, it may also take into consideration the need to preserve a balance between the general interest and the fundamental rights of individuals and the notions currently prevailing în democratic States (see, among other authorities, the Airey v. Ireland judgment of 9 October 1979, Series A no. 32, pp. 14-15, § 26, and the Guzzardi v. Italy judgment of 6 November 1980, Series A no. 39, pp. 34-35, § 95).
Limitation may be defined as the statutory right of an offender not to be prosecuted or tried after the lapse of a certain period of time since the offence was committed. Limitation periods, which are a common feature of the domestic legal systems of the Contracting States, serve several purposes, which include ensuring legal certainty and finality and preventing infringements of the rights of defendants, which might be impaired if courts were required to decide on the basis of evidence which might have become incomplete because of the passage of time (see the Stubbings and Others v. the United Kingdom judgment of 22 October 1996,Reports1996-IV, pp. 1502-03, § 51).
The Court notes that în its judgment of 5 April 1996 the Court of Cassation found MrCoëme and Mr Hermanus guilty, among other offences, of forgery and uttering forgeries, classified as crimes (crimes) by the Criminal Code. However, by accepting that there were extenuating circumstances it treated these acts, like the other offences it found to have been made out, as less serious indictable offences (délits). în Belgian law the classification of an offence is determined not according to the penalty applicable but according to the penalty actually applied. The date of the judgment must therefore be the standpoint for determining what period must elapse before prosecution becomes time-barred. That being so, the Court of Cassation had regard to the limitation period for less serious indictable offences. Subsequently, applying the provisions of the Law of 24 December 1993 immediately, and after noting that the offences found to have been made out were not time-barred on the date of its entry into force, it held that the correct limitation period was five years from the time of the offences, which period could be extended, where the case arose, by a new five-year period counting from a measure causing time to begin to run again lawfully taken before expiry of the first five-year period (see paragraph 57 above).
The Court notes that the solution adopted by the Court of Cassation was based on its case-law to the effect that laws modifying the rules on limitation were thenceforth to be regarded în Belgiumas legislation on matters of jurisdiction and procedure. It accordingly followed the generally recognised principle that, save where expressly provided to the contrary, procedural rules apply immediately to proceedings that are under way (see the Brualla Gómez de la Torre judgment cited above, p. 2956, § 35).
The extension of the limitation period brought about by the Law of24 December 1993and the immediate application of that statute by the Court of Cassation did, admittedly, prolong the period of time during which prosecutions could be brought în respect of the offences concerned, and they therefore detrimentally affected the applicants’ situation, în particular by frustrating their expectations. However, this does not entail an infringement of the rights guaranteed by Article 7, since that provision cannot be interpreted as prohibiting an extension of limitation periods through the immediate application of a procedural law where the relevant offences have never become subject to limitation.
The question whether Article 7 would be breached if a legal provision were to restore the possibility of punishing offenders for acts which were no longer punishable because they had already become subject to limitation is not pertinent to the present case and the Court is accordingly not required to examine it, even though, as Mr Hermanus maintained, the Court of Cassation, în the proceedings against him, held that time had been caused to run again by a measure which did not have that effect on the date when it was taken.
The Court notes that the applicants, who could not have been unaware that the conduct they were accused of might make them liable to prosecution, were convicted of offences în respect of which prosecution never became subject to limitation. The acts concerned constituted criminal offences at the time when they were committed and the penalties imposed were not heavier than those applicable at the material time. Nor did the applicants suffer, on account of the Law of 24 December 1993, greater detriment than they would have faced at the time when the offences were committed (see,mutatis mutandis, the Welch judgment cited above, p. 14, § 34).
Consequently, the applicants’ rights under Article 7 of the Convention were not infringed (§ 151).
Incidența legii de grațiere în cazul pedepselor aplicate pentru fapte a căror încadrare juridică în infracțiuni a evoluat în timp, respectiv în cazul infracțiunilor la regimul vamal, prevăzute în art. 72 și 73 din Legea nr. 30/1978, iar, ulterior, în art. 175 – 181 din Legea nr. 141/1997 .
Instanțele judecătorești nu au un punct de vedere unitar cu privire la aplicabilitatea dispozițiilor Legii nr. 543/2002 privind grațierea unor pedepse și înlăturarea unor măsuri și sancțiuni, stabilite în cazul infracțiunilor la regimul vamal prevăzute în art. 72 și 73 din Legea nr. 30/1978, respectiv în art. 175 – 181 din Legea nr. 141/1997.
Astfel, unele instanțe au considerat că dispozițiile Legii nr. 543/2002 privind grațierea unor pedepse și înlăturarea unor măsuri și sancțiuni sunt aplicabile și în cazul pedepselor stabilite, în condițiile art. 13 C.pen. , pentru săvârșirea infracțiunii de contrabandă în reglementarea Legii nr. 30/1978.
S-a argumentat în acest sens că, în asemenea cauze, pedepsele aplicate în condițiile art. 13 C.pen. pentru săvârșirea infracțiunii de contrabandă în reglementarea Legii nr. 30/1978 trebuie constatate grațiate în baza Legii nr. 543/2002, deoarece infracțiunile prevăzute de art. 72 și 73 din Legea nr. 30/1978 nu sunt exceptate expres de la grațiere.
S-a mai relevat că în cadrul dispozițiilor Legii nr. 543/2002 legiuitorul a indicat în mod expres infracțiunile exceptate de la grațiere, incluzând și infracțiuni săvârșite în perioade când legea penală în vigoare reglementa în redactări diferite conținutul constitutiv al acestora, ca în cazul furtului calificat.
Alte instanțe, dimpotrivă, au considerat că pentru infracțiunile de contrabandă prevăzute de art. 72 și 73 din Legea nr. 30/1978, reținute în condițiile aplicării art. 13 C.pen. , nu sunt incidente dispozițiile Legii nr. 543/2002 privind grațierea unor pedepse și înlăturarea unor măsuri și sancțiuni.
Aceste din urmă instanțe au interpretat și aplicat corect dispozițiile legii[3].
În adevăr, actele de clemență, inclusiv cele de grațiere, se aplică în cazul pedepselor stabilite pentru unele infracțiuni, respectiv sancțiuni, și exclud pe altele.
Prima categorie (aceea a infracțiunilor/sancțiunilor cărora le este incident actul de clemență) a fost denumită lista pozitivă sau obiectul pozitiv, iar cea de-a doua categorie, aceea a excepțiilor de la beneficiul clemenței, reprezintă obiectul negativ.
Astfel, Legea nr. 30/1978 privind Codul vamal al României, cu modificările și completările ulterioare, a fost abrogată prin Legea nr. 141/1997 privind Codul vamal, cu modificările și completările ulterioare, lege care, la rândul ei, a fost abrogată de art. 288 din Legea nr. 86/2006.
Or, este de observat că infracțiunea de contrabandă a fost exceptată de la grațiere, atât prin Legea nr. 137/1997, cât și prin Legea nr. 543/2002.
Astfel, Legea de grațiere nr. 137/1997 a exceptat de la grațiere infracțiunile de contrabandă prevăzute de art. 72 și 73 din Legea nr. 30/1978 – Codul vamal al României, iar Legea de grațiere nr. 543/2002 exceptează și aceasta de la grațiere infracțiunile de contrabandă prevăzute în art. 175 – 181 din Legea nr. 141/1997 privind Codul vamal al României.
Așa fiind, din textele de lege arătate rezultă voința neîndoielnică a legiuitorului de a excepta de la grațiere aceste infracțiuni, indiferent dacă ele sunt încadrate în dispozițiile legale anterioare sau în noua reglementare.
În fine, în legătură cu succesiunea decretelor de grațiere, nu este aplicabilă legea penală mai favorabilă în momentul judecării, atâta vreme cât ambele legi exceptează de la grațiere infracțiunile de contrabandă cuprinse în textele de lege care au intervenit succesiv.
Prin cele două acte normative, care s-au succedat în timp, au fost instituite norme cu privire la regimul vamal al României și, chiar dacă Legea nr. 30/1978 a fost abrogată prin art. 191 din Legea nr. 141/1997, iar dispozițiile de incriminare din vechea lege au fost preluate de legea abrogatoare, în realitate nu a avut loc o dezincriminare, ci numai o schimbare a sediului de incriminare.
În atare condiții, diferențele de incriminare existente între cele două coduri vamale succesive (cu excepția cuantumului sau naturii sancțiunii) nu reprezintă noi incriminări.
Împrejurarea că în reglementarea excepțiilor de la grațiere se fac referiri la legi penale în vigoare nu poate duce la concluzia că pedeapsa aplicată în condițiile art. 13 C.pen. pentru infracțiunile de contrabandă, în baza Codului vamal anterior, ar fi grațiată, întrucât tehnica legislativă impune menționarea în cadrul excepțiilor numai a normei penale active, iar incriminarea aceleiași fapte se regăsește și în actul normativ ce a înlocuit legea veche, respectiv în Legea nr. 141/1997.
Aplicarea legii în timp s-a ridicat în cazul unui trafic de influență săvârșit anterior intrării în vigoare a Legii nr. 161/2003.
Potrivit art. 61 alLegii nr. 78 din 8 mai 2000 pentru prevenirea, descoperirea și sancționarea faptelor de corupție făptuitorul nu se pedepsește însă dacă denunță autorității fapta mai înainte ca organul de urmărire să fi fost sesizat pentru acea faptă, caz în care banii, valorile sau orice alte bunuri se restituie persoanei care le-a dat[4].
Pe de altă parte, potrivit art. 257 C. pen., primirea ori pretinderea de bani sau alte foloase, ori acceptarea de promisiuni, de daruri, direct sau indirect, pentru sine ori pentru altul, săvârșită de către o persoană care are influență sau lasă să se creadă că are influență asupra unui funcționar sau alt salariat, pentru a-l determina să facă ori să nu facă un act ce intră în atribuțiile sale de serviciu, se pedepsește cu închisoare de la unu la 5 ani.
Dispozițiile art. 256 alin. 2 se aplică în mod corespunzător[5].
În activitatea practică s-a ridicat problema aplicării legii în timp în cazul unei fapte săvârșite anterior intrării în vigoare a Legii nr. 161/2003. Potrivit art. 13 C. pen., în cazul în care de la săvârșirea infracțiunii până la judecarea definitivă a cauzei au intervenit una sau mai multe legi penale, se aplică legea cea mai favorabilă. Când legea anterioară este mai favorabilă, pedepsele complementare care au corespondent în legea penală nouă se aplică în conținutul și limitele prevăzute de aceasta, iar cele care nu mai sunt prevăzute în legea penală nouă nu se mai aplică.
Corelativ infracțiunii de luare de mită, la darea de mită mituitorul nu se pedepsește dacă denunță autorității fapta mai înainte ca organul de urmărire să fi fost sesizat pentru acea infracțiune, iar banii, valorile sau orice alte bunuri se restituie persoanei care le-a dat . Similar, în cazul cumpărătorului de trafic care denunță autorității fapta mai înainte ca organul de urmărire să fi fost sesizat pentru acea faptă, banii, valorile sau orice alte bunuri care au făcut obiectul infracțiunii se restituie persoanei care le-a dat .
Considerăm că în situația unei fapte săvârșite anterior intrării în vigoare a Legii nr. 161/2003 nu se aplică legea mai favorabilă pentru bunul motiv că infracțiunea prevăzută în art. 61 nu exista[6]. Aplicarea în timp a legii penale pune întotdeauna față în față cel puțin două legi succesive, ceea ce aici nu este cazul, premisele nefiind identice. Rămân în câmpul de aplicare al principiului legii mai favorabile numai situațiile în care, condițiile de incriminare și de tragere la răspundere penală fiind identice în ambele legi, între acestea există diferențe în ceea ce privește pedeapsa[7]. Caracterul mai favorabil al unei legi se stabilește în concret față de ceea ce inculpatul a săvârșit efectiv și în raport cu toate agravările și atenuările prevăzute de legile succesive.
Incriminărilor noi sau dezincriminărilor li se vor aplica alte principii. Pot exista condiții noi de incriminare și de tragere la răspundere, dar nu identice.
Într-un asemenea caz își va găsi aplicarea principiul activității legii penale[8], al neretroactivității sau al retroactivității.
Pentru situația anterioară intrării în vigoare a Legii nr. 161/2003, dispozițiile art. 256 alin. 2 se aplică în mod corespunzător[9]. În favoarea cumpărătorului de influență nu se poate invoca un text care face referire la o incriminare inexistentă. Față de martor nu s-a efectuat nici un act de urmărire penală. Pentru o asemenea faptă nu va exista nici o trimitere în judecată, și deci nici nu vor exista alte consecințe, favorabile sau nu.
În concluzie, credem că banii, valorile sau orice alte bunuri primite se confiscă, iar dacă acestea nu se găsesc, condamnatul este obligat la plata echivalentului lor în bani în cazul săvârșirii unei infracțiuni de trafic de influență săvârșită anterior Legii nr. 161/2003.
Pentru existența infracțiunii de spălare de bani, sub aspectul laturii obiective, se cer a fi îndeplinite două condiții: să existe o activitate de schimbare sau transfer de valori prin săvârșirea unei infracțiuni și proveniența banilor să fie rezultatul săvârșirii uneia din infracțiunile expres și limitativ arătate, în textul de lege incriminator. În speță, inculpații au schimbat în valută sumele rezultate, din complicitatea la infracțiunea de luare de mită și le-au depus la bănci, pe numele mamelor lor, cu intenția directă, de a ascunde proveniența și existența banilor.
Inculpaților le sunt mai favorabile dispozițiile legii penale noi, deoarece în textul acesteia nu se mai prevede agravanta din reglementarea anterioară și limita maximă a pedepsei ce poate fi aplicată este redusă.
Modul organizat în care a fost comisă infracțiunea de luare de mită și de complicitate la această infracțiune, respectiv prin participarea unor persoane cu funcții de conducere la nivelul unei instituții de rang județean, prin folosirea de manopere frauduloase, de natură să ducă la crearea unei aparențe licite a activităților infracționale, a sumelor importante de bani ce au fost primite cu titlu de mită, de către inculpați și, nu în ultimul rând, încercarea de a ascunde urmele infracțiunilor, prin înstrăinarea banilor, impun ca pedepsele să fie executate în regim de detenție.
Înalta Curte de Casație și Justiție – S. penală admite recursul declarat de Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Oradea, împotriva deciziei penale nr. 85 A din 17 aprilie 2003 a Curții de Apel Oradea, privind pe inculpații S.A.V. și S.A.H.[10]
Casează decizia atacată, precum și sentința penală nr. 233 din 2 decembrie 2002 a Tribunalului Bihor (Oradea) cu privire la:
– dispoziția de achitare a inculpaților S.A.V. și S.A.H., pentru infracțiunea de spălare de bani, prevăzută de art. 23 alin. 1 lit. a) din Legea nr. 21/1999, cu referire la art. 17 lit. e și art. 18 pct. 2 din Legea nr. 78/2000;
– pedepsele aplicate sus-numiților inculpați pentru complicitate la infracțiunea de luare de mită, prevăzută de art. 26, raportat la art. 254 alin. (1) C.pen. , cu aplicarea art.75 lit. a) din același cod, și
– modalitatea de executare a pedepsei numai în ce-l privește pe inculpatul S.A.H..
În baza art. 334 C. pr. pen., cu referire la art. 12 și art. 13 C.pen. , schimbă încadrarea juridică a faptei, din infracțiunea de spălare de bani, prevăzută de art. 23 lit. a) din Legea nr. 21/1999, cu referire la art. 17 alin. 1 lit. e și art. 18 pct. 2 din Legea nr. 78/2000, în aceeași infracțiune, prevăzută de art. 23 alin. 1 lit. a) din Legea nr. 656 din 12 decembrie 2002, text de lege, în baza căruia condamnă pe inculpatul S.A.V. la 8 ani închisoare, iar pe inculpatul S.A.H. la 6 ani închisoare.
Potrivit art. 23 lit. a) din Legea nr. 21 din 21 ianuarie 1999, constituie infracțiunea de spălare a banilor, între altele, transferul de valori cunoscând că acestea provin din săvârșirea unei infracțiuni.
Această infracțiune are un caracter agravat, în situația în care banii ori valorile provin din săvârșirea uneia din infracțiunile prevăzute în secțiunile a 2-a și a 3-a, astfel cum rezultă din prevederile art.17 lit. a) din Legea nr. 78 din 8 mai 2000, texte de lege care completează art. 23 lit. a) mai sus – menționat.
Caracterul agravat constă în aceea că în cazul în care spălarea de bani a fost rezultatul comiterii uneia din infracțiunile arătate în secțiunile a 2-a și a 3-a din Legea nr.78/2000, pedeapsa ce se poate aplica este mai severă. Astfel, dacă în cazul infracțiunii săvârșite în condițiile art. 23 din Legea nr. 21/1999 limitele de pedeapsă stabilite sunt între 3 și 12 ani, pentru forma agravată, prin art.18 alin. (2) din Legea nr.78/2000, s-a prevăzut că maximul de pedeapsă, prevăzut la art. 23 din Legea nr. 21/1999, se poate majora cu 3 ani, deci limitele vor fi între 3 și 15 ani închisoare.
Revenind la definiția dată infracțiunii de spălare de bani, se constată, că pentru existența acesteia, din punct de vedere al laturii obiective, se cer a fi îndeplinite două condiții și anume:
1. să existe o activitate de schimbare sau transfer de valori prin săvârșirea unei infracțiuni;
2. proveniența banilor să fie rezultatul săvârșirii uneia din infracțiunile expres și limitativ arătate în textul de lege incriminator, în cazul formei simple, prevăzută de art. 23, ori dintre cele prevăzute în secțiunea a 2-a și a 3-a din Legea nr.78/2000, pentru forma agravată.
În speță se constată că aceste condiții sunt îndeplinite.
Rezultă fără dubiu că inculpații, ulterior dobândirii sumelor de câte 700 milioane lei, rezultați din complicitatea la infracțiunea de luare de mită (reținută în sarcina inculpatului O.I.), au procedat, mai întâi la schimbarea acestora în valută, prin intermediul unităților bancare, apoi, sumele rezultate în valută le-au depus la bănci comerciale pe numele mamelor lor, pentru a li se pierde urma.
Procedând în acest fel, rezultă că și din punct de vedere al laturii subiective este îndeplinită cerința legală și anume intenția de a ascunde proveniența și existența banilor, intenție care nu poate fi decât directă, și care în cazul de față este evidentă.
Față de cele arătate, se constată că în mod greșit instanțele de fond și apel au reținut că în cauză nu sunt îndeplinite cerințele infracțiunii de spălare de bani, deoarece, condiția provenirii sumelor de bani din săvârșirea unei infracțiuni nu trebuia făcută la prevederile art. 23 din Legea nr. 21/1999, ci la cele ale art.17 lit. e din Legea nr.78/2000, care este o normă ce completează art. 23 menționat, constituind o formă agravată a acestei infracțiuni.
Prin urmare, în sarcina inculpaților trebuia reținută și această infracțiune, deoarece a rezultat că banii ce au format obiectul material al infracțiunii de spălare de bani, provin din săvârșirea unei infracțiuni, luare de mită și respectiv complicitate la această infracțiune, prevăzută în secțiunile a 2-a și a 3-a din Legea nr.78/2000, la care face trimitere art.17 lit. e din Legea nr.78/2000, text reținut și prin actul de trimitere în judecată.
Cu toate acestea se constată că în cauză, legat de săvârșirea acestei infracțiuni, se impun a fi luate în discuție, unele aspecte ce țin de aplicarea legii penale mai favorabile, având în vedere că de la data săvârșirii faptelor de către inculpați și până la data judecării recursurilor a intervenit o lege penală nouă, respectiv Legea nr. 656/2002, care incriminează fapta de spălare de bani, ca infracțiune și prin art. 31 abrogă Legea nr. 21/1999.
Astfel, după data la care au fost săvârșite faptele ce caracterizează infracțiunea de spălare de bani, decembrie 2000, dar mai înainte, de judecarea definitivă a cauzei, a fost adoptată Legea nr. 656 din 12 decembrie 2002, intitulată „Lege pentru prevenirea și sancționarea spălării banilor”.
În art. 23 al acestei legi a fost incriminată infracțiunea de spălare de bani, care are un conținut identic cu cea incriminată în art. 23 din Legea nr. 21/1999.
Mai mult chiar, în art. 31 al Legii nr. 656/2002, se arată în mod expres, că „Legea nr. 21/1999 pentru prevenirea și sancționarea spălării banilor, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I nr.18 din 21 ianuarie 1999, cu modificările ulterioare se abrogă”.
În această situație se pune problema aplicării legii penale în timp, și anume care dintre dispozițiile acestora sunt incidente în speță, având în vedere faptul că potrivit art.13 Cod penal, în cazul în care de la săvârșirea infracțiunii, până la judecarea definitivă a cauzei au intervenit una sau mai multe legi penale, se aplică legea cea mai favorabilă.
Înainte de orice discuție, legată de aplicarea legii penale mai favorabile, se impune precizarea că prin art. 31 din Legea nr. 656/2002 au fost abrogate nu numai dispozițiile Legii nr. 21/1999, ci și dispozițiile legii completatoare și anume, cele prevăzute în art.17 lit. e și art.18 alin. 2 din Legea nr.78/2000, această concluzie desprinzându-se fără dubiu din formularea folosită în art. 31, unde se precizează ….”cu modificările ulterioare”.
Revenind la problema stabilirii legii aplicabile faptelor săvârșite de inculpați se impune a se stabili, conform art.13, care dintre textele incriminatorii cuprinse, în cele trei legi, sunt mai favorabile acestora.
Această comparație urmează a se face, atât prin analizarea conținutului incriminării, cât și al tratamentului juridic sancționator aplicabil, rezultat din legile aflate în conflict.
Sub aspectul incriminării, deosebirea dintre prevederile din art. 23 din Legea nr. 21/1999 cu referire la art.17 lit. e din Legea nr.78/2000 și prevederile art. 23 din Legea nr. 656/2000, constă în aceea că, în timp ce în cazul celei dintâi, infracțiunile din care trebuiau să provină bunurile, obiect al infracțiunii de spălare de bani, erau nominalizate expres și limitativ, în cazul celei de a doua, această cerință a fost înlocuită cu expresia generică „cunoscând că provin din săvârșirea de infracțiuni”.
Analizată sub acest aspect, la prima vedere, s-ar părea că incriminarea din art. 23 din Legea nr. 21/1999 ar fi mai favorabilă inculpaților, din moment ce infracțiunile din care puteau să provină bunurile erau strict nominalizate, deoarece, în această situație, posibilitatea îndeplinirii condiției referitoare la fapte, putea să nu fie îndeplinită, în timp ce, potrivit noii reglementări, singura condiție este să se dovedească, că bunurile provin din săvârșirea unei infracțiuni, oricare ar fi ea.
Totuși la o analiză mai atentă, se poate constata, că prin formularea folosită în art. 23 din Legea nr. 656/2002, și anume, „cunoscând că prin săvârșirea unei infracțiuni”, raportat la speță, nu se poate spune că aceste texte de lege le-ar face inculpaților o situație mai grea, din moment ce în această formulare, e drept generică, sunt incluse toate infracțiunile, deci și cele reținute în sarcina lor, respectiv complicitate la infracțiunea de luare de mită.
Acceptând că acest prim criteriu nu este suficient să convingă, asupra legii penale mai favorabile, aplicabile, urmează a se analiza textele de lege conflictuale și sub aspectul celui de-al doilea criteriu și anume al tratamentului juridic aplicabil prin compararea limitelor de pedeapsă prevăzute atât de Legea nr. 21/1999, cu referire la art.18 alin. 2 din Legea nr. 78/2000, cu cele prevăzute în art. 23 din Legea nr. 656/2002.
Astfel, în redactarea anterioară, pentru fapta reținută în sarcina inculpaților (art. 23 din Legea nr.21/1999 cu referire la art.17 lit. e și 18 alin. 2 din Legea nr. 78/2000) limitele de pedeapsă erau, așa cum s-a mai arătat, de la 3 la 15 ani, având în vedere caracterul agravat al faptei, rezultat din proveniența bunurilor din săvârșirea unei infracțiuni de corupție, în timp ce în art. 23 din Legea nr. 656/2002, agravanta din vechea reglementare a dispărut, limitele de pedeapsă fiind de la 3 la 12 ani închisoare.
Din cele arătate, rezultă neîndoielnic, că dispozițiile legale mai favorabile în cazul legilor succesive în discuție, sunt cele din legea nouă și anume 656/2002, deoarece în cuprinsul acesteia nu mai este prevăzută agravanta din reglementarea anterioară, fapt ce face ca și limita maximă a pedepsei ce se poate aplica să fie mai redusă, 12 ani, în loc de 15 ani închisoare.
În concluzie, constatându-se că în cauză, legea penală mai favorabilă inculpaților este legea nouă (656/2002), urmează ca în temeiul art. 334 C.pr.pen. , cu referire la art.12 și 13 C.pen. , să se dispună schimbarea încadrării juridice a faptelor din infracțiunea prevăzută de art. 23 din Legea nr. 21/1999, raportat la art.17 lit. e și 18 alin. 2 din Legea nr.78/2000, în infracțiunea prevăzută de art. 23 din Legea nr. 656/2000, texte de lege în baza cărora urmează a se condamna inculpații.
La stabilirea și aplicarea pedepselor pentru această infracțiune se vor avea în vedere prevederile art.72 C.pen. , și anume: pericolul social ridicat al faptelor, rezultat din modul în care au fost concepute și exercitate, suma de bani pretinsă și apoi primită, ce a format obiectul spălării de bani, datele ce caracterizează pe fiecare inculpat în parte, constând în lipsa antecedentelor penale și buna conduită avută anterior, poziția procesuală a acestora, în cazul inculpatului S.AV. a negării vinovăției, iar în cazul inculpatului S.A.H. a recunoașterii faptelor, a colaborării sale cu organele de urmărire penală, contribuind în acest fel la aflarea adevărului, cât și a împrejurării că a pus la dispoziția organelor judiciare suma de bani ce a format obiectul infracțiunilor reținute în sarcina sa.
A doua critică formulată de parchet, cu privire la greșita individualizare a pedepselor aplicate inculpaților, pentru complicitate la infracțiunea de luare de mită și modalitatea de executare a acesteia, de către inculpatul S.A.H., prin suspendare supravegheată, este întemeiată, se constată a fi întemeiată.
Astfel, având în vedere modul organizat în care a fost comisă infracțiunea de mită și de complicitate la această infracțiune, respectiv prin participarea unor persoane cu funcții de conducere la nivelul unei instituții de rang județean, prin folosirea de manopere frauduloase de natură să ducă la crearea unei aparențe licite a activităților infracționale, a sumelor importante de bani ce au fost primite cu titlu de mită, de către inculpați, și nu în ultimul rând, încercarea de a ascunde urmele infracțiunilor, prin înstrăinarea banilor, se constată că atât reținerea de circumstanțe atenuante, aplicarea unor pedepse mici sub aspectul cuantumului cât și a executării în alte condiții, decât prin privare de libertate, nu se justifică.
Pentru considerentele arătate, urmează a se înlătura circumstanțele atenuante reținute în favoarea inculpaților, a se majora pedepsele aplicate, iar în ceea ce-l privește pe inculpatul S.A.H. să se dispună executarea pedepsei prin privare de libertate, prin înlăturarea prevederilor art. 861 C.pen. .
Întrucât inculpații urmează a fi condamnați pentru săvârșirea a două infracțiuni, având în vedere și faptul că pentru nici una din ele nu a intervenit o hotărâre definitivă de condamnare, în cauză se va face aplicarea dispozițiilor art. 33 lit. a) și 34 lit. b) C.pen. , referitoare la concursul de infracțiuni.
Pentru considerentele ce preced, urmează a se constata că recursul declarat de Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Oradea este fondat și prin urmare, acesta va fi admis, decizia atacată și hotărârea primei instanțe vor fi casate, în limitele analizate și se va proceda la modificarea lor, conform dispozitivului prezentei decizii.
Recursurile declarate de inculpații S.A.V. și S A.H. sunt nefondate.
Analizând actele și lucrările de la dosar se constată că în cauză au fost administrate suficiente probe din care rezultă vinovăția inculpaților, atât pentru săvârșirea complicității la infracțiunea de luare de mită cât și a infracțiunii de spălare de bani.
Sub aspectul complicității la infracțiunea de luare de mită, instanțele au reținut vinovăția inculpaților pe baza unor probe care nu pun la îndoială comiterea faptelor, fapte pe care le-a încadrat în textele de lege corespunzătoare.
În acest context, cererea inculpatului S.A.V., de restituire a cauzei la organul de urmărire penală, în vederea administrării de noi probe, este nejustificată și nu constituie, decât o încercare de a tergiversa judecarea cauzei.
Prin sentința penală nr. 1818 din 18 octombrie 1995 a Judecătoriei Slobozia, rămasă definitivă prin neapelare, inculpata D.A. a fost condamnată pentru săvârșirea infracțiunii de fals intelectual prevăzută în art. 40 din Legea nr. 82/1991 raportat la art. 289 vechiul C. pen..
Instanța a reținut că inculpata, asociată la o societate comercială, nu a înscris, în perioada iulie-septembrie 1994, 5 facturi în evidențele contabile, sustrăgându-se astfel de la plata impozitului datorat, în sumă de 188.077 lei.
Recursul în anulare declarat în cauză este fondat.
Efectuarea, cu știință, de înregistrări inexacte în contabilitate, având drept consecință denaturarea veniturilor și cheltuielilor, săvârșită în septembrie 1994, și judecată în octombrie 1995, nu se sancționează potrivit art. 40 din Legea nr. 82/1991, ca infracțiune de fals intelectual, raportat la art. 289 C. pen., cu închisoare de la 6 luni la 5 ani, ci potrivit art. 13 din Legea nr. 87/1994 publicată la 24 octombrie 1994 și intrată în vigoare la 23 noiembrie 1994, ca evaziune fiscală, cu închisoare de la 6 luni la 5 ani sau cu amendă de la 1 la 10 milioane lei.
Între data săvârșirii faptei și până la judecarea definitivă a cauzei intervenind o lege care prevede aceleași limite ale pedepsei închisorii ca și legea anterioară, dar alternativ cu pedeapsa amenzii, legea nouă este mai favorabilă și, ca atare, este aplicabilă conform prevederilor art. 13 vechiul C. pen.[11]
În caz de succesiune a unor legi penale prin care pentru aceeași infracțiuni sunt prevăzute pedepse diferite, în conformitate cu art. 13 vechiul C. pen. se aplică legea care prevede limitele cele mai mici de pedeapsă.
Dacă o faptă de furt calificat a fost săvârșită anterior completărilor și modificărilor aduse art. 209 C.pen. prin Legea nr.140 din 14 noiembrie 1996, nu sunt aplicabile prevederile de agravare ale acestei legi.
Prin sentința penală nr. 238 din 12 mai 1998 a Judecătoriei Oltenița, rămasă definitivă, a fost condamnat inculpatul minor P.P.D. pentru săvârșirea infracțiunilor de furt prevăzută de art. 208 alin. (1) C.pen. și de furt calificat prevăzută de art. 208 alin. (1) raportat la art. 209 lit. g) și i), cu aplicarea art. 99 și a art. 109 C. pen. pentru ambele infracțiuni.
S-a reținut că, în noaptea de 3/4 martie 1996, inculpatul ș I însușit, prin efracție, bunuri în valoare de 400.000 lei de la partea vătămată D.M., iar în dimineața zilei de 19 septembrie 1997 ș I mai însușit o bicicletă aparținând părții vătămate V.V.
Împotriva sentinței s-a declarat recurs în anulare, susținându-se că instanța a făcut o greșită aplicare a legii.
Recursul în anulare este fondat.
Reținându-se că inculpatul a săvârșit fapta de însușire a bunurilor aparținând părții vătămate D.M. la data de 3 martie 1996, trebuia să se observe că, în urma modificării aduse articolului 209 C. pen. prin Legea nr. 140 din 14 noiembrie 1996, au fost stabilite limite mai mari ale pedepsei pentru furtul calificat (săvârșit „în timpul nopții” sau „prin efracție”).
Or, nerespectând prevederile art. 13 C. pen., potrivit cărora în cazul în care de la săvârșirea infracțiunii până la judecarea definitivă a cauzei au intervenit una sau mai multe legi penale, se aplică legea cea mai favorabilă, instanța a încadrat fapta în art. 209 alin. (1) lit. g) și i) C. pen., astfel cum acesta a fost completat și modificat prin Legea nr. 140/1996, pentru care este prevăzută pedeapsa închisorii de la 3 la 15 ani, iar nu în art. 209 lit. e și g C. pen. în redactarea anterioară apariției acestei legi, prin care furtul săvârșit „în timpul nopții” sau „prin efracție” era pedepsit cu închisoare de la 1 la 5 ani.
În acest fel, prin încălcarea prevederilor art. 13 C. pen., faptei de furt calificat săvârșite de inculpat i s-a dat o încadrare juridică greșită, iar pedeapsa la care a fost condamnat este în alte limite decât cele prevăzute de textul de lege ce-i era aplicabil.
Ca urmare, s-a admis recursul în anulare și, schimbându-se încadrarea juridică a faptei în infracțiunea de furt calificat prevăzută de art. 208 alin. (1) raportat la art. 209 lit. e) și g) cu aplicarea art. 99 și a art. 13 C. pen., inculpatul a fost condamnat la o pedeapsă stabilită în limitele acestor dispoziții mai favorabile[12].
În cazul infracțiunii continue începute sub legea veche mai favorabilă și consumată sub legea nouă mai nefavorabilă se aplică legea nouă, prevederile art. 13 vechiul C. pen. nefiind aplicabile.
Prin sentința penală nr. 234 din 30 aprilie 1997 a Judecătoriei Târgu Secuiesc, rămasă definitivă prin neapelare, inculpatul Z.C. a fost condamnat la 100.000 de lei amendă pentru săvârșirea infracțiunii de furt prevăzută în art. 208 alin. (1) și (2), cu aplicarea art. 13 C. pen..
Instanța a reținut că, în luna noiembrie 1996, inculpatul a făcut modificări la tabloul electric exterior și la contor, astfel ca energia consumată să nu poată fi înregistrată în perioada noiembrie 1996 – martie 1997.
Recursul în anulare declarat în cauză, cu motivarea că s-a făcut o greșită aplicare a art. 13 C. pen., este fondat.
Potrivit art. 10 și 13 C. pen., legea penală se aplică infracțiunilor săvârșite în timpul cât ea se afla în vigoare, iar în cazul în care de la săvârșirea infracțiunii până la judecarea definitivă a cauzei au intervenit una sau mai multe legi penale, se aplică legea cea mai favorabilă.
Aplicarea legii penale mai favorabile, în cazul succesiunii de legi penale în timp, presupune existența unei activități infracționale săvârșite până în momentul apariției noii legi.
Când activitatea ilicită a infractorului începută sub legea veche s-a prelungit în timp și sub legea nouă, având caracterul unei infracțiuni continue, momentul consumării infracțiunii este acela al epuizării activității materiale.
Infracțiunea de furt prevăzută de art. 208 alin. (1) și (2) C. pen. se pedepsea anterior modificării prin Legea nr. 140/1996 cu închisoare de la 3 luni la 2 ani sau cu amendă, iar după modificare cu închisoare de la 1 la 12 ani.
În cauză s-a stabilit că inculpatul a sustras energia electrică în perioada noiembrie 1996 – martie 1997, furtul constituind o infracțiune continuă. Între momentul începerii activității infracționale – noiembrie 1996 – și momentul consumării acesteia – martie 1997 – a intervenit Legea nr. 140 din 14 noiembrie 1996.
Întrucât infracțiunea s-a consumat după modificarea limitelor speciale ale pedepsei, în speță nu are semnificație succesiunea în timp a legilor penale, prevederile art. 13 C. pen. nefiind incidente, furtului săvârșit de inculpat aplicându-i-se legea nouă care prevede numai pedeapsa închisorii, nealternativă cu amenda[13].
Referitor la procedura simplificată de judecată , Curtea Constituțională a apreciat că instanța are posibilitatea de a respinge cererea inculpatului, chiar și în condițiile unei recunoașteri totale a faptelor reținute în sarcina sa, atunci când nu este lămurită asupra împrejurărilor de fapt ale cauzei și consideră că judecata nu poate avea loc numai în baza probelor administrate în faza de urmărire penală, ci trebuie să se facă potrivit dreptului comun[14].
Potrivit art. 374 alin. (4) coroborat cu art. 375 alin. (2) și art. 377 C. pr. pen. , în cursul cercetării judecătorești simplificate, pot fi administrate, în suplimentarea probatoriului administrat în faza de urmărire penală, probe cu înscrisuri. Doctrina a relevat faptul că, dacă, potrivit vechii reglementări, în procedura simplificată de judecată puteau fi administrate doar înscrisuri în circumstanțiere, potrivit actualei reglementări, pot fi administrate atât înscrisuri în circumstanțiere, cât și pentru soluționarea acțiunilor penală și civilă, prin urmare, acestea pot fi atât în favoarea, cât și în defavoarea inculpatului. Astfel, inclusiv partea civilă poate solicita administrarea de înscrisuri în circumstanțiere, cât și pentru soluționarea acțiunilor penală și civilă[15].
Într-un alt caz, Curtea reține că, potrivit art. 374 alin. (4) coroborat cu art. 375 alin. (2) și art. 377 din Codul de procedură penală, în cursul cercetării judecătorești simplificate, pot fi administrate în suplimentarea probatoriului administrat în faza de urmărire penală probe cu înscrisuri. Doctrina a relevat faptul că, dacă până în prezent în procedura simplificată de judecată puteau fi administrate doar înscrisuri în circumstanțiere, potrivit actualei reglementări, pot fi administrate atât înscrisuri în circumstanțiere, cât și pentru soluționarea acțiunilor penală și civilă, prin urmare, acestea pot fi atât în favoarea, cât și în defavoarea inculpatului.
De asemenea, Curtea observă că, potrivit art. 377 alin. (5) C. pr. pen., dacă după admiterea cererii inculpatului de a fi judecat în procedură simplificată instanța constată că pentru stabilirea încadrării juridice este necesară administrarea altor probe, precum și dacă, după schimbarea încadrării juridice, constată același lucru, luând concluziile procurorului și ale părților, instanța de judecată este obligată să dispună efectuarea cercetării judecătorești potrivit procedurii comune[16].
Curtea a statuat că reducerea limitelor speciale de pedeapsă ca urmare a recunoașterii învinuirii nu poate fi convertită într‑un drept fundamental, ci reprezintă un beneficiu acordat de legiuitor, potrivit politicii sale penale, în anumite condiții, printre care se numără și recunoașterea în totalitate a faptelor reținute în sarcina inculpatului, tocmai caracterul integral al recunoașterii învinuirii fiind cel care face inutilă efectuarea cercetării judecătorești, așa cum este reglementată aceasta de dispozițiile art. 374 alin. (5) ‑(10) din actualul Cod de procedură penală. Având în vedere efectele procedurii de judecată simplificate, instanța poate respinge, în baza unor criterii obiective și rezonabile, cererea formulată de inculpat, întrucât, indiferent că recunoașterea învinuirii este totală sau parțială, ceea ce prevalează este existența unui proces echitabil, despre care nu se poate vorbi în măsura în care se neagă principiul aflării adevărului. Prin urmare, nu simpla recunoaștere a învinuirii, chiar și integrală, este determinantă pentru a se da eficiență unui proces echitabil desfășurat în limitele legalității și imparțialității, aceasta constituind doar o condiție procedurală, ci stabilirea vinovăției inculpatului cu privire la faptele reținute în sarcina sa.
De altfel, având în vedere tocmai riscul exercitării de presiuni asupra inculpatului spre a‑și recunoaște vinovăția și cu privire la fapte pe care nu le‑a săvârșit, posibilitatea instanței de a respinge cererea de judecare a cauzei potrivit procedurii simplificate constituie o garanție a dreptului la un proces echitabil, consacrat de art. 21 alin. (3) din Constituție și de art. 6 din Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale. Judecătorul nu este obligat, în absența convingerii cu privire la sinceritatea inculpatului ‑chiar dacă acesta recunoaște în totalitate faptele reținute în sarcina sa ‑, să admită cererea formulată de inculpat, ceea ce reprezintă o materializare a principiului constituțional al înfăptuirii justiției de către instanțele judecătorești, consacrat de art. 124 din Legea fundamentală. Prin urmare, instanța are posibilitatea de a respinge cererea inculpatului, chiar și în condițiile unei recunoașteri totale a faptelor reținute în sarcina sa, atunci când nu este lămurită asupra împrejurărilor de fapt ale cauzei și consideră că judecata nu poate avea loc numai în baza probelor administrate în faza de urmărire penală, ci trebuie să se facă potrivit dreptului comun[17].
Curtea constată că între momentul sesizării sale prin Încheierea din 27 martie 2014 și momentul pronunțării prezentei decizii, Înalta Curte de Casație și Justiție – Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept în materie penală a pronunțat Decizia nr. 2 din 14 aprilie 2014, M. Of. nr. 319 din 30 aprilie 2014, prin care a statuat că în aplicarea art. 5 C.pen. prescripția răspunderii penale reprezintă o instituție autonomă față de instituția pedepsei. Prin urmare, având în vedere rolul său de garant al supremației Constituției, precum și efectele juridice pe care această decizie le produce, conform art. 474 alin. (4) C. pr. pen., Curtea Constituțională se va pronunța și asupra aspectelor ce țin de compatibilitatea art. 5 C.pen. , în interpretarea dată de instanța supremă, cu dispozițiile Legii fundamentale.
Examinând jurisprudența Înaltei Curți de Casație și Justiție în materie, Curtea constată că, pronunțându-se asupra unui recurs în interesul legii, Înalta Curte de Casație și Justiție a statuat că, “în cazul faptelor săvârșite sub imperiul Legii nr. 87/1994 și al judecării lor după intrarea în vigoare a Legii nr. 241/2005 pentru prevenirea și combaterea evaziunii fiscale, pot beneficia de cauzele de impunitate sau de reducere a pedepsei reglementate de art. 10 din această lege numai cei în sarcina cărora s-a reținut, prin aplicarea art. 13 C.pen. , săvârșirea unei infracțiuni fiscale prevăzute de art. 9 din Legea nr. 241/2005”. Observând și că, prin art. 16, Legea nr. 241/2005 a abrogat expres, în totalitate, Legea nr. 87/1994 pentru combaterea evaziunii fiscale, instanța supremă a reținut că principiul legii penale mai favorabile “impune aplicarea «legii» mai favorabile în ansamblu și nu doar aplicarea unora dintre «dispozițiile mai favorabile» ale acelei legi. Ca atare, în raport cu principiul menționat, nu se poate recurge la combinarea unei dispoziții mai favorabile dintr-o lege cu dispoziții din altă lege, fiindcă în acest fel s-ar ajunge, pe cale judecătorească, la crearea unei a treia legi, ceea ce nu ar fi îngăduit”[18] .
Contrar celor statuate anterior prin recursul în interesul legii menționat mai sus care reprezintă o soluție de principiu referitoare la problema aplicării legii penale mai favorabile, recent, printr-o hotărâre prealabilă, pronunțată în baza prevederilor art. 475 – 477 C. pr. pen., Înalta Curte de Casație și Justiție – Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept în materie penală, având de dezlegat problema de drept vizând aplicarea legii penale mai favorabile în cazul prescripției răspunderii penale, respectiv dacă prescripția răspunderii penale reprezintă o instituție autonomă față de instituția pedepsei, a statuat că “În aplicarea art. 5 C.pen. , […] prescripția răspunderii penale reprezintă o instituție autonomă față de instituția pedepsei.” În motivarea deciziei se arată că “determinarea instituțiilor care pot funcționa autonom este o preocupare importantă în practica judiciară penală actuală datorită necesității de a stabili modul de aplicare a legii penale mai favorabile”, precum și că “instituțiile autonome sunt instituțiile al căror mecanism de aplicare funcționează separat de încadrare și/sau pedeapsă și ale căror condiții de existență sunt diferite de faptul juridic față de care sunt apreciate ca fiind autonome”. Se mai statuează că “Având în vedere că efectele instituțiilor autonome nu sunt generate de același tip de fapt juridic, instituțiile enumerate mai sus sunt autonome și între ele, nu doar față de incriminare și sancțiune”[19].
Abordând problema legii penale mai favorabile, Curtea Constituțională a decis în practica sa că prin aplicarea legii penale în timp se înțelege ansamblul de norme juridice penale ce izvorăsc din rațiuni de politică penală, prin care se reglementează modul de aplicare a principiului mitior lex în raport cu timpul săvârșirii infracțiunii și cu momentul tragerii la răspundere penală a celor ce au săvârșit infracțiuni[20] . Totodată, determinarea legii mai blânde nu presupune o activitate abstractă, ci una concretă, fiind indisolubil legată de fapta comisă și de autorul ei [21].
Pentru identificarea concretă a legii penale mai favorabile trebuie avute în vedere o serie de criterii care tind fie la înlăturarea răspunderii penale, ori a consecințelor condamnării, fie la aplicarea unei pedepse mai mici. Aceste elemente de analiză vizează în primul rând condițiile de incriminare, apoi cele de tragere la răspundere penală și, în sfârșit, criteriul pedepsei. În acest sens, Curtea Constituțională a statuat că “Determinarea caracterului «mai favorabil» are în vedere o serie de elemente, cum ar fi: cuantumul sau conținutul pedepselor, condițiile de incriminare, cauzele care exclud sau înlătură responsabilitatea, influența circumstanțelor atenuante sau agravante, normele privitoare la participare, tentativă, recidivă etc. Așa fiind, criteriile de determinare a legii penale mai favorabile au în vedere atât condițiile de incriminare și de tragere la răspundere penală, cât și condițiile referitoare la pedeapsă. Cu privire la aceasta din urmă pot exista deosebiri de natură (o lege prevede ca pedeapsă principală amenda, iar alta închisoarea), dar și deosebiri de grad sau cuantum privitoare la limitele de pedeapsă și, evident, la modalitatea stabilirii acestora în mod concret.” Cât privește determinarea concretă a legii penale mai favorabile, Curtea Constituțională a statuat că “aceasta vizează aplicarea legii, și nu a dispozițiilor mai blânde, neputându-se combina prevederi din vechea și din noua lege, deoarece s-ar ajunge la o lex tertia, care, în pofida dispozițiilor art. 61 din Constituție, ar permite judecătorului să legifereze”[22].
Prin urmare, conform jurisprudenței Curții Constituționale, instanțele judecătorești pot dispune aplicarea legii penale mai favorabile, în temeiul art. 5 C.pen. , în intervalul cuprins între momentul săvârșirii faptei și momentul judecării definitive. Așa cum însăși Constituția dispune în art. 15 alin. (2), Curtea observă că obiectul reglementării, art. 5 C.pen. , are în vedere “legea” penală sau contravențională mai favorabilă și nicidecum dispozițiile/normele penale mai favorabile.
Specific analizei efectuate de Curte în prezenta cauză este faptul că în discuție se pune problema aprecierii legii penale mai favorabile prin compararea dispozițiilor a două coduri penale, respectiv Codul penal din 1969 și actualul Cod penal . Codurile se supun acelorași reguli generale ce guvernează rațiunea, scopul, necesitatea oricărui sistem de drept, însă, spre deosebire de reglementările modificatoare punctuale, dispun cu privire la o tipologie largă de relații sociale. Astfel, potrivit art. 18 din Legea nr. 24/2000 privind normele de tehnică legislativă pentru elaborarea actelor normative[23], “În vederea sistematizării și concentrării legislației, reglementările dintr-un anumit domeniu sau dintr-o anumită ramură de drept, subordonate unor principii comune, pot fi reunite într-o structură unitară, sub formă de coduri.” Tocmai de aceea, în cazul proiectelor de coduri comisiile de specialitate vor întocmi teze prealabile care să reflecte concepția generală, principiile, noile orientări și principalele soluții ale reglementărilor preconizate.
Adoptarea noului Cod penal a fost impusă din punct de vedere teleologic de rațiuni a căror sorginte publică este dată atât de reglementările adoptate la nivelul Uniunii Europene pentru realizarea spațiului comun de libertate, securitate și justiție, cât și de noua filosofie penală a statului român. Din această perspectivă, actualul Cod penal consacră o viziune diferită față de vechiul Cod penal: deși au fost preluate majoritatea faptelor penale ce se găseau și în reglementarea anterioară, pedepsele aplicabile au fost semnificativ diminuate. Însă, din analiza de ansamblu a dispozițiilor din Noul Cod penal, se poate constata existența caracterului mai favorabil a unor instituții din vechea reglementare, instituții pe care doctrina le-a calificat ca fiind autonome. În această situație se găsesc, de exemplu, suspendarea executării pedepsei sub supraveghere, concursul de infracțiuni ori prescripția specială. Astfel, pentru suspendarea executării pedepsei sub supraveghere, în actualul Cod penal este impusă condiția referitoare la pedeapsa aplicată care să fie de cel mult 3 ani, în timp ce potrivit Codului penal din 1969 pedeapsa aplicată putea să fie de 4 ani. De asemenea, în cazul concursului de infracțiuni, în actualul Cod penal se prevede că, atunci când s-au stabilit numai pedepse cu închisoare, se aplică pedeapsa cea mai grea, la care se adaugă automat un spor de o treime din totalul celorlalte pedepse stabilite, în timp ce potrivit Codului penal din 1969 se aplica pedeapsa cea mai grea, care putea fi sporită până la maximul ei special, iar când acest maxim nu era îndestulător, se putea adăuga un spor de până la 5 ani. Tot astfel, în situația prescripției, actualul Cod penal consacră în art. 155 alin. (4) împlinirea termenului de prescripție, indiferent de numărul întreruperilor, dacă s-au depășit cu încă o dată termenele generale prevăzute de art. 154, în timp ce în Codul penal din 1969, anterior modificării operate prin Legea nr. 63/2012, prescripția se socotea împlinită dacă se depășeau termenele generale cu încă jumătate.
Fără a intra într-o analiză comparativă și punctuală pe fiecare instituție de drept penal – analiză care aparține prin excelență instanțelor de drept comun, întrucât prin actualul Cod penal au fost diminuate pedepsele, Curtea constată că rațiunea avută în vedere de legiuitor a fost aceea de a impune un tratament sancționator mai blând pentru inculpații care se află la prima confruntare cu legea penală și care, indiferent de forma de vinovăție, comit o singură faptă penală, iar nu o pluralitate de infracțiuni. Alta este situația inculpaților care persistă într-un comportament antisocial prin săvârșirea mai multor infracțiuni, situație în care legiuitorul a urmărit să instituie un tratament sancționator mai sever, al cărui rol preventiv constă în descurajarea celor tentați să lezeze repetat valorile sociale ocrotite de legea penală. De altfel, intenția legiuitorului rezultă și din Expunerea de motive a Legii nr. 286/2009 privind Codul penal, potrivit căreia, “Într-un stat de drept, întinderea și intensitatea represiunii penale trebuie să rămână în limite determinate, în primul rând, prin raportare la importanța valorii sociale lezate pentru cei care înfrâng pentru prima oară legea penală, urmând să crească progresiv pentru cei care comit mai multe infracțiuni înainte de a fi definitiv condamnați și cu atât mai mult pentru cei în stare de recidivă. De aceea, limitele de pedeapsă prevăzute în partea specială trebuie corelate cu dispozițiile părții generale, care vor permite o agravare proporțională a regimului sancționator prevăzut pentru pluralitatea de infracțiuni.” (§ 36).
Curtea consideră că intenția legiuitorului nu trebuie și nu poate fi ignorată. O atare concluzie nu neagă principiul aplicării legii penale mai favorabile care urmează a fi incident, însă nu prin combinarea dispozițiilor din legile penale succesive, pentru că, în caz contrar, s-ar anula voința mai sus relevată care are în vedere ansamblul de norme ce au fost integrate organic într-un nou cod și nicidecum dispoziții ori instituții autonome. Altfel spus, în caz de tranziție, judecătorul este ținut de aplicarea legii penale mai favorabile, în ansamblu, fapt justificat prin aceea că nu trebuie să ignore viziunea fie preponderent represivă, așa cum este cazul Codului penal din 1969, fie preponderent preventivă, așa cum este cazul actualului Cod penal . Soluția se impune pentru că nu poate fi încălcată finalitatea urmărită de legiuitor cu ocazia adoptării fiecărui cod în parte, deoarece nu întâmplător cele două coduri, deși fiecare cu o concepție unitară proprie, au viziuni diferite asupra modului în care sunt apărate valorile sociale de către legea penală (§ 37).
Împrejurarea că, anterior apariției noului Cod penal, Curtea Constituțională a sancționat punctual un înțeles contrar principiului legii penale mai favorabile în cazul unor instituții de drept penal material[24] nu contravine argumentelor de mai sus, deoarece, în acele decizii, norma mai favorabilă s-a integrat în cuprinsul aceluiași act normativ, nefiind modificată viziunea de ansamblu a reglementării. Astfel, legea de modificare a termenului de prescripție specială (art. I pct. 3 din Legea nr. 63/2012) a fost încorporată în legea de bază (respectiv Codul penal din 1969), pierzându-și identitatea și integrându-se deplin în filosofia de ansamblu a reglementării existente. Situația este în mod vădit diferită în cazul succesiunii în timp a două coduri penale, întrucât într-o atare ipoteză se schimbă opțiunea puterii legislative cu privire la însăși filosofia politicii penale. Această nouă concepție nu putea nicidecum să aibă în vedere posibilitatea îmbinării dispozițiilor celor două legi pentru a obține o a treia lege (lex tertia).
De altfel, Curtea Europeană a Drepturilor Omului, într-o speță relativ recentă, deși nu a menționat interminis acest lucru, a statuat că respectarea dispozițiilor art. 7 § 1 CEDH impun, în cazul legilor penale succesive, alegerea globală a legii penale mai favorabile. Astfel, prin Hotărârea din 18 iulie 2013, pronunțată în Cauza Maktouf și Damjanović c Bosniei și Herțegovina, §l 70, Curtea de la Strasbourg, observând că ambele coduri penale ce s-au succedat din momentul comiterii faptelor și până la judecarea definitivă (Codul penal din 1976 și Codul penal din 2003) “prevăd game diferite de pedepse pentru crime de război”, a constatat că a existat “posibilitatea reală ca aplicarea retroactivă a Codului din 2003 să fi fost în detrimentul reclamanților în ceea ce privește impunerea pedepselor”, astfel că “nu se poate afirma că aceștia au beneficiat, în conformitate cu art. 7 din Convenție, de garanții efective împotriva impunerii unei pedepse mai severe”. Prin urmare, instanța europeană a hotărât, în unanimitate, că a fost încălcat art. 7 din Convenție, precizând totodată că această hotărâre “trebuie înțeleasă ca indicând pur și simplu faptul că, în ceea ce privește stabilirea pedepselor, reclamanților ar fi trebuit să li se aplice dispozițiile codului din 1976 [în ansamblu, n.n.] și nu faptul că ar fi trebuit să fie impuse pedepse mai blânde”.
În soluționarea acelei cauze nu a fost pusă în discuție o eventuală îmbinare a prevederilor din cele două coduri. Această abordare, care exclude posibilitatea combinării dispozițiilor mai blânde din mai multe legi succesive, este deplin argumentată într-una din opiniile concordante, formulate la hotărârea sus-menționată, potrivit căreia, “În mod logic, principiul aplicării retroactive a celei mai favorabile legi penale este corolarul principiului neretroactivității legii penale mai severe. Dacă o lege penală mai severă nu se poate aplica în cazul actelor săvârșite înainte de intrarea sa în vigoare, atunci o lege penală mai favorabilă trebuie să se aplice actelor comise anterior, dar judecate ulterior intrării sale în vigoare. Dacă legea penală mai severă ar continua să producă efecte după ce a fost înlocuită cu o lege penală mai favorabilă, ar fi încălcat principiul separării puterilor în măsura în care instanțele ar continua să aplice legea penală mai severă, deși legiuitorul a modificat evaluarea sa privind gradul de gravitate a comportamentului și gradul corespunzător de severitate a pedepselor aplicabile.[…] Curtea a adoptat o poziție clară privind definiția lex mitior cu scopul aplicării unor legi penale succesive: lex mitior este legea cea mai favorabilă acuzatului, ținând seama de situația acestuia, de natura infracțiunii și de circumstanțele în care a săvârșit-o. Acest lucru înseamnă că art. 7 § 1 din Convenție presupune o comparație inconcreto a legilor penale aplicabile cauzei acuzatului, inclusiv legea în vigoare la momentul săvârșirii infracțiunii (vechea lege) și cea în vigoare la momentul judecării (noua lege) […]. Hotărârea Scoppola nr. 2 arată că lex mitior trebuie să fie stabilită inconcreto, adică judecătorul trebuie să confrunte fiecare lege penală aplicabilă (cea veche și cea nouă) cu faptele specifice cauzei, cu scopul de a stabili care ar trebui să fie pedeapsa în cazul în care se aplică fie legea veche, fie cea nouă. După stabilirea pedepselor care rezultă din legile aplicabile și în lumina faptelor cauzei, trebuie să se aplice legea care este efectiv cea mai favorabilă acuzatului.”
În continuarea argumentației, se arată că, “pentru a stabili care este lex mitior în temeiul art. 7 § 1 din Convenție, trebuie să se procedeze, de asemenea, la o comparație globală a regimului represiv al fiecăreia din legile penale aplicabile în cazul acuzatului (metoda comparației globale). Judecătorul nu poate efectua o comparație regulă cu regulă (metoda comparației diferențiate), alegând regula cea mai favorabilă din fiecare din legile comparate. Două motive sunt oferite în mod tradițional în sprijinul acestei metode a comparației globale: în primul rând, fiecare regim represiv are propria sa logică, iar judecătorul nu poate distruge această logică, amestecând diverse reguli din diferite legi penale succesive; în al doilea rând, judecătorul nu se poate substitui legiuitorului și să creeze un nou regim represiv ad-hoc, alcătuit din diverse reguli ce decurg din diferite legi penale succesive. Prin urmare, art. 7 § 1 din Convenție impune stabilirea lex mitior în mod concret și global”.
Având în vedere considerentele expuse, Curtea Constituțională constată că dispozițiile art. 5 din actualul Cod penal, în interpretarea care permite instanțelor de judecată, în determinarea legii penale mai favorabile, să combine dispozițiile Codului penal din 1969 cu cele ale actualului Cod penal, contravine dispozițiilor constituționale ale art. 1 alin. (4) privind separația și echilibrul puterilor în stat, precum și ale art. 61 alin. (1) privind rolul Parlamentului de unică autoritate legiuitoare a țării (§ 42).
Raportat la aceste prevederi constituționale, în jurisprudența sa, Curtea a statuat că prevederile legale care guvernează activitatea instanțelor judecătorești și fixează poziția lor față de lege, acceptă în mod unanim că “atribuțiile judecătorului implică identificarea normei aplicabile, analiza conținutului său și o necesară adaptare a acesteia la faptele juridice pe care le-a stabilit, astfel încât legiuitorul aflat în imposibilitate de a prevedea toate situațiile juridice lasă judecătorului, învestit cu puterea de a spune dreptul, o parte din inițiativă. Astfel, în activitatea de interpretare a legii, judecătorul trebuie să realizeze un echilibru între spiritul și litera legii, între exigențele de redactare și scopul urmărit de legiuitor, fără a avea competența de a legifera, prin substituirea autorității competente în acest domeniu” ( v Decizia Curții Constituționale nr. 838 din 27 mai 2009, M. Of. nr. 461 din 3 iulie 2009).
Puterea judecătorească, prin Înalta Curte de Casație și Justiție, are rolul constituțional de a da unui text de lege anumite interpretări, în scopul aplicării unitare de către instanțele judecătorești. Acest fapt nu presupune însă că instanța supremă se poate substitui Parlamentului, unica putere legiuitoare în stat, dar implică anumite exigențe constituționale ce țin de modalitatea concretă în care se realizează interpretarea. În cazul dedus judecății, interpretarea duală a dispozițiilor art. 5 C.pen. este evidentă, însă, pentru argumentele expuse, una dintre interpretări contravine dispozițiilor care stabilesc sfera de competență a puterii legiuitoare, consacrate de art. 61 alin. (1) din Constituție, cu consecința înfrângerii separației și echilibrului puterilor în stat, prevăzute de art. 1 alin. (4) din Legea fundamentală. Astfel, interpretarea potrivit căreia legea penală mai favorabilă presupune aplicarea instituțiilor autonome mai favorabile, este de natură să înfrângă exigențele constituționale, deoarece, în caz contrar s-ar rupe legătura organică dintre instituțiile de drept penal aparținând fiecărei legi succesive, cu consecința directă a schimbării conținutului și sensului actelor normative adoptate de către legiuitor (§ 45).
Curtea observă că noțiunea de instituție autonomă nu este reglementată în niciunul dintre cele două coduri penale și nici în legea de aplicare a actualului Cod penal . Așa fiind, chiar dacă în limbajul juridic curent utilizarea noțiunii de instituție autonomă pentru anumite categorii juridice este acceptată, caracterul autonom al acesteia, astfel cum acesta este susținut în doctrină și practica judiciară, presupune că ea are o existență de sine stătătoare și nu depinde de ansamblul normativ în care este integrată pentru a-și îndeplini finalitatea. Or, o atare concluzie este inadmisibilă, întrucât nu se poate reține că o normă din Codul penal care reglementează cu privire la o anumită instituție de drept penal (recidivă, concurs de infracțiuni, prescripție etc.) este independentă de legea căreia îi aparține. Această distincție are o deosebită importanță pentru înțelegerea conceptului de lege, pentru că numai așa se poate oferi noțiunii de “lege penală mai favorabilă” un înțeles constituțional.
Faptul că legiuitorul a definit în art. 173 C.pen. noțiunea de lege penală ca fiind “orice dispoziție cu caracter penal cuprinsă în legi organice, ordonanțe de urgență sau alte acte normative care la data adoptării lor aveau putere de lege” nu echivalează cu împrejurarea că acele dispoziții sunt legi, ci doar cu faptul că sunt norme distincte care aparțin legii și au forța acesteia. Codul penal constituie o lege unitară, asemenea norme fiind prevăzute și în legile speciale care reglementează alte relații sociale, dar stabilesc, totodată, și fapte care constituie infracțiuni (cum ar fi infracțiunile reglementate de legislația vamală, fiscală etc.). Articolul 1 alin. (1) C.pen. stabilește că “Legea penală prevede faptele care constituie infracțiuni”, motiv pentru care în absența unei incriminări nu se poate vorbi de o lege penală. De aceea, înțelesul noțiunii de lege penală consacrat de art. 173 are în vedere alte acte normative care prevăd fapte ce constituie infracțiuni, legiuitorul urmărind a face legătura materială dintre Codul penal și alte legi speciale care, deși nu sunt penale, reglementând cu privire la alt tip de relații sociale, cuprind și dispoziții cu caracter penal . Calificarea caracterului penal al acestor dispoziții le scoate din sfera domeniului principal de reglementare (fiscal, vamal etc.) cu scopul de a înlătura orice fel de obiecții potrivit cărora faptele antisociale respective ar putea urma numai regimul juridic respectiv, în acest mod fiind exclusă o eventuală sustragere de la răspunderea penală. De altfel, dincolo de interpretarea acestui text, este de observat că acesta nu dispune cu privire la aplicarea legii penale mai favorabile, exigențele acestui principiu fiind stabilite prin art. 5 C.pen. .
Având rolul de garant al drepturilor și libertăților cetățenești, Curtea Constituțională nu poate ignora și alte consecințe de sorginte constituțională, cum ar fi exigențele ce țin de lipsa discriminării infractorului, fie ea, în acest caz, pozitivă, care nu numai că justifică, dar impun aplicarea unui tratament identic. Aceasta presupune că suspecții/inculpații care au comis fapte sub imperiul legii vechi, dar care vor fi judecați sub imperiul legii noi trebuie să aibă, în funcție de legea mai favorabilă, o situație juridică identică ori cu cei condamnați anterior potrivit legii vechi, ori cu cei ce vor săvârși infracțiuni potrivit legii noi, nefiind permisă o a treia formă de tratament sancționator ce combină dispoziții din ambele coduri. Prin urmare, pentru a satisface cerințele constituționale ale art. 16 alin. (1) potrivit cărora “Cetățenii sunt egali în fața legii și a autorităților publice, fără privilegii și fără discriminări”, este interzisă alternarea instituțiilor de drept penal din cele două legi, deoarece, în caz contrar, în aplicarea legii penale mai favorabile s-ar crea o discriminare pozitivă cu consecința creării unui privilegiu pentru infractorul care este judecat în perioada de tranziție a legii.
Toate aceste argumente conduc la constatarea încălcării dispozițiilor art. 1 alin. (4) și art. 61 alin. (1) din Constituție, întrucât prin combinarea dispozițiilor penale din mai multe legi succesive se creează, pe cale judiciară, o a treia lege care neagă rațiunea de politică penală concepută de legiuitor. Având în vedere cele de mai sus, Curtea consideră că numai interpretarea prevederilor art. 5 C.pen. în sensul că legea penală mai favorabilă se aplică în ansamblul ei este singura care poate înlătura viciul de neconstituționalitate (§ 49).
Potrivit jurisprudenței sale, Curtea a consacrat posibilitatea și obligația sa de a interveni, ori de câte ori este sesizată, în cazul în care un text legal poate genera interpretări de natură a aduce atingere prevederilor constituționale. În practica sa recentă, Curtea a statuat că, “fără a nega rolul constituțional al instanței supreme, a cărei competență este circumscrisă situațiilor de practică neunitară, Curtea Constituțională reține că, în cazul în care un text legal poate genera interpretări diferite, este obligată să intervină ori de câte ori acele interpretări generează încălcări ale prevederilor Legii fundamentale. Constituția reprezintă cadrul și măsura în care legiuitorul și celelalte autorități pot acționa; astfel și interpretările care se pot aduce normei juridice trebuie să țină cont de această exigență de ordin constituțional cuprinsă chiar în art. 1 alin. (5) din Legea fundamentală, potrivit căruia în România respectarea Constituției și a supremației sale este obligatorie”[25] .
Acest lucru este valabil și în ipoteza în care Înalta Curte de Casație și Justiție, în realizarea atribuțiilor constituționale prevăzute de art. 126 alin. (3), a pronunțat o decizie pentru interpretarea și aplicarea unitară a legii cu ocazia soluționării unui recurs în interesul legii. Prin aceasta instanța de contencios constituțional nu intră în sfera de competență a Înaltei Curți de Casație și Justiție, deoarece “Înalta Curte de Casație și Justiție, în acord cu dispozițiile constituționale ale art. 126 alin. (3), are competența exclusivă de a se pronunța asupra problemelor ce țin de interpretarea și aplicarea unitară a legii ori de câte ori practica judiciară impune acest lucru. Așa fiind, o decizie pronunțată într-o astfel de procedură nu poate constitui eo ipso obiect al cenzurii instanței de contencios constituțional ( v Decizia nr. 409 din 4 noiembrie 2003, M. Of. nr. 848 din 27 noiembrie 2003). Cu toate acestea, împrejurarea că printr-o decizie pronunțată într-un recurs în interesul legii se dă unui text legal o anumită interpretare nu este de natură a fi convertită într-un fine de neprimire care să oblige Curtea ca, în pofida rolului său de garant al supremației Constituției, să nu mai analizeze textul în cauză în interpretarea dată de instanța supremă ( v Decizia nr. 8 din 18 ianuarie 2011, M. Of. nr. 186 din 17 martie 2011).” ( v Decizia nr. 854 din 23 iunie 2011, M. Of. nr. 672 din 21 septembrie 2011.)
De altfel, Curtea Constituțională a stabilit că, “indiferent de interpretările ce se pot aduce unui text, atunci când Curtea Constituțională a hotărât că numai o anumită interpretare este conformă cu Constituția, menținându-se astfel prezumția de constituționalitate a textului în această interpretare, atât instanțele judecătorești, cât și organele administrative trebuie să se conformeze deciziei Curții și să o aplice ca atare” (Decizia nr. 536 din 28 aprilie 2011, M. Of. nr. 482 din 7 iulie 2011). De asemenea, “în interpretarea legii, instanțele judecătorești, între care și Înalta Curte de Casație și Justiție, trebuie să respecte cadrul constituțional, iar sancționarea depășirii/încălcării acestuia revine în exclusivitate Curții Constituționale”[26]
Aceleași rațiuni subzistă și în ce privește consacrarea unei anumite interpretări legale prin hotărâri prealabile pronunțate în temeiul art. 475 și urm. C. pr. pen., deoarece și aceste din urmă norme sunt, în concepția legiuitorului, o reflexie a dispozițiilor constituționale ale art. 126 alin. (3) potrivit cărora “Înalta Curte de Casație și Justiție asigură interpretarea și aplicarea unitară a legii de către celelalte instanțe judecătorești, potrivit competenței sale.” Or, capitolul VI al titlului III C.pr.pen. instituie “Dispoziții privind asigurarea unei practici judiciare unitare” care se poate realiza fie prin recursuri în interesul legii, fie prin hotărâri prealabile pentru dezlegarea unor chestiuni de drept. De aceea, conținutul normei juridice, în interpretarea dată prin aceste din urmă hotărâri, este supus controlului de constituționalitate, asemenea interpretărilor date prin deciziile care soluționează recursurile în interesul legii, așa cum s-a stabilit prin jurisprudența Curții Constituțională arătată mai sus. În măsura în care prin dezlegarea dată unor probleme de drept se atribuie unui text de lege un anumit înțeles, instanța de judecată, din oficiu, procurorul sau partea dintr-un proces care se consideră prejudiciată constituțional de dispoziția legală respectivă în interpretarea statuată prin hotărârea prealabilă pot uza de invocarea excepției de neconstituționalitate (§ 53)..
Curtea Constituțională reafirmă faptul că, potrivit dispozițiilor art. 147 alin. (4) din Legea fundamentală, “De la data publicării, deciziile sunt general obligatorii și au putere numai pentru viitor”. În jurisprudența sa, Curtea a statuat, cu valoare de principiu, că forța obligatorie ce însoțește actele jurisdicționale, deci și deciziile Curții Constituționale, se atașează nu numai dispozitivului, ci și considerentelor pe care se sprijină acesta. Astfel, Curtea a reținut că atât considerentele, cât și dispozitivul deciziilor sale sunt general obligatorii și se impun cu aceeași forță tuturor subiectelor de drept[27] .
Astfel, indiferent de interpretările ce se pot aduce unui text atunci când Curtea Constituțională a hotărât că numai o anumită interpretare este conformă cu Constituția, menținându-se astfel prezumția de constituționalitate a textului în această interpretare, instanțele judecătorești trebuie să se conformeze deciziei Curții și să o aplice ca atare. De altfel, Curtea Constituțională a statuat că, în ceea ce privește determinarea concretă a legii penale mai favorabile, “aceasta vizează aplicarea legii și nu a dispozițiilor mai blânde, neputându-se combina prevederi din vechea și noua lege, deoarece s-ar ajunge la o lex tertia, care, în pofida dispozițiilor art. 61 din Constituție, ar permite judecătorului să legifereze”[28] . Prin urmare, orice altă interpretare pe care practica judecătorească o atribuie textului conferă acestuia vicii de neconstituționalitate.
Totodată, Curtea observă că prin Decizia nr. 2 din 14 aprilie 2014, Înalta Curte de Casație și Justiție – Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept în materie penală a decis că în aplicarea art. 5 C.pen. prescripția răspunderii penale reprezintă o instituție autonomă față de instituția pedepsei, conferind astfel articolului 5 C.pen. , în interpretarea dată, valențe neconstituționale. Curtea constată că, odată cu publicarea prezentei decizii în Monitorul Oficial al României, efectele Deciziei nr. 2 din 14 aprilie 2014 a instanței supreme încetează în conformitate cu prevederile art. 147 alin. (4) din Constituție și cu cele ale art. 4771 C.pr.pen. (§ 56).
De asemenea, Curtea reține că dispozițiile art. 5 alin. (2) teza întâi, […] , nu sunt incidente ca efect al pronunțării prezentei decizii, întrucât, în acest caz, Curtea nu declară neconstituțională o prevedere legală, astfel că nu se produc consecințe asupra existenței normative în ordinea juridică a prevederii supuse controlului, ci se stabilește doar, pe cale de interpretare, un unic înțeles constituțional al art. 5 C.pen. .
Curtea constată că dispozițiile art. 5 C.pen. sunt constituționale în măsura în care nu permit combinarea prevederilor din legi succesive în stabilirea și aplicarea legii penale mai favorabile și nicio autoritate nu poate ignora înțelesul constituțional astfel stabilit[29] .
[2] În noul Cod de procedură penală vorbim astăzi de verificări prealabile (art. 2941). Vezi date şi informații (art. 306).
[3] I.C.C.J. , Secțiile Unite, Dec. nr. 36 din 22 septembrie 2008 , M. Of. nr. 177 din 23 martie 2009.
[4] Articolul 61 a fost introdus prin Legea nr. 161/2003 și abrogat prin L. nr. 187/2012. . Ultimele modificări ale Legii nr. 78/2000 se găsesc în Legea nr. 187 din 24.10.2012 , M. Of. nr. 757 din 12.11.2012 și în Legea 255 din19.07.2013 , M. Of. nr. 515 din 14.08.2013.
[5] Banii, valorile sau orice alte bunuri primite se confiscă, iar dacă acestea nu se găsesc, condamnatul este obligat la plata echivalentului lor în bani. Modificările aduse Codului penal sunt neesențiale, cu excepția regimului sancționator, mai blând (art. 291 din Noul Cod penal – M. A. Hotca, Noul Cod penal și Codul penal anterior, Aspecte diferențiale şi situații tranzitorii,Ed. Hamangiu, 2009 p. 289 ).
[6] În sens contrar, I.C.C.J. , dec. nr. 5139/2003.
În cazul denunțării de către cel care a dat banii şi bunurile făptuitorului, acestea se restituie în temeiul art. 61 alin.4 din Legea nr.78/2000, celui care le-a dat, şi nu se confiscă.
Curtea de Apel Bucureşti, secția I penală, prin sentința nr.45 din 3 iulie 2003, a condamnat pe inculpatul T.M. pentru săvârşirea infracțiunii de trafic de influență prevăzută în art.257 C.pen. raportat la art.5 şi art.7 pct. 3 din Legea nr.78/2000.
Instanța a reținut că, la 24 martie 2003, inculpatul, ofițer de poliție, a pretins lui Ş.M. suma de 5 milioane de lei spre a interveni pe lângă un cadru medical din serviciul medico-legal pentru ca în raportul ce se va întocmi să se menționeze o durată sub 60 de zile a tratamentului medical necesar unei persoane accidentate de Ş.M. Înainte de predarea banilor, acesta a denunțat fapta organului de poliție.
Recursul declarat de procuror, între altele pentru motivul că în hotărârea nu s-a consemnat că banii dați de denunțător au fost restituiți acestuia este fondat.
În adevăr, hotărârea este contrară legii, deoarece potrivit dispozițiilor cuprinse în art.61 alin. 4 din Legea nr.78/2000, introdus prin Legea nr.161 din 21 aprilie 2003, banii, valorile sau orice alte bunuri se restituie persoanei care le-a dat, atunci când se denunță autorității fapta de corupție mai înainte ca organul de urmărire să fi fost sesizat pentru acea faptă.
Prima instanță a omis să constate că suma de 5 milioane de lei a fost restituită denunțătorului Ş.M., fapt consemnat în rechizitoriu.
În consecință recursul procurorului a fost admis şi s-a consemnat în decizie restituirea către denunțător a banilor dați inculpatului ( S. pen. , decizia nr.5139 din 11 noiembrie 2003).
[7] Vezi şi D. Pavel, Prevederile noului cod penal cu privire la succesiunea legilor penale, în „R. R. D. ”nr. 6/1968, p. 6-7; M. Giugariu, Determinarea legii mai favorabile, în „Legalitatea populară” nr. 1/1962, p. 49; C. Barbu, Aplicarea legii penale în spațiu şi timp, Bucureşti, 1972, p. 210
[8] Legea penală se aplică infracțiunilor săvârşite în timpul cât ea se află în vigoare.
[9] Banii, valorile sau orice alte bunuri primite se confiscă, iar dacă acestea nu se găsesc, condamnatul este obligat la plata echivalentului lor în bani.
[10] I.C.C.J. , S. Pen. , Dosar nr. 2171/2003, Dec. nr. 1.386 din 11 martie 2004
[12] 572 din 18 februarie 1999, în „Pro lege” nr. 3/2000, p. 149
[13] Dec. nr. 2514 din 17 iunie 1999, în „Pro lege” nr. 1/2001, 92.
[14] Curtea Constituțională , dec. nr. 726 /2015, M. Of., nr. 887 din 26 noiembrie 2015, §13
[15] Curtea Constituțională , dec. nr. 107/2016, M. Of. nr. 324 din 27 aprilie 2016, §§ 17‑18
[16] Curtea Constituțională , dec. nr. 253/2016, M. Of. nr. 528 din 14 iulie 2016, §§ 19‑20
[17] Curtea Constituțională , dec. nr. 220/2018, M. Of. nr. 523 din 26 iunie 2018, §§ 23‑24
[18] Dec. nr. 8 din 21 ianuarie 2008, M. Of.nr. 866 din 22 decembrie 2008.
[19] Dec. nr. 2 din 14 aprilie 2014, M. Of.nr. 319 din 30 aprilie 2014
[20] Dec. nr. 841 din 2 octombrie 2007, M. Of. nr. 723 din 25 octombrie 2007
[21] Dec. nr. 834 din 2 octombrie 2007, M. Of.nr. 727 din 26 octombrie 2007
[22] Dec. nr. 1.470 din 8 noiembrie 2011, M. Of.nr. 853 din 2 decembrie 2011
[23] republicată în M. Of. nr. 260 din 21 aprilie 2010,
[24] V, în acest sens, Dec. nr. 1.092 din 18 decembrie 2012, M. Of. nr. 67 din 31 ianuarie 2013 – referitoare la prescripția specială, Dec. nr. 1.470 din 8 noiembrie 2011, M. Of. nr. 853 din 2 decembrie 2011 – referitoare la acordul de recunoaștere a vinovăției
[25] Dec. nr. 1.092 din 18 decembrie 2012, M. Of. nr. 67 din 31 ianuarie 2013
[27] V, în acest sens, Dec. Plenului Curții Constituționale nr. 1/1995 privind obligativitatea deciziilor sale pronunțate în cadrul controlului de constituționalitate, M. Of. nr. 16 din 26 ianuarie 1995, Dec. nr. 1.415 din 4 noiembrie 2009, M. Of. nr. 796 din 23 noiembrie 2009, și Dec. nr. 414 din 14 aprilie 2010, M. Of. nr. 291 din 4 mai 2010.
[28] Dec. nr. 1.470 din 8 noiembrie 2011, M. Of. nr. 853 din 2 decembrie 2011 .
[29] .Curtea Constituțională, Dec. nr. 265 din 6 mai 2014 , M. Of. nr. 372 din 20 mai 2014, § 58
Prin Decizia nr. 16/2016 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, Completul pentru dezlegarea unor probleme de drept care s-a arătat că „infracțiunea de spălare de bani nu trebuie reținută automat în sarcina autorului infracțiunii din care provin bunurile, pentru simplul fapt că în activitatea sa infracțională s-a realizat și una dintre acțiunile proprii elementului material al infracțiunii de spălare de bani, pentru că aceasta ar lipsi infracțiunea de spălare de bani de individualitate. Revine organelor judiciare sarcina de a decide în situații concrete dacă infracțiunea de spălare de bani este suficient de bine individualizată în raport cu infracțiunea din care provin bunurile și dacă este cazul să se rețină un concurs de infracțiuni sau o unică infracțiune”.
Astfel, Înalta Curte de Casație și Justiție a afirmat că infracțiunea de spălare de bani este o infracțiune în privința căreia trebuie să fie realizat un examen în mod propriu, fiind necesar a se respecta caracterul individual al infracțiunii. Ca atare, în “vederea constatării existenței sau inexistenței infracțiunii de spălare a banilor este necesar ca, în raport, cu această infracțiune să existe probe care să dovedească întrunirea elementelor constitutive impuse de norma penală.
Legiuitorul a înțeles să incrimineze și să sancționeze diferite fapte care aduc atingere unor valori sociale considerate importante pentru un anumit moment temporal. Prin urmare, în cuprinsul normelor de incriminare regăsim particularități specifice fiecărei infracțiuni, care permit deosebirea dintre o infracțiune de o altă infracțiune.
Caracterul individual al fiecărei infracțiuni este unul important, întrucât prin raportare la elementele specifice inerente faptelor prevăzute de legea penală se poate proceda la distingerea acestora. În egală măsură, individualitatea permite ca valorile sociale care se doresc a fi protejate să constituie nucleul unei singure infracțiuni dintr-o categorie sau subcategorie de infracțiuni.
Prin urmare, infracțiunea de spălare de bani are propriile sale elemente constitutive, propriile condiții și cerințe care impun constatarea că o anumită faptă, o anumită acțiune se pliază pe acestea, ca apoi să se poată atribui faptei noțiunea de infracțiune.
Prin raportare la infracțiunea de spălare de bani, individualitatea acestei infracțiuni se reflectă și din perspectiva caracterului ulterior al actelor de executare, care întrunesc elementul material impus de norma de incriminare. După cum s-a arătat anterior, infracțiunea de spălare de bani poate să își găsească aplicabilitate doar după ce infracțiunea principală a condus la existența unui bun dobândit în mod ilicit. Ca atare, concluzia care decurge din modul în care infracțiunea de spălare de bani poate fi săvârșită este reprezentată de faptul că fiecare infracțiune în parte produce consecințele proprii, astfel încât este imperios a se deosebi acțiunile proprii fiecărei infracțiuni cercetate.
Un alt argument care susține individualitatea și care impune, totodată, respectarea acestui caracter, de către organele judiciar este reprezentat de obligația organelor ca în momentul în care constată că realizarea operațiunii ilicită premisă să nu acționeze în sensul reținerii în mod automat și realizarea operațiunii de spălare a banilor. Aceste considerente sunt impuse de obligativitatea ca elementele constitutive ale infracțiunii de spălare de bani să fie supuse unei noi și distincte analize, întrucât aceasta implică o diferită rezoluție infracțională și diferite acte de executate.
De asemenea, se apreciază că se impune precizarea faptului că fiecare infracțiune în parte are elementele sale de particularitate care obligă organul judiciar să analizeze fiecare posibilă infracțiune în parte, prin raportare la elementele sale specifice.
Mai mult de atât, reținerea în mod automat a infracțiunii de spălare de bani atunci când se constată că a fost realizată una dintre acțiunile prevăzute în cadrul art. 29 alin. (1) din Legea nr. 656/2002 conduce la lipsirea de eficiență a reglementării în ceea ce privește această infracțiune. Practic, organele judiciare s-ar afla în ipoteza în care odată constatată executarea unei acțiuni, de pildă acțiunea de a transfera, pe baza unor prezumții să considere că în mod automat subiectul activ a săvârșit și o operațiune de spălare a bunului care ar rezulta din infracțiunea predicat.
Prin Decizia nr. 16/2016 Înalta Curte de Casație și Justiție a reținut că în sarcina organelor judiciare stă obligația de a dovedi și decide, prin raportare la starea de fapt concretă, dacă infracțiunea de spălare de bani este suficient de bine individualizată în raport de infracțiunea din care provin bunurile supuse operațiunilor cuprinse în art. 29 alin. (1) din Legea nr. 656/2002.
Cu toate acestea, analizând starea de fapt reținută în prezenta cauză se constată că organele judiciare nu au procedat la respectarea obligațiilor care s-au născut, în raport, cu aceste împrejurări, procedând în schimb la condamnarea inculpatului fără a supune examinării în mod propriu a fiecărui element care a stat la baza infracțiunilor reținute. Astfel, în cadrul analizei dedicată faptelor s-a arătat că organele judiciare, în mod eronat, au reținut ca act de executare al infracțiunii de spălare de bani însuși actul care ar sta Ia baza infracțiunii predicat.
O atare modalitate de a dispune trimiterea în judecată și ulterior condamnarea este contrară în primul rând principiilor fundamentale ale procesului penal .
Având în vedere cele arătate mai sus, se constată că instanța de fond a procedat în mod eronat la analiza infracțiunii de spălare de bani care a avut drept consecință reținerea acesteia în sarcina subsemnatului[1].
În concluzie, examenul jurisprudenței dovedește o constantă[2] a aplicării criteriului aprecierii concrete, ținându-se seama de ceea ce infractorul a săvârșit efectiv și de toate textele din fiecare lege aplicabile cazului concret.
Caracterul de normă de procedură a celor privind concursul de infracțiuni, contopirea, recidiva, reabilitarea, suspendarea condiționată a executării pedepsei, plângerea prealabilă, prescripție, care nu prevăd în mod direct încriminări și pedepse,[3]
Din punct de vedere al conținutului, legea penală cuprinde nu numai normele care prevăd incriminări și pedepse, dar și toate normele de drept penal și de drept procesual penal, și normele extrapenale la care legislația penală poate face trimitere sau referire, formând sistemul dreptului penal și în măsura în care, în aplicarea lor concretă ca un tot unitar, acestea influențează și duce la o pedeapsă finală, definitivă, în urma desfășurării unui proces logic.
Criteriul este acela al aprecierii și aplicării fiecărui caz concret. Compararea mentală dintre legea veche și cea nouă arată o singură lege pentru faptele concret săvârșite, prin aplicarea finală doar a unei singure legi aplicabile[4].
Principiul legalității obligă pe judecător să țină seama nu numai de textele care incriminează(sau nu) și pedepsesc faptele, ci de toate normele care își găsesc aplicarea în fiecare caz concret, în parte.
Legea mai favorabilă nu este aceea care prevede o pedeapsă mai ușoară, ci care, în ansamblul dispozițiilor sale conduce la un rezultat mai favorabil persoanei condamnate, în final .
Din nicio formulare a noii legislații penale și procesual penale nu se desprinde ideea renunțării la aceste reguli.
În anul 2018 au fost deschise un număr de 695 de cazuri de trafic de persoane, față de 675 în 2017 și 864 în 2016. Procurorii au pus sub urmărire penală 399 de suspecți de trafic de persoane (362 în 2017, 358 în 2016). Instanțele au condamnat 130 de traficanți în 2018, număr care a continuat scăderea anuală de la 222 (în 2017) și de la 472 în 2016. 37 de traficanți condamnați (29%) au primit pedepse cu suspendare; restul traficanților au primit pedepse cu închisoarea între 1 și peste 10 ani.
În Raportul privind traficul de persoane (2019) de pe situl Ambasadei SUA la București, se arată că Guvernul României nu îndeplinește în totalitate standardele minime în vederea eliminării traficului de ființe umane, însă depune eforturi semnificative în acest sens. Aceste eforturi includ inculparea mai multor suspecți de trafic de persoane și adoptarea unei strategii naționale pe cinci ani și a unui plan național de acțiune. Cu toate acestea, guvernul nu a demonstrat eforturi sporite comparativ cu perioada anterioară de raportare. Instanțele au condamnat un număr semnificativ mai mic de traficanți, iar autoritățile au identificat un număr considerabil mai mic de victime, continuând declinul multianual al acestor eforturi. Corupția endemică și presupusa complicitate la infracțiuni de trafic de persoane au continuat nepedepsite, în special în cazul funcționarilor publici care exploatau minore aflate în centre de plasament de stat. În continuare, judecătorii nu au beneficiat de pregătire specializată pentru cazurile de trafic de persoane și lucrul cu victimele, ceea ce a avut efecte negative asupra protecției martorilor, returnării victimelor și condamnării traficanților. Mai mult, insuficienta finanțare[5] de către guvern a serviciilor de asistență și protecție a continuat să fie o problemă, lăsând majoritatea victimelor neprotejate, predispuse la noi traume și vulnerabile la noi acte de trafic de persoane[6]. „România rămâne țară sursă principală pentru traficarea victimelor în scopul exploatării sexuale și a exploatării prin muncă forțată în Europa.”[7]
Jurisprudența națională relevă, de cele mai multe ori, existența unui important element extraneu :
Prin Sentința penală nr. 76 din data de 08.12.2015 a Curții de Apel Suceava pronunțată în dosar nr. 990/39/2015, s-a admis sesizarea formulată de Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Suceava cu privire la transferul persoanei condamnate A., condamnat de către autoritățile judiciare din Marea Britanie la pedeapsa de 15 ani închisoare aplicată prin Sentința penală nr. T20147356 din 10.04.2015 pronunțată de Curtea Coroanei Harrow – Marea Britanie, în a cărei executare se află[8].
Petenta A. (fostă B.) se află în stare de detenție în Penitenciarul Bacău (din 30 iunie 2016) în executarea pedepsei de 3 ani și 10 luni închisoare ce i-a fost aplicată prin Sentința penală nr. 120 din 4 iulie 2013 pronunțată de Curtea de Apel Ploiești, în Dosarul nr. x/1/2013, definitivă prin Decizia penală nr. 124/A din 8 aprilie 2015 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție pentru săvârșirea infracțiunilor de proxenetism prevăzută de art. 213 alin. (1) C. pen., trafic de persoane prevăzută de art. 210 alin. (1) lit. a) C. pen. și uz de fals prevăzută de art. 323C. pen. Ea a fost condamnată prin Sentința penală nr. 440/2011 din 6 iulie 2011 pronunțată de Tribunalul Ordinar din Rimini, Republica Italiană, în Dosarul nr. x/2010, definitivă la data de 13 aprilie 2012, la pedeapsa de 2 ani și 8 luni închisoare și 600 de euro amendă pentru săvârșirea infracțiunii de proxenetism și a fost arestată preventiv la domiciliu de la 19 iulie 2010 la 26 ianuarie 2011. Prin ordinul de executare pentru încarcerare și decretul de suspendare din 2 august 2012, Parchetul de pe lângă Tribunalul Ordinar din Rimini a dispus suspendarea executării ordinului de executare a pedepsei închisorii aplicate petentei, mai exact a restului rămas de executat de 2 ani, o lună și 22 de zile închisoare. Totodată, s-a dispus înștiințarea petentei pentru a se prezenta la Biroul Executări Penale din cadrul Parchetului pentru a solicita acordarea uneia dintre măsurile alternative detenției stabilită conform legislației italiene și avertizarea că se va da curs executării pedepsei imediat în cazurile explicit descrise în ordin[9].
În perioada aprilie 2006 – iulie 2006, numitul A., uneori împreună cu alte persoane, a constrâns victimele majore C., D., E. (și prin exercitarea de violențe în mod repetat asupra uneia dintre acestea – C.), să practice prostituția în folosul său și al celorlalți coautori, stabilind locurile unde se desfășurau activitățile, prețurile și încasând sumele de bani obținute în urma practicării prostituției (mandatul european de arestare emis la data de 17.09.2013 de către Judecătorul de Instrucție din cadrul Tribunalului din Torino – Italia, în baza mandatului de arestare pentru săvârșirea a 3 infracțiuni de exploatare sexuală a minorilor; exploatare prostituție și viol, prevăzute și pedepsite de art. 600 bis, art. 609 bis din Codul penal italian; art. 3 n. 5, n. 7 cazurile 1 și 2 și art. 4 din Legea nr. 75/1958.). S-a arătat că faptele penale susmenționate sunt incriminate și de legea penală română, respectiv în infracțiunile de trafic de persoane prevăzute și pedepsite de art. 210 alin. (1) lit. a) și b) C. pen., cu aplicarea art. 5 alin. (1) C. pen. (pedeapsa prevăzută de lege fiind închisoarea de la 3 ani la 10 ani și interzicerea exercitării unor drepturi), cu aplicarea art. 77 alin. (1) lit. a) C. pen.; trafic de minori prevăzute și pedepsite de art. 211 alin. (1) C. pen., cu aplicarea art. 5 alin. (1) C. pen. (pedeapsa prevăzută de lege fiind închisoarea de la 3 ani la 10 ani și interzicerea exercitării unor drepturi) și viol prevăzute și pedepsite de art. 218 alin. (1), alin. (3) lit. c) și e) C. pen., cu aplicarea art. 5 alin. (1) C. pen. (pedeapsa prevăzută de lege fiind închisoarea de la 5 la 12 ani și interzicerea exercitării unor drepturi), infracțiuni reținute în concurs real, respectiv cu aplicarea art. 38 alin. (1) C. pen.[10]
fapta inculpatului, constând în aceea că, în perioada august-septembrie 2012 – august 2014, a recrutat victimele și le-a transportat în – Austria unde, le-a obligat prin constrângere fizică, psihică și morală să practice prostituția în folosul său, obținând astfel, în mod ilicit, sume de bani, întrunește elementele constitutive ale infracțiunii de trafic de persoane, în formă continuată, prevăzută de art. 210 alin. (1) lit. a) C. pen., cu aplicarea art. 35 alin. (1) C. pen.[11]
etc.
Cu ocazia rezolvării unei probleme de drept[12] au mai fost semnalate alte cazuri, ca urmare a comunicării opiniei judecătorilor din cadrul unor Curții de Apel și instanțelor arondate:
Sentința penală nr. 166 din 3 decembrie 2015, a Tribunalului Hunedoara (nedefinitivă) prin care s-a dispus, printre altele, condamnarea inculpaților C.M.C., P.O.D. și P.S.M. pentru săvârșirea infracțiunii de proxenetism prevăzute de art. 213 alin. (1) și (3) din Codul penal, prin schimbarea încadrării juridice din infracțiunile prevăzute de art. 211 alin. (1) din Codul penal (două fapte) și art. 213 alin. (1) din Codul penal, cu aplicarea art. 35 alin. (1) din Codul penal.
Sentința penală nr. 638 din 30 decembrie 2014 a Judecătoriei Sibiu (nedefinitivă), prin care s-a dispus, printre altele, condamnarea inculpaților I.F.C., în temeiul art. 213 alin. (1) din Codul penal, și a inculpatului I.C.A., în temeiul art. 213 alin. (1) și (3) din Codul penal, pentru săvârșirea infracțiunii de proxenetism în formă agravată.
Decizia penală nr. 617/A din 22 aprilie 2015 a Curții de Apel București – S. a II-a penală pronunțată în soluționarea apelurilor formulate împotriva Sentinței penale nr. 50 din 2 februarie 2015 a Judecătoriei Sectorului 2 București, în Dosarul nr. 18.126/300/2014, prin care s-a dispus, printre altele, respingerea, ca nefondate, a apelurilor declarate de apelanții inculpați M.I.G., D.D.M., F.A., M.L.C., G.D., V.Ș. și Z.E.M. împotriva sentinței mai sus menționate prin care în temeiul art. 213 alin. (1) și (3) din Codul penal, cu aplicarea art. 35 alin. (1) din Codul penal, art. 36 alin. (1) din Codul penal, art. 396 alin. (1) și (10) din Codul de procedură penală, cu referire la art. 79 alin. (3) din Codul penal au fost condamnați inculpații mai sus menționați.
Sentința penală nr. 50 din 2 februarie 2015 a Judecătoriei Sectorului 2 București – S. penală prin care s-a dispus, printre altele, condamnarea inculpaților M.I.G., Z.E.M., D.D.M.S, V.Ș.F.A. și G.D. în temeiul art. 213 alin. (1) și (3) din Codul penal cu aplicarea art. 35 alin. (1) din Codul penal, art. 36 alin. (1) din Codul penal, art. 396 alin. (1) și (10) din Codul de procedură penală cu referire la art. 79 alin. (3) din Codul penal.
Sentința penală nr. 183 din 6 mai 2016 a Judecătoriei Alexandria — S. penală privind pe inculpații G.N., S.D., S.N.I., P.R.P. și R.D.A. prin care s-a dispus, printre altele, condamnarea inculpaților în temeiul art. 213 alin. (1) și (3) din Codul penal cu aplicarea art. 41 alin. (1) din Codul penal, art. 77 alin. (1) din Codul penal, raportat la art. 396 alin. (1), (2) și (10) din Codul de procedură penală.
Procurori ai Secției parchetelor militare din cadrul Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție au efectuat mai multe acte de urmărire penală în cauza denumită ca fiind „Dosarele Revoluției”. Prin ordonanța din 1 noiembrie 2016, procurorii militari au dispus extinderea urmăririi penale, inrem, sub aspectul infracțiunii contra umanității, prevăzută în art. 439 alin. 1 lit. a), g), i) și k) C. pen., cu aplicarea art. 5 C. pen.
Din actele dosarului rezultă că pentru păstrarea puterii, prin acțiunile desfășurate și măsurile dispuse, noua conducere politică și militară instaurată după data de 22 decembrie 1989 a determinat uciderea, rănirea prin împușcare, vătămarea integrității fizice și psihice, respectiv lipsirea de libertate a unui număr mare de persoane, fapte care se circumscriu condițiilor de tipicitate ale infracțiunii contra umanității prevăzută în art. 439 alin. 1 lit. a), g), i) și k) C. pen., cu aplicarea art. 5 C. pen.
”Statul român a întârziat, nepermis de mult, finalizarea aflării adevărului, în baza căruia să se poată garanta dreptul victimelor și al urmașilor acestora la reparație echitabilă, autoritățile naționale neacționând cu diligența impusă de normele internaționale referitoare la respectarea drepturilor omului”.[14]
Prin rechizitoriul Secției Parchetelor Militare nr. 11/P/2014 din 05.04.2019, în dosarul penal intitulat generic „Revoluția Română din decembrie 1989”, au fost trimiși în judecată inculpații Iliescu Ion,Voiculescu Voican Gelu și general (rtr.) Rus Iosif pentru săvârșirea infracțiunilor contra umanității, prevăzută și pedepsită de art. 439 alin.1. lit. a), g), i) și k) din C.pen., cu aplicarea art. 5 C.pen.
Pentru întocmirea rechizitoriului Secției Parchetelor Militare au fost administrate, în principal, probe obținute după data de 13.06.2016, dată la care, prin Încheierea nr. 469 din dosarul 1483/1/2016, judecătorul de cameră preliminară din cadrul Înaltei Curți de Casație și Justiție a confirmat redeschiderea urmăririi penale. Procurorii militari au obținut prin ancheta desfășurată probe noi, iar în urma declasificării documente esențiale, care au contribuit la cunoașterea împrejurărilor comiterii faptelor și la aflarea adevărului[15].
Situația premisă a infracțiunii contra umanității referitoare la existența unui atac generalizat rezultă din numărul mare de localități în care au avut loc incidente armate cu consecințele menționate anterior. Din modul în care s-a produs acest atac reiese existența unui plan după care s-a acționat, plan care a urmărit crearea unei stări de confuzie în rândul forțelor armate, prin divizarea conducerii Ministerului Apărării Naționale și difuzarea unor ordine, rapoarte și informații false, scoaterea în stradă și înarmarea populației, respectiv crearea aparenței unui „război civil” în care să se confrunte unități înarmate aparținând Ministerului Apărării Naționale și Ministerului de Interne sau aceluiași minister, în scopul preluării puterii și legitimării noilor lideri. În realizarea acestui plan s-a apelat la Televiziunea Română care a transmis comunicate alarmiste și uneori false, la tăierea legăturilor telefonice și aducerea la conducerea ministerelor de forță a unor foste cadre militare loiale noii conduceri politico-militare, cu consecința generării unui „război” psihologic și mediatic care a condus la producerea a numeroase victime.
În cauză, cercetările continuă cu privire la toate faptele care au făcut obiectul dosarului nr. 11/P/2014, inclusiv cu privire la faptele comise după data de 22 decembrie 1989 pe întreg teritoriul țării, conform dispozițiilor reținute în încheierea de confirmare a redeschiderii urmăririi penale în cauză[16].
Pentru îndeplinirea dispozițiilor reținute din încheierea de confirmare a redeschiderii urmăririi penale în cauză, precum și a obiectivelor fixate de procurori la momentul extinderii urmăririi penale sub aspectul infracțiunii contra umanității (1 noiembrie 2016), a fost administrat un probatoriu complex, implicând audierea a numeroși martori; colaborarea cu istorici, scriitori și jurnaliști; verificarea și exploatarea arhivelor militare și civile, precum și fișarea, scanarea, analizarea și valorificarea vastei arhive a Senatului României care a stat la baza elaborării Raportului Comisiei Senatorialeprivind Revoluția Română din Decembrie 1989 (28.730 file); s-a realizat o clarificare cu privire la situația internă și internațională deosebit de complexă existentă la finalul anului 1989; a fost stabilită componența comandamentului politico-militar care a preluat, în timp foarte scurt, după fuga președintelui în exercițiu, puterea totală în România, concluzionându-se, fără echivoc, faptul că în decembrie 1989 nu a existat vid de putere. S-a realizat edificarea parțială referitoare la declanșarea și executarea diversiunii militare începând cu seara zilei de 22 decembrie 1989[17].
Este cert faptul că diversiunea a existat, s-a manifestat complex pe mai multe planuri, fiind cauza principală a numeroaselor decese, vătămări corporale și distrugeri survenite.
Probatoriul administrat a reliefat mecanismele dezinformărilor constante, având consecințe deosebit de grave, lansate prin intermediul TVR, Radiodifuziunii și mijloacelor militare de comunicații, astfel fiind instaurată la nivel național bine cunoscuta psihoză teroristă; de asemenea, se conturează modalitatea prin care au fost transmise o serie de ordine militare diversioniste, cu consecințe deosebit de grave.
A fost clarificată succesiunea evenimentelor petrecute la UM 01417 Târgoviște, locația unde s-a aflat cuplul Ceaușescu începând cu după-amiaza zilei de 22 decembrie 1989. Probele au evidențiat existența unei constante diversiuni exercitate asupra cadrelor de comandă ale acestei unități militare, precum și existența unor ordine venite de la vârful ierarhiei militare privind eliminarea fizică a cuplului Ceaușescu; au fost clarificate circumstanțele și împrejurările privind pregătirea judecării în regim de urgență a fostului președinte și a soției acestuia, judecarea propriu-zisă, motivațiile reale care au stat la baza acestei acțiuni și, mai apoi, executarea soților Ceaușescu.
Parchetul precizează faptul că, după anul 1989, probe importante, de natură să stabilească adevărul privind Revoluția, au fost distruse sau alterate, ceea ce face dificilă stabilirea, cu claritate, a unui raport de cauzalitate între anumite conduite, acțiuni sau inacțiuni și consecințele deosebit de grave ale evenimentelor din decembrie 1989[18].
Rechizitoriul depășește „în mod imprudent” granițele documentului strict juridic, pentru a se aventura în teritoriul istoriei[19]. El expune opinii și despre lovitura de stat din decembrie ’89, despre caracterul prosovietic al echipei conducătoare, despre Procesul simulat de la Târgoviște, despre relația dintre armată și securitate, înainte și după 22 decembrie.
Procurorul general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție a adresat Președintelui României o solicitare de exercitare a prerogativelor constituționale și legale privind cererea de urmărire penală în legătură cu săvârșirea infracțiunii contra umanității, prevăzută în art. 439 alin. (1) lit. a), g), i) și k) C. pen. cu aplicarea art. 5 C. pen. , față de: Iliescu Ion, membru și președinte al Consiliului Frontului Salvării Naționale (din 22 decembrie 1989), organism care de facto a exercitat puterea executivă și legislativă centrală, comportându-se ca un Guvern până la apariția Decretului-Lege nr. 2 din 27 decembrie 1989, când președintele consiliului a primit rolul unui șef de stat, iar atribuțiile legislative ale consiliului au fost separate de cele executive, ce necesită autorizare pentru intervalul 22-27 decembrie 1989; Roman Petre, membru al Consiliului Frontului Salvării Naționale, din 22 decembrie 1989, numit oficial prim-ministru al Guvernului României prin Decretul nr. 1 din 26 decembrie 1989, ce necesită autorizare pentru perioada 22-31 decembrie 1989, și Voiculescu Gelu-Voican, membru al Consiliului Frontului Salvării Naționale din 22 decembrie 1989, numit oficial viceprim-ministru al Guvernului României prin Decretul nr. 5 din 28 decembrie 1989, ce necesită autorizare pentru perioada în perioada 22-31 decembrie 1989.
Solicitarea procurorului general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție se întemeiază pe prevederile constituționale și legale (art. 109 alin. 2 din Constituția României, respectiv art. 12 și 19 din Legea nr. 115/1999), precum și pe Decizia Curții Constituționale nr. 270 din 10 martie 2008[20].
Procurorii militari ai Secției Parchetelor Militare din cadrul Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție au dispus efectuarea în continuare a urmăririi penale sub aspectul săvârșirii infracțiunii contra umanității față de suspecții general locotenent (r) Rus Iosif, la data săvârșirii faptelor, comandant al Aviației Militare și membru al Consiliului Militar Superior; amiral (r) Dumitrescu Emil.
În aceeași cauză, s-a dispus extinderea și efectuarea în continuare a urmăririi penale sub aspectul săvârșirii infracțiunii contra umanității față de suspectul Ion Iliescu, la data săvârșirii faptelor, membru și președinte al Consiliului Frontului Salvării Naționale (CFSN)pentru fapte comise în intervalul 27 – 31 decembrie 1989, pentru care nu este necesară îndeplinirea unei condiții prealabile de autorizare.
În această perioadă, C. F. S. N. a acționat ca un veritabil Guvern, membrii acestuia fiind asimilați unor miniștri, aspect detaliat pe larg în Precizările Ministerului Public în data de 13 aprilie 2018. Astfel, conform dispozițiilor art.109 alin. 2 din Constituția României, art. 12 din Legea nr. 115/1999 privind responsabilitatea ministerială, republicată, și art. 2941 C.pr.pen. , doar Președintele României are dreptul să autorizeze efectuarea urmăririi penale a foștilor membrii ai Guvernului României. În vederea edificării cu privire la natura juridică a C. F. S. N. și a caracterului juridic al actelor emise de acest organism, principalele facultăți de drept din țară (Cluj – Napoca, București și Iași) au concluzionat că „deși cadrul legal de funcționare al C. F. S. N. a fost definitiv conturat abia în data de 27 decembrie 1989, prin Decretul-Lege nr. 2, din punct de vedere faptic C. F. S. N. a acționat în perioada 22-27 decembrie 1989 ca un veritabil Guvern, învestit prin susținerea populară existentă la momentul respectiv” .
Din probatoriul administrat în cauză, rezultă că[21] în calitate de comandant al Aviației Militare și membru al Consiliului Militar Superior, gl. lt. (r) Iosif Rus a dat ordine cu caracter diversionist . Astfel, în seara zilei de 22 decembrie 1989, din proprie inițiativă și fără drept, acesta a insistat în emiterea unui ordin prin care a solicitat ca în sprijinul micro garnizoanei Aeroportului Internațional Otopeni să fie trimisă o subunitate a trupelor de Securitate. Acest ordin, dat de o persoană ce nu avea dreptul să intervină în organizarea pazei și apărării Aeroportului Otopeni (cu plan propriu de apărare), a produs o ruptură informațională și de comunicare între forțele angrenate în paza și apărarea acestui obiectiv, constituind sursa unei grave confuzii, factori esențiali ce au creat premisele focului fratricid între militarii M. Ap. N. și cei ai trupelor de Securitate sosite în sprijin. Fără acest ordin, neregulamentar și inutil, nu ar fi fost posibilă tragedia survenită în dimineața zilei de 23 decembrie 1989, în urma căreia au decedat 48 de persoane (40 militari) și alte 15 au fost rănite . Totodată, față de gl. lt. (r) Iosif Rus există probe care demonstrează că, la data de 23 decembrie 1989, acesta a dat ordin ca elicopterelor de la Regimentul 61 Elicoptere Boteni să le fie schimbate, prin revopsire, cocardele tricolore de pe fuzelaj și înlocuite cu alte însemne, de alt format geometric. În condițiile în care gl. lt. (r) Iosif Rus a ordonat, în mai multe rânduri, ca aparatele de zbor amintite să efectueze diverse misiuni deasupra Capitalei (TVR, Cimitirul Ghencea etc.) și în alte zone, cu scopul combaterii presupușilor teroriști, au fost generate confuzii și suspiciuni întemeiate la nivelul militarilor dispuși la sol pentru paza diverselor obiective, situație care a dus la deschiderea focului fratricid și creșterea în intensitate a psihozei teroriste. De menționat că toate afirmațiile făcute cu privire la existența elementelor teroriste s-au dovedit ulterior a fi false.
Din același probatoriu, rezultă suspiciuni rezonabile referitoare la activitatea cpt. rang I Emil (Cico) Dumitrescu, cu privire la care s-a stabilit că, în ținută militară, a lansat personal prin intermediul TVR (începând cu 22 decembrie 1989, orele 14.25) informații false, cu caracter diversionist, ce au avut drept efect instaurarea la nivelul întregii țări a psihozei fenomenului terorist, cu consecințele grave arătate mai sus, respectiv pierderi de vieți omenești, vătămări corporale și lipsirea de libertate a numeroase persoane pe teritoriul României . Același militar a făcut parte din comandamentul militar existent în TVR, iar din această poziție a desfășurat activități ce au avut drept efect intensificarea psihozei cu privirea la activitatea elementelor teroriste.
Ca inițiator și coordonator al comandamentului unic de conducere (organism politico-militar) iar, mai apoi, în calitate de președinte al C. F. S. N. (care și-a subordonat Consiliul Militar Superior), Iliescu Ion „a acceptat și oficializat măsuri cu caracter militar, dintre care unele au avut un evident caracter diversionist. Prin exercitarea autorității depline, Iliescu Ion ar fi putut interveni pentru stoparea fenomenului diversionist, însă nu a acționat în acest sens” . Psihoza teroristă ce a atins cote paroxistice în rândurile militarilor și civililor înarmați, coroborată cu multe ordine militare ce au prezentat caracter diversionist (deplasări de trupe ale unor unități militare, ordonate în general pe timpul nopții), au avut drept rezultat numeroase situații de foc fratricid și de deschidere a focului asupra unor persoane ce nu desfășurau activități potrivnice mișcării revoluționare[22].
Pe de altă parte, Ion Iliescu reiterează buna credință a celor care au încercat să „dea un sens și direcție schimbării”, atunci când „o revoltă populară a născut un vid de putere”[23].
Cum poți să propagi o revoluție mai rapid decât transmițând-o la televizor? Acesta a fost răspunsul găsit în `89. Astăzi mai avem Facebook-ul și Twitter (pentru vreo altă primăvară arabă)!
La noi, puterea a alunecat din balcon, dar nu a ajuns la masele din piață. Deși entuziasmate, mulțimile nu aveau cum să se organizeze deosebit de rapid. Puterea a trecut în mâinile unei mici grupări de actori politici al căror unic capital era o mai bună organizare.
Yuval Noah Harari este profesor de istorie universală în cadrul Departamentului de istorie al Universității Ebraice din Ierusalim. Cartea care l-a făcut celebru este „Sapiens. Scurtă istorie”, tradusă în peste patruzeci de limbi, printre care și în românește (Polirom, 2017). Într-o altă lucrare[24], „turnată în scenarii logice, dar și în mirări îngrijorătoare”[25], se arată că Revoluția Română a fost deturnată de autoproclamatul F.S.N., care, în realitate, era o perdea de fum pentru aripa moderată a partidului comunist. Frontul era alcătuit din foști membri de partid de nivel mediu și condus de un membru al C.C. al P.C.R., fost șef al departamentului de propagandă. Ei s-au reinventat ca politicieni democrați, folosindu-și experiența îndelungată și rețeaua de acoliți în preluarea controlului asupra țării și în însușirea resurselor economice. Noua elită este alcătuită din foștii comuniști și familiile lor. Masele care și-au riscat viața la Timișoara și București nu aveau cum să știe „cum să coopereze și cum să creeze o organizare eficientă ca să-și urmărească propriile interese”[26]. Istoricul definește fenomenul ca definind o cooperare flexibilă, în cadrul unor rețele mai eficiente.
Crima împotriva umanității este un concept care apare în practica judiciară ca o alternativă la utilizarea termenului de genocid. Motivul este existența unor cerințe de probațiune mult mai ușoare, în condițiile în care există anumite suprapuneri a sferelor celor două infracțiuni[27].
Șeful Secției Parchetelor Militare din cadrul Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție, Dan Voinea spune că „într-adevăr, acuzații nu pot fi judecați după altă legislație decât cea în vigoare la vremea respectivă, decât dacă avocații lor apreciază că cea actuală este mai blândă, altfel vor cere revenirea la vechiul C. pen. . Cum de genocid nu poate fi vorba, rămâne articolul legat de tratamente neomenoase în care s-ar încadra, cred eu, faptele comise la mineriadă. Numai că, știți cum e, dacă sunt cinci juriști într-o cameră, fiecare poate avea altă opinie vizavi de acest fapt, deci nu mă pot pronunța categoric”[29].
Articolul 7 C.E.D.H. arată că: „1. Nimeni nu poate fi condamnat pentru o acțiune sau o omisiune care, în momentul în care a fost săvârșită, nu constituia o infracțiune, potrivit dreptului național sau internațional. De asemenea, nu se poate aplica o pedeapsă mai severă decât aceea care era aplicabilă în momentul săvârșirii infracțiunii. 2. Prezentul articol nu va aduce atingere judecării și pedepsirii unei persoane vinovate de o acțiune sau de o omisiune care, în momentul săvârșirii sale, era considerată infracțiune potrivit principiilor generale de drept recunoscute de națiunile civilizate.”
Noțiunea de „drept” („law”) utilizată la art. 7 corespunde celei de „lege” care figurează în alte articole ale Convenției și cuprinde dreptul scris și nescris, implicând condiții calitative, printre care cele privind accesibilitatea și previzibilitatea. În ceea ce privește previzibilitatea, Curtea reamintește că, oricât de clar ar fi redactat textul unei dispoziții legale, în orice sistem juridic, inclusiv dreptul penal, inevitabil există un element de interpretare judecătorească. Întotdeauna va exista necesitatea de elucidare a aspectelor îndoielnice și de adaptare la schimbările de situație. De altfel, în tradiția juridică a anumitor state părți la Convenție este consacrat faptul că jurisprudența, ca sursă de drept, contribuie în mod necesar la evoluția progresivă a dreptului penal . Articolul 7 din Convenție nu poate fi interpretat ca interzicând clarificarea graduală a normelor privind răspunderea penală prin interpretarea judecătorească a fiecărei cauze în parte, cu condiția ca rezultatul să fie concordant cu substanța infracțiunii și previzibil în mod rezonabil[30] .
În temeiul art. 7 din Convenție, într-o cauză, reclamanții s-au plâns de faptul că li s-a aplicat o lege penală mai severă decât cea care era aplicabilă în momentul săvârșirii infracțiunilor pentru care au fost găsiți vinovați[31].
Curtea reamintește, în primul rând, că nu are sarcina de a examina în abstracto aspectul de a stabili dacă aplicarea retroactivă a Codului din 2003 în cauzele privind crime de război este, în sine, incompatibilă cu art. 7 din Convenție. Principiile generale referitoare la art. 7 au fost reamintite în cauza Kononov c Letoniei[32]: „Garanția consacrată la art. 7, element esențial al statului de drept, ocupă un loc primordial în sistemul de protecție al Convenției, astfel cum o atestă faptul că art. 15 nu autorizează nicio derogare în caz de război sau alt pericol public. Astfel cum decurge din obiectul și scopul său, acesta trebuie să fie interpretat și aplicat astfel încât să fie asigurată o protecție efectivă împotriva urmăririi penale, condamnărilor și sancțiunilor arbitrare. Prin urmare, art. 7 nu se limitează la a interzice aplicarea retroactivă a dreptului penal în defavoarea acuzatului: acesta consacră totodată, la modul mai general, principiul legalității infracțiunilor și a pedepselor (nullum crimen, nulla poena sine lege) și cel care dispune să nu se aplice legea penală în mod extensiv în detrimentul acuzatului, mai ales prin analogie. Rezultă că o infracțiune trebuie să fie definită clar de lege. Această condiție este îndeplinită în cazul în care justițiabilul poate știi, pornind de la textul dispoziției relevante și, dacă este necesar, prin intermediul interpretării acesteia de către instanțe, ce acte și omisiuni angajează răspunderea sa penală. Se apreciase că actele săvârșite de reclamanți în cauză constituiau infracțiuni în temeiul „principiilor generale de drept recunoscute de națiunile civilizate” și că, în consecință, norma privind neretroactivitatea pedepselor nu se aplică în speță. Acesta subliniază, de asemenea, că, deși a fost aplicat Codul din 2003, pedepsele reclamanților intră atât în sfera de aplicare a Codului din 1976, cât și în cea a Codului anterior, din 2003[33]. Citând decizia Karmo c Bulgariei[34], Guvernul bosniac susține că versiunea Codului penal din 2003 era mai favorabilă în privința reclamanților decât cea a Codului penal din 1976, pentru că nu prevedea pedeapsa cu moartea; argumentează că aceeași opinie a fost exprimată și de Curtea Constituțională a Bosniei și Herțegovina în speță . Deși Codul din 2003 nu a fost mai favorabil în privința reclamanților, era totuși justificată aplicarea sa în speță.
În primul rând, art. 7 § 2 din Convenție prevedea o excepție de la principiul neretroactivității infracțiunilor și pedepselor enunțat la art. 7 § 1[35] și o aplică.
Cu alte cuvinte, conform Guvernului bosniac, dacă o acțiune constituia o infracțiune la momentul săvârșirii sale, atât în temeiul „principiilor generale de drept recunoscute de națiunile civilizate”, cât și conform dreptului național, ar putea fi impusă o pedeapsă mai severă decât cea aplicabilă în dreptul național la momentul faptelor. Or,- se afirmă – era clar că actele săvârșite de reclamanți în cauză constituiau infracțiuni în temeiul „principiilor generale de drept recunoscute de națiunile civilizate”. Prin urmare, principiul privind neretroactivitatea pedepselor nu își găsește locul.
În al doilea rând, interesul justiției impune ca în cauză să nu se țină seama de principiul neretroactivității[36] . În fapt, Guvernul consideră că acest principiu nu trebuie să fie aplicat cu rigiditate, anumite situații istorice impunând aplicarea mai flexibilă a acestuia, astfel încât să nu se aducă atingere principiului echității. În cauzele privind crime de război, camere de apel au aplicat Codul din 1976 în cinci cauze și Codul din 2003 în șaisprezece cauze[37].
În speța românească, nu este vorba de prescripție[38] sau de crime de război, de Iugoslavia sau de Ruanda. Articolul 439 din C. pen. reglementează Infracțiunile contra umanității:
(1)Săvârșirea, în cadrul unui atac generalizat sau sistematic, lansat împotriva unei populații civile, a uneia dintre următoarele fapte:
a) uciderea unor persoane;
b) supunerea unei populații sau părți a acesteia, în scopul de a o distruge în tot sau în parte, la condiții de viață menite să determine distrugerea fizică, totală sau parțială, a acesteia;
c) sclavia sau traficul de ființe umane, în special de femei sau copii;
d) deportarea sau transferarea forțată, cu încălcarea regulilor generale de drept internațional, a unor persoane aflate în mod legal pe un anumit teritoriu, prin expulzarea acestora spre un alt stat sau spre un alt teritoriu ori prin folosirea altor măsuri de constrângere;
e) torturarea unei persoane aflate sub paza făptuitorului sau asupra căreia acesta exercită controlul în orice alt mod, cauzându-i vătămări fizice sau psihice, ori suferințe fizice sau psihice grave, ce depășesc consecințele sancțiunilor admise de către dreptul internațional;
f) violul sau agresiunea sexuală, constrângerea la prostituție, sterilizarea forțată sau detenția ilegală a unei femei rămase gravidă în mod forțat, în scopul modificării compoziției etnice a unei populații;
g) vătămarea integrității fizice sau psihice a unor persoane;
h) provocarea dispariției forțate a unei persoane, în scopul de a o sustrage de sub protecția legii pentru o perioadă îndelungată, prin răpire, arestare sau deținere, la ordinul unui stat sau al unei organizații politice ori cu autorizarea, sprijinul sau asentimentul acestora, urmate de refuzul de a admite că această persoană este privată de libertate sau de a furniza informații reale privind soarta care îi este rezervată ori locul unde se află, de îndată ce aceste informații au fost solicitate;
i) întemnițarea sau altă formă de privare gravă de libertate, cu încălcarea regulilor generale de drept internațional;
j) persecutarea unui grup sau a unei colectivități determinate, prin privare de drepturile fundamentale ale omului sau prin restrângerea gravă a exercitării acestor drepturi, pe motive de ordin politic, rasial, național, etnic, cultural, religios, sexual ori în funcție de alte criterii recunoscute ca inadmisibile în dreptul internațional;
k) alte asemenea fapte inumane ce cauzează suferințe mari sau vătămări ale integrității fizice sau psihice,
se pedepsește cu detențiune pe viață sau cu închisoare de la 15 la 25 de ani și interzicerea exercitării unor drepturi.
(2) Cu aceeași pedeapsă se sancționează faptele prevăzute în alin. (1), săvârșite în cadrul unui regim instituționalizat de oprimare sistematică și de dominare a unui grup rasial asupra altuia, cu intenția de a menține acest regim.
Referitor la criteriul gradului de organizare a acțiunilor atacului, observăm că este vorba de atac generalizat sau sistematic, îndreptat împotriva unei populații civile[39]; scopul distrugerii, referirea la condiții de viață menite să determine distrugerea acesteia îl găsim doar sub lit. b); încălcarea regulilor generale de drept internațional ori folosirea altor măsuri de constrângere doar sub lit. d); depășirea consecințelor, sancțiunilor admise de către dreptul internațional, formulată ca atare, doar la lit. e); scopul modificării compoziției etnice a unei populații la lit. f); vătămarea integrității unor persoane apare, separat, sub lit. g); scopul de a sustrage persoane de sub protecția legii pentru o perioadă îndelungată, la lit. h); încălcarea regulilor generale de drept internațional apare din nou și la lit. i); distincția grup sau colectivitate determinate o întâlnim sub lit. j); privarea drepturile fundamentale ale omului sau restrângerea (gravă) a exercitării acestor drepturi este incriminată sub lit. j); motive de ordin politic, rasial, național, etnic, cultural, religios, sexual ori în funcție de alte criterii întâlnim pomenite sub aceeași lit. j); iar la lit. k), înglobăm orice fapte , acțiune sau omisiune care, în momentul săvârșirii sale, sunt considerate infracțiune potrivit principiilor generale de drept recunoscute de națiunile civilizate. Exemplificările literelor a) la j) se subsumează, de fapt, privării populației de drepturile fundamentale ale omului.[40]
Toate asemenea fapte sunt săvârșite (1) cu intenție (chiar eventuală) și (2) în cunoștință de cauză[41], (3) în cadrul unui atac generalizat sau sistematic, (4) lansat împotriva unei populații civile, adică necombatante[42].
Acțiunile atacului trebuie să urmeze un plan, o metodă, să fie ordonate, organizate, ca parte a unor activități generalizate conștient, urmând un scop bine determinat.
Unele probe descrise în acuzațiile parchetului sunt exterioare sau co/laterale, iar scopul urmărit în decembrie `89 presupunea, cel puțin drept circumstanță atenuantă, schimbarea unui regim politic, într-o primă fază. Scopuri ulterioare fazei incipient democratice sunt subsumate acaparării puterii.
Analiza juridică nu îndepărtează de la convingerea unei corecte și convingătoare încadrări juridice, dar plecând de la reglementările internaționale în domeniu, de la care pleacă legea internă.
Potrivit art. 5 din Statut[43], competenta Curții Penale Internaționale este limitată la crimele cele mai grave care privesc ansamblul comunității internaționale, printre care și crimele împotriva umanității.
Oricare stat parte poate deferi procurorului Curții o fapta în care una sau mai multe crime ce sunt de competenta Curții par sa fi fost comise și sa roage procurorul sa ancheteze aceasta fapta pentru a stabili dacă una sau mai multe persoane identificate ar trebui sa fie acuzate pentru aceste crime. Statul care procedează la trimitere indică pe cât posibil circumstanțele pertinente ale cauzei și prezintă documentele justificative de care dispune (art. 14), putându-se deschide o anchetă din proprie inițiativă a procurorului Curții [44].
Statutul se aplica tuturor în mod egal, fără nici o distincție, bazată pe calitatea oficială. În special, calitatea oficială de șef de stat sau de guvern, de membru al guvernului sau al parlamentului, de reprezentant ales ori de agent al unui stat nu exonerează în nici un caz de răspundere penală, potrivit prezentului statut, și nici nu constituie ca atare un motiv de reducere a pedepsei (art. 27 din Statut)
Imunitățile sau regulile de procedura speciale care pot fi legate de calitatea oficială a unei persoane, în baza dreptului intern și a dreptului internațional, nu împiedică Curtea sa își exercite competența față de această persoană.
Crimele ce țin de competenta Curții nu se prescriu (conform art. 29), dar nimeni nu răspunde penal, în baza Statutului CPI, pentru un comportament anterior intrării în vigoare a acestuia. Dacă dreptul aplicabil unei cauze este modificat înainte de judecarea definitivă, se aplica dreptul cel mai favorabil persoanei care face obiectul unei anchete, urmăriri sau al unei condamnări ( art. 24 din Statut).
Credem că această regulă se aplică națiunilor civilizate, oricât de (cel puțin) imorale sau criminale sunt acțiunile desfășurate și măsurile dispuse de noua conducere politică și militară instaurată după data de 22 decembrie 1989.
În Comunicatul P.Î.C.C.J. din 8 aprilie 2019[45] se arată în ce constă infracțiunea contra umanității , și anume căîncepând cu seara zilei de 22 decembrie 1989 ar fi fost lansată o amplă și complexă activitate de inducere în eroare (diversiuni și dezinformări), coordonată de unii componenți ai Consiliului Militar Superior (structură aflată în subordinea C.F.S.N.), acceptată și asumată de factorii decizionali ai C.F.S.N.
Potrivit art. 439 alin. (1) C. pen., săvârșirea, în cadrul unui atac generalizat sau sistematic, lansat împotriva unei populații civile, a uneia dintre următoarele fapte:
a) uciderea unor persoane; [. . .]
g) vătămarea integrității fizice sau psihice a unor persoane; [. . . ]
i) întemnițarea sau altă formă de privare gravă de libertate, cu încălcarea regulilor generale de drept internațional; [. . . ] sau a k) altor asemenea fapte inumane ce cauzează suferințe mari sau vătămări ale integrității fizice sau psihice, se pedepsește cu detențiune pe viață sau cu închisoare de la 15 la 25 de ani și interzicerea exercitării unor drepturi.
RECHIZIRORIUL INFRACȚIUNII CONTRA UMANITĂȚII
Examinând actele de urmărire penală efectuate în dosarul nr. 11/P/2014, având ca obiect cercetarea faptelor săvârșite în contextul Revoluției Române din decembrie 1989 și a circumstanțelor care au avut ca rezultat decesul, rănirea și lipsirea de libertate a multor persoane, vătămări psihice grave precum și distrugerea unor bunuri de patrimoniu, pe întregul teritoriu al României, Prin rechizitoriul din 5 aprilie 2019, colonel magistrat Cătălin Ranco Pițu, procuror militar, șef al Biroului urmărire penală în cadrul Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție – Secția Parchetelor Militare, a dispus trimiterea în judecată, în stare de libertate, a inculpaților: Iliescu Ion, fost președinte al României, cu privire la săvârșirea infracțiunii contra umanității, prevăzută și pedepsită de art. 439 alin.1 lit. a), g), i), k) din Codul penal cu aplicarea art. 5 C.pen., a lui Voiculescu Voican Gelu, fost viceprim-ministru al Guvernului României, cu privire la săvârșirea infracțiunii contra umanității, prevăzută și pedepsită de art. 439 alin.1 lit. a), g), i), k) din Codul penal cu aplicarea art. 5 C.pen. și a general (rtr) Rus Iosif, fost comandant al Aviației Militare, cu privire la săvârșirea infracțiunii contra umanității, prevăzută și pedepsită de art. 439 alin.1 lit. a), g), i), k) din Codul penal cu aplicarea art. 5 C.pen.
S-a considerat că materialul probator demonstrează fără echivoc preexistența unui grup dizident din care făcea parte inclusiv Iliescu Ion ca lider, care avea drept scop înlăturarea de la putere a președintelui Nicolae Ceaușescu, cu menținerea României în sfera de influență a URSS.
Iliescu Ion a afirmat că o unitate a cadrelor de securitate special pregătite și fidele fostului președinte i-a atacat pe revoluționarii aflați în fața fostului C. C. al P. C. R. și pe aceia care se aflau în sediul Comitetului Central.
Probatoriul administrat în cauză a demonstrat că nu există nicio probă pe baza căreia să se concluzioneze că militari din fostul D. S. S. i-au atacat pe revoluționarii din fața C. C. al P. C. R. sau pe cei aflați în sediu. Iliescu Ion îi numește pe atacatori ca fiind securiști, bezmetici, sinucigași, teroriști.
Prin aceste afirmații neverificate a fost dezinformată opinia publică și s-a contribuit în mod decisiv la instaurarea psihozei securist-teroriste, dorindu-se a se demonstra că militarii fostei securități sunt ostili Revoluției (așadar poporului român și armatei române) și noii conduceri a statului.
Analizată in profunzime, afirmația conform căreia cadrele D. S. S. au declanșat un atac militar, este lipsită de logică.
Iliescu Ion a precizat că atacul respectivilor securiști/bezmetici/ sinucigași/teroriști a creat noi tragedii și victime pe altarul luptei pentru libertate. Nici această afirmație nu are acoperire în realitate, fiind la rândul ei o dezinformare ce a amplificat psihoza teroristă și a accentuat divizarea dintre cele două tabere aparent dușmane. Primele victime prin împușcare apărute în acel perimetru al capitalei au survenit mai târziu, în cursul zilei de 22 decembrie , după ce psihoza teroristă a început să se instaleze.
Prin apariția televizată din seara zilei de 22 decembrie 1989, Iliescu Ion a contribuit în mod direct și nemijlocit la generarea și amplificarea psihozei terorist-securiste , dezinformând opinia publică prin întregul său discurs. A fost, practic, o succesiune de dezinformări, în condițiile în care prin dezinformare și diversiune a fost indusă psihoza teroristă, cauză principală a multiplelor decese și răniri de persoane, după 22 decembrie 1989.
Conduitele inculpatului Iliescu Ion , care, în calitate de șef de stat și guvern, președinte al CFSN și al Consiliului Militar Superior, cu intenție, începând cu ziua de 22 decembrie 1989, orele 19.30, a dezinformat în mod direct prin aparițiile sale televizate și emiterea de comunicate de presă (contribuind astfel în mod decisiv la instaurarea unei psihoze generalizate a terorismului, psihoză concretizată în numeroase situații de foc fratricid, trageri haotice cu muniție militară, etc.), a participat la dezinformarea și diversiunea exercitate pentru executarea cuplului Ceaușescu (25 decembrie 1989) și a acceptat și și-a asumat politic (în intervalul 22-31 decembrie 1989) inducerea în eroare coordonată și exercitată de unele cadre cu funcții de conducere din M. Ap. N . (al căror șef era), fără a interveni pentru stoparea acesteia, întrunesc elementele constitutive ale infracțiunilor contra umanității, prevăzute de art. 439 lit. a), g), i), k) din Codul penal , având în vedere că toate aceste conduite au contribuit decisiv la decesul unui număr de 853 persoane, rănirea unui număr de 2157 persoane, privarea gravă de libertate cu încălcarea regulilor generale de drept internațional a 489 de persoane și cauzarea de suferințe psihice altor persoane. Urmarea imediată a acestor conduite a fost complexă, a presupus producerea unor rezultate multiple asupra unui număr mare de persoane, generând totodată o stare de pericol pentru existența unei părți însemnate a populației civile de pe întregul teritoriu al României.
Referitor la continuitatea incriminării juridice a faptelor, în rechizitoriu se arată deosebit de documentat că Infracțiunile contra păcii și omenirii au fost reglementate de Codul penal anterior, în cadrul unui titlu distinct (XI), care cuprindea propaganda pentru război (art.356), genocidul (art. 357), distrugerea unor obiective și însușirea unor bunuri (art. 359), distrugerea, jefuirea sau însușirea unor valori culturale (art.360), precum și un articol distinct, care prevedea sancționarea tentativei, tăinuirii și favorizării pentru infracțiunile menționate. În actualul Cod penal, infracțiunile de genocid, contra umanității și de război, sunt prevăzute în titlul XII, care este împărțit în două capitole. Capitolul I cuprinde infracțiunile de genocid și cele contra umanității. Capitolul II cuprinde infracțiunile de război.
Astfel, legislația penală internă a fost aliniată la standardele Statutului Curții Penale Internaționale, adoptat la Roma la data de 17 iulie 1998, ratificat de România. Pe cale de consecință, relațiile sociale ocrotite de Codul penal din 1968 sunt protejate în prezent prin incriminările cuprinse în Codul penal – Titlul XII. În cele ce urmează, se va face o paralelă între infracțiunile de genocid și cele de tratamente neomenoase și modul în care faptele care intrau în conținutul constitutiv al acestor infracțiuni sunt incriminate în prezent. Conform Codului penal din 1968, constituia genocid „săvârșirea, în scopul de a distruge în întregime sau în parte o colectivitate sau un grup național, etnic, rasial sau religios, a uneia din următoarele fapte : uciderea membrilor colectivității sau grupului ; vătămarea gravă a integrității fizice sau mintale a colectivității sau grupului (….)” (p. 459 din rechizitoriu).
Actualul Cod penal incriminează infracțiunea de genocid (art. 438), textul nefiind modificat în mod semnificativ față de cel al codului anterior, o modificare constând în renunțarea la termenul de „colectivitate” în favoarea celui de „grup”. Codul penal din 1968 stipula că infracțiunea de tratamente neomenoase consta în supunerea la tratamente neomenoase a răniților ori bolnavilor, a membrilor personalului civil sanitar al Crucii Roșii ori a organelor asimilate acesteia, a prizonierilor de război și, în general a oricărei persoane căzute în puterea adversarului.
Totodată, această infracțiune putea consta în săvârșirea, față de persoanele menționate, inclusiv a lipsirilor de libertate fără temei legal sau a torturii. Actualul Cod penal nu prevede un corespondent ca atare, însă elementele specifice acestei infracțiuni se regăsesc mai ales în cadrul infracțiunilor de război contra persoanelor (art. 440), cu mențiunea că aceste infracțiuni prevăd ca situație premisă existența unui conflict armat, pe când infracțiunea de tratamente neomenoase din vechiul cod putea fi săvârșită pe timp de pace sau de război. În Codul Penal actual a fost introdus un text nou – infracțiunile contra umanității (art.439) , despre care s-a făcut referire anterior.
Textul articolului 439 din actualul Cod penal, reia, într-o formă adaptată, prevederile articolului 7 din Statutul Curții Penale Internaționale.
Cu toate că între infracțiunea de tratamente neomenoase și cea contra umanității nu există, ca atare, o continuitate a incriminării, procurorul constată în mod judicios că unele dintre modalitățile normative alternative de săvârșire a infracțiunii de tratamente neomenoase se regăsesc în cuprinsul infracțiunilor contra umanității (lipsirea de libertate în mod ilegal și tortura). Totodată, elemente privind supunerea la rele tratamente a unor categorii de persoane, se regăsesc și în cadrul infracțiunilor contra umanității. Mai precis, persecutarea unui grup sau a unei colectivități determinate, prin privare de drepturi fundamentale ale omului sau prin restrângerea gravă a exercitării acestor drepturi sau alte asemenea fapte ce cauzează suferințe mari sau vătămări grave ale integrității fizice sau psihice. (p. 460 din rechizitoriu)
Deosebit de important este că valoarea socială protejată este, în esență, aceeași, respectiv, siguranța populației civile. În cazul tratamentelor neomenoase aria este restrânsă la persoanele căzute în puterea adversarului, în timp ce infracțiunile contra umanității presupun săvârșirea, în cadrul unui atac generalizat sau sistematic, împotriva unei populații civile, a uneia dintre modalitățile normative.
Referitor la încadrarea juridică a faptelor, rechizitoriul subliniază că art. 439 din Codul penal, definește infracțiunile contra umanității, ca fiind uciderea de persoane, vătămarea integrității fizice, privarea gravă de libertate și vătămările fizice sau psihice, survenite ca o consecință a unui atac generalizat sau sistematic, lansat împotriva unei populații civile. La rândul său, prin doctrina militară, atacul este definit ca fiind „ofensiva unor forțe armate care urmărește nimicirea sau prinderea inamicului”.
Pentru atingerea scopului unui atac militar complex (nimicirea sau prinderea inamicului) sunt folosite diverse mijloace militare, printre care, în mod indubitabil diversiunea și dezinformarea, componente ale inducerii în eroare.
Așadar, diversiunea și dezinformarea sunt componente ale unui atac complex. Prin intermediul diversiunii și dezinformării (inducerii în eroare a inamicului), în decembrie 1989,au fost atinse scopurile celor care au coordonat și acceptat aceste procedee, după cum s-a argumentat în expozitivul acestei lucrări. Pe cale de consecință, atacul militar complex, înglobează diversiunea și dezinformarea (inducerea în eroare).
Atacul a fost sistematic întrucât, începând cu 22 decembrie 1989, s-a desfășurat după o anumită metodă, fiind evidențiat un sistem de exercitare a diversiunilor și dezinformărilor. În mod repetat, factorii decizionali ai C. F. S. N. ( Iliescu Ion și Voiculescu Voican Gelu ) au dezinformat opinia publică, inducând aparenta existență a celor două tabere adverse .
Aceiași factori au contribuit în mod sistematic la instaurarea și agravarea psihozei terorismului pe întregul teritoriu al țării, cu consecințele tragice menționate.
Pe întregul teritoriu al României, factorii decizionali ai MApN au creat, după un anume tipar, aceleași situații de foc fratricid.
Comunicațiile militare au fost intoxicate cu același gen de dezinformări. Diversiunea radio-electronică s-a manifestat în același mod, timp de trei nopți, pe întregul teritoriu al țării. În paralel, prin intermediul TVR și Radiodifuziunii, controlate militar, a fost diseminat același gen de informații generatoare de panică.
Aceste realități, expuse detaliat, evidențiază existența unui plan bine pus la punct (profesionist) ce a stat la baza dezinformărilor și diversiunilor din timpul Revoluției.
Totodată, este evidențiată și existența unui centru decizional, de comandă, format dintr-un număr restrâns de militari – componenții Consiliului Militar Superior , ale căror conduite au fost girate și acceptate de factorul decizional politic.
Atacul a fost generalizat, întrucât diversiunea și dezinformarea (componente ale atacului) s-au manifestat în București și în marile orașe ale României, iar efectele tragice au fost resimțite la nivelul întregii populații a României.
Procurorul subliniază că doctrina militară evidențiază că ținta dezinformării o reprezintă opinia publică. Apoi, unul dintre scopurile dezinformării este neutralizarea maselor, pentru a împiedica orice intervenție spontană, cu scopul cuceririi nonviolente a puterii de către o minoritate. Totodată, tehnicile dezinformării (demonizarea, divizarea și psihoza) au drept scop manipularea opiniei publice.
Prin exercitarea diversiunii și dezinformării, a fost indusă la nivelul întregii populații a României (opinia publică) psihoza teroristă. Este probat că informațiile false induse prin exercitarea inducerii în eroare, au fost considerate ca fiind reale de cvasiunanimitatea opiniei publice, iar poporul român a fost indus într-o stare irațională care nu i-a permis să vadă altceva decât mesajele directe sau cu conținut subliminal, în sensul dezinformării. 456 Așa fiind, ținta atacului (dezinformări și diversiuni) a reprezentat-o întreaga populație a României, populație într-o covârșitoare majoritate formată din civili.
Modalitatea concretă de exercitare a diversiunilor și dezinformărilor (inducerea în eroare), care a generat implicarea în focul fratricid a tuturor forțelor militare ale țării, a cauzat survenirea unui număr mare de decese, răniri, lipsiri de libertate și alte suferințe. S-a creat aparența existenței a două tabere care, aflându-se sub imperiul psihozei, s-au manifestat violent una împotriva celeilalte. În realitate, cele două tabere aparent dușmane au avut același scop (victoria Revoluției) și doar inducerea în eroare a făcut ca percepțiile să fie total deformate și situația generală să degenereze în mod tragic.
Ca urmare a acestui atac atipic (dezinformări și diversiuni), ce a avut drept țintă întreaga populație a țării și s-a desfășurat începând după-amiaza zilei de 22 decembrie 1989, au rezultat 862 de decese (civili și militari), 2150 răniți (civili și militari), sute de persoane lipsite în mod grav de liberate (civili și militari), multiple vătămări psihice.
Preambul Statutul Curții Penale Internaționale, adoptat la Roma la 17 iulie 1998, ratificat prin Legea nr. 111/2002 din 13 martie 2002, pentru ratificarea Statului Curții Penale Internaționale, adoptat la Roma la 17 iulie 1998[46], stabilește că statele părți,. . . având în conștiință că în cursul acestui secol milioane de copii, de femei și de bărbați au fost victime ale unor atrocități care sfidează imaginația și lezează profund conștiința umană,
recunoscând că prin crimele de o asemenea gravitate se amenință pacea, securitatea și bunăstarea lumii,
afirmând că cele mai grave crime care privesc ansamblul comunității internaționale nu pot rămâne nepedepsite și că reprimarea lor trebuie să fie asigurată efectiv prin măsuri luate în cadrul național și prin întărirea cooperării internaționale,
determinate să pună capăt impunității autorilor acestor crime și să coopereze astfel pentru prevenirea unor noi crime,
au datoria să supună jurisdicției sale penale pe responsabilii de crime internaționale,
Potrivit art. 7 § 1 al Statutului de la Roma prin crimă împotriva umanității se înțelege una dintre faptele menționate mai jos, când aceasta este comisă în cadrul unui atac generalizat sau sistematic lansat împotriva unei populații civile și în cunoștință de acest atac:
a) omorul;
b) exterminarea;
c) supunerea la sclavie;
d) deportarea sau transferarea forțată de populație;
e) întemnițarea sau altă formă de privare gravă de libertate fizică, cu violarea dispozițiilor fundamentale ale dreptului internațional;
f) tortura;
g) violul, sclavajul sexual, prostituția forțată, graviditatea forțată, sterilizarea forțată sau orice altă formă de violență sexuală de o gravitate comparabilă;
h) persecutarea oricărui grup sau a oricărei colectivități identificabile din motive de ordin politic, rasial, național, etnic, cultural, religios sau sexual, în sensul paragrafului 3, ori în funcție de alte criterii universal recunoscute ca inadmisibile în dreptul internațional, în corelare cu orice act prevăzut în prezentul paragraf sau orice crimă de competența Curții;
i) disparițiile forțate de persoane;
j) crima de apartheid;
k) alte fapte inumane cu caracter analog cauzând cu intenție suferințe mari sau vătămări grave ale integrității fizice ori ale sănătății fizice sau mintale.
2.În scopurile paragrafului 1;
a) prin atac îndreptat împotriva unei populații civile se înțelege comportamentul care constă în comiterea multiplă de acte vizate la paragraful 1 împotriva oricărei populații civile, în aplicarea sau în sprijinirea politicii unui stat ori a unei organizații având ca scop un asemenea atac;
b) prin exterminare se înțelege îndeosebi fapta de a impune cu intenție condiții de viață, ca privarea accesului la hrană și la medicamente, cu scopul de a antrena distrugerea unei părți a populației;
c) prin supunerea la sclavie se înțelege fapta de a exercita asupra unei persoane unul sau ansamblul atributelor legate de dreptul de proprietate, inclusiv în cadrul traficului de ființe umane, în special de femei și copii;
d) prin deportare sau transfer forțat de populație se înțelege fapta de a deplasa în mod forțat persoane, expulzându-le sau prin alte mijloace coercitive, din regiunea în care ele se află legal, fără motive admise în dreptul internațional;
e) prin tortură se înțelege fapta de a cauza cu intenție durere sau suferințe acute, fizice sau mintale, unei persoane care se află sub paza sau controlul făptuitorului; înțelesul acestui termen nu se extinde la durerea sau suferințele rezultând exclusiv din sancțiuni legale, care sunt inerente acestor sancțiuni sau ocazionate de ele;
f) prin graviditate forțată se înțelege deținerea ilegală a unei femei însărcinate în mod forțat, cu intenția de a modifica compoziția etnică a unei populații sau de a comite alte violări grave ale dreptului internațional. Această definiție nu poate în nici un fel să fie interpretată ca având o incidență asupra legilor naționale referitoare la graviditate;
g) prin persecuție se înțelege denegarea cu intenție și grav de drepturi fundamentale cu violarea dreptului internațional, din motive legate de identitatea grupului sau colectivității care face obiectul acesteia;
h) prin crima de apartheid se înțelege fapte inumane analoage celor vizate la paragraful 1, comise în cadrul unui regim instituționalizat de oprimare sistematică și de dominare a unui grup rasial asupra oricărui alt grup rasial sau oricăror alte grupuri rasiale și cu intenția de a menține acest regim;
i) prin dispariții forțate de persoane se înțelege cazurile în care persoanele sunt arestate, deținute sau răpite de către un stat ori o organizație politică sau cu autorizarea, sprijinul ori asentimentul acestui stat sau al acestei organizații, care refuză apoi să admită că aceste persoane sunt private de libertate sau să dezvăluie soarta care le este rezervată ori locul unde se află, cu intenția de a le sustrage protecției legii pe o perioadă prelungită.
O asemenea politică poate fi implementată și prin decizia conștientă de a nu acționa într-o anumită situație, care este îndreptată spre încurajarea unui asemenea atac. Constituția României stipulează prin articolul 11 că: „ Statul Român se obligă să îndeplinească întocmai și cu bună credință obligațiile ce-i revin din tratatele la care este parte. Tratatele ratificate de Parlament, potrivit legii, fac parte din dreptul intern.” (p. 458 din rechizitoriu)
Într-o analiză de mare profunzime[47], „ o bătălie grea, anevoioasă”[48] se documentează existența teroriștilor, apartenența lor instituțională la Securitate și încadrarea faptelor ca infracțiuni contra umanității (p. 163). Scopul nucleelor de rezistență rămâne implicită, fiind vorba de păstrarea puterii. de către Securitate. După dispariția lui Ceaușescu, misiunile și metodele de acțiune rămân aceleași, stripulate în planurile de rezistență[49]. „ Se creează agresorului o stare permanentă de nesiguranță, de teamă, prin lovituri date neîncetat, , , ”[50].
Ne duce cu gândul la afirmațiile lui I. Iliescu, potrivit cărora, „ atacul respectivilor securiști/bezmetici/ sinucigași/teroriști a creat noi tragedii și victime pe altarul luptei pentru libertate”.
De aici, consecința ce revine în rechizitoriu ar fi că se încercă „ să exonereze Securitatea de rolul represiv în timpul Revoluției”[51].
Rechizitoriul apare, în viziunea autorilor citați, ca fiind încununarea tragică a unui proces de rescriere a istoriei. . . dovadă ultimă a reușitei fostei Securități în a-și impune propria versiune a evenimentelor din decembrie 1989 nu numai la nivel mediatic, ci și juridic.
Cum s-ar putea să se înțeleagă faptul că argumentația lor ar putea fi interpretată ca o disculpare a lui Ion Iliescu, autorii îl arată pe acesta totuși drept infractor împotriva umanității, dar și pentru alte fapte (Mineriada)[52]. Noi considerăm că s-ar putea discuta o eventuală vinovăție a șefului statului dacă s-ar face dovada ( juridicește) intenției de a înlătura o eventuală urmărire penală în răspunderea celor vinovați de după 22 decembrie.
O privire atentă descoperă că argumentele prezentate de rechizitoriu nu sunt noi, ci reciclări ale unei dezinformări diseminate de membrii fostei Securități, . . . în încercarea de a se disculpa pe ei înșiși și instituția din care au făcut parte.
Rechizitoriul din 5 aprilie 2019 este o culminare a acestei mistificări, la rândul său o diversiune – de data aceasta, juridică[53].
PrinÎncheierea finală de dezînvestire din 9 octombrie 2020, Completul de opt a dispus restituirea la procuror.
Instanțaadmite, în parte, cererile şi excepțiile invocate și constată neregularitatea rechizitoriului nr. 11/P/2014 din data de 05 aprilie 2019 al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație şi Justiție – Secția Parchetelor Militare din perspectiva următoarelor aspecte: – în ceea ce privește numărul total al volumelor de urmărire penală ce conțin probele relevate de parchet în susținerea acuzațiilor aduse inculpaților atât sub aspectul laturii penale cât și al laturii civile și care, cu respectarea dispozițiilor legale în materia reunirii, compun dosarul nr. 11/P/2014; – verificarea sub aspectul legalității și temeiniciei a actului de sesizare de către procurorul ierarhic superior; – descrierea faptelor reținute prin actul de sesizare a instanței în sarcina inculpaților Ion Iliescu, Gelu Voican Voiculescu și gl. (rtr.) Rus Iosif, indicarea şi analiza mijloacelor de probă, identificarea și stabilirea identității persoanelor vătămate, părților civile ori succesorilor acestora prin raportare la acuzațiile aduse fiecărui inculpat din cauză; – nelegalitatea „depozițiilor” persoanelor ascultate în fața Comisiilor senatoriale și care au dobândit calitatea de suspecți/inculpați în cauză; – nelegalitatea administrării unor depoziții de martori/persoane vătămate, după redeschiderea urmării penale în cauză; – nelegalitatea administrării mijloacelor de probă constând în Rapoartele întocmite de Comisia Senatorială privind evenimentele din decembrie 1989, Sinteza aspectelor ce rezultă din analizele efectuate de parchetul militar în perioada 1990-1994 în cauzele privind evenimentele din decembrie 1989, punctul de vedere preliminar al SRI privind evenimentele din decembrie 1989, Documentarul privind Marele Stat Major din cadrul M.Ap.N., „Cartea revoluției române. Decembrie 1989” de Sergiu Nicolaescu, documentele de arhivă ale Statului Major General privind evenimentele din decembrie 1989 cu referire la acțiunile întreprinse de Direcția de Cercetare a Armatei pentru perioada 17.12 – 31.12.1989, datate mai 1991. 2. Constată că numărul volumelor de urmărire penală înaintate instanței este de 2995, iar parte din acestea conțin un număr mai mare de acte de urmărire penală decât cele menționate de parchet. Constată că dosarul nr. 200/P/2007 ce are în conținut un număr de 234 volume de urmărire penală – incluzând şi volumul 163 bis, lipsă fiind volumul cu nr. 174 menționat în adresa parchetului (renumerotate de instanță de la nr. 2762 la nr. 2995) -, a fost atașat prezentului dosar și îl exclude din ansamblul probator (subl. ns. –D. C. ). 3. Exclude din materialul de urmărire penală: – actele intitulate „declarații” ce conțin relatările făcute de Gelu Voican Voiculescu şi Ion Iliescu în faţa Comisiei Senatoriale [ . . . ] actele intitulate „declarații” (olografe) – filele 21-24, vol. 1508; – declarațiile de persoane vătămate/părţi civile şi succesori ai acestora față de care prin ordonanța nr. 2556/C/2019 din 21 octombrie 2019 a procurorului general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație şi Justiție s-a solicitat redeschiderea urmăririi penale în dosarul nr. 11/P/2014 al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație şi Justiție – Secția Parchetelor Militare în ceea ce priveşte soluția de clasare dată în legătură cu plângerile formulate de mai multe persoane (pct.2 din rechizitoriu), confirmată prin încheierea nr. 443 din 27 noiembrie 2019, pronunțată de judecătorul de cameră preliminară din cadrul Înaltei Curți de Casație şi Justiție – Secția Penală, în dosarul nr. 2705/1/2019; [. . . ] Transmite încheierea motivată Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație şi Justiție – Secției Parchetelor Militare, pentru ca, în conformitate cu dispozițiile art. 345 alin. 3 Cod procedură penală, în termen de 5 zile de la comunicare, procurorul să procedeze la remedierea neregularităților actului de sesizare şi să comunice dacă menține dispoziția de trimitere în judecată a inculpaților ori solicită restituirea cauzei.
Cu drept de contestație odată cu încheierea pronunțată conform art. 346 C. pr. pen.
Pronunțată în cameră de consiliu, azi, 9 octombrie 2020[54].
[1] I.C.C.J. , S. Pen. , Dec. nr. 411/A/28 noiembrie 2017, http://www.scj.ro/1093/Detalii-jurisprudenta
[2] Vezi şi Cas.II, dec.nr.1637/18.12.1940 în “Pandectele Române”, 1940, partea a III-a, p.123-124; Cas.II, dec.nr. 7257/13.04.1940 în “Pandectele Române”, 1941, partea a III-a, p.54; Cas.II, dec.nr.1254/1941 în Codul penal adnotat, p.123; Cas.II, dec.nr.12/1940 în C.pen.adnotat, p.126; Cas.II, dec.nr.2154/1937 în Codul penal adnotat, p.23; Trib.jud.Timiş, dec. pen. nr. 923/1969 în “R.R.D.”nr. 12/1969, p.181; Trib.jud. Suceava, dec. pen. nr.153/1969, cit.de L.Fătu. loc.cit., p.129; T.M.B., dec.pen.nr.12/1969 cit.apud M.Micu, loc.cit.,p.127.
[3] Vezi şi G. Stefani, G. Levasseur, Droit penal general et procedure penale, t.I, Dalloz, Paris, 1968, p.120; t. II p.8; în sens contrar V. Dongoroz, Drept penal,1939, p.136 şi 138.
[4] D. Ciuncan, Dreptul inter-temporal și controlul constituționalității legii, „Pro lege” nr. 1/1994, p. 248; D. Ciuncan, Legea penală mai favorabilă, „Revista de drept penal” nr. 3/1997,56; D. Ciuncan, Furt calificat. Legea mai favorabilă, „Revista de drept penal” nr. 2/2002, p. 142; D. Ciuncan, Hotărârile sunt supuse căilor de atac prevăzute de legea în vigoare la data pronunțării lor, în „Revista juridică”, Timişoara, nr. 9/1996, p.23; D. Ciuncan, Problema aplicării legii mai favorabile în cazul situațiilor tranzitorii în succesiunea legilor penale privind liberarea condiționată, „Pro lege” nr. 4/2000, 265;D. Ciuncan , Reflecții privind aplicarea legii penale mai favorabile, „Revista de drept penal” nr. 3/1997, p. 56.
[5] Agenția Națională împotriva Traficului de Persoane: Buget de 1,3 milioane de euro. Un milion, cheltuieli cu salarii, diurne și deplasări (https://www.rfi.ro/social-113883-romania-victime-traficate-bilant, 28 august 2019 – “O rețea de trafic nu poate exista fără complicitatea autorităților”)
[8] I.C.C.J., S. Penală, Decizia nr. 514 din 29 mai 2018
[9] Î.C.C.J., S. Pen. , Dec . nr. 329 din 11 aprilie 2018
[10] Î.C.C.J., S. Pen., Dec . nr. 155 din 19 februarie 2018
[11] Î.C.C.J., S. Pen., Dec . nr. 164/RC din 11 aprilie 2017
[12] Î.C.C.J., Completele pentru dezlegarea unor chestiuni de drept, Decizia nr. 20/2016 Dosar nr. 2400/1/2016, in M. Of. nr. 927 din 17 noiembrie 2016
[13]My Mission to Russia and other Diplomatic Memories, Londra, 1923, vol. 2, p. 41, cit. apud Catherine Merridale, Trenul lui Lenin. Călătoria care a schimbat cursul istoriei, Litera, București, 2019, p. 57
[15]Comunicat, http://www.mpublic.ro/ro,8 aprilie 2019 . Totodată, a fost dispusă clasarea cauzei cu privire la săvârşirea infracțiunilor contra umanității de către Ceauşescu Nicolae, pentru conduitele constatate în intervalul 16.12.1989 – 22.12.1989 (orele 12:06), întrucât există autoritate de lucru judecat, cauză de împiedicare a punerii în mişcare a acțiunii penale, Vlad Iulian, Milea Vasile Militaru Nicolae Eftimescu , Brucan Silviu, întrucât a survenit decesul acestora, cauză de împiedicare a punerii în mişcare a acțiunii penale; a fost dispusă clasarea cauzei cu privire la conduitele numiților Mocanu Mircea şi Dinu Ştefan, întrucât nu există probe concludente în sarcina acestora cu privire la existența infracțiunilor contra umanității, cu privire la conduitele numiților Roman Petre, Brateş Teodor şi Toma Ioan, deoarece în urma cercetărilor efectuate s-a stabilit că nu există în sarcina acestora probe concludente cu privire la săvârşirea infracțiunilor contra umanității, cu privire la săvârşirea infracțiunii de omor calificat, de către Igreț Viorel, având în vedere că în sarcina acestuia nu există probe concludente pentru săvârşirea acestei infracțiuni sau a altei infracțiuni prevăzută de legea penală.
[16]Comunicat 8 februarie 2017, http://www.mpublic.ro
[17] Un documentar laborios CNSAS la Andrei URSU, Mădălin HODOR, Roland O. THOMASSON, „Cine a tras în noi după 22” Studiu asupra vinovățiilor pentru victimele Revoluției Române din decembrie 1989, http://www.revistadrepturileomului.ro/assets/docs/2018_4/NRDO-4-2018-studiu.pdf . V și madalin_hodor@yahoo.com. „Concluzia autorilor este că eludarea vinovățiilor instituționale și individuale ale Securității și ale cadrelor sale perpetuează, în ciuda dovezilor, mistificările întreținute chiar de securiști și adepții lor timp de 29 de ani. Mizîndu-se pe amnezia generală a poporului român, procurorii îi scot din ecuație tocmai pe cei care au tras și au montat simulatoarele, deci cadre ale Securității sau afiliate acesteia. Prin necercetarea și neinculparea lor, rechizitoriul constituie, citez, «încă o tragedie pentru victimele de la Revoluție, încă o lovitură dată supraviețuitorilor și urmașilor celor căzuți pentru libertatea noastră» «o rușine pentru memoria revoluționarilor uciși și pentru demnitatea națională“; o „mistificare juridică și istorică cu profunde implicații pentru capacitatea noastră de a ne face dreptate, de a ne gestiona propria justiție»“.Gabriel Andreescu, Finalul penibil al Dosarului Revoluției. O victorie a Securității, „Observator cultural” nr. 967, 18 aprilie 2019
[18]Comunicat 18 decembrie 2017 , http://www.mpublic.ro
[19] Ion Cristoiu, Din jurnalul unei obsesii: Evenimentele din decembrie 1989, „Historia” nr. 208 mai 2019, pp. 74 sqq
[20]Comunicat2 aprilie 2018, http://www.mpublic.ro
[21] Precizări privind solicitarea adresată președintelui României în vederea exercitării prerogativelor constituționale și legale în cauza intitulată generic „Dosarul Revoluției”, 21 aprilie 2018, http://www.mpublic.ro
[22]Comunicat , 17 aprilie 2018 , http://www.mpublic.ro . I. Iliescu rămâne în istorie ca fiind aparatcicul semiautoritar care a obținut victoria în cele mai violente și „revoluționare” evenimente, deși efectele schimbărilor au fost cele mai puțin radicale (David Priestland, Steagul roșu. O istorie a comunismului, Ed.Litera, București, 2019. P. 723).
[27] A se vedea și Versavia Brudaru, Infracțiuni de genocid și contra umanității, în G. Antoniu, T. Toader (coordonatori), „ Explicațiile noului Cod penal”, Universul Juridic, 2016, vol. V, pp. 345 sqq
[30] Cauza Streletz, Kessler și Krenz c Germaniei (MC), nr. 34044/96, 35532/97 și 44801/98, § 50: Secondly, the Court reiterates the fundamental principles laid down în its case-law on Article 7 of the Convention, particularly în S.W. v. the United Kingdom and C.R. c. the United Kingdom (judgments of 22 November 1995, Series A no. 335-B, pp. 41-42, §§ 34-36, and Series A no. 335-C, pp. 68-69, §§ 32-34, respectively):
“The guarantee enshrined în Article 7, which is an essential element of the rule of law, occupies a prominent place în the Convention system of protection, as is underlined by the fact that no derogation from it is permissible under Article 15 în time of war or other public emergency. It should be construed and applied, as follows from its object and purpose, în such a way as to provide effective safeguards against arbitrary prosecution, conviction and punishment.
Accordingly, as the Court held în its Kokkinakis v. Greece judgment of 25 May 1993 (Series A no. 260-A, p. 22, § 52), Article 7 is not confined to prohibiting the retrospective application of the criminal law to an accused’s disadvantage: it also embodies, more generally, the principle that only the law can define a crime and prescribe a penalty (nullum crimen, nulla poena sine lege) and the principle that the criminal law must not be extensively construed to an accused’s detriment, for instance by analogy. From these principles it follows that an offence must be clearly defined în the law. în its aforementioned judgment the Court added that this requirement is satisfied where the individual can know from the wording of the relevant provision and, if need be, with the assistance of the courts’ interpretation of it, what acts and omissions will make him criminally liable. The Court thus indicated that when speaking of ‘law’ Article 7 alludes to the very same concept as that to which the Convention refers elsewhere when using that term, a concept which comprises written as well as unwritten law and implies qualitative requirements, notably those of accessibility and foreseeability (see … the Tolstoy Miloslavsky v. the United Kingdom judgment of 13 July 1995, Series A no. 316-B, pp. 71-72, § 37).
However clearly drafted a legal provision may be, în any system of law, including criminal law, there is an inevitable element of judicial interpretation. There will always be a need for elucidation of doubtful points and for adaptation to changing circumstances. Indeed, în … the … Convention States, the progressive development of the criminal law through judicial law-making is a well entrenched and necessary part of legal tradition. Article 7 of the Convention cannot be read as outlawing the gradual clarification of the rules of criminal liability through judicial interpretation from case to case, provided that the resultant development is consistent with the essence of the offence and could reasonably be foreseen.”
V și CEDO 2001-II, K.-H.W.vs Germaniei (MC), nr. 37201/97, § 85: en vertu de l’article 82 § 1, n° 4, du code pénal de la RDA de 1968, le délai de prescription pour les faits appelant une peine allant jusqu’à dix ans d’emprisonnement, comme ce fut le cas pour l’homicide volontaire, était de quinze ans (paragraphe 25 ci-dessus). Mais l’article 84 du même code stipulait que « les crimes contre la paix ou contre l’humanité ou ceux commis contre les droits de l’homme (…) ne sont pas soumis aux règles de prescription énoncées dans la présente loi » . Cette disposition, qui assurait l’imprescriptibilité de certaines catégories de crimes, dont les violations des droits de l’homme, était déjà en vigueur au moment de l’acte incriminé. De même, le droit à la vie faisait-il déjà partie, à cette même époque, des droits de l’homme, aux violations desquels l’article 84 du code pénal de la RDA assurait l’imprescriptibilité, même și la consécration conventionnelle de ce droit par la RDA n’est intervenue qu’en 1974. Or la Cour a conclu en l’espèce à une violation par le requérant des droits de l’homme . Ainsi, même și le requérant avait invoqué la prescription, cet argument n’aurait pas pu être retenu.
[31] Cu privire la pretinsa încălcare a art. 7 din Convenția CEDO, Marea Cameră, Hotărârea din 18 iulie 2013, Cauza Maktouf şi Damjanović c Bosniei și Herțegovina (Cererile nr. 2312/08 și 34179/08),§§ 54 , 62-66: referitor la neretroactivitate, se consideră că acest principiu nu trebuie să fie aplicat cu rigiditate, anumite situații istorice impunând aplicarea mai flexibilă a acestuia, astfel încât să nu se aducă atingere principiului echității.
[32] CEDO 2010 (MC), nr. 36376/04, § 185 : din lucrările preparatorii ale Convenției rezultă că art. 7 § 2 are scopul de a preciza că acest articol nu afectează legile care, în circumstanțele excepționale ale sfârșitului celui de-al Doilea Război Mondial au fost adoptate pentru a pedepsi, printre altele, crimele de război; prin urmare, acesta nu vizează nici o condamnare juridică sau morală a acestor legi (X. c. Belgiei, nr. 268/57, decizia Comisiei din 20 iulie 1957, Anuarul 1, p. 241). În orice caz, Curtea notează că definiția crimelor de război care figurează în Statutul TMI de la Nürnberg era privită ca o expresie codificată a legilor și obiceiurilor internaționale de război așa cum erau interpretate în 1939 .
[33] Se face trimitere la Observațiile finale privind al doilea raport periodic din Bosnia și Herțegovina ale Comitetului pentru drepturile omului al Organizației Națiunilor Unite (CCPR/C/BIH/CO/1).
[35] în sprijinul acestei teze, Guvernul bosniac a citat decizia Naletilić c Croației, nr. 51891/99, CEDO 2000-V
[36] în această privință, Guvernul face trimitere la hotărârile S.W. și Streletz, Kessler și Krenz și la obligația prevăzută de dreptul național umanitar de a pedepsi în mod corespunzător autorii crimelor de război.
[37] Guvernul bozniac dezaprobă abordarea adoptată în cele cinci cauze menționate și consideră că ar fi trebuit ca în toate cauzele privind crime de război să fie aplicat Codul din 2003 de către Curtea de Stat .
[38] În dreptul nostru, (1) Prescripția înlătură răspunderea penală.
(2) Prescripția nu înlătură răspunderea penală în cazul:
a) infracțiunilor de genocid, contra umanității și de război, indiferent de data la care au fost comise;
b) infracțiunilor prevăzute la art. 188 și 189 și al infracțiunilor intenționate urmate de moartea victimei.
(3) Prescripția nu înlătură răspunderea penală nici în cazul infracțiunilor prevăzute la alin. (2) lit. b) pentru care nu s-a împlinit termenul de prescripție, generală sau specială, la data intrării în vigoare a acestei dispoziții.
Art. 153 este modificat, respectiv, completat prin Legea 27/2012.
[39] Convenția de la Geneva din 12 august 1949 privitoare la protecția persoanelor civile în timp de război, ratificată prin Decretul nr. 183/1954 (B. Of. nr. 25 din 21 mai 1954).
[40] Restrângerea (gravă) a exercitării drepturilor.
[41] “A cunoaște” şi “în cunoștință de cauză” se interpretează în consecință.
[42] Se pare că s-ar putea adăuga membrii forțelor armate care au depus armele și persoanele care au fost scoase în afara luptei din orice cauză.
[43] Statutul din 17 iulie 1998 de la Roma al Curții Penale Internaționale, M. Of. nr. 211 din 28 martie 2002. România a semnat Statutul la data de 7 iulie 1999 şi l-a ratificat prin Legea nr. 111 din 28 martie 2002.
[44] Biroul procurorului acționează independent ca organ distinct în cadrul Curții.
[45]Comunicat, http://www.mpublic.ro/ro, 8 aprilie 2019 . „Acest dosar contrafăcut al Revoluției, în cazul în care, poate, nu a cunoscut probele existente, care incriminează, fără putință de tăgadă, Securitatea. Şi să-l trimită înapoi la Pachet, pentru extinderea şi completarea cercetării penale.”( Ovidiu ŞIMONCA, Interviu cu Andrei URSU, Gheorghe Ursu, Securitatea, Revoluția, https://www.observatorcultural.ro, nr. 967, 19 aprilie 2019)- subl.ns.-D. C.
[46] Publicată în Monitorul Oficial nr. 211 din 28 martie 2002
[47] Andrei Ursu, Roland O. Thomasson, Mădălin Hodor, Trăgători și mistificatori, Contrarevoluția Securității în decembrie 1989, Polirom, 2019
[48] Cum o denumește Ovidiu Șimonca, Securitatea continuă să-l ucidă de Gheorghe Ursu, în „Observator cultural” nr. 1004, 30 ianuarie – 5 februarie 2020 . Editorialistul constată șu un efort ideologic de a absolvi Securitatea de caracterul represiv îndreptat împotriva populației.
[49] Lucrarea face trimitere la o bogată bibliografie din revista „Securitatea” nr. 1 (81)/1988, fond documentar ACHSAS, dosar 334, vol. 20; nr. 3/1986; nr. 1(85)/1989, p. 27 etc.
[50] Lt. Col. Tudor Alexandru, cpt. Nicolae Catană, Lupta de rezistență , „ Securitatea” nr. 1/1989, p. 27, cit. apud Ursu, Thomasson, Hodor, op. cit. p. 155
[51] Dennis Deletant, Prefață la Ursu, Thomasson, Hodor, p. 15
Deliberarea poartă asupra existenței faptei și vinovăției inculpatului, asupra stabilirii pedepsei (art. 393 alin.2), toți membrii completului de judecată spunându-și părerea, avându-se în vedere probele administrate[1] .
La deliberare iau parte numai[2] membrii completului în fața căruia a avut loc dezbaterea (art. 392 alin.1), hotărârea[3] trebuind să fie rezultatul acordului membrilor completului de judecată asupra soluțiilor date chestiunilor supuse deliberării (art. 394 alin 1).
Dacă în cursul deliberării instanța apreciază că o anumită împrejurare trebuie lămurită și este necesară reluarea cercetării judecătorești sau a dezbaterilor, repune cauza pe rol (art. 395 alin. 1 modificat prin Legea nr. 255/2013).
Rezultatul deliberării se consemnează într-o minută, care trebuie să aibă conținutul prevăzut pentru dispozitivul hotărârii[4]. Minuta se semnează de membrii completului de judecată. Unul dintre cele două exemplare originale se atașează la dosarul cauzei, iar celălalt se depune, spre conservare, la dosarul de minute al instanței (art. 400).
Mai trebuie să amintim că, potrivit art. 402, în partea introductivă a hotărârii sunt cuprinse mențiunile prevăzute la art. 370 alin. (4), printre care avem (la lit. c) numele și prenumele judecătorilor, procurorului[5]și grefierului, numele și prenumele părților, avocaților și ale celorlalte persoane care participă în proces și care au fost prezente la judecată, precum și ale celor care au lipsit, cu arătarea calității lor procesuale și cu mențiunea privitoare la îndeplinirea procedurii ( lit. d) a art. 370 alin. 4)[6].
Președintele completului de judecată, asistat de grefier. pronunță minuta hotărârii.
Hotărârea se redactează de unul dintre judecătorii care au participat la soluționarea cauzei și se semnează de toți membrii completului și de grefier (art. 406 alin. 2).
Ține de domeniul evidenței faptul că dispozitivul hotărârii trebuie să fie conform cu minuta. Neîndeplinirea operațiunii de redactare se soluționează administrativ, întârzierea neridicând probleme deosebite de aplicare a legii de procedură.
În caz de împiedicare a unuia dintre membrii completului de judecată de a semna, hotărârea se semnează în locul acestuia de președintele completului. Dacă și președintele completului este împiedicat a semna, hotărârea se semnează de președintele instanței, în toate cazurile făcându-se mențiune pe hotărâre despre cauza care a determinat împiedicarea (art. 406 alin. 4).
Cu ocazia dezbaterilor parlamentare fusese făcută o propunere de modificare a alineatului 4 al art. 406, în sensul ca „în caz de împiedicarea vreunuia dintre membrii completului de judecată de a semna, cauza se repune pe rol și se reiau dezbaterile. Când împiedicarea îl privește pe grefier, hotărârea se semnează de grefierul-șef. În toate cazurile se face mențiune pe hotărâre despre cauza care a determinat împiedicarea.”[7]
La articolul 453 alineatul (1), după litera f) se introduc două noi litere, lit. g) și h) cu următorul cuprins: „g) neredactarea și/sau nesemnarea hotărârii de condamnare de judecătorul care a participat la soluționarea cauzei;
h) Curtea Europeană a Drepturilor Omului a constatat o încălcare a drepturilor sau libertăților fundamentale datorată unei hotărâri judecătorești, iar consecințele grave ale acestei încălcări continuă să se producă.”[8]
Legea nr. 135/2010 privind Codul de procedură penală, M. Of. nr. 486 din 15 iulie 2010, cu modificările și completările ulterioare, se modifică și se completează după cum urmează:
La articolul 453 alineatul (1), după litera f) se introduc trei noi litere, lit. g) – i), cu următorul cuprins: „g) neredactarea și / sau nesemnarea hotărârii de condamnare de judecătorul care a participat la soluționarea cauzei;
h) Curtea Europeană a Drepturilor Omului a constatat o încălcare a drepturilor sau libertăților fundamentale datorată unei hotărâri judecătorești, iar consecințele grave ale acestei încălcări continuă să se producă;
i) un judecător sau un procuror a fost sancționat disciplinar definitiv pentru exercitarea funcției cu rea-credință sau gravă neglijență, dacă aceste împrejurări au influențat soluția pronunțată în cauză.”[9]
La articolul 453, alineatele (3) și (4) se modifică și vor avea următorul cuprins: „(3) Cazurile prevăzute la alin. (1) lit. a), g) și h) pot fi invocate ca motive de revizuire în favoarea persoanei condamnate, a celei față de care s-a dispus renunțarea la aplicarea pedepsei ori amânarea aplicării pedepsei. Cazul prevăzut la alin. (1) lit. f) poate fi invocat ca motiv de revizuire în favoarea persoanei condamnate ori a celei față de care s-a aplicat o măsură educativă, a celei față de care s-a dispus renunțarea la aplicarea pedepsei ori amânarea aplicării pedepsei.
(4) Cazul prevăzut la alin. (1) lit. a) constituie motiv de revizuire dacă pe baza faptelor sau împrejurărilor noi se poate dovedi netemeinicia hotărârii de condamnare, de renunțare la aplicarea pedepsei, de amânare a aplicării pedepsei ori de încetare a procesului penal sau de achitare, iar cazurile prevăzute la alin. (1) lit. b) – d) și f) constituie motive de revizuire dacă au dus la pronunțarea unei hotărâri nelegale sau netemeinice;”[10].
La 1 august 2018, , într-un interviu la Antena3, dl ministruToader a reluat anunțul privind modificarea revizuirii „Voi propune doamnei prim-ministru și Guvernului adoptarea unei ordonanțe de urgenta, care să modifice revizuirea instituției de reformare a unei hotărâri definitive, în baza art. 453 din procedura penală. Ce înseamnă? Să-i dea celui care are sentimentul că-i condamnat pe nedrept, pe protocoale, pe interceptări nelegale, să-i dăm posibilitatea să se convingă dacă condamnarea lui este dreaptă sau nedreaptă. Cum? El să solicite revizuirea hotărârii, să avem un filtru de admisibilitate, un judecător să deschidă dosarul, să verifice dacă X, care se crede condamnat pe nedrept, a fost condamnat pe bază de interceptări sau protocoale, să facă o procedură de admisibilitate și, dacă nu este vorba de protocol, de interceptare nelegală, îi respinge și rămâne hotărârea cum a fost. Dacă este vorba de protocoale sau interceptări nelegale, să devină admisibilă cererea de revizuire și să o pună pe circuit pe procedura de reformare”, a spus la Antena3 ministrul Toader[11].
Președintele Klaus Iohannis a sesizat Curtea Constituțională în legătură cu Legea privind declasificarea unor documente, motivând că, “prin modul în care a fost adoptată, precum și prin conținutul normativ”, contravine unor norme și principii constituționale. Aceste documente nu pot avea altă natură juridică decât aceea a unor acte administrative. În acest sens, prin Decizia nr. 583/2018, § 133, Curtea Constituțională a statuat că: „actele administrative extrajudiciare încheiate de către sau între autoritățile publice care privesc desfășurarea procedurilor judiciare [protocoale de colaborare/cooperare] nu pot fi asimilate cu procedura judiciară în sine, drept care au și o expresie normativă distinctă. Ele își mențin natura lor juridică de act administrativ, în conformitate cu art. 2 alin. (1) lit. c) din Legea contenciosului administrativ nr. 554/2004, M. Of. nr. 1.154 din 7 decembrie 2004, fără a se identifica în vreun fel cu procedura judiciară civilă sau penală, aceasta desfășurându-se potrivit și în limitele codurilor de procedură civilă/penală”[12].
Proiectul P.S.D. – ALDE – U.D.M.R. de modificare a Codului de procedură penală a fost adoptat cu 175 de voturi „pentru”, 78 „împotrivă” și o abținere.
P.N.L. și U.S.R. au anunțat că vor contesta Proiectul de modificare a Codului de procedură penală, adoptat de Camera Deputaților. la Curtea Constituțională.
Deputatul U.S.R. Stelian Ion afirma că această modificare a art. 453 , prin introducerea unei noi litere g), i-ar permite liderului P.S.D., Liviu Dragnea, să ceară repunerea în instanță a dosarului „Referendumul”, în care a fost condamnat la doi ani de închisoare cu suspendare, după ce judecătorul care a soluționat cauza, Livia Stanciu, nu a redactat și semnat motivarea deciziei[13].
În observațiile formulate la nivel de C.S.M.[14] se arată că introducerea lit. g) la art. 453 nu e justificată, cazul propus neținând seama de specificul revizuirii, drept cale extraordinară de atac prin care sunt constatate și înlăturate erorile de judecată intervenite în rezolvarea cauzelor penale[15].
Articolul 453 C.pr.pen. în vigoare arată cazurile de revizuire:
„(1)Revizuirea hotărârilor judecătorești definitive, cu privire la latura penală, poate fi cerută când:
a) s-au descoperit fapte sau împrejurări ce nu au fost cunoscute la soluționarea cauzei și care dovedesc netemeinicia hotărârii pronunțate în cauză;
b) hotărârea a cărei revizuire se cere s-a întemeiat pe declarația unui martor, opinia unui expert sau pe situațiile învederate de un interpret, care a săvârșit infracțiunea de mărturie mincinoasă în cauza a cărei revizuire se cere, influențând astfel soluția pronunțată;
c) un înscris care a servit ca temei al hotărârii a cărei revizuire se cere a fost declarat fals în cursul judecății sau după pronunțarea hotărârii, împrejurare care a influențat soluția pronunțată în cauză;
d) un membru al completului de judecată, procurorul ori persoana care a efectuat acte de urmărire penală a comis o infracțiune în legătură cu cauza a cărei revizuire se cere, împrejurare care a influențat soluția pronunțată în cauză;
e) când două sau mai multe hotărâri judecătorești definitive nu se pot concilia;
f) hotărârea s-a întemeiat pe o prevedere legală care, după ce hotărârea a devenit definitivă, a fost declarată neconstituțională ca urmare a admiterii unei excepții de neconstituționalitate ridicate în acea cauză, în situația în care consecințele încălcării dispoziției constituționale continuă să se producă și nu pot fi remediate decât prin revizuirea hotărârii pronunțate[16].
(4) Cazul prevăzut la alin. (1) lit. a)[17] constituie motiv de revizuire dacă pe baza faptelor sau împrejurărilor noi se poate dovedi netemeinicia hotărârii de condamnare, de renunțare la aplicarea pedepsei, de amânare a aplicării pedepsei ori de încetare a procesului penal, iar cazurile prevăzute la alin. (1) lit. b)-d) și f) constituie motive de revizuire dacă au dus la pronunțarea unei hotărâri nelegale sau netemeinice”.
Având caracterul unei căi de atac de fapt, prin care sunt constatate și înlăturate erorile judiciare în rezolvarea cauzelor penale, revizuirea privește numai hotărârile definitive prin care a fost soluționat fondul cauzei. În acest sens, în practica instanțelor judecătorești s-a stabilit că pot fi atacate pe calea revizuirii numai hotărârile definitive prin care s-a soluționat fondul cauzei prin condamnare, achitare sau încetarea procesului penal . La acestea se adaugă – mai nou – soluțiile de renunțare la aplicarea pedepsei sau de amânare a aplicării pedepsei, întrucât și în cazul acestora instanța constată, dincolo de orice îndoială rezonabilă, că fapta există, constituie infracțiune și a fost săvârșită de inculpat, potrivit art. 396 alin. (3) și (4) C. pr. pen..[18]
În art. 395 C.pr.pen. este reglementată Reluarea cercetării judecătorești sau a dezbaterilor, arătându-se că (1) dacă în cursul deliberării instanța apreciază că o anumită împrejurare trebuie lămurită și este necesară reluarea cercetării judecătorești sau a dezbaterilor, repune cauza pe rol.
Examinând o excepție de neconstituționalitate[19], Curtea Constituțională constată că activitatea desfășurată în ciclul ordinar al procesului penal – dacă a fost legală și temeinică – trebuie să se finalizeze cu pronunțarea unei hotărâri definitive, aceasta având autoritate de lucru judecat, în care faptele reținute exprimă adevărul, iar legea penală și cea civilă au fost aplicate corect.
Practica a învederat însă și cazuri de hotărâri definitive care au soluționat cauzele penale cu grave erori de fapt și de drept. Legiuitorul a avut în vedere o asemenea ipoteză, rațiune pentru care a instituit căile de atac extraordinare ca mijloace procesual penale de desființare a hotărârilor cu autoritate de lucru judecat care nu corespund legii și adevărului. Având în vedere faptul că instituirea unor astfel de mijloace procesuale aduce atingere autorității de lucru judecat, așadar stabilității hotărârilor judecătorești definitive, care este menită a da încredere în activitatea justiției, cazurile și condițiile de exercitare a căilor extraordinare de atac trebuie să fie strict reglementate de legiuitor, în vederea restabilirii ordinii de drept.
Calea extraordinară de atac care permite instanței penale să revină asupra propriei sale hotărâri este revizuirea, aceasta având caracterul unei căi de atac de fapt, prin care sunt constatate și înlăturate erorile de judecată intervenite în rezolvarea cauzelor penale. Cererea de revizuire se formulează în temeiul unor fapte sau împrejurări ce nu au fost cunoscute de instanță la soluționarea cauzei, fiind descoperite ulterior, care fac dovada că hotărârea definitivă se întemeiază pe o eroare judiciară.
Finalitatea revizuirii constă în înlăturarea erorii judiciare, iar funcția procesuală a instituției se concentrează în înlesnirea descoperirii, adunarea și deducerea în fața justiției a unui material probator cu totul inedit sau cel puțin necunoscut instanței, care să permită constatarea erorii judiciare și înlăturarea ei.
Cu privire la înțelesul expresiei „fapte sau împrejurări”, în literatura de specialitate, ca și în practica judiciară, s-a considerat că aceasta se referă la probele propriu-zise, ca elemente de fapt cu caracter informativ, situație sau stare care, în mod autonom sau în coroborare cu alte probe, poate duce la dovedirea netemeiniciei hotărârii. Faptele sau împrejurările noi trebuie să conducă la o soluție opusă celei pronunțate prin hotărârea a cărei revizuire se cere. Dacă prin faptele sau împrejurările noi nu se tinde la dovedirea netemeiniciei hotărârii de condamnare, de renunțare la aplicarea pedepsei, de amânare a aplicării pedepsei ori de încetare a procesului penal, ci numai la dovedirea anumitor elemente care implică însă menținerea respectivei soluții, faptele sau împrejurările noi nu constituie motiv de revizuire[20].
Liberul acces la justiție presupune accesul la mijloacele procedurale prin care justiția se înfăptuiește. Este adevărat că regulile de desfășurare a procesului în fața instanțelor judecătorești sunt de competența exclusivă a legiuitorului, așa cum rezultă din prevederile art.126 alin.(2) din Constituție – text potrivit căruia „Competența instanțelor judecătorești și procedura de judecată sunt prevăzute numai prin lege” – și din cele ale art.129 din Legea fundamentală, în conformitate cu care „Împotriva hotărârilor judecătorești, părțile interesate și Ministerul Public pot exercita căile de atac, în condițiile legii”. Astfel, principiul liberului acces la justiție presupune posibilitatea neîngrădită a celor interesați de a utiliza aceste proceduri în formele și în modalitățile instituite de lege, însă numai cu respectarea regulii consacrate de art.21 alin.(2) din Constituție, potrivit căreia nicio lege nu poate îngrădi accesul la justiție, ceea ce semnifică faptul că legiuitorul nu poate exclude de la exercițiul drepturilor procesuale pe care le-a instituit nicio categorie sau grup social[21].
Din reglementările de ansamblu cuprinse în art.393-406 C.pr.pen. rezultă că soluționarea cererii de revizuire parcurge două etape, respectiv cea a admiterii în principiu, atunci când aceasta îndeplinește condițiile cerute de lege, și aceea a rejudecării cauzei după admiterea în principiu.
Din conținutul prevederilor menționate rezultă caracterul de cale extraordinară de atac al revizuirii, prin folosirea căreia se pot înlătura erorile judiciare comise cu privire la faptele reținute printr-o hotărâre judecătorească definitivă, datorită necunoașterii de către instanță a unor împrejurări de care depindea adoptarea unei hotărâri conforme cu legea și adevărul.
Această fază a admiterii în principiu privește examinarea admisibilității exercitării unui drept, iar nu o judecată asupra temeiniciei solicitării ce face obiectul exercitării acelui drept[22].
Motivarea hotărârii judecătorești este un act (formal) inerent funcției judecătorului cauzei, constituie expresia independenței sale și nu poate fi transferată către o terță persoană Întreaga reglementare referitoare la independența justiției, la regulile de procedură penală sau civilă referitoare la soluționarea cauzelor, la necesitatea săvârșirii unui act de justiție motivat, este lipsită de efecte juridice dacă hotărârea judecătorească prin care „se spune dreptul” este întocmită de o persoană care nu îndeplinește calitatea de judecător al cauzei, deci care este străină procedurii jurisdicționale, actului deliberativ care a condus la soluția adoptată și, implicit, actului de justiție în sine[23].
Atunci când se referă la judecătorii care participă la judecata în fond, legiuitorul trebuie să îi aibă în vedere pe cei care participă la dezbateri, conform art.388 C. pr. pen., și la deliberări, subînțelegând pronunțarea conform art.391 și urm. din cod.
Prin erori materiale se înțeleg erorile în activitatea de consemnare, într-un act procedural, instrumentum, a constatărilor organului judiciar ce rezultă din alte acte ale dosarului. Prin erori evidente se înțelege acea diferență de necontestat dintre ceea ce rezultă din conținutul materialului din dosar și ceea ce s-a consemnat în actul ce conține eroarea, ce poate fi stabilită prin simpla comparație între acestea, fără a fi necesară o operațiune de evaluare, interpretare sau judecată.
Ne aflăm în prezența unei erori de judecată în situația în care instanța de fond a omis să se pronunțe asupra uneia dintre infracțiunile reținute în sarcina inculpatului, nefiind posibilă remedierea acesteia uzând de procedura îndreptării erorilor materiale.
În civil, în ceea ce privește lămurirea hotărârii judecătorești, legea procesual civilă prevede că această procedură se aplică în cazul în care sunt necesare lămuriri privind înțelesul, întinderea și aplicarea dispozitivului hotărârii ori dacă acesta cuprinde dispoziții contradictorii. Așadar, se are în vedere caracterul neclar sau contradictoriu al mențiunilor din dispozitivul hotărârii respective. Partea interesată poate solicita instanței de judecată care a pronunțat hotărârea să lămurească dispozitivul acesteia sau să înlăture dispozițiile potrivnice[24].
În practica instanțelor de judecată s-a arătat că prin această procedură nu poate fi modificat dispozitivul hotărârii, ci doar acesta se clarifică pentru a se asigura posibilitatea punerii în executare, ori se înlătură dispozițiile care, eventual, se contrazic. Prin urmare, această procedură este pusă la dispoziția părții interesate atunci când, din culpa instanței de judecată, dispozitivul hotărârii nu este suficient de clar, ceea ce poate determina dificultăți la executare.
Spre deosebire de procedura îndreptării hotărârii (care poate fi efectuată și din oficiu), lămurirea hotărârii poate fi dispusă numai la cererea părții interesate. Ca atare, instanța de judecată nu poate dispune completarea, din oficiu, a propriei hotărâri, ci doar la cererea uneia dintre părțile din proces.
Procedura completării hotărârii judecătorești civile are în vedere situația în care instanța a omis să soluționeze toate capetele de cerere cu care a fost învestită (principale sau accesorii) ori a omis să se pronunțe asupra unei cereri anexe sau incidentale, deși partea nu a renunțat la judecata acestora.
Curtea Europeană a Drepturilor Omului consideră că dreptul la un proces echitabil a fost încălcat din cauza neredactării de către judecătorul care a condus procesul și din cauza lipsei măsurilor adecvate care să compenseze această deficiență[25] .
Obligația de motivare contribuie la încrederea publicului în decizia adoptată[26], “neredactarea putând fi remediată, de exemplu, printr-o audiere în fața unui alt judecător”[27].
C.E.D.O. reiterează faptul că motivarea deciziei asigură buna administrare a justiției și împiedică arbitrariul[28].
În practică, ne putem întâlni cu mai multe ipoteze:
– minuta este semnată, procedural, de toți membrii completului, dar, ulterior, judecătorul care a soluționat cauza, nu a mai redactat hotărârea;
– minuta este semnată, procedural, de toți membrii completului (în fața căruia a avut loc dezbaterea), dar , ulterior, judecătorul (care a soluționat cauza), nu a mai semnat hotărârea;
– minuta nu este semnată, procedural, de toți membrii completului (în fața căruia a avut loc dezbaterea);
– minuta sau hotărârea este semnată de un alt judecător decât cel care a făcut parte din completul care a judecat cauza;
– hotărârea este redactată de un alt judecător;
– hotărârea este semnată de un alt judecător decât președintele completului, respectiv, președintele instanței (atunci când legea impune aceasta).
Judecata se realizează de către instanță, în complete legal constituite (art.3 alin.7 C.pr. pen.). Instanța judecă în complet de judecată, a cărui compunere este cea prevăzută de lege (Art.354 alin.1).
Încălcarea dispozițiilor privind compunerea completului de judecată determină întotdeauna aplicarea nulității (absolute – art. 281 lit. a), existând o încălcare a unor norme care au un caracter esențial în desfășurarea procesului penal .
Nulitatea absolută (la care vătămarea procesuală este prezumată iuris et de iure) se constată din oficiu sau la cerere. Aceasta determină întotdeauna anularea actelor procesuale și procedurale efectuate cu încălcarea dispozițiilor prevăzute de lege[29].
Actele îndeplinite ulterior actului care a fost declarat nul sunt, la rândul lor, lovite de nulitate.
Încălcarea dispozițiilor legale privind compunerea completului de judecată poate fi invocată în orice stare a procesului.
În toate ipotezele anvizajate suntem în prezența unui caz de nulitate absolută, ce trebuie tratat ca atare.
Completul de judecată trebuie să rămână același în tot cursul judecării cauzei. Când acest lucru nu este posibil, completul se poate schimba până la începerea dezbaterilor.
După începerea dezbaterilor, orice schimbare intervenită în compunerea completului atrage reluarea dezbaterilor.
De regulă, excepția de nulitate se va formula ca o excepție de nelegalitate procesuală, ceea ce înseamnă că ridicarea ei nu presupune și o luare în discuție a problemelor care constituie fondul cauzei[30].
Absolut teoretic, s-ar putea ridica problema existenței unui eventual caz de revizuire, atunci când un judecător al completului care a judecat cauza nu mai semnează, el fiind și președinte al completului și președinte al instanței, ca atare împiedicat să semneze, să își îndeplinească obligația de a semna în calitate de președinte al instanței din diferite cauze (deces, demisie, dizabilitate, paralizie temporară, fractură de stres, lăuzie etc.). Potrivit legilor de organizare judecătorească actuale și viitoare, există, automat, întotdeauna, desemnat un alt președinte de instanță, care îl înlocuiește de drept.
Analizând critica de neconstituționalitate, Curtea reține că legiuitorul a modificat dispozițiile art.453 alin.(1) lit. f) C. pr. pen. în mod contrar celor stabilite prin Decizia nr.126 din 3 martie 2016[31], unde Curtea a constatat că, în reglementarea cazului de revizuire examinat – art.453 alin.(1) lit. f) C. pr. pen., „deși intenția legiuitorului actual a fost de a da în continuare eficiență controlului de constituționalitate, posibilitatea de a beneficia de efectele deciziei de admitere a Curții este necesar a fi circumscrisă sferei persoanelor care au declanșat acest control, anterior momentului publicării deciziei, în condițiile prevăzute de lege.
Nereglementarea condiției ca excepția de neconstituționalitate să fi fost invocată în cauza în care s-a pronunțat hotărârea a cărei revizuire se cere atribuie efecte ex tunc actului jurisdicțional al Curții, cu încălcarea dispozițiilor art.147 alin.(4) din Constituție, determină o încălcare nepermisă a autorității de lucru judecat, o atingere adusă principiului securității raporturilor juridice – element fundamental al supremației dreptului, care prevede, printre altele, ca soluția dată în mod definitiv oricărui litigiu de către instanțe să nu mai poată fi supusă rejudecării”.
În ceea ce privește împrejurarea că hotărârea nu a fost semnată de judecătorul care a participat la soluționarea cauzei, aceasta poate constitui o cauză de revizuire a hotărârii doar în condițiile în care nu a fost reținută incidența art.406 alin.(4) C. pr. pen., deci nu a existat o cauză de împiedicare[32].
Remedierea este forma de restabilire a legalității caracteristică pentru regularizarea actelor procesuale/procedurale lovite de nulitate relativă; ea presupune, de principiu, menținerea actului viciat în condițiile recondiționării juridice prin rectificare, completare sau chiar modificare; reluarea procesului se poate produce doar în cazul în care s-au produsvătămări de natură a face imposibilă restabilirea legalității[33].
Dacă suntem în prezența unor omisiuni privitoare la compunerea instanței, a căror realitate este posibil a se verifica atât referitor la judecată, cât și la luarea hotărârii, nu va opera constatarea nulității – de exemplu, o realitate ce se poate constata prin consultarea încheierilor de ședință, respectiv a semnăturilor minutei. Chiar lipsa încheierii se poate remedia pe baza altor acte la dosar, cum ar fi notele grefierului. Articolul 304 C. pr. pen. anterior[34] spunea că în cursul ședinței de judecată grefierul ia note cu privire la desfășurarea procesului. Procurorul și părțile pot cere citirea notelor și vizarea lor de către președinte[35].
Pronunțarea unei hotărâri legale sau temeinice nu poate fi rediscutată decât în situația apariției unei realității care să privească situația avută în vedere cu ocazia judecății primare. Având ca finalitate înlăturarea efectelor erorilor judiciare prin desființarea unei hotărâri definitive, revizuirea este de natură să aducă o serioasă atingere puterii lucrului judecat; interese sociale majore ar impune ca împărțirea justiției să se facă numai cu respectarea adevărului, trecându-se atunci când este cazul peste exigențele autorității lucrului judecat[36]. Preponderența care se acordă aflării adevărului nu înseamnă însă și desconsiderarea intereselor ocrotite prin prezumția de lucru judecat; de aceea reglementarea instituției revizuirii trebuie făcută cu mare prudență pentru a nu degenera justiția, pentru a se evita ca atingerile aduse puterii lucrului judecat să se facă cu prea mare ușurință. Nu poate fi admis ca porțile instituției să fie atât de larg deschise încât interese străine să fie tentate de a repune mereu în discuție cauze definitiv judecate. Accesul nelimitat la revizuire ar transforma o cale extraordinară de atac într-una obișnuită, incompatibilă cu un stat de drept.
În conformitate cu art. 458 C. pr. pen., în ipoteza revizuirii întemeiate pe prevederile art. 453 alin. (1) lit. e) C. pr. pen. privind existența unor hotărâri judecătorești definitive care nu se pot concilia, competența se determină potrivit dispozițiilor art. 44 C. pr. pen., instanța competentă fiind stabilită, în baza dispozițiilor referitoare la „competența în caz de reunire a cauzelor”, dintre instanțele care au pronunțat în primă instanță hotărârile ce nu se pot concilia.
În cazul în care prima instanță a respins cererea de revizuire, ca nefondată, omițând să parcurgă etapa admiterii în principiu și să verifice îndeplinirea condițiilor de admisibilitate prevăzute în art. 459 alin. (3) C. pr. pen., instanța de control judiciar admite apelul și dispune trimiterea cauzei spre rejudecare în scopul respectării principiului dublului grad de jurisdicție în materie penală, efectul devolutiv al apelului neputând conduce la parcurgerea etapei admiterii în principiu în cadrul procesual al judecății în apel.
Examinând apelul declarat de Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție – Direcția Națională Anticorupție, Înalta Curte de Casație și Justiție constată că acesta este fondat, urmând a fi admis pentru următoarele considerente:
Prin motivele de apel formulate, Ministerul Public a criticat nelegalitatea sentinței penale atacate, invocând, în esență, faptul că instanța de fond nu a analizat și nu s-a pronunțat cu privire la admisibilitatea în principiu a cererii de revizuire, astfel că, deși cauza se afla în prima etapă prevăzută de lege, cea a examinării admisibilității în principiu a cererii, instanța a procedat la soluționarea ei, respingând-o ca nefondată.
Apelantul a arătat că, procedând astfel, instanța a eludat dispozițiile art. 459 C. pr. pen., întrucât nu s-a limitat la verificarea condițiilor de admisibilitate prevăzute de lege și a soluționat fondul cererii de revizuire, fără a da cuvântul părților și procurorului în dezbaterea acesteia, în condițiile în care cea de-a doua etapă prevăzută de lege este posibilă numai în cazul admiterii în principiu a cererii de revizuire.
Examinând actele și lucrările dosarului, Înalta Curte de Casație și Justiție constată că, la data de 17 martie 2017, Curtea de Apel Pitești a fost învestită cu soluționarea cererii de revizuire formulată de către Direcția Națională Anticorupție, întemeiată pe dispozițiile art. 453 alin. (1) lit. e) C. pr. pen., potrivit cărora revizuirea hotărârilor judecătorești definitive, cu privire la latura penală, poate fi cerută când două sau mai multe hotărâri judecătorești definitive nu se pot concilia.
Din interpretarea sistematică a normelor juridice care reglementează calea extraordinară de atac a revizuirii, cu precădere a dispozițiilor art. 459 și art. 461 C. pr. pen., rezultă că judecarea cererii de revizuire se realizează în două etape distincte, respectiv etapa admiterii în principiu și etapa rejudecării cauzei, aceasta din urmă fiind posibilă doar în cazul admiterii în principiu a cererii.
Astfel, potrivit art. 459 alin. (3) C. pr. pen., având denumirea marginală admiterea în principiu, în prima etapă, instanța examinează dacă:
a) cererea a fost formulată în termen și de o persoană dintre cele prevăzute la art. 455;
b) cererea a fost întocmită cu respectarea prevederilor art. 456 alin. (2) și (3);
c) au fost invocate temeiuri legale pentru redeschiderea procedurilor penale;
d) faptele și mijloacele de probă în baza cărora este formulată cererea nu au fost prezentate într-o cerere anterioară de revizuire care a fost judecată definitiv;
e) faptele și mijloacele de probă în baza cărora este formulată cererea conduc, în mod evident, la stabilirea existenței unor temeiuri legale ce permit revizuirea;
f) persoana care a formulat cererea s-a conformat cerințelor instanței dispuse potrivit art. 456 alin. (4).
Așadar, în conformitate cu dispozițiile legale anterior menționate, cererea de revizuire este supusă unei verificări prealabile, vizând, în esență, îndeplinirea unor condiții de formă și de fond referitoare la: redactarea în scris a cererii, existența înscrisurilor pe care solicitarea se întemeiază, hotărârea atacată, titularul cererii, termenul de introducere a cererii, invocarea unor temeiuri legale și inexistența unei cereri de revizuire anterioare, ce a fost judecată definitiv, care să se bazeze pe aceleași fapte și mijloace de probă în baza cărora a fost formulată cererea dedusă judecății.
În ipoteza în care nu sunt îndeplinite condițiile de admisibilitate prevăzute de lege, în conformitate cu art. 459 alin. (5) C. pr. pen., instanța pronunță o soluție de respingere a cererii de revizuire, ca inadmisibilă, iar nu ca nefondată, această din urmă soluție fiind prevăzută în art. 462 alin. (4) C. pr. pen., în cazul rejudecării cauzei după admiterea în principiu a cererii de revizuire.
Înalta Curte de Casație și Justiție constată că, prin sentința penală apelată în prezenta cauză, Curtea de Apel Pitești a respins, ca nefondată, cererea de revizuire formulată de Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție – Direcția Națională Anticorupție, nefiind parcursă etapa verificării îndeplinirii condițiilor de admisibilitate, singura care permitea trecerea în cea de-a doua etapă, a judecării cererii de revizuire.
Astfel, se constată că, eludând dispozițiile legale care impun verificarea condițiilor de admisibilitate, instanța de fond a procedat la soluționarea pe fond a cererii de revizuire; or, o analiză a fondului cauzei nu putea avea loc fără a se încheia prima etapă a procedurii căii extraordinare de atac a revizuirii, respectiv aceea a admisibilității în principiu.
Totodată, așa cum instanța a notat anterior, din interpretarea sistematică a dispozițiilor care reglementează calea de atac a revizuirii se deduce că voința legiuitorului nu a fost aceea de a contopi cele două etape, ci de a institui două faze distincte și de a condiționa trecerea în cea de-a doua etapă de îndeplinirea cerințelor de admisibilitate ce caracterizează prima etapă.
Din examinarea considerentelor ce au stat la baza hotărârii atacate reiese că, fără a verifica niciuna dintre condițiile de admisibilitate prevăzute în art. 459 alin. (3) C. pr. pen., instanța s-a limitat la preluarea unor paragrafe din decizia nr. 125/A din 30 martie 2016, pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, S. penală.
Absența oricărei analize a îndeplinirii condițiilor de admisibilitate, chiar succinte, contravine flagrant exigențelor legale anterior menționate și face imposibilă decelarea argumentelor avute în vedere la soluționarea cauzei.
De asemenea, Înalta Curte de Casație și Justiție notează că specificul devolutiv al apelului de față, în virtutea căruia instanța de apel ar putea suplini omisiunea instanței de fond, nu justifică, totuși, efectuarea integrală a unei prime verificări a îndeplinirii condițiilor de admisibilitate prin parcurgerea etapei admisibilității în principiu în acest cadru procesual.
Efectuarea acestor verificări, dar și exigențele respectării principiului dublului grad de jurisdicție în materie, impun reluarea judecății în fața primei instanțe, respectiv Curtea de Apel Pitești.
Pentru aceste considerente, în baza art. 6 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului și art. 2 din Protocolul nr. 7 la Convenție, Înalta Curte de Casație și Justiție a admis apelul declarat de Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție – Direcția Națională Anticorupție împotriva sentinței nr. 62/F din 30 mai 2017, pronunțată de Curtea de Apel Pitești, S. penală și pentru cauze cu minori și de familie.
A desființat sentința penală atacată și a trimis cauza spre rejudecare la aceeași instanță[37].
Poate că nu îl iubesc pe Big Brather, dar ei știu că, de-acum, face parte din familie. Tim Weiner[38]
Colaborarea dintre S.R.I. și sistemul judiciar a fost reglementată în diverse acte legislative, care erau în vigoare înainte de aderarea României la UE și care stipulau o separare strictă a rolului organelor de urmărire penală și a sprijinului tehnic din partea serviciilor de informații. Senatul este responsabil cu supravegherea serviciilor de securitate din România, primind rapoarte anuale din partea S.R.I. . Modalitățile practice pentru aceste colaborări au fost stabilite ulterior în cadrul unor acorduri tehnice (denumite „protocoalele”) care se referă la legislația care reglementează colaborările . Cea mai simplă definire a protocolului am găsit-o la Snowden: reguli comune părților pe care le urmează pentru a comunica între ele[39] Conform autorităților judiciare, aceste protocoale au fost clasificate la cererea S.R.I. . Principalul document care a făcut obiectul unei controverse este un protocol de cooperare încheiat în 2009 între procurorul general și S.R.I. . Protocolul a fost desecretizat în 2018 și aparține acum domeniului public. „Acesta stabilește o serie de principii și dispoziții tehnice privind cooperarea operațională dintre S.R.I. și organele de urmărire penală, în special în ceea ce privește măsurile de supraveghere tehnică luate în cursul anchetelor penale la inițiativa procurorului, în conformitate cu Codul de procedură penală, precum și schimbul de informații privind notificările din partea S.R.I. care cuprind indicii pentru procurori în legătură cu o posibilă infracțiune ce trebuie urmărită. Alte protocoale semnate cu instanțele au cuprins dispoziții menite să asigure confidențialitatea schimbului de informații cu privire la mandatele judiciare.”[40]
Constatarea tehnico-științifică este un mijloc de probă prin care se obține o probă în procesul penal, iar probele în cursul urmăririi penale se strâng și se administrează de organul de urmărire penală.
În cursul urmăririi penale, procurorul a dispus efectuarea unei constatări tehnico-științifice de către specialiștii din cadrul Serviciul Român de Informații prin UM 0232 București – Institutul de Tehnologii Avansate care să analizeze caracteristicile fizico-chimice ale substanțelor prezentate pe un document, identificarea echipamentelor de imprimare și a instrumentelor de scriere, în vederea stabilirii datei la care documentul a fost întocmit .
Raportul de constatare tehnico-științifica efectuat de Serviciul Roman de Informații urmează a fi înlăturat.
Astfel cum reiese din sentința nr. 398 din 28 ianuarie 2018, pronunțată de S. Penală a Înaltei Curți, D. N. A. își fundamentase acuzațiile și pe cinci interceptări telefonice purtate între M. R. S. , D. F. , respectiv M. A. , și alții. Toate aceste interceptări “au fost realizate de S.R.I. pe baza unor mandate de siguranță națională dispuse în temeiul art. 3 lit. f) din Legea nr. 51/1991 privind siguranța națională.”[41]
Față de existența Deciziei nr. 91 din 28 februarie 2018 a Curții Constituționale[42], care a stabilit ca sintagma”aduc atingere gravă drepturilor și libertăților fundamentale ale cetățenilor romani” cuprinsă în art. 3 lit. f) din Legea nr. 51/1991 este neconstituțională, a decis ca interceptările respective nu vor fi avute în vedere la soluționarea cauzei, întrucât „au fost realizate de S.R.I. în baza unor mandate de siguranță națională emise în temeiul unor dispoziții legale neconstituționale și privesc infracțiuni care nu reprezintă o amenințare la adresa securității naționale”[43].
[1] V. și art. 374 alin. 7 C. pr. pen., modificat prin O. U. G. nr. 18/2016.
[3] Prin care instanța penală soluționează fondul cauzei.
[4] Întocmirea minutei este obligatorie în cazurile în care judecătorul sau instanța dispune asupra măsurilor preventive și în alte cazuri expres prevăzute de lege (art. 400 alin. 2).
[5] În hotărârile instanțelor militare trebuie să se indice și gradul militar al membrilor completului de judecată și al procurorului.
[6] Când s-a redactat o încheiere de ședință, potrivit dispozițiilor art. 370, partea introductivă se limitează numai la următoarele mențiuni: denumirea instanței care a judecat cauza, data pronunțării hotărârii, locul unde a fost judecată cauza, precum și numele și prenumele membrilor completului de judecată, ale procurorului și ale grefierului, făcându-se mențiune că datele celelalte au fost trecute în încheierea de ședință.
[7]Raportul Comisiei speciale a Camerei Deputaților și Senatului pentru sistematizarea, unificarea și asigurarea stabilității legislative în domeniul justiției, Raport asupra proiectului de Lege pentru modificarea și completarea Legii nr.135/2010 privind Codul de procedură penală, cu modificările și completările ulterioare, precum și pentru modificarea și completarea Legii nr. 304/2004 privind organizarea judiciară (PLx.373/2018) pe site-ul Camerei Deputaților. Anexa nr. 1 la Raportul nr. 4c-32/528/18.06.2018. Modificarea propusă (L239/18. 04. 2018, la Senat) a fost eliminată de Comisie.
[8] Nr. crt. 103. PL-x nr. 373/2018. Proiect de Lege pentru modificarea și completarea Legii nr.135/2010 privind Codul de procedură penală, precum și pentru modificarea și completarea Legii nr.304/2004 privind organizarea judiciară. Prezenta lege transpune în legislația națională Directiva 2014/42/UE a Parlamentului European și a Consiliului din 3 aprilie 2014 privind înghețarea și confiscarea instrumentelor și produselor infracțiunilor săvârșite în Uniunea Europeană, publicată în Jurnalul Oficial al Uniunii Europene seria L nr. 127 din 29 aprilie 2014, precum și Directiva 2016/343/UE a Parlamentului European și a Consiliului din 9 martie 2016 privind consolidarea anumitor aspecte ale prezumției de nevinovăție și a dreptului de a fi prezent la proces în cadrul procedurilor penale, publicată în Jurnalul Oficial al Uniunii Europene seria L nr. 65 din 11 martie 2016
[10] Nr. crt. 246. http://www.cdep.ro/pls/proiecte/docs/2018/pr373. Proiectul PSD – ALDE – UDMR de modificare a Codului de procedură penală a fost adoptat cu 175 de voturi „pentru”, 78 „împotrivă” și o abținere.
[14] Minuta Comisiei nr. I „Legislație și cooperare internațională”, C.S.M.,
https://media.stiripesurse.ro/
[15] Ibidem. A se vedea, de exemplu, și Noul Cod de procedură penală, pedeapsă pentru lupta anticorupție, f. a., „Reporter global”, nr. 3, 22-28 iunie 2018, pp. 40 sqq din ediția printată.
[16] Literă modificată prin Ordonanța de urgență nr. 18/2016.
[17] Curtea Constituțională admite excepția de neconstituționalitate ridicată de Ionuț Brătilă și Floarea Brătilă în Dosarul nr. 24.598/4/2015 al Judecătoriei Sectorului 4 București – S. Pen. și constată că dispozițiile art. 453 alin. (3) C. pr. pen. sunt neconstituționale cu privire la cazul de revizuire prevăzut la alin. (1) lit. a).
[18] N. Volonciu ș.a., Noul Cod de procedură penală comentat, Ed.Hamangiu, 2015.
[19] Dec. nr.2 din 17 ianuarie 2017 referitoare la excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor art.453 alin.(3) și (4) teza întâi și ale art.457 alin.(2) C. pr. pen. . M. Of. nr.324 din 5 mai 2017, §§ 17 sqq.
[20] V. Dec. Plenului Curții Constituționale nr.1 din 8 februarie 1994, M. Of. nr.69 din 16 martie 1994.
[21] Dec. nr.2 din 17 ianuarie 2017, cit. supra. V. și Dec. Plenului Curții Constituționale nr.1 din 8 februarie 1994 și Dec. nr.540 din 12 iulie 2016, § 22.
[22] I.C.C.J. , S. Unite, Dec. nr. LX (60) din 24 septembrie 2007, Dosar nr. 31/2007, M. Of. nr. 574 din 30 iulie 2008.
[23] Dec. nr . 633/2018,§ 892 V Dec. nr.33 din 18 ianuarie 2018, §§176-178
[24] Legea cere ca hotărârea să fie pronunțată de către judecătorii în fața cărora au avut loc dezbaterile de fond, cerință care vizează atât dispozitivul întocmit cu ocazia pronunțării (conform art. 258 din Codul de procedură civilă), cât și hotărârea redactată ulterior, care trebuie semnată de același complet de judecată (potrivit art. 261 alin. 1 pct. 8 din Codul de procedură civilă).Având în vedere că nu este permis ca un complet de judecată să pronunțe hotărârea și altul să o redacteze și să o semneze, sancțiunea aplicabilă este constatarea nulității hotărârii astfel pronunțate, în baza art. 304 pct. 2 din Codul de procedură civilă (Dec. nr. 3211 din 20 noiembrie 2001 – S. a IV-a civilă) Detalii la : https://legeaz.net/spete-civil/hotarare-judecatoreasca-redactare-semnare-motivare-decizie-3211-2001. V și G.C. Frențiu, D.L. Baldean, Noul Cod de procedură civilă comentat și adnotat. Ed. Hamangiu, 2013,. În ipoteza în care, ulterior pronunțării soluției, dar anterior redactării motivării, intervine decesul judecătorului unic care a pronunțat hotărârea ori acesta se afla într-o stare care îl împiedică o perioadă îndelungată să redacteze hotărârea , datorită faptului ca hotărârea trebuie redactată de judecătorul care a pronunțat soluția, motivarea nu va putea fi încredințată altor judecători ai instanței, “considerăm ca s-ar impune soluția repunerii cauzei pe rol, repartizarea aleatorie a dosarului, conform art. 95 alin. (2) din Regulamentul de ordine interioară al instanțelor judecătorești, ce constituie regula generală în materie de repartizare, și rejudecarea cauzei” (pp. 642-643). http://www.legal-land.ro/cod-procedura-civila
[29] Curtea Constituțională, Dec. nr. 840 din 8 decembrie 2015, M. Of. nr. 120 din 16 februarie 2016, §§ 19 și 20.
[30] Narcis Giurgiu, Cauzele de nulitate în procesul penal, Ed. Științifică, București, 1974, p. 167.
[31] M. Of. nr.185 din 11 martie 2016, §33. V Dec. nr. 633/2018 , § 954 (Curtea reține că o decizie de constatare a neconstituționalității unei prevederi legale trebuie să profite, în formularea căii de atac a revizuirii, numai acelei categorii de justițiabili care a invocat excepția de neconstituționalitate în cauze soluționate definitiv până la publicarea în Monitorul Oficial a deciziei prin care se constată neconstituționalitatea, precum şi autorilor aceleiaşi excepții, invocate anterior publicării deciziei Curții, în alte cauze, soluționate definitiv, acest lucru impunându-se din nevoia de ordine şi stabilitate juridică”.). V și Dec. nr.866 din 10 decembrie 2015, § 30, M. Of. nr.69 din 1 februarie 2016, potrivit căreia, în cadrul procesului judiciar, excepția de neconstituționalitate se înscrie în rândul excepțiilor de procedură prin care se urmăreşte împiedicarea unei judecăți care s-ar întemeia pe o dispoziție legală neconstituțională. Constatarea neconstituționalității unui text de lege ca urmare a invocării unei excepții de neconstituționalitate trebuie să profite autorilor acesteia şi nu poate constitui doar un instrument de drept abstract, întrucât şi-ar pierde caracterul concret.
[32] § 977. „Curtea constată că dispozițiile art.I pct.245, referitoare la art.453 alin.(1) lit.g) și h) C. pr. pen. , sunt neconstituționale prin raportare la prevederile art.1 alin.(5) din Constituție, în compenentele referitoare la calitatea legii și securitatea raporturilor juridice, precum și art.16 alin.(1) și art.21 din Legea fundamentală” (§ 984).
[34] După o lungă dezbatere, în stilul acelor vremi, publicat în Buletinul Oficial nr. 145 din 12 noiembrie 1968, în vigoare de la 1 ianuarie 1969.
[35] Trib. Suprem, S. Pen, dec.nr.3763 /1972, în C. D. 1972, pp. 444 sqq.
[36] Virgil Rămureanu, Revizuirea, în „Căile extraordinare de atac în procesul penal” de D. V. Mihăescu, V. Rămureanu, Ed. Științifică, București, 1970, pp. 107 sqq.
[37] I.C.C.J., S. Pen. , dec. nr. 315/A din 17 octombrie 2017, http://www.scj.ro/1093/Detalii-jurisprudentă
[38]FBI O istorie secretă, Litera, București, 2019, p. 737
[39] Edward Snowden, Dosar permanent, Nemira, 2019, 28
[40] Comisia Europeană , Raport tehnic care însoțeşte Raportul Comisiei privind progresele înregistrate în România în cadrul mecanismului de cooperare și de verificare . Raportul tehnic rezumă informațiile pe care Comisia le-a utilizat ca bază pentru evaluarea progresului României în cadrul mecanismului de cooperare și de verificare (MCV) de la ultimul raport MCV din noiembrie 2017, SWD(2018) 551 final, COM(2018) 851 final, 13 noiembrie 2018
[41] „Scoaterea SRI din anchetele penale (prin decizie a CCR) a scăzut capacitatea perchetelor de a rezolva . . . cazuri unde e nevoie de localizări exacte și de interceptări, iar Direcția de Operațiuni Speciale e vraiște. . .” (Andreea Pora, Crima asistată de un stat competent în cățăratul pe cadavre, „ 22” nr. 15/ 1500, 19 august 2019, p. 3)
[42] Curtea Constituțională, Dec. 91 din 20 aprilie 2018 referitoare la excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 3, art. 10, art. 11 alin. (1) lit. d) și art. 13 din Legea nr. 51/1991 privind securitatea națională a României, precum și a dispozițiilor art. 13 din Legea nr. 51/1991 privind securitatea națională a României, în forma anterioară modificării prin Legea nr. 255/2013 pentru punerea în aplicare a Legii nr. 135/2010 privind Codul de procedură penală și pentru modificarea şi completarea unor acte normative care cuprind dispoziții procesual penale (M.Of. nr. 348 din 20 aprilie 2018). Colaborarea dintre serviciile secrete și sistemul judiciar, organizată și desfășurată în afara legii, așa cum rezultă din clauzele protocoalelor declasificate și cum a stabilit argumentat Curtea Constituțională, nu a fost denunțată nici de aceste Rapoarte MCV, nici de cele anterioare. Comisia Europeană nu este îngrijorată de gravitatea încheierii și aplicării, în afara legii, a unor protocoale secrete între instituții de la vârful sistemului de justiție și serviciile secrete, nici de încălcarea gravă a drepturilor fundamentale pe care folosirea protocoalelor a generat-o, ci de faptul ca decizia Curții Constituționale prin care aceste protocoale au fost declarate nelegale va afecta lupta anticorupție: „Este încă devreme pentru a determina pe deplin impactul și consecințele punerii în aplicare concrete a acestei decizii, în special în ceea ce privește lupta împotriva corupției” (pag. 13). Cu alte cuvinte, prin raportare la faptul că aceasta este preocuparea principală cu privire la efectele protocoalelor, Comisia pare să accepte, în mod inadmisibil, abuzuri în numele luptei anticorupție! (jud. dr. Andreea Ciucă- AMR, jud. Florica Roman-AJADO, proc. Elena Iordache-APR, https://www.qmagazine.ro, 25 octombrie 2019 )
[43] Elena Dumitrache, Inalta Curte arunca in aer expertizele SRI – Judecători Simona Neunita, Daniel Grădinaru și Anca Alexandrescu pun cruce implicării S.R.I. în dosarele DNA: “S.R.I. nu are competența să efectueze constatări tehnico-științifice… S.R.I. nu este specialist în cadrul organelor judiciare sau în afara acestora pentru a administra probe”. I.C.C.J. a scos din dosar înregistrările realizate de S.R.I. : “Cele 5 interceptări nu dovedesc ce susține parchetul” (I.C.C.J. , S. Pen. , Sentințanr. 398 din 28 ianuarie 2018, în dos nr. 1409/1/2016), https://www.luju.ro/magistrat , 17 ianuarie 2019 . Erau tentative de război politic (v Tim Weiner, FBI O istorie secretă, Litera, București, 2019, p. 79). Mutatis mutandis, „secretizarea și dezinformarea erau esențiale în războiul politic” (p. 85).
În ceea ce privește situația legalității interceptărilor și înregistrărilor efectuate în cauză, potrivit art. 8 § 2 C. E. D. H. , nu este admis amestecul unei autorități publice în exercitarea acestui drept decât în măsura în care acest amestec este prevăzut de lege și dacă constituie o măsură care, într-o societate democratică, este necesară pentru securitatea națională, siguranța publică, bunăstarea economică a țării, apărarea ordinii și prevenirii faptelor penale, protejarea sănătății sau a moralei ori protejarea drepturilor și libertăților altora
Convorbirile telefonice sau înregistrarea audio a unei persoane fără știința sa, care sunt cuprinse în noțiunile de „viață privată” și „corespondență”, în sensul art. 8 § 1 citat anterior, interceptarea acestora, memorarea datelor astfel obținute și eventuala utilizare a acestora în cadrul urmăririi penale declanșate împotriva unei persoane se interpretează ca fiind o „ingerință a unei autorități publice” în exercitarea dreptului garantat de art. 8 Curtea Europeană a Drepturilor Omului reamintește în mod constant că, pentru a fi conformă cu alin. (2) al art. 8 § 2 din Convenție, o astfel de ingerință trebuie să fie prevăzută de lege. Expresia „prevăzută de lege” impune nu numai respectarea dreptului intern, ci se referă, de asemenea, la calitatea legii, care trebuie să fie compatibilă cu principiul supremației dreptului. În cauze precum Dumitru Popescu contra României, Curtea a decis că legislația romană încălca rigorile unei „legi” în sensul Convenției. De aici rezultă că dreptul intern trebuie să ofere o anume protecție împotriva încălcărilor arbitrare ale drepturilor garantate de paragraful 1. În urma condamnărilor suferite de către România în cauzele Rotaru sau Dumitru Popescu, legislația în materia interceptărilor audio s-a modificat dramatic în sensul respectării jurisprudenței CEDO sub aspectul previzibilității legii, a existenței unui control a priori și a posteriori efectuat de o instanță independentă sau în ceea ce privește durata interceptărilor și necesitatea prelungirii în condiții de legalitate a acestora. În această cauză, dispozițiile Codului de procedură penală au fost urmate întocmai, fiind obținute aceste mijloace de probă atât în conformitate cu legea internă cât și cu jurisprudența CEDO. De asemenea, CEDO a arătat că utilizarea unei înregistrări, chiar și ilegale și, pe deasupra, ca element unic de probă, nu este în sine incompatibilă cu principiile de echitate consacrate de art. 6 § 1 din Convenție, chiar și atunci când acest mijloc de probă a fost obținut cu încălcarea cerințelor Convenției, în special cu cele ale art. 8 din Convenție (cauza J.H c Regatului Unit).
În ceea ce privește folosirea în cadrul materialului probatoriu a declarațiilor date de către martorii cu identitate protejată, normele de procedură penală prevăd că o hotărâre de condamnare nu se poate întemeia în mod determinant pe declarațiile date de martorii cu identitate protejată. Pe de altă parte, jurisprudența CEDO prevede necesitatea de a se pune la dispoziția părților posibilitatea de a pune întrebări în mod nemijlocit și contradictoriu acestor martori. În cauza de față acești martori au fost audiați în condiții de nemijlocire și contradictorialitate de către instanță iar aceste declarații nu reprezintă fundamentul soluțiilor ce se vor pronunța. Declarațiile date de martorii cu identitate protejată au fost analizate de către instanță prin prisma întregului material probatoriu, fiind considerate utile sau veridice doar în parte și fiind înlăturate sub aspectele ce nu au fost coroborate de restul probelor administrate în cursul judecății[1].
„Sunteți pe punctul de a fi tratați ca cetățeni de rangul al doilea de această Uniune Europeană. Treziți-vă!”. Nigel Farage[2]
Abordarea UE cu privire la statul de drept, care depășește sfera de acțiune a M.C.V. , influențează și contextul mai larg de la nivel european[3].
Mecanismul de cooperare și de verificare a fost instituit la momentul aderării României la Uniunea Europeană în 2007[4] pentru a remedia deficiențele din reforma sistemului judiciar și din lupta împotriva corupției. De atunci, rapoartele privind M.C.V. încearcă să contribuie la orientarea eforturilor autorităților române prin recomandări specifice și evaluează progresele realizate.
Consiliul Superior al Magistraturii a emis un punct de vedere în urma raportului UE privind progresele înregistrate de România în cadrul Mecanismului de Cooperare și Verificare. Plenul Consiliului Superior al Magistraturii a luat act de Raportul Comisiei Europene dat publicității la data de 13 noiembrie 2018, semnalând și unele erori factuale sau de apreciere, în legătură cu propria activitate, de natură să creeze o percepție greșită cu privire la această autoritate publică[5].
Într-o altă opinie, se semnalează faptul că Raportul M.C.V. . . . 2018 „este scris cu o atâta rea credință și dispreț față de respectarea normelor democratice și drepturilor omului în Romania încât pe orice cetățean care a avut contact cu justiția strâmbă a ultimilor ani nu poate decât să îl îngrețoșeze total și să îl revolte absolut”[6].
Judecătorul Cristi Danileț arată că recomandările acestui raport sunt obligatoriu de implementat în România, potrivit chiar deciziilor Curții Constituționale. Astfel, acesta arată că, potrivit deciziei nr. 2/2012 a Curții Constituționale a României, recomandările raportului M.C.V. sunt obligatorii pentru autoritățile române[8].
În schimb, Premierul Viorica Dăncilă a declarat că este dezamăgită de concluziile raportului M.C.V. și a menționat că poziția europarlamentarilor este „expresia unor interese electorale politice”[9].
Asociația Mișcarea pentru Apărarea Statutului Procurorilor apreciază obiectivitatea și integritatea raportului M.C.V. și precizează că recomandările nu au caracter opțional pentru România, în acest sens invocând o decizie a Curții Constituționale. Procurorii mai cer punerea în aplicare a recomandărilor și un dialog real[10].
Asociația susține că efectele asupra sistemului judiciar și a sustenabilității necesare în cadrul M.C.V. sunt prezentate realist, în sensul că politicile inițiate și adoptate în perioada de referință s-au cumulat în direcția vulnerabilizării cadrului de sancționare a faptelor de corupție, de reducere a capacității instituționale a instituțiilor judiciare și de reducere a independenței procurorilor. Mediul profesional a cerut, în cadrul consultărilor prealabile și al participării la dezbateri parlamentare, ca propunerile de modificare să aibă o fundamentare adecvată și profesionistă. Poziția de membru al Uniunii Europene „impune statului român obligația de a aplica acest mecanism și a da curs recomandărilor stabilite în acest cadru, în conformitate cu dispozițiile art. 148 alin. (4) din Constituție, potrivit cărora Parlamentul, Președintele României, Guvernul și autoritatea judecătorească garantează aducerea la îndeplinire a obligațiilor rezultate din actele aderării și din prevederile alineatului (2)” [11].
Toate atacurile PSD-ALDE la adresa UE după M.C.V. și rezoluție ( De la „pumnul aplicat suveranității”, la „când Brâncuși făcea statui, ei învățau homosexualitatea” și „dragă UE, ești o c… satanistă”[12]) reflectă un nivel cultural lamentabil, marcând sentimente ancestrale de nesiguranță și FRICĂ al unor elemente politice nesemnificative.
În cele ce urmează înțelegem să ne pronunțăm cu privire la semnificația evoluției procesului de reformă judiciară.
Rapoartele din perioada 2007 – 2010 au evidențiat progresele făcute de România, au apreciat activitatea D.N.A. și crearea Agenției Naționale de Integritate, înființată pentru a controla averile demnitarilor.[13] De asemenea, au fost evidențiate progresele în combaterea corupției de la nivel local.[14]
Mecanismul de Cooperare și Verificare reprezintă un proces de verificare regulată a progreselor pe care România și Bulgaria le au în ceea ce privește reforma sistemului judiciar, corupția și crima organizată (doar pentru Bulgaria[15]). Prin Decizia 2006/928/CE a Comisiei Europene din 13 decembrie 2006 de stabilire a unui mecanism de cooperare și verificare a progresului realizat de România în vederea atingerii anumitor obiective de referință specifice în domeniul reformei sistemului judiciar și al luptei împotriva corupției[16], s-a reținut că au fost identificate de Comisie „chestiuni rămase nerezolvate, în special în ceea ce privește responsabilizarea și eficiența sistemului judiciar” din România, în Raportul Comisiei către Parlamentul European și Consiliu privind progresele realizate de România în cadrul mecanismului de cooperare și verificare, din 20 iulie 2011, se reține la acest capitol că “România nu s-a angajat încă într-un proces de reformă aprofundată a sistemului disciplinar”.
România a solicitat aderarea la Mecanismul de Cooperare și Verificare. Pentru a ajuta să soluționeze aceste probleme importante, Uniunea Europeană a decis să instituie un „mecanism de cooperare și verificare” special, destinat „să asigure un proces de aderare armonios și totodată să protejeze politicile și instituțiile europene”. În decembrie2006, Comisia Europeană a stabilit 4 criterii („obiective de referință”) pentru România, pentru evaluarea progreselor înregistrate în aceste domenii[17], iar pentru Bulgaria au fost stabilite 6 criterii.[18] Cele 4 criterii inițiale pentru România sunt:
asigurarea unui act de justiție mai transparent și mai eficient, în special prin consolidarea capacității și răspunderii Consiliului Superior al Magistraturii; raportarea și monitorizarea impactului noilor Coduri de procedură civilă și penală;
instituirea unei agenții de integritate cu responsabilități privind verificarea averilor, a incompatibilităților și a potențialelor conflicte de interese, cu rolul de a emite hotărâri cu caracter obligatoriu, pe baza cărora să se poată aplica sancțiuni disuasive;
pe baza progreselor realizate până în prezent, efectuarea în continuare de investigații profesioniste și imparțiale în legătură cu acuzații privind acte de corupție la nivel înalt;
adoptarea unor măsuri suplimentare pentru prevenirea și combaterea corupției, în special în administrația locală[19].
Comisia Europeană[20] a definit douăsprezece recomandări esențiale care, dacă sunt urmate, ar duce la încheierea procesului M.C.V. . Prin urmare, recomandările din ianuarie 2017 „au fost considerate suficiente pentru încheierea M.C.V. – cu excepția cazului în care evoluția situației ar fi inversat în mod clar sensul progreselor”. În raport s-a subliniat faptul că viteza procesului va depinde de cât de repede va fi capabilă România „să îndeplinească recomandările în mod ireversibil”. În special, recomandările s-au axat pe responsabilitatea și pe răspunderea autorităților române, precum și pe instituirea garanțiilor interne de natură să asigure ireversibilitatea rezultatelor –, astfel încât să se demonstreze că proiectele în desfășurare vor fi continuate, chiar și fără M.C.V. [21] .
Astăzi, cele douăsprezece recomandări din raportul din ianuarie 2017 nu mai sunt suficiente pentru a închide M.C.V. , astfel că, în raportul din 2018, sunt incluse recomandări suplimentare în vederea închiderii M.C.V. .
„În acest sens, va fi necesar ca instituțiile-cheie din România să facă dovada unui angajament ferm față de independența sistemului judiciar și lupta împotriva corupției, care sunt pietre de temelie indispensabile, și să acționeze pentru refacerea capacității naționale de garanții și de control și echilibru, astfel încât să se poată lua măsuri atunci când există riscul de regres.” Pentru remedierea situației, se recomandă următoarele măsuri: Legile justiției · Suspendarea imediată a punerii în aplicare a legilor justiției și a ordonanțelor de urgențe subsecvente. · Revizuirea legilor justiției, ținând seama pe deplin de recomandările formulate în cadrul M.C.V. , precum și de recomandările Comisiei de la Veneția și ale GRECO. Numiri/revocări în cadrul sistemului judiciar · Suspendarea imediată a tuturor procedurilor în curs de numire și revocare a procurorilor de rang înalt. · Relansarea unui proces de numire a unui procuror-șef al D.N.A. cu experiență dovedită în urmărirea penală a infracțiunilor de corupție și cu un mandat clar pentru D.N.A. de a continua efectuarea de anchete profesioniste, independente și imparțiale în materie de corupție. · Numirea imediată, de către Consiliul Superior al Magistraturii, a echipei interimare de conducere a Inspecției Judiciare și numirea, în termen de trei luni, prin concurs, a unei noi conduceri a Inspecției Judiciare. · Respectarea avizelor negative ale Consiliului Superior al Magistraturii cu privire la numirea în posturi de conducere a procurorilor sau la revocarea procurorilor care ocupă posturi de conducere, până la instituirea unui nou cadru legislativ în conformitate cu recomandarea 1 formulată în ianuarie 2017. · Înghețarea intrării în vigoare a modificărilor aduse Codului penal și Codului de procedură penală. · Redeschiderea procesului de revizuire a Codului penal și a Codului de procedură penală, ținând seama pe deplin de necesitatea de a se asigura compatibilitatea cu dreptul UE și cu instrumentele internaționale de luptă împotriva corupției, precum și de recomandările formulate în cadrul M.C.V. și de avizul Comisiei de la Veneția. Comisia va continua să monitorizeze îndeaproape situația și va efectua o evaluare a acesteia înainte de încheierea mandatului actualei Comisii. Punerea imediată în aplicare a măsurilor suplimentare este esențială pentru a repune procesul de reformă pe calea cea bună și pentru a reintra pe traiectoria încheierii M.C.V. , astfel cum se menționa în raportul din ianuarie 2017[22].
Provocările la adresa independenței sistemului judiciar și punerea acesteia sub semnul întrebării au reprezentat, de asemenea, un motiv persistent de îngrijorare. Pe această bază, deși progresele înregistrate au adus unele obiective de referință mai aproape de îndeplinire, Comisia nu poate încă să concluzioneze că, în această etapă, vreunul dintre obiectivele de referință este îndeplinit în mod satisfăcător.
La 25 ianuarie 2017, Comisia a adoptat o evaluare cuprinzătoare a progreselor înregistrate de România în ultimii 10 ani în ceea ce privește reforma sistemului judiciar și lupta împotriva corupției.
Raportul din ianuarie 2017 a reiterat recomandările anterioare referitoare la punerea în aplicare a unui sistem de numiri transparente bazate pe merite ale procurorilor de rang înalt, care ar asigura garanții adecvate în ceea ce privește independența și mecanismele de control și echilibru.
În avizul din 20 octombrie 2018, Comisia de la Veneția atrage atenția asupra faptului că decizia Curții Constituționale „conferă ministrului justiției puterea decisivă în eliberarea din funcție a procurorilor de rang înalt, mărginind, totodată, președintele la un rol ceremonial, procurorului general” atunci când a criticat Parlamentul și politicile Guvernului referitoare la sistemul judiciar și la cazurile de presiuni politice exercitate asupra sistemului judiciar, precum și „problemele privind legalitatea numirii sale”[23].
Comisia de la Veneția a menționat că: „Respectarea statului de drept nu se poate limita la punerea în aplicare a prevederilor explicite și formale ale legii și ale Constituției”.
Obiectivele stabilite în tratatele UE sunt realizate prin intermediul mai multor tipuri de acte legislative. Unele au caracter obligatoriu, altele nu. Unele li se aplică tuturor țărilor, altele doar unora dintre ele.
Regulamentul este un act legislativ cu caracter obligatoriu. Trebuie aplicat în integralitatea sa, în toate statele membre.
Directiva este un act legislativ care stabilește un obiectiv pe care trebuie să îl atingă toate statele membre. Fiecare dintre ele are însă libertatea de a decide asupra modalităților de îndeplinire a obiectivului stabilit.
Decizia este un act legislativ direct aplicabil și obligatoriu pentru toți cei cărora li se adresează.
Avizul este un instrument care le permite instituțiilor să prezinte un punct de vedere fără caracter obligatoriu, altfel spus, fără a le impune vreo obligație legală celor cărora li se adresează.
Termenul de recomandare este folosit în Raport de 157 de ori. Recomandarea nu este obligatorie. Prin intermediul unei recomandări, instituțiile „își fac cunoscută opinia și sugerează direcții de acțiune, fără a le impune însă vreo obligație legală destinatarilor recomandării”[24].
În concluzie, OBIECTIVELE PRESTABILITE TREBUIE IMPLEMENTATE ÎN MOD EXPLICIT, STRICT NECESAR „PENTRU REFACEREA CAPACITĂȚII NAȚIONALE DE GARANȚII ȘI DE CONTROL ȘI ECHILIBRU”, ȘI NU NUMAI CA OBLIGAȚIE DE MORALĂ INTERNAȚIONALĂ, DAR ȘI PENTRU VALOAREA DE ADEVĂR JURIDIC PE CARE ÎL CONȚIN. NU VEDEM NIMIC IRAȚIONAL ȘI NICI EXCESIV ÎN PRINCIPII SAU FORMULĂRI.
În media externă se semnalează de mai mult timp încălcarea standardelor drepturilor omului, ca fiind în mod regulat violate, inclusiv dreptul la un proces echitabil și cel al prezumției de nevinovăție[25].
Politicienii români sunt implicați în reglări de conturi și grave violări ale drepturilor omului, deghizate sub forma eforturilor anticorupție[26],
Direcția Națională Anticorupție, de pildă, este un participant activ în luptele politice și există o strânsă legătură între cei vizați de acuzații și interesele celor de la putere.
Prin intermediul D.N.A. , politicienii pot exercita influențe asupra unor funcții-cheie și pot dirija derularea anchetelor importante. Există îngrijorări legate de faptul că serviciile secrete dirijează sub acoperire anchetele anti-corupție, și care împreună cu D.N.A. , subminează independența justiției. D.N.A. a ajuns o metainstituție care, pe lângă spețe corect instrumentate (. . . multe, aproape toate!), s-a lăsat „contaminată de interese extrajudiciare, îndeosebi politice”[27].
Recentele scandaluri de corupție la nivel înalt au fost invocate de diverși analiști ca dovezi suplimentare ale „excepționalismului românesc” mai ales în ceea ce privește noua ordine economică postcomunistă[28]
Au existat numeroase abuzuri juridice. Persoane arestate au fost plimbate încătușate prin fața presei, rude ale suspecților au fost amenințate că vor fi inculpate, suspecților li s-a oferit imunitate pentru a implica alte persoane mai importante, iar dovezile s-au scurs sistematic în presă.
Există dovezi clare că anchetele sunt folosite pentru reglări politice de conturi, , că asupra judecătorilor se fac presiuni pentru a avea o rată ridicată a condamnărilor, că abuzurile în timpul proceselor au devenit obișnuință.
Deși documentul comunică o imagine terifiantă, nu putem fi de acord, în mod categoric, cu recomandarea făcută, sugerându-se, așteptându-se la o intervenție a Departamentului de Stat american, a Comisiei Europene și a altor organisme internaționale. Soluția, chiar dacă nu este facilă, ne stă în propriile mâini, și nu a altora!
Este sarcina legiuitorului de a realiza echilibrul necesar între independența și responsabilitatea judecătorilor, cu respectarea dispozițiilor constituționale în materie și a angajamentelor pe care România și le-a asumat prin tratatele la care este parte.
Calitatea de membru al Uniunii Europene impune statului român obligația de a aplica acest mecanism și de a da curs recomandărilor stabilite în acest cadru, în conformitate cu dispozițiile art. 148 alin. (4) din Constituție, potrivit cărora „Parlamentul, Președintele României, Guvernul și autoritatea judecătorească garantează aducerea la îndeplinire a obligațiilor rezultate din actele aderării și din prevederile alineatului (2)”. Potrivit Expunerii de motive, legea criticată dă expresie acestei obligații, prin reglementarea abaterilor pentru care judecătorii și procurorii răspund disciplinar și includerea în această categorie a faptelor prin care se încalcă îndatoririle specifice funcției ori se aduce atingere prestigiului funcției deținute. De asemenea, actul normativ dă curs recomandărilor de consolidare a capacității și a organizării Inspecției judiciare, precum și de continuare a procesului de reformă a acesteia[29].
România și-a asumat o responsabilitate europeană, Planul de acțiune pentru implementarea Strategiei de dezvoltare a sistemului judiciar 2015-2020 a fost aprobat prin Hotărârea nr. 282/2016 de către Guvern, în numele unei națiuni civilizate.
Politologul Alina Mungiu-Pippidi afirmă că Mecanismul de Cooperare și Verificare al Comisiei Europene „se află sub controlul opoziției din România, iar recomandările din raport contrazic poziția Parlamentului European”[30]. Putem citi că buna credință în viața politică se răsfrânge atât asupra politicienilor de la Strasbourg, dar mai abitir asupra Dâmboviței[31].
„În luna octombrie, guvernul a adoptat o nouă ordonanță de urgență care ar modifica cerințele de vechime pentru procurorii D.N.A. , ceea ce ar putea avea efecte negative suplimentare asupra capacității operaționale a D.N.A. . Presiunea a fost extinsă asupra Înaltei Curți de Casație și Justiție, în special asupra judecătorilor Secției penale.” . . . „Înființarea, în temeiul legilor justiției modificate, a noii secții de anchetare a infracțiunilor comise de magistrați dă naștere unei îngrijorări deosebite în ceea ce privește lupta împotriva corupției, întrucât o nouă structură ar putea fi mai vulnerabilă în ceea ce privește independența decât a fost cazul până în prezent în ceea ce privește D.N.A. , dat fiind că ar putea fi utilizată ca instrument suplimentar de intimidare a magistraților și de exercitare de presiuni asupra acestora. În plus, fiind un departament cu atribuții generale care acoperă toate categoriile de infracțiuni comise de magistrați, acestuia îi va lipsi, de asemenea, expertiza în ceea ce privește anchetarea infracțiunilor de corupție specifice.” . . . Decizia Curții Constituționale „conferă ministrului justiției puterea decisivă în eliberarea din funcție a procurorilor de rang înalt, mărginind, totodată, președintele la un rol ceremonial, procurorului general”. „Recomandarea 10: adoptarea unor criterii obiective pentru luarea și motivarea deciziilor de ridicare a imunității parlamentarilor pentru a se asigura faptul că imunitatea nu este folosită pentru a se evita cercetarea și urmărirea penală a infracțiunilor de corupție. De asemenea, guvernul ar putea avea în vedere modificarea legii pentru a limita imunitatea miniștrilor la perioada mandatului.” Sub asemenea formulări din raport s-ar fi putut strecura și gânduri ascunse, cu interese obscure, însă partea română trebuie să le implementeze cu toată buna credință!
Revista britanică de politică „New Statesman” (23 martie 2018) a efectuat o analiză a situației privind anticorupția din România, semnată de David Clark, fostul consilier principal al lui Robin Cook la Ministerul Afacerilor Externe, între 1997-2001[32]. Publicația „New Statesman” se concentrează pe „cele 65 de protocoale secrete” între D.N.A. și Serviciul Român de Informații , precum și cu alte instituții și agenții judiciare și administrative, protocoale ce ridică întrebări cu privire la legalitatea procesului anticorupție.
Cuplul D.N.A.-S.R.I. manipulează sistemul judiciar, serviciul de informații oferind suportul tehnic pentru înregistrări și exercitându-și influența asupra tribunalelor, când dosarele D.N.A. sunt judecate, ceea ce încalcă, evident, drepturile constituționale.
Neregulile alimentează acuzațiile că D.N.A. își bazează dosarele pe dovezi fabricate, intimidare, șantaj, în multe cazuri fiind motivată politic, încălcând regulile democratice, constituționale, ale cetățenilor, nerespectând separarea puterilor în stat.
După aproape 30 de ani de luptă anticorupție, România se află în postura de a găsi soluții și la „statul paralel” ce s-a dezvoltat pe lângă cel de drept. Și va trebui să găsească soluții și pentru corupție și pentru „statul paralel“.
“Sentințele din dosarele în care romanii au fost condamnați și aruncați în închisoare deși probele au fost făcute pe baza protocoalelor nelegale de echipele mixte formate din procurori și ofițeri de informații vor putea fi revizuite” Anunțul a fost făcut de ministrul Justiției Tudorel Toader pe 1 august 2018. Ministrul Justiției a anunțat astfel ca va propune Guvernului sa adopte o ordonanță de urgență care sa prevadă posibilitatea oferită persoanelor condamnate “pe nedrept” în baza protocoalelor S.R.I. –P.I.C.C.J. –I.C.C.J. sau a unor interceptări nelegale sa solicite revizuirea hotărârilor judecătorești[33].
Apariția unor hotărâri definitive prin care se constată anularea unor protocoale încheiate între diferite instituții/structuri de stat ar putea duce, în principiu, la formularea și constatarea unor cauze legale de revizuire a hotărârilor penale[34], în măsura în care acele acte de condamnare s-ar fi bazatEXCLUSIV doar pe probe ilegale, ceea ce ni se pare – după analiza noastră jurisprudențială, publicată pe diferite site-uri, aflate la cunoștința noastră, – aproape imposibilă. Introducerea în legislație a unor asemenea noi cazuri de revizuire ar putea totuși să ducă la o aplicare în timp[35].
Mutatis mutandis, hotărârea s-a întemeiat pe o prevedere legală ce a fost declarată neconstituțională după ce hotărârea a devenit definitivă, în situația în care consecințele încălcării dispoziției constituționale continuă să se producă și nu pot fi remediate decât prin revizuirea hotărârii pronunțate. Conform art. 147 alin. (1) din Constituția României[36] , dispozițiile din legile și ordonanțele în vigoare, precum și cele din regulamente, constatate ca fiind neconstituționale, își încetează efectele juridice la 45 de zile de la publicarea deciziei Curții Constituționale dacă, în acest interval, Parlamentul sau Guvernul, după caz, nu pun de acord prevederile neconstituționale cu dispozițiile Constituției. Pe durata acestui termen, dispozițiile constatate ca fiind neconstituționale sunt suspendate de drept. Principiul securității raporturilor juridice nu este încălcat ca urmare a repunerii în discuție a unui număr semnificativ de hotărâri judecătorești care au dobândit autoritate de lucru judecat, cât timp motivele de revizuire reglementate sunt de ordine publică, iar autoritatea de lucru judecat nu poate fi opusă încălcării dispozițiilor imperative cuprinse în Legea fundamentală, dar argumentul este incomplet.
Curtea a stabilit că aplicarea pentru viitor a deciziilor sale vizează atât situațiile juridice ce urmează a se naște – facta futura, cât și situațiile juridice pendinte și, în mod excepțional, acele situații care au devenit facta praeterita[37].
Fiind vorba despre un raport juridic epuizat – facta praeterita, Curtea a reținut că partea nu mai poate solicita aplicarea deciziei de admitere, întrucât decizia de admitere a Curții nu poate constitui temei legal pentru o acțiune în justiție, în caz contrar consecința fiind extinderea efectelor deciziei Curții pentru trecut. Curtea a reținut însă că, în mod excepțional, aplicarea pentru viitor a deciziilor sale vizează și cauzele în care a fost invocată excepția de neconstituționalitate, indiferent dacă până la momentul publicării în Monitorul Oficial a deciziei prin care se constată neconstituționalitatea acestea au fost soluționate definitiv și irevocabil, de vreme ce, prin exercitarea căii extraordinare de atac a revizuirii, decizia Curții Constituționale se va aplica acestor cauze.
Cererea de revizuire urmează a fi soluționată în acord cu decizia Curții care modifică sau înlătură, după caz, pentru viitor toate efectele juridice pe care norma neconstituțională le produce cu privire la acel raport juridic. Astfel cum a statuat Curtea în jurisprudența sa, soluția legislativă care consacră dreptul persoanelor prevăzute de lege de a exercita calea de atac a revizuirii nu intră în coliziune cu prevederile constituționale privind efectele ex nunc ale deciziei de admitere a Curții, revizuirea putând fi exercitată numai după publicarea în Monitorul Oficial al României a actului Curții. Efectele unei decizii de admitere pronunțate de instanța de contencios constituțional se întind inter partes numai ex nunc, deoarece revizuirea este cea care în mod direct produce efecte pentru trecut, și nu decizia de admitere a Curții Constituționale, aceasta din urmă fiind numai un instrument, un motiv legal pentru reformarea viitoare a hotărârilor judecătorești care s-au întemeiat pe dispoziția declarată neconstituțională. Prin urmare, decizia de admitere a Curții Constituționale mediază revizuirea, și nu invers, iar efectele pentru trecut de remediere a aspectelor dintr-o hotărâre judecătorească definitivă ce nu au putut fi prevenite sunt o consecință a căii de atac extraordinare, și nicidecum a actului emis de instanța de contencios constituțional [38] .
Curtea observă că, în dezacord cu jurisprudența instanței de contencios constituțional și cu considerentele reținute mai sus, potrivit noilor norme procesual penale, respectiv art.453 alin.(1) lit. f) C. pr. pen., decizia Curții prin care s-a constatat neconstituționalitatea unui text de lege constituie motiv de revizuire indiferent dacă s-a invocat sau nu excepția de neconstituționalitate în cauza în care s-a pronunțat hotărârea a cărei revizuire se cere[39].
Strategia Națională Anticorupție 2005-2007 reflectă angajamentul politic necondiționat, în ceea ce privește lupta împotriva corupției.
În temeiul art. 108 din Constituția României, republicată, Guvernul României a adoptat Hotărârea nr. 231 din 30 martie 2005 privind aprobarea Strategiei naționale anticorupție pe perioada 2005-2007 și a Planului de acțiune pentru implementarea Strategiei naționale anticorupție pe perioada 2005-2007[40].
Prin Art. 1 din HOTĂRÂRE se aprobă Strategia națională anticorupție pe perioada 2005-2007 ( prevăzută în anexa nr. 1), iar prin Art. 2 se aprobă Planul de acțiune pentru implementarea Strategiei naționale anticorupție pe perioada 2005-2007 ( prevăzut în anexa nr. 2).
În cadrul Domeniului prioritar II COMBATEREA CORUPȚIEI, Obiectivul 4 Creșterea integrității și a rezistenței la corupție a sistemului judiciar s-a prevăzut că, “În vederea creșterii operativității și eficienței în activitatea de urmărire penală va fi consolidat controlul efectiv și nemijlocit al procurorului asupra activităților de investigare și cercetare penală efectuate de poliția judiciară. De asemenea se vor pune la punct proceduri care să permită sesizarea de îndată a procurorului de către structurile informative și de investigație prin transmiterea oricăror informații și suport probator referitoare la săvârșirea unor acte sau fapte de corupție sau crimă organizată” [41] .
ANEXA Nr. 2 cuprinde PLANUL DE ACȚIUNE pentru implementarea Strategiei naționale anticorupție pe perioada 2005-2007 . La obiectivul Creșterii integrității și a rezistenței la corupție a sistemului judiciar, , ca Măsură 4.5, „ Sesizarea de îndată a procurorului care instrumentează cazuri de crimă organizată sau corupție de către structurile informative și de investigație prin transmiterea oricăror informații și suport probator referitoare la săvârșirea unor acte sau fapte de corupție sau crimă organizată”, impune CSAT, S.R.I., SIE, structurile de informații departamentale, M.F.P., M.J., M.A.I., O.N.P.C.S.B. , P.N.A., și P.I.C.C.J. ca Indicatori de evaluare a stadiului realizării măsurii „Stabilirea procedurilor de comunicare Protocoale semnate de instituțiile implicate”.
Acest text din coloana a 7-a este invocat de Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție[42] ca argument de text cu valoare normativă care obliga CSAT, S.R.I. , SIE, structurile de informații departamentale, M.F.P., M.J. , M.A.I., O.N.P.C.S.B., fostul P.N.A., și P.I.C.C.J. semnarea de protocoale ( fără valoare normativă[43]), plecându-se de la prevederea „controlului efectiv și nemijlocit al procurorului ”.
În Strategie s-a arătat că Integritatea sistemului judiciar este factorul crucial pentru reușita luptei împotriva corupției. „În același timp, sistemul judiciar a fost identificat ca o zonă ale cărei disfuncționalități pot avea un impact major asupra eficienței luptei împotriva corupției. România a progresat pe calea stabilirii independenței sistemului judiciar față de puterea politică. Cu toate acestea, sunt încă necesare măsuri care sa conducă la atingerea unor standarde înalte de performanță și integritate de către magistrați. Adoptarea si diseminarea Codului deontologic actualizat sunt măsuri importante în direcția creșterii integrității si rezistenței la corupție a sistemului judiciar, alături de completarea de către magistrați a prevederilor cu privire la declarațiile de avere și de interese”[44].
Nu credem necesar/util a se invoca un „text din coloana a 7-a” dintr-o anexă, pentru a justifica activitatea curentă/operativă a unui procuror, și cu atât mai mult a unui procuror general, cu atribuții de administrație internă deplină.
Actul administrativ, așa cum este definit de art. 2 alin. (1) lit. c) din Legea nr. 554/2004, este actul emis de o autoritate publică în vederea executării sau a organizării executării legii, susceptibil de a da naștere, a modifica sau a stinge raporturi juridice, capabil deci prin el însuși să producă efecte juridice directe[45].
Protocolul încheiat în baza colaborării celor două autorități publice nu are calitatea de act administrativ în sensul prevăzut de lege, ci este o operațiune administrativă premergătoare întocmirii actului administrativ, întrucât simpla furnizare de date cu privire la persoanele care fac parte din diferite categorii ce realizează venituri, luată separat, nu este capabilă să dea naștere, să modifice sau să stingă raporturi juridice[46].
Articolul 2 lit. c) din Legea nr. 554/2004 a contenciosului administrativ[47] definește actul administrativ ca fiind actul unilateral cu caracter individual sau normativ emis de o autoritate publică, în regim de putere publică, în vederea organizării executării legii sau a executării în concret a legii, care dă naștere, modifică sau stinge raporturi juridice; c1)sunt asimilate actelor administrative, în sensul prezentei legi, și contractele încheiate de autoritățile publice care au ca obiect punerea în valoare a bunurilor proprietate publică, executarea lucrărilor de interes public, prestarea serviciilor publice, achizițiile publice; prin legi speciale pot fi prevăzute și alte categorii de contracte administrative; (texte modificate prinLegea nr. 212/2018 ) , cu atât mai mult cu cât este fără echivoc că acest text nu este aplicabil decât în materia actelor administrative cu caracter unilateral[48].
Act administrativ sau operațiune administrativă, este o activitate curentă care ține uzual de competența ministerului public; limita legii este dată de „controlul efectiv și nemijlocit al procurorului ”, suveran în a desfășura urmărirea penală
Echipe mixte cu procurorii, per se nu însemnă nimic ilegal, atât timp cât în activitatea desfășurată legal, de urmărire penală, procurorul conduce și controlează totul.
[4] Concluziile Consiliului de Miniștri, 17 octombrie 2006 (13339/06); Decizia Comisiei de stabilire a unui mecanism de cooperare și de verificare a progresului realizat de România în vederea atingerii anumitor obiective de referință specifice în domeniul reformei sistemului judiciar și al luptei împotriva corupției, 13 decembrie 2006 [C(2006) 6569 final].
[6]https://floricaroman.wordpress.com/2018/11/14/. „Raportul MCV pe 2018 este dovada disprețului birocraților bruxelezi față de abuzurile evidente din justiția românească”. [7]Florin Pușcaș, Augustin Zegrean, fost președinte CCR: „Nu există niciun dubiu cu privire la obligativitatea recomandărilor MCV”, https://www.stiripesurse.ro/augustin-zegrean, 14 noiembrie 2018.
[8] Într-un mesaj postat pe Facebook, Laurențiu Sîrbu, Cristi Danileț: Curtea Constituțională spune clar că recomandările MCV sunt obligatorii, adev.ro/pi55umadev.ro/pi55um, 13 noiembrie 2018.
[11] Citând decizia nr. 2 din 11 ianuarie 2012 a Curții Constituționale, Denisa Zamfir, MCV. Procurorii salută raportul: Apel către toți cei implicați, https://www.dcnews.ro/mcv-procurorii-saluta-raportul-apel-catre-toti-cei-implicati, 16 noiembrie 2018.
[15] ” în Bulgaria corupția adevărată rămâne netulburată și omniprezentă. În prezent are loc o luptă aprigă pentru subordonarea justiției. Există încă judecători care poartă roba cu onoare, dar la ÎCC procesul de acaparare este aproape terminat. Instituții – cheie sunt acaparate de interese private” ( cf președintele Înaltei Curți de Casație, Lozan Panov, http://mobile.hotnews.ro,19 aprilie 2019)
[16] Publicată în Jurnalul Oficial al Uniunii Europene L 354 din 14 decembrie 2006.
[20] Strasbourg, 13.11.2018 COM(2018) 851 final Raport al Comisiei către Parlamentul European și Consiliu privind progresele înregistrate de România în cadrul Mecanismului de Cooperare și de Verificare , SWD(2018) 551 final.
[21] C(2006)6569 Concluziile Consiliului privind mecanismul de cooperare și de verificare, 12 decembrie 2017 – https://ec.europa.eu/info/sites/info/files/20171212-st15587_en.pdf. În urma concluziilor Consiliului de Miniștri din 17 octombrie 2006 , mecanismul a fost instituit prin Dec. Comisiei din 13 decembrie 2006. COM (2017) 751 – https://ec.europa.eu/info/files/progress-report-romania-2017-com-2017-751_ro. „minimalizarea ori restrângerea domeniului de aplicare al corupției ca infracțiune sau provocările majore de natură să afecteze independența și eficiența parchetului anticorupție ar fi un regres”.
[22] COM(2018) 851 final Raport al Comisiei către Parlamentul European și Consiliu privind progresele înregistrate de România în cadrul mecanismului de cooperare și de verificare, SWD(2018) 551 final, 13 noiembrie 2018, Comisia Europeană Strasbourg, SWD(2018) 551 final , Raport tehnic care însoțește documentul Raport al Comisiei către Parlamentul European și Consiliu privind progresele înregistrate în România în cadrul mecanismului de cooperare și de verificare, COM(2018) 851 final.
[26] G.–A. Cristescu, Raport The Henry Jackson Society: Serviciile secrete şi DNA subminează independența justiției în România, adev.ro/ojbtp3, 5 ianuarie 2017, evz.ro, http://www.ziardecluj.ro/raport-international-devastator-dna-si-sri-puse-la-zid-pentru-falsificarea-luptei-anticoruptie
[27] Radu Cătălin Cristea, Împăratul cu șapcă, Regomul Traian Băsescu și elitele sale, vol.II , Rao Class, 2017, p. 15, IX. Califatul statului de drept (pp. 15 sqq ). Dosarele „ Flota”, „Cășuneanu”, „ALRO”, „Voiculescu”, „Caltaboșul”, „Rarinca”, „Babiuc”, „Eba”( alegerile europarlamentare, 2009), „Cociorvan”, „Rușanu”, „Greblă” etc. probează până unde poare ajunge „o justiție ieșită din matcă și sfidând în mod grobian domnia legii”( subl. ns. – D. C. ). Trebuie să amintim poziția Europei: o evaluare pozitivă a progreselor realizate se bazează pe o Direcție Națională Anticorupție independentă, care să fie în măsură să își desfășoare activitățile cu toate instrumentele pe care le are la dispoziție și să continue să înregistreze rezultate. În rapoartele anterioare, faptul că Direcția Națională Anticorupție a continuat să înregistreze rezultate în ciuda faptului că s-a confruntat cu o presiune puternică a fost menționat drept un semn de sustenabilitate. Din acest motiv, Comisia a făcut o recomandare ; în cazul apariției unor presiuni cu efecte negative asupra luptei împotriva corupției, Comisia s-ar putea vedea obligată să reevalueze această concluzie (Raport al Comisiei către Parlamentul European și Consiliu privind progresele înregistrate în România în cadrul Mecanismului de cooperare și de verificare , SWD, 2017, 701 final, https://ec.europa.eu)
[28] Cătălin Augustin Stoica, Capitalism postcomunist à la roumaine, în Vintilă Mihăilescu, De ce este România astfel?.Avatarurile excepționalismului românesc, Polirom, 2017, p. 253, în care se pomenește de reproducerea masivă a fostelor elite comuniste, în sensul de supraviețuire miraculoasă, în ciuda violenței căderi a regimului (p. 254). Pe noi ne duce cu gândul la evoluția predictibilă a Chinei, Vietnamului, (și urmând, mai mult decât probabil, a Cubei sau Coreei de Nord), dar fără violența din 25 Decembrie! Mai mult decât rezistență prin decuplare instituțională (p. 256), întrezărim voință pozitivă politică vectorială (în a folosi orice mijloace în atingerea scopurilor pe care noi nici nu le bănuim!). Fiecare bătălie este demult câștigată, înainte să fie dusă lupta propriu-zisă. Există o clasă, a managerilor, care doresc doar să administreze, ceea ce presupune nu a conduce, ci a supraveghea, a-și urmări obiectivele. Ar fi bune să amintim aici măcar de pisica albă/pisica neagră a lui Deng, ce face un singur lucru- să prindă șoareci ! V și Lawrence Freedman, Strategia, o istorie completă, Litera, București, 2018; a cucerit, în anul 2009, medalia ducelui de Westminter pentru literatură militară.
[29] Curtea Constituțională, decizia nr. 2 din 11 ianuarie 2012 asupra obiecției de neconstituționalitate a dispozițiilor Legii pentru modificarea și completarea Legii nr. 303/2004 privind statutul judecătorilor și procurorilor și a Legii nr. 317/2004 privind Consiliul Superior al Magistraturii, M. Of. nr. 131 din 23 februarie 2012. referitoare la neconstituționalitatea „dispozițiilor art. 99 lit. r), s) și ș) și art. 991 din Legea nr. 303/2004, astfel cum sunt prevăzute în Legea pentru modificarea și completarea Legii nr. 303/2004 privind statutul judecătorilor și procurorilor și a Legii nr. 317/2004 privind Consiliul Superior al Magistraturii […], precum și cu privire la neconstituționalitatea dispozițiilor art. 44, art. 45, art. 461 și art. 47 din Legea nr. 317/2004, astfel cum sunt prevăzute în Legea pentru modificarea și completarea Legii nr. 303/2004 privind statutul judecătorilor și procurorilor și a Legii nr. 317/2004 privind Consiliul Superior al Magistraturii”, formulată de Înalta Curte de Casație și Justiție, și a sesizării referitoare la neconstituționalitatea Legii pentru modificarea și completarea Legii nr. 303/2004 privind statutul judecătorilor și procurorilor și a Legii nr. 317/2004 privind Consiliul Superior al Magistraturii, formulată de 86 de deputați aparținând Grupului parlamentar al Partidului Social Democrat. Un alt document cu aceeași valoare de recomandare, care statuează asupra acelorași principii, este Declarația privind etica judiciară, adoptată de Adunarea Generală a Rețelei Europene a Consiliilor Judiciare, în cadrul întâlnirii de la Londra, 2-4 iunie 2010, prin care s-a aprobat raportul intitulat „Etică judiciară – Principii, valori și calități”, ca un corp de îndrumări pentru judecătorii europeni.
[30]Florin Pușcaș, Alina Mungiu-Pippidi: „MCV este complet sub controlul opoziției din România”, https://www.stiripesurse.ro/alina-mungiu-pippidi-mcv, 15 noiembrie 2018. Un punct de vedere la https://www.qmagazine.ro/judecatorii-si-procurorii-denunta-neadevarurile-din-raportul-mcv În mod inacceptabil, rapoartele creează, contrar realității, impresia imparțialității surselor și informațiilor pe care se întemeiază și a suficienței acestor informații. Comisia și-a întemeiat considerentele și recomandările din cele două rapoarte doar pe opiniile unor asociații profesionale care îi validează tezele si prejudecățile fără rezerve, ignorând asociațiile profesionale ale judecătorilor și procurorilor care aduc critici clare și întemeiate cu privire la sistemul judiciar din România atunci când este cazul. 25 octombrie 2019: „ este inadmisibil ca, folosind Mecanismul de Cooperare si Verificare, Comisia Europeană să impună României revenirea la practicile abuzive ale imixtiunii serviciilor secrete în actul de justiție.”
[31] Doar pentru informare, https://www.g4media.ro/toate-atacurile-psd-alde-la-adresa-ue-dupa-mcv-si-rezolutie-de-la-pumnul-aplicat-suveranitatii-la-cand-brancusi-facea-statui-ei-invatau-homosexualitatea.
[36] Republicată în Monitorul Oficial nr. 767 din 31 octombrie 2003
[37] Curtea Constituțională , Dec. nr.126 din 3 martie 2016 referitoare la excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor art.88 alin.(2) lit.d), art.452 alin.(1), art.453 alin.(1) lit.f), precum și ale art.459 alin.(2) C. pr. pen. , M. Of. nr.185 din 11 martie 2016, § 26
[38] în acest sens, a se vedea Dec. nr.1.106 din 22 septembrie 2010, M. Of. nr.672 din 4 octombrie 2010, Dec. nr.998 din 22 noiembrie 2012, M. Of. nr.39 din 17 ianuarie 2013, Dec. nr.130 din 7 martie 2013, M. Of. nr.225 din 19 aprilie 2013, și Dec. nr.474 din 21 noiembrie 2013, M. Of. nr.48 din 21 ianuarie 2014 . Astfel, pentru revizuirea pe latură penală s-ar fi înțeles că puteau beneficia de decizia Curții Constituționale toate persoanele față de care exista pronunțată o hotărâre judecătorească definitivă, dar, pe latură civilă, revizuirea putea fi exercitată numai „în acea cauză” (subl. ns. – D. C. ). Or, decizia Curții Constituționale, neputând fi asimilată cu o lege penală MAI FAVORABILĂ sub aspectul consecințelor juridice și al momentului aplicării sale, nu poate produce efecte juridice distincte în funcție de domeniul în care intervine; din contră, un temei constituțional unic structurează efectele deciziei în mod identic(subl. ns. – D. C. ).
[39] DECIZIA Nr.126 din 3 martie 2016 referitoare la excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor art.88 alin.(2) lit.d), art.452 alin.(1), art.453 alin.(1) lit.f), precum și ale art.459 alin.(2) C. pr. pen. , M. Of. nr.185 din 11 martie 2016, § 28 cu opinie concurentă judecător, prof. univ. dr. Mona-Maria Pivniceru.
[41] Subl. ns. – D. C. „ în acest context trebuie menționat că până la sfârşitul anului se va înființa Comunitatea de Informații în scopul coordonării tuturor structurilor cu atribuții în culegerea de informații.”.
[43]„Nu există și nu a existat nici un protocol de colaborare S.R.I. -D.N.A. și nici protocol secret Coldea/Kövesi.
Nu au existat echipe mixte S.R.I. -procurori ori întâlniri între procurori și ofițerii de informații în case conspirative.Dosarele penale sunt instrumentate strict prin raportare la Codul penal, Codul de procedură penal și Legea 78/2000. În esență, rolul procurorului este să deslușească aspectele penale, să stabilească dacă în acea cauză cu care a fost sesizat a fost comisă o infracțiune de corupție, să strângă probe în acuzare și în apărare, să prezinte cazul instanței de judecată, să exercite căile de atac prevăzute de lege în sarcina lui, să ia măsurile asigurătorii prevăzute de lege pentru e evita dispariția bunurilor care ar urma să fie confiscate de instanță.
Nici Codul de Procedură Penală, nici altă lege specială cu aplicabilitate în urmărirea penală a infracțiunilor de corupție nu prevede implicarea unui serviciu de informații în modul de obținere a probelor în dosarul penal. Probele se administrează de către procuror și de către ofițerii de poliție judiciară în baza delegării procurorului. Nici un ofițer de informații nu participă la audierea de către procuror sau polițist a unui martor sau administrarea unui alt mijloc de probă.” ( Comunicatul D.N.A. nr. 106/VIII/3 din 27 ianuarie 2017 http://www.pna.ro/comunicat.xhtml?id=7992. Subl. aparține originalului, V și
[44] Hotărârea nr. 231 din 30 martie 2005, M. Of. nr. 272 din 1 aprilie 2005. V și https://adevarul.ro/news/politica/fostul-ministru-justitiei-raluca-pruna-momentul-formularii-propunerii-procurorul-augustin-lazar-indeplinea-criteriile-formale
[45] Sentința nr. 633 din 7 iunie 2012 a Curții de Apel Craiova, referitor la protocolul încheiat în temeiul art. 61 alin. (1) din O.G. nr. 92/2003, art. 4 din H.G. nr. 495/2007 şi art. 315 din Legea nr. 95/2006.
[46] I.C.C.J. , Secția de Contencios Administrativ și Fiscal, Dec. nr. 5163 din 25 aprilie 2013, Dosar nr. 408/54/2012, respinge excepția de nelegalitate a unui act adminstrativ privind furnizarea datelor referitoare la asigurații din categoriile de persoane care realizează venituri din profesii liberale, din drepturi de proprietate intelectuală, din dividende, dobânzi şi din cedarea folosinței bunurilor, precum şi date privind contribuțiile datorate la F.N.U.A.S.S. Pentru persoane fizice care au calitatea de angajat, către C.N.A.S., act încheiat de C.N.A.S. şi A.N.A.F. Detalii: https://legeaz.net/spete-contencios-inalta-curte-I.C.C.J. -2013/decizia-5163-2013. În același sens, Î.C.C.J., , Secția de Contencios Administrativ și Fiscal, Dec. nr. 3311/2014, referitor la excepția de nelegalitate a Protocolului nr. P5282/2007/95896/2007 și Actul Adițional nr. 1 (181797/2009/ 801320/2009) la Protocolul încheiat între C.N.A.S. și A.N.A.F., https://lege5.ro/Gratuit/geydgmjrgm2a/decizia-nr-3311-2014. În același sens, I.C.C.J., Dec. nr. 4039/2009, cu privire la o situație asemănătoare din punct de vedere juridic: „Actele administrative cu caracter normativ conțin reguli generale, impersonale și se adresează tuturor, pe când actele administrative cu caracter individual se adresează unor subiecte determinate. În speță, decizia nr. 220 din 21 octombrie 2005 se referă la constituirea comisiei pentru negocierea metodologiei privind reproducerea operelor muzicale pe fonograme sau videograme, decizia nr. 237 din 7 decembrie 2005 a fost emisă pentru publicarea în M. Of., Partea I a Protocolului referitor la Metodologia privind remunerațiile reprezentând drepturi patrimoniale de autor pentru înregistrările audiovizuale ale operelor muzicale pe suporturi, iar decizia nr. 9 din 11 ianuarie 2006 se referă la desemnarea organismului de gestiune colectivă U.C.M.R. – A.D.A., ca organ colectiv al remunerațiilor negociate prin Protocol. Se poate observa că dispozițiile cuprinse în aceste acte nu au caracter general pentru a fi aplicabile tuturor, ci se adresează unor anumite subiecte legate de dreptul de autor, colectarea remunerațiilor pe acest domeniu al reproducerii operelor muzicale pe fonograme sau videograme. Prin urmare, nu se poate susține argumentat că aceste acte administrative ar fi unele cu caracter normativ și să poată fi atacate oricând în fața instanței de contencios administrativ. Recurentele invocă drept argument în sprijinul calificării acestor acte ca fiind cu caracter normativ faptul că acestea se publică în M. Of., însă nu toate actele publicate în monitor sunt acte administrative cu caracter normativ, iar publicarea nu duce la automata calificare a acelui act ca fiind cu caracter normativ. Publicarea în M. Of. se face în virtutea legii pentru că Legea nr. 8/1996 prevede publicarea deciziilor directorului general al O.R.D.A. în M. Of., dar nu le transformă, prin această publicare, în acte cu caracter normativ”. La fel, și Dec.I.C.C.J. nr. 3984 din 30 septembrie 2009, a aceleiași secții. www.scj.ro. O. Podaru,Drept administrativ. Vol. Actul administrativ (I) Repere pentru o teorie altfel, Ed. Hamangiu, București, 2010, p. 61: „(…) poate exista un act „individual” care să aibă câteva sute de destinatari: de pildă, lista candidaților declarați admiși/respinși la examenul de admitere în magistratură”,cit.apud Marta-Claudia Cliza, Aspecte teoretice și practice privind calificarea corectă a unui act administrativ. Regulamentele emise de C.N.V.M. pentru remunerarea membrilor și a personalului propriu, https://www.juridice.ro, 6 februarie 2017 . Actul administrativ normativ conține reguli generale și impersonale de conduită, asemenea legilor. Feferitor la gradul de întindere a efectelor juridice, V D. A. Tofan, Drept administrativ, vol. II, ed. 3, Ed. C.H. Beck, București, 2015, p. 21. Actele administrative cu caracter intern, după cum o sugerează și denumirea, sunt cele care se aplică în interiorul unui organ al administrației publice, producând efecte doar față de personalul acestuia, funcționari publici sau agenți contractuali.( D. A. Tofan, invocat de Marta-Claudia Cliza, loc.cit. ). Faptul ca acest protocol sta la baza emiterii de catre CAS a deciziilor de impunere privind contributiile la FNUASS prin furnizarea de catre administratiile fiscale a veniturilor impozabile realizate de persoanele enumerate in protocol, nu ii confera acestuia calitatea de act administrativ in sensul prevazut de lege, deoarece efectele vătămătoare cu privire la persoana reclamantei nu se produc, în mod direct și nemijlocit, în baza acestui protocol. Curtea de Apel Cluj, Secția a II-a Civilă, de Contencios Administrativ și Fiscal, sentința civilă nr.241 din29 Martie 2013, https://www.avocatura.com/ . Curtea Constituțională s-a mai pronunțat, prin Dec. nr. 269 din 16 martie 2010, M. Of. nr. 265 din 23 aprilie 2010, statuâ nd că, “în conformitate cu prevederile art. II pct. 1 din aceeaşi lege (Legea nr. 328/2006, modificată prin Legea nr. 303/2008, subl. ns), sălile şi grădinile de spectacol cinematografic au trecut din domeniul privat al statului în domeniul public al unităților administrativ-teritoriale locale.”Mai mult, în legătură cu natura juridică a protocolului de predare/primire a acestor imobile, astfel cum acesta este reglementat prin dispozițiile art. II pct. 5 din Legea nr. 328/2006, cu modificările şi completările ulterioare, s-a statuat, în decizia menționată, că acesta reprezintă “modalitatea practică prin care unitatea administrativ-teritorială preia în proprietate publică şi spre administrare bunurile mobile şi imobile prevăzute la pct. 1-4 din actul normativ criticat”, adică obligația de predare a acestor imobile.Aşadar, în conformitate cu jurisprudența sa, Curtea constată că imobilele cu destinația de cinematografe au trecut, prin efectul Legii nr. 328/2006, modificată prin Legea nr. 303/2008, în domeniul public al unităților administrativ-teritoriale şi în administrarea consiliilor locale, iar protocolul de predare/primire care se încheia, punctual, pentru fiecare imobil în parte, între unitatea administrativ-teritorială şi administratorul R.A.D.E.F. – “Româniafilm” nu avea natura juridică a unui titlu de proprietate, fiind, aşa cum s-a statuat în jurisprudența Curții, modalitatea practică de preluare a acestor imobile.În legătură cu acest aspect, referitor la ierarhia actelor normative, Curtea observă că dispozițiile art. 115 alin. (5) teza finală din Constituție prevăd în mod expres că ordonanța de urgență cuprinzând norme de natura legii organice are natura juridică a unei legi organice, aspect consacrat şi în jurisprudența Curții (spre exemplu, Dec. nr. 1.189 din 20 septembrie 2011, M. Of. nr. 808 din 16 noiembrie 2011), potrivit căreia o ordonanță de urgență care reglementează în materia legii organice poate abroga o lege organică. Curtea Constituțională, Dec. nr. 980 din 22 noiembrie 2012 referitoare la excepția de neconstituționalitate a prevederilor art. 1 alin. (1) şi (4) din Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 47/2011 privind reglementarea situației juridice a unor săli şi grădini de spectacol cinematografic, precum şi a altor imobile, cu referire la imobilele menționate în anexa nr. 1, pozițiile nr. 92 şi 157, M. Of. nr. 57 din 25 ianuarie 2013.
[47][47] Publicat în Monitorul Oficial cu numărul 1154 din 7 decembrie 2004, modificate prin Ordonanta de urgenta nr. 190/2005 pentru realizarea unor măsuri necesare în procesul de integrare europeană (M.Of. nr. 1179 din 28 decembrie 2005), Legea 262/2007 pentru modificarea şi completarea Legii contenciosului administrativ nr. 554/2004 (M.Of. nr. 510 din 30-iul-2007), , Legea 97/2008 privind aprobarea Ordonanței de urgență a Guvernului nr. 100/2007 pentru modificarea şi completarea unor acte normative în domeniul justiției (M.Of. nr. 294 din 15-apr-2008), Legea 100/2008 pentru modificarea alin. (1) al art. 9 din Legea contenciosului administrativ nr. 554/2004 (M.Of. nr. 375 din 16-mai-2008), Legea 202/2010 privind unele măsuri pentru accelerarea soluționării proceselor (M.Of. nr. 714 din 26-oct-2010), Legea 299/2011 pentru abrogarea alin. (2) al art. 21 din Legea contenciosului administrativ nr. 554/2004 (M.Of. nr. 916 din 22 decembrie 2011), Legea 76/2012 pentru punerea în aplicare a Legii nr. 134/2010 privind Codul de procedură civilă (M.Of. nr. 365 din 30-mai-2012), Legea 187/2012 pentru punerea în aplicare a Legii nr. 286/2009 privind Codul penal (M.Of. nr. 757 din 12-noi-2012), Legea 138/2014 pentru modificarea şi completarea Legii nr. 134/2010 privind Codul de procedură civilă, precum şi pentru modificarea şi completarea unor acte normative conexe (M.Of. nr. 753 din 16-oct-2014), Legea 212/2018 pentru modificarea şi completarea Legii contenciosului administrativ nr. 554/2004 şi a altor acte normative (M.Of. nr. 658 din 30-iul-2018) V. Curtea Constituțională , Dec. 189/2006 referitoare la excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 20 alin. (1) din Legea contenciosului administrativ nr. 554/2004 (M.Of. nr. 307 din 05-apr-2006), Dec. 647/2006 referitoare la excepția de neconstituționalitate a prevederilor art. 4 alin. (3) din Legea contenciosului administrativ nr. 554/2004 (M.Of. nr. 921 din 14-noi-2006), Dec. 65/2007 referitoare la excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 1 alin. (9) teza întâi din Legea contenciosului administrativ nr. 554/2004 (M.Of. nr. 107 din 13 februarie 2007), Dec. 660/2007 referitoare la excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 9 din Legea contenciosului administrativ nr. 554/2004 (M.Of. nr. 525 din 02-aug-2007), Dec. 797/2007 referitoare la excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 7 alin. (3) şi (7) din Legea contenciosului administrativ nr. 554/2004 (M.Of. nr. 707 din 19-oct-2007), Dec. nr. 797/2007 referitoare la excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 7 alin. (3) şi (7) din Legea contenciosului administrativ nr. 554/2004, M. Of. nr. 707 din 19 octombrie 2007 (M.Of. nr. 751 din 06-noi-2007), Dec. 1609/2010 referitoare la excepția de neconstituționalitate a prevederilor art. 21 alin. (2) din Legea contenciosului administrativ nr. 554/2004 (M.Of. nr. 70 din 27 ianuarie 2011), Dec. 1609/2010 referitoare la excepția de neconstituționalitate a prevederilor art. 21 alin. (2) din Legea contenciosului administrativ nr. 554/2004 (M.Of. nr. 70 din 27 ianuarie 2011), Dec. nr. 302/2011 referitoare la excepția de neconstituționalitate a prevederilor art. 7 alin. (4), art. 17 lit. f), art. 20 şi art. 28 alin. (1) din Legea nr. 182/2002 privind protecția informațiilor clasificate, precum şi ale art. 5 alin. (3) din Legea contenciosului administrativ nr. 554/2004 (M.Of. nr. 316 din 09-mai-2011), ), Dec. nr. 1039/2012 referitoare la excepția de neconstituționalitate a prevederilor Legii nr. 299/2011 pentru abrogarea alin. (2) al art. 21 din Legea contenciosului administrativ nr. 554/2004 şi ale art. 21 alin. (2) teza întâi din Legea contenciosului administrativ nr. 554/2004 (M.Of. nr. 61 din 29 ianuarie 2013), Dec. nr. 459/2014 referitoare la excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 8 alin. (1) raportate la art. 2 alin. (1) lit. c) teza întâi din Legea contenciosului administrativ nr. 554/2004 (M.Of. nr. 712 din 30-sep-2014), Dec. nr. 898/2015 referitoare la excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 24 şi art. 25 din Legea contenciosului administrativ nr. 554/2004 (M.Of. nr. 148 din 26 februarie 2016), I.C.C.J. , Completul pentru Dezlegarea unor Chestiuni de Drept, Dec. nr. 10/2015 privind examinarea sesizării formulată de Curtea de Apel Craiova – Secția contencios administrativ şi fiscal, prin încheierea din 11 decembrie 2014, pronunțată în Dosarul nr. 7.752/101/2013, în vederea pronunțării unei hotărâri prealabile cu privire la interpretarea dispozițiilor art. 23 din Legea contenciosului administrativ nr. 554/2004, cu modificările şi completările ulterioare (Legea nr. 554/2004) (M.Of. nr. 458 din 25-iun-2015), Dec. nr. 11/2015 privind interpretarea dispozițiilor art. 3 din Legea contenciosului administrativ nr. 554/2004, cu modificările şi completările ulterioare, coroborate cu dispozițiile art. 63 alin. (5) lit. e) şi art. 115 alin. (2) din Legea administrației publice locale nr. 215/2001, republicată, cu modificările şi completările ulterioare, şi ale art. 19 alin. (1) lit. a) şi lit. e) din Legea nr. 340/2004 privind prefectul şi instituția prefectului, republicată, cu modificările şi completările ulterioare, şi ale art. 123 alin. (5) din Constituție, prefectului îi este recunoscut dreptul de a ataca în fața instanței de contencios administrativ actele administrative emise de autoritățile administrației publice locale, în înțelesul prevederilor art. 2 alin. (1) lit. c) din Legea contenciosului administrativ nr. 554/2004, cu modificările şi completările ulterioare (M.Of. nr. 501 din 08-iul-2015), I.C.C.J. , Completul Competent să Judece Recursul în Interesul Legii, Dec. nr. 13 din 22 iunie 2015 privind recursul în interesul legii referitor la interpretarea şi aplicarea dispozițiilor art. 2 alin. (1) lit. f) şi art. 10 din Legea contenciosului administrativ nr. 554/2004, cu modificările şi completările ulterioare, respectiv art. 94 şi 95 din Codul de procedură civilă, cu referire la stabilirea naturii şi competenței de soluționare a cauzelor având ca obiect acțiuni în pretenții prin care se solicită de către o direcție generală de asistență socială şi protecția copilului obligarea unui consiliu județean sau local ori a unei alte direcții generale de asistență socială şi protecția copilului la suportarea cheltuielilor de întreținere pentru persoane care beneficiază de măsuri de protecție prevăzute de Legea nr. 448/2006 privind protecția şi promovarea drepturilor persoanelor cu handicap, republicată, cu modificările şi completările ulterioare, şi Legea nr. 272/2004 privind protecția şi promovarea drepturilor copilului, republicată, cu modificările şi completările ulterioare,( M. Of. Nr. 690 din 11 septembrie 2015), Dec. nr. 4/2016 referitoare la pronunțarea unei hotărâri prealabile pentru dezlegarea următoarei chestiuni de drept: art. 23 din Legea contenciosului administrativ nr. 554/2004, cu modificările şi completările ulterioare, se interpretează în sensul că hotărârea judecătorească prin care s-a anulat un act administrativ cu caracter normativ produce efecte doar în cazul actelor administrative individuale contestate în litigiile pendinte, în care s-a invocat motivul de nelegalitate reținut în hotărârea judecătorească de anulare a actului administrativ normativ, sau şi în litigiile în care un asemenea motiv nu a fost invocat – în contestația reglementată de art. 205 şi urm. din Ordonanța Guvernului nr. 92/2003 privind Codul de procedură fiscală, aprobată prin Legea nr. 174/2004, republicată, cu modificările şi completările ulterioare, în cererea de chemare în judecată şi în cererea de recurs, ci doar oral sau prin note de şedință, în cursul , Dec. nr. 3/2016 privind dispozițiile art. 24 alin. (5) din Legea contenciosului administrativ nr. 554/2004, introduse prin Legea nr. 138/2014 pentru modificarea şi completarea Legii nr. 134/2010 privind Codul de procedură civilă, precum şi pentru modificarea şi completarea unor acte normative conexe (M.Of. nr. 243 din 01-apr-2016), Dec. nr. 26/2016 privind pronunțarea unei hotărâri prealabile pentru dezlegarea unor chestiuni de drept referitoare la interpretarea dispozițiile art. 3 ”Tutela administrativă” din Legea contenciosului administrativ nr. 554/2004, cu modificările şi completările ulterioare (M.Of. nr. 996 din 12 decembrie 2016), Dec. nr. 16/2016 cu privire la interpretarea şi aplicarea unitară a dispozițiilor art. 1, art. 231 şi art. 278 alin. (2) din Legea nr. 53/2003 – Codul muncii, republicată, cu modificările şi completările ulterioare, art. 55 din Legea nr. 393/2004 privind Statutul aleşilor locali, cu modificările şi completările ulterioare, art. 2 alin. (1) lit. f) din Legea contenciosului administrativ nr. 554/2004, cu modificările şi completările ulterioare, şi art. 109 din Legea nr. 188/1999 privind Statutul funcționarilor publici, republicată (M.Of. nr. 110 din 9 februarie 2017) Dec. nr. 35/2016 privind pronunțarea unei hotărâri prealabile pentru dezlegarea unei chestiuni de drept referitoare la aplicarea dispozițiilor art. 24 alin. (1) din Legea contenciosului administrativ nr. 554/2004 (M.Of. nr. 1023 din 20 decembrie 2016) etc.
Ministerul public, S. R. I. , reprezinta fiecare in parte o institutie publică care nu este similară cu noțiunea de autoritate publică definită de legea contenciosului administrativ. Instanța admite excepția inadmisibilității acțiunilor conexate pentru lipsa naturii juridice de act administrativ a Protocoalelor de cooperare între Parchetul de pe lângă Î.C.C.J., şi Serviciul Român de Informații pentru îndeplinirea sarcinilor ce le revin în domeniul securității naționale (Protocolul nr. 002349/30.06.2005 şi Protocolul nr. 00750/04.02.2009). Respinge ca inadmisibile acțiunile conexate formulate . . . în contradictoriu cu pârâții Serviciul Român de Informații şi Ministerul Public – Parchetul de pe lângă I.C.C.J. . Cu drept de recurs (Curtea de Apel Bucureşti – Secția a VIII-a de Contencios Administrativ şi Fiscal, hotărârea din 21 septembrie 2018, https://www.qmagazine.ro/cab-a-decis, 24 septembrie 2018 „Protocoalele S.R.I. ” au fost acorduri de voință care au avut ca scop nașterea de drepturi și obligații ale părților contractante, de exercitat, respectiv de executat în contextul și în sprijinul desfășurării acțiunilor lor având ca obiect combaterea și sancționarea, urmărirea penală și judecarea unor presupuse infracțiuni).
Articolul 6 din CONVENȚIA din 4 noiembrie 1950 pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale (STE-5), încheiată la Roma la 4 noiembrie 1950 reglementează Dreptul la un proces echitabil[1].
1. Orice persoană are dreptul la judecarea în mod echitabil, în mod public și într-un termen rezonabil a cauzei sale, de către o instanță independentă și imparțială, instituită de lege, care va hotărî fie asupra încălcării drepturilor și obligațiilor sale cu caracter civil, fie asupra temeiniciei oricărei acuzații în materie penală îndreptate împotriva sa. Hotărârea trebuie să fie pronunțată în mod public, dar accesul în sala de ședință poate fi interzis presei și publicului pe întreaga durată a procesului sau a unei părți a acestuia în interesul moralității, al ordinii publice ori al securității naționale într-o societate democratică, atunci când interesele minorilor sau protecția vieții private a părților la proces o impun, sau în măsura considerată absolut necesară de către instanță atunci când, în împrejurări speciale, publicitatea ar fi de natură să aducă atingere intereselor justiției.
2. Orice persoană acuzată de o infracțiune este prezumată nevinovată până ce vinovăția sa va fi legal stabilită.
3. Orice acuzat are, în special, dreptul:
a) să fie informat, în termenul cel mai scurt, într-o limbă pe care o înțelege și în mod amănunțit, asupra naturii și cauzei acuzației aduse împotriva sa;
b) să dispună de timpul și de înlesnirile necesare pregătirii apărării sale;
c) să se apere el însuși sau să fie asistat de un apărător ales de el și, dacă nu dispune de mijloacele necesare pentru a plăti un apărător, să poată fi asistat în mod gratuit de un avocat din oficiu, atunci când interesele justiției o cer;
d) să întrebe sau să solicite audierea martorilor acuzării și să obțină citarea și audierea martorilor apărării în aceleași condiții ca și martorii acuzării;
e) să fie asistat în mod gratuit de un interpret, dacă nu înțelege sau nu vorbește limba folosită la audiere.
În cazul Golder, Curtea a considerat că garanțiile procedurale prevăzute la articolul 6 cu privire la corectitudinea, publicitatea și celeritatea procedurii ar fi lipsit de sens în cazul în care accesul la o instanță, o condiție esențială pentru bucura de aceste garanții nu a fost protejată. Referindu-se la principiile statului de drept și interzicerea puterii arbitrare, care stau la baza o mare parte din Convenție, aceasta a concluzionat că acesta a fost un element de garanții inerente înscrise în Articolul 6 (Golder c. Royaume-Uni, arrêt du 21 février 1975, sérieA no 18, pp. 13-18, §§ 28-36).
Articolul 6 § 1 poate fi, de asemenea, invocate de către “orice persoană care consideră că o ingerință în exercitarea de oricare dintre drepturile sale (civile), se plânge că nu are posibilitatea de a prezenta astfel de diferend la un tribunal care îndeplinește cerințele de la articolul 6 § 1 “( Le Compte, Van Leuven et De Meyere c. Belgique, arrêt du 23 juin 1981, série A no 43, p. 20, § 44). În cazul în care, cu privire la legalitatea unor astfel de interferențe, o dispută reală și gravă, dacă cu privire la existența sau întinderea unui drept civil susținut, inculpatul are dreptul, în temeiul a articolului 6 § 1, “că o tranșează instanță [e]de drept intern problema de drept” (Sporrong et Lönnroth c. Suède, arrêt du 23 septembre 1982, série A no 52, p. 30, § 81 ; voir également Tre Traktörer AB c. Suède, arrêt du 7 juillet 1989, série A no 159, p. 18, § 40).
91. Dans l’affaire Golder, la Cour a estimé que les garanties procédurales énoncées à l’article 6 concernant l’équité, la publicité et la célérité de la procédure n’auraient aucun sens și l’accès à un tribunal, condition préalable à la jouissance de ces garanties, n’était pas protégé. Se référant aux principes de la prééminence du droit et de l’interdiction de tout pouvoir arbitraire qui sous-tendent pour une bonne part la Convention, elle a conclu qu’il s’agissait là d’un élément inhérent aux garanties consacrées par l’article 6 (Golder c. Royaume-Uni, arrêt du 21 février 1975, série A no 18, pp. 13-18, §§ 28-36).
92. L’article 6 § 1 peut aussi être invoqué par « quiconque, estimant illégale une ingérence dans l’exercice de l’un de ses droits (de caractère civil), se plaint de n’avoir pas eu l’occasion de soumettre pareille contestation à un tribunal répondant aux exigences de l’article 6 § 1 » (Le Compte, Van Leuven et De Meyere c. Belgique, arrêt du 23 juin 1981, série A no 43, p. 20, § 44). Lorsqu’il y a, au sujet de la légalité d’une telle ingérence, une contestation réelle et sérieuse, qu’elle soit relative à l’existence même ou à la portée du droit de caractère civil revendiqué, le justiciable a droit, en vertu de l’article 6 § 1, « à ce qu’un tribunal tranch[e] cette question de droit interne » (Sporrong et Lönnroth c. Suède, arrêt du 23 septembre 1982, série A no 52, p. 30, § 81 ; voir également Tre Traktörer AB c. Suède, arrêt du 7 juillet 1989, série A no 159, p. 18, § 40).
93. Toutefois, ce droit n’est pas absolu. Il peut être soumis à des restrictions légitimes, tels des délais légaux de prescription, des ordonnances prescrivant le versement d’une caution judicatum solvi, des réglementations concernant les mineurs ou les handicapés mentaux (arrêts Stubbings et autres c. Royaume-Uni, 22 octobre 1996, Recueil 1996-IV, pp. 1502-1503, §§ 51-52 ; Tolstoy Milosla c ky c. Royaume-Uni, 13 juillet 1995, série A no 316-B, pp. 80-81, §§ 62-67 ; Golder précité, p. 19, § 39). Lorsque l’accès de l’individu au juge est restreint par la loi ou dans les faits, la Cour examine și la restriction touche à la substance du droit et, en particulier, și elle poursuit un but légitime et s’il existe un rapport raisonnable de proportionnalité entre les moyens employés et le but visé (Ashingdane c. Royaume-Uni, arrêt du 28 mai 1985, série A no 93, pp. 24-25, § 57). și la restriction est compatible avec ces principes, il n’y a pas violation de l’article 6.
94. En l’espèce, les requérants allèguent que la décision de la Chambre des lords concluant qu’aucun devoir de vigilance ne s’imposait à l’autorité locale les a empêchés d’accéder à un tribunalin. Ils estiment que, concrètement, il s’agissait d’une règle d’exonération de responsabilité, ou d’une immunité de poursuites, qui a fait obstacle à toute décision sur leurs griefs à partir des faits.
95. La Cour observe tout d’abord que, sur le plan pratique, les requérants n’ont pas été empêchés de porter leurs griefs devant les tribunaux internes. De fait, la cause a été vigoureusement débattue en justice jusque devant la Chambre des lords, les requérants ayant au demeurant bénéficié pour ce faire de l’aide judiciaire. Aucun obstacle procédural ou délai de prescription n’a par ailleurs été invoqué. Les juridictions internes ont eu à se prononcer sur la demande de radiation pour défaut de motif raisonnable d’agir présentée par les défendeurs. Elles ne pouvaient le faire sans statuer au préalable, et en présumant exacts les faits exposés par les requérants, sur l’existence d’une prétention défendable en droit. Les débats devant les tribunaux se sont donc concentrés sur les questions de droit, et principalement sur le point de savoir și l’autorité locale avait, au regard du droit de la responsabilité pour négligence, un devoir de vigilance envers les requérants.
96. De plus, la Cour n’est pas convaincue que la décision de la Chambre des lords selon laquelle l’application du droit ne permettait pas de conclure à l’existence d’un devoir de vigilance dans l’affaire des requérants puisse passer pour avoir dégagé une règle d’exonération de responsabilité ou une immunité de poursuites qui aurait empêché les intéressés d’avoir accès à un tribunalin. Ainsi que Lord Browne-Wilkinson l’a expliqué dans sa décision, la Chambre des lords devait se prononcer sur la question de savoir s’il y avait lieu pour les tribunaux, dans l’exercice de la fonction normative que leur reconnaît la common law, de consacrer une nouvelle catégorie de cas auxquels pourrait s’appliquer la responsabilité pour négligence, c’est-à-dire une catégorie de cas dans lesquels on n’avait encore jamais conclu à l’existence d’un devoir de vigilance (paragraphe 46 ci-dessus). Après avoir mis dans la balance les arguments d’ordre public militant contre pareille évolution, la Chambre des lords a décidé de ne pas étendre la responsabilité pour négligence à un nouveau domaine. Elle a ainsi précisé les contours de la responsabilité délictuelle.
97. Son arrêt a mis un terme à l’affaire, sans que les faits aient été établis à partir des preuves. Cela dit, și la prétention n’était pas fondée en droit, l’administration des preuves aurait entraîné un gaspillage de temps et d’argent sans pour cela fournir en définitive un remède aux requérants. Il n’y a aucune raison de considérer que la procédure de radiation du rôle, qui permet de statuer sur l’existence d’un motif défendable d’agir en justice, enfreint en soi le principe de l’accès à un tribunalin. Dans une telle procédure, le demandeur est généralement en mesure de présenter au tribunal les arguments de droit étayant ses prétentions, et le tribunal se prononce à l’issue d’une procédure contradictoire (paragraphes 66 à 68 ci-dessus).
98. De même, et indépendamment de ce qu’était l’état du droit interne, la Cour n’est pas convaincue que la décision litigieuse ait consacré une immunité, en fait ou en pratique, en raison de son caractère prétendument absolu ou généralin. Cette décision ne portait que sur un aspect de l’exercice des pouvoirs et devoirs des autorités et ne saurait être considérée comme ayant eu pour effet de soustraire arbitrairement à la compétence des tribunaux toute une série d’actions civiles (Fayed c. Royaume-Uni, arrêt du 21 septembre 1994, série A no 294-B, pp. 49-50, § 65). Comme la Cour l’a observé au paragraphe 87 ci-dessus, il se dégage de la jurisprudence des organes de la Convention un principe selon lequel l’article 6 n’assure par lui-même aux droits et obligations de caractère civil aucun contenu matériel déterminé dans les ordres juridiques nationaux, à la différence d’autres dispositions, comme celles qui protègent le droit au respect de la vie familiale (article 8) et le droit de propriété (article 1 du Protocole no 1). Pour que l’article 6 entre en jeu, il ne suffit pas que l’inexistence en droit interne d’un motif d’agir puisse passer pour avoir le même effet qu’une immunité, en ce sens qu’elle empêche l’intéressé de réclamer en justice réparation pour une catégorie donnée de préjudices.
99. Par ailleurs, l’on ne saurait dire que la Chambre des lords soit parvenue à sa conclusion sans peser soigneusement les considérations d’ordre public militant pour et contre l’engagement de la responsabilité de l’autorité locale dans les circonstances de la cause des requérants. Lord Browne-Wilkinson, dans sa décision, a reconnu qu’il fallait des considérations très puissantes pour que cède le pas le principe d’intérêt général selon lequel les dommages causés doivent être réparés (paragraphe 46 ci-dessus). Il a mis en balance ce principe et les autres arguments d’ordre public pour aboutir à la conclusion qu’il n’était pas équitable, juste ou raisonnable d’imposer un devoir de vigilance à l’autorité locale dans l’affaire des requérants. On peut noter que, dans des affaires ultérieures, les juridictions internes ont précisé cette question juridique de la responsabilité des autorités locales en matière de protection de l’enfance, en estimant qu’un devoir de vigilance peut exister dans d’autres situations factuelles, par exemple lorsqu’un enfant a été victime de dommages après avoir été pris en charge par l’autorité locale, ou lorsqu’une famille d’accueil a subi un préjudice du fait du placement en son sein par l’autorité locale d’un adolescent qui avait des antécédents d’abus sexuels commis sur des enfants plus jeunes (affaires W. and Others v. Essex County Council et Barrett v. London Borough of Enfield, précitées, §§ 62 à 65 ci-dessus).
Cu toate acestea, acest drept nu este absolut. El poate fi supus unor restricții legale, cum ar fi statutul de limitări, comenzi care necesită plata de securitate pentru costurile de lege cu privire la minori sau persoane cu handicap mental (arrêts Stubbings et autres c. Royaume-Uni, 22 octobre 1996, Recueil 1996-IV, pp. 1502-1503, §§ 51-52 ; Tolstoy Milosla c ky c. Royaume-Uni, 13 juillet 1995, série A no 316-B, pp. 80-81, §§ 62-67 ; Golder, p. 19, § 39). Atunci când accesul la judecător individual este limitată de drept sau de fapt, Curtea a examinat dacă restricția afectează substanța dreptului și, în special, în cazul în care se urmărește un scop legitim și dacă există o relație de raport rezonabil de proporționalitate între mijloacele folosite și scopul urmărit (Ashingdane c. Royaume-Uni, arrêt du 28 mai 1985, série A no 93, pp. 24-25, § 57). În cazul în care restricția este compatibil cu aceste principii, nu există nici o încălcare a articolului 6 (§ 93).
The right is not absolute, however. It may be subject to legitimate restrictions such as statutory limitation periods, security for costs orders, regulations concerning minors and persons of unsound mind (see Stubbings and Others v. the United Kingdom, judgment of 22 October 1996, Reports 1996-IV, pp. 1502-03, §§ 51-52; Tolstoy Milosla c ky v. the United Kingdom, judgment of 13 July 1995, Series A no. 316-B, pp. 80-81, §§ 62-67; and Golder, cited above, p. 19, § 39). Where the individual’s access is limited either by operation of law or în fact, the Court will examine whether the limitation imposed impaired the essence of the right and, în particular, whether it pursued a legitimate aim and there was a reasonable relationship of proportionality between the means employed and the aim sought to be achieved (see Ashingdane v. the United Kingdom, judgment of 28 May 1985, Series A no. 93, pp. 24-25, § 57). If the restriction is compatible with these principles, no violation of Article 6 will arise.
În acest caz, reclamantele au susținut că decizia Camerei Lorzilor a concluzionat că nu există obligația de diligență a fost în autoritatea locală a împiedicat accesul la o instanță. Ei cred că, în practică, a fost o regulă de excludere a răspunderii sau de imunitate la urmărirea penală, care exclude orice decizie privind cererile lor, pe baza faptelor (§ 94).
Curtea observă de la început că, în practică, reclamantele nu au fost împiedicate de la aducerea pretențiile lor în fața instanțelor naționale. De fapt, cazul a fost dezbătut viguros în instanță până la Camera Lorzilor, solicitanții care au beneficiat întâmplător să facă asistență juridică. Nici un obstacol procedural sau limitare a fost, de asemenea invocat. Instanțele naționale au trebuit să se pronunțe cu privire la cererea de anulare pentru lipsa de acțiune rezonabil de către inculpați. Ei nu au putut face fără a decide în avans și asumarea fapte precise prezentate de reclamante, existența unei plângeri credibile de drept. Procedura în fața instanțelor s-au axat, prin urmare, pe probleme juridice, în primul rând dacă autoritatea locală a avut, în temeiul legii de neglijență, o obligație de îngrijire a reclamanților(§ 95).
În plus, Curtea nu este convinsă că decizia Camerei Lorzilor că aplicarea legii nu permite să încheie existența unei obligații de diligență în cazul solicitanților pot fi considerate a avea a generat o renunțare la regula sau imunitate față de urmărirea, care ar fi împiedicat pe cei în cauză au acces la o instanță. Ca Domnul Browne-Wilkinson a explicat în decizia sa, Camera Lorzilor a trebuit să decidă dacă era necesar pentru instanțele judecătorești, în exercitarea funcției lor de reglementare care recunoaște drept comun să dedice o nouă categorie de cazuri care se pot aplica la răspundere pentru neglijență, adică, o clasă de cazuri în care am avut niciodată găsit existența unei taxe de îngrijire (punctul 46 de mai sus). După cântărit în raport cu argumentele de politici publice care militează împotriva unei astfel de dezvoltare, Camera Lorzilor a decis să nu prelungească răspunderea pentru neglijență într-un domeniu nou. Ea a clarificat contururile prejudiciului (§ 96).
Hotărârea pune capăt cauzei, fără faptele au fost stabilite de dovezi. Cu toate acestea, în cazul în care cererea nu a fost fondată în drept, obținerea de probe ar fi dus la o pierdere de timp și bani, fără a oferi în cele din urmă că un leac pentru solicitanți. Nu există nici un motiv pentru a considera că procedura de reziliere, care permite să decidă cu privire la existența unui motiv de apărat să dea în judecată, în sine, încalcă principiul de acces la o instanță. Într-o astfel de procedură, reclamanta este, de obicei în măsură să furnizeze instanței cu argumente juridice în susținerea pretențiilor sale, precum și instanța hotărăște după o procedură contradictorie
Același, și indiferent de ce starea de drept, Curtea nu este convinsă că decizia atacată a dedicat o imunitate sau, de fapt, în practică, din cauza sale pretins absolute sau generale. Această decizie tratate doar cu un singur aspect al exercitării competențelor și obligațiilor autorităților și nu pot fi considerate ca având efect eliminarea competenței arbitrară a instanțelor o serie întreagă de civile (Fayed c Royaume-Uni, arrêt du 21 septembre 1994, série A no 294-B, pp. 49-50, § 65). După cum Curtea a arătat la punctul 87 de mai sus, reiese din jurisprudența Convenției principiul că articolul 6 nu prevede în sine drepturile și obligațiile de orice conținut, special pentru public determinate în sistemele juridice naționale, spre deosebire de alte dispoziții, cum ar fi cele protecția dreptului la respectarea vieții de familie (articolul 8) și dreptul de proprietate (articolul 1 din Protocolul nr 1). Pentru secțiunea 6 vine în joc, nu este suficient ca absența în dreptul intern o cauză a acțiunii se poate spune că pentru a avea același efect ca și imunitate, în măsura în care împiedică persoana să dea în judecată pentru despăgubiri pentru o anumită categorie de rău (§ 98).
Mai mult decât atât, nu putem spune că Camera Lorzilor se ajunge la o concluzie fără cântărire cu atenție considerațiile pentru și împotriva implicare a publicului responsabilitatea autorității locale, în circumstanțele cauzei solicitanți. Domnul Browne-Wilkinson, în decizia sa, a recunoscut necesitatea de considerații puternice care dau modalitate de a principiului de interes general, care prejudiciu trebuie să fie reparate. El a cântărit acest principiu și alte argumente de politici publice care să conducă la concluzia că nu era corect, doar rezonabilă sau de a impune o obligație de diligență a autorităților locale, în cazul solicitanților. Se poate observa că, în cazurile ulterioare, instanțele au clarificat problema juridică a responsabilității autorităților locale în domeniul protecției copilului, estimând o taxă de îngrijire pot exista în alte situații de fapt, de exemplu atunci când un copil a fost victima prejudiciului după ce a fost susținut de către autoritatea locală, sau atunci când familia gazda a suferit din cauza plasării sale în cadrul autorității locale a unui adolescent care a avut o istorie de abuz sexual asupra copiilor mai mici[2]
Într-o cauză privind Infracțiuni de spălare de bani, evaziune fiscală și fals în înscrisuri sub semnătură privată Înalta Curte de Casație și Justiție, S. penală a constatat încălcarea garanțiilor unui proces echitabil, în accepțiunea Curții europene a drepturilor omului, prin stabilirea cuantumului prejudiciului printr-un proces-verbal întocmit de către inspectorii părții civile, iar nu printr-un raport de expertiză întocmit de un organ independent .
Înalta Curte consideră că nu poate avea în vedere critica formulată de către recurenta parte civilă A.N.A.F – Direcția Generală a Finanțelor Publice Sibiu, întrucât din actele și lucrările dosarului rezultă că inculpatul a cauzat bugetului de stat un prejudiciu total de 14.460,6 lei, compus din 13.531,5 lei reprezentând TVA și 939 lei, reprezentând impozit pe venit.
La evaluarea prejudiciului cauzat, instanța a avut în vedere raportul de expertiză și suplimentul la expertiză întocmit de B.G., constatând că mărfurile achiziționate cu cele 128 facturi au intrat în totalitatea lor în circuitul economic, societatea înregistrând venituri din vânzarea acestora și TVA aferent acestor venituri. Cumpărătorul mărfurilor achiziționate de inculpat prin cele 128 de facturi a fost S.C. R. S.A. C, S, operator specializat în colectarea fierului vechi.
Astfel, Înalta Curte, retine că, la data la care A.N.A.F – Direcția Generală a Finanțelor Publice Sibiu s-a constituit parte civilă, în susținerea cererii a depus procesul verbal de control efectuat de inspectorii DGFP Sibiu, potrivit căruia a rezultat un prejudiciu în sumă de 329,964 lei, însă prejudiciul real a fost stabilit prin expertiza contabilă și suplimentul la aceasta, înscrisuri, potrivit cărora a fost stabilit cuantumul prejudiciului la suma de 14.461 lei.
Împotriva acestui raport de expertiză A.N.A.F – Direcția Generală a Finanțelor Publice Sibiu a formulat obiecțiuni, instanța de fond dispunând efectuarea unei expertize de către trei experți, expertiză care nu a modificat cuantumului prejudiciului stabilit de prima expertiză. Partea civilă a solicitat instanței a fi luat în considerare acel proces verbal făcut unilateral de către A.N.A.F – Direcția Generală a Finanțelor Publice Sibiu, însă în ultimul ciclu procesual al apelului conformându-se deciziei de casare a Înaltei Curți, s-a constatat că inculpatul a cauzat bugetului de stat un prejudiciu total de 14.460,6 lei, compus din 13.531,5 lei reprezentând TVA și 939 lei, reprezentând impozit pe venit cuantum stabilit prin raportul de expertiză și suplimentul la expertiză întocmit, indicat anterior și nu prin procesul verbal nr. 1/16.05.2005 întocmit de ANAF – Direcția Generală a Finanțelor Publice Sibiu, prin care s-a stabilit un prejudiciu de 329.964 lei, acesta neîntrunind atributul unui raport de expertiză întocmit de un organ independent, ceea ce încalcă garanțiile unui proces echitabil în accepțiunea Curții europene a drepturilor omului.
Față de aceste considerente, în baza art. 38515 pct. 1 lit. b) C.pr.pen. , Înalta Curte respinge ca nefondat recursul declarat de partea civilă A.N.A.F – Direcția Generală a Finanțelor Publice Sibiu împotriva deciziei penale nr. 92/A din 30 septembrie 2010 a Curții de Apel Alba Iulia – S. Pen. privind pe inculpatul P.G.[3]
Potrivit art.97 alin.(1) C. pr. pen., prin probă se înțelege orice element de fapt care servește la constatarea existenței sau inexistenței unei infracțiuni, la identificarea persoanei care a săvârșit-o și la cunoașterea împrejurărilor necesare pentru justa soluționare a cauzei și care contribuie la aflarea adevărului în procesul penal.
Examinând excepția de neconstituționalitate cu privire la dispozițiile art.102 alin.(2) C. pr. pen.[4], Curtea a constatat că „legea procesual penală delimitează conceptual cele trei noțiuni: probă, mijloc de probă și procedeu probatoriu. Cu toate că, deseori, în limbajul juridic curent noțiunea de probă, în sens larg, include atât proba propriu-zisă, cât și mijlocul de probă, sub aspect tehnic procesual, cele două noțiuni au conținuturi și sensuri distincte. Astfel, probele sunt elemente de fapt, în timp ce mijlocele de probă sunt modalități legale folosite pentru dovedirea elementelor de fapt. De asemenea, trebuie subliniată diferența între mijloacele de probă și procedeele probatorii, noțiuni aflate într-o relație etiologică” . De asemenea, Curtea a constatat că „o probă nu poate fi obținută nelegal decât dacă mijlocul de probă și/sau procedeul probatoriu prin care este obținută este nelegal, aceasta presupunând nelegalitatea dispunerii, autorizării sau administrării probei[5].
Instanțele de judecată au obligația legală de a afla adevărul, pe baza probelor, în fiecare cauză penală, ceea ce implică desfășurarea unei activități probatorii complete, cu verificarea tuturor împrejurărilor de fapt și de drept în vederea aflării adevărului. Rolul activ al autorităților judiciare este examinat în raport cu această obligație, astfel încât, atunci când au rămas împrejurări nelămurite prin probe, aspecte contradictorii, se consideră că nu a fost exercitat rolul activ și, ca urmare, probatoriul trebuie continuat în vederea lămuririi acestor împrejurări.
Mai mult, instanța de control judiciar s-a limitat a prelua motivarea hotărârii instanței de fond, deși avea obligația de a verifica dacă faptele și împrejurările reținute prin hotărârea atacată reprezintă adevărul material, complet și cert întemeiat.
Pentru a putea efectua acest control, în recurs e necesar a se cunoaște care a fost starea de fapt reținută de instanța a cărei hotărâre este atacată și pe baza căror probe s-a ajuns la această stabilire. Acest lucru nu poate fi verificat decât pe baza motivării hotărârii recurate, aceasta constituind un element de transparență a justiției, inerent oricărui act juridic adițional.
Hotărârea judecătorească reprezintă rezultatul unui proces logic de analiză științifică a probelor administrate în cauză în scopul aflării adevărului, proces de analiză necesar stabilirii stării de fapt desprinse din acestea prin înlăturarea unor probe și reținerea altora, urmare a unor raționamente logice făcute de instanță și care-și găsesc exponențialul în motivarea hotărârii judecătorești. Ori de câte ori instanțele de judecată nu efectuează o cercetare judecătorească complexă, însușindu-și probele strânse de organul de urmărire penală, încalcă dreptul la apărare al inculpatului și aduce o gravă vătămare intereselor legitime.
Din cele expuse mai sus, reiese că în cauză instanța de apel nu a supus analizei și interpretării logice toate probele administrate, precum și contradicțiile semnalate de către inculpați existente în probatoriul administrat, care erau necesare a fi luate în considerare în soluționarea cauzei sub toate aspectele, putând influența soluția cauzei.
În acest context, Înalta Curte consideră că hotărârea se impune a fi casată cu trimiterea cauzei spre rejudecare la instanța de apel, aceasta urmând să verifice și apărările inculpaților, să clarifice toate contradicțiile existente în probatoriul administrat, învederate de către aceștia, arătând motivat care sunt probele pe care își fundamentează hotărârea și care au fost înlăturate[6].
În preambulul Directivei (UE) 2016/343 a Parlamentului European și a Consiliului din 9 martie 2016 privind consolidarea anumitor aspecte ale prezumției de nevinovățiese arată că aceasta„ar fi încălcată în cazul în care declarații publice ale autorităților publice sau decizii judiciare, altele decât cele privind stabilirea vinovăției, se referă la o persoană suspectată sau acuzată ca fiind vinovată, atât timp cât vinovăția persoanei respective nu a fost dovedită conform legii. Aceste declarații și decizii judiciare nu ar trebui să reflecte opinia că persoana respectivă este vinovată” [7].
În conformitate cu dispozițiile art. 66 alin. 1 și art. 52 din C.pr.pen., precum și cu cele ale art. 23 alin. 11 din Constituția României, orice cetățean beneficiază de prezumția de nevinovăție, deschiderea unei proceduri judiciare penale (prin începerea urmăririi penale) nefiind posibilă decât în condițiile prevăzute de lege.
Astfel, potrivit art. 228 alin. 1 C.pr.pen., organul de urmărire penală sesizat în vreunul din modurile prevăzute de art. 221 C.pr.pen., dispune prin rezoluție începerea urmăririi penale, când din cuprinsul actului de sesizare sau al actelor premergătoare efectuate nu rezultă vreunul din cazurile de împiedicare a punerii în mișcare a acțiunii penale prevăzute de art. 10 C.pr.pen. De altfel, în conformitate cu dispozițiile art. 224 alin. 1 C.pr.pen., în vederea începerii urmăririi penale, organul ele urmărire penală poate efectua acte premergătoare.
În respectarea acestor dispoziții legale, procurorul a efectuat acte premergătoare, acte prevăzute de art. 224 alin. 2 C.pr.pen., fiind format dosarul penal nr. 321/P/2009 care conține înscrisurile cu relevanță probatorie necesare completei și legalei soluționării a plângerii penale, mai precis a constatării temeiniciei necesității declanșării procedurii judiciare prin începerea urmării penale față de persoana acuzată.
În urma efectuării acestor acte premergătoare, necesare pentru soluționarea plângerii penale formulată de petiționar, clar și pentru a se stabili eventuala incidență a vreunuia din cazurile de împiedicare a punerii în mișcare a acțiunii penale prevăzute de art. 10 C.pr.pen., nu au fost relevate minime indicii temeinice – în sensul art. 681 C.pr.pen. – care să justifice presupunerea rezonabilă că persoana față de care s-au efectuat acte premergătoare a săvârșit, cu vinovăția cerută de lege, faptele expuse în plângerea penală.
Dimpotrivă, actele premergătoare efectuate au relevat existența unuia dintre cazurile prevăzute de art. 10 C.pr.pen., caz care împiedică punerea în mișcare a acțiunii penale.
Efectuarea actelor de cercetare penală propriu-zise (ca acte de urmărire penală), inclusiv ascultarea presupusului făptuitor, efectuarea unor confruntări și efectuarea unei expertize contabile – astfel cu susține petenta recurentă – ar fi fost legal posibilă numai în măsura în care, din conținutul actelor premergătoare, nu ar fost constatată incidența unuia dintre cazurile care împiedică punerea în mișcare a acțiunii penale.
Înalta Curte apreciază, examinând actele și lucrările dosarului penal nr. 321/P/2009, ca procurorul a procedat la efectuarea unei anchete, având ca obiect stabilirea eventualei vinovații penale a intimatului, nefiind întemeiată critica petentei recurente cu privire la insuficiența materialului probator, critică care ar justifica – în opinia sa – trimiterea cauzei la procuror cu indicarea faptelor și împrejurărilor ce urmează a fi constatate, și prin care anume mijloace de probă (astfel cum dispune art. 2781 alin. 8 lit. b) C.pr.pen.).
În final, Înalta Curte constată că atât rezoluții atacate, cât și sentința recurată, sunt motivate în fapt și în drept, cu ample argumente care fac lipsită ele utilitate o eventuală reluare în cuprinsul prezentei decizii, cu atât mai mult cu cât recurentul petent nu a relevat aspecte noi, în fapt și în drept.
În consecință, Înalta Curte respinge, ca nefondat, recursul declarat de petenta S.C. M .S.R.L. B. împotriva sentinței penale nr. 102 din 5 august 2010 a Curții de Apel Bacău – S. Penală și pentru Cauze cu Minori și de Familie[8] .
În pofida amputărilor succesive, instituția Președintelui posedă, încă, prerogative semnificative: posibilitatea numirii în sfera conducerii Ministerului Public și a serviciilor de informații este una dintre motivațiile care justifică pregătirea acestui atac frontal. Interimatul președinției ar fi ocazia rezolvării acestor detalii ce pot contribui la capturarea completă a statului român.
Cum se poate cuceri un stat și care este metoda prin democrația constituțională poate fi golită de substanța sa, redusă fiind la postura de anexă a unei oligarhii prădătoare? România acestor luni și zile ilustrează, dramatic, acest parcurs al de- democratizării și al lichidării domniei legii. Ceea ce se petrece acum, o dată cu evocarea scenariului de suspendare “ temporară” a șefului de stat, este cel din urmă act al unui efort, deliberat și programatic, de capturare al unui stat. O dată realizat acest scenariu instituțional, România iese, definitiv, din sfera euro-atlantică și intră în zona autocrațiilor elective, din familia putinistă sau erdoganistă.
Asaltul întreprins de regimul Dragnea se bazează pe controlul resurselor statului de către un partid care se confundă cu conducătorul său: rețeta patrimonialistă este aplicată, spre a împărți, a mitui, a corupe. Regimul Dragnea stăpânește pentru că pune în mișcare un mecanism de dublă demagogie, politică și economică. Subsidiile pe care le primesc potentații județeni ai PSD sunt o garanție de fidelitate. Majoritatea parlamentară este aten supravegheată, spre a servi interesele lui Liviu Dragnea însuși . Cât despre Guvern, el încetează să mai existe ca atare, în condițiile prezenței Vioricăi Dăncilă la Palatul Victoria.[9]
“Judecătorul fondului a reținut corect elementele din dosar și a reținut insistența și pericolul pentru ordinea publică a inculpaților. Pe apărările avocaților arăt că noțiunea de captură a statului este o noțiune criminologică, termen regăsit în numeroase convenții europene. Este forma cea mai înaltă a corupției, respectiv corupția generalizată. Este cazul acestui dosar, caz în care captura statului a fost una sectorială, în domeniul vamal și portuar. și alte regionale au legături conexe cu Direcția Regională de Accize și Operațiuni Vamale (DRAOV) Constanța. Grupul a fost ambițios, pentru că este nevoie de mulți oameni pentru «captura statului», cu persoane bine plasate și influențe”, a spus procurorul Gheorghe Bocșan în fața completului de cinci magistrați de la instanța supremă care a judecat contestațiile celor 28 de persoane arestate în acest dosar[10].
Deși capturarea statului și corupția la nivel înalt sunt probleme stringente atât în statele post-comuniste, cât și în alte regiuni ale lumii, cunoștințele despre aceste fenomene sunt fragmentare și limitate. Fără o abordare teoretică adaptată și o metodologie solidă, cercetarea acestor fenomene nu reușește să contribuie la fundamentarea politicile anticorupție, văduvind și cercetarea, și practica, de o doză semnificativă de pragmatism[11].
Un material publicistic despre corupția din Moldova , apărut în „New York Times”, semnat de secretarul general al Consiliului Europei, Thorbjorn Jagland, a generat reacții din partea politicienilor și discuții aprinse în societatea moldovenească. Fostul premier al Norvegiei a scris că „Moldova este un stat pe marginea prăpastiei” și riscă să devină „următoarea criză de securitate a Europei, cu potențiale consecințe dincolo de frontierele ei”. Thorbjorn Jagland a remarcat în articolul său că după 2009, când puterea a fost preluată de forțele pro-europene (de la Partidul Comuniștilor) s-au înregistrat progrese: “au semnat un Acord de Asociere pentru a aprofunda legăturile politice cu Bruxelles-ul și pentru a integra treptat Moldova în piața comună europeană; exporturile au crescut, economia a crescut, ca rezultat al implementării unor reforme, cum ar fi îmbunătățirea drepturilor omului, cetățenilor moldoveni fiindu-le asigurat dreptul de a călători fără vize în UE”.
Totuși, potrivit secretarul general al Consiliului Europei, astăzi, tabloul moldovenesc nu este nici pe departe unul optimist: “În ultimii șase ani s-a făcut foarte puțin pentru dezvoltarea economiei țării și instituțiilor statului. Corupția rămâne endemică și statul continuă să deservească niște oligarhi, în timp ce veniturile foarte mici au determinat sute de mii de moldoveni să plece peste hotare în căutarea unei vieți mai bune. (…) În timp ce mulți continuă să aștepte o soluție de la Bruxelles, alții cred că prosperitatea se află în Uniunea Eurasiatică, condusă de Rusia. Ceea ce unește ambele tabere este resentimentul pronunțat față de elitele corupte”, scrie Jagland[12].
La distanță de doi ani, Secretarul general al Consiliului Europei constată că cele mai mari provocări pentru Republica Moldova sunt corupția, spălarea banilor și reformarea justiției. Pentru a depăși această situație, a adăugat Thorbjorn Jagland, este nevoie de instituții de stat solide, separarea puterilor, presă liberă și societate civilă independentă. Întrebat de jurnaliști dacă Republica Moldova mai este un „stat capturat”, șeful forului continental, specializat în promovarea drepturilor omului și democrației, a constatat că în prezent „se întreprind măsuri pentru a redresa situația” [13].
La data de 20 octombrie 2009, la mai puțin de o lună de la învestirea Guvernului Filat, de către Alianța pentru Integrare Europeană, formată din PL, PLDM și PDM, Parlamentul a adoptat prima decizie în urma căreia Republica Moldova a pornit pe calea unui stat capturat. Aceasta susțin autorii studiului „Capturarea statului: cazul Republicii Moldova”, care are drept scop de a analiza într-un mod comprehensiv cât de independente și sigure sunt instituțiile statului de un control politic sau de influența unor grupuri înguste de interese și de a demonstra prin exemple existența fenomenului capturării statului. Autorii susțin că, deși s-a ajuns până la un grup foarte mic de oameni care controlează majoritatea instituțiilor statului, capturarea definitivă a statului nu a avut loc încă. Astfel, spun aceștia mai există o speranță că societatea poate scoate țara din acest impas.
În speță, studiul urmărește evoluția celor trei principale puteri în stat: legislativă, executivă și judecătorească.
Potrivit directorului executiv al Asociației pentru Democrație Participativă (ADEPT), Igor Boțan, atunci când la data de 20 octombrie 2009 de către Parlament au fost adoptate modificări la legea cu privire la funcția publică și statutul funcționarului public, toți șefii de instituții din Republica Moldova au început a fi numiți pe criterii politice. Ulterior, s-a văzut acest lucru și în protocolul secret al AIE-2, în baza căruia „acești bravi politicieni au împărțit frățește toate instituțiile”, susține Boțan, menționând că unii politicieni și-au luat „instituții care să-i îmbogățească foarte repede, iar alții, acționând pe bătaie lungă, instituțiile care să acumuleze dosare care pot fi scoase la momentul potrivit”.
„Ei au argumentat foarte simplu, că opt ani au guvernat comuniștii, îi scoatem pe toți ca să-i punem pe ai noștri. Așa a început teoria pârghiilor. Din cei trei care au semnat atunci, doi sunt deja pe linie moartă”, a constat Igor Boțan, menționând că începând cu 2009 până în prezent, Vlad Filat a fost „autor, beneficiar și țap ispășitor al politizării instituțiilor statului”, iar Mihai Ghimpu – „promotor al teoriei pârghiilor” – acum spune că „instituțiile de drept sunt aservite”. Cât ține de Vlad Plahotniuc, inițial acesta „a preluat controlul asupra organelor anticorupție, extinzându-l ulterior și asupra organelor de drept” și a devenit „beneficiarul absolut al fenomenului „migrației” deputaților”, controlând, de fapt, Legislativul.
Nadejda Hriptiecchi de la Centru Național de Resurse Juridice (CRJM), care s-a preocupat de partea „de drept” a studiului, susține că a încercat să demonstreze „antiteza”, adică faptul că instituțiile de drept nu sunt capturate. „Nu că justiția este capturată, ci că avem o justiție independentă. Dacă justiția este capturată, instanțele sunt controlate, poliția, la fel – este foarte, foarte grav. Din păcate, am ajuns la alte concluzii. Din păcate, organele anticorupției, CNA și Procuratura, dacă nu sunt controlate, sunt sub influența foarte mare a Partidului Democrat”, a constatat Hriptiecchi.
Cu toată seriozitatea, s-a afirmat că demantelarea grupării Iliescu-Isarescu începe cu dosarul Revoluției Române. Capturarea economiei României a avut loc în perioada 1990-1992 de către gruparea Iliescu- Isărescu. Aflați încă la conducere, membrii grupării se agita pentru a închide dosare. Unele sunt închise spre perplexitatea generala pe aparenta lipsa de condiționare. Dosarele Revoluției și cele ale Mineriadelor pun bazele refacerii economiei românești, a reindustrializării acesteia dincolo de distrugerea ce a urmat capturării statului de către gruparea Iliescu-Isărescu[14].
Operațiunea de curățire a clasei politice pe care o execută D.N.A. ne stârnește o asemenea satisfacție, încât există riscul ca noi, publicul neimplicat, să nu mai gândim pe termen mediu și lung. Părem să uităm că această campanie va avea, cum e firesc, și o curbă descendentă și că “în spatele ușilor închise” se scriu, dacă nu s-au scris deja, scenarii pentru vremurile de după.
Altitudinea acestei operațiuni (cât de sus a ajuns), amploarea (numărul dosarelor deschise, frecvența arestărilor și trimiterilor în judecată), precum și amplitudinea sa (perioada retroactivă pe care o acoperă, dubla componentă – locală și națională, laolaltă cu diversitatea domeniilor – de la fotbal la retrocedări, trecând prin mass-media și crimă organizată) ne arată că trăim un moment istoric, a cărui importanță este comparabilă, în anii recenți, cu revoluția din 1989.
Statul român și, prin extensie, România se vor schimba radical după această campanie anticorupție. De aceea, trebuie să o înțelegem privind-o, pe cât posibil, din afară. și mai trebuie să-i prognozăm, cu naivitățile aferente, principalele efecte politice, pentru ca viitorul să nu ne găsească încântați și abulici.
Există vreun model cunoscut cu care seamănă operațiunea D.N.A.? Asta e întrebarea de la care a pornit acest text. Pot găsi vreun precedent pe baza căruia să schițez o posibilă urmare? Răspunsul pe care vi-l propun este afirmativ și, după cum veți vedea, are nesperat de multe puncte comune cu situația noastră.
Mani Pulite. Mâini curate. Ați auzit, cu siguranță, de uriașa investigație derulată în Italia anilor ’90. Am vrut să-i aflu rezultatele și, din link în link, am descoperit o poveste de o relevanță uimitoare pentru România de azi. Mai întâi, câteva numere, ca să puteți compara: de-a lungul acestei campanii judiciare au fost citați ca suspecți peste 5000 de cetățeni, au fost dizolvate consiliile locale a circa 400 de orașe și orășele, iar, la un moment dat, mai bine de jumătate dintre membrii Parlamentului de la Roma erau puși sub acuzare pentru fapte de corupție.
Mani Pulite a debutat la Milano, în februarie 1992, când judecătorul Antonio di Pietro (care avea să devină imaginea operațiunii) a dispus arestarea lui Mario Chiesa, membru al Partidului Socialist Italian (PSI), care primise mită de la o firmă de curățenie (sic!). Șefia partidului, însuși fostul premier Bettino Craxi, s-a lepădat de Chiesa, iar acesta, dezamăgit, s-a apucat să spună ce știa.
Au urmat, pe scurt, arestarea și condamnarea a numeroase personalități din zona politică și de business, ceea ce a dus, nici mai mult, nici mai puțin decât la dispariția celor două mari partide italiene, socialiștii lui Craxi și Democrazia Cristiana (centru-dreapta), condus de legendarul Giulio Andreotti (Il divo, pentru cinefili ) – de șapte ori președinte al Consiliului de Miniștri, care se afla în fruntea guvernului inclusiv la momentul declanșării campaniei anticorupție.
Atât de puternic a fost cutremurul din justiție, încât a determinat sfârșitul Primei Republici italiene. De atunci încoace, istoricii și presa se referă la sistemul politic de la Roma ca fiind A Doua Republică, catalizatorul acestei transformări structurale fiind Mani Pulite (cunoscută și ca scandalul “Tangentopoli”, de la cuvântul tangente, care s-ar traduce prin “parandărăt”).
Care sunt, în această fază, primele conexiuni cu România? Faptul că operațiunea de curățare a clasei politice a fost realizată prin intermediul justiției (establishmentul nu are cum să se primenească din imbold interior) și nevoia unui personaj independent pe care publicul să-l poată asocia cu acest proces salutar (în cazul nostru, procurorul-șef al D.N.A., Laura Codruța Kövesi).
Avantajul acestei comparații, pentru noi, este că de la apogeul Mani Pulite au trecut mai bine de 20 de ani și, între timp, au apărut suficiente detalii privind dedesubturile și contextul poveștii. Încerc să fiu cât mai succint.
În iulie 2012, știind ca mai are puțin de trăit din cauza cancerului, americanul Reginald Bartholomew – ambasador la Roma din 1993 până în 1997 – i se confesează din proprie inițiativă lui Maurizio Molinari, corespondentul la New York al cotidianului italian de centru La Stampa (textul, aici). Bartholomew declară, printre altele, că, în 1992, predecesorul său permisese Consulatului american din Milano să mențină o legătură directă cu echipa care coordona operațiunea Mani Pulite și că el ar fi oprit această practică, cerând ca totul să treacă pe la Roma. Îi mai spune lui Molinari că, din dorința de a combate corupția agresivă, magistrații din Milano “violaseră sistematic dreptul la apărare al acuzaților, lucru inacceptabil într-o democrație ca Italia”.
Articolul rezultat din discuția lor apare în “La Stampa” din 29 august 2012, după moartea lui Bartholomew. Elementul care suscită cele mai multe dezbateri în presa italiană este afirmația fostului ambasador că un rol-cheie în lansarea anchetei conduse de Antonio Di Pietro l-a avut Peter Semler, consulul american la Milano. Profesionist, ziaristul publică a doua zi, 30 august 2012, un interviu cu Semler .
Consulul recunoaște că s-a întâlnit cu Di Pietro, la cererea acestuia, în noiembrie 1991 (cu trei luni înainte de startul Mani Pulite!). Semler susține că judecătorul l-ar fi anunțat că îl va aresta pe Chiesa și că, mai mult, lui Di Pietro “îi era clar”încă de atunci că investigațiile urmau să ducă atât la liderul socialist Craxi, cât și la partidul rival, Democrazia Cristiana.
Campania pe această temă a ziarului La Stampa continuă în zilele următoare. În 1 septembrie 2012, fostul ministru de Externe socialist Gianni de Michelis, care fusese condamnat și el pentru corupție la mijlocul anilor ’90, declară că, după ce a citit interviurile cu Bartholomew și Semler, nu mai are niciun dubiu că operațiunea ”s-a bazat în mare parte pe arestări preventive, ca mijloc de a obține denunțuri” (textul, aici). În 2 septembrie 2012, un alt fost ministru din Prima Republică, de data asta creștin-democratul Paolo Cirino Pomicino, pune și el paie pe focul diplomatic, spunând că, la începutul anilor ’90, CIA primise ordin să strângă informații despre “Europa coruptă” și că, după părerea sa, agenția americană a furnizat astfel de informații magistraților din Milano care au dirijatMani Pulite.
“Faptul că în Italia a funcționat un sistem ilegal de finanțare a partidelor era cunoscut și atunci, cum e cunoscut și astăzi”, mărturisește fostul demnitar în materialul din La Stampa .
Ce avem noi aici? Câteva piese cu care putem reconstitui un modus operandi.După căderea comunismului – nu uitați, Mani Pulite începe la doar câteva luni de la desființarea Uniunii Sovietice! -, SUA își reevaluează aliații europeni și purcede la intervenții acolo unde interesele strategice îi sunt puse sub semnul întrebării.
Cu câțiva ani înainte, Bettino Craxi se ciocnise frontal cu președintele Ronald Reagan în afacerea Sigonella, refuzând să-i extrădeze pe teroriștii palestinieni care sechestraseră vasul Achille Lauro. Atât Craxi, cât și celălalt “dinozaur” al politicii italiene, Andreotti, erau considerați prea apropiați – sau prea îngăduitori – față de interesele arabe din Orientul Mijlociu și din Africa de Nord. Amândoi aveau să fie condamnați, iar partidele lor – sortite imploziei.
A fost Mani Pulite o operațiune susținută de CIA pentru a rade întreaga clasă politică din Peninsulă? Nu știm. Dar, din cele de mai sus, puse cap la cap, reiese că americanii au contribuit decisiv la startul anchetei și, ulterior – cel puțin până la instalarea, în 1993, a ambasadorului Bartholomew -, au fost în contact direct cu echipa de coordonare a magistraților italieni.
Care sunt asemănările cu starea de fapt din România de azi?
1. Corupția generalizată, ca realitate intolerabilă.
2. Falimentul moral al politicienilor.
3. Finanțarea ilegală a partidelor, cu vârfuri în campaniile electorale, rezolvată prin contracte publice atribuite rețelei de clienți.
4. Un catalizator extern: modificarea relațiilor strategice din Europa și din lume, odată cu anexarea Crimeii și intervenția Rusiei în estul Ucrainei.
Care sunt potențialele efecte maximale ale campaniei D.N.A.?
1. Prăbușirea întregii clase politice românești, adică a celor două mari partide, PSD și (noul) PNL.
Una dintre condiții este ca anchetele D.N.A. să ducă până la nivelul unu, la șefii acestor partide (ca un făcut, asta se întâmplă în ultimele zile ). În acest caz, din lipsă acută a alternativelor de leadership, structurile de putere centrală pot intra în colaps.
2. Impunerea unor partide și figuri noi, aparent curate, însă docile în relația cu marele aliat.
(În același interviu, ambasadorul Bartholomew își aroga meritul de a fi “identificat” în Berlusconi și D’Alema pe viitorii conducători italieni care s-au dovedit importanți în protejarea intereselor americane din Mediterană. Comentatorii din Peninsulă spun despre D’Alema și despre Gianfranco Fini, fost lider naționalist, că au fost susținuți de SUA după dispariția Primei Republici pentru că erau niște“zoppi” (șchiopi), adică manevrabili din cauza trecutului lor.)
3. Transformarea completă a relației dintre mediul politic și mediul de afaceri din România.
Constatare: România este total nepregătită pentru o asemenea revoluție pe toate nivelurile. În interiorul partidelor nu există eșaloane sau personalități capabile să preia conducerea, formațiunile neparlamentare sunt minuscule pentru a-și asuma guvernarea, iar cele foarte noi (precum al Monicăi Macovei) abia inhalează odorurile politicii românești.
E probabil că în serviciile secrete există oameni sau grupuri care s-au gândit la aceste perspective, de aceea devine interesant să vedem ce fețe noi vor apărea tot mai des la televiziunile de știri. De asemenea, e de așteptat ca partidele să înceapă să curteze personalități de succes din business, dar și lideri de opinie din cultură sau presă, invitându-i să ocupe poziții eligibile sau propunându-le funcții direct în structurile superioare.
A propos de presă: dacă e să ne luăm după precedentul italian, proprietarii de mass-media care nu vor fi condamnați în această campanie au undă verde să joace un rol important în “viitoarea republică” de la București. Cu ajutorul lor vor fi “făuriți” noii lideri, deci vom putea deduce ușor cine și cui și-a oferit serviciile.
Ziceam la început că am fost curios să aflu rezultatele în timp ale operațiunii italienilor. Și am dat peste un studiu numai bun al profesorului de științe politice Alberto Vannucci, de la Universitatea din Pisa, intitulat “Controversata moștenire a Mani Pulite: o analiză critică a corupției italiene și a politicilor anticorupție” . Concluziile acestui studiu sunt o încheiere cum nu se poate mai potrivită pentru acest text și un avertisment pentru cei îndrituiți:
a) investigațiile n-au avut decât un impact pe termen scurt asupra corupției din țară;
b) accentul prea puternic pus pe rolul magistraților, cărora societatea civilă le-a delegat sarcina de a purifica întregul sistem, s-a dovedit un bumerang, pentru că:
– pe plan politic, tensiunile dintre putere și justiție au escaladat;
– social, s-a instaurat un adânc pesimism cu privire la integritatea elitelor și s-a constatat o delegitimare a instituțiilor;
– economic, s-au estompat granițele dintre piață și stat, s-au înmulțit aranjamentele dintre sectorul public și cel privat, și s-au multiplicat conflictele de interese, cauzate de carierele politice ale antreprenorilor și de vocația antreprenorială a politicienilor.
România este o republică constituțională cu un sistem parlamentar democratic, pluripartitist. Parlamentul bicameral format din Senat și Camera Deputaților, ambele aleși prin vot popular. În 2014, țara a avut loc alegeri prezidențiale, în care observatorii electorali nereguli constatate, inclusiv secțiile de votare insuficiente pentru comunitatea diasporei mari. În schimb, țara a avut loc alegerile parlamentare din decembrie 2016, care, în general, observatorii considerate a fi libere și corecte și fără neregularități.
Autoritățile civile au menținut controlul efectiv asupra forțelor de securitate.
Eforturile guvernului de a aborda corupția sistemică a continuat, dar a rămas o problemă larg răspândită. discriminarea socială sistematică împotriva romilor a afectat accesul la o educație adecvată, locuințe, asistență medicală și ocuparea forței de muncă.
Alte probleme ale drepturilor omului au inclus condiții de detenție precare și supraaglomerarea. Sistemul juridic nu suficient personal, spațiul fizic, și tehnologie pentru a funcționa în mod eficient. Guvernul nu a reușit să ia măsuri eficiente pentru a reveni greco-catolică și alte biserici confiscate de guvern era comunistă. Au existat rapoarte au continuat de violență și discriminare împotriva femeilor. Sistemul judecătoresc a luat măsuri pentru a urmări și de a pedepsi funcționarii care au comis abuzuri. Autoritățile întârziat în mod repetat procese care implică presupusul abuz de poliție, care, în multe cazuri, a dus la achitări.
Nu au existat rapoarte că guvernul sau agenții acestuia au comis asasinate arbitrare sau ilegale.
În anul 2012, Institutul de Investigare a Crimelor Comunismului și Memoria Exilului Românesc a primit autoritatea de a iniția anchete penale ale crimelor din perioada comunistă a descoperit prin intermediul cercetării sale. La 10 februarie, într-o hotărâre definitivă, Înalta Curte a admis o pedeapsă cu închisoarea de 20 de ani pentru crime împotriva umanității acordate în 2015 la fostul oficial închisoare din era comunistă Alexandru Vișinescu, al cărui proces a început în august 2014 cererea institutului. La data de 30 martie, Curtea de Apel București a condamnat un alt reprezentant oficial, I. Ficior, care conducea un comunist lagărul de muncă forțată, de asemenea, la 20 de ani de închisoare pentru un tratament inuman. Sentința a fost atacată la Înalta Curte și a rămas în așteptare de la mijlocul lunii octombrie.
În raportul prezentat de N. Ceaușescu la adunarea populară din capitală din 28 aprilie 1968 s-a arătat că au fost organizate procese „plăsmuite” s-au comis crime într-o „înșcenare odioasă”, în numele partidului au existat oameni politici și anchetatori care „și-au pătat mâinile cu sângele lui Pătrășcanu” și al altora ( asasinați „mișelește, pe la spate”). Fostele cadre ale Securității și foștii anchetatori socotiți vinovați au primit. . . sancțiuni pe linie de partid[16] și . . . au fost pensionați (unii la cerere). Au trăit „până la adânci și liniștite bătrâneți”[17]
Condițiile din închisori au rămas dure și nu au respectat standardele internaționale. Abuzul deținuților de către autorități și alți deținuți au continuat să fie o problemă. Potrivit presei, ONG-urilor și a ombudsmanului rapoarte, polițiștii agresați prizonieri și uneori prizonieri atacați și a abuzat de deținuți colegi. În luna martie, guvernul a adoptat noi regulamente pentru închisori și arest preventiv, detenția și naștere, aducând regulamentele penitenciare, în conformitate cu legislația penală în vigoare din 2014.
Condiții fizice : Conform cifrelor oficiale, suprapopularea a fost o problemă, mai ales într – un număr de închisori care nu îndeplineau standardul de 43 picioare pătrate per deținut stabilit de Consiliul Europei Comitetul pentru Prevenirea Torturii. Începând cu luna iulie, țara a avut loc 28,278 persoane în închisori care au avut loc pentru doar 18, 826. Deși observatorii au observat unele îmbunătățiri în anumite domenii – în principal , în spațiile existente , sau ca o consecință a mai cheltuielilor pentru repararea și retehnologizare – condiții au rămas în general săraci în cadrul sistemului penitenciar.
În luna aprilie, guvernul a adoptat un plan de investiții, prin 2023 pentru a îmbunătăți condițiile de viață și de a crea un spațiu suplimentar în închisori. Planul a fost adoptat pentru a evita o decizie potențială a CEDO, care ar putea opri toate cazurile legate de condițiile de detenție până când situația sistemică este remediată. În octombrie Ministrul Justiției Raluca Pruna a declarat că a mințit la CEDO când a raportat că guvernul a avut bani pentru penitenciare, menționând că documentația ea a fost furnizată nu sa bazat pe alocări bugetare efective. Ca urmare a acestor declarații, Camera Deputaților a solicitat Pruna să demisioneze printr-un vot non-obligatorie. Pruna a replicat că doar prim-ministru ar putea cere demisia, ceea ce nu sa întâmplat. Începând cu luna august, au fost create 371 noi spații pentru deținuți.
ROLUL APARATULUI DE POLIȚIE și DE SECURITATE
Forța statelor naționale este dată în primul rând de coeziunea socislă, de modul în care popoarele acționează unitar și perfermant, ca parametrii vitali de funcționare[18]
„Securitatea națională” implică activități destinate menținerii unei stări preexistente de liniște și de siguranță internă[19] .
Ministerul Afacerilor Interne este responsabil de Inspectoratul General al Poliției Române; jandarmeriei; poliția de frontieră; Departamentul de Informații și Protecție Internă (DIPI), care supraveghează colectarea de informații privind criminalitatea organizată și corupție; și Direcția Generală Anticorupție. Prim-ministrul numește șeful DIPI. Inspectoratul General al Poliției Române este împărțit în direcții funcționale, și există 42 direcții regionale, câte unul pentru fiecare județ și municipiul București. Consiliile disciplinare interne la locurile de muncă ale ofițerilor de poliție acuzați se ocupe de plângerile de abatere.
Cu referire la noțiunea de „securitate națională”, reținem și Hotărârea din 24 iunie 2015, pronunțată în Cauza C-373/13 din 24 iunie 2015, prin care Curtea de Justiție a Uniunii Europene a interpretat noțiunea „motive imperioase de siguranță națională sau de ordine publică”, în sensul art.24 alin.(1) din Directiva 2004/83/CE a Consiliului Uniunii Europene din 29 aprilie 2004 privind standardele minime referitoare la condițiile pe care trebuie să le îndeplinească resortisanții țărilor terțe sau apatrizii pentru a putea beneficia de statutul de refugiat sau persoanele care, din alte motive, au nevoie de protecție internațională și referitoare la conținutul protecției acordate. În speță, Curtea a reținut că noțiunea „siguranță publică” acoperă atât securitatea internă a unui stat membru, cât și securitatea sa externă și că, prin urmare, atingerea adusă funcționării instituțiilor și a serviciilor publice esențiale, precum și supraviețuirea populației, ca și riscul unei perturbări grave a relațiilor externe sau a conviețuirii în pace a popoarelor ori atingerea adusă intereselor militare pot afecta siguranța publică. În plus, Curtea a decis că noțiunea „motive imperative de siguranță publică” presupune nu numai existența unei atingeri aduse siguranței publice, ci și ca o asemenea atingere să prezinte un nivel de gravitate deosebit de ridicat, exprimat prin utilizarea sintagmei „motive imperative”. Noțiunea „ordine publică” a fost interpretată în jurisprudența Curții în sensul că recurgerea la aceasta presupune întotdeauna, pe lângă tulburarea ordinii sociale pe care o reprezintă orice încălcare a legii, existența unei amenințări reale, actuale și suficient de grave la adresa unui interes fundamental al societății. Curtea a stabilit, totodată, că statele membre rămân libere să stabilească, în conformitate cu nevoile lor naționale, care pot varia de la un stat membru la altul și de la o perioadă la alta, cerințele de ordine publică și de siguranță națională[20]
Serviciul Român de Informații , agenția de securitate națională a țării, investighează probleme de securitate națională și terorismul. Președintele nominalizează și parlamentul confirmă directorul S.R.I. . S.R.I. susține rapoartele anuale de activitate parlamentului, care are un comitet permanent de supraveghere al S.R.I. . Unii observatori, cu toate acestea, a considerat că această comisie ca fiind lipsite de independență și ca ineficiente în efectuarea controlului semnificativ al S.R.I. .
Se opinează că „nici un serviciu secret nu poate fi mai limpede la cap decât propriul guvern, Totul se bazează pe delimitarea clară a cerințelor de către cei care trasează politica națională. Dacă serviciul secret este folosit în mod corespunzător, el devine o extensie a politicii guvernamentale. Dar în timpuri de spaimă și de corupție națională el cade repede pe panta intrigilor, a securității neglijente și a rivalității interdepartamentale. Dacă serviciile de informații sunt bune, ele reușesc să-și păcălească adversarii, dacă sunt proaste, atunci ele se păcălesc pe ele însele”. [21]
Procurorii pot introduce probe, inclusiv probele dobândite de la interceptări telefonice, în timpul investigațiilor lor și în punerea sub acuzare lor. Mass-media a raportat de multe ori aceste informații, în special în cazurile de corupție la nivel înalt. Unii judecători și avocați ai drepturilor omului s-au plâns că acoperirea mediatică excesivă a arestări și folosirea detenției preventive a dus la justiție nedreaptă. Unii procurori și judecători s-au plâns la C.S.M. că mass-media și declarația politicienilor deteriorat reputația lor profesionale. C.S.M. a determinat declarații publice unor politicieni ar fi încălcat cu privire la independența judiciară.
„În ultima vreme, interceptările au devenit o regină a probelor. Ori, în legislația noastră penală, probele sunt egale. Nu există nicio probă superioară. Eu nu sunt adepta interceptărilor, indiferent de natura infracțiunilor cercetate. Ele, indiferent de ce s-ar spune, sunt încărcate de o doză de subiectivism. Vorbim despre convorbiri între doi oameni, dacă ne referim la interceptările audio, care pot suporta o seamă întreagă de interpretări, o sumă întreagă de nuanțe, care pot duce la tot felul de concluzii care mai de care mai îndepărtate de obiectul probator. Eu nu găsesc rolul interceptărilor în dosarele având ca obiect infracțiunile de macrocriminalitate financiară. Din punctul meu de vedere, aceste infracțiuni se dovedesc în mod documentar. De asta se numesc infracțiuni de criminalitate macro-economică. Este imposibil ca infractorul pe care îl cercetez pentru astfel de infracțiuni să nu fi lăsat o urmă documentară. Or un mijloc de probă documentar are o valoare probatorie mult mai mare decât o convorbire telefonică. Da, interceptările își dovedesc rostul atunci când trebuie să susțină o anumită teză probatorie sau își găsesc rostul în cazul unui flagrant. Aici este nevoie de interceptare. Apoi, își găsesc locul și rolul poate interceptările ambientale, atunci când vreau să urmăresc traseul infracțional al unei persoane pe care eu o cercetez.”[22]
Mandatele de supraveghere tehnică / autorizațiile prin care s-a dispus interceptarea comunicațiilor în cauze D.N.A. pe o perioadă de 11 ani (01 ianuarie 2005 – 16 februarie 2016 data pronunțării Deciziei nr. 51 a C.C.R.):
– au fost dispuse 24.576 mandate de supraveghere / autorizații – numărul persoanelor care au făcut obiectul acestora a fost de 36.406.
Cauzele cu magistrați înregistrate pe rolul D.N.A. conform competențelor acesteia prevăzute de art. 13 alin. 1 lit. b) din OUG nr. 43/2000 în perioada 1 ianuarie 2014 – 30 iulie 2018, respectiv în decursul a 4 ani și 6 luni și care în prezent fac obiectul controlului Inspecției Judiciare. Cauzele cu magistrați înregistrate în evidențele D.N.A. au fost constituite pe baza următoarelor moduri de sesizare:
– 130 cauze pe baza unor sesizări (plângeri, denunțuri) formulate împotriva unor judecători care judecă în cauze penale;
– 624 cauze pe baza unor sesizări (plângeri, denunțuri) formulate împotriva unor judecători care judecă în cauze civile, administrative sau alte cauze care nu sunt penale; – 594 cauze pe baza unor sesizări (plângeri, denunțuri) formulate împotriva unor procurori; – 521 cauze pe baza unor sesizări (plângeri, denunțuri) în care nu este indicat numele magistratului/magistraților vizat/vizați, în care nu este indicată instanța sau parchetul din care fac parte sau în care plângerea este formulată împotriva tuturor judecătorilor sau procurorilor dintr-o anumită instanță sau parchet, fără însă a fi nominalizați;
– 250 cauze în care există sesizare din oficiu din care 79 privesc judecători care judecă în cauze civile, 54 privesc judecători care judecă în cauze penale și 117 procurori; – 277 cauze transmise prin declinare de competență de la alte parchete
Din aceste cauze:
– în perioada 2014 – iulie 2018 au fost soluționate un număr de 1978 din care: 56 cauze cu trimiteri în judecată privind 73 magistrați (42 judecători și 31 procurori); 1922 cu alte soluții (clasare, declinări etc.);
– la data de 5 octombrie 2018 mai sunt în lucru 233 de cauze care vizează plângeri, sesizări referitoare la magistrați;
– au fost condamnați definitiv 65 magistrați (35 judecători și 30 procurori); – în prezent pe rolul instanțelor de judecată se află, în diferite faze procesuale, cauze privind 25 magistrați (10 judecători și 15 procurori);
– au fost achitați definitiv 10 magistrați (6 judecători și 4 procurori).”[23]
Competența organelor de cercetare penală este reglementată în art. 57 C. pr. pen. : (1)Organele de cercetare penală ale poliției judiciare efectuează urmărirea penală pentru orice infracțiune care nu este dată, prin lege, în competența organelor de cercetare penală speciale sau procurorului, precum și în alte cazuri prevăzute de lege.
(2)Organele de cercetare penală speciale efectuează acte de urmărire penală numai în condițiile art. 55 alin. (5) și (6), corespunzător specializării structurii din care fac parte, în cazul săvârșirii infracțiunilor de către militari sau în cazul săvârșirii infracțiunilor de corupție și de serviciu prevăzute de Codul penal săvârșite de către personalul navigant al marinei civile, dacă fapta a pus sau a putut pune în pericol siguranța navei sau navigației ori a personalului.
La data 14 martie 2016, art. 57, alin. (2) din partea 1, titlul III, capitolul II, secțiunea 5 a fost modificat de art. I, punctul 1 din Ordonanța de urgenta nr. 6/2016[24] . Forma alineatului 2 fiind:
(2) Organele de cercetare penală speciale efectuează acte de urmărire penală numai în condițiile art. 55 alin. (5) și (6), corespunzător specializării structurii din care fac parte, în cazul săvârșirii infracțiunilor de către militari sau în cazul săvârșirii infracțiunilor de corupție și de serviciu prevăzute de Codul penal săvârșite de către personalul navigant al marinei civile, dacă fapta a pus sau a putut pune în pericol siguranța navei sau navigației ori a personalului. De asemenea, organele de cercetare penală speciale pot efectua, în cazul infracțiunilor contra securității naționale prevăzute în titlul X din Codul penal și infracțiunilor de terorism, din dispoziția procurorului, punerea în aplicare a mandatelor de supraveghere tehnică.
[2] W. and Others v. Essex County Council et Barrett c London Borough of Enfield, §§ 62 – 65 , Case of Z and others v. The United Kingdom (Application no. 29392/95), Judgment, 10 May 2001
[3] I.C.C.J. , S. Pen. , Dosar nr. 1570.1/85/2006, Dec. nr. 147 din 19 ianuarie 2011
[4] prin Dec. nr.383 din 27 mai 2015, m. Of.nr.535 din 17 iulie 2015, §20
[5] Curtea Constituțională , Dec. nr. 633/2018 §434
[6] I.C.C.J. , S. Pen. , Dosar nr. 388/89/2009, Dec. nr. 2.252 din 2 iunie 2011
[7] V și Dec. nr.633/2018 § 274-276 „În condițiile în care furnizarea informațiilor din cauzele penale este justificată de satisfacerea unui interes public prevăzut de lege, inclusiv cel privind aflarea adevărului în cauză, legea permite comunicarea publică a acestor informații de către organele de urmărire penală sau instanța de judecată. Sub acest aspect, Curtea reține că legea asigură un just echilibru între interesul individual al persoanei vizate de o anchetă penală, care beneficiază de prezumția de nevinovăție, și interesul general al societății, protejat, pe de o parte, din perspectiva dreptului cetățeanului la informare și, pe de altă parte, din perspectiva organelor judiciare de a afla adevărul și de a îndeplini actul de justiție. Cu alte cuvinte, indiferent de destinatarul informațiillor privind ancheta judiciară, că este vorba de publicul larg sau de instituții ale statului, comunicarea acestor informații nu trebuie făcută într-o asemenea manieră încât să prezinte persoana supusă procedurilor judiciare ca vinovată, atât timp cât în cauză nu există o hotărâre definitivă în acest sens”. (§277)
[8] I.C.C.J. , S. Pen. , Dosar nr. 299/32/2010, Dec. nr. 3.880 din 2 noiembrie 2010
[9] Ioan Stanomir. Regimul Dragnea și capturarea statului român https://www.marginaliaetc.ro/regimul-dragnea-si-capturarea-statului-roman, JUNE 14TH, 2018
[10] D.N.A.: Gruparea Mironescu se ocupa cu “captura statului”, forma cea mai înaltă a corupției, https://www.mediafax.ro/social/D.N.A.-gruparea, 31 Mai 2011
[11] Silvia Fierăscu, Rețele de corupție în țările post-comuniste: Captura statului în Ungaria, Universitatea Central-Europeană (CEU), Budapesta, Ungaria, https://neostud.net/2017/05/19/retele-de-coruptie-in-tarile-post-comuniste-captura-statului-in-ungaria/ Rezultatele prezentate fac parte dintr-o cercetare doctorală desfășurată la Central European University, Budapesta. Prin acest demers, autoarea și-a propus să analizeze în detaliu cazul alarmant al capturării statului în Ungaria sub regimul Orban, prin raportare la contextul regional
[13] Thorbjorn Jagland, care a numit Moldova „stat capturat” de oligarhi, își reevaluează poziția, 30 mai, 2017, Diana Răileanu, https://www.europalibera.org/a/thorbjorn-jagland.
[16] La 30 octombrie 1969, A. Drăghici a fost exclus din partid. Într-o criptă de lângă biserica construită pe banii lui în satul natal, Iaslovăț din județul Suceava, Emil Bodnăraș a fost îngropat cu preoți. În perioada 7 septembrie 1976 – 20 mai 1996, comuna Milișăuți (astăzi oraș), în care fusese înglobat satul Iaslovăț, a purtat denumirea de comuna Emil Bodnăraș. În prezent, în fața Căminului Cultural din satul natal se află amplasat un bust al fostului lider comunist (https://ro.wikipedia.org/wiki).
[17] Lavinia Betea, op. cit. , pp. 544-545. Înainte de a apărea în fața tribunalului, fostul general A. Nicolschi, a decedat.
[18] Iulian Fota, Lichefierea securității naționale – salvarea din capcana lui Tucidide, „Reporter global”, nr. 53, 4 iulie 2019, p. 35. Se vorbește atât de mult astăzi de perturbarea gravă a societăților, ca și de reziliență.
[19] Curtea Constituțională , Dec. nr. 80 din 16 februarie 2014, § 343
[20]Curtea Constituțională , Dec. nr. 455 din 4 iulie 2018 referitoare la obiecția de neconstituționalitate a dispozițiilor Legii privind asigurarea unui nivel comun ridicat de securitate a rețelelor și sistemelor informatice M. Of. nr.622 din 18 iulie 2018, § 52. Admite obiecția de neconstituționalitate formulată și constată că Legea privind asigurarea unui nivel comun ridicat de securitate a rețelelor și sistemelor informatice este neconstituțională, în ansamblul său.
[21] Cornel Nemetzi, Ultimul curier ilegal, Memoriile unui spion roman, Ed. Marist, 2013, p. 318, citând pe John le Carrè, prefață scrisă pentru „ Philby, the man who betrayed a generation” , (Paperback, 1969, autori Bruce Page , David Leitch , Phillip Knightley)
[22] Mariana Iancu, Interviu, https://adevarul.ro/locale/constanta/adina-florea-procurorul-desemnat-sefia-D.N.A.-nu-trebuie-cantonam-trimite-judecata-ministri-ajungem-presedintele-statului, 8 septembrie 2018,
[23] Comunicat D. N. A., 6 octombrie 2018 , nr. 744/VIII/3 , http://www.pna.ro
Alineatul (5) al art. 55 arată căAtribuțiile organelor de cercetare penală speciale sunt îndeplinite de ofițeri anume desemnați în condițiile legii, care au primit avizul conform al procurorului general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție.
În alin. (6) al art. 55 se arată căOrganele de cercetare penală ale poliției judiciare și organele de cercetare penală specialeîși DESFĂȘOARĂACTIVITATEA DE URMĂRIRE PENALĂ sub conducerea și supravegherea procurorului.
Dar, conform art. IV din Ordonanța de urgență nr. 6/2016, , Legea nr. 14/1992 privind organizarea și funcționarea Serviciului Român de Informații[1], se modifică și se completează , printre altele, după cum urmează: “Art. 13. – Organele Serviciului Român de Informații nu pot efectua acte de cercetare penală, nu pot lua măsura reținerii sau arestării preventive și nici dispune de spații proprii de arest. Prin excepție, organele Serviciului Român de Informații pot fi desemnate organe de cercetare penală speciale conform art. 55 alin. (5) și (6) din Codul de procedură penală pentru punerea în executare a mandatelor de supraveghere tehnică, conform prevederilor art. 57 alin. (2) teza finală din Codul de procedură penală.”
Conform prevederilor art. 57 alin. (2) teza finală, care spune că (2) Organele de cercetare penală speciale efectuează acte de urmărire penală numai în condițiile art. 55 alin. (5) și (6), pot efectua, în cazul infracțiunilor contra securității naționale prevăzute în titlul X din Codul penal și infracțiunilor de terorism, din dispoziția procurorului, punerea în aplicare a mandatelor de supraveghere tehnică
Prin art. II din Ordonanța de urgență nr. 6/2016 se modifică și se completează și Legea nr. 304/2004 privind organizarea judiciară[2], după cum urmează: . . . art . 66 alin. (3) „Serviciile și organele specializate în culegerea, prelucrarea și arhivarea informațiilor au obligația de a pune, de îndată, la dispoziția parchetului competent, la sediul acestuia, toate datele și toate informațiile, neprelucrate, deținute în legătură cu săvârșirea infracțiunilor.
(4) Nerespectarea obligațiilor prevăzute la alin. (2) și (3) atrage răspunderea juridică, potrivit legii.”
Un subofițer de Jandarmerie condamnat în primă instanță la 3 ani de închisoare cu suspendare pentru că ar fi luat “taxă de protecție” de la traficanții de țigări de contrabandă din Bihor a fost achitat de către Curtea Militară de Apel București, după ce instanța a decis să anuleze probele obținute de procurori prin interceptări de convorbiri telefonice, cu motivarea că acestea au fost culese ilegal, în baza protocolului secret de cooperare încheiat în 2009 între Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție și S. R. I.[3].
Domeniul cooperării servicii-parchet este cantonat în art.2 din protocol, care dispune ca: „Părțile cooperează, potrivit competentelor si atribuțiilor prevăzute de lege, in activitatea de valorificare a informațiilor din domeniul prevenirii si combaterii infracțiunilor împotriva securității naționale, a actelor de terorism, infracțiunilor ce au corespondent in amenințările la adresa securității naționale si a altor infracțiuni grave, potrivit legii.”
Normele privind reglementarea administrării probelor au cea mai mare importanta in desfășurarea laturii materiale a procesului penal, care conduce nemijlocit la aplicarea legii penale.
Din conținutul regulilor generale în materie a probațiunii se deduc trei categorii de acțiuni care pot vicia probele: încălcarea prescripțiilor procedurale de administrare a lor, obținerea probelor prin utilizarea unor metode nelegale si stabilirea conținutului probei in neconcordanta cu realitatea obiectiva pe care aceasta trebuie sa o reflecte.
Urmărirea penală in cauză[4] s-a desfășurat inițial de Parchetul de pe lângă Tribunalul Bihor si ulterior de Parchetul Militar de pe lângă Tribunalul Militar Cluj, încât unele probe obținute prin metode speciale de supraveghere si cercetare (interceptarea comunicațiilor), in sensul prevăzute de art.138 si urm. C.pr.pen. – care au fundamentat acuzațiile imputate inculpatului, au fost obținute nu numai in temeiul legii, ci si in baza Protocolului de cooperare intre Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație si Justiție si Serviciul Roman de Informații pentru îndeplinirea sarcinilor ce le revin in domeniul securității naționale cu caracter STRICT SECRET, înregistrat la data (04.02.2009) cu nr. xxxxx. Documentul a fost declasificat la 29.03.2018, când a primit un alt număr de înregistrare la Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație si Justiție, respectiv 884/C, fiind publicat.
Plecând de la premisa ca protocolul obliga pârțile la „cooperare”, instanța de control judiciar constata ca la data folosirii mijloacelor speciale de supraveghere si cercetare, protocolul (strict secret!) a fost aplicat și în prezenta speță, așa cum dispune art.60 . Se prezumă, deci, că și infracțiunea imputată inculpatului a fost inclusa în sintagma alte infracțiuni grave , din moment ce, potrivit actelor din dosar[5] prin referatul Parchetului Militar de pe lângă Tribunalul Militar Cluj din 18 februarie 2015 se dispune ca: „Interceptările si înregistrările pe banda magnetica sau orice alt suport a convorbirilor telefonice si a înregistrărilor video sau audio, precum si redarea acestora vor fi efectuate de către Serviciul Roman de Informații – Direcția județeana Bihor si Serviciul de Operațiuni Speciale Oradea”, astfel încât în activitatea de urmărire penală s-au interferat și lucrători ai Serviciului Român de Informații. Precizarea ulterioară a procurorului militar conform căreia n-au fost implicați lucrători ai Serviciului Roman de Informații – nu poate fi primită, fiind inexactă.
Atributul conferit lucrătorilor Serviciului Roman de Informații, constituiți în echipe mixte cu procurorii prin art.3 lit. g) din Protocol – este atașat celui al procurorului, aspect care conferă acestora calitatea de subiecți procesuali oficiali (organe judiciare), în sensul definit de art.130 C.pr.pen. .
Curtea apreciază ca reglementarea in acest domeniu nu poate fi realizata decât printr-un act normative cu putere de lege.
Consecința firească dedusă din competentele conferite lucrătorilor Serviciului Roman de Informații prin art.3 lit. g) din Protocol – este aceea a nulității absolute a probelor obținute (informațiile rezultate din exploatarea mijloacelor speciale de supraveghere si cercetare); aceste probe au fost furnizate de un organ fără atribuții judiciare, cu identitatea secretă (legea specială protejează identitatea cadrelor Serviciului Român de Informații)[6].
Nulitățile, așa cum sunt ele reglementate la art.280-282 C. pr. pen., privesc doar actele procedurale și procesuale, adică mijloacele de probă și procedeele probatorii, și nicidecum probele în sine, care nu sunt decât elemente de fapt. Prin urmare, este firească aplicarea regimului nulităților, conform art.102 alin.(3) C. pr. pen., doar actelor prin care s-a dispus sau s-a autorizat proba sau actelor prin care s-a administrat aceasta. Doar aceste acte pot fi lovite de nulitate absolută sau relativă, aceasta din urmă presupunând o încălcare a drepturilor unui participant la procesul penal, ce nu poate fi înlăturată altfel decât prin excluderea probei astfel obținute din procesul penal”[7] .
instanța de contencios constituțional a constatat că „nulitatea reprezintă o sancțiune procedurală extremă, care intervine numai atunci când alte remedii nu sunt posibile. Cum însă nu orice încălcare a unei norme procedurale provoacă o vătămare care să nu poată fi reparată decât prin anularea actului, legiuitorul a instituit regula potrivit căreia nulitatea actului făcut cu încălcarea dispozițiilor legale care reglementează desfășurarea procesului penal intervine numai atunci când s-a adus o vătămare ce nu poate fi înlăturată în alt mod. Această reglementare reflectă preocuparea legiuitorului de a salva actele procedurale care, deși inițial nu au respectat formele procedurale, își pot atinge scopul prin completarea sau refacerea lor. Nimic nu împiedică persoana interesată ca, în ipoteza în care există o vătămare ce nu poate fi înlăturată, să invoce și să dovedească vătămarea pretinsă”[8]. În cazul nulității absolute, vătămarea procesuală este prezumată iuris et de iure, neexistând o condiție în sensul dovedirii existenței acesteia, poate fi invocată în orice stare a procesului penal, cu excepția cazurilor prevăzute la art.281 alin.(1) lit. e) și f) C. pr. pen., care pot fi invocate în condițiile prevăzute la art.281 alin.(4) din același cod, și poate fi luată în considerare din oficiu. Aceasta determină întotdeauna anularea actelor procesuale și procedurale efectuate cu încălcarea dispozițiilor prevăzute de lege
Din această perspectivă, Curtea observă că, în prezent, nulitatea absolută intervine în cazul încălcării unor norme care au un caracter esențial în desfășurarea procesului penal, fiind prevăzute în mod limitativ la art.281 alin.(1) C. pr. pen.[9]
Inculpatul M.I. a invocat lipsa de temeinicie a condamnării sale, invocând în apărare faptul că vinovăția sa are la baza declarațiile celorlalți coinculpați, încălcându-se în mod flagrant atât normele de drept intern, cât și cele are vizează dreptul la un proces echitabil circumscris art. 6 CEDH.
Analiza situației de fapt din prezenta cauză, impune din punctul de vedere al Înaltei Curți, prezentarea înainte de a face analiza detaliată a situației de fapt a unor aspecte ce țin de dreptul la un proces echitabil raportat pe de o parte la natura criticii formulată în cauză, iar pe de altă parte pentru a demonstra netemeinicia criticilor formulate de inculpat.
Jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului a statuat în sensul că principiul prezumției de nevinovăție reclamă, printre altele, ca sarcina probei să revină acuzării și ca dubiul să fie profitabil acuzatului. Acuzării îi revine obligația de a arăta învinuitului care sunt acuzațiile cărora le va face obiectul și a oferi probe suficiente pentru a întemeia o declarație de vinovăție iar statul este obligat să asigure acuzatului dreptul la apărare și să-i permită, să interogheze sau să pună să fie audiați martorii acuzării. Acest drept, nu implică numai un echilibru între acuzare și apărare, ci impune ca audierea martorilor să fie în general, în contradictoriu.
Înalta Curte, acordând întâietate principiului preeminenței dreptului, a respectării tuturor prevederilor legale ( v cazul Sunday Times din 26 mai 1979[10]) și luând în considerare declarațiile aflate la dosar date în fața instanței de judecată, precum și cele date în cursul urmăririi penale, și ulterior în față Înaltei Curți constată că acestea răspund dublei condiționalități privitoare la argumentele temeinice care le-au determinat și la coroborarea lor cu celelalte probe administrate în cauză.
Este necesar să se ia în considerare rolul central în materie de articolul 6 (art. 6), care consacră principiul preeminenței dreptului ( v , de exemplu, , Sunday Times)
Înalta Curte constată că întreaga examinare și apreciere a probelor fost subordonată principiului aflării adevărului și angajării răspunderii penale a inculpatului M.I., în condițiile legii iar hotărârea de condamnare pronunțată este rezultatul unui proces de cunoaștere a realității obiective, în legătură cu existența infracțiunii pentru care acesta a fost condamnat, întrucât întreaga cercetare judecătorească s-a desfășurat în cadrul unei procedurii ce a generat fără dubiu adevărul judiciar.
Potrivit dispozițiilor art. 63 alin. (2) C. pr. pen.anterior ( actual 97), probele nu au o valoare mai dinainte stabilită. Aprecierea fiecăreia se face de organul de urmărire penală sau de instanța de judecată, în urma examinării tuturor celor administrate, în scopul aflării adevărului.
Pe de altă parte, prezumția de nevinovăție care guvernează procesul penal îmbracă două coordonate: probele culese în faza de urmărire penală simt administrate prin cercetarea judecătorească și interpretarea acestora. În ceea ce privește interpretarea probelor, pentru a putea fi răsturnată prezumția de nevinovăție este necesar ca instanța să înlăture eventualitatea, bănuielile, supozițiile, aproximațiile, pentru că atunci când faptele nu sunt stabilite cu certitudine, nu poate fi pronunțată o hotărâre de condamnare.
În raport de dispozițiile art. 62, 63 C. pr. pen. cu referire la art. 1, art. 200, art. 289 C. pr. pen., hotărârea prin care se soluționează cauza penală dedusă judecății trebuie să apară ca o concluzie, susținută de materialul probator administrat în dosar, constituind un lanț deductiv, fără discontinuitate.
Analiza probelor administrate în cauză atât în faza de urmărire penală cât și în faza de cercetare judecătorească, reliefează că toate dispozițiile legale menționate au fost pe deplin respectate, iar din analiza și modul în care au fost administrate probele în cursul urmăririi penale Înalta Curte apreciază că în speță au fost administrate suficiente probe care să conducă la concluzia indubitabilă că inculpatul M.I. este autorul infracțiunii de trafic de influență pentru care a fost trimis în judecată și condamnat, iar condamnarea sa nu este rezultatul deducțiilor forțate și circumstanțelor desprinse de realitate așa cum s-a susținut ci este rezultatul unei analize minuțioase și a unei cercetări judecătorești complete și complexe care au dus la adoptarea prezentei soluții pronunțată de instanța de fond și menținută de instanța supremă.
Înalta Curte, constată în deplin acord cu instanța fondului, că inculpatului M.I. i s-au respectat toate drepturile circumscrise noțiunii de proces echitabil și că instanța internă de judecată a examinat problemele esențiale ale cauzei și să nu s-a mulțumit pur și simplu să confirme rechizitoriul, iar motivarea hotărârii reflectă pe deplin acest fapt[11]Mai mult decât atât în acord cu exigențele Curții Europene ce au fost invocate în mod constant ca fiind încălcate, Înalta Curte, constată în dezacord cu apărările formulate, că întreg procesul penal s-a desfășurat în prezența acuzatului M.I. la ședința de judecată, dată fiind importanță esențială pentru o bună soluționare a cauzei, în sensul în care instanța a examinat în mod direct și nemijlocit nu numai personalitatea acuzatului ci a avut posibilitatea să analizeze nemijlocit întreg contextul factual, respectând în toate formele sale caracterul echitabil al procedurii ce impune atât prezența acuzatului, cât și a celorlalte părți vătămate, alături de apărătorii lor”[12]În cadrul procedurii în fața instanței de fond inculpatului M.I., ca de altfel tuturor inculpaților din prezenta cauză li s-au respectat dreptul la apărare și dreptul la un proces echitabil prin respectarea principiului egalității de arme, promovat de CEDO, iar condamnarea inculpatului s-a dispus pe certitudinea dobândită pe bază de probe decisive, complete, sigure, și care au fost de natură să reflecte realitatea obiectivă (faptele supuse judecății), dând posibilitatea acuzatului atât la fond cât și la apel de a întreba sau de a solicita audierea martorilor acuzării astfel cum prevăd dispozițiile din CEDH prin art. 6 §. 3 lit. d).
Toate criticile invocate de inculpatul M.I., pe încălcarea dreptului la un proces echitabil sunt în opinia Înaltei Curți, nejustificate, au caracter subiectiv și nu sunt susținute de nici unul din actele dosarului.
Înalta Curte constată că sunt întrunite elementele constitutive ale infracțiunii de trafic de influență, analiza riguroasă a întreg ansamblului probator confirmat de altfel prin administrarea suplimentară de probe propuse atât de inculpat cât și de către instanță urmarea a repunerii cauzei pe rol în vederea lămuririi cauzei sub toate aspectele, vinovăția inculpatului M.I. fiind pe deplin demonstrată.
Nici apărarea conform cu care nu a știut ce fel de persoană este inculpatul B.G., nu este una care să aibă o minima explicație logică, pentru că dincolo de funcția de conducere pe care o ocupa la instanța unde era și judecător, dincolo de obligația de diligentă și rezultat până la urmă de a nu se transformă în avocatul terțelor persoane, avea obligația expres instituită de lege de a adopta o conduită care să se circumscrie limitelor legii, astfel că modul în care acesta a acționat, tertipurile de care a uzat, apărarea puerilă folosită prin care a încercat să arate că nu avea cum să primească vreo sumă de bani, întrucât la data de 07 noiembrie 2010 s-ar fi aflat necontenit la un eveniment în familie unde s-a tăiat un porc și că nu era acasă când se susține că a primit banii, se circumscriu unor încercări disperate de a disimula adevărul și care reliefează de fapt că a sperat tocmai prin poziția pe care o deține să dobândească credibilitate sporită în pofida probelor certe de vinovăție.
Analiza tuturor apărărilor și a tuturor probelor din cauză converg în opinia Înaltei Curți și relevă faptul că prezumția de nevinovăție a inculpatului M.I. a fost răsturnată, vinovăția sa a fost riguros stabilită, condamnarea sa fiind consecința directă a activității sale infracționale.
Apărarea potrivit cu care în cauză s-ar impune schimbarea încadrării juridice din infracțiunile de trafic de influență și respectiv cumpărare de influență pentru care ceilalți inculpați au fost trimiși în judecată în infracțiunea de înșelăciune și dacă este posibil să se ia act de împăcare, reliefează în opinia Înaltei Curți, dincolo de “ineditul situației juridice“, o încercare de-a dreptul inovatoare, de a transforma inculpatul M.I. într-o victimă practic a infracțiunii de înșelăciune, ceea ce până la urmă relevă acceptarea unei implicări a acestuia în această activitate infracțională, chiar dacă în ipostaza specială de parte vătămată indusă în eroare.
Această solicitare de schimbarea încadrării juridice care se circumscrie unei situații juridice fără precedent, urmează a fi respinsă atât pentru considerentele expuse cât și în raport de poziția procesuală a celorlalți inculpați, de natura probatoriului administrat în cauză cât și de limitele impuse instanței prin actul de sesizare care a dat o încadrare corectă, reală și susținută faptei pentru care inculpatul a fost trimis în judecată.
Analiza motivelor de apel formulate de parchet, în număr de cinci și susținute doar trei dintre ele, reliefează doar în parte temeinicia formulării acestora.
Cel de-al treilea motiv al parchetului, se referă la greșita confiscare, întrucât așa cum rezultă din actele dosarului suma de bani ce face obiectul traficului de vânzare și cumpărare de influență, a fost restituită inculpatului E.V., astfel că este nelegală confiscarea de la toți inculpații a sumei data cu titlu de mită inculpatului M.I. și ulterior remisă de acesta din urmă inculpatului E.V.
Înalta Curte apreciază că acest motiv de apel este întemeiat, datele cauzei relevă neechivoc că suma de bani ce a făcut obiectul traficului, de vânzare și cumpărare de influență trebuie să fie confiscată de la acest inculpat, sens în care se impune admiterea apelului în această privință și aplicarea măsurii speciale a confiscării sumei de bani de la inculpatul E.V. cu consecința menținerii sechestrul asigurător exclusiv cu privire la acest inculpat și să se înlăture obligarea la confiscarea specială pentru toți ceilalți inculpați și pe cale de consecință să se ridice măsura sechestrului în privința acestora.
Motivele de apel ale inculpaților E.V., D.G. și B.G. vizează netemeinicia soluției adoptată în cauză, în esență sub aspectul reindividualizării.
În considerarea acestei opinii, Înalta Curte are în vedere faptul că individualizarea pedepsei trebuie să aibă ca scop determinarea aplicării unei pedepse juste, corecte, atât sub aspectul restabilirii ordinii de drept încălcate, cât și prin punctul de vedere al nevoii de reeducare a făptuitorului și că doar în această manieră se realizează și scopul pedepsei, cel de prevenție generală și specială.
Cu atât mai mult în cazul infracțiunilor de corupție trebuie avute în vedere în egală măsură persoana infractorului și respectiv, reintegrarea și reeducarea sa socială, cât și dimensiunea fenomenului infracțional și așteptările societății față de mecanismul justiției penale pentru a realiza o proporționalitate reală între cele două aspecte, pentru că nu crea ideea aplicării unor pedepse exemplare cu efect intimidant este cea care dă valoare procesului în sine, ci aplicarea unor pedepse juste, echitabile atât pentru inculpat cât și pentru societate.
Analiza criteriilor de individualizare este obligatorie și trebuie făcută cumulativ, având în vedere faptul că primele două criterii – dispozițiile părții generale ale C. pen. și limitele de pedeapsă fixate în partea specială a acestuia — vizează legalitatea operațiunilor de individualizare judiciară — astfel încât trebuie insistat deopotrivă și asupra celorlalte criterii și anume gravitatea faptei săvârșite, persoana făptuitorului și împrejurările care atenuează sau agravează răspunderea penală.
În speță, inculpatul M.I. a acceptat de la inculpatul B.G. suma de 12.500 RON, prevalându-se de influența pe care ar fi avut-o asupra unei colege judecător, pentru a o determina pe acesta din urmă să dea o soluție favorabilă în dosarul penal ce-l avea spre soluționare, faptă ce a fost pe deplin dovedită și al cărui grad de pericol social concret a fost corect apreciat de instanța de fond.
Dacă însă pentru inculpatul M.I., atât cuantumul pedepsei cât și modalitatea de executare au fost corect realizate, prin raportare la criteriile menționate, în ceea ce privește pe inculpații B.G., E.V. și D.G., Înalta Curte apreciază că în raport de conduita procesuală, atitudinea de cooperare și de facilitare a anchetei penale și cercetării judecătorești, scopul pedepsei poate fi atins și fără executare, sens în care apreciază că modalitatea de executare aleasă nu este una de natură să fundamenteze proporționalitatea între scopul reeducării inculpaților prin caracterul retributiv al pedepsei aplicate și așteptările societății față de actul de justiție realizat sub aspectul restabilirii ordinii de drept încălcate[13].
Analiza jurisprudenței Înaltei Curți de Casație și Justiție și a jurisprudenței celorlalte instanțe conduce la concluzia că principalele trei criterii de individualizare a pedepselor aplicate pentru infracțiunea de trafic de influență sunt: calitatea sau funcția făptuitorului; modalitatea de săvârșire a infracțiunii; cuantumul sumei de bani sau valoarea foloaselor primite, pretinse, a căror promisiune a fost acceptată (inclusiv valoarea darurilor acceptate)[14].
Recomandările privind individualizarea pedepselor aplicate pentru infracțiunea de trafic de influență deși au ca scop asigurarea unei jurisprudențe unitare, dar, după părerea noastră, aplicarea corelată a criteriilor pentru infracțiunea de trafic de influență , în afara cadrului legal, nu pot ajuta nici măcar teoretic la soluții coerente cu valoare practică.
Examinând criticile de neconstituționalitate formulate în privința prevederilor art.I pct.22 [cu referire la art. 1121 alin.(2) lit.a)] cu raportare la deciziile nr.356 din 25 iunie 2014 și nr.11 din 15 iunie 2015 și, prin aceasta, la dispozițiile art.147 alin.(4) din Constituție, Curtea Constituțională a constatat că dispozițiile art.1182 alin.2 lit.a) C.pen. din 1969 și, respectiv, dispozițiile art.1121 alin.(2) lit.a) C. pen. sunt constituționale în măsura în care confiscarea extinsă nu se aplică asupra bunurilor dobândite înainte de intrarea în vigoare a Legii nr.63/2012 pentru modificarea și completarea Codului penal al României și a Legii nr.286/2009 privind Codul penal. Pentru a pronunța aceste soluții, prin deciziile anterior menționate, Curtea a reținut că dreptul penal cuprinde ansamblul normelor juridice care stabilesc faptele care constituie infracțiuni, sancțiunea ce urmează a fi adoptată (aplicată) în cazul săvârșirii infracțiunii, condițiile în care statul poate trage la răspundere penală persoanele care săvârșesc infracțiuni, precum și condițiile în care urmează să fie executate pedepsele și măsurile ce se pot lua în cazul săvârșirii unor fapte penale. S-a subliniat, de asemenea, că prin lege penală se înțelege o normă de drept substanțial sau material cu un conținut normativ propriu-zis, adică o normă care stabilește conduite, fapte, acțiuni ale subiecților într-un raport juridic, în timp ce în dreptul procesual ori procedural se exprimă categoria normelor juridice care cuprind în conținutul lor proceduri, modalități sau mijloace prin care se aplică normele dreptului substanțial. Curtea a constatat că măsura de siguranță a confiscării extinse este o normă de drept penal material. Pentru aceste motive, Curtea a constatat că prevederile legale criticate nu pot retroactiva cu privire la confiscarea bunurilor dobândite înainte de intrarea în vigoare a Legii nr.63/2012 , chiar dacă infracțiunile pentru care s-a dispus condamnarea sunt comise după această dată. Dacă s-ar dispune măsura confiscării extinse pentru bunurile dobândite anterior, s-ar încălca principiul neretroactivității legii consacrat de art.15 alin.(2) din Constituție. 386. Prevederile art.I pct.22 din legea criticată mențin neschimbate dispozițiile art.1121 alin.(2) lit.a) C. pen., așa încât acestora le sunt aplicabile atât soluția, cât și considerentele Deciziei nr.11 din 15 iunie 2015, măsura confiscării extinse neputând fi dispusă, pe baza acestora, asupra bunurilor dobândite înainte de intrarea în vigoare a Legii nr.63/2012 pentru modificarea și completarea Codului penal al României și a Legii nr.286/2009 privind Codul penal. Prin urmare, perioada de 5 ani dinaintea săvârșirii infracțiunii, prevăzută în cuprinsul art.1121 alin.(2) lit. a) C. pen., nu poate fi calculată așa încât să fie depășită, în timp, data intrării în vigoare a Legii nr.63/2012. Incidența Deciziei nr.11 din 15 iunie 2015 nu semnifică aplicarea acesteia prin analogie. Curtea constată că ipoteza juridică analizată este una strict ipotetică, perioada de 5 ani de la intrarea în vigoare a Legii nr.63/2012 fiind, în prezent, depășită. Prin urmare, din această perspectivă, nu se încalcă art.147 alin.(4) raportat la art.15 alin.(2) din Constituție[15].
Articolul 112 C. pen. prevede posibilitatea confiscării nu doar a bunurilor obținute din infracțiuni, ci și a bunurilor care au fost folosite, în orice mod, sau destinate a fi folosite la săvârșirea unei fapte prevăzute de legea penală, date pentru a determina săvârșirea unei fapte prevăzute de legea penală sau pentru a răsplăti pe făptuitor sau a căror deținere este interzisă de legea penală. Mai mult, în ceea ce privește confiscarea extinsă, această măsură poate fi dispusă, cu respectarea condițiilor stabilite de lege, dacă instanța are convingerea că bunurile respective provin din anumite activități infracționale, prevăzute expres de lege. Așadar, ceea ce ține de particularitatea acestei măsuri este faptul că instanța nu trebuie să aplice măsura confiscării extinse în considerarea unor “probe sau indicii temeinice că bunurile în cauză au fost obținute din activități infracționale”, ci, din ansamblul coroborat de condiții pe care legea le cere a fi îndeplinite (inclusiv cea referitoare la valoarea bunurilor dobândite de persoana condamnată, într-o perioadă de 5 ani înainte și, dacă este cazul, după momentul săvârșirii infracțiunii, până la data emiterii actului de sesizare a instanței, care depășește în mod vădit veniturile obținute de aceasta în mod licit), trebuie să rezulte “convingerea” că bunurile provin din activitățile infracționale expres prevăzute. În acest sens sunt și prevederile art. 5 – Confiscarea extinsă din Directiva 2014/42/UE a Parlamentului European și a Consiliului din 3 aprilie 2014 privind înghețarea și confiscarea instrumentelor și produselor infracțiunilor săvârșite în Uniunea Europeană, potrivit cărora “Statele membre adoptă măsurile necesare pentru a permite confiscarea, totală sau parțială, a bunurilor unei persoane condamnate ca urmare a săvârșirii unei infracțiuni care este susceptibilă să genereze, în mod direct sau indirect, beneficii economice, atunci când, în baza circumstanțelor cauzei, inclusiv a elementelor de fapt și a probelor disponibile, cum ar fi faptul că valoarea bunurilor este disproporționată în raport cu venitul legal al persoanei condamnate, o instanță consideră că bunurile în cauză au fost obținute din activități infracționale”.
Curtea Constituțională[16] constată că legiuitorul a operat cu noțiunea de probă pentru ca instanța să își întemeieze hotărârea prin care aplică măsura de siguranță a confiscării extinse pe “probe certe, dincolo de orice îndoială”. Rezultă că instanța trebuie să administreze probe distincte pentru a putea dispune această măsură; or, administrând astfel de probe, se ajunge la probarea actului infracțional în sine, ipoteză în care ar urma să se aplice confiscarea specială, și nu cea extinsă. Astfel, folosirea sintagmei “dincolo de orice îndoială” în cuprinsul art. 1121 alin. (21) și (3) din Codul penal face inutilă reglementarea instituției confiscării extinse, întrucât instituie un standard de probă ce presupune soluționarea în întregime a raportului juridic penal de conflict, cu consecința aplicabilității instituției confiscării speciale, dar și a instituirii unei condiții mai severe decât cele prevăzute în Directiva 2014/42/UE în privința regimului probator.
Cu privire la măsura de siguranță a confiscării extinse, Curtea reține că aceasta a fost reglementată, prin dispozițiile art. II din Legea nr. 63/2012 pentru modificarea și completarea Codului penal al României și a Legii nr. 286/2009 privind Codul penal, ca temei juridic al dispunerii măsurii confiscării și asupra altor bunuri decât cele care pot face obiectul confiscării speciale, reglementate la art. 112 din Codul penal, a căror legătură cu săvârșirea infracțiunii a fost dovedită. Așa fiind, aplicabilitatea confiscării extinse subzistă câtă vreme legătura (alta, a) bunurilor ce fac obiectul său cu săvârșirea infracțiunii nu a fost pe deplin probată (dar a fost dovedită – !!). În acest sens, prevederile art. 5 § (1) din Directiva 2014/42/UE utilizează, în privința confiscării extinse, sintagma “în baza circumstanțelor cauzei, inclusiv a elementelor de fapt și a probelor disponibile […] o instanță consideră că bunurile în cauză au fost obținute din activități infracționale” (subl.ns.-D.C.), în timp ce, în legătură cu confiscarea specială, art. 4 din aceeași directivă face referire la existența unei hotărâri (alta ?!) definitive de condamnare.
Raportului juridic penal de conflict este unul și același, în cadrul unic al procesului penal.
Parlamentul European și Consiliul Uniunii Europene, prin Directiva 2012/13/UE din 22 mai 2012 privind dreptul la informare în cadrul procedurilor penale stabilește normele minime relative la informațiile privind drepturile persoanelor suspectate sau acuzate.
Autoritățile competente ar trebui să informeze cu promptitudine persoanele suspectate sau acuzate cu privire la drepturile respective, așa cum se aplică ele conform dreptului intern, care sunt esențiale pentru garantarea caracterului echitabil al procedurilor, verbal sau în scris, astfel cum se prevede în prezenta directivă. Pentru a permite exercitarea practică și efectivă a acestor drepturi, informațiile ar trebui furnizate cât mai curând în cursul procedurilor și cel târziu înainte de primul interogatoriu oficial al persoanei suspectate sau acuzate de către poliție sau de către o altă autoritate competentă.
Prin securitatea națională a României se înțelege starea de legalitate, de echilibru și de stabilitate socială, economică și politică necesară existenței și dezvoltării statului național român ca stat suveran, unitar, independent și indivizibil, menținerii ordinii de drept, precum și a climatului de exercitare neîngrădită a drepturilor, libertăților și îndatoririlor fundamentale ale cetățenilor, potrivit principiilor și normelor democratice statornicite prin Constituție (art. 1 din Legea nr. 51/1991).
Curtea Constituțională[17] a statuat că informațiile calificate de art. 10 din Legea nr. 51/1991 ca având caracter de secret de stat, informații care în virtutea acestui caracter nu pot fi comunicate decât persoanelor strict și limitativ prevăzute de art. 11 din același act normativ, aparțin domeniului siguranței naționale [după revizuirea Constituției sintagma de “siguranță națională” a fost înlocuită cu cea de “securitate națională”]. Interesul apărării securității naționale justifică restrângerea unor drepturi, prin limitarea impusă de legiuitor, restrângerea fiind în concordanță cu dispozițiile constituționale ale art. 53 alin. (1), potrivit cărora “Exercițiul unor drepturi sau al unor libertăți poate fi restrâns numai prin lege și numai dacă se impune, după caz, pentru: apărarea securității naționale, a ordinii, a sănătății ori a moralei publice, a drepturilor și a libertăților cetățenilor; desfășurarea instrucției penale; prevenirea consecințelor unei calamități naturale, ale unui dezastru ori ale unui sinistru deosebit de grav”. Această restrângere este în consens și cu dispozițiile art. 31 alin. (3) din Constituție, conform cărora “Dreptul la informație nu trebuie să prejudicieze măsurile de protecție a tinerilor sau securitatea națională”.
În Codul de procedură penală, art. 9 privitor la Dreptul la libertate și siguranță dispune ca orice persoană arestată are dreptul de a fi informată în cel mai scurt timp și într-o limbă pe care o înțelege asupra motivelor arestării sale și are dreptul de a formula contestație împotriva dispunerii măsurii (alin. 3)
Atunci când se constată că o măsură privativă sau restrictivă de libertate a fost dispusă în mod nelegal, organele judiciare competente au obligația de a dispune revocarea măsurii și, după caz, punerea în libertate a celui reținut sau arestat. (4)
Orice persoană față de care s-a dispus în mod nelegal, în cursul procesului penal, o măsură privativă de libertate are dreptul la repararea pagubei suferite, în condițiile prevăzute de lege. (5)
Alineatul (2) al art. 102 C. pr. pen. interzice folosirea în procesul penal a probelor obținute în mod nelegal, prevedere legală ce urmează a fi coroborată cu dispozițiile textului criticat[18], care prevăd excluderea probelor în situația constatării nulității actului prin care a fost dispusă sau autorizată administrarea respectivelor probe ori prin care acestea au fost administrate. Aceste dispoziții legale reprezintă garanții procesuale ale dreptului la un proces echitabil, asigurat, în acest caz, prin reglementarea în sarcina organelor judiciare a interdicției de a utiliza în soluționarea cauzelor penale probe declarate nule.
Curtea a definit convingerea magistratului ca fiind acea stare a unei persoane răspunzătoare de aplicarea legii, bazată pe buna-credință, care este împăcată cu propria conștiință morală care a îndrumat-o în aflarea adevărului prin utilizarea tuturor mijloacelor legale, respectiv a probelor. S-a constatat, cu această ocazie, că, la baza hotărârilor pe care un judecător le pronunță, stă o convingere ce are drept fundament o conștiință juridică formată numai după epuizarea duelului judiciar. De aceea, în măsura în care judecătorul nu poate ajunge la o concluzie fermă, legiuitorul a consacrat instituția reluării cercetării judecătorești sau a dezbaterilor, prevăzută de art. 395 C. pr. pen. . Pentru a ajunge însă la o anumită convingere, judecătorul va face o analiză logică, științifică și riguroasă a faptelor relevate, cu respectarea principiilor legale referitoare la loialitatea administrării probelor și a aprecierii lor ca un tot unitar.
Acest proces complex presupune realizarea de către instanțele de judecată a unei atente și detaliate analize a probelor administrate în dosarul cauzei, precum și excluderea dintre acestea a probelor obținute în mod nelegal, proces care trebuie finalizat prin pronunțarea unei soluții, bazate pe un raționament juridic ce trebuie să facă abstracție de informațiile furnizate de probele declarate nule.
Cu toate că excluderea juridică a probelor obținute în mod nelegal din procesul penal apare ca fiind o garanție suficientă a drepturilor fundamentale anterior menționate, această garanție este una pur teoretică, în lipsa îndepărtării efective a mijloacelor de probă obținute în mod nelegal din dosarul cauzei. Mai mult, menținerea acestora în dosar, pe parcursul soluționării eventualelor căi ordinare și extraordinare de atac, ce pot fi invocate, nu poate produce decât același efect cognitiv contradictoriu, de natură a afecta procesul formării convingerii dincolo de orice îndoială rezonabilă a completului de judecată învestit cu soluționarea cauzei, referitoare la vinovăția sau nevinovăția inculpatului[19].
Curtea Constituțională a constatat ce reprezintă, din punct de vedere al dreptului procesual penal, punerea în executare a mandatului de supraveghere tehnică și procesul-verbal de consemnare a activităților de supraveghere tehnică[20].
Procesul-verbal întocmit de procuror sau de organul de cercetare penală, conform art. 143 C. pr. pen. , în care sunt consemnate rezultatele activităților de supraveghere tehnică efectuate constituie un mijloc de probă. Prin urmare, având în vedere cele reținute de Curtea Constituțională prin Decizia nr. 383 din 27 mai 2015 (§ 21), Curtea constată că nelegalitatea dispunerii, autorizării, consemnării sau administrării actului atrage sancțiunea nulității absolute sau relative, potrivit distincțiilor prevăzute la art. 281 și 282 C. pr. pen. . Așa fiind, realizarea supravegherii tehnice, ca procedeu probator, cu încălcarea condițiilor legale prevăzute la art. 138-146 C. pr. pen. , inclusiv a celor referitoare la organele abilitate să pună în executare mandatul de supraveghere, are ca efect nulitatea probelor astfel obținute și, în consecință, imposibilitatea folosirii lor în procesul penal, conform art. 102 alin. (3) C. pr. pen.
Actele îndeplinite de organele prevăzute la art. 142 alin. (1) teza a doua C. pr. pen. reprezintă procedee probatorii care stau la baza procesului-verbal de consemnare a activității de supraveghere tehnică, ce constituie un mijloc de probă. Pentru aceste motive, organele care pot participa la realizarea acestora sunt numai organele de urmărire penală. Acestea din urmă sunt cele enumerate la art. 55 alin. (1) C. pr. pen. , respectiv procurorul, organele de cercetare penală ale poliției judiciare și organele de cercetare penală speciale[21].
Autorii excepției de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 142 alin. (1) din Codul de procedură penală §7).au arătat că, dintotdeauna, a existat o imixtiune a serviciilor secrete în actul de justiție din România, imixtiune care a avut loc, sub imperiul vechiului Cod de procedură penală, conform protocolului la care se face referire și care, potrivit reglementării procesual penale în vigoare, se realizează conform art. 142 din actualul Cod de procedură penală[22].
Procedura de declasificare a Protocolului de cooperare încheiat în anul 2009 între Serviciul Român de Informații, Înalta Curte de Casație șiJustiție și Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție a fost definitivată la data de 14 iunie 2018[23].
Protocolul a vizat exprimarea acordului instituțiilor pentru crearea unui sistem informatic și de comunicații (SIC), astfel încât transmiterea documentelor privind emiterea mandatelor de securitate națională, elaborate în baza Legii nr. 51/1991 privind securitatea națională și a Legii nr. 535/2004 privind prevenirea și combaterea terorismului, să fie realizată în format electronic. În acest context, protocolul are natura juridică a unui acord privind crearea SIC, prealabil acreditării sistemului, cerință impusă de actele normative privind acreditarea sistemelor informatice și de comunicații care vehiculează informații secrete de stat.[24]
Informațiile puse la dispoziția persoanelor suspectate sau acuzate cu privire la fapta penală de a cărei comitere sunt suspectate ar trebui să fie furnizate cu promptitudine, cel târziu înainte de primul lor interogatoriu oficial, de către poliție sau de către o altă autoritate competentă și fără a aduce atingere desfășurării anchetei în curs.
Curtea reține că sintagma “ori de alte organe specializate ale statului” apare ca fiind lipsită de claritate, precizie și previzibilitate, nepermițând subiecților să înțeleagă care sunt aceste organe abilitate să realizeze măsuri cu un grad ridicat de intruziune în viața privată a persoanelor.
În ceea ce privește materia interceptărilor, Curtea Europeană a Drepturilor Omului, în Decizia de admisibilitate din 29 iunie 2006, pronunțată în Cauza Weber și Saravia c Germaniei, § 93-95, a generalizat jurisprudența sa vizavi de cerința legală a “previzibilității” legii în acest domeniu, statuând că reglementarea unor măsuri speciale secrete de urmărire, cum ar fi interceptarea comunicărilor, trebuie să se realizeze în mod esențial prin norme clare, detaliate, din moment ce tehnologia disponibilă pentru efectuarea lor devine constant din ce în ce mai sofisticată[25] .
Curtea a dezvoltat garanțiile minime care ar trebui să fie prevăzute în legislația statului, pentru evitarea abuzurilor de putere: natura infracțiunilor care determină necesitatea de interceptare; stabilirea categoriilor de persoane pasibile de înregistrarea convorbirilor telefonice; o limitare a duratei de înregistrare a convorbirilor telefonice; procedura obligatorie pentru examinarea, utilizarea și stocarea datelor obținute; măsurile de precauție care trebuie luate în cazul informării altor părți; împrejurările în care înregistrările pot sau urmează să fie șterse ori distruse [v, inter alia, Hotărârea din 24 aprilie 1990, pronunțată în Cauza Huvig c Franței, (§ 34)].
Curtea Constituțională pune, în mod esențial, accentul pe respectarea exigențelor de calitate a legislației interne, legislație care, pentru a fi compatibilă cu principiul preeminenței dreptului, trebuie să îndeplinească cerințele de accesibilitate (normele care guvernează materia interceptării comunicațiilor trebuie reglementate la nivel de lege), claritate (normele trebuie să aibă o redactare fluentă și inteligibilă, fără dificultăți sintactice și pasaje obscure sau echivoce, într-un limbaj și stil juridic specific normativ, concis, sobru, cu respectarea strictă a regulilor gramaticale și de ortografie), precizie și previzibilitate (lex certa, norma trebuie să fie redactată clar și precis, astfel încât să permită oricărei persoane – care, la nevoie, poate apela la consultanță de specialitate – să își corecteze conduita și să fie capabilă să prevadă, într-o măsură rezonabilă, consecințele care pot apărea dintr-un act determinat). Aceste exigențe trebuie să fie inerente oricărui act normativ, cu atât mai mult unei reglementări care dă dreptul autorităților publice de a interveni în viața intimă, familială și privată, precum și dreptul de a accesa corespondența persoanelor.
Curtea reține că este justificată opțiunea legiuitorului ca mandatul de supraveghere tehnică să fie pus în executare de procuror și de organele de cercetare penală, care sunt organe judiciare, conform art. 30 C. pr. pen, precum și de către lucrătorii specializați din cadrul poliției, în condițiile în care aceștia pot deține avizul de ofițeri de poliție judiciară, în condițiile art. 55 alin. (5) C. pr. pen Această opțiune nu se justifică, însă, în privința includerii, în cuprinsul art. 142 alin. (1) C. pr. pen, a sintagmei “alte organe specializate ale statului”, neprecizate în cuprinsul Codului de procedură penală sau în cuprinsul altor legi speciale. Noțiunea de “sprijin tehnic” reprezintă porți prin care serviciile secrete pătrund în activitatea de urmărire penală [26].
Suspectul are dreptul de a fi informat, înainte de a fi ascultat, despre fapta pentru care este cercetat și încadrarea juridică a acesteia. Inculpatul are dreptul de a fi informat de îndată despre fapta pentru care s-a pus în mișcare acțiunea penală împotriva lui și încadrarea juridică a acesteia.(art. 10 alin. 3)
Înainte de a fi ascultați, suspectului și inculpatului trebuie să li se pună în vedere că au dreptul de a nu face nicio declarație. (4)
Organele judiciare au obligația de a asigura exercitarea deplină și efectivă a dreptului la apărare de către părți și subiecții procesuali principali în tot cursul procesului penal. (5)
În pregătirea ședinței de judecată, Președintele completului de judecată are îndatorirea să ia din timp toate măsurile necesare pentru ca la termenul de judecată fixat judecarea cauzei să nu sufere amânare Art. 361 alin. 2 C. pr. pen dosarele repartizate pe complete în mod aleatoriu vor fi preluate de președintele completului, care va lua măsurile necesare în scopul pregătirii judecății, astfel încât să se asigure soluționarea cu celeritate a cauzei. Documentele și, dacă este cazul, fotografiile și înregistrările audio și video care sunt esențiale pentru contestarea efectivă a legalității unei arestări sau detenției unor persoane suspectate sau acuzate, în conformitate cu dreptul intern, ar trebui să fie puse la dispoziția persoanelor suspectate sau acuzate sau a avocaților acestora cel târziu înainte ca autoritatea judiciară competentă să fie chemată să se pronunțe cu privire la legalitatea arestării sau detenției în conformitate cu articolul 5 alineatul (4) din CEDO și cu suficient timp înainte pentru a permite exercitarea efectivă a dreptului de a contesta legalitatea arestării sau detenției. (30)
În sensul prezentei directive, accesul la mijloacele de probă materiale, definite în conformitate cu dreptul intern, în apărarea sau împotriva persoanei suspectate sau acuzate și care sunt în posesia autorităților competente în raport cu cauza penală specifică, ar trebui să includă accesul la materiale cum ar fi documente și, dacă este cazul, fotografii și înregistrări audio sau video. Astfel de materiale pot fi incluse într-un dosar sau deținute de autoritățile competente în orice mod adecvat în conformitate cu dreptul intern. (31) În Codul de procedură penală , art. 94 tratează Consultarea dosarului: (1) Avocatul are dreptul de a solicita consultarea dosarului pe tot parcursul procesului penal. Acest drept nu poate fi exercitat, nici restrâns în mod abuziv. (2) Consultarea dosarului presupune dreptul de a studia actele acestuia, dreptul de a nota date sau informații din dosar, precum și de a obține fotocopii pe cheltuiala clientului. (3) În cursul urmăririi penale, procurorul stabilește data și durata consultării într-un termen rezonabil. Acest drept poate fi delegat organului de urmărire penală. (4) În cursul urmăririi penale, procurorul poate restricționa motivat consultarea dosarului de către suspect, inculpat sau avocat, pe o perioadă de cel mult 15 zile, dacă prin aceasta s-ar putea aduce atingere bunei desfășurări a urmăririi penale. (5) În cursul urmăririi penale, avocatul are obligația de a păstra confidențialitatea sau secretul datelor și actelor de care a luat cunoștință cu ocazia consultării dosarului. (6) În toate cazurile, avocatului nu îi poate fi restricționat dreptul de a consulta declarațiile părții sau ale subiectului procesual principal pe care îl asistă ori îl reprezintă. (7) În vederea pregătirii apărării, avocatul inculpatului are dreptul de a lua cunoștință de întreg materialul dosarului de urmărire penală în procedurile desfășurate în fața judecătorului de drepturi și libertăți privind măsurile privative sau restrictive de drepturi, la care avocatul participă. Dreptul de a studia actele dosarului presupune consultarea întregului dosarul, a tuturor pieselor/actelor aflate la dosar. În art. 83 C. pr. pen. sunt arătate Drepturile inculpatului. În cursul procesului penal, inculpatul are , printre altele, b) dreptul de a consulta dosarul, în condițiile legii; Consultarea dosarului penal de către părți, subiecții procesuali principali și avocatul acestora, denumite în continuare persoane interesate, se realizează potrivit art. 94 C. pr. pen. și presupune dreptul de a studia actele dosarului penal, dreptul de a nota date sau informații din dosarul penal, precum și dreptul de a obține fotocopii pe cheltuiala persoanelor interesate[27] . Art. 5 al ordinului dispune că (1) Organul poliției judiciare asigură exercitarea dreptului prevăzut la art. 3 numai dacă procurorul competent nu a restricționat acest drept, prin actul de delegare sau pe cererile prevăzute la art. 4. În cursul urmăririi penale, procurorul poate restricționa motivat consultarea dosarului, dacă prin aceasta s-ar putea aduce atingere bunei desfășurări a urmăririi penale. După punerea în mișcare a acțiunii penale, restricționarea se poate dispune pentru cel mult 10 zile. ( art. 94 alin. 4 C. pr. pen. ) Art. 207 C. pr. pen reglementează Verificarea măsurilor preventive în procedura de cameră preliminară. (1)Când procurorul dispune trimiterea în judecată a inculpatului față de care s-a dispus o măsură preventivă, rechizitoriul, împreună cu dosarul cauzei, se înaintează judecătorului de cameră preliminară de la instanța competentă, cu cel puțin 5 zile înainte de expirarea duratei acesteia. În interpretarea și aplicarea unitară a dispozițiilor art. 207 alin. (1) și (2) C. pr. pen. stabilește că: Termenul “cu cel puțin 5 zile înainte de expirarea duratei acesteia” este un termen peremptoriu, iar nerespectarea sa atrage sancțiunea decăderii din exercițiul dreptului de a depune propunerea de prelungire a duratei arestului preventiv și nulitatea absolută a actului făcut peste termen [28]
Accesul la mijloacele de probă materiale, aflate în posesia autorităților competente, în apărarea sau împotriva persoanei suspectate sau acuzate, astfel cum este prevăzut în prezenta directivă, poate fi refuzat, în conformitate cu dreptul intern, în cazul în care astfel de acces poate avea drept consecință periclitarea gravă a vieții sau a drepturilor fundamentale ale unei alte persoane sau dacă refuzul acestui acces este strict necesar pentru apărarea unui interes public important. Decizia prin care se refuză accesul trebuie privită în raport cu drepturile în materie de apărare ale persoanei suspectate sau acuzate, ținând seama de diferitele etape ale procedurilor penale. Restricțiile la acest acces ar trebui interpretate strict și în conformitate cu dreptul la un proces echitabil, prevăzut de CEDO și astfel cum este interpretat în jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului. (32)
Persoanele suspectate sau acuzate sau avocații acestora ar trebui să aibă dreptul să conteste, în conformitate cu procedurile din dreptul intern, posibila incapacitate sau refuzul autorităților competente de a furniza informații sau de a prezenta anumite materiale ale cauzei în conformitate cu prezenta directivă. Acest drept nu atrage după sine obligația ca statele membre să pună la dispoziție o procedură specifică a unei căi de atac, un mecanism separat sau o procedură de plângere pentru contestarea unei astfel de incapacități sau a unui astfel de refuz.
În materia protecției dreptului constituțional la viață privată, legiuitorul are obligația de a reglementa o cale de atac efectivă, care să permită persoanei supuse măsurii de supraveghere tehnică să obțină repararea apropriată a urmărilor încălcării contestate[29].
Instanța de contencios constituțional a statuat cu valoare de principiu că, în exercitarea controlului de constituționalitate, trebuie să țină cont de voința reală a părții care a ridicat excepția de neconstituționalitate, în caz contrar, Curtea ar fi ținută de un criteriu procedural strict formal, respectiv indicarea formală de către autorul excepției a textului legal criticat [30]
Analiza îndeplinirii obligației pozitive a statului, în sensul instituirii unui recurs efectiv, nu poate fi raportată la acele etape procedurale din materia supravegherii tehnice care sunt caracterizate de specificul secret pe care aceste măsuri le presupun la momentul respectiv, ci trebuie raportată la momentul procedural care se delimitează de celelalte prin pierderea acestui caracter.
Metodele speciale de supraveghere tehnică, precum și procedura ce trebuie urmată în cazul folosirii acestora sunt reglementate de dispozițiile art. 138 – art. 146 din Codul de procedură penală. Curtea reține că, potrivit art. 140 alin. (1) din Codul de procedură penală, supravegherea tehnică poate fi dispusă în cursul urmăririi penale. În acest context, Curtea observă că dispozițiile art. 305 alin. (1) din Codul de procedură penală prevăd că, atunci când actul de sesizare îndeplinește condițiile prevăzute de lege, organul de urmărire penală dispune începerea urmăririi penale cu privire la fapta săvârșită ori a cărei săvârșire se pregătește, chiar dacă autorul este indicat sau cunoscut[31].
În legătură cu începerea urmăririi penale, în jurisprudența sa[32], Curtea a reținut că noua reglementare nu mai permite începerea urmăririi penale direct față de o anumită persoană, instituind obligația începerii, în toate cazurile, a urmăririi penale in rem. Această dispoziție are caracter imperativ și este aplicabilă chiar și în ipoteza în care în cuprinsul actului de sesizare este indicată o anumită persoană ca fiind cea care a săvârșit infracțiunea ce face obiectul sesizării ori când starea de fapt descrisă permite identificarea sa.
Sintagma “în cursul urmăririi penale”, utilizată de legiuitor în cuprinsul art. 140 alin. (1) din Codul de procedură penală, se referă la orice moment ulterior începerii urmăririi penale cu privire la faptă – urmărirea penală in rem. Astfel, Curtea constată că supravegherea tehnică se poate dispune în cursul urmăririi penale, indiferent de etapa acesteia.
Potrivit art. 138 alin. (2) C. pr. pen. , prin interceptarea comunicațiilor ori a oricărui tip de comunicare se înțelege interceptarea, accesul, monitorizarea, colectarea sau înregistrarea comunicărilor efectuate prin telefon, sistem informatic ori prin orice alt mijloc de comunicare. În acest sens, Curtea constată că instanța de la Strasbourg a reținut că sunt cuprinse în noțiunile de “viață privată” și “corespondență”, în sensul art. 8 paragraful 1 din Convenție, convorbirile telefonice, interceptarea acestora, memorarea datelor astfel obținute și eventuala utilizare a acestora în cadrul urmăririi penale declanșate împotriva unei persoane, interpretându-se ca fiind o “ingerință a unei autorități publice” în exercitarea dreptului garantat de art. 8[33] . Totodată, Curtea Europeană a Drepturilor Omului a reținut că toate comunicațiile telefonice, cele prin facsimil și cele prin e-mail intră în sfera de acoperire a noțiunilor de “viață privată” și “corespondență”, în sensul art. 8 paragraful 1 din Convenție[34] .
Noțiunea de viață privată include elementele la care art. 138 alin. (1) lit. a)-d) C. pr. pen. face referire, acestea putând face obiectul unor metode speciale de supraveghere. Din această perspectivă, Curtea constată că, atât în jurisprudența sa, cât și în jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului, s-a reținut că, nefiind un drept absolut, exercițiul dreptului la respectarea vieții private poate fi supus unor restrângeri. Astfel, paragraful 2 al art. 8 CEDH și alin. 2 al art. 53 din Constituție prevăd condițiile ce trebuie îndeplinite pentru ca restrângerea exercițiului acestui drept să fie conformă dispozițiilor constituționale și convenționale.
Astfel, Curtea reține că, potrivit jurisprudenței Curții Europene a Drepturilor Omului, o ingerință în dreptul la viața privată și de familie nu contravine prevederilor art. 8 doar dacă “este prevăzută de lege”, urmărește unul sau mai multe scopuri legitime prevăzute în paragraful 2 al articolului și dacă este “necesară într-o societate democratică” pentru atingerea acelui scop (Hotărârea din 24 august 1998, pronunțată în Cauza Lambert c Franței, § 22). Totodată, Curtea observă că, potrivit jurisprudenței sale, pentru ca restrângerea unui drept să poată fi justificată, trebuie întrunite, în mod cumulativ, cerințele expres prevăzute de art. 53 din Constituție, și anume: să fie prevăzută prin lege; să se impună restrângerea sa; să se circumscrie motivelor expres prevăzute de textul constituțional, și anume pentru: apărarea securității naționale, a ordinii, a sănătății ori a moralei publice, a drepturilor și a libertăților cetățenilor; desfășurarea instrucției penale; prevenirea consecințelor unei calamități naturale, ale unui dezastru ori ale unui sinistru deosebit de grav; să fie necesară într-o societate democratică; să fie proporțională cu situația care a determinat-o; să fie aplicată în mod nediscriminatoriu; să nu aducă atingere existenței dreptului sau a libertății [35] Ori de câte ori se aduce o atingere unui interes legitim al unei persoane, această persoană trebuie să aibă posibilitatea să se poată adresa instanței cu o acțiune în care să pună în discuție încălcarea astfel suferită și să obțină, dacă este cazul, reparația corespunzătoare, chiar dacă, în unele cazuri, acțiunea exercitată îmbracă forma unei căi de atac împotriva unei hotărâri judecătorești.
Dreptul de “recurs” instituit de art. 13 este un drept subiectiv de natură procedurală: el garantează, în privința drepturilor și libertăților prevăzute de Convenție, un drept de acces în fața judecătorului intern sau în fața oricărei alte autorități competente ce poate dispune “redresarea” situației litigioase, adică înlăturarea încălcării denunțate și a consecințelor sale pentru titularul dreptului încălcat.
Calea de atac trebuie să fie “efectivă” atât din punctul de vedere al reglementării, cât și din cel al rezultatului practic. “Autoritatea” la care se referă art. 13 nu trebuie să fie neapărat o instanță de judecată. Totuși, atribuțiile și garanțiile procesuale oferite de o astfel de autoritate prezintă o deosebită importanță pentru a determina caracterul efectiv al căii de atac oferite[36]
Pentru a fi necesară într-o societate democratică, ingerința în dreptul la viață privată al unei persoane trebuie să se bucure de garanții adecvate și eficiente împotriva abuzurilor, concretizate în proceduri destinate controlului adoptării și aplicării măsurii restrictive cu scopul de a limita ingerința care rezultă din legislația incriminată la ceea ce este necesar într-o societate democratică[37]
Potrivit directivei, Statele membre trebuie să se asigură că autoritățile competente acordă persoanelor suspectate sau învinuite sau avocaților acestora accesul cel puțin la toate mijloacele de probă aflate în posesia lor, indiferent dacă sunt în apărarea sau împotriva persoanelor suspectate sau acuzate, pentru a garanta caracterul echitabil al procedurilor și pentru a pregăti apărarea.
Articolul 7 al Directivei reglementeazăDreptul de acces la materialele cauzei. Statele membre se asigură că autoritățile competente acordă persoanelor suspectate sau învinuite sau avocaților acestora accesul cel puțin la toate mijloacele de probă aflate în posesia lor, indiferent dacă sunt în apărarea sau împotriva persoanelor suspectate sau acuzate, pentru a garanta caracterul echitabil al procedurilor și pentru a pregăti apărarea. (alin. 2)
Dreptul de acces la dosar este prevăzut explicit în Directiva 2012/13/UE din 12 mai 2012 privind dreptul la informare în cadrul procedurilor penale, care în art. 7 dispune că: „(1) Atunci când o persoană este arestată și reținută în orice etapă a procesului penal, statele membre se asigură că documentele referitoare la cauza specifică, aflate în posesia autorităților competente și care sunt esențiale pentru a contesta în mod efectiv, în conformitate cu dreptul intern, legalitatea arestării sau reținerii, sunt puse la dispoziția persoanelor arestate sau a avocaților acestora.
Statele membre se asigură că, în conformitate cu dispozițiile dreptului intern, decizia prin care se refuză accesul la anumite materiale în conformitate cu prezentul alineat este luată de o autoritate judiciară sau poate face, cel puțin, obiectul controlului judiciar”[38].
Cu condiția ca aceasta să nu aducă prejudicii dreptului la un proces echitabil, prin derogare, accesul la anumite materiale poate fi refuzat, în cazul în care astfel de acces ar putea conduce la periclitarea gravă a vieții sau a drepturilor fundamentale ale unei alte persoane sau dacă refuzul este strict necesar pentru apărarea unui interes public important, ca de exemplu în cazurile în care accesul poate prejudicia o anchetă în curs sau poate afecta grav securitatea internă a statului membru în care se desfășoară procedurile penale. Statele membre se asigură că, în conformitate cu dispozițiile dreptului intern, decizia prin care se refuză accesul la anumite materiale în conformitate cu prezentul alineat este luată de o autoritate judiciară sau poate face, cel puțin, obiectul controlului judiciar. (Directiva 2012/13/UE din 22 mai 2012 art. 7 alin. 4 )
„O altă particularitate ce se impune a fi menționată constă în înregistrarea dosarelor confidențiale, având ca obiect măsuri de supraveghere, percheziții informatice ori domiciliare, în cazul cărora se impune aplicarea în mod obligatoriu a bifei Dosar Confidențial, astfel încât, datorită caracterului nepublic al fazei de urmărire penală și al confidențialității acestor tipuri de informații, datele regăsite în sistemul ECRIS să nu apară pe Portalul Instanțelor de Judecată. ECRIS-ul a fost modificat, astfel încât, în mod automat, la înregistrarea unui dosar confidențial (după alegerea obiectului principal) va fi aplicată bifa confidențial, ce va fi vizibilă la secțiunea Informații generale. Astfel, chiar dacă grefierul nu aplică bifa confidențial la momentul înregistrării dosarului, după înregistrarea lui la secțiunea Informații generale se va regăsi bifa Dosar confidențial aplicată automat. În practică, în cadrul unor instanțe grefierii registratori aplică în continuare bifa Dosar Confidențial la momentul înregistrării dosarului. ”[39].
Socotim că în dreptul nostru nu poate fi necesar la cunoștința completului, în timpul judecății un asemenea Dosar Confidențial. Condițiile unei ședințe nepublice le găsim reglementate în art. 351, art. 509, în cauzele cu inculpați minori, sau art. 535, la judecarea contestației la hotărârea primei instanțe la cererea de reabilitare.
În consecință, cum în dosarul instanței nu pot încăpea documente secrete, Dosarul Confidențial – dacă există așa ceva – nu poate ajunge la completul de judecată desemnat.
Informații clasificate, fiind interzis a se discuta la judecată, pot constitui un punct de plecare în alcătuirea unor probe pertinente, la îndemâna oricui.
Materialele urmăririi penale fiind supuse direct verificării și evaluării completului de judecată și fiind cunoscute de la dosar părților interesate, citirea lor în instanță și posibilitatea părților de a le discuta, folosirea lor la soluționarea cauzei nu constituie o încălcare a principiului nemijlocirii atunci când la soluționarea cauzei s-ar lua în considerare acte care nu aparțin nici materialelor urmăririi penale, nici celor realizate prin cercetarea judecătorească și care nu au fost deci supuse discuției orale a părților și controlului activ în ședință al controlului completului de judecată[40].
[1] M. Of. nr. 33 din 3 martie 1992, cu modificările și completările ulterioare
[2] Republicată în Monitorul Oficial nr. 827 din 13 septembrie 2005, cu modificările și completările ulterioare
[5] Dosarul nr. 38/752/2015 al Trib. Mil. Cluj – vol.1 fila 37
[6] Potrivit Deciziei Curtii Constitutionale nr.22/18 ianuarie 2018 (M. Of. nr. 188 din 26 februarie 2018), vor fi eliminate fizic din continutul dosarului probele astfel obtinute, pentru garantarea efectivă a prezumtiei de nevinovatie a inculpatului si a dreptului la un proces echitabil a acestuia”. (C. Mil. Apel București, dec. nr. 35 din 12 iulie 2018)
[7] Curtea Constituțională , Dec. nr.383 din 27 mai 2015, M. Of. nr.535 din 17 iulie 2015,§21. V și Dec. nr. 633/2018, §434
[8] Decizia nr.113 din 24 februarie 2005, M. Of. nr.215 din 14 martie 2005; Decizia nr.403 din 14 iulie 2005, M. Of. nr.697 din 3 august 2005
[9] Dec. nr.840 din 8 decembrie 2015, M. Of. nr.120 din 16 februarie 2016, §§ 19 şi 20. V Dec. nr.633/2018 § 588. (dacă ar fi dorit completarea acestui cadru normativ, legiuitorul ar fi trebuit să modifice dispozițiile art.281 din cod, incluzând ipoteza criticată în cuprinsul acestei norme).
[10] Sunday Times c. U.K., (Requête no 6538/74),26 avril 1979 § 55 sau hotărârea Golder din 21 februarie 1975 seria A nr 18, p. 17, § 34, http://hudoc.echr.coe
[11] Cauza Helle c Finlandei, Hotărârea din 19 decembrie 1997, Cauza Boldea c României – Hotărârea din 15 decembrie 2007.
[12] cauza Kremzow c Austriei din 21 septembrie 1993.
[13] I.C.C.J. , S. Pen., Dec . nr. 164/A din 8 mai 2015
[14] Sursa: http://www.consult-avocat.ro/. Î.C.C.J., a constituit un grup de lucru format din 6 persoane care au elaborat recomandări privind individualizarea pedepselor în cauzele referitoare la corupție. Aceste recomandări au fost făcute în urma studiului semestrial privind individualizarea pedepselor în cauzele referitoare la corupție ce se înscrie în preocupările instanței supreme în scopul eficientizării mecanismului de interpretare și aplicare unitară a prevederilor legale, reprezentând un instrument de sinteză și analiză asupra modului concret în care instanțele competente în judecarea unor infracțiuni de corupție, stabilesc cuantumurile și modalitățile de executare ale pedepselor atunci când constată vinovăția inculpaților trimiși în judecată.
[15] Curtea Constituțională , Decizia nr. 650 din 25 octombrie 2018 referitoare la obiecția de neconstituționalitate a dispozițiilor art. I pct. 2 [cu referire la art. 5 alin. (11)-(14)], pct. 4 [cu referire la art. 17 lit. a)], pct. 5 [cu referire la art. 35 alin. (1) fraza a doua], pct. 6 [cu referire la art. 39 alin. (1) lit. b), c) şi e)], pct. 10 [cu referire la art. 64 alin. (1)], pct. 11 [cu referire la abrogarea art. 64 alin. (6)], pct. 13 [cu referire la art. 75 alin. (1) lit. d)], pct. 14 [cu referire la art. 75 alin. (2) lit. d)], pct. 15 [cu referire la art. 75 alin. (3)], pct. 17 [cu referire la abrogarea art. 91 alin. (1) lit. c)], pct. 20 [cu referire la art. 96 alin. (4)], pct. 21 [cu referire la art. 100], pct. 22 [cu referire la art. 1121 alin. (1) şi (2)], pct. 23 [cu referire la art. 1121 alin. (21)], pct. 24 [cu referire la art. 1121 alin. (3)], pct. 26 [cu referire la art. 154 alin. (1) lit. b) şi c)], pct. 27 [cu referire la art. 155 alin. (2) şi (3)], art. I pct. 28 [cu referire la art. 1591], pct. 29 [cu referire la art. 173 alin. (2)-(5)], pct. 30 [cu referire la abrogarea art. 175 alin. (2)], pct. 31 [cu referire la art. 177 alin. (1) lit. b) şi c)], pct. 32 [cu referire la art. 1871], pct. 33 [cu referire la art. 189 alin. (1) lit. i)], pct. 38 [cu referire la art. 257 alin. (4)], pct. 39 [cu referire la art. 269 alin. (3)], pct. 40 [cu referire la art. 269 alin. (4)-(6)], pct. 41 [cu referire la art. 273 alin. (4)], pct. 42 [cu referire la art. 277 alin. (1)-(3)], pct. 43 [cu referire la art. 277 alin. (31) şi (32)], pct. 46 [cu referire la art. 290 alin. (3)], pct. 47 [cu referire la art. 291 alin. (1)], pct. 49 [cu referire la art. 295 alin. (3)], pct. 50 [cu referire la art. 297 alin. (1)], pct. 51 [cu referire la art. 297 alin. (3)], pct. 52 [cu referire la abrogarea art. 298], pct. 53 [cu referire la art. 308 alin. (3) şi (4)], pct. 54 [cu referire la art. 309] şi pct. 62 [cu referire la art. 367 alin. (6)], art. II [cu referire la sintagma “probe certe”] şi art. III din Legea pentru modificarea şi completarea Legii nr. 286/2009 privind Codul penal, precum şi a Legii nr. 78/2000 pentru prevenirea, descoperirea şi sancționarea faptelor de corupție, precum şi a legii în ansamblul său, m. Of. Nr. 97 din 7 februarie 2019, §§ 385, 402, 404 și § 392. Cu Opinie concurentă, Judecător, dr. Livia Doina Stanciu, Opinie separată, Judecători, Daniel Marius Morar, Mona-Maria Pivniceru, și încă Opinie separată , Judecător, dr. Livia Doina Stanciu
[16] Curtea Constituțională , Decizia nr. 650 din 25 octombrie 2018, M. Of. Nr. 97 din 7 februarie 2019, §§ 390-392
[17] Curtea Constituțională , Decizia nr. 37 din 29 ianuarie 2004 referitoare la excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 10 şi 11 din Legea nr. 51/1991 privind siguranța națională a României, M. Of. nr. 183 din 3 martie 2004
[18] Curtea Constituțională , Decizia nr. 22 din 18 ianuarie 2018 referitoare la excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 102 alin. (3), art. 345 alin. (3) şi art. 346 alin. (4) din Codul de procedură penală, M. Of. nr. 177 din 26 februarie 2018
[19] Decizia nr. 22/2018. prin sintagma “excluderea probei”,se înțelege şi eliminarea mijloacelor de probă din dosarul cauzei.
[20] Decizia nr. 51 din 16 februarie 2016 referitoare la excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 142 alin. (1) din Codul de procedură penală
[21] angajații Serviciului Român de Informații nu pot fi considerate organe de cercetare penală speciale totuși ei pot acorda însă sprijin la efectuarea anumitor activități de cercetare penală, pentru infracțiuni privind securitatea națională prevăzute în titlul X din Codul penal și infracțiunilor de terorism, din dispoziția procurorului, punerea în aplicare a mandatelor de supraveghere tehnică. Protocoalele (Protocol de cooperare între Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție și Serviciul Român de Informații nr. 7505 din 29.03.2018, https://www.sri.ro/assets/img/news/protocol-de-cooperare/.) au condus într-o oarecare măsură la extinderea limitele competenței organelor de cercetare penală speciale din cadrul Serviciului Român de Informații și crearea așa zisului câmp tactic intitulat de către generalul Dumitru Dumbravă șeful Direcției juridice a Serviciului Român de Informații ( Valerian Vlangăr, Competența organelor de cercetare penală speciale – reglementări actuale și perspective, Revista „Universul Juridic” nr. 8/2020). Cu toate că există Ordinul Ministerului Public nr. 90 din 21.05.2014 prin care Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție stabilește reguli clare în ceea ce privește procedura de acordare a avizului conform pentru funcționarea organelor de cercetare penală ale poliției judiciare și a organelor de cercetare penală speciale, la nivelul Ministerului Apărării Naționale nu au fost elaborate norme privind condițiile de desemnare a ofițerilor care pot avea calitatea de organe de cercetare penală speciale.
[22] Curtea Constituțională Decizia nr. 51 din 16 februarie 2016
[25] V Hotărârea din 25 martie 1998, pronunțată în Cauza Kopp c Elveției, (§ 72) şi Hotărârea din 30 iulie 1998, pronunțată în Cauza Valenzuela Contreras c Spaniei (§ 46)].
[26] În excepție se susține că noțiunea de “sprijin tehnic” reprezintă porți prin care serviciile secrete pătrund în activitatea de urmărire penală. Decizia nr. 51 din 16 februarie 2016 § 49
[27] Art. 3 din Ordinul viceprim-ministrul, ministrul afacerilor interne nr. 64 din 1 iulie 2015 privind stabilirea unor măsuri organizatorice în scopul asigurării exercitării dreptului de a consulta dosarul penal, M. Of. nr. 500 din 7 iulie 2015
[28] cf Curtea Constituțională , Decizia 16/2018 . M. Of. nr. 927 din data de 2 noiembrie 2018
[29] Curtea Constituțională , Decizia nr. 244 din 6 aprilie 2017 referitoare la excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 145 din Codul de procedură penală, M. Of. nr. 529 din 6 iulie 2017
[33] Hotărârea din 21 aprilie 2009, pronunțată în Cauza Răducu îc României, § 91
[34] Hotărârea din 1 iulie 2008, pronunțată în Cauza Liberty și alții c Regatului Unit al Marii Britanii, paragraful 56. CEDO a statuat că înregistrările video intră în sfera noțiunii de viață privată (Hotărârea din 17 iulie 2003, pronunțată în Cauza Perry c Regatului Unit al Marii Britanii, § 4. De asemenea, intră în sfera noțiunii de viață privată înregistrările audiovideo (Hotărârea din 5 noiembrie 2002, pronunțată în Cauza Allan c Regatului Unit al Marii Britanii, §§ 35-36; Hotărârea din 12 mai 2000, pronunțată în Cauza Khan c Regatului Unit al Marii Britanii, § 25)
[37] CEDO, Hotărârea din 3 februarie 2015, pronunțată în Cauza Pruteanu c României, §§ 48 şi 50); Curtea Constituțională ; Curtea Constituțională, Decizia nr. 244 din 6 aprilie 2017 referitoare la excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 145 din Codul de procedură penală
[40] Vintilă Dongoroz, Judecata, în „Explicații teoretice ale Codului de procedură penală român” Partea specială, vol. II, de Vintilă Dongoroz ș. a. , Ed. Academiei, București, 1976, pp. 132-133
Raportorul Special al ONU pentru promovarea și protecția drepturilor omului și a libertăților fundamentale în procesul de combatere a terorismului, ca terț intervenient la CEDO, subliniind faptul că dreptul victimei la aflarea adevărului a fost recunoscut în mod expres într-o serie de instrumente internaționale negociate sub auspiciile Organizației Națiunilor Unite, a susținut că dreptul internațional protejează în prezent dreptul legal al victimei, rudelor acesteia și al publicului larg să caute și să obțină toate informațiile relevante privind comiterea pretinsei încălcări, inclusiv starea și locația victimei și, după caz, procesul prin care pretinsa încălcare a fost autorizată oficial. De asemenea, include dreptul victimei la un remediu adecvat (în raport cu care aflarea adevărului reprezintă o parte indispensabilă). Plata unei compensații pecuniare fără dezvăluirea publică completă a adevărului nu este suficientă pentru executarea acestei obligații. De cealaltă parte a ecuației, dreptul internațional impune obligații corespunzătoare statelor, care ar putea fi reunite în mod convenabil sub rubrica principiului răspunderii în dreptul internațional . Acesta impune sarcini specifice pentru toate cele trei puteri ale statului. Organele de supraveghere ale puterilor executivă, judecătorească și legislativă, precum și organismele independente cărora li s-a încredințat responsabilitatea oficială de a controla aspecte în materie de informații și/sau conducerea agențiilor de informații și de aplicare a legii, suportă fiecare o parte din responsabilitatea statului de a garanta exercitarea dreptului la adevăr și principiul răspunderii.
Cu titlu de exemplu, atunci când o persoană se poate legitim pretinde victima violenței agenților statului, statul are obligația pozitivă de a realiza o anchetă eficace care să identifice persoanele vinovate. Curtea a constatat, în Kmetty c. Ungaria, că autoritățile au omis să realizeze unele activități de anchetă ce ar fi putut elucida cele petrecute, omițând să îl audieze pe medicul ce l-a examinat pe reclamant la momentul la care a ajuns la secția de poliție ori să încerce o procedură de identificare a polițiștilor care l-ar fi lovit pe reclamant. De aceea, ancheta realizată nu a fost eficace, iar art. 3 a fost violat[1].
Problema statutului de victimă al reclamatului era strâns legată de întrebarea dacă investigația asupra evenimentelor în discuție a fost eficientă și dacă compensația acordată a oferit o reparație suficientă pentru suferințele sale. Deși Curtea nu a fost convinsă că hotărârea ce acorda compensații reclamantului avea semnificația recunoașterii unei încălcări în substanță a art. 3, a decis să plece de la această prezumție[2]. Reclamantul a primit cel puțin o compensație parțială pentru relele tratamente pe care le-a suferit. Cu toate acestea, în cazul relelor tratamente comise cu intenție, o încălcare a art. 3 nu poate fi remediată doar prin acordarea unei compensații victimei, deoarece, dacă ar fi așa, ar fi posibil ca statul să evite punerea sub acuzare și pedepsirea celor responsabili și astfel interzicerea legală generală a torturii și tratamentelor inumane și degradante ar fi ineficientă în practică.
Curtea a trebuit prin urmare să examineze eficiența investigației. în ceea ce privește promptitudinea, administrației penitenciarului i-au fost necesare trei zile pentru a informa procuratura asupra incidentului, o întârziere care ar fi putut avea ca rezultat o pierdere a probelor. Cu privire la minuțiozitatea investigației, nu s-a făcut nicio evaluare cantitativă și calitativă a rănilor reclamantului, în vederea diferitelor versiuni ale evenimentelor. Procurorul s-a bazat pe trei rapoarte medicale elaborate doar de medici ai închisorii, care au furnizat informații medicale limitate și nu au inclus nicio explicație a reclamantului cu privire la plângerile sale. Similar, evaluarea probelor a fost selectivă și inconsistentă, concluziile bazându-se în principal pe mărturiile gardienilor, a căror credibilitate trebuia de asemenea pusă la îndoială. într-adevăr, este curios cum a fost imposibilă identificarea deținuților care au fost martori oculari ai evenimentelor și care ar fi putut aduce informații relevante. Niciun moment nu a existat vreo încercare de a analiza nivelul forței folosite de gardieni și dacă a fost necesară și proporțională în situația dată. Procurorul a concluzionat, fără nicio dovadă independentă, că gardienii au atacat în mod legal reclamantul datorită rezistenței sale fizice. în cele din urmă, instanța internă doar s-a raliat concluziilor procurorului; martorii oculari ai incidentului, inclusiv reclamantul și gardienii care l-au bătut nu au fost niciodată interogați. Curtea a fost în mod particular frapată de faptul că instanța a acordat reclamantului despăgubiri întemeindu-se doar pe lipsa unui control suficient asupra gardienilor din partea penitenciarului. în virtutea acestor constatări, reacția autorităților la un grav incident de rele tratamente deliberate din partea agenților săi a fost inadecvată și ineficientă, iar măsurile luate nu au furnizat un remediu adecvat reclamantului. Prin urmare reclamantul poate să pretindă că este o victimă în sensul art. 34. în consecință, a existat o încălcare a art. 3 din punct de vedere substanțial și procedural.
Interdicția absolută înscrisă în articolul 3 al Convenției implică pentru autoritățile naționale datoria de a realiza o anchetă oficială efectivă atunci când o persoană pretinde, în mod « care poate fi apărat », că a fost victima acelor contrare articolului 3 și comise în circumstanțe suspecte, o astfel de obligație neputând în principiu să se limiteze doar la cazurile de tratamente rele aplicate de agenții de Stat[3] . Această anchetă trebuie să elucideze faptele și să identifice responsabilii[4]
Autoritățile au obligația de a acționa imediat ce o plângere oficială este depusă. Un răspuns rapid din partea lor, atunci când este vorba de anchetarea bazată pe pretinderi de tratamente rele poate fi în general considerat drept esențial pentru a păstra încrederea publicului în principiul legalității și pentru a evita orice aparență de complicitate sau de toleranță referitoare la actele ilegale. Ori, toleranța autorităților față de astfel de acte nu poate decât să submineze încrederea publicului în principiul legalității și a adeziunii la statul de drept [5]
În Cauza Hussain c României, Curtea constată că reclamantul pretinde că a fost agresat în iulie 1999 (paragraful 11 de mai sus) și apoi la 18 aprilie (paragraful 23 de mai sus) și 18 octombrie 2000 și că a sesizat comisariatul de poliție sau parchetul cu privire la fiecare accident. Aceasta relevă de asemenea, cu privire la incidentele din 18 aprilie și 18 octombrie 2000, că caracterul ce poate fi apărat al pretinderilor interesatului decurgea din cele două certificate medicale din 12 și 18 octombrie 2000.
Totodată, Guvernul nu a prezentat informații cu privire la faptul că asupra cererii extrase din derularea anchetei consacrate incidentului din 19 noiembrie 1999, pe care Curtea o respinge drept inadmisibilă). În contradictoriu, acesta nu a făcut nici o referire la celelalte incidente..
Curtea relevă în această privință, că, deși reclamantul a informat autoritățile competente cu privire la pretinsele încălcări, prin intermediul plângerilor sale, acestea s-au mulțumit să-l informeze, ca răspuns la cererile sale, că fuseseră acordate instrucțiuni polițiștilor pentru a proceda la o completare a anchetei. În plus, Guvernul nu a furnizat informații sau documente care să demonstreze că fuseseră efectuate anchete cu diligență și că autoritățile judiciare s-au pronunțat asupra temei lor[6].
Curtea conchide așadar că Statul român nu și-a respectat obligația extrasă din articolul 3 al Convenției de a realiza o anchetă aprofundată și eficientă în ceea ce privește pretinderile formulate de reclamant legate de tratamentele aplicate de niște indivizi în iulie 1999 și în 18 aprilie și 18 octombrie 2000.
Prin urmare, a existat o încălcare a articolului 3 al Convenției sub context procedural[7].
În Cauza Al Nashiri c României , în viziunea reclamantului[8], natura și gravitatea încălcărilor suferite de acesta erau comparabile cu încălcările Convenției stabilite prin hotărârea Curții în Asociația „21 decembrie 1989” și alții împotriva României[9]. Reclamantul a fost victima unui program amplu, între mai multe state, de transferuri secrete și detenție care a ridicat întrebări fundamentale în temeiul sistemului Convenției. Aceasta a fost o situație care, la fel ca în Kelly și alții c Regatului Unit [10] „impunea o explicație”, iar România avea o obligație continuă de a desfășura o anchetă efectivă în privința cauzei sale. România trebuia să pună capăt încălcării continue a drepturilor sale prin desfășurarea unei anchete efective, având totodată în vedere faptul că era important ca societatea din România și din alte state să afle adevărul despre relele tratamente și detenția sa secretă în România[11].
Curtea a constatat că, prin acțiunile și lipsa de acțiune a autorităților române, în contextul complicității acestora la desfășurarea Programului DMI al CIA[12] pe teritoriul României, reclamantul a fost expus riscului de a i se aplica pedeapsa cu moartea . Deși procedurile împotriva acestuia desfășurate în fața comisiilor militare sunt încă pendinte și rezultatul procesului rămâne incert, acest risc există în continuare. În opinia Curții, îndeplinirea obligațiilor care îi revin în temeiul art. 2 și art. 3 din Convenție, coroborate cu art. 1 din Protocolul nr. 6 la Convenție, impune guvernului român să încerce să elimine acest risc cât mai curând posibil, solicitând garanții din partea autorităților SUA conform cărora reclamantului nu i se va aplica pedeapsa cu moartea.[13]
În Cauza Al Nashiri c României, având în vedere deficiențele din procedurile de investigare care s-au produs în speța reclamantului, Curtea a concluzionat că România nu a reușit să respecte cerințele unei anchete care să fie „promptă”, „aprofundată” și „efectivă” în sensul art. 3 din Convenție. În special, a constatat că, având în vedere probele pe care le are la dispoziție, nicio persoană care să poarte răspunderea pentru rolul României în cadrul Programului DMI nu a fost identificată până în prezent . Pe baza probelor din dosar, se pare că nu există obstacole practice insurmontabile care să fi împiedicat până în prezent desfășurarea unei anchete efective[14] .
În temeiul art. 46 din Convenție, Curtea consideră necesar să transmită următoarele indicații. În primul rând, având în vedere în special natura încălcării procedurale a art. 3 constatate în prezenta cauză, obligația care îi incumbă României în temeiul art. 46 impune în mod inevitabil luarea, fără întârziere, a tuturor măsurilor necesare pentru a reactiva ancheta penală încă pendinte. Ulterior, în conformitate cu principiile aplicabile din Convenție, ancheta penală ar trebui să fie încheiată cât mai curând posibil, odată ce, în măsura în care acest lucru se dovedește fezabil, circumstanțele și condițiile în care reclamantul a fost adus în România, a fost tratat în România și ulterior a fost îndepărtat din România sunt elucidate, pentru a permite identificarea și, dacă este cazul, sancționarea persoanelor responsabile. [15]
În prezenta cauză, Curtea a constatat că statul român a încălcat grav mai multe dispoziții ale Convenției. A hotărât că răspunderea statului pârât este angajată în ceea ce privește tratamentul contrar art. 3 aplicat reclamantului și detenția secretă a acestuia, care încalcă art. 5. De asemenea, statul pârât nu a efectuat o anchetă eficientă, astfel cum se impunea în temeiul art. 3 și 13 din Convenție. În plus, Curtea a constatat o încălcare a drepturilor reclamantului în temeiul art. 8. De asemenea, s-a constatat că statul pârât este responsabil pentru că a permis CIA să îl transfere pe reclamant de pe teritoriul acestuia, în pofida existenței unui risc major ca acesta să poată face obiectul unui proces inechitabil în mod flagrant, cu încălcarea art. 6 § 1, și ca acestuia să i se poată aplica pedeapsa cu moartea, cu încălcarea art. 2 și art. 3 din Convenție, coroborate cu art. 1 din Protocolul nr. 6 la Convenție[16]. Având în vedere elementele menționate anterior, Curtea consideră că, în mod incontestabil, reclamantul a suferit un prejudiciu moral care nu poate fi reparat prin simpla constatare a unei încălcări. În consecință, având în vedere gravitatea extremă a încălcărilor Convenției a căror victimă a fost reclamantul și, pronunțându-se în echitate, astfel cum prevede art. 41 din Convenție, Curtea îi acordă suma de 100 000 EUR, plus orice sumă ce poate fi datorată cu titlu de impozit pentru aceasta.
Obligația procedurală ce decurge din art. 2 cere realizarea unei anchete efective atunci când recurgerea la forță, în special de către agenții statului, a dus la uciderea unei persoane. Este vorba de o examinare imediată, completă, imparțială și profundă a circumstanțelor în care au fost comise crimele, pentru a putea realiza identificarea și sancționarea persoanelor răspunzătoare. Este o obligație nu de rezultat, ci de mijloace.
În Cauza Asociația „21 Decembrie 1989” și alții, Curtea a examinat eficacitatea anchetei[17]cu privire la decesul violent al fiului reclamanților, în lumina principiilor bine stabilite în materie[18] .
Autoritățile trebuie să fi luat măsuri rezonabile pentru a asigura obținerea probelor cu privire la faptele respective. În acest context, o cerință de celeritate și diligență rezonabilă este implicită. De asemenea, persoanele însărcinate cu ancheta și cele care efectuează investigațiile trebuie să fie independente de cele implicate în evenimente, excluzând orice legătură ierarhică sau instituțională și solicitând o independență practică [19] .
În cazul în care obstacole sau dificultăți împiedică evoluția unei anchete într-o situație deosebită, înseamnă că reacția promptă a autorităților este capitală pentru păstrarea încrederii publicului și adeziunea la statul de drept. Orice carență a anchetei care îi slăbește capacitatea de stabilire a circumstanțelor speței sau de identificare a persoanelor răspunzătoare riscă să conducă la concluzia că nu prezintă nivelul de eficiență necesar .
Din aceleași motive, publicul trebuie să aibă dreptul de a verifica în mod suficient ancheta sau concluziile sale, astfel încât să poată fi contestată răspunderea atât în practică, cât și în teorie. Gradul impus de control public poate varia de la o situație la alta.
La scurt timp după evenimentele din 1989, a fost inițiată o anchetă din oficiu. Începută în 1990, procedura penală privind decesul [. . . ] este încă pendinte, de mai bine de douăzeci de ani. Curtea reamintește că, în speță, competența sa ratione temporis nu îi permite să ia în considerare decât perioada ulterioară datei de 20 iunie 1994, data intrării în vigoare a Convenției în România.
Astfel cum reiese din elementele dosarului, în perioadele 1994 – 2001 și 2002 – 2005 – adică timp de zece ani, în total – nu s-a realizat nicio investigație care să încerce să identifice persoanele răspunzătoare. Curtea consideră că, chiar dacă imediat după căderea fostului regim, ancheta începută s-ar fi putut confrunta cu unele dificultăți obiective, ulterior, inactivitatea autorităților o perioadă atât de lungă nu mai este justificată (Agache și alții, §. 80)
Mai mult, lacunele anchetei au fost în repetate rânduri constatate chiar de autoritățile naționale. Astfel, din cauza acestor carențe, hotărârea din 30 august 1999 a Secției Parchetelor militare a infirmat decizia de neîncepere a urmăririi penale pronunțată la 28 decembrie 1994. Cu toate acestea, ancheta ulterioară nu a reușit să remedieze aceste carențe.
Secția Parchetelor militare din cadrul Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție a recunoscut și a identificat anumite cauze ale întârzierii anchetei, inclusiv în scrisoarea sa din 5 iunie 2008, printre care faptul că actele de cercetare penală necesare nu au fost realizate imediat după comiterea crimelor și relelor tratamente denunțate, măsurile repetitive vizând transferul dosarului de la un procuror la altul, necomunicare imediată părților vătămate a deciziilor de neîncepere a urmării penale, precum și „lipsa de cooperare” a instituțiilor implicate în represiunea din decembrie 1989. În această privință, Curtea reamintește că ascunderea cu intenție a probelor generează îndoiala cu privire la capacitatea reală a anchetelor de stabilire a faptelor (McKerr, § 137). De asemenea, clasificarea ca „secret absolut” și „secret” a informațiilor esențiale pentru anchetă – din care rapoartele și jurnalele de luptă ale mai multor unități militare ce descriu misiunile lor în timpul evenimentelor din decembrie 1989 – este de natură să compromită sarcina organelor judiciare însărcinate cu ancheta. Accesul la aceste arhive nu poate fi refuzat anchetatorilor decât din motive de siguranță națională, în aceste circumstanțe excepționale și sub un control judiciar independent. Or, în speță, Guvernul nu a adus nicio justificare de această natură, care să poată împiedica ancheta o perioadă atât de lungă de timp.
Abia la 10 februarie și la 9 martie 2010, aproape la douăzeci de ani după evenimente, aceste informații esențiale pentru anchetă, clasificate anterior ca „secret absolut” și „secret” au fost accesibile, prin hotărâri de guvern, atât reclamanților cât și oricărei părți vătămate. Or, înainte de această dată, Curtea nu este convinsă că interesele reclamanților de a participa la anchetă, precum și interesul publicului de a avea un control suficient asupra anchetei au fost apărate suficient de mult .
Curtea a subliniat deja mai sus importanța dreptului victimelor și a celor în drept de a cunoaște adevărul cu privire la circumstanțele evenimentelor ce implică încălcarea masivă a drepturilor fundamentale cum este dreptul la viață, ce implică dreptul la o anchetă judiciară efectivă și eventualul drept la reparație. Din acest motiv, în cazul utilizării masive a forței letale împotriva populației civile în timpul manifestațiilor antiguvernamentale precedând tranziția de la un regim comunist la un regim democrat, cum este cazul de față, Curtea nu poate accepta ca o anchetă să fie efectivă în cazul în care se termină prin efectul prescripției răspunderii penale, în vreme ce înseși autoritățile au rămas inactive. De altfel, astfel cum Curtea a arătat deja, amnistia este în general incompatibilă cu obligația statelor de a ancheta actele de tortură [Ould Dah c Franței (dec.), nr. 13113/03, din 17 martie 2009] și de a lupta împotriva nepedepsirii crimelor internaționale. La fel și în ceea ce privește grațierea (Abdülsamet Yaman c Turciei, nr. 32446/96, pct. 55, 2 noiembrie 2004).
Având în vedere elementele de mai sus, Curtea consideră că autoritățile naționale nu au acționat cu diligența impusă în conformitate cu art. 2 din Convenție. Prin urmare, aceasta stabilește că această dispoziție a fost încălcată sub aspect procedural.
Alături de cele amintite anterior, trebuie să înscriem „Dosarele revoliției” și „Procesul Ceaușeștilor”, cel puțin două dintre evenimentele aflate în atenția opiniei publice, Lipsa de soluție judiciară lasă să planeze asupra autorităților un aer de totală neseriozitate!
Obligația procedurală ce decurge din art. 2 CEDH cere realizarea unei anchete efective , o examinare imediată, completă, imparțială și profundă a circumstanțelor în care au fost comise faptele, pentru a putea realiza identificarea și sancționarea persoanelor răspunzătoare. Este o obligație nu de rezultat, ci de mijloace.
Cu privire la excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 155, art. 157 și art. 159 C. pen., subliniindu-se caracterul depășit al acestor texte de lege, specific altor realități politice și economico-sociale, s-a menționat că, urmare a apariției Constituția României din 1991prin s-a făcut trecerea de la statul totalitar la statul de drept și de la economia centralizata la economia de piața și a aderării României la Uniunea Europeana la 25 aprilie 2005, statul roman este obligat să participe, în comun, la atingerea scopurilor prevăzute în tratate, cu referire la îndeplinirea celor patru libertăți – libertatea de mișcare a persoanelor, bunurilor, capitalurilor și serviciilor, în vederea creării unui spațiu fără frontiere interne.
S-a mai menționat că în cauza dedusă judecății, aceasta împrejurare se valorifica legal prin aplicarea corespunzătoare a dispozițiilor art. 148 din Constituția României, revizuită, în raport de care se constată că pentru a descrie elementul străin în materia infracțiunilor contra siguranței statului, legiuitorul roman de la 1968 a folosit sintagma “puteri, organizații străine sau agenți ai acestora”, respectiv de “inamic”, în situația în care faptele sunt săvârșite în legătura cu statele cu care statul roman s-ar afla în război la vremea respective și că, prin urmare, infracțiunile menționate au în vedere așadar relaționarea într-o unitate infracționala, sub aspectul ilicitului penal, doua entități distincte, inamice. Or, aceste entități distincte nu exista, întrucât în discuție sunt state membre ale aceleași comunități, cu interese comune și structuri organizaționale acționând pe o piața comuna, cu referire la cauza la piața integrata a energiei electrice, îndeplinind acte de comerț. Prin urmare, cu referire speciala la alin. (1) al art. 148 din Constituția României, revizuita, raportat la art. 1-10 din Tratatul de instituire a unei Constituții pentru Europa, sintagma puteri și organizații străine nu poate privi statele partenere, ca membre ale Uniunii Europene și nici pe cetățenii acestora, având cetățenia Uniunii.
Ca atare, în măsura în care prin textele menționate nu se prevede expres ca infracțiunile nu pot privi state din Uniunea Europeana și cetățeni ai Uniunii, acestea sunt evident neconstituționale.
Pe de alta parte, tot sub aspectul neconstituționalității textelor menționate din legea penală, s-a făcut trimitere la definirea conceptului de secret de stat prin art. 15 lit. d) din Legea nr. 182/2002 privind protecția informațiilor clasificate, în sensul ca acesta supune protecției informațiile care privesc securitatea naționala, prin a căror divulgare se pot prejudicia siguranța națională și apărarea tarii, subliniindu-se că sintagma” aceleași fapte, daca privesc alte documente sau date care prin caracterul și importanta lor fac ca fapta săvârșita sa pericliteze siguranța statului” care face trimitere sub aspectul înțelegerii la prevederile Legii nr. 51/1991, nu satisfac exigentele de previzibilitate și accesibilitate ale normei penale.
În acest sens s-a arătat că pornindu-se de la conceptul de secret de stat având o reprezentare oarecum disponibila prin consultarea legislației extrapenale, se ajunge la o noțiune integral vaga – caracter și importanta – sub aspect prescriptiv și de modelare comportamentala și că în situația în care se face aplicarea textelor supuse controlului contenciosului constituțional, este necesara suprapunerea prevederilor generale menționate la situații concrete, proces care se dovedește echivoc, neprevizibil și permeabil abuzurilor. Prin urmare, este evident sub aspectul arătat ca, întrucât criteriile de determinare a caracterului și importantei faptelor sunt prevăzute de legi extrapenale, eventuala încadrare este rezultatul unui proces de calificare efectuat pe baze normative extrapenale, care nu puteau fi cunoscute de făptuitor și nici apreciate de acesta în momentul săvârșirii faptei, pentru a se putea considera ca acesta a avut reprezentarea, încă de la început, a riscurilor la care s-ar expune în ipoteza săvârșirii faptei prevăzute de legea penală, incluzând încadrarea juridica și pedeapsa prevăzuta de textul incriminator aplicabil.
Așadar, sub aspectul menționat, textele supuse controlului de constituționalitate intra neechivoc în contradicție cu art. 23 alin. (12), cu art. 73 alin. (3) lit. h), cu art. 11 și art. 20 din Constituția României, respectiv art. 7 CEDH, prin care se consacra principiul legalității infracțiunilor și pedepselor, potrivit căruia o lege penală nu poate fi aplicata extensiv, în detrimentul acuzatului, prin analogie.
Totodată, s-a subliniat faptul că lipsa neechivoca a calității necesare a dispozițiilor legale supuse controlului în contenciosul constituțional invalidează prezumția de nevinovăție statuata de art. 23 alin. (11) din Constituția României, precum și echitatea procesului care se desfășoară cu privire la fapta de care sunt acuzat, astfel cum aceasta este prevăzuta prin art. 21 alin. (3) din legea fundamentala și de art. 6 CEDH.
În motivarea excepției de neconstituționalitatea a dispozițiilor art. 911 din C. pr. pen. și art. 13 din Legea nr. 51/1991[20] s-a susținut că din dispozițiile art. 228 și art. 224 din C. pr. pen. rezulta cu evidenta ca în faza premergătoare urmăririi penale nu pot fi dispuse masuri procesuale, deoarece acestea se pot lua exclusiv cu privire la învinuit sau inculpat, ceea ce implica o urmărire penală procedural dispusa fata de persoana respectiva, care devine astfel parte în procesul penal.
In aceeași ordine de idei, rezulta cu evidenta din dispozițiile legii procesual penale ca începerea urmăririi penale, punerea în mișcare a acțiunii penale, încuviințarea de probatorii, administrarea acestora și trimiterea în judecata sunt acte procesuale supuse exclusivității procesului penal, aceste distincții, statuate prin norme legale, fiind edictate pentru a satisface exigentele art. 21 alin. (3) din Constituția României, revizuita și art. 6 CEDH.
Or, art. 911 din C. pr. pen. (si art. 13 din Legea nr. 51/1991) nesocotește aceste dispoziții, în măsura în care statuează asupra posibilității efectuării de acte de natura a ilustra existenta acuzației penale, respectiv acte procesuale supuse exclusivității procesului penal-faza urmăririi penale, anterior momentului începerii procesului penal. Mai mult, întreaga secțiune V1 a Capitolului II din Titlul III Cod procedura penală prezintă mari probleme de conformitate cu spațiul de justiție și echitate si, totodată, reprezintă o evidenta ilustrare a unei mentalități depășite și sub aspectul prescriptiv și sub aspectul aplicării legii întrucât acestor dispoziții le lipsește predictibilitatea, fiind inapte a constitui lege în sensul stabilit jurisprudențial în contenciosul european, în aplicarea Convenției pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale. Rezulta așadar, incontestabil, ca în măsura în care se atribuie autorităților menționate competenta de a dispune masuri specifice procesului penal, anterior începerii acestuia, norma legala menționata este neconstituțională.
Totodată, s-a menționat că este dincolo de orice discuție ca masurile la care textul menționat autorizează au ca efect direct, nemijlocit, incontestabil, restrângerea unor drepturi fundamentale. În exemplificare s-a evidențiat că în cazul interceptării comunicațiilor, în discuție este restrângerea unui drept fundamental, cu referire la inviolabilitatea statuata la nivel de lege fundamentala prin art. 28 din Constituția României, revizuita. Or, prin art. 53 alin. (1) din legea fundamentala s-a prevăzut expres ca exercițiul unor drepturi sau a unor libertăți poate fi restrâns motivat de împrejurări excepționale, intre altele, pentru desfășurarea instrucției penale.
Ca atare, restrângerea oricărui drept fundamental, vizata de masurile prevăzute în textul menționat, nu se poate referi la oricine, la un subiect nedeterminat ci, exclusiv, fata de învinuit sau inculpat, ceea ce presupune cu necesitate preexistenta împrejurării declanșării procesului penal fata de aceștia. Mai mult, este evident ca nu numai autorizarea înregistrării convorbirilor telefonice, ci și supravegherea acestei activități nu este realizată de un magistrat independent, prezentând garanții de imparțialitate, în sensul jurisprudenței contenciosului european.
În concluzie, s-a opinat că textul menționat este neconstituțional și sub acest din urmă aspect, cu referire competenta atribuita procurorului, contravenind art. 11, art. 20, art. 21, art. 24, art. 26, art. 27, art. 28, art. 48, art. 49 și art. 53 din Constituția României, art. 6, art. 8, art. 13, art. 17, art. 46 CEDH și jurisprudenței C.E.D.O.
Cu privire la neconstituționalitatea alin. (10) al art. 24 din Legea nr. 182/2002 privind protecția informațiilor clasificate s-a argumentat că dreptul la apărare, garantat prin art. 24 din Constituția României, precum și dreptul la o procedura contradictorie implica dreptul oricărei părți de a cunoaște dosarul cauzei, cu referire speciala la mijloacele de proba, în caz contrar, acest drept fiind grav afectat, având în vedere imposibilitatea apărării împotriva unor informații secrete.
În același sens s-a susținut că jurisprudența C.E.D.O. a statuat, cu privire speciala la probele constând în documente clasificate, ca imposibilitatea de cunoaștere a conținutului unor acte ale dosarului, cu consecința imposibilității punerii acestora în discuție, contravine prevederilor art. 6 din Convenție, excepțiile fiind permise doar atunci când documentul nu este decisiv pentru soluția ce se va da în cauza si, cumulativ, când informațiile pe care le conține afectează, evident și în mod absolut, securitatea națională. Or, stabilind ca declasificarea unor documente se realizează de către organul care le-a clasificat, art. 24 alin. (10) din Legea nr. 182/2002 generează o gravă încălcare a dreptului la un proces echitabil, atunci când informațiile clasificate sunt folosite ca probe într-o cauza penală.
Aceasta întrucât lipsa oricărui control judecătoresc al caracterului secret al informațiilor și lăsarea posibilității de declasificare la latitudinea necenzurata a unui organ al puterii executive, privează părțile unei proceduri penale de orice garanție împotriva unor operațiuni arbitrare de secretizare.
Pentru a proteja interesele concurente pe care le reprezintă libertatea de exprimare și libertatea dezbaterilor, este esențial să se asigure într-o anumită măsură o procedură echitabilă și egalitatea armelor[21] .
În concluzie, s-a opinat că textul menționat nu corespunde dispozițiilor art. 21 și art. 24 din Constituția României precum și prevederilor art. 6 CEDH, astfel cum au fost explicitate jurisprudențial prin soluțiile obligatorii în dreptul național, în raport de sistemul de comon law în care lucrează Curtea Europeana, precum și în raport de forța infraconstituțională și supralegislativă conferita însăși Convenției.
În argumentarea excepției de neconstituționalitate a dispozițiile art. 20 – 22 din Legea nr. 535/2004 s-a susținut că domeniul de incidența al legii este definit de o maniera care permite abuzurile întrucât potrivit acestor dispoziții legale, S.R.I. poate recurge la masurile descrise în lege, în măsura în care exista amenințări la adresa securității naționale, inclusiv fapte de terorism, scopul legii privind combaterea terorismului, amenințare grava ce justifica ingerințele în dreptul la viață privata al persoanelor.
Cu toate acestea, daca gravitatea amenințării teroriste justifica limitări importante ale dreptului menționat, nu orice amenințări la adresa securității naționale justifica o limitare similara a dreptului persoanei la intimitate.
În acest sens s-a apreciat că legea romana permite organelor de ancheta și serviciilor de securitate sa ignore dreptul la viață privată al persoanei, oricând și în orice situație, atâta timp cat legea nu determina cu exactitate situațiile în care pot interveni astfel de masuri și că omițând sa determine cu precizie domeniul de incidența al acestor dispoziții, legea nici măcar nu permite o analiza a proporționalității ingerinței în viața privata a persoanei. Ca atare, provederile menționate nu conferă suficiente garanții contra arbitrariului, acestea fiind contrare ideii de stat de drept, iar actul normativ nu prezintă calitățile cerute pentru a fi considerata lege în sensul Convenției.
Totodată, s-a subliniat faptul că dispozițiile legale menționate, contrar unei jurisprudențe constante a C.E.D.O., nu conțin garanții împotriva arbitrariului, cu referire la nedeterminarea conținutului exact al autorizației emise, nelimitarea puterilor serviciilor secrete de extindere a autorizației, lipsa normelor atributive de competenta în vederea exercitării controlului judecătoresc al modului de realizare a activităților de investigație și că acestea nu satisfac exigentele legii fundamentale și ale cerințelor Convenției și în raport de împrejurarea ca ingerințele în dreptul la viață privata al persoanei se pot produce, în temeiul acestora, și anterior începerii urmăririi penale, adică în afara procesului penal.
Pe cale de consecință, s-a conchis că dispozițiile menționate încalcă neechivoc garanțiile statuate la nivel de lege fundamentala prin art. 26, art. 28 și art. 53 din Constituția României, respectiv prin art. 8 CEDH și a jurisprudenței C.E.D.O în aplicarea acestuia.
La termenul din 14 martie 2011, prima instanță a pus în discuția părților, potrivit dispozițiilor art. 29 alin. (4) din Legea nr. 47/1992 privind organizarea și funcționarea Curții Constituționale, republicată, admisibilitatea cererii privind sesizarea Curții Constituționale cu privire la excepțiile de neconstituționalitate invocate de inculpații S.I.C., N.Z., K.G. și F.M.C.
Examinând cererea de sesizare a Curții Constituționale formulată de inculpații S.I.C., N.Z., K.G. și F.M.C., prima instanță a constatat că cererea este admisibilă, în parte, numai în ceea ce privește excepțiile de neconstituționalitate ale dispozițiilor art. 155 C. pen., art. 157 C. pen., art. 159 C. pen., art. 13 din Legea nr. 51/1991 privind siguranța națională a României, art. 11 din Legea nr. 14/1992 privind organizarea și funcționarea S.R.I., art. 224 C. pr. pen., precum și a dispozițiilor cuprinse în Secțiunea V1 a Titlului III, Capitol II C. pr. pen.
Prima instanță a apreciat că dispozițiile art. 24 alin. (10) din Legea nr. 182/2002, din Secțiunea a II-a, Capitolul II al Legii nr. 535/2004, prevederile Legii nr. 508/2004, nu îndeplinesc condiția pertinenței în raport de obiectul cauzei.
Aceeași concluzie s-a constatat și în ceea ce privește neconstituționalitatea dispozițiilor art. 34 lit. b), art. 37 alin. (1) și (3), art. 45 alin. (1) C. pr. pen. care face trimitere la art. 38 din C. pr. pen., a dispozițiilor art. I pct. 3 din Legea nr. 177/2010 pentru modificarea și completarea Legii nr. 47/1992 privind organizarea și funcționarea Curții Constituționale și a dispozițiilor art. 446 alin. (2) din Legea nr. 286/2009 – privind Noul Cod penal, reținându-se că aceste texte de lege nu relevă existența unei contradicții cu textele constituționale menționate care să facă necesară sesizarea instanței de contencios constituțional.
Prima instanță a constatat că, în privința dispozițiilor art. 155 C. pen., art. 157 C. pen., art. 159 C. pen., art. 13 din Legea nr. 51/1991 privind siguranța națională a României, art. 11 din Legea nr. 14/1992 privind organizarea și funcționarea S.R.I., art. 224 C. pr. pen., precum și a dispozițiilor cuprinse în Secțiunea V1 a Titlului III, Capitol II C. pr. pen., este îndeplinită condiția pertinenței excepției în raport cu procesul în care au fost invocate, având în vedere infracțiunile reținute în sarcina inculpaților prin rechizitoriu, precum și împrejurarea că o mare parte din mijlocele de probă invocate în actul de sesizare al instanței au fost obținute în faza actelor premergătoare, în urma unor investigații realizate în condițiile art. 911 C. pr. pen., prin raportare la art. 13 din Legea nr. 51/1991, fiind constatate în conformitate cu dispozițiile art. 11 și următoarele din Legea nr. 14/1992.
Nici dispozițiile cuprinse în Secțiunea V1 a Titlului III, Capitol II C. pr. pen., prin raportare la dispozițiile art. 13 din Legea nr. 51/1991 nu se află în conflict cu normele constituționale.
De asemenea, s-a constatat că dispozițiile art. 11 din Legea nr. 14/1992 și ale art. 224 C. pr. pen. nu constituie ingerințe în dreptul la o procedură contradictorie și la dreptul la apărare a persoanei suspectate de comiterea unei infracțiuni, aceasta având posibilitatea de a combate aceste acte cu alt mijloc de probă, în situația în care instanța ar înțelege să le dea eficientă.
Având în vedere însă că soluționarea fondului cauzei depinde de interpretarea dispozițiilor art. 155 C. pen., art. 157 C. pen., art. 159 C. pen., art. 13 din Legea nr. 51/1991 privind siguranța națională a României, art. 11 din Legea nr. 14/1992 privind organizarea și funcționarea S.R.I., art. 224 C. pr. pen., precum și a dispozițiilor cuprinse în Secțiunea V1 a Titlului III, Capitol II C. pr. pen., prima instanță a apreciat că se impune sesizarea Curții Constituționale pentru a decide asupra constituționalității textelor de lege mai sus evocate.
Împotriva acestei încheieri au declarat recurs inculpații N.Z. și K.G., solicitând, potrivit motivelor de recurs depuse în scris la dosar și concluziilor orale ale apărătorilor desemnați din oficiu, admiterea acestuia, casarea încheierii recurate, să se constate că sunt îndeplinite toate cele trei condiții de admisibilitate prevăzute de art. 29 alin. (1) din Legea nr. 47/1997 și sesizarea Curții Constituționale pentru soluționarea acesteia.
Examinând recursurile formulate de inculpații N.Z. și K.G., în baza actelor și lucrărilor de la dosarul cauzei precum și prin prisma dispozițiilor legale incidente, Înalta Curte constată că acestea nu sunt întemeiate, pentru considerentele ce se vor arăta în continuare:
Potrivit art. 29 alin. (1) și (3) din Legea nr. 47/1992, republicată, rezultă că admisibilitatea cererii de sesizare a Curții Constituționale este condiționată de îndeplinirea cumulativă a celor patru cerințe stipulate expres de textul legislativ: a) starea de procesivitate, în care ridicarea excepției de neconstituționalitate apare ca un incident procedural creat în fața uni judecător sau arbitru, ce trebuie rezolvat premergător fondului litigiului; b) activitatea legii, în sensul că excepția privește un act normativ, lege sau ordonanță, după caz, în vigoare; c) prevederile care fac obiectul excepției să nu fi fost constatate ca fiind neconstituționale printr-o decizie anterioară a Curții Constituționale; d) interesul procesual al rezolvării prealabile a excepției de neconstituționalitate.
Instanța de judecată în fața căreia s-a invocat o excepție de neconstituționalitate nu are competența examinării acesteia, ci exclusiv a pertinenței excepției, în sensul legăturii ei cu soluționarea cauzei, în orice fază a procesului și oricare ar fi obiectul acestuia, și a îndeplinirii celorlalte cerințe legale.
În cauză, excepția de neconstituționalitate invocată, privind dispozițiile O.U.G. nr. 131/2006, Legii nr. 508/2008, Secțiunea a II-a din Capitolul II al Legii nr. 535/2004 și art. 24 alin. (10) din Legea nr. 182/2002 vizează texte de lege care sunt în vigoare și nu s-au constatat anterior printr-o decizie a Curții Constituționale că sunt neconstituționale.
Referitor la condiția de admisibilitate privind legătura cu soluționarea cauzei este de observat că raportul cu soluționarea cauzei trebuie să privească incidența dispoziției legale, a cărei neconstituționalitate se cere a fi constatată, în privința soluției ce se va pronunța asupra cauzei deduse judecății, adică a obiectului procesual penal aflat pe rolul instanței judecătorești.
Astfel, decizia Curții Constituționale în soluționarea excepției trebuie să fie de natură să producă un efect concret asupra conținutului hotărârii din procesul principal.
Aceasta presupune, pe de o parte, existența unei legături directe dintre norma contestată și soluția procesului principal, iar pe de altă parte, rolul concret pe care îl va avea decizia sa în proces, ea trebuind să aibă efecte materiale asupra conținutului deciziei judecătorului.
Dreptul de a invoca o excepție de neconstituționalitate este un drept subiectiv, protejat de lege, care nu are caracter absolut și trebuie exercitat în condițiile și în limitele stabilite de lege (cu bună credință), cu respectarea scopului legii și nu pentru a se încerca denaturarea legii sau a se împiedica aplicarea unei instituții și norme legale.
Înalta Curte apreciază că dispozițiile legale criticate trebuie să fie relevante, cerința relevanței fiind tocmai expresia utilității pe care soluționarea excepției invocate o are în cadrul rezolvării cauzei.
În speță, inculpații N.Z. și K.G. au invocat excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor OUG nr. 131/2006, Legii nr. 508/2008, Secțiunea a II-a din Capitolul II al Legii nr. 535/2004 și art. 24 alin. (10) din Legea nr. 182/2002, susținând că dispozițiile legale menționate contravin prevederilor art. 21, art. 24, art. 26, art. 28, art. 61 alin. (1), art. 115 alin. (7), art. 131 alin. (3), art. 132 alin. (1) din Constituția României, precum și art. 6 și art. 8 din C.E.D.O.
În mod corect, Înalta Curte de Casație și Justiție, S. penală, a apreciat că în cauză nu s-au oferit motive care să susțină lipsa de conformitate cu Legea Fundamentală și C.E.D.O. a dispozițiilor criticate de inculpați.
Astfel, dispozițiile art. 24 alin. (10) din Legea nr. 182/2002 nu au legătură cu obiectul cauzei, întrucât deși în rechizitoriu se vorbește de documente declasificate, relevanța acestora urmează a fi apreciată în raport de coroborarea cu celelalte mijloace de probă; dispozițiile cuprinse în Secțiunea a II-a Capitolul II al Legii nr. 535/2004 nu au legătură, de asemenea, cu soluționarea cauzei, întrucât infracțiunile pentru care inculpații au fost trimiși în judecată sunt infracțiuni privitoare la siguranța statului, prevăzute de Legea nr. 39/2003. De asemenea, prevederile Legii nr. 508/2004 și ale O.U.G. nr. 131/2006 nu îndeplinesc condiția relevanței, în sensul că nu vizează dispoziții legale de care să depindă judecarea cauzei.
Față de considerentele arătate mai sus, nerezultând vreun motiv de casare din cele prevăzute de art. 3859 alin. (3) C. pr. pen., care să poată fi luat în considerare din oficiu, Înalta Curte, în baza art. 38515 pct. 1 lit. b) din același cod urmează a respinge ca nefondate recursurile inculpaților N.Z. și K.G.
Pentru a pronunța această soluție, prima instanță a reținut următoarele:
Pe rolul Înaltei Curți de Casație și Justiție se află Dosarul nr. 2816/1/2009 în care sunt cercetați inculpații: S.I.C., trimis în judecată pentru infracțiunile de aderare și sprijinire a unui grup infracțional organizat, prevăzute de art. 7 alin. (1) din Legea nr. 39/2003, cu referire la art. 2 lit. a), b), pct. 8, 15 și 20 și lit. c) din aceeași lege, trădare prin transmitere de secrete, prevăzute de art. 157 alin. (1) C. pen. (privind inițierea procesului de privatizare la SC R. SA și SC A.C. SA), trădare prin transmitere de secrete, prevăzute de art. 157 alin. (2) C. pen. (privind privatizarea SC E.M.S. SA București), toate cu aplicarea art. 33 lit. a) și art. 41 alin. (2) C. pen.; N.Z., trimis în judecată pentru infracțiunile de aderare și sprijinire a unui grup infracțional organizat, prevăzute de art. 7 alin. (1) din Legea nr. 39/2003, cu referire la art. 2 lit. a), b), pct. 8, 15 și 18 și lit. c) din aceeași lege; K.G. trimis în judecată pentru infracțiunile de aderare și sprijinire a unui grup infracțional organizat, prevăzute de art. 7 alin. (1) din Legea nr. 39/2003, cu referire la art. 2 lit. a), b), pct. 8, 15 și 18 și lit. c) din aceeași lege; S.M., trimis în judecată pentru infracțiunile de inițiere și constituire a unui grup infracțional organizat cu caracter transnațional, prevăzute de art. 7 alin. (1) din Legea nr. 39/2003, cu referire la art. 2 lit. a), b), pct. 8, 15 și 20 și lit. c) din aceeași lege, complicitate la spionaj, prevăzute de art. 26 C. pen., raportat la art. 159 cu referire la art. 157 alin. (1) C. pen., cu aplicarea art. 41 alin. (2) C. pen., spionaj, prevăzute de art. 159 C. pen., toate cu aplicarea art. 33 lit. a) și art. 41 alin. (2) C. pen.; F.M.C., trimis în judecată pentru infracțiunile de inițiere și constituire a unui grup infracțional organizat cu caracter transnațional, prevăzute de art. 7 alin. (1) din Legea nr. 39/2003, cu referire la art. 2 lit. a), b), pct. 8, 15 și 20 și lit. c) din aceeași lege, complicitate la spionaj, prevăzute de art. 26 C. pen., raportat la art. 159 cu referire la art. 157 alin. (2) C. pen., toate cu aplicarea art. 33 lit. a) și art. 41 alin. (2) C. pen. și O.M., trimis în judecată pentru infracțiunile de inițiere și constituire a unui grup infracțional organizat cu caracter transnațional, prevăzute de art. 7 alin. (1) din Legea nr. 39/2003, cu referire la art. 2 lit. a), b), pct. 8 și lit. c) din aceeași lege.
La data de 1 noiembrie 2010 inculpații N.Z. și G.K., prin apărător ales E.I., au depus la dosarul cauzei, pentru termenul din 4 noiembrie 2010, mai multe memorii, aflate la filele 151 – 201 din volumul II al dosarului, cuprinzând cereri de sesizare a Curții Constituționale cu excepțiile de neconstituționalitate a prevederilor art. 13 din Legea nr. 51/1991, a prevederilor art. 11 din Legea nr. 14/1992, a prevederilor art. 224 C. pr. pen., a prevederilor cuprinse în secțiunea a 2-a din capitolul II al Legii nr. 535/2004, a prevederilor O.U.G. nr. 131/2006, a prevederilor Legii nr. 508/2004, a prevederilor art. 24 alin. (10) din Legea nr. 182/2002 și a prevederilor cuprinse în secțiunea V1 a Titlului III, Capitolul II C. pr. pen.
În speță, inculpații N.Z. și K.G. au invocat excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor OUG nr. 131/2006, Legii nr. 508/2008, Secțiunea a II-a din Capitolul II al Legii nr. 535/2004 și art. 24 alin. (10) din Legea nr. 182/2002, susținând că dispozițiile legale menționate contravin prevederilor art. 21, art. 24, art. 26, art. 28, art. 61 alin. (1), art. 115 alin. (7), art. 131 alin. (3), art. 132 alin. (1) din Constituția României, precum și art. 6 și art. 8 din C.E.D.O.
În mod corect, Înalta Curte de Casație și Justiție, S. penală, a apreciat că în cauză nu s-au oferit motive care să susțină lipsa de conformitate cu Legea Fundamentală și C.E.D.O. a dispozițiilor criticate de inculpați.
Astfel, dispozițiile art. 24 alin. (10) din Legea nr. 182/2002 nu au legătură cu obiectul cauzei, întrucât deși în rechizitoriu se vorbește de documente declasificate, relevanța acestora urmează a fi apreciată în raport de coroborarea cu celelalte mijloace de probă; dispozițiile cuprinse în Secțiunea a II-a Capitolul II al Legii nr. 535/2004 nu au legătură, de asemenea, cu soluționarea cauzei, întrucât infracțiunile pentru care inculpații au fost trimiși în judecată sunt infracțiuni privitoare la siguranța statului, prevăzute de Legea nr. 39/2003. De asemenea, prevederile Legii nr. 508/2004 și ale O.U.G. nr. 131/2006 nu îndeplinesc condiția relevanței, în sensul că nu vizează dispoziții legale de care să depindă judecarea cauzei.
Față de considerentele arătate mai sus, nerezultând vreun motiv de casare din cele prevăzute de art. 3859 alin. (3) C. pr. pen., care să poată fi luat în considerare din oficiu, Înalta Curte, în baza art. 38515 pct. 1 lit. b) din același cod urmează a respinge ca nefondate recursurile inculpaților N.Z. și K.G.[22]
Amintim că Ludovic Orban ceruse cercetarea pentru înaltă trădare, în legătură cu demersurile pentru mutarea Ambasadei României în Israel. Liderul PNL a acuzat-o pe Viorica Dăncilă de înaltă trădare și uzurparea funcției pe motiv că a făcut publice informații confidențiale și i-a transmis președintelui Klaus Iohannis informații false cu privire la intenția mutării ambasadei României de la tel Aviv la Ierusalim.
Prin ordonanța din data de 27 septembrie 2018 procurorii D.I.I.C.O.T.-Structura Centrală au dispus clasarea cauzei penale cu privire la săvârșirea infracțiunilor de înaltă trădare, prevăzute și pedepsite de art. 398 raportat la art. 394 lit. b) C. pen., de divulgare a secretului care pericliteaza securitatea națională, prevăzute și pedepsite de art.407 alin.1 C. pen., de uzurpare a funcției, prevăzute și pedepsite de art. 300 C. pen., de divulgarea informațiilor secrete de serviciu sau nepublice, prevăzute și pedepsite de art. 304 C. pen. și de prezentarea, cu rea-credință, de date inexacte Parlamentului sau Președintelui României cu privire la activitatea Guvernului sau a unui minister, pentru a ascunde săvârșirea unor fapte de natură să aducă atingere intereselor statului, prevăzute și pedepsite . de art. 8 alin.1 lit. b) din Legea nr. 115/1999 privind responsabilitatea ministerială, republicată, întrucât faptele nu există[23].
Curtea de Apel Cluj a condamnat pe inculpatul U. H. – D. la 2 ani închisoare pentru instigare la săvârșirea infracțiunii de foloase în orice mod direct sau indirect, de informații ce nu sunt destinate publicității ori permiterea accesului unor persoane neautorizate la aceste informații în scopul obținerii pentru sine sau pentru altul de foloase necuvenite, prevăzute de art.47 C. pen raportat la art.12 lit.b din Legea 78/2000, cu aplicarea art.35 alin.1 C. pen.
Derularea de către procurorii anticorupție ai Direcției Naționale Anticorupție – Serviciul Teritorial a unor activități procesuale și procedurale [. . . ] au dus la identificarea unor elemente cu privire la anumite scurgeri de informații ce nu erau destinate publicității către persoanele ce constituiau subiecți ai măsurilor de supraveghere tehnică, împrejurări care odată comunicate Secției de combatere a infracțiunilor de corupție săvârșite de militari au stat la baza formulării celor două sesizări din oficiu cuantificate în procesele-verbal întocmite.
Conform fișei postului (Anexa nr.3c la Regulamentul de Organizare și Funcționare aprobat prin OD S.R.I. nr. xxxxxx din 17.10.2008), plutonier A. A. – E. avea următoarele atribuții:
– Atribuții generale: se subordonează șefului de birou/șefului de acțiune, pe perioada participării la acțiuni de supraveghere operativă; execută întocmai măsurile stabilite pentru asigurarea compartimentării și secretizării; își ia măsuri de autoprotecție/autoverificare pe timpul desfășurării acțiunilor și în afara orelor de program, cu ocazia deplasărilor la/de la sedii, baze, posturi, garaje, locuri de schimb și asigură conspirarea calității sale, a metodelor, procedeelor și mijloacelor specifice de muncă; răspunde de păstrarea și folosirea corectă a mijloacelor din dotare, raportând de fiecare dată predarea-primirea acestora; își însușește prevederile reglementărilor cu aplicabilitate pe domeniul său de competență și exercită orice alte atribuții conferite de actele normative.
– Atribuții și sarcini specifice: participă la instruirile realizate zilnic sau ori de câte ori este nevoie de șeful sectorului sau de ofițerul numit să conducă acțiunea; participă – legendat – la studierea terenului și recunoașterea obiectivului în acțiunile în care a fost repartizat; își însușește sarcinile ce îi revin ca responsabilitate de îndeplinit în acțiunile la care participă, precum și modul de acțiune; observă și studiază activitatea, comportarea și preocupările obiectivelor supravegheate pentru a descoperi metodele, procedeele și mijloacele folosite de acesta în activitatea desfășurată; execută fotografierea, înregistrarea video și audio a momentelor cu semnificație operativă din acțiunile la care participă, folosind întreaga gamă de aparate, mijloace și dispozitive din dotare, asigurând conspirarea metodelor de execuție; stabilește și participă la plasarea cu exactitate a legăturilor/vizitatorilor și adreselor rezultate din acțiuni; asigură continuitatea în condiții de conspirativitate deplină a acțiunilor în care este angrenată și raportează imediat orice risc contrainformativ constatat; contribuie la descoperirea și indicarea elementelor ce pot constitui probe sau mijloace de probă; întocmește notele de identificare pentru legături, vizitatori sau adrese stabilite personal, sau participă la întocmirea lor când a acționat împreună cu alte cadre; participă la întocmirea rapoartelor informative pentru acțiunile la care a fost repartizat; obține date primare, le documentează în limita posibilităților, întocmește rapoarte informative pe care le prezintă șefului de sector.
– Atribuții pe linia protecției informațiilor clasificate: își însușește și respectă reglementările normative privind protecția și prevenirea scurgerii de informații; permanent, întreprinde măsuri de autocontrol privind situația documentelor și datelor/obiectelor/activităților clasificate, deținute/ realizate/executate, la care are acces; raportează de urgență, ierarhic, orice vulnerabilitate și risc de securitate la adresa informațiilor clasificate de care ia cunoștință.
În esență, inculpatului U.H. – D. i s-a reținut că în calitate de președinte al Consiliului Județean , cunoscând faptul că A. A. – E. este lucrător în cadrul Serviciului Român de Informații – Direcția Județeană de Informații , cu intenție, a determinat-o pe aceasta, în perioada 2013-2014, să-i permită accesul la informații ce nu erau destinate publicității de care subofițerul urma să ia cunoștință sau a luat cunoștință în virtutea exercitării atribuțiilor de serviciu, scopul urmărit fiind al valorificării acestor date în interes personal și în vederea contracarării eventualelor acțiuni ale organelor judiciare care ar viza angajarea răspunderii sale penale, având în vedere demersurile subofițerului de a se transfera în cadrul Serviciului de Informații Externe cu ajutorul său.
În privința laturii obiective, în apărarea inculpatului s-a arătat că din punct de vedere al elementelor constitutive ale infracțiunii, în varianta prevăzute de art. 12 lit. b) din Legea nr. 78/2000, fapta reținută poate fi săvârșită prin folosirea în orice mod, direct sau indirect, de informații ce nu sunt destinate publicității și permiterea accesului unei persoane neautorizate la informații ce nu sunt destinate publicității, întrucât rechizitoriul nu precizează explicit la ce anume modalitate concretă de comitere a actului material interzis de lege se referă, respectiv condițiile cerute de lege pentru sancționarea permiterii accesului la informații care nu sunt destinate publicității:
a) o primă cerință este aceea de a ne afla în prezența unor informații ce nu sunt destinate publicității.
În cauza de față, inculpatul a apreciat îndeplinită această condiție atât timp cât activitatea S.R.I. din care făcea parte la dala respectivă coinculpata plut. A. A. – E. , era potrivit art. l din Legea nr. 14/24.02.1992 cu modificările ulterioare privind organizarea și funcționarea S.R.I., un organ de stat specializat în domeniul informațiilor privitoare la siguranța națională a României, parte componenta a sistemului național de apărare.
Mai mult, este evidentă activitatea S.R.I. în acest domeniu, întrucât potrivit art. 2 din actul normativ mai sus precizat, “organizează și executa activități pentru culegerea, verificarea și valorificarea informațiilor necesare cunoașterii, prevenirii și contracarării oricăror acțiuni care constituie, potrivit legii, amenințări la adresa siguranței naționale a Românie”.
Pe cale de consecința, în cauza de față, activitățile de supraveghere operativă […] s-au concretizat în informații care nu erau destinate publicității.
b) O altă condiție pentru existența infracțiunii prevăzute de art. 12 lit. b) din Legea nr. 78/2000 este ca aceste informații să fie obținute în condiții legale.
În cauza de față, parchetul impută inculpatului U.H. – D. că ar fi instigat-o să-i furnizeze date operative în ce privește supravegherea sa efectuată de personalul S.R.I. – Direcția Județeană de Informații .
În cazul activității specifice desfășurată potrivit Legii nr. 14/1992, în art. 12 alin. 2 se prevede în mod expres că “la solicitarea organelor judiciare competente, cadre anume desemnate din S.R.I. pot acorda sprijin la realizarea unor activități de cercetare penală pentru infracțiuni privind siguranța națională”.
Relevante sunt și prevederile art. 13 din Legea privind organizarea și funcționarea S.R.I. care prevăd că “organele S.R.I. nu pot efectua acte de cercetare penală, nu pot lua măsura reținerii sau arestării preventive și nici nu pot dispune de spații proprii de arest”.
Decizia nr. 51 din 16 februarie 2016 a Curții Constituționale a României[24] precizează faptul că este nepermisă imixtiunea în activitatea de urmărire penală a unor “organe specializare” cum ar fi cazul S.R.I., întrucât acest serviciu de informații nu are calitatea de organ de urmărire penală și, potrivit § 37 din Decizia nr. 51/2016 a CCR, “aceste organe specializate ale statului nu sunt definite nici in mod expres, nici în mod indirect în cuprinsul Codului de procedura penală” și pe cale de consecința orice implicare a acestora într-o cauză penală contravine nu numai normelor procesual penale, ci și prevederilor Constituției României care garantează în mod imperativ legalitatea întregii activități de urmărire penală precum și limitele în care agenții oficiali ai statului pot aduce atingere drepturilor fundamentale ale persoanei strict în condițiile prevăzute de normele procesual penale,
În cazul S.R.I. – Direcția Județeană de Informații , filajul, pânda ori orice altă supraveghere operativă referitoare la persoana inculpatul U.H. – D. se putea realiza în mod legal doar prin două modalități:
– Potrivit art. 9-10 din Legea nr. 14/1992 în situațiile “care constituie amenințări la adresa siguranței naționale a României”, ceea ce nu este cazul în speța de față
– Interceptări în condițiile prevăzute de art. 138 alin. 1 din C.pr.pen., cu referire la lit. a, c și d din acest text legal, respectiv în cazul în care aceste metode special de supraveghere sau cercetare sunt dispuse conform art. 139 alin. 1 C.pr.pen. într-o cauza penală, de către judecătorul de drepturi și libertăți, (a cererea motivații a procurorului formulată în condițiile art. 140 din C.pr.pen. și art. 142 alin. 1 C.pr.pen.
Procedând la analiza materialului probator administrat în cauză, nu putem decât să constatăm două aspecte esențiale justei soluționări a cauzei, și anume:
a) Supravegherea operativa a inculpatului U.H. – D. de către personalul din cadrul S.R.I. a fost ilegală, sens în care facem referire la Decizia nr. 51/2016 a Curții Constituționale a României;
b) Nu s-a dovedit implicarea inculpatei A. A. – E. în supravegherea operativă
c) Nu există nicio dovadă că subofițerul S.R.I. ar fi permis accesul inculpatului U.H. – D. la informații ce nu sunt destinate publicității, întrucât plut. A. A. – E. nu 1-a prevenit pe acest inculpat în mod concret și nici nu i-a furnizat informații relevante și precise de natură să compromită activitatea de supraveghere operativă.
d) Toate aceste atenționări pe care inculpata A. A. – E. le recunoaște atât în cursul urmăririi penale, cât și în fața prime instanțe s-au concretizat în avertizări exprimate la modul general, fără referiri concrete la date reale și consistente, având ca obiect acțiuni în teren planificate de serviciul din care aceasta făcea parte.
Curtea nu poate reține susținerea inculpatului, potrivit căreia activitatea personalului operativ al S.R.I. implicat în supravegherea acestuia nu s-a desfășurat în acord cu prevederile legii procesual penale și că ele s-au realizat departe de orice supraveghere și control al magistratului, câtă vreme toate măsurile procesuale de supraveghere tehnică (interceptare, comunicații, supraveghere video, audio sau fotografiere, localizare sau urmărire prin mijloace tehnice) au fost autorizate de un judecător de drepturi și libertăți.
În cauză este evidentă atât existența legăturii subiective dintre inculpatul U.H. – D. și A. A. – E. care se cunoșteau atât în plan familial cât și ca urmare a apartenenței la același partid (pentru A. A. – E. înainte de a fi angajată la S.R.I.) cât și intenția de instigare a inculpatului, prin îndemnul acestuia de a fi ajutat, care a avut ca urmare determinarea.
Pe de altă parte, este de subliniat că determinarea lucrătorului S.R.I. a fost facilitată și de interesul acestuia de a fi transferat la un alt serviciu de informații, sens în care s-a interesat de acest demers și a transmis inculpatului, în două rânduri, c.v.-ul.
Este evidentă și justificarea îndemnului inculpatului urmat de determinare, acesta urmărind valorificarea acestor date în vederea contracarării acțiunilor organelor judiciare care îl vizau sau despre care putea presupune că îl vizează.
În aceste condiții, sunt evidente atât mijloacele folosite pentru determinarea (promisiunea unui transfer prin acțiunile concrete în acest sens – primirea c.v.-ului, promisiunea unei discuții cu șeful S.I.E. pe care-l cunoștea) cât și existența îndemnului care a avut ca urmare determinarea, luarea hotărârii și executarea acesteia în sensul permiterii accesului la date care nu erau destinate publicității.
Faptul că A. A. – E. i-a transmis inculpatului datele direct sau prin intermediul altor persoane, demonstrează că îndemnul inculpatului a avut ca efect determinarea, iar instigarea acestuia are semnificația unui act de participare penală, că aceasta a fost anterioară executării (accesului la date) și că între activitatea de instigare și activitatea de furnizare de date, există raport de cauzalitate.
Potrivit art. 35 alin. 1 C. pen. , când o persoană săvârșește la diferite intervale de timp, dar în realizarea aceleiași rezoluții infracționale și împotriva aceluiași subiect pasiv, acțiuni sau inacțiuni care prezintă fiecare în parte, conținutul aceleiași infracțiuni, infracțiunea este continuată.
Se reține că în cauză sunt îndeplinite condițiile arătate mai sus în sensul unității subiecților activ și pasiv, al existenței unei singure rezoluții infracționale și a pluralității de acțiuni (10 acte) săvârșite în perioada 18 septembrie 2013 – 26 mai 2014.
Curtea mai reține, că instigatorul trebuie să aibă reprezentarea la momentul luării hotărârii, a activității infracționale desfășurate ulterior de către instigator în ansamblul său. Această reprezentare nu implică o imagine exactă a acțiunilor ce urmează a se înfăptui și a condițiilor de săvârșire, fiind suficientă numai o prevedere în linii generale a activității infracționale, a rezultatelor sale, o cunoaștere generică a condițiilor în care se vor comite acțiunile componente.
În cauză, chiar dacă activitatea de instigare este unică, actele au fost comise într-o perioadă relativ lungă de timp și în modalități identice, motivația lor având același scop și mobil.
Fapta inculpatului, comisă cu intenție directă, întrunește, în drept, elementele constitutive ale instigării la săvârșirea infracțiunii de folosire în orice mod, direct sau indirect, de informații ce nu sunt destinate publicității ori permiterea accesului unor persoane neautorizate la aceste informații în scopul obținerii pentru sine sau pentru altul de foloase necuvenite prevăzute de art. 47 C. pen raportat la art. 12 lit. b) din Legea nr. 78/2000, cu aplicarea art. 35 alin. 1 C. pen[25].
Făcând o paralelă în timp, amintim că peste 300 de foști oficiali americani în domeniul securității naționale și politicii externe, drept „avertizor de conștiință“, au semnat un document extraordinar apărut în „Washington Post”, tocmai datorită faptului că scoate din anonimatul profesional asumat niște oameni care chiar știu sau ar trebui să știe mai bine decât oricine regula profundă a jocului: ești sau nu în sistem, din momentul în care ai deținut date de asemenea nivel, ești obligat la o neutralitate politică exemplară, lăsând arena publică doar actorilor care se bat pentru cucerirea puterii.[26]
Legea proprietății confiscate de retrocedarea fostelor regimuri comuniste și fasciste include un sistem de “puncte” (un punct pentru fiecare leu românesc din valoarea proprietății) pentru a compensa solicitanții pentru care restituirea bunului original nu este posibilă. Petentul poate folosi punctele pentru licitațiile de proprietate de stat sau să le schimbe pentru compensații bănești. Parlamentul a intenționat legea pentru a accelera de restituire și care vizează de fiecare dată când este posibil restituirea în natura, dar autoritățile locale a împiedicat retrocedarea terenurilor prin faptul că nu a finaliza un inventar teren în termenul stipulat în lege, iar guvernul central a facilitat întârzieri prin prelungirea de două ori termenul limită pentru completarea inventarului.
. În 2014, un raport al S.R.I. a declarat că a finalizat 44.000 interceptări legale, sau aproape 122 pe zi, în acel an. În luna februarie, Curtea Constituțională a constatat că o parte a unei prevederi care să permită serviciilor de informații să realizeze o supraveghere tehnică în anchetele penale neconstituționale. Instanța a constatat lipsa de claritate, precizie prevederii, și previzibilitate ar putea duce la încălcări asupra drepturilor și libertăților fundamentale ale cetățenilor. În luna martie, guvernul a adoptat o ordonanță de urgență care limitează desfășurarea supravegherii tehnice de către S.R.I. a cazurilor care implică securitatea națională și terorismul.
Legea permite folosirea interceptărilor electronice în cazurile care implică crima organizată, securitatea națională, precum și a altor infracțiuni grave. Prin lege procurorul de instrucție trebuie să obțină mai întâi un mandat din partea unui judecător. În circumstanțe excepționale, atunci când întârzieri în obținerea mandatului ar afecta în mod grav o anchetă penală, procurorii pot începe supravegherea timp de 48 de ore fără un mandat judiciar, însă, atunci trebuie să depună o cerere în termen de 24 de ore pentru autorizație retroactivă. Atunci când există o amenințare la adresa securității naționale, legea permite procurorului general de a solicita autorizarea din partea președintelui Înaltei Curți de Casație și Justiție pentru emiterea unui mandat pentru o perioadă inițială de șase luni, și de a solicita extensii de până la doi ani în trepte de câte trei luni. Unele ONG-uri pentru drepturile omului a remarcat contradicția dintre cele două legi în ceea ce privește cerința aprobării judiciare interceptări telefonice.
Guvernul a continuat o luptă de profil înalt împotriva corupției, investigarea și urmărirea cu succes a funcționarilor publici și lideri de afaceri proeminent. în ciuda progreselor, corupția rămâne o problemă în conformitate cu indicatorii Băncii Mondiale. Mituire a rămas comună în sectorul public. Legile nu au fost întotdeauna puse în aplicare în mod eficient, și funcționari, inclusiv judecători, uneori implicați în practici corupte cu impunitate. Imunitatea de urmărire penală deținute de către membrii cabinetului existenți și foști care erau și membri ai parlamentului, uneori blocate investigații.
S-a spus că birocrația bizantină a României este reflexul neîncrederii pe care guvernanții o au în oameni al plăcerii cinice moștenite din comunism de a ne chinui puțin unii pe alții, dar și o sursă infinită de șpăgi[27]. De aici neîncrederea oamenilor în guvernanți, deoarece funcționarul care blochează un document sau condiționează de șpagă un serviciu pentru care este plătit deja chiar din taxele “victimei” este, în ochii oamenilor, expresia guvernării.
Conflictele de interese, lipsa de respect pentru standardele de conduită etică și necinste generală în funcții publice au rămas probleme în toate cele trei ramuri ale guvernului. Corupția era larg răspândită în domeniul achizițiilor publice. în octombrie președintele a semnat în dreptul unui proiect de lege pentru a asigura un mecanism de software cuprinzător pentru potențialii pavilion conflicte de interese în achizițiile publice. Mita a fost comună în sectorul public, în special în domeniul îngrijirii sănătății. agențiile executive individuale au fost lente în aplicarea sancțiunilor, precum și organismele de control proprii ale agențiilor au fost în general inactive[28].
Peisajul industriei bancare din România este dominat de capitalul străin, ceea ce înseamnă că orice mutare majoră pe piața de fuziuni și achiziții, nu va avea loc decât dacă este determinată de băncile-mamă sau de tendințe regionale[29].
Percepția negativa a abuzurilor care s-au comis în așa zisa “lupta anticorupție” a devenit atât de evidentă încât s-a considerat chiar ca lupta anticorupție din România a devenit un pericol pentru securitatea națională, întrucât se duce selectiv, în beneficiul personal al celor care o practica și care caută gloria profesionala și privilegiile cu orice preț, precum și în beneficiul celor care o susțin și ii protejează pe procurorii anticorupție și care beneficiază de avantaje politice și economice de pe urma eliminării unor adversari.
Selectivitatea luptei anticorupție este vizibila împotriva a tot ceea ce este romanesc, și absenta împotriva marilor firmelor străine care își permit luxul de a externaliza profiturile și a nu plăti taxe și impozite, punând în mare dificultate constituirea bugetelor anuale naționale.
Lupta anticorupție a ajuns în România la un asemenea nivel de periculozitate încât prin arma cătușelor și a dosarelor se decide cine rămâne în politica, în mediul de afaceri, în presa și magistratura.
Spre comparație, corupția care exista în România până în 2005 când sistemul ocult a început sa funcționeze, apare ca fiind minora în comparație cu cea prezenta, care întreține o stare de teroare în societate, o discriminare vădită între capitalul românesc și cel străin, ponderea capitalului financiar fiind deținut în majoritate de firmele străine, totul pe fondul decimării cu dosare penale a clasei politice românești și a mediului de afaceri romanesc[30].
Întotdeauna apariția unor excese, dintr-o parte, apare firesc să nască pe de altă parte, tot și mai grave excese, în lipsa unor instituții constituționale de ponderare. Pericolul în oglindă va fi astfel și mai mare pentru un stat democratic plăpând.
ANI a emis 57 de avertismente de integritate, unele dintre acestea privind achizițiile cu valori foarte ridicate. Suma totală din valoarea procedurilor de achiziții în cazul cărora s-a semnalat un avertisment de integritate este de 112 milioane €. În 48 de cazuri, autoritățile contractante au eliminat posibilele conflicte de interese[31].
Înalta Curte constată că, în esență, în sarcina inculpatului B., președinte al Consiliului Județean Arad la data comiterii faptelor, s-a reținut că, în cursul anului 2012, a acceptat promisiunea remiterii de către inculpatul A. a sumei totale de 40.000 euro în scopul determinării unor funcționari asupra cărora își exercita autoritatea funcției în cadrul Consiliului Județean Arad, în vederea satisfacerii intereselor SC E. SA în a câștiga contractul din 2014 încheiat între Consiliul Județean Arad și Asocierea SC F. SA – SC E. SA în valoare de circa 1,6 milioane de euro privind „Furnizare în leasing de echipamente medicale pentru dotarea Spitalului Clinic Județean de Urgență Arad”, și a primit efectiv, prin intermediul martorului D., sumele de 35.000 lei în data de 22 iulie 2015 și 10.000 euro în data de 24 iulie 2015.
Totodată, a stabilit că inculpatul B. i-a promis inculpatului A. că va interveni pe lângă subordonații săi cu atribuții în procedura de achiziție publică în scopul de a determina câștigarea licitației și atribuirea contractului de către firma administrată de coinculpat și că a și intervenit în acest scop pe lângă martora G., șeful serviciului achiziții publice din cadrul Consiliului Județean Arad.
Primirea sumei a avut loc în anul 2015 în condițiile în care, la data de 08 iunie 2015, era fixat termen limită de depunere a ofertelor pentru un alt contract de furnizare a echipamentelor medicale pentru Spitalul Clinic Județean de Urgență Arad, iar inculpatul B. și-a manifestat față de martorul D. nemulțumirea că nu i s-a înmânat nicio sumă de bani de către reprezentanții SC E. SA, deși înțelegerea a fost să i se dea un procent de 5% din valoarea contractului încheiat în 2014.
În drept, s-a stabilit că legea penală mai favorabilă o constituie dispozițiile legii penale în vigoare, fapta fiind încadrată în prevederile art. 291 alin. (1) C. pen., potrivit căreia pretinderea, primirea ori acceptarea promisiunii de bani sau alte foloase, direct sau indirect, pentru sine sau pentru altul, săvârșită de către o persoană care are influență sau lasă să se creadă că are influență asupra unui funcționar public și care promite că îl va determina pe acesta să îndeplinească, să nu îndeplinească, să urgenteze ori să întârzie îndeplinirea unui act ce intră în îndatoririle sale de serviciu sau să îndeplinească un act contrar acestor îndatoriri, se pedepsește cu închisoarea de la 2 ani la 7 ani.
În primul rând este de precizat faptul că, prin raportare la momentul epuizării activității infracționale ce constituie unitatea naturală colectivă, respectiv iulie 2015, este discutabil dacă în cauză se mai punea problema succesiunii legii penale în timp, însă chestiunea de drept devine fără relevanță în condițiile în care s-a stabilit că legea aplicabilă cauzei o reprezintă prevederile noului C. pen.
Recurentul critică nerealizarea elementelor constitutive ale infracțiunii prevăzute de art. 291 alin. (1) C. pen. sub aspectul laturii obiective din trei perspective: lipsa acceptării promisiunii de bani sau alte valori, lipsa promisiunii că va influența funcționarul public competent să efectueze actul, lipsa legăturii între acțiunea de primire a sumelor de bani și scopul urmărit de cumpărătorul de influență.
Înalta Curte reține că infracțiunea de trafic de influență este una comisivă și se realizează prin cel puțin una dintre modalitățile arătate de text: pretinderea, primirea ori acceptarea promisiunii de bani sau alte foloase care nu i se cuvin.
Primirea presupune luarea în posesie a unui lucru care se remite efectiv, pretinderea are în vedere formularea de către făptuitor, în mod expres sau tacit, a solicitării unei sume de bani sau a altor foloase, iar acceptarea de promisiuni semnifică manifestarea acordului cu privire la promisiunile făcute sau darurile oferite de către cumpărătorul de influență.
Împrejurarea că elementul material al infracțiunii de trafic de influență se realizează nu numai prin pretinderea de foloase, ci și prin primirea de foloase sau prin acceptarea de promisiuni, înseamnă că pentru existența acestei infracțiuni este indiferent faptul că inițiativa aparține traficantului sau persoanei interesate ca influența să fie exercitată.
Pentru a se considera realizat în diferitele sale modalități alternative, elementul material trebuie să întrunească, cumulativ, anumite condiții, respectiv: acțiunea să fie realizată prin invocarea, expresă sau tacită, a unei influențe reale sau imaginare asupra unui funcționar; acțiunea să fie însoțită de promisiunea determinării funcționarului respectiv să îndeplinească, să nu îndeplinească, să urgenteze ori să întârzie îndeplinirea unui act ce intră în îndatoririle sale de serviciu sau să îndeplinească un act contrar acestor îndatoriri, chiar dacă această promisiune nu este îndeplinită ulterior ori actul nu este efectuat; acțiunea să fie săvârșită înainte sau concomitent cu îndeplinirea de către funcționar a respectivei atribuții de serviciu.
Examinând criticile doar din perspectiva chestiunilor de drept, astfel cum s-a stabilit prin încheierea de admitere în principiu, instanța de recurs în casație neputând examina fundamentul probator al stării de fapt stabilită cu titlu definitiv de către Curtea de Apel Timișoara, se rețin următoarele:
În ceea ce privește neîntrunirea elementului material al laturii obiective a infracțiunii de trafic de influență sub forma „acceptării promisiunii remiterii unei sume de bani”, recurentul invocă neindicarea în concret a momentului (timpul și locul) sau a modalității în care ar fi acceptat promisiunea cumpărătorului de influență de a interveni pe lângă funcționarii Consiliului Județean (cum ar fi luat legătura, în cursul anului 2012, cu A., suma de bani pe care ar fi trebuit să o primească, în ce măsură avea cunoștință despre întâlnirile și activitățile infracționale puse la cale de către A. împreună cu inculpatul C., etc). De asemenea, s-a susținut că în hotărârea atacată nu se indică în concret în ce a constat acțiunea de acceptare a promisiunii remiterii unei sume de bani.
Astfel cum s-a arătat anterior, acceptarea promisiunii de bani sau alte foloase care nu i se cuvin semnifică manifestarea acordului cu privire la promisiunile făcute sau darurile oferite de către cumpărătorul de influență.
Prin hotărârea definitivă de condamnare s-a stabilit că „în perioada cuprinsă între 05 ianuarie 2012 – 06 martie 2012 s-a întocmit documentația de atribuire de către funcționari din cadrul Consiliului Județean Arad (referat de necesitate, note justificative, fișa de data și model de contract). De asemenea, la începutul anului 2012, înainte să se întocmească documentația de atribuire, inculpatul A. le-a propus inculpaților B. și C. un procent de 5% din valoarea contractului pentru a interveni pe lângă funcționari cu atribuții în derularea achiziției în vederea încheierii contractului cu Consiliul Județean Arad, ofertă acceptată de către cei doi inculpați”
Ca atare, analizând în drept apărările recurentului, se constată că instanța de apel a reținut că a existat o manifestare de voință a inculpatului în sensul acceptării promisiunii procentului de 5% din valoarea contractului ce urma a fi încheiat, și, totodată, a situat în timp acest moment anterior îndeplinirii atribuțiilor de serviciu de către funcționarii asupra cărora inculpatul B. afirma că are influență, respectiv anterior demarării procedurii de întocmire a documentației de atribuire. Toate celelalte aspecte invocate vizează strict probatoriul pe care s-a întemeiat concluzia existenței acestei întâlniri și a propunerii făcute de inculpatul A., probatoriu ce nu poate fi reapreciat în acest stadiu procesual.
Cea de-a doua critică privește neîndeplinirea condiției referitoare la promisiunea influențării funcționarului public.
S-a susținut că, prin raportare la modificările elementelor constitutive ale infracțiunii de trafic de influență, determinate de N.C.PEN. (art. 291), fapta pentru care a fost condamnat, respectiv că ar fi acceptat promisiunea remiterii de către A. a unei sume de bani și că ar fi primit efectiv o parte din acești bani, nu mai constituie infracțiune potrivit legii noi, în măsura în care nu este îndeplinită și condiția suplimentară și cumulativă a promisiunii pretinsului traficant de influență că îl va determina pe funcționarul public să îndeplinească, să nu îndeplinească, să urgenteze sau să întârzie îndeplinirea unui act ce intră în îndatoririle sale de serviciu sau să îndeplinească un act contrar acestor îndatoriri, așa cum prevede expres art. 291 C. pen. S-a arătat că promisiunea determinării funcționarului public trebuia să se realizeze concomitent sau ulterior acceptării promisiunii remiterii unei sume de bani iar nu înainte, iar instanța de apel a considerat că promisiunea inculpatului că va interveni pe lângă funcționarii din cadrul Consiliului Județean ar rezulta din faptul că ar fi „convocat în toamna anului 2011, înainte de întocmirea documentației de atribuire, în biroul său, toți funcționarii cu atribuții decizionale în procedura de achiziție publică în scopul de a le transmite cine este reprezentantul firmei avut în vedere”, iar infracțiunea de trafic de influență s-ar fi săvârșit în cursul anului 2012, când ar fi acceptat promisiunea remiterii unei sume de bani.
În ceea ce privește chestiunea de drept invocată de apărare, respectiv aceea a existenței unei condiții suplimentare în legea nouă, cea a promisiunii determinării funcționarului la conduita solicitată de cumpărătorul de influență, Înalta Curte constată că aceasta se regăsea și în dispozițiile art. 257 C. pen. din 1969, întrucât primirea ori pretinderea de bani sau alte foloase, ori acceptarea de promisiuni, de daruri era făcută în scopul de a-l determina pe funcționar să facă ori să nu facă un act ce intră în atribuțiile sale de serviciu. Legea condiționa existența infracțiunii de urmărirea unui anumit scop al acțiunii, acela de a-l determina pe funcționar sau pe alt salariat să facă ori să nu facă un act ce intră în atribuțiile sale de serviciu. Ca atare această condiție era necesară pentru întrunirea elementelor constitutive ale infracțiunii de trafic de influență și potrivit legii vechi.
De altfel, în jurisprudența Înaltei Curți cu privire la această chestiune s-a statuat că ”din norma de incriminare (s.n. art. 257 C. pen. din 1969) reiese cerința ca autorul să invoce această influență pentru a-l determina pe funcționar să facă sau să nu facă un act, ceea ce echivalează cu o promisiune de exercitare a influenței, care, dintotdeauna, a fost de esența acestei infracțiuni. Acțiunea de primire, pretindere, acceptare a promisiunii foloaselor trebuie să fie însoțită de promisiunea de exercitare a influenței în scopul mai sus-menționat.
În caz contrar, potrivit legii vechi, infracțiunea de trafic de influență ar fi putut fi reținută în sarcina oricărei persoane despre care s-ar fi știut că are influență asupra funcționarului în atribuțiile căruia intra îndeplinirea actului, deci în absența oricărei manifestări din partea autorului infracțiunii de trafic de influență, fără ca acesta să promită/să dea asigurări privind exercitarea influenței, deci fără cercetarea titlului cu care s-a făcut primirea unor foloase, bani, bunuri, deci chiar dacă nu aveau legătură cu exercitarea influenței, ceea ce nu poate fi acceptat.
Or, traficarea influenței implică nu doar invocarea, ci și afirmarea/garantarea folosirii influenței, fiind vorba despre o prestație din partea ambelor părți: cumpărătorul de influență promite/oferă/dă foloasele, iar vânzătorul primește/pretinde/acceptă promisiunea foloaselor oferind în schimb, ca și contraprestație, promisiunea că își va folosi influența potrivit solicitării cumpărătorului de influență.”[32]
În același sens este și Decizia penală nr. 109 din 12 noiembrie 2014[33]:
”Aparent, o altă modificare este reprezentată de inserarea unei condiții noi, necesare pentru realizarea laturii obiective a infracțiunii, respectiv aceea ca făptuitorul să promită cumpărătorului de influență că îl va determina pe funcționarul public să îndeplinească, să nu îndeplinească, să urgenteze ori să întârzie îndeplinirea unui act ce intră în îndatoririle sale de serviciu sau să îndeplinească un act contrar acestor îndatoriri. Ceea ce trebuie subliniat la acest moment este că aceste deosebiri nu sunt unele esențiale, nu au un impact major asupra conținutului constitutiv, astfel încât să se vorbească despre o reglementare diferită. Nu există deci o nouă infracțiune, ci vechea incriminare este preluată și continuată, cu modificări minime, de noua reglementare penală. Astfel, nu se pune în vreun fel problema dezincriminării, a discontinuității de incriminare. Noțiunea de promisiune presupune un angajament, o făgăduială din partea autorului infracțiunii, prin care acesta își asumă obligația să facă ceva pentru a îndreptăți speranțele cumpărătorului de influență în sensul determinării funcționarului public să adopte conduita ce formează obiectul vânzării – cumpărării de influență. Având în vedere faptul că, potrivit art. 257 alin. (1) C. pen. (1969), făptuitorul se obliga să intervină pe lângă funcționar pentru a-l determina să facă sau să nu facă un act ce intră în atribuțiile sale de serviciu, iar, în incriminarea actuală, subiectul activ promite că va determina funcționarul să adopte o anumită conduită, Înalta Curte, Completul de 5 Judecători apreciază că activitatea de promisiune prevăzută de C. pen. în vigoare este inclusă în activitatea de determinare la care făptuitorul se obliga anterior, conform cerinței prevăzute de vechea codificare. Cu alte cuvinte, se consideră că folosirea, în reglementarea anterioară, a expresiei „pentru a-l determina” semnifica o garanție din partea vânzătorului de influență în sensul reușitei intervenției sale pe lângă funcționarul public, aspect care presupunea o obligație de rezultat, pe când, în situația actuală, subiectul activ are o obligație de diligență, care permite, însă, spre deosebire de vechea reglementare, o distincție clară cu privire la intenția infracțională a subiectului activ.”
Revenind la speța în discuție, Înalta Curte constată că în sarcina inculpatului B. s-a reținut inclusiv faptul că a promis ”că va intervenii pe lângă subordonații săi cu atribuții în procedura de achiziție publică în scopul de a determina câștigarea licitație și atribuirea contractului de către firma administrată de cumpărătorul de influență, inculpatul A.” (fila 66 decizie) dar și că a intervenit efectiv pe lângă funcționari pentru influențarea procedurii de achiziție publică.
În motivarea acestei susțineri, instanța de apel a făcut referire la împrejurarea că inculpatul, președinte al Consiliului Județean Arad i-a convocat în biroul său pe toți funcționarii cu atribuții decizionale în procedura de achiziție publică alături de reprezentantul SC E. SA ”în scopul de a le transmite cine este reprezentantul firmei avut în vedere, respectiv inculpatul A., singurul reprezentant prezent al unei firme ofertante” .
Promisiunea influențării funcționarului public poate fi nu doar explicită, ci și implicită, atunci când aceasta rezultă din împrejurări de fapt. instanța de apel a oferit elementele de fapt care susțin concluzia că, la momentul acceptării promisiunii de bani, contraprestația la care se obliga inculpatul B. era implicită.
Există o legătură între acțiunea de primire a unor sume de bani și scopul urmărit, de determinare a unor funcționari publici să aibă conduita solicitată de către cumpărătorul de influență, întrucât s-ar fi stabilit primirea unor sume de bani în cursul anului 2015 într-o procedură de achiziție publică derulată în cursul anului 2012.
Primirea efectivă a banilor a fost precedată de o înțelegere anterioară desfășurării procedurii de atribuire a contractului, în cadrul căreia inculpatul B. a acceptat promisiunea remiterii de către A. a unui procent din valoarea acestuia, asigurându-l că îi va determina pe funcționarii asupra cărora avea autoritate la o anumită conduită, favorabilă cumpărătorului de influență.
Înalta Curte respinge, ca nefondat, recursul în casație formulat de inculpatul de B. împotriva Deciziei penale nr. 806/A din 26 iunie 2017 a Curții de Apel Timișoara, S. penală, pronunțată în Dosarul nr. x/30/2015[34].
Domeniile și relațiile sociale vulnerabile la corupție, precum și evoluția legislației în domeniul protecției proprietății, privatizării, reorganizării judiciare și achizițiilor publice nasc multiple controverse și discuții cu privire la mecanismele de protecție și de combatere a fenomenului infracțional. Lipsa unui statut clar al proprietății a favorizat extinderea corupției într-o perioadă în care România se afla în plin proces de tranziție[35], în loc de restabilirea dreptului de proprietate producându-se o redistribuire a avuției naționale[36].
Politizarea era generată de o „imixtiune a executivului în activitatea instituțiilor judiciare generate de independența instituțională insuficientă a puterii judecătorești și de lipsa unei culturi bazate pe statul de drept”[37]. Fenomenul are rădăcini vechi, venind din educația democratică precară, și care își urmează un curs propriu al evoluției sociale[38]. Văzut dinspre Europa, astăzi, fenomenul a căpătat forme grotești.
Dacă ultima jumătate a secolului XX se poate caracteriza ca reflectând situația unor generații de sacrificiu, în continuarea acesteia, primele decenii din secolul XXI apreciem că ar putea fi privite ca expresia unui alt experiment social.
Urmare unor promisiuni, trei inculpați din conducerea S.I.S.E. Brașov și-au încălcat atribuțiile de serviciu privitoare la procedurile de achiziție a bunurilor prevăzute de O.U.G. nr. 60/2001 și reglementările interne din acest domeniu ale SC E. SA, sens în care au dat dispoziție subordonaților ca marfa să fie primită, recepționată și plătită cu prioritate, deși bunurile respective nu erau cuprinse în referatele de necesitate și planul de aprovizionare aferente anului 2004, nu fuseseră întocmite contracte de aprovizionare cu SC E.E.G. SA Timișoara și SC E.C. SA București, nu s-au respectat procedurile legale de achiziție (organizarea de licitații publice sau selecție de oferte), cei doi furnizori nu erau agreați de SC E. SA pentru livrarea de produse specifice sistemului energetic, iar prețurile de livrare au avut valori cu mult mai mari decât cele existente pe piața de profil (exemplu: produsele contrafăcute S. au avut prețuri de 3-22 ori mai mari decât cele originale comercializate de distribuitorii autorizați, iar cele autohtone au avut valori de 1,5 până la 939 ori mai mari decât prețul unitar cel mai mare practicat pe piața concurențială la produsele similare, câteva exemple elocvente fiind enumerate în Raportul specialiștilor P.N.A.).
faptele reținute în sarcina inculpatului P.G., constau în aceea că:
– în calitate de director economic al S.I.S.E. Transilvania Sud Brașov, cu atribuții de control, a acceptat promisiunea inculpatului C.V. privind oferirea unor sume de bani și alte bunuri în scopul de a-și încălca atribuțiile de serviciu și de a aproba achiziționarea de produse electrice de la SC E.E.G. SA Timișoara și SC E.C. SA București, cu încălcarea legislației în vigoare întrunește elementele constitutive ale infracțiunii de luare de mită prevăzută de art. 254 alin. (2) din C. pen. din 1969 raportat la art. 6 din Legea nr. 78/2000;
– în calitate de director economic al S.I.S.E. Transilvania Sud Brașov, a aprobat achiziționarea de produse electrice contrafăcute sau la prețuri supraevaluate, în valoare totală de 251.703.217.814 lei vechi cu T.V.A. (respectiv 25.170.321,78 lei noi) de la SC E.E.G. SA și SC E.C. SA (cu încălcarea O.U.G. nr. 60/2001 și a normelor interne emise de SC E. SA) precum și plata cu prioritate a acestor produse, producând un prejudiciu SC F.E.S. SA București și o tulburare însemnată a bunului mers al acestei societăți, întrunește elementele constitutive ale infracțiunii de abuz în serviciu contra intereselor publice, prevăzută de art. 248! raportat la art. 248 C. pen. din 1969 raportat la art. 17 lit. d) din Legea nr. 78/2000 și art. 6 din Legea nr. 78/2000 cu aplicarea art. 41 alin. (2) C. pen. din 1969 (nenumărate acte materiale);
– a acceptat modalitatea de încasare a celor 4,4 miliarde de lei vechi din partea lui C.V. (prin.
Or, faptele mai sus menționate corespund conținutului constitutiv al infracțiunilor de luare de mită prevăzute de art. 254 alin. (2) C. pen. din 1969 raportat la art. 6 din Legea nr. 78/2000, abuz în serviciu contra intereselor publice în formă calificată și continuată prevăzută de art. 2481 cu referire la art. 248 C. pen. din 1969 raportat la art. 17 lit. d) din Legea nr. 78/2000 și art. 6 din Legea nr. 78/2000 cu aplicarea art. 41 alin. (2) C. pen. din 1969 și spălare de bani prevăzută de art. 23 lit. a) din Legea nr. 656/2002 (devenit art. 29 lit. a) din Legea nr. 656/2002 urmare a republicării) raportat la art. 17 lit. e) și art. 6 din Legea nr. 78/2000, neexistând temeiuri de achitare a inculpatului P. cu referire la latura obiectivă sau la latura subiectivă a acestor infracțiuni[39].
Înalta Curte, Completul de 5 Judecători[40], apreciază nefondată critica formulată de Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție – Direcția Națională Anticorupție, din următoarele considerente:
Individualizarea pedepsei reprezintă una dintre cele mai importante și sensibile operațiuni juridice de a cărei acuratețe depinde în mod direct reușita procesului de îndreptare și recuperare a condamnatului, întrucât aceasta presupune, prin evaluarea gravității infracțiunii comise și a periculozității infractorului, determinarea gradului de răspundere penală a inculpatului în raport cu care urmează să se stabilească pedeapsa și modul de executare a acesteia.
Infracțiunea, ca faptă socialmente periculoasă, creează o tulburare socială, aduce o atingere valorilor sociale ocrotite de legea penală și ordinii juridice instituite într-un sistem de drept. Pentru înlăturarea acestor consecințe negative ale infracțiunii este necesar să se reacționeze din partea societății, este necesar să se aplice anumite măsuri de constrângere juridică celor ce săvârșesc asemenea fapte. Mai mult, pentru înlăturarea neliniștii și tulburării sociale, pentru restabilirea ordinii juridice trebuie ca persoanele care au săvârșit infracțiuni să fie de îndată trași la răspundere penală.
În cadrul procesului penal partea care a suferit un prejudiciu prin săvârșirea unei infracțiuni se poate constitui parte civilă în cadrul procesului penal, atât în cursul urmăririi penale, cât și în fața instanței de judecată, până la citirea actului de sesizare. Prin stabilirea momentului până la care se poate face constituirea de parte civilă, respectiv până la citirea actului de sesizare, legiuitorul a înțeles să creeze o situație derogatorie de la termenele de prescriptive a dreptului material la acțiunea civilă prevăzute de Decretul nr. 167/1958.
Din dispozițiile art. 346 și art. 347 ezultă că, în situația în care acțiunea civilă a fost alăturată acțiunii penale, instanța penală este obligată să rezolve pretențiile civile în cadrul procesului penal, conform art. 14 și art. 15 C. pr. pen., cu excepția cazurilor limitative enumerate în art. 346 alin. ultim C. pr. pen., în care acțiunea civilă este lăsată nesoluționată.
Conform art. 14 și art. 346 alin. (1) C. pr. pen., instanța are obligația ca, în caz de condamnare, achitare sau încetare a procesului penal, să se pronunțe prin aceeași hotărâre și asupra acțiunii civile alăturată acțiunii penale. Ca atare, instanța penală este în drept să soluționeze acțiunea civilă numai atunci când aceasta izvorăște dintr-o faptă prevăzută de legea penală, pretențiile derivate din săvârșirea unei infracțiuni putând fi valorificate potrivit legislației penale. Acțiunea civilă avându-și sorgintea în aceeași faptă materială ca și acțiunea penală, adică în infracțiune, existența ei atrage atât răspunderea penală cât și pe cea civilă, aceasta din urmă avându-și ca temei juridic art. 14 C. pr. pen. și art. 998 C. civ. (text în vigoare la datele săvârșirii infracțiunilor din cauză). Dispozițiile actului normativ care reglementează prescripția dreptului la acțiune în materie civilă și comercială (Decretul nr. 167/1958), se referă la litigiile civile sau comerciale ce nu sunt rezultatul unei infracțiuni, precum și la situația în care deși pretențiile sunt produsul unei infracțiuni acestea nu au fost solicitate în cadrul procesului penal. În prezenta cauză însă răspunderea civilă decurge din exercițiul acțiunii civile în procesul penal pornit împotriva inculpaților al cărui izvor îl constituie fapte penale cauzatoare de pagube materiale a căror reparare se face potrivit legii civile[41].
Pedeapsa constituie criteriul principal prin care legea penală, evaluează, determină și diferențiază gradul de pericol social abstract, generic al fiecărei infracțiuni în parte[42].
Aplicarea și executarea pedepsei se realizează în vederea atingerii unor scopuri bine definite: pe de o parte, în scopul prevenirii săvârșirii de noi fapte penale din partea infractorilor, prin reeducarea acestora și din partea altor persoane, prin exemplaritatea pedepselor, iar pe de altă parte, în scopul restabilirii liniștii sociale și al reintegrării ordinii juridice.
Aplicarea și executarea pedepselor pot conduce la atingerea scopurilor urmărite, dacă efectuarea lor are loc în timp util. În general, sancționarea infractorilor prin aplicarea pedepsei devine cu atât mai eficace și contribuie cu atât mai intens la realizarea scopurilor de mai sus, cu cât ea intervine într-un interval de timp cât mai scurt și cât mai apropiat de momentul infracțiunii.
De asemenea, exemplaritatea, care decurge din supunerea celui condamnat la executarea pedepsei, devine cu atât mai puternică cu cât punerea în executare se produce neîntârziat după condamnare. În aceste condiții, conștiința socială are încă vie și exactă imaginea pericolului pe care îl prezintă fapta și făptuitorul, a urmărilor dăunătoare sau primejdioase ale faptei săvârșite și va reacționa mai adecvat.
După trecerea unui interval de timp mai îndelungat însă, fapta și făptuitorii, precum și cei condamnați ar putea apărea într-o altă lumină. Astfel, în primul rând, fapta poate să se șteargă din amintirea societății sau a grupului social în care s-a petrecut, să fie complet uitată; ori chiar dacă nu s-a șters, ea apare într-o imagine neclară, cu un conținut deformat, gradul de pericol social pe care îl prezenta fapta și făptuitorul s-ar putea diminua sau chiar ar dispărea, aceeași uitare sau amintire vagă fiind și în cazul condamnatului dispărut și regăsit după mulți ani.
[2] Cauza Vladimir Romanov c Rusiei (nr. 41461/02), hotărârea din 24 iulie 2008, https://jurisprudentacedo.com/. v și Cauza Chember/Tchember c Rusiei (nr. 7188/03), hotărârea din 3 iulie 2008 ancheta a fost incompletă din mai multe puncte de vedere: lipsa unui examen medical, neidentificarea şi neaudierea martorilor, precum şi lipsa declarației reclamantului sau absența menționării versiunii sale asupra evenimentelor în decizia de neîncepere a procesului penal, având drept consecință imposibilitatea pentru reclamant de a se pretinde victimă sau de a-şi exercita drepturile procedurale.
[3] M.c Bulgariei, nr. 39272/98, §§ 151 şi 153, CEDO 2003‑XII .
[4] Filip c României, nr. 41124/02, § 47, 14 decembrie 2006
[5] V în special, 97 membri ai Congregației Martorilor lui Iehova din Gldani şi alți 4 c Georgiei, nr. 71156/01, § 97, CEDO 2007-.
[11] guvernul a subliniat că, spre deosebire de Al-Saadoon și Mufdhi, în prezenta cauză nu a existat nicio probă convingătoare că reclamantul a fost transferat către SUA din România. Prin urmare, guvernul român nu avea nicio obligație să obțină garanții obligatorii că reclamantul nu urma să fie condamnat la pedeapsa cu moartea.
[12] Programul DMI – Programul privind deținuții de mare importanță . În documentele declasificate ale CIA, efectele adverse ale izolării extreme la care au fost supuși DMI au fost recunoscute ca provocând „traumă psihologică” și capabilă să altereze „capacitatea deținutului de a interacționa cu alte persoane” (§ 58 din Al Nashiri . v „Aplicarea Legii privind tratamentul deținuților la condițiile de încarcerare din centrele de detenție ale Agenției Centrale de Informații”, 31 august 2006 ).
[13] v Al Nashiri c Poloniei, § 589. Din jurisprudența Curții se poate deduce că obligația unui stat contractant de a desfășura o anchetă efectivă în temeiul art. 3, precum și al art. 2 din Convenție continuă să existe atâta timp cât ancheta este posibilă, dar nu s-a desfășurat sau nu a îndeplinit standardele Convenției a se vedea, de exemplu, Asociația „21 decembrie 1989” și alții c României, nr. 33810/07 și 18817/08, § 202, 24 mai 2011; Benzer și alții c Turciei, nr. 23502/06, §§ 218-219, 12 noiembrie 2013; Mocanu și alții, §§ 314-326. Omisiunea desfășurării unei anchete care trebuie realizată va fi privită ca o încălcare continuă a dispoziției menționate (v mutatis mutandis, Cipru c Turciei, § 136; și Aslakhanova și alții c Rusiei, §§ 214 și 230).
[14] v Abuyeva și alții c Rusiei, nr. 27065/05, §§ 240-241, 2 decembrie 2010
[15] Nu este însă de competența Curții să pronunțe hotărâri detaliate, obligatorii, în această privință. Este de competența Comitetului de Miniștri, care acționează în temeiul art. 46 din Convenție, să se ocupe de ceea ce – în practică – guvernul pârât trebuie să facă .
[16] V §§ 656, 678-679, 691-692, 698- 699, 710, 722 și 729 din hotărâre.
[18] şi rezumate în hotărârile Güleç c Turciei, 27 iulie 1998, §§ 77-78, Culegere de hotărâri şi decizii 1998‑IV, Issaïeva şi alții c Rusiei, nr. 57947/00, 57948/00 şi 57949/00, §§ 208-213, 24 februarie 2005şiCarabulea c României, nr. 45661/99, §§ 127-131, 13 iulie 2010.
[20] Legea nr. 51/1991, republicată în temeiul art. 107 alin. (3) din Legea nr. 255/2013 pentru punerea în aplicare a Legii nr. 135/2010 privind Codul de procedură penală și pentru modificarea şi completarea unor acte normative care cuprind dispoziții procesual penale, publicată în Monitorul Oficial al României, nr. 515 din 14 august 2013, cu modificările ulterioare, dându-se textelor o nouă numerotare. Legea nr. 51/1991 a fost publicată în Monitorul Oficial al României, nr. 163 din 7 august 1991, și a mai fost modificată prin Legea nr. 187/2012 pentru punerea în aplicare a Legii nr. 286/2009 privind Codul penal, publicată în Monitorul Oficial al României, nr. 757 din 12 noiembrie 2012, rectificată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 117 din 1 martie 2013, cu modificările ulterioare și Legea nr. 2/2016 pentru completarea art. 3 din Legea nr. 51/1991 privind securitatea națională a României (M.Of. nr. 27 din 14 ianuarie 2016). V și Curtea Constituțională, Dec. 91 din 20 aprilie 2018 referitoare la excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 3, art. 10, art. 11 alin. (1) lit. d) și art. 13 din Legea nr. 51/1991 privind securitatea națională a României, precum și a dispozițiilor art. 13 din Legea nr. 51/1991 privind securitatea națională a României, în forma anterioară modificării prin Legea nr. 255/2013 pentru punerea în aplicare a Legii nr. 135/2010 privind Codul de procedură penală și pentru modificarea şi completarea unor acte normative care cuprind dispoziții procesual penale (M.Of. nr. 348 din 20 aprilie 2018)
[21] CEDO , Steel şi Morris c Regatului Unit, nr. 68.416/01, § 95, CEDO 2005-II. CEDO , HOTĂRÂRE din 15 februarie 2007 în Cauza Boldea c României (Cererea nr. 19.997/02). M. Of. 615 din 21 august 2008,§ 61. Principiul egalității armelor – unul din elementele noțiunii mai largi de proces echitabil și componentă importantă a unei apărări efective într-un proces cu caracter judiciar – impune fiecărei părți să i se ofere posibilitatea rezonabilă de a-și susține cauza sa. C.E.D.O. a statuat, în Hotărârea din 27 octombrie 1993, pronunțată în Cauza Dombo Beheer BV c Olandei, în sensul că fiecare parte la un proces trebuie să beneficieze de o posibilitate rezonabilă de a-şi expune cauza în fața instanței, inclusiv în ceea ce priveşte probele, în condiții care să nu o dezavantajeze în mod semnificativ în raport cu partea adversă. în condiții care să nu o plaseze într-o situație de net dezavantaj în raport cu „adversarul” ei. Principiul egalității armelor semnifică tratarea egală a părților pe toată durata desfășurării procedurii în fața unui tribunal, fără ca una din ele să fie avantajată în raport cu cealaltă parte din proces (Hotarârea din 23 octombrie 1996, pronunțată în Cauza Ankerl c Elveției, § 38).”
[22] Completurile de 5 judecători, Dec. nr. 125 din 30 mai 2011, Dosar nr. 3135/1/2011 Curtea Constituțională , dec. nr. 650/2018 §§ 662 sqq, referitor la sintagma grup infracțional organizat
[25] Curtea de Apel Cluj, Secția Penală și de Minori, sentința penală nr. 65 din 5 mai 2016, www.rolii.ro
[26] Cristian Unteanu, Un document senzațional: Oamenii preşedinților au dat drumul câinilor războiului, https://adevarul.ro/international/statele-unite, 28 septembrie 2019, National Security Action, Statement from National Security Professionals
[27]Lidia Moise, Bilanțul unei guvernări în care tactica n-are strategie,27 iulie 2018,https://reporterglobal.ro; Bilanțul unei guvernări: tactica dibace, strategie fragilă, “Reporter global” nr. 8/2018, pp. 9 sqq
[29] Claudia Medrega, Consolidare sistemului bancar, citând pe Sebastian Mocanu, partener în cadrul EY România, Anuarul financiar 2018, p.96 : „Vedem că 70-80% din băncile din România sunt cu capital străin”, cu referire la eventuale fuziuni bancare. EY este una dintre cele mai mari firme de servicii profesionale la nivel global.
[30]Raport privind activitatea subversiva din Justitie și serviciile de informatii în scopul exercitarii puterii în stat de grupuri de interese politico-judiciare-economice în perioada 2005 – 2017, 9 noiembrie 2017, https://www.luju.ro/raport-privind-activitatea-subversiva-din-justitie
[31] Comisia Europeană com(2018) 851 final Raport al Comisiei către Parlamentul European și Consiliu privind progresele înregistrate de România în cadrul mecanismului de cooperare și de verificare , SWD(2018) 551 final, 13 noiembrie 2018. V și Alina Lefter, Corupție şi anticorupție în achiziții publice , http://www.dragomirlaw.ro/articles
[32] I.C.C.J. , S. Pen. , Sentința penală nr. 1055 din 29 noiembrie 2016 , Dosarul nr. x/1/2014
[33] pronunțată de Î.C.C.J., – Completul de 5 judecători în Dosarul nr. x/1/2014
[34] I.C.C.J. , S. Pen. , Dec. nr. 442/RC/15 noiembrie 2017, Dec. nr. 442/RC/2017, http://www.scj.ro/1093/Detalii-jurisprudenta
[35] „Anevoioasă şi nesfârşită tranziție” – L. Boia, De ce este România altfel?, Ed. Humanitas, Bucureşti, 2012, p. 90 sqq. Spațiul în care se întinde, triumfătoare, mahalaua (p. 95).
[36] Theophyle/Politeia, „Libertate nu am avut, nici piață liberă şi nici o clasă mijlocie, care poate forma o dreaptă
funcțională” (www.fpromania nr. 30/2012). O problemă majoră a fost redistribuirea „avuției naționale” şi acumularea tâlhărească a acesteia. D. Ciuncan, Legea nr. 78 din 8 mai 2000. Prevenirea, descoperirea și sancționarea faptelor de corupție, Comentatii și jurisprudență, ed. a III-a, Universul Juridic, București, 2017, pp. 24 sqq.
[37] Ramona Coman, Ana Maria Dobre, Europenizarea politicilor publice în România, Institutul European, Iaşi, 2007, 181. Amanda Bosovcki, loc. cit. p. 78. ; D. Ionică, Reforme instituționale, Justiția din România sub semnul europenizării , cit. supra. Declaratia scrisa a presedintei I.C.C.J. , jud. dr. Livia Doina Stanciu, cu privire la raportul MCV, http://www.juridice.ro/241926/iccj-despre-raportul-mcv.html.
[38] Cosmina Tanasoiu , Mafia şi politica sau despre europenizare ca proces balcanic , 30 aprilie 2008, http://www.revista22.ro/mafia-si-politica. D. Ciuncan, Corupție și politică, Cronică de jurisprudență penală, Universul Juridic, București, 2014, pp. 14 sqq.
[39] I.C.C.J. . S. Pen. , Dec. nr. 330 din12 martie 2015, Dosar nr. 8/62/2005
[40] I.C.C.J. , Completul de 5 judecători, Dec. nr. 18 din 30 ianuarie 2014, Dosar nr. 4963/1/2013
[41] I.C.C.J. , Completul de 5 judecători, Dec. nr. 18 / 2014, http://www.scj.ro. Aceeași problemă s-a ridicat și în afacerea Microsoft ; termenul general de prescriptie pentru infractiunea de abuz in serviciu este de 10 ani. Acolo,data savarsirii ultimei actiuni este 21 octombrie 2004, data adoptarii Hotararii de Guvern nr.1778/21 octombrie 2004, moment de la care a inceput sa curga termenul general de prescriptie a raspunderii penale, si nu de la data producerii prejudiciului efectiv, respectiv data de 15 aprilie 2009, momentul platii ultimei rate aferente contractului nr. 0115RO/15 aprilie 2004. Ministrul Justitiei, Tudorel Toader, spune ca clasarea dispusa ca urmare a prescrierii in dosarul Microsoft este “o gravă neglijență managerială privind soluționarea cauzelor într-un termen rezonabil” (http://m.ziare.com/stiri/cazul-microsoft-de-ce-au-scapat-cei-7-ministri-de-acuzatiile-D.N.A., 2 februarie 2018)
[42] T.I., sub aspectul săvârşirii infracțiunii de abuz în serviciu în formă calificată, prevăzută de art. 248 C. pen. raportat la art. 2481 C. pen. cu aplicarea art. 41 alin. (2) C. pen. (24 acte materiale), constând în aceea că, în calitatea sa de director general al SISE E şi-a îndeplinit, cu ştiință, în mod defectuos atribuțiile de serviciu, în perioada 2002 – 2004, în care s-au derulat, în mod repetat, tranzacții cu componente ale sistemului energetic (transformatoare de putere, întrerupătoare, etc.), cu firmele SC L.R. SRL, SC F.G. SA, SC E.P. SRL, SC T. SRL, toate din Iaşi, având ca şi asociați/acționari sau administratori pe inculpații F.R., F.L. și D.M.B., acceptând în acest sens să fie livrate produse necorespunzătoare în urma desfăşurării unor proceduri de achiziție publică, cu caracter fictiv, produse ce nu îndeplineau criteriile de calitate/preț raportate la scopul achiziționării acestor componente pentru sistemul energetic, fiind vechi, uzate, de proveniență incertă, iar prețul de achiziție era aproximativ similar cu cel al unui produs nou.
Prin exercitarea abuzivă a atribuțiilor de serviciu: realizarea de tranzacții fără derularea unor proceduri de achiziție publică sau prin „trucarea” unor proceduri de achiziție publică, intervenții pentru efectuarea de plăți cu prioritate pentru firmele din cadrul grupului „F.”, acceptarea livrării de produse vechi, uzate, ce au rămas pe stoc, achizițiile fiind făcute fără nicio justificare economică, inutile, inculpatul a favorizat firmele menționate care au obținut în acest fel, prin livrarea unor produse necorespunzătoare, un avantaj patrimonial echivalent cu sumele de bani încasate în urma acestor operațiuni comerciale, prețul produselor necorespunzătoare livrate către SISEE Electrica Moldova.
Prejudiciul apreciat ca fiind cauzat de exercitarea abuzivă a atribuțiilor de serviciu de către inculpatul T.I. este de 3.343.838,04 RON + TVA 635.310,23 RON, reprezentând valoarea totală a produselor necorespunzătoare achiziționate de la firmele menționate şi aflate, și în prezent, în proporție de 99%, în stocul SISEE .
În al doilea rând, atingerile aduse valorilor sociale prin faptele săvârșite cu ani în urmă și-ar putea pierde rezonanța socială, urmările acestor fapte s-ar putea estompa sau ar putea fi șterse de trecerea timpului.
Cu atât mai mult, în condițiile în care, în ultimii ani, în societatea românească am asistat la o tendință de creștere a faptelor de corupție, ce au căpătat o amploare deosebită se impune ca justiția să riposteze cu fermitate ori de câte ori se probează asemenea cazuri, ca o dovadă a faptului că statul de drept nu asistă pasiv la amplificarea și propagarea acestora, la toate nivelurile, ci dimpotrivă, funcționează și, mai ales, reacționează prin autoritățile și pârghiile specifice puse în slujba propriilor cetățeni.
Corupția reprezintă o amenințare majoră pentru democrație, constituind o negare a drepturilor omului și o încălcare a principiilor democratice, pentru echitatea socială și pentru justiție, erodând principiile unei administrații eficiente, punând în pericol stabilitatea și credibilitatea instituțiilor statului.
În raport de toate aceste considerații și, mai ales, de materialul probator administrat în cauză, instanța de control judiciar constată că prima instanță a procedat corect atunci când a reținut că faptele imputate inculpaților există, că acestea constituie infracțiuni și că acestea au fost săvârșite de către inculpați, dispunând justificat condamnarea acestora.
În acest context, în mod întemeiat, prima instanță a reținut gradul de pericol social ridicat al faptelor săvârșite, dedus nu doar din circumstanțele în care faptele s-au comis, ci și din calitatea persoanelor implicate în activitatea infracțională.
Astfel, instanța de control judiciar apreciază că modalitatea în care inculpații au desfășurat activitatea infracțională, prejudiciul semnificativ produs, numărul actelor materiale ce intră în conținutul constitutiv al infracțiunii, gravitatea concretă, poziția procesuală a inculpaților care nu au recunoscut săvârșirea faptelor, refuzând practic să își asume fiecare răspunderea pentru activitatea sa, perseverând în a considera că modalitatea în care au acționat ar fi fost una legală, justifică modalitatea de executare a pedepselor stabilită de prima instanță, singura aptă a asigura îndeplinirea scopului de exemplaritate și educativ al pedepsei.
Astfel, se constată că probatoriile administrate în cauză au dovedit că prin îndeplinirea defectuoasă a îndatoririlor de serviciu de către inculpații T.I., M.I. și A.P., constând în încălcarea dispozițiilor referitoare la derularea procedurilor pentru atribuirea contractelor de achiziție publică, în condițiile în care în fișa postului pentru funcțiile de director sau director comercial erau trecute atribuții în acest domeniu aceștia au săvârșit infracțiunea de abuz în serviciu contra intereselor publice, în formă continuată și calificată. Inculpații F.R., F.L. și D.M.B., prin conjugarea eforturilor și ajutorul pe care aceștia l-au acordat inculpaților T.I., M.I. și A.P. pentru încheierea unor tranzacții cu eludarea procedurilor achizițiilor publice a întregit activitatea autorilor în cadrul acestor proceduri, aceștia fiind cei ce au efectuat activități susținute pentru a crea aparența de legalitate prin transmiterea de oferte, furnizarea certificatelor de calitate, prin activități comerciale între firmele grupului care să justifice proveniența licită a aparatajelor, ulterior livrate către SISEE. În aceste condiții faptele săvârșite de către inculpații F.R., F.L. și D.M.B. întrunesc elementele constitutive ale complicității la infracțiunea de abuz în serviciu contra intereselor publice, în formă continuată și calificată.
În acest context, instanța de control judiciar își însușește opinia exprimată de prima instanță, în sensul că activitatea infracțională ce a făcut obiectul prezentei cauze a avut ca unic scop obținerea de către complici a unor venituri considerabile în detrimentul patrimoniului unei instituții publice, dovedind un total dispreț față de banul public.
Acest dispreț pentru finanțele unei instituții publice, dar și pentru mii de persoane fizice și juridice, conturează profilul inculpaților care, în schimbul unor avantaje imediate au acceptat să încalce legea.
Deși reprezentantul Ministerului Public, în dezvoltarea motivelor de recurs, a susținut că prima instanță nu a avut în vedere, în cadrul procesului de individualizare judiciară a pedepsei, faptul că infracțiunile reținute în sarcina inculpaților au fost săvârșite în formă continuată, iar prejudiciul cauzat este unul deosebit de mare, Înalta Curte de Casație și Justiție, Completul de 5 Judecători, consideră că nu se justifică majorarea pedepselor aplicate inculpaților ci, se impune menținerea acestora astfel cum au fost stabilite de către instanța de fond.
Așadar, instanța de control judiciar, procedând la o nouă evaluare a criteriilor de individualizare judiciară a pedepselor, prin raportare la cauza dedusă judecății, constată că prima instanță a aplicat inculpaților pedepse corect individualizate în raport de criteriile prevăzute de art. 72 C. pen., ținând seama de dispozițiile părții generale a C. pen., de limitele de pedeapsă fixate în partea specială, de gradul de pericol social al faptelor săvârșite, de persoana fiecărui inculpat în parte și de împrejurările care atenuează sau agravează răspunderea penală, dar și de modalitatea concretă de săvârșire a faptei, motiv pentru care, contrar solicitării reprezentantului Ministerului Public, le va menține, ca fiind legale și juste în raport de în raport cu criteriile generale enunțate.
Astfel, instanța de recurs apreciază că, prin menținerea pedepselor aplicate inculpaților, pe de o parte, au fost respectate toate garanțiile procesuale conferite, atât de dispozițiile legale procesuale penale, cât și de cele ale Convenției pentru Apărarea Drepturilor Omului și a Libertăților Fundamentale, a căror finalitate, prin tragerea la răspundere penală, în condițiile stabilirii vinovăției inculpaților, corespunde și caracterului disuasiv al pedepsei, iar pe de altă parte, se poate asigura, în viitor, reinserția socială a acestora, precum și o reacție promptă a opiniei publice adecvată gradului de pericol pe care-l reprezintă săvârșirea unor infracțiuni de corupție, consolidând percepția cetățenilor că organele judiciare sunt în măsură să realizeze un act de justiție dând o ripostă fermă celor care au considerat că pot fi mai presus de lege, disprețuind-o și încălcând-o.
Așadar, Înalta Curte de Casație și Justiție, Completul de 5 Judecători, apreciază că pedepsele aplicate și modalitatea de executare a acestora, în regim de detenție, sunt apte să asigure îndreptarea atitudinii inculpaților față de comiterea de infracțiuni, resocializarea acestora, precum și o reacție socială adecvată în diminuarea săvârșirii unor infracțiuni de corupție, întărind percepția opiniei publice că organele judiciare sunt în măsură să acționeze cu fermitate și să realizeze un act de justiție, cu respectarea tuturor garanțiilor procesuale conferite, atât de dispozițiile legale procesual penale, cât și de cele ale Convenției pentru Apărarea Drepturilor Omului și a Libertăților Fundamentale, a căror finalitate, prin tragerea la răspundere penală, în condițiile stabilirii vinovăției, corespunde și caracterului disuasiv al pedepsei[1].
În clasamentul privind Indicele de Percepție a Corupției 2018, prin care se măsoară gradul de corupție din sectorul public, așa cum este perceput de mediul de afaceri și de experți independenți, țara noastră se situează în UE pe locul 24 din 28, scorul IPC scăzând cu un punct comparativ cu anul precedent[2]
Un funcționar public, așa cum este definit în sens penal, poate fi subiect al infracțiunii de evaziune fiscală dacă întrunește și calitatea de contribuabil. De exemplu, îndeplinește o funcție publică la R.A., societate cu capital major de stat etc. (art. 175 lit. b, c C. pen.), la o societate de interes public (art. 175 alin. 2), nefinanțată de la buget, sau e administrator, lichidator (I. C. C. J. , dec. nr. 20/2014).
O problemă ce s-a discutat este calitatea sa de participant la infracțiunea de evaziune fiscală a persoanei juridice, când același funcționar public îndeplinește orice atribuție legată de realizarea obiectului de activitate al acelei persoane juridice.
O altă problemă este legată de aplicarea Legii nr. 241/2005, art.8 alin. (2). Astăzi nu mai există infracțiunea de asociere.., dar există infracțiunea de constituire de grup infracțional (art. 367 C. pen.). Credem că este posibil să aplicăm art. 8 alin. (2) numai dacă procurorul dovedește că s-a acționat printr-o structură organizată, cu trei sau mai mulți participanți, cu roluri determinate (ierarhia trebuie dovedită).
Evaziunea fiscală reprezintă ascunderea bunului ori a sursei impozabile sau taxabile, omisiunea evidențierii, în actele contabile ori în alte documente legale, a operațiunilor comerciale efectuate sau a veniturilor realizate, evidențierea, în actele contabile sau în alte documente legale, a cheltuielilor care nu au la bază operațiuni reale ori evidențierea altor operațiuni fictive, alterarea, distrugerea sau ascunderea de acte contabile, memorii ale aparatelor de taxat ori de marcat electronice fiscale sau de alte mijloace de stocare a datelor, executarea de evidențe contabile duble, folosindu-se înscrisuri sau alte mijloace de stocare a datelor, sustragerea de la efectuarea verificărilor financiare, fiscale sau vamale, prin nedeclararea, declararea fictivă ori declararea inexactă cu privire la sediile persoanelor verificate, precum și substituirea, degradarea sau înstrăinarea de către debitor ori de către terțe persoane a bunurilor sechestrate în conformitate cu prevederile Codului de procedură fiscală și ale Codului de procedură penală, dacă toate aceste fapte au fost săvârșite în scopul sustragerii de la îndeplinirea obligațiilor fiscale.
Fără existența scopului, fără tentația sustragerii de la plata datoriilor fiscale, nu se poate reține o infracțiune. Latura subiectivă a infracțiunilor trebuie probată, neputând fi prezumată. În cazul săvârșirii unei infracțiuni de evaziune fiscală prevăzute în art. 8 și în art. 9 din Legea nr. 241/2005 pentru prevenirea și combaterea evaziunii fiscale[3], dacă în cursul urmăririi penale sau al judecății, până la primul termen de judecată, inculpatul acoperă integral pretențiile părții civile, limitele prevăzute de lege pentru fapta săvârșită se reduc la jumătate[4].
Legea nr. 241 din 15 iulie 2005 pentru prevenirea și combaterea evaziunii fiscale[5] instituie măsuri de prevenire și combatere a infracțiunilor de evaziune fiscală și a unor infracțiuni aflate în legătură cu acestea.
Potrivit art. 8, constituie infracțiune și se pedepsește cu închisoare de la 3 ani la 10 ani și interzicerea unor drepturi stabilirea cu rea-credință de către contribuabil a impozitelor, taxelor sau contribuțiilor, având ca rezultat obținerea, fără drept, a unor sume de bani cu titlu de rambursări sau restituiri de la bugetul general consolidat ori compensări datorate bugetului general consolidat ( alin. 1).
Constituie infracțiune și se pedepsește cu închisoare de la 5 ani la 15 ani și interzicerea unor drepturi asocierea în vederea săvârșirii faptei prevăzute la alin. (1) ( art. 8 alin. 2
Tentativa faptelor prevăzute la alin. (1) și (2) se pedepsește(alin. 3).
În înțelesul legii, prin buget general consolidat se înțelege ansamblul tuturor bugetelor publice, componente ale sistemului bugetar, agregate și consolidate pentru a forma un întreg, contribuabil fiind orice persoană fizică ori juridică sau orice altă entitate fără personalitate juridică care datorează impozite, taxe, contribuții și alte sume bugetului general consolidat (art. 2).
Pe de altă parte, în sensul dreptului penal, funcționar public este persoana care, cu titlu permanent sau temporar, cu sau fără o remunerație:
a) exercită atribuții și responsabilități, stabilite în temeiul legii, în scopul realizării prerogativelor puterii legislative, executive sau judecătorești;
b) exercită o funcție de demnitate publică sau o funcție publică de orice natură;
c) exercită, singură sau împreună cu alte persoane, în cadrul unei regii autonome, al altui operator economic sau al unei persoane juridice cu capital integral sau majoritar de stat ori al unei persoane juridice declarate ca fiind de utilitate publică, atribuții legate de realizarea obiectului de activitate al acesteia.
De asemenea, este considerată funcționar public, în sensul legii penale, persoana care exercită un serviciu de interes public pentru care a fost învestită de autoritățile publice sau care este supusă controlului ori supravegherii acestora cu privire la îndeplinirea respectivului serviciu public (art. 175 alin. 2 C. pen. ).
În conformitate cu dispozițiile art. 2 lit. a) din Convenția Națiunilor Unite împotriva corupției, prin agent public se înțelege: „(i) orice persoana care deține un mandat legislativ, executiv, administrativ sau judiciar al unui stat parte, care a fost numită ori aleasă, cu titlu permanent sau temporar, care este remunerată ori neremunerată, și oricare ar fi nivelul sau ierarhic.”[6]
Potrivit Legii nr. 15/1990[7], regiile autonome se organizează și funcționează în ramurile strategice ale economiei naționale – industria de armament, energetică, exploatarea minelor și a gazelor naturale, poștă și transporturi feroviare –, precum și în unele domenii aparținând altor ramuri stabilite de guvern, pe bază de gestiune economică și autonomie financiară.
Conducerea regiei autonome, persoană juridică la care statul român deține mai mult de jumătate sau tot capitalul social subscris și vărsat, revine consiliului de administrație, compus din 7-15 persoane, dintre care una este directorul sau directorul general al regiei.
Persoanele care exercită în cadrul unei regii autonome, cu capital integral sau majoritar de stat, atribuții legate de realizarea obiectului de activitate al acesteia au calitatea de funcționari publici, în temeiul art. 175 alin. (1) teza I Cod penal.
Potrivit art. 1 din Legea nr. 31/1990 privind societățile comerciale, persoanele fizice și persoanele juridice, în vederea desfășurării de activități cu scop lucrativ, se pot asocia și pot constitui societăți cu personalitate juridică, cu respectarea dispozițiilor prezentei legi.
Persoanele care, cu titlu permanent sau temporar, cu sau fără remunerație, au atribuții în cadrul unei societăți cu capital integral sau majoritar de stat, legate de realizarea obiectului de activitate al acelei societăți, în baza dispozițiilor art. 175 alin. (2) lit. e) teza a III-a din Codul penal, sunt funcționari publici.
În temeiul acestor dispoziții, este funcționar public asimilat din punct de vedere al răspunderii penale, printre alții, persoana care exercită oricare dintre următoarele servicii de interes public pentru care a fost învestită de autoritățile publice: expert contabil și contabil autorizat, profesie reglementată prin O.G. nr. 65/1994 privind organizarea activității de expertiză contabilă și a contabililor autorizați[8]; notar public, profesie reglementată prin Legea nr. 36/1995 a notarilor publici și a activității notariale[9]; auditor financiar, profesie reglementată prin O.U.G. nr. 75/1999 privind activitatea de audit financiar[10]; consilier proprietate industrială, profesie reglementată prin O.G. nr. 66/2000 privind organizarea și exercitarea profesiei de consilier în proprietatea industrială[11]; expert criminalist, profesie reglementată prin O.G. nr. 75/2000 privind autorizarea experților criminaliști[12]; executor judecătoresc, profesie reglementată prin Legea nr. 188/2000 privind executorii judecătorești[13]; urbanist, profesie reglementată prin Legea nr. 350/2001 privind amenajarea teritoriului și urbanismului[14]; detectiv particular, profesie reglementată prin Legea nr. 329/2003 privind exercitarea profesiei de detectiv particular[15]; expert tehnic judiciar, profesie reglementată prin O.G. nr. 2/2000 privind organizarea activității de expertiză tehnică judiciară și extrajudiciară[16] etc.
Curtea Constituțională, prin Decizia nr. 2 din 15 ianuarie 2014, prin care au fost declarate neconstituționale dispozițiile art. I pct. 5 și art. II pct. 3 din Legea pentru modificarea și completarea unor acte normative și articolul unic din Legea pentru modificarea art. 2531 C. pen., arată că semnificația noțiunii de funcționar public din dreptul penal nu este echivalentă cu cea de funcționar din dreptul administrativ, potrivit legii penale, noțiunile de funcționar public și de funcționar au un înțeles mai larg decât acela din dreptul administrativ, datorită atât caracterului relațiilor sociale apărate prin incriminarea unor fapte socialmente periculoase, cât și faptului că exigențele de apărare a avutului și de promovare a intereselor colectivității impun o cât mai bună ocrotire prin mijloacele dreptului penal.
În Expunerea de motive a noului Cod penal, legiuitorul oferă două exemple de persoane care se încadrează în dispozițiile art. 175 alin. (2) C. pen., și anume notarii publici (Legea notarilor publici și a activității notariale nr. 36/1995) și executorii judecătorești (Legea nr. 188/2000 privind executorii judecătorești).
Referindu-se la această categorie de persoane asimilate funcționarilor publici, legiuitorul precizează că, „deși aceste persoane nu sunt propriu-zis funcționari publici, ele exercită atribute de autoritate publică ce le-au fost delegate printr-un act al autorității statale competente și sunt supuse controlului acesteia”.
Înalta Curte de Casație și Justiție — Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept în materie penală, prin Decizia nr. 20 din 29 septembrie 2014, a stabilit că „expertul tehnic judiciar este funcționar public în conformitate cu dispozițiile art. 175 alin. (2) teza întâi din Codul penal”. Îndeplinirea condițiilor prevăzute de art. 175 alin. (2) C. pen. se analizează pentru fiecare categorie profesională în concret, pornind de la normele legale speciale ce îi reglementează statutul.
Prevederile art. 175 alin. (1) lit. c) C. pen. au în vedere o categorie distinctă de persoane, și anume persoanele care își desfășoară activitatea în domeniul economic, în cadrul unor persoane juridice cu capital integral sau majoritar de stat.
Intră în această categorie salariații care își desfășoară activitatea într-o funcție de conducere sau de execuție în cadrul regiilor autonome naționale sau locale, societăților naționale sau companiilor naționale, dar și cei care desfășoară o activitate în cadrul asociațiilor și fundațiilor, persoane juridice de drept privat fără scop lucrativ.
Este necesară întrunirea, în mod cumulativ, a două cerințe obligatorii: să exercite un serviciu de interes public și să fie învestită cu îndeplinirea respectivului serviciu public de către o autoritate publică sau să exercite serviciul de interes public sub controlul ori supravegherea unei autorități publice.
Un serviciu de interes public satisface nevoi de interes general.
Indiferent de modalitate, prin învestire[17], se înțelege fie acordarea calității din care derivă obligația de a realiza respectivul serviciu de către o autoritate publică , fie încredințarea realizării serviciului de interes public printr-o decizie a autorității (numirea de către instanța judecătorească a administratorului și lichidatorului judiciar în cadrul procedurii insolvenței ori a expertului tehnic judiciar). Sunt incluși, așadar, particularii care primesc gestiunea unui serviciu public, fiind vorba despre subiecți care își desfășoară activitatea în cadrul persoanelor juridice de drept privat cu scop lucrativ: societăți comerciale care, prin intermediul contractelor administrative, valorifică, în interesul colectivității, naționale sau locale, după caz, bunurile și serviciile publice.
Pe de altă parte, unele dintre persoanele care exercită profesii liberale sunt considerate funcționari publici, în condițiile art. 175 alin. (2) teza a doua C. pen., atunci când, deși funcționează în baza unei legi speciale și nu sunt finanțate de la bugetul de stat, exercită un serviciu de interes public și sunt supuse controlului sau supravegherii unei autorități publice.
Formularea este deosebit de vagă, întrucât despre oricine se poate spune că este supravegheat/controlat de o autoritate.
Trebuie să ne cantonăm la necesitatea unei abilitări speciale a autorităților publice. În acest sens, se constată că profesiile liberale se organizează și se exercită numai în condițiile legii, ale statutului profesiei și codului deontologic și au statutul unor funcții autonome, care se exercită în birouri sau cabinete ori în cadrul asociațiilor profesionale înființate potrivit legii. Îndeplinirea condițiilor prevăzute de art. 175 alin. (2) C. pen. trebuie analizată pentru fiecare categorie profesională în concret, pornind de la normele speciale ce îi reglementează statutul[18].
Persoanele juridice pot fi trase la răspundere pentru fapte penale săvârșite în numele lor de orice persoană, care acționează fie individual, fie în calitate de membru al unui organ al respectivei persoane juridice, ce exercită o funcție de conducere în cadrul acelei persoane în baza unui mandat de reprezentare sau a unei autorizări de a lua deciziiîn numele persoanei juridice sau de a exercita un control în cadrul persoanei juridice. Pe lângă aceasta, o persoană juridică poate fi trasă la răspundere atunci când lipsa de supraveghere sau de control a constituit premisa săvârșirii infracțiunilor în numele respectivei persoane juridice, de către o persoană fizică aflată sub autoritatea sa.
Aceste dispoziții de principiu sunt enumerate în art. 9 și 10 ale Propunerii de decizie-cadru nr. 664/2001 a Consiliului Uniunii Europene privind lupta contra rasismului și xenofobiei[19].
Articolul 135 din Codul penal reglementează condițiile răspunderii penale a persoanei juridice. Persoana juridică, cu excepția statului și a autorităților publice, răspunde penal pentru infracțiunile săvârșite în realizarea obiectului de activitate sau în interesul ori în numele persoanei juridice.
Și persoanele juridice străine răspund penal potrivit legii penale române[20].
Instituțiile publice nu răspund penal pentru infracțiunile săvârșite în exercitarea unei activități ce nu poate face obiectul domeniului privat( art. 135 alin. 2).
Răspunderea penală a persoanei juridice nu exclude răspunderea penală a persoanei fizice care a contribuit la săvârșirea aceleiași fapte( art. 135 alin. 3).
Articolul 240 din titlul III , capitolul I (Legea nr. 187/2012) , pentru art. 135 din partea I , titlul VI , capitolul I din Codul penal, prevede că, în aplicarea dispozițiilor acestui articol, prin autorități publice se înțelege autoritățile prevăzute în mod expres în titlul III, precum și la art. 140 și 142 din Constituția României, republicată.
Persoanele juridice, indiferent dacă sunt de drept public sau de drept privat trebuie să aibă o organizare de sine stătătoare și un patrimoniu propriu, afectat realizării unui anumit scop licit și moral, în acord cu interesul general.
Conform art. 219C. civ., faptele licite sau ilicite săvârșite de organele persoanei juridice obligă însăși persoana juridică, însă numai dacă ele au legătură cu atribuțiile sau cu scopul funcțiilor încredințate. (2) Faptele ilicite atrag și răspunderea personală și solidară a celor care le-au săvârșit, atât față de persoana juridică, cât și față de terți (1) .
Răspunderea penală a persoanei juridice este directă și personală, eventualul drept de regres al persoanei juridice împotriva prepusului său excedează raportul juridic penal de conflict[21], antrenând doar alte forme de răspundere (răspunderea civilă delictuală).
Potrivit art. 220 alin. (1) C. civ., acțiunea în răspundere împotriva administratorilor, cenzorilor, directorilor și a altor persoane care au acționat în calitate de membri ai organelor persoanei juridice, pentru prejudiciile cauzate persoanei juridice de către aceștia prin încălcarea îndatoririlor stabilite în sarcina lor, aparține, în numele persoanei juridice, organului de conducere competent, care va decide cu majoritatea cerută de lege, iar în lipsă, cu majoritatea cerută de prevederile statutare.
În cazul societăților, societăților cooperative, societăților agricole, organizațiilor cooperatiste, grupurilor de interes economic, grupurilor europene de interes economic, companiilor naționale și regiilor autonome, personalitatea juridică este dobândită, de regulă, începând cu data înmatriculării în registrul comerțului.
Potrivit art. 8 alin. (1) din O.G. nr. 26/2000[22]cu privire la asociații și fundații, asociațiile și fundațiile dobândesc personalitate juridică din momentul înscrierii în Registrul asociațiilor și fundațiilor.
Legea nr. 26/1990, privind registrul comerțului[23] statuează că, înainte de începerea activității economice, există obligația de se cere înmatricularea sau, după caz, înregistrarea în registrul comerțului de către următoarele persoane fizice sau juridice: persoanele fizice autorizate, întreprinderile individuale și întreprinderile familiale, societățile comerciale, companiile naționale și societățile naționale, regiile autonome, grupurile de interes economic, societățile cooperative, organizațiile cooperatiste, societățile europene, societățile cooperative europene și grupurile europene de interes economic cu sediul principal în România, precum și alte persoane fizice și juridice prevăzute de lege (art. 1 alin. 1) .
Mai amintim că, potrivit art. 221C. civ., dacă „prin lege nu se dispune altfel, persoanele juridice de drept public sunt obligate pentru faptele licite sau ilicite ale organele lor, în aceleași condiții ca persoanele juridice de drept privat”.
Faptele licite sau ilicite săvârșite de organele persoanei juridice obligă însăși persoana juridică, însă numai dacă ele au legătură cu atribuțiile sau cu scopul funcțiilor încredințate. (Persoanele juridice de drept public sunt răspunzătoare de faptele licite sau ilicite săvârșite de organele lor, în aceleași condiții ca persoanele juridice de drept privat). Faptele ilicite atrag și răspunderea personală și solidară a celor care le-au săvârșit, atât față de persoana juridică, cât și față de terți.
Acțiunea în răspundere împotriva administratorilor, cenzorilor, directorilor și altor persoane care au acționat în calitate de membri ai organelor persoanei juridice, pentru prejudiciile cauzate persoanei juridice de către aceștia prin încălcarea îndatoririlor stabilite în sarcina lor, aparține, în numele persoanei juridice, organului de conducere competent care va decide cu majoritatea cerută de lege, iar în lipsă, cu majoritatea cerută de prevederile statutare. Hotărârea poate fi luată chiar dacă problema răspunderii acestor persoane nu figurează pe ordinea de zi.
Dacă s-a hotărât introducerea acțiunii în răspundere împotriva administratorilor, mandatul acestora încetează de drept și organul de conducere competent va proceda la înlocuirea lor. În cazul în care acțiunea se introduce împotriva directorilor, aceștia sunt suspendați de drept din funcție până la rămânerea definitivă a hotărârii judecătorești.
Am subliniat și în altă parte[24] câteva critici la adresa reglementării penale. .
– Nu credem suficientă pomenirea echivalenței persoanei juridice cu persoana fizică.
– Fapta penală trebuie să fi fost săvârșită fie individual, fie în calitate de membru al unui organ al respectivei persoane juridice.
– Acesta trebuie să exercite o funcție de conducere ,
– în cadrul acelei persoane,
– în baza unui mandat de reprezentare sau a unei autorizări de a lua decizii,
– în numele persoanei juridice sau
– exercitând controlul în cadrul persoanei juridice; sau
– putând fi antrenată o răspundere obiectivă atunci când lipsa de supraveghere sau de control a constituit premisa săvârșirii infracțiunilor , în numele respectivei persoane juridice, de către o persoană fizică
– aflată sub autoritatea sa.
– Limitele răspunderii presupun întotdeauna și antrenarea răspunderii persoanei fizice. Dacă nu există fapta persoanei fizice este evident că nu vom antrena nici răspunderea persoanei juridice. Săvârșirea oricărei infracțiuni există numai în realizarea obiectului de activitate/în interesul/în numele persoanei juridice
– Persoana juridică nu răspunde întotdeauna când faptele sunt săvârșite „în legătură cu” persoana juridică .
– La asociatul unic nu are loc lichidarea, ci transmiterea patrimoniului în acela al persoanei fizice.
– Suspendarea temporară nu este limitată temporar.
– Limitarea desfășurării uneia sau mai multor activități nu este temporară, ci numai definitivă.
– Dizolvarea trebuie înregistrată în registrul comerțului doar pe baza încheierii judecătorului delegat sau direct. Data dizolvării, a interzicerii operațiunilor, este data hotărârii. De asemenea, sunt necesare, pentru opozabilitate terților, publicarea măsurilor dispuse în Monitorul Oficial, pe socoteala societății.
– Legea nu reglementa posibilitatea penală a unor măsuri provizorii, chiar în fața existenței unui pericol social vădit, constant, prezent. Acestea ar putea privi întreruperea unor operațiuni, suspendarea lichidării, interzicerea tranzacționării, depunerea unor cauțiuni, aplicarea sechestrului de către un judecător.
– Acțiunea penală este antrenată doar dacă există la data sesizării o persoană juridică, după cum personalitatea juridică se păstrează până la terminarea lichidării. Între timp, administratorii continuă mandatul până la preluarea funcției de către lichidatori.
– O sancțiune echivalând cu moartea civilă se putea aplica de altcineva decât un judecător. Etc.
Vor trebui reglementate condițiile procedurale ale citării și ale audierii persoanei juridice. Aici trebuie să facem trimitere la normele ce reglementează participarea intervenienților, respectiv, a terților de bună-credință. Dacă există un asociat unic citarea trebuie să urmeze regulile citării învinuitului sau ale inculpatului.
Formulările vagi denotau anomia unei stări ce se poate îndrepta spre haos.
Infracțiunea de abuz în serviciu, fiind cu subiect calificat, poate fi comisă numai de către un funcționar public (întotdeauna, persoană fizică), ca autor.
În schimb. infracțiunea prevăzută în art. 3 din Legea nr. 241/2005, având subiect activ circumstanțiat poate fi comisă de un contribuabil, indiferent că este persoană fizică sau persoană juridică.
Potrivit art. 135C. pen., pentru antrenarea răspunderii penale a persoanelor juridice, este necesar ca infracțiunile să fie săvârșite ca organ, prepus sau reprezentant al persoanei juridice, învestit în mod oficial (legal sau convențional), în realizarea obiectului de activitate sau în interesul ori în numele persoanei juridice.
În actuala reglementare, persoana juridică răspunde penal ca pentru o răspundere proprie. Legiuitorul penal nu s-a încurcat cu distincțiile civiliste – obiectiv-subiectiv-garanție etc., fiind suficient ca fapta penală să fie săvârșită în folosul sau interesul persoanei juridice.
Conform art. 1373 alin. (2) C. civ.: „Este comitent cel care, în virtutea unui contract sau în temeiul legii, exercită direcția, supravegherea și controlul asupra celui care îndeplinește anumite funcții sau însărcinări în interesul său ori al altuia”.
Orice infracțiune este comisă în contra intereselor legale, prin definiție, în contra obiectului legal de activitate.
O infracțiune se consideră că este comisă în interesul persoanei juridice în toate cazurile în care folosul – material sau moral – obținut prin infracțiune revine, în totul sau în parte, persoanei juridice, deși infracțiunea nu este comisă în realizarea obiectului de activitate, și chiar dacă beneficiul se îndreaptă spre o persoană fizică.
Într-o speță, în opinia instanței de ultim control judiciar, activitatea infracțională desfășurată de inculpat pe o perioadă relativ mare de timp (2 ani), prin care s-a adus o atingere însemnată valorilor sociale apărate de lege, numărul de acte materiale comise, consecințele produse, constând în procurarea unor importante foloase materiale pentru A.F.G.C.A.F., județul V, al cărei membru și președinte era, precum și calitatea în care acesta a săvârșit infracțiunea, folosindu-se de funcția publică încredințată în scopul satisfacerii unor interese personale, confirmă concluzia că faptele săvârșite de apelant prezintă, în concret, gradul de pericol social al infracțiunii pentru care a fost trimis în judecată, acțiunile ilicite reținute în sarcina acestuia, prin atingerea importantă adusă valorilor sociale ocrotite de lege și prin conținutul lor concret, justificând, în raport cu aspectele anterior menționate, aplicarea unei pedepse penale, iar nu a unei sancțiuni cu caracter administrativ, conform dispozițiilor art. 91 C. pen. (1969)[25].
În sens penal, vinovăția persoanei juridice este identică cu vinovăția persoanei fizice[26], forma de vinovăție fiind egală.
Nu se poate concepe o voință separată, căci altfel, avem două persoane fizice, iar răspunderea ar fi proprie și personală (fizică). Deja am vorbi, separat, de o răspundere a persoanei juridice (fără a exclude[27] răspunderea penală a persoanei fizice care a contribuit la săvârșirea aceleiași fapte – alin. 3 al art. 135 C. pen.) , alături de o altă răspundere a unei terțe persoane (fizice), cu o formă proprie și separată de vinovăție.
În doctrină s-a remarcat că “stabilirea răspunderii penale a persoanei juridice presupune în toate cazurile raportarea la una sau mai multe persoane fizice care au realizat elementul material al faptei prevăzute de legea penală. Fără o asemenea raportare, angajarea răspunderii penale a persoanei juridice ar fi arbitrară”. Deși răspunderea penală a persoanei juridice poate fi antrenată fără reținerea răspunderii penale a cel puțin unei persoane fizice, de fiecare dată aspectul subiectiv trebuie să poată fi imputat unor persoane fizice[28]. Alăturându-ne acestei poziții, considerăm, mai mult, că întotdeauna este determinabilă calitatea și identitatea celui care a adoptat rezoluția infracțională (în cazul organelor colective, de pildă).
Răspunderea penală a persoanei fizice și cea a persoanei juridice sunt separate.
[1] I.C.C.J. , Completul de 5 judecători, Dec. nr. 18 din 30 ianuarie 2014, Dosar nr. 4963/1/2013
[6] Cu privire la Cadrul legal intern cu privire la răspunderea penală a funcționarilor publici şi a funcționarilor, vezi și Curtea Constituțională, Decizia nr.2 din 15 ianuarie 2014 cu privire la obiecția de neconstituționalitate a dispozițiilor art. I pct.5 şi art. II pct.3 din Legea pentru modificarea şi completarea unor acte normative şi a articolului unic din Legea pentru modificarea art.2531 din Codul penal
[8] Republicată în M. Of. nr. 13 din 8 ianuarie 2008.
[9] Republicată în M. Of. nr. 444 din 18 iunie 2014.
[10] M. Of. nr. 256 din 4 iunie 1999 și republicată în M. Of. nr. 598 din 22 august 2003, cu modificările și completările ulterioare.
[11] M. Of. nr. 395 din 23 august 2000 și republicată în M. Of. nr. 1019 din 21 decembrie 2006.
[12] M. Of. nr. 407 din 29 august 2000, cu modificările și completările ulterioare.
[13] M. Of. nr. 559 din 10 noiembrie 2000 și republicată în M. Of. nr. 738 din 20 octombrie 2011.
[14] M. Of. nr. 373 din 10 iulie 2001, cu modificările și completările ulterioare.
11 Republicată în M. Of. nr. 178 din 12 martie 2014.
[16] M. Of. nr. 26 din 25 ianuarie 2000, cu modificările și completările ulterioare. A se vedea, în acest sens, I.C.C.J. , decizia nr. 20 din 29 septembrie 2014, M. Of. nr. 766 din 22 octombrie 2014.
[23] Republicată și actualizată prin Legea 152/2015 pentru modificarea și completarea unor acte normative în domeniul înregistrării în registrul comerțului
[24]Răspunderea penală a persoanei juridice, http://dorin.ciuncan.com/documentare/raspunderea-penala-a-persoanei-juridice/. A se vedea G.Antoniu, Răspunderea penală a persoanei juridice, „Revista de drept penal” nr. 1/1996, A se vedea și Elisabeta Drăguț, Gheorghe Vintilă, Sancțiunile aplicabile persoanei juridice în lumina noului cod penal, Comunicări științifice „Noul cod penal. Reformă în legislație”, Universitatea din Craiova, Ed. Universitaria Craiova, 2006, Craiova; G. Mărgărit, Conceptul de răspundere penală a persoanei juridice în noul Cod penal,„Dreptul” nr. 2/2005, p. 103; Florin Streteanu, Radu Chiriță, Răspunderea penală a persoanei juridice, ed. 2, Ed. C. H. Beck, București, 2007.
[25] I.C.C.J. , S. pen., dec. nr. 217/A din 16 iulie 2014, http://www.scj.ro/1093/Detalii-jurisprudenta, Înalta Curte arată că una dintre trăsăturile răspunderii civile delictuale constă în caracterul solidar al acesteia în caz de coparticipare la săvârșirea faptei ilicite, sens în care art. 1003 din vechiul C. civ. (aplicabil în speță conform art. 223 raportat art. 3 și 5 din Legea nr. 71/2011 de punere în aplicare a Legii nr. 278/2009 privind noul C. civ.) stabilea că, în situația în care delictul sau cvasi-delictul este imputabil mai multor persoane, acestea sunt ținute solidar pentru despăgubire (principiu preluat și de actualul C. civ. în art. 1382). Pentru a putea fi, însă, angajată răspunderea civilă delictuală a unei persoane se cer a fi îndeplinite mai multe condiții, respectiv comiterea unei fapte ilicite, producerea unui prejudiciu, existența unei legături de cauzalitate între fapta ilicită și prejudiciu, precum și existența vinovăției. În cauză, se constată că, deși în sarcina inculpatului L.N. nu s-a reținut săvârșirea vreunei fapte ilicite cauzatoare de prejudicii în dauna părții civile A.P.I.A., acesta nefiind trimis în judecată și condamnat pentru infracțiunea prevăzute de art. 181 alin. (1) din Legea nr. 78/2000 (prin rechizitoriu dispunându-se scoaterea sa de sub urmărire penală pentru respectiva infracțiune), în mod nelegal a fost obligat de instanța fondului, în solidar cu inculpații B.A. și A.F.G.C.A.F. (trimiși în judecată și condamnați pentru infracțiunea prevăzută în art. 18 alin. (1) din Legea nr. 78/2000), la plata de despăgubiri civile către instituția menționată, cu toate că, în persoana acestui inculpat nu erau întrunite, așa cum s-a arătat, condițiile răspunderii civile delictuale. Pe de altă parte, analizând criticile formulate de apelanta parte civilă A.P.I.A. ce vizează, de asemenea, greșita soluționare a laturii civile, Înalta Curte arată că unul dintre principiile generale care guvernează repararea pagubei cauzate prin fapta ilicită este acela al acoperirii ei integrale, ceea ce presupune ca autorul prejudiciului să repare nu doar paguba efectivă, ci și beneficiul nerealizat de victimă ca urmare a comiterii faptei, modalitate prin care se asigură, practic, restabilirea situației anterioare a acesteia. În speță, A.P.I.A. s-a constituit parte civilă inițial cu suma de 166.431,59 RON reprezentând contravaloarea subvențiilor pe suprafață obținute ilegal de A.F.G.C.A.F., sumă ce, ulterior, a fost diminuată la 160.565,19 RON, solicitând, totodată, obligarea inculpaților la plata dobânzilor și penalităților aferente creanței principale, calculate de la data formulării pretențiilor civile până la data efectuării plății integrale, conform legislației în vigoare, respectiv art. 12 alin. (1) din O.U.G. nr. 125/2006.Ignorând, însă, aceste dispoziții legale, potrivit cărora sumele necuvenite acordate sub formă de sprijin se recuperează cu aplicarea dobânzilor și penalităților prevăzute de legislația în vigoare, curtea de apel i-a obligat pe inculpați, aferent debitului principal, la plata dobânzii legale (dar fără a arăta data de la care urmează a se calcula aceasta), încălcând principiul reparării integrale a prejudiciului și pronunțând, astfel, o hotărâre nelegală. Potrivit art. 118 raportat la art. 111 C. pen. (1969), măsura confiscării speciale constă în trecerea silită și gratuită în proprietatea statului a anumitor lucruri ce aparțin persoanei care a săvârșit o faptă prevăzută de legea penală și a căror deținere în continuare de către făptuitor – datorită naturii lor ori legăturii cu comiterea faptei – ar prezenta pericolul săvârșirii unor noi fapte prevăzute de legea penală.Ca și celelalte măsuri de siguranță prevăzute de art. 113 – 117 C. pen. (1969), confiscarea specială reprezintă o sancțiune de drept penal, o măsură de constrângere ce se aplică ca urmare a comiterii unor fapte interzise de legea penală, neavând un caracter reparator sau restitutiv precum sancțiunile cu caracter civil constând în restabilirea situației anterioare prin restituirea lucrurilor, repararea pagubei prin echivalent, desființarea unor înscrisuri ș.a. Ca urmare, având caracterul unei sancțiuni de drept penal, iar nu a unei despăgubiri civile, confiscarea specială exclude posibilitatea unei obligații solidare în cazul săvârșirii infracțiunii de către mai multe persoane împreună, în această situație impunându-se confiscarea de la fiecare participant a bunurilor corespunzătoare folosului efectiv obținut prin comiterea faptei prevăzute de legea penală. Față de cele expuse și având în vedere că măsura confiscării speciale reprezintă, astfel cum s-a arătat, o sancțiune de drept penal cu caracter preventiv și strict personal, căreia nu i se aplică dispozițiile legii civile referitoare la solidaritate, se constată, așa cum a susținut și Parchetul, că, prin confiscarea de la cei trei inculpați, în solidar, a contravalorii în RON a sumei de 43.569,5 euro, la cursul B.N.R. la data plății, prima instanță a făcut o greșită aplicare a dispozițiilor art. 19 din Legea nr. 78/2000 raportat la art. 118 alin. (1) lit. d) C. pen. (1969), fiecare dintre acuzați neputând face obiectul confiscării speciale decât în limita sumei de bani dobândite prin săvârșirea infracțiunii. În consecință, numai sub aceste aspecte, Înalta Curte, în temeiul art. 421 pct. 2 lit. a) C. pr. pen., va admite apelurile declarate de Parchetul de pe lângă I.C.C.J. -Direcția Națională Anticorupție – Serviciul Teritorial Iași, de partea civilă Agenția de Plăți și Intervenție pentru Agricultură și de inculpatul L.N., va desființa în parte hotărârea atacată și, rejudecând, va dispune obligarea în solidar a inculpaților B.A. și A.F.G.C.A.F. Județul V la plata sumei de 160.565,19 RON către parte civilă A.P.I.A., la care se adaugă dobânzi și penalități începând cu data constituirii de parte civilă (12 februarie 2013) și până la achitarea integrală a debitului, precum și confiscarea de la fiecare dintre cei trei inculpați a contravalorii în RON a sumei de câte 14.523,16 euro la cursul BNR la data plății.
[26] M. Basarab, V. Pașca, Gh. Mateuț, C. Butiuc, Codul penal comentat. Partea generală, vol. I, Ed. Hamangiu, București, pp. 126-127.
[27] În doctrină s-a discutat referitor la stabilirea existenței condițiilor răspunderii penale a persoanei juridice, în lipsa raportării la o persoană fizică (Anca Jurma, Persoana juridică – subiect activ al răspunderii penale, p. 148. Vezi și Anca Jurma, Răspunderea penală a persoanei juridice, „Revista de drept penal”nr.1/2003 , p.99)
Referitor la infracțiunile reținute în sarcina persoanelor juridice, doctrina anului 2013 a enumerat un număr de 60 de dosare, dintre care cele mai multe sunt de evaziune fiscală (11), înșelăciune (5), vătămare corporală din culpă (5), deturnare de fonduri (5), infracțiuni prevăzute de Legea nr. 319/2006 (5), infracțiuni prevăzute de Legea nr. 8/1996 (3), infracțiuni prevăzute de Legea cecului (2), furt calificat (2), infracțiuni prevăzute de Legea nr. 78/2000 (2), spălare de bani (2), celelalte infracțiuni fiind contrafacere de marcă, infracțiuni prevăzute de Codul muncii, concurență neloială, distrugere, infracțiuni la Legea insolvenței, trafic de droguri, delapidare, desfășurarea de activități de pază sau protecție fără licență, desfășurarea fără licență sau autorizație a activităților privind jocurile de noroc, livrarea de produse de protecție a plantelor neautorizate, sprijinire a unui grup infracțional organizat etc.[1]
În art. 367 C. pen. este reglementată constituirea unui grup infracțional organizat ca făcând parte din Capitolul I – Infracțiuni contra ordinii și liniștii publice al Titlului VIII – Infracțiuni care aduc atingere unor relații privind conviețuirea socială.
Inițierea sau constituirea unui grup infracțional organizat, aderarea sau sprijinirea, sub orice formă, a unui astfel de grup se pedepsește cu închisoarea de la unu la 5 ani și interzicerea exercitării unor drepturi (1).
Când infracțiunea care intră în scopul grupului infracțional organizat este sancționată de lege cu pedeapsa detențiunii pe viață sau cu închisoarea mai mare de 10 ani, pedeapsa este închisoarea de la 3 la 10 ani și interzicerea exercitării unor drepturi.(2)
Dacă faptele prevăzute în alin. (1) și alin. (2) au fost urmate de săvârșirea unei infracțiuni, se aplică regulile privind concursul de infracțiuni.(3)
Nu se pedepsesc persoanele care au comis faptele prevăzute în alin. (1) și alin. (2), dacă denunță autorităților grupul infracțional organizat, înainte ca acesta să fi fost descoperit și să se fi început săvârșirea vreuneia dintre infracțiunile care intră în scopul grupului.(4)
Dacă persoana care a săvârșit una dintre faptele prevăzute în alin. (1)-(3) înlesnește, în cursul urmăririi penale, aflarea adevărului și tragerea la răspundere penală a unuia sau mai multor membri ai unui grup infracțional organizat, limitele speciale ale pedepsei se reduc la jumătate. (5)
Prin grup infracțional organizat se înțelege grupul structurat, format din trei sau mai multe persoane, constituit pentru o anumită perioadă de timp și pentru a acționa în mod coordonat în scopul comiterii uneia sau mai multor infracțiuni.(6)
Într-o veche jurisprudență, s-a arătat că dacă mai multe persoane – dintre care una voia să se răzbune pe un dușman al său, care se afla într-un grup – au luat hotărârea de a lovi pe cei ce alcătuiau acel grup și au realizat în comun hotărârea lor, fapta săvârșită constituind numai infracțiunea de vătămare corporală, prevăzută de art. 181 C. pen., în raport de rezultatul produs, iar nu și aceea de asociere pentru săvârșirea de infracțiuni, prevăzută de art. 322 C. pen.; infracțiunea prevăzută de acest ultim text presupune o întovărășire de oarecare durată, în vederea realizării unui scop infracțional comun, iar nu o simplă înțelegere întâmplătoare, momentană și spontană, ca cea din speță[2].
Datorită scopului diferit al grupului infracțional organizat există o deosebire între conținutul constitutiv al infracțiunii incriminate în art. 7 din Legea nr. 39/2003 și infracțiunea de constituire a unui grup infracțional organizat din noul Cod penal.
Prin adoptarea noul cod s-a produs abrogarea unor texte de incriminare din legislația specială, ca urmare a cuprinderii acestora în Partea specială a noului Cod penal, pentru evitarea paralelismelor de reglementare. Pot fi menționate, printre acestea, articolele 7 – 10 și 13 din Legea nr. 39/2003 privind prevenirea și combaterea criminalității organizate[3] sau art. 9 din Legea nr. 78/2000 pentru prevenirea, descoperirea și sancționarea faptelor de corupție[4], art. 15 alin.2 din Legea nr. 678/2000, art. 10 teza I din Legea nr. 143/2000, pentru că ipotezele reglementate de legile speciale se regăsesc în incriminarea din art. 367 C. pen.[5].
La început,art. 8 al Legii nr. 39 din 21 ianuarie 2003 privind prevenirea și combaterea criminalității organizate[6] dispunea că inițierea sau constituirea ori aderarea sau sprijinirea sub orice formă a unui grup, în vederea săvârșirii de infracțiuni, care nu este, potrivit prezentei legi, un grup infracțional organizat, se pedepsește, după caz, potrivit art. 167 sau 323 C. pen.. Textul art. 7 din capitolul III a fost abrogat prin art. 126, punctul 2. din titlul II din Legea 187/2012[7], la data 1 februarie 2014.
Se poate prezuma că modificarea legislativă a produs implicații și asupra art. 8 alin. (2).
Nu mai avem infracțiunea de asociere, ci constituirea unui grup infracțional organizat (art. 367 C. pen.).
Să zicem, prin absurd, că am avea infracțiunea de asociere , dar ar fi privită ca neconstituțională, ca vagă, pentru că nu mai avem definirea asocierii.
Ca și sub vechea reglementare, am considerat întotdeauna[8] că forma de asociere presupune un nivel elaborat – și nu o simplă – participație (ca un banal coautorat, o complicitate). Și acum o sută de ani, era periculoasă și inutilă extinderea incriminării!
În concluzie, o anumită asociere elaborată în vederea săvârșirii faptei de stabilire cu rea-credință de către contribuabil a impozitelor, taxelor sau contribuțiilor, având ca rezultat obținerea, fără drept, a unor sume de bani cu titlu de rambursări sau restituiri de la bugetul general consolidat ori compensări datorate bugetului general consolidat, săvârșită de o persoană juridică și o persoană fizică ce a contribuit la săvârșirea unor acelorași activități, se poate încadra în art. 8 alin. (1) din Legea nr. 241/2005 și în art. 367 C. pen., în concurs.
NULITATEA PROCESELOR VERBALE DE REDARE A CONVORBIRILOR TELEFONICE INTERCEPTATE
S-P D fost președinte CCIB, a fost condamnat definitiv marți de Curtea de Apel București la 2 ani și 8 luni de închisoare cu suspendare, într-un dosar legat de fraude cu fonduri europene.
S-P D a fost condamnat pentru o infracțiune de abuz în serviciu și săvârșirea infracțiunii împotriva intereselor financiare ale UE, fiind achitat pentru alte infracțiuni de abuz în serviciu și folosirea influenței sau autorității, în scopul obținerii pentru sine sau pentru altul de bani, bunuri sau alte foloase necuvenite. În plus, el a fost obligat să efectueze 60 de zile de muncă în folosul comunității. Inițial, la instanța de fond – Tribunalul București – S-P D primise 4 ani și o lună de închisoare cu executare, însă Curtea de Apel București a dispus o condamnare cu suspendare, judecătorii înlăturând mai multe probe din dosar – interceptări ale unor convorbiri telefonice purtate de inculpați, în baza unei decizii a CCR din 2018, care se referă la legalitatea interceptărilor realizare de SRI în dosarele penale.
“În baza art. 102 alin. 2 și 3 Cod procedură penală cu referire la art. 6 C. E. D. H. constată nulitatea proceselor verbale de redare a convorbirilor telefonice interceptate la data de 13.12.2011 între D.G. și D.S.P., la data de 15.12.2011 între M.D.G. și D.S.P., la data de 27.12.2011 între D.G. și M., la data de 06.01.2012 între D.G. și R.I., între D.G. și M., la data de 06.01.2012 între M.D.G și D.S.P., la data de 06.01.2012 între D.G. și D.S.P. (filele 143 – 152 vol. V dosar urmărire penală), a proceselor verbale de redare a convorbirilor și comunicărilor telefonice aflate la filele 153 – 172 și la filele 174 – 210 vol. V dosar urmărire penală, în condițiile punerii în executare a autorizațiilor de interceptare de către alte organe decât cele abilitate de legea în vigoare la data îndeplinirii respectivelor acte procedurale. Dispune excluderea din materialul probator a probelor constatate ca fiind nelegale, în sensul celor statuate prin decizia nr. 22/2018 a Curții Constituționale, M. Of. nr. 177/26.02.2018”, se arată în decizia instanței.
În același dosar, L. V. (director economic în cadrul CCIB) a fost condamnată la 2 ani și 6 luni închisoare cu suspendare, în timp ce G. D. (consiliera lui S-P D) și G -D M (director general în cadrul CCIB) au fost achitați.
De asemenea, Camera de Comerț și Industrie a Municipiului București a fost obligată să plătească o amendă penală de 50.000 de lei pentru săvârșirea infracțiunii împotriva intereselor financiare ale Uniunii Europene.
Judecătorii au lăsat nesoluționate acțiunile civile promovate în cauză de părțile civile (foști angajați de la CCIB, cărora li s-au reținut pe nedrept sume din drepturile salariale și apoi au fost concediați în mod discreționar).
Conform DNA, membrii din conducerea CCIB au conceput, organizat și pus în aplicare un mecanism care presupunea, pe de o parte, accesarea frauduloasă de fonduri europene pentru diferite proiecte, iar, pe de altă parte, “spolierea” angajaților CCIB de o mare parte din veniturile salariale obținute din activitatea prestată în cadrul proiectelor, prin simularea unei așa-zise “sponsorizări” către instituția angajatoare, sumele astfel rezultate fiind cheltuite “după bunul plac” de către conducerea CCIB. În final, banii astfel obținuți ajungeau la președintele Camerei de Comerț și Industrie a României, M V .
DNA precizează că faptele care au făcut obiectul cercetărilor au fost săvârșite în perioada 2010 – 2012, în contextul derulării, la CCIB, a unor proiecte finanțate din bugetul Fondului Social European în cadrul Programului Operațional Sectorial Dezvoltarea Resurselor Umane.
Conducerea CCIB a pus în aplicare o formă mascată de a obține bani provenind din implementarea proiectelor europene prin intermediul angajaților, prin determinarea acestora să semneze niște contracte tip “sponsorizare”. “Prin urmare, fiecare dintre angajații implicați în implementarea proiectelor trebuia să semneze lunar, la primirea drepturilor salariale, un contract de sponsorizare, conform căruia între 30% și 70% din veniturile salariale, inclusiv cele provenite din fonduri europene, erau transferate, cu titlu de ‘sponsorizare’, către CCIB”, precizează DNA. În acest fel, folosindu-se de autoritatea funcției, S-P D, G -D M , cu ajutorul G D , au pus angajații CCIB în fața faptului împlinit și anume acela de a semna contracte de sponsorizare la primirea salariului în numerar, ceea ce nu reprezenta în vreun fel exprimarea voinței libere a acestora.
În realitate, angajații primeau doar diferența dintre suma menționată în statele de salarii și cea menționată în contractele de sponsorizare și o chitanță cu suma reținută. “În plus, autoritatea inculpaților prin prisma funcțiilor deținute s-a manifestat prin inducerea, în rândul angajaților, a ideii că participă la implementarea proiectelor finanțate din fonduri europene doar persoanele care se supun dispoziției de a li se reține bani din salariu sub forma sponsorizării, iar cei care refuză vor suporta consecința desfacerii contractului de muncă”, arată DNA
“În perioada septembrie 2010 – martie 2012, CCIB a încasat sponsorizări în valoare de 4.015.334 lei din care 43.373 lei de la persoane juridice și 3.970.741 lei de la persoane fizice, în principal angajați. Banii astfel obținuți erau folosiți de inculpații S-P D și M G -D nu pentru sponsorizări, ci pentru patrimoniul CCIB, asupra căruia dețineau controlul”, spun procurorii.
Aceștia mai arată că, deși teoretic sumele respective ar fi trebuit să fie destinate unor acte de sponsorizare pentru activități culturale, artistice sau sportive, S-P D plătea sume considerabile din salariile angajaților către președintele Camerei de Comerț și Industrie a României, M V , prin intermediul unui presupus contract de asistență juridică cu un onorariu exorbitant. În plus, pentru două proiecte finanțate din fonduri europene, CCIB a prezentat declarații false, în baza cărora a obținut finanțările. “La semnarea contractului de finanțare pentru proiectul POSDRU/80/2.3/S/53934 – ‘Calificarea și orientarea profesională a angajaților din industria panificației’, în cuantum de 1.480.002 lei, inculpata V L , cu intenție, nu a respectat obligația contractuală de a se abține în situația în care CCIB înregistra datorii către bugetul de stat, condiție eliminatorie în etapa de contractare. Practic, inculpata a ascuns datoriile în sumă de 1.010.397 lei pe care instituția le avea către bugetul de stat, pentru că evidențierea acestora ar fi dus la neacordarea finanțării”, explicau anchetatorii[9].
În literatură[11] s-a dezvoltat ideea că a devenit din ce în ce mai evident că avem astăzi în America ceea ce jurnaliștii Dana Priest și William Arkin au numit două guverne: unul cu care cetățenii sunt familiarizați și care operează mai mult sau mai puțin la vedere; celălalt, un guvern paralel, strict secret, ale cărui componente s-au înmulțit ca ciupercile în mai puțin de un deceniu, devenind în sine un univers gigantic și lăbărțat, vizibil doar câtorva cadre atent verificate și întrutotul vizibil numai lui Dumnezeu[12].
Teoria statului profund a devenit marota conspiraționistă a extremei drepte americane[13].
Există un guvern vizibil situat în jurul Mall-ului din Washington și există un altul, mai ascuns, mai indefinibil, care nu este explicat la orele de cultură civică și nici nu poate fi văzut de turiști la Casa Albă sau în Capitoliu. Guvernul vizibil reprezintă politica partizană tradițională care se face la Washington: vârful aisbergului, pe care îl vede zilnic publicul privitor la C-SPAN, controlabil teoretic prin intermediul alegerilor. Partea de sub suprafața aisbergului o voi numi Statul Profund, care acționează potrivit propriei busole, indiferent de cine se află formal la putere[14]
Wright Mill despre elita puterii americane tripartite, compusă din directori de corporații, stabilimentul militar și „un directorat politic” [15] . Statul profund, alcătuit din cei ale căror puteri trec dincolo de puterea publică sau o înlocuiesc pe aceasta, nu ar include mulți dintre directorii corporatiști ai lui Mill, armata și politicienii.
Mills însuși credea, și a scris în 1958, că „mare parte din ceea ce cândva se numea «guvernul invizibil» face parte acum din guvernul destul de vizibil”[16] . Era cu șase ani înaintea primei expuneri majore a cât de puternic devenise guvernul invizibil al CIA[17].
„Statul profund” a fost definit de către revista britanică On Religion ca „structuri de putere antidemocratice încastrate într-un guvern, un lucru de care puține democrații pot spune că sunt scutite”[18] . Termenul a apărut în Turcia, în 1996, pentru a se referi la elementele susținute de Statele Unite, în principal la cele din serviciile de informații și din armată, care folosiseră în mod repetat violența pentru a interveni și a devia procesul politic democratic din Turcia. Uneori definiția se limitează la elemente din interiorul guvernului („stat în stat”), însă adesea, din motive istorice, termenul este extins în Turcia pentru a-i cuprinde și pe „membrii lumii interlope turcești”[19]. În acest capitol voi folosi expresia „stat profund” în sensul mai larg, care include atât nivelul secundar al guvernului secret de la Washington, cât și pe cei din afară, atât din lumea interlopă, cât și din cea a oamenilor respectabili, care sunt destul de puternici pentru a-i da o direcție. Pe scurt, voi echivala expresia „stat profund” cu ceea ce în 1993 am numit „sistem politic profund”: „unul care, de obicei, recurge la proceduri de decizie și aplicare aflate printre cele aprobate public de lege și societate, dar și în afara lor”[20].
Mike Lofgren sugerează o simbioză ambiguă între două aspecte ale statului american profund:
agențiile situate în centrul politic al Washingtonului, aparținând guvernului din umbră, cum ar fi CIA și NSA, care au fost instituite de către statul public și pe care acum îl pun în umbră; și
puterea mult mai veche de pe Wall Street, care se referă la puternicii bancheri și firmele de avocatură amplasate aici.
Oficialii de rangul cel mai înalt ai Trezoreriei, ofițerii CIA, bancherii și avocații de pe Wall Street gândesc foarte asemănător datorită „ușii turnante” prin care trec cu ușurință de la serviciul public la cel privat și invers. După cum spune Lofgren: “Nu este exagerat să spunem că Wall Street ar putea fi proprietarul real al Statului Profund și al strategiilor acestuia, dacă nu din alt motiv, măcar pentru că are banii necesari pentru a răsplăti lucrătorii guvernamentali cu o a doua carieră, mai profitabilă decât poate visa orice avar – cu siguranță depășind visurile oricărui salariat al guvernului”[21].
În anii 1950, Wall Street era un complex dominant, incluzând nu doar bănci și firme de avocatură, dar și petroliști de vază, ale căror aranjamente de cartel au fost apărate cu succes împotriva Guvernului Statelor Unite de către firma de avocatură de pe Wall Street Sullivan and Cromwell, casa fraților Dulles. Prin lumea respectabilă de pe Wall Street înțeleg tocmai acest complex mai larg.
Recunoscând puterea Wall Street-ului, putem să ne dăm seama că ideea lui Hayden despre statul în stat este prea restrânsă: cei cu puterea internă (cum ar fi eșaloanele superioare ale CIA) nu o exercită în izolare, ci prin interacțiunea cu o lume exterioară respectabilă. Deși este utilă, metafora lui Lofgren despre statul profund ca un aisberg riscă să sugereze o relație structurală prea solidă cu această lume respectabilă. Spre deosebire de stat, statul profund nu este o structură, ci un sistem, la fel de dificil de definit, dar la fel de real și puternic precum un sistem meteorologic.
O teză importantă a capitolului și a cărții este că, în mediul necunoscut și practic nereglementat al acestui stat profund al lumii respectabile, nu întâlnim doar o influență dominantă, dar și o încălcare antisocială a legii și, uneori, abuzuri criminale.
Este menționată o observație pe care Franklin Roosevelt a făcut-o în 1993 către prietenul său, colonelul E.M. House, că „adevărul adevărat […] este, așa cum știm amândoi, că guvernul aparține unui element financiar din marile centre încă din vremea lui Andrew Jackson”[22]. Oficialii ruși l-au zugrăvit pe președintele american Donald Trump ca pe o victimă a unui complot al așa-zisului „stat profund” (deep state) indignat de mass-media știrilor false[23]
Pe glob, în contemporaneitate sau în istoria recentă, expresia „stat paralel” a fost folosită des, fie abuziv de către lideri politici în lupta lor pentru câștigarea puterii, fie de către politologi sau istorici, pentru a explica derapaje în cadrul unor democrații șubrezite. Ce înseamnă „statul paralel” și cum îl folosește PSD pentru a manipula. Expresia „stat paralel” a fost utilizată în țări cu regimuri autoritariste și asta arată ce fel de tendințe are PSD în România[24].
La Washington se întâmplă cam același lucru: un război pe viață și pe moarte în interiorul lui Deep State. Pe de o parte, CIA, mainstream media, mulți oameni de afaceri, bancheri, administratori de fonduri de investiții, Partidul Democrat și segmente din Partidul Conservator, toți participanți la proiectul neoconservator globalist, iar pe de altă parte, agențiile de intelligence ale Pentagonului (în principal, DIA), NSA, FBI, alți oameni de afaceri cu interese mai ales în America și care resping proiectul global neoconservator, considerat primejdios pentru securitatea statului.
„Din exterior se vede un guvern constituțional, dar în cadrul guvernării și al sistemului nostru politic operează. . . un grup de acțiune politică bine organizat, hotărât să ne distrugă Constituția și să instituue un stat monopartid”[25].
Guvernul din culise va dăinui, indiferent care candidat ar câștiga alegerile[26]
În România sau America – afirmă și Cristian Pîrvulescu[27] – “statul paralel” sau cel “ascuns” nu sunt altceva decât manevre politice care se folosesc de teoriile conspiraţionale pentru a proteja politicieni a căror legitimitate este pusă sub semnul întrebării de la Donald Trump la Liviu Dragnea. Şi, vorba celor de la New York Times, “ce se întâmplă când luptaţi cu un stat paralel (Deep State) care nu există ?”.
Statul paralel este o formă pe care au găsit-o unii pentru a justifica lanţul de compromisuri făcute de-a lungul timpului în scopul de a masca cumva lipsa de pregătire pentru poziţiile pe care le ocupau, lipsa de disponibilitate pentru asumarea răspunderii”[28], a explicat fostul şef al SIE.
În Afganistan, Departamentul de Stat, reprezenta voința Consiliului Național de Securitate și a statului public. CIA, pe de altă parte, nu era băiatul rău (cum s-a sugerat uneori) ci urma scopurile companiilor petroliere și ale susținătorilor financiari ai acestora – ceea ce P. D. Scott numește statul profund – pregătind pătrunderea în fostele republici ale Asiei Centrale[29].
Teza „statului subteran” din Statele Unite este aceeași cu cea a „statului paralel” de la noi: afirmarea oricărui sentiment național ascunde un agent subversiv străin; de aceea „orice sentiment național trebuie anihilat, la fel cu purtătorul său”[30].
Gabriel Sandu, fostul ministru al Comunicațiilor din România condusă de Traian Băsescu, a făcut un denunț complet, zguduitor, adresat procurorului general al SUA, Jeff Sessions, și peședintelui SUA, Donald Trump. În denunț sunt citate ca posibile infractoare și două mari firme americane, Microsoft-ul lui Bill Gates și KPMG (mare firmă de audit și consultanță, una dintre zisele „the big four”). Sunt citați, de asemenea, ca posibili infractori doi ambasadori ai SUA la București, Nicholas Taubman și Mark Gitenstein. Ar fi vorba de o fraudă de peste 400 de milioane de dolari. Care se adaugă la afacerea frauduloasă EADS[31], cea cu securizarea frontierelor UE, de 1 miliard de euro. Vom vedea cu această ocazie dacă infracțiunile economice făcute de firme și de oficiali americani în colonii au același statut cu cele făcute acasă, în metropolă, la centrul imperiului. Probabil că nu. Imperiul (oricare imperiu) există tocmai pentru a aduna bogății din provinciile sale (ca Dacia, de exemplu) pentru a le aduce la Roma, la Washington adică. Nici cu Moscova nu a fost altfel de-a lungul unei jumătăți de veac. Și la fel a fost cu Austria pentru Transilvania și Bucovina. Etc.[32]
Până acum am asistat la compromiterea vitalității instituțiilor democratice, și așa destul de slăbite. Formarea unui curent puternic de dreapta va constitui , pentru viitor, o dovadă în inspirarea încrederii[33].
Toate afirmațiile de acest gen nu reflectă decât o anume poziție politică locală, îmbrățișând un spectru sau altul din lupta pentru putere[35]. „Deep state”, sau, pe românește, „statul profund”[36]. Iată o noțiune americană care, în aceste zile, anunță o carieră mondială promițătoare, cumva comparabilă cu aceea de ”fakenews”/”știri fabricate”. ”Statul profund” desemnează totalitatea structurilor statale angajate într-un efort coordonat de influențare, ori, mai grav, de preluare a puterii în mod ocult, pe termen nelimitat, cu încălcarea principiilor și a normelor democratic-constituționale prin subminarea sau prin impunerea controlului asupra autorității legitime. Sistemul nervos al statului profund are în centrul său acele entități dotate cu capacitatea de a determina în cel mai mare grad politica statală – (părți din) serviciile secrete. În strânsă legătură cu serviciile (uneori, după unii autori, chiar deasupra lor), evoluează gigantice grupuri de interese private, iar în jurul lor gravitează carteluri mass-media.
Statul profund din România a devenit ”meta-stat profund”. ”Meta”, pentru că structura, întinderea și puterea lui întrec orice închipuire. ”Meta”, și pentru că a ajuns să se comporte ca o metastază care ucide statul român[37].
Pe marginea raportului lui Lucian Daniel Stanciu Viziteu, s-a subliniat că lupta cu statul paralel este o luptă pentru controlul instituțiilor de forță, respectiv a S.R.I. , nu o luptă pentru întărirea controlului democratic[38] .
Potrivit lui Sebastian Ghiță, altădată în relații foarte strânse cu prim-adjunctul directorului S.R.I. , ulterior pus sub acuzare, „Sistemul” ar fi alcătuit din șefi ai serviciilor secrete, procurori și judecători care, sub umbrela luptei anticorupție, „ar exercita o putere discreționară” asupra politicii și afacerilor din România[39].
Statul-rețea e opusul statului de drept. În statul rețea, puterile statului sunt dependente una de alta, nu funcționează independent. În statul rețea, scopul final este subordonarea totală a justiției, nu eliberarea ei. Rețeaua înseamnă, în fond, un cerc de privilegiați: oameni de afaceri, politicieni, magistrați, care pun desupra interesului public interese personale sau de grup. Însă reteaua, oricat de extinsa si puternica ar părea, se destrama rapid atunci cad instituțiile statului incep sa funcționeze corect.[40]
Orice agenție birocratică ce deține un monopol asupra unei surse secrete își poate garanta sieși, invariabil, accesul la politicieni, influență, putere și resurse. În permanenta luptă birocratică pentru avantaj politic, agențiile ezită să-și împărtășească puterea obținută, fiind extrem de dornice să acapareze „mai multe birouri de pe coridoarele puterii”[41].
În vederea exercitării controlului concret și permanent, se constituie o comisie comună a celor două Camere. Directorul Serviciului Român de Informații prezintă acestuia rapoarte referitoare la îndeplinirea atribuțiilor ce revin Serviciului Român de Informații, potrivit legii[42]. Comisia veghează la îndeplinirea de către Serviciul Român de Informații a misiunilor ce îi revin în conformitate cu prevederile legale în vigoare și efectuează un control concret și permanent asupra activităților Serviciului Român de Informații[43]. În exercitarea controlului, comisia se informează permanent și sistematic cu privire la organizarea și desfășurarea activității Serviciului Român de Informații, verifică concordanța activității Serviciului Român de Informații cu Strategia națională de apărare, precum și cu politicile și strategiile de securitate aprobate, monitorizează modul de îndeplinire de către Serviciul Român de Informații a cerințelor legale în ceea ce privește măsurile care presupun restrângerea exercițiului drepturilor și libertăților cetățenești. Or, Comisia parlamentară de control a activității SRI nu a reținut, de-a lungul timpului, nicio neregulă concretă legată de existența protocoalelor, despre a căror existență a cunoscut, în virtutea obligației de supervizare[44].
Cu prilejul verificării activității SRI pentru anul 2014 „Comisia a constatat că Serviciul și-a desfășurat activitatea cu respectarea strictă a prevederilor constituționale, a reglementărilor naționale în materie, precum și a normelor naționale, comunitare și internaționale referitoare la protecția drepturilor și libertăților fundamentale ale cetățeanului, fapt ce a asigurat legalitatea și corectitudinea proiectelor de realizare a securității naționale”. Constatări similare se regăsesc și în Rapoartele aceleiași Comisii comune parlamentare, care au vizat activitatea Serviciului Român de Informații în anii 2011 și 2012[45].
Caracterul intensiv al puterii se referă la gradul în care o autoritate publică înțelege să controleze un anumit domeniu al vieții sociale. Caracterul extensiv al puterii se manifestă prin tentativa unei surse de putere de a controla cât mai multe aspecte ale vieții sociale. Țările democratice se caracterizează prin grade reduse de intensitate și extensivitate în exercitarea puterii[46].
Ceea ce definește așa-numitul „stat profund” este o combinație, ascunsă și subversivă de persoane, provenite din structuri militare și de securitate, care ar încerca să influențeze statul[47].
„Armata tăcută“, „statul profund“ statul subteran sau „eșaloanele inferioare“, este sintagma folosită drept emblemă de solidarizare[48] ori pur și simplu, „Sistemul”. Oricare sintagma vi s-ar părea mai potrivită, toate exprima osatura birocratică a unui stat. Sunt acei specialiști angajați în funcții birocratice pentru a asigura funcționarea de zi cu zi a instituțiilor din fiecare dintre cele trei ramuri ale puterii: legislativă, executivă și judecătorească. și secretarul unei comune, dar și vreun șef mărunt al unui serviciu de informații împărtășesc, de regula, aceeași mentalitate[49]. Rezumată, suna ca în Caragiale: „Sa se revizuiască, primesc! Dar să nu se schimbe nimica; ori să nu se revizuiască, primesc!“. Orice sistem birocratic are tendința de a lupta cu transformările bruște, cu apariția altor reguli și a reformatorilor veritabili. Adevărata putere în cadrul unui stat poate fi exercitata doar în colaborare cu această armată tăcută și respectându-i tabieturile, altfel te poți trezi că îndeplinești decorativ o funcție administrativă[50].
”Ancheta deocamdată e oprită la nivelul câtorva români acuzați de trafic de influență, de finanțarea campaniilor. În mod cert, banii au venit de undeva. Dacă ne uităm la decizia ÎCCJ, constatăm că e vorba de o vreo 12-13 milioane pe care ei trebuie să le plătească. Afacerea Microsoft e una de vreo 400 milioane gaură sau, altfel spus, bani furați statului român. Minim 200 de milioane până la 400 de milioane. Mai mult, din ce am citit eu, îmi aduc aminte că e vorba de o afacerea din 2004 până în 2014. Deci cei 400 de milioane au fost fraudați pe o perioadă de 10 ani. Mai mult, de multă vreme se știau conturile prin care se mișcau banii”, a declarat Băsescu pentru B1 TV.
Fostul președinte Traian Băsescu, căruia i se atribuie paternitatea „Sistemului”, a făcut în ultimii ani mai multe dezvăluiri din dosar, iar , potrivit acestuia, americanii din conducerea Microsoft sunt cei protejați. Numele mai multor ambasadori americani apar și în denunțul fostului ministru al Comunicațiilor, Gabriel Sandu. E o afacere profund acoperită de statul român care nu vrea să meargă mai departe, susținea acum un an fostul președinte Traian Băsescu[51].
Dacă T. B. a fost atât de performant în reformarea instituțiilor statului și în cruciada sa anticorupție, cum se explică „proliferarea monstruoasă a ticăloșilor, a corupților a faunei transpartinice”?. Cum se explică refuzul de a se pune întrebări în fața unor disfuncționalități majore ale instituțiilor deja „reformare”, în fața unor „încălcări stringente ale normelor statului de drept”[52]
Românii trebuie să știe că banii care s-au traficat între instituțiile statului român nu au venit din cer. Banii aceștia s-au dat cu aprobarea celei mai înalte trepte a Microsoft, declara Traian Băsescu la România Tv, în noiembrie 2015. Băsescu mai spunea că, de fapt, nu se vrea să se ajungă la cei care au dat banii, adică la conducerea Microsoft deoarece reprezintă o țară care își permite să dea lecții despre corupție și dă decorații prin România, referindu-se probabil la faptul că Laura Codruța Kovesi a fost decorată de Ambasada americană la București.
Fostul ministru PDL al Comunicațiilor Gabriel Sandu i-a acuzat de implicare în afacere pe ambasadorii SUA -Nicholas Frank Taubman și Mark H. Gitenstein și ambasadorul Austriei – Martin Eichtinger. Afacerea Microsoft e una de vreo 400 milioane gaură sau, altfel spus, bani furați statului român. Minim 200 de milioane până la 400 de milioane. Mai mult, din ce am citit eu, îmi aduc aminte că e vorba de o afacerea din 2004 până în 2014. Deci cei 400 de milioane au fost fraudați pe o perioadă de 10 ani. Mai mult, de multă vreme se știau conturile prin care se mișcau banii, mai spunea fostul președinte Traian Băsescu pentru B1 TV în octombrie 2016.
Acesta preciza, la aceea vreme, că i se pare strigător la cer că nu se depune niciun efort pentru aflarea sursei banilor: “Ce e strigător la cer e că nimeni nu spune de unde veneau banii care se vehiculau. Trebuie să știm dacă e vorba de 200 sau de 400 milioane de dolari, să știm de la cine au venit, cine a dat mita. E clar: capii mafioți în România au fost Pescariu și Florică. Deci e o afacere profund acoperită de statul român, care nu vrea să meargă mai departe”.
Ce ascunde clasarea dosarului Microsoft? “Este o afacere profund acoperită de statul român”[53]
Banca Mondială a avertizat că fenomenul corupției este o consecință a deficiențelor structurale profunde ale statului, deficiențe care se observă clar și în interacțiunea dintre stat pe de o parte, și mediul de afaceri și cetățeni de cealaltă parte.
”Sectorul public este pe alocuri ineficient iar asta se transmite și în calitatea infrastructurii, într-un mediu dificil pentru ceilalți jucători din economie. De asemenea, există o mare frecvență în a utiliza legiferarea prin Ordonanțe de urgență și de a schimba des legislația fiscală. O altă problemă este ponderea mare a companiilor de stat, în comparație cu alte țări, ceea ce este o problemă din punctul de vedere al creșterii, pentru că acestea sunt mai puțin productive decât cele private. Iar faptul că firmele private achiziționează produse și servicii de la companiile de stat trage în jos și eficiența sectorului privat”, a mai arătat De Rosa.
România este caracterizată de discrepanțe majore astfel că se poate vorbi despre două Românii: una dinamică, bine încadrată în UE și una rurală – săracă și izolată unde trei sferturi din populație trăiește sub pragul sărăciei, se arată în Diagnosticul Sistemic de Țară al Băncii Mondiale: Fenomenul corupției este o consecință a deficiențelor structurale profunde ale statului[54]
Spre deosebire de statul de drept, care funcționează pe principiul separației și controlului reciproc între puteri, statul paralel se manifestă prin controlul unilateral asupra tuturor puterilor din societate – nu doar cea politică, dar și cea juridică sau chiar cea reprezentată de mass media. Secretele întunecate din arhive, păcatele neștiute, concubinajele jenante sau dosarele încă nedeschise din sertare devin criterii fundamentale de promovare în funcții cheie a celor care ulterior vor deveni slujitorii de nădejde statul paralel. La fel ca în lumea creștină, nimeni nu este fără de păcat în statul paralel. Dar tocmai aceste vulnerabilități, complicități și neputințe individuale cimentează coeziunea, dependența și susținerea reciprocă dintre cei care populează statul paralel, dându-le astfel o forță de acțiune greu de stăvilit[55].
„Statul paralel” ar fi fost gândit în afara țării, fiind implementat cu ajutorul CIA și condus de generalul S.R.I. Florian Coldea, a susținut Elena Udrea la audierile desfășurate în Comisia de anchetă privind „sufrageria Generalului Oprea”. Udrea a mai spus că în lume se înfruntă în acest moment două forțe, mai precis miliardarul George Soros și cei care i se opun acestuia.
[1] Andra-Roxana Trandafir (Ilie) , Șapte ani de răspundere penală a persoanei juridice în România, 40 de hotărâri definitive, 29 octombrie 2013, https://www.juridice.ro.
[2]Trib. Suprem, dec. nr. 2635 din 3 mai 1971. „R.R.D.” nr. 9/1971, p. 163. Credem că este posibil art. 41 alin. 2 din vechiul cod (pentru unitate de rezoluție la infracțiunea scop), alături de 323 C.pen. dacă există un program care să preconizeze săvârșirea de infracțiuni, dacă gruparea are o organizare și o disciplină proprii reieșind dintr-o concepție unică de conducere și o structură ierarhică, o rețea. Am subliniat aceste lucruri și în secolul trecut (D. Ciuncan, Unele considerații privind săvârșirea infracțiunilor de mai multe persoane, în „Revista română de drept”, nr. 6/1983, pp. 34 sqq., p. 34). Pentru jurisprudența mai veche, vezi și dorinciuncan.com.
[4] M. Of. nr. 219 din 18 mai 2000, cu modificările și completările ulterioare
[5] Expunere de motive la Legea pentru punerea în aplicare a Codului penal și pentru modificarea și completarea unor acte normative care cuprind dispoziții penale.
[8] D. Ciuncan, Unele considerații privind săvârșirea infracțiunilor de mai multe persoane, în „Revista română de drept”, nr. 6/1983, pp. 34 sqq. Dorin Ciuncan, Jurisprudență și doctrină penală în materia corupției, Ed. Lumina Lex, București, 2004, sub voce Asociere pentru săvârșirea de infracțiuni.
[19] Gareth Jenkins, „Susurluk and the Legacy of Turkey’s Dirty War”, Terrorism Monitor, 1 mai 2008, apud Peter Dale Scott, pp. 32 sqq (ed. rom. ) „9/11, Deep State Violence and the Hope of Internet Politics, Global Research, 11 iunie 2008, http://www.globalresearch.ca/9-11-deep-state-violence-and-the-hope-of-internet-politics. Pentru incidentul de la Susurluk, vezi și Peter Dale Scott, American War Machine: Deep Politics, the CIA Global Drug Connection, and the Road to Afghanistan, Lanham, MD, Rowman & Littlefield, 2010, pp. 19-20 etc.
[20] Scott, Deep Politics and the Death of JFK, xi-xii.
[21] Mike Lofgren, A Shadow Government Controls America., Moyers & Company, https://rsnorg.org/…/22216-a-shadow-government-controls
[22] Peter Dale Scott, Statul profund în America, p. 34 (ed. rom. )
[23] Luke Harding,Conspirația, Cum l-a ajutat Rusia pe Trump să ajungă la Casa Albă, Meteor Press, 2018, p. 240
[27] Cristian Pîrvulescu, Între fantasma statului paralel şi realitatea statului pe loc, editorial în „Bursa” 20 noiembrie 2017, https://www.bursa.ro/, sau De la ”statul paralel” la statul în închisoare. 2016-2019, războiul lui Dragnea cu Justiția, https://stirileprotv.ro/, 27 mai 2019
[28] Claudia Spridon, „Statul paralel“, redus la absurd de fostul şef al SIE, Silviu Predoiu ,6 noiembrie 2018 , adev.ro/phryljadev.ro/phrylj
[29] Peter Dale Scott, Statul profund în America, p. 136. Este esența definitorie a statului în stat.
[33] Robert D. Kaplan, Revenirea lumii lui Marco Polo. Război, strategie și interese americane în secolul XXI, Humanitas, 2019, pp. 55, 56. Cu instituții slabe, autorul vede Bulgaria ca o țară compromisă.
[34] Denis de Rougemont, Partea Diavolului, traducere Mircea Ivănescu, Humanitas , 2006, citând pe Charles Baudelaire, despre Satana: “Cea mai frumoasă şiretenie a Diavolului constă în a ne convinge că el nu există.” (p. 11). O altă editare laFundația Anastasia, 1994.
[35] Reprezentând, de fapt, un înalt grad de insatisfacție și de insuficiență,
[36] Adrian Severin, ”Statul paralel”, în România. Adevăratele obiective și jocul Rusiei ,
https://www.dcnews.ro/statul-paralel-in-romania-adevaratele-obiective-si-jocul-rusiei-exclusiv, 13 Martie 2019
[37]Alin Bogdan , Meta-statul profund, metastaza statului român ,Contra Mundum, http://evz.ro/meta-statul-profund-metastaza 26 martie 2017,. Vezi și Politicieni de mucava/Adevărații conducători ai României: Statul Profund, Statul Paralel sau, de ce nu, Statul Mafiot, 22 ianuarie 2018, https://www.incisivdeprahova.ro, 2018/01/22[38]Victoria Stoiciu, „Raportul paralel” al comisiei S.R.I. și elefantul din cameră, 31 iulie 2018, http://www.Româniacurata.ro
[39] C. A. Stoica, România continuă. Schimbare și adaptare în comunism și postcomunism, p. 193
[40]Dan Tapalaga, Acum vorbesc ca sa intelegeti dumneavoastra (Partea I: Originile retelei,HotNews.ro, 24 martie 2010
[41] John Hughes-Wilson, Serviciile secrete, Meteor Publushing, 2017, p. 275
[43] art.1 alin.(3) din Hotărârea Parlamentului României nr.30/1993 privind organizarea și funcționarea Comisiei comune permanente a Camerei Deputaților și Senatului pentru exercitarea controlului parlamentar asupra activității Serviciului Român de Informații, republicată în M. Of. nr. 371 din 18 mai 2017, cu modificările și completările ulterioare. Lucrările și actele comisiei se supun prevederilor Legii nr.182/2002 privind protecția informațiilor clasificate, cu modificările și completările ulterioare (art.12 din Hotărârea nr.30/1993).
[44] Curtea Constituțională, Dec. nr.26 din 16 ianuarie 2019 asupra cererii de soluționare a conflictului juridic de natură constituțională dintre Ministerul Public – Parchetul de pe lângă I.C.C.J. , Parlamentul României, Î.C.C.J., și celelalte instanțe judecătorești, opinie separată Prof.univ.dr. Mircea Ștefan Minea, Dr. Livia Doina Stanciu. V și Petriana Condrut, Analiză. Cele 19 puncte devastatoare din motivarea CCR pe protocoale: Cum a făcut SRI justiția, https://www.mediafax.ro/social/analiza, 14 martie 2009 ( Motivarea CCR conține date devastatoare legate de modul în care s-a înfăptuit Justiția prin aplicarea protocoalelor secrete din 2009 şi 2016 între SRI şi Ministerul Public şi cum a ajuns Serviciul să exercite atribuții de cercetare penală în orice domeniu.)
[45] În opinia separată. Protocolul nr.003064 din 2009 se întemeiază şi pe prevederile a nu mai puțin de 9 hotărâri ale CSAT (Opinie concurentă conf.univ.dr.Simona-Maya Teodoroiu).
[46] Liviu Radu, Gulyas Gyula , Corupția în România, o problemă de nerezolvat? , „Revista Transilvană de Ştiințe Administrative” nr. 2 (26)/2010, pp. 107-124
[48] Rodica Zafiu, Despre penali, în „ Dilema veche” nr. 756, 16-22 august 2018, p. 6
[49]Comitetul Executiv National al PSD a adoptat în noiembrie 2017 o rezoluție în care se refera la “statul paralel și ilegitim” care încearcă sa preia controlul puterii politice. Iulia Roșca, PSD a adoptat o rezoluție împotriva “statului paralel și ilegitim” care consuma resursele financiare ale României: “Președintele Klaus Iohannis isi încalcă atribuțiile” , HotNews.ro
[52] Carmen Mușat, Apel către cei cu memorie selectivă, „Observator cultural” 4 februarie 2015, în Radu Cătălin Cristea, Împăratul cu șapcă, Regimul Traian Băsescu și elitele sale, vol.II , Rao Class, 2017, p.
[53]http://www.e-politic.ro/dezvaluiri-investigatii/ce-ascunde-clasarea-dosarului-microsof, 4 februarie 2018
[54] Laurentiu Gheorghe , https://revista22.ro/70271671/bmfenomenul-corupiei , 7 iunie 2018
[55] Cine sau ce este Statul Paralel?, https://www.dcnews.ro, 22 noiembrie 2017
„Anul 2009 a fost începutul creării statului paralel. Apogeul a fost 2014-2015, apoi puterea lui a scăzut. Statul paralel funcționează și azi, are o influență importantă în Justiție, în conducerea instituțiilor statului, ține sub control clasa politică, Parlamentul și partidele politice prin lideri”, a declarat fostul ministru al Dezvoltării, Elena Udrea, la audierile din Parlament. Udrea a mai spus că planul înființării statului paralel „a fost influențat și implementat cu ajutorul partenerilor din CIA ai conducerii S.R.I. ”, mai precis prin intermediul relațiilor pe care le aveau capii S.R.I. , Florian Coldea și George Maior, în Statele Unite. „În România, cel care a condus sistemul a fost Coldea. Cine a preluat frâiele acum nu pot spune”, a precizat aceasta. Referitor la foștii șefi ai S.R.I. , Udrea a spus că aceștia și-au urmărit propriile interese, dovada fiind averile acestora, locurile în care își petreceau vacanțele și faptul că se îmbrăcau în haine scumpe de la firma Louis Vuitton. „Dacă ne uităm ce avere au și pe unde locuiesc, pe unde își petrece vacanțele și cum se îmbracă domnul Coldea… Știți că am zis eu la un moment dat că se îmbrăca – na, ca femeie văd – în Vuitton. Sunt oameni cu foarte mulți bani care s-au implicat în afaceri. Care au decis, prin pârghiile pe care le au în Justiție, ce om de afaceri este arestat, ce firmă se închide, ce firmă îi ia locul”, a afirmat Udrea.
Despre „cina cea de taină” din sufrageria Generalului Oprea, fostul ministru susține că a aflat la câteva zile după, chiar de la Gabriel Oprea, care i-ar fi povestit că la reuniune au participat George Maior, Florian Coldea, Codruța Kovesi și Neculai Onțanu. Mai mult, Udrea susține că generalul Coldea i-ar fi spus în 2014 că momentul „sufrageriei lui Oprea” este unul istoric pentru România. „Florian Coldea mi-a spus că momentul acela, dacă nu ar fi fost scos din joc Cătălin Voicu, PSD ar fi reușit întoarcerea alegerilor. El mi-a spus că acela a fost momentul de referință în istoria României (…) pentru că altfel s-ar fi rescris dramatic istoria României, dacă PSD câștiga alegerile. Eu știu că i-am reproșat ceva despre Kovesi, iar el mi-a spus că doamna Kovesi a jucat un rol în 2009, pentru că altfel istoria României s-ar fi realizat altfel”, a declarat Udrea. Potrivit acesteia, PSD a încercat să blocheze validarea alegerilor prezidențiale din urmă cu opt ani cu ajutorul unor judecători de la Curtea de Apel București, controlați de fostul senator PSD Cătălin Voicu. „În 2009, înainte de alegeri, se știa că Voicu are o relație foarte bună cu anumiți judecători. Era cunoscută relația și influența pe care acesta o avea asupra unor judecători”, a relatat Udrea.
Elena Udrea și Alina Bica au fost săltate de pe stradă de mâna lungă a statului paralel, care are în subordine Interpolul și autoritățile din Costa Rica și din întreaga lume, a comentat Cristian Tudor Popescu. Jurnalistul a spus la Digi24 că cele două vor fi ajutate de coaliția PSD-ALDE, chiar dacă sunt din tabere politice diferite, pentru că „frăția hoților e mai tare decât partidele”[1].
„Eu sunt adepta teoriei conform căreia în lume, în momentul acesta, se luptă două forțe: Soros și cei din jurul lui și cei care se opun acestuia, care sunt destul de puțini. Mult timp am crezut că [statul paralel] a fost creația unui om, generalul Coldea. Azi realizez că se pune în aplicare un plan gândit în afara țării”.[2]
Liderul PSD a mai susținut că au mai rămas șase milioane de români ascultați, au mai rămas protocoalele secrete și protocoalele secrete între servicii și parchete, între securitate și curțile de justiție, au mai rămas șantajul și amenințarea[3]. El a spus că statul paralel este “un sistem care folosește instituțiile statului într-un mod nelegitim și paralel cu drepturile și libertățile”. “Au trecut trei ani și jumătate de când regimul Băsescu a plecat, dar instrumentele lui au rămas, dragii mei. Care sunt instrumentele? Procurorii corupți au rămas, i-ați văzut la televizor fabricând dosare, falsificând probe. Șefa D.N.A., ați auzit-o cerând procurorilor capete mari, cerând să facă dosar premierului, a anchetat Guvernul doar pentru că guvernează[4].
Președintele Camerei Deputaților, acuzând un complot generalizat, se înscrie în linia altor responsabili politici. New York Times dezvăluie într-un articol consacrat manifestației din 9 iunie că «limbajul utilizat la miting a fost similar celui utilizat de președintele Trump pentru a ataca anchetele privind campania sa electorală». Publicația raportează că Liviu Pleșoianu, un deputat PSD, a salutat în engleză «lupta președintelui Trump împotriva statului profund [deep state] american». O formulă similară cu cea utilizată de Liviu Dragnea.
În 2014, președintele turc Recep Tayyip Erdogan a invocat de asemenea existența unui stat paralel după dezvăluirea unui scandal de corupție ce îl viza[5].
Dan Kenninen, analist și consultant politic american, a vorbit, într-un interviu, despre statul paralel, unde guvernele din țările est europene au abuzat de puterea lor, creând sisteme cu o conducere care a influențat politica și campaniile, prin atacuri la persoane sau alte metode, făcând dificilă înțelegerea a ceea ce este real în țara lor de către cetățeni. Cu dese apariții la CNN și FOX News, consultantul politic american a mai spus că statul paralel este o problemă generalizată în țări din Europa Centrală și de Est, și că fenomenul poate distrage atenția cetățenilor, făcând dificilă înțelegerea acestora a ceea ce este sau nu real. Fapt pentru care, Dan Kenninen a subliniat că o societate și mass-media libere „poate ajuta să disece, să investigheze ce se întâmplă cu adevărat, fie că e vorba despre corupție, despre elite din afaceri sau politicieni, este acea mass-media liberă care verifică guvernele, indiferent de ceea ce fac ele”[6].
Jurnalistul Dan Andronic a făcut, într-o emisiune la Realitatea Tv, moderată de Octavian Hoandră , o amplă prezentare a statului paralel[7].
Dan Andronic a povestit despre serialul eveniment „Noi Suntem Statul”, arătând că episodul care l-a determinat să înceapă acest serial a fost cel în care un fost președinte a fost întâmpinat de un grup de oameni care i-au spus: „ Domnule președinte, aici este statul. NOI SUNTEM STATUL. Noi vă vom asigura al doilea mandat”.
Ion Cristoiu a scris pe blog-ul său despre rolul important jucat de Sebastian Ghiță, ca agent al S.R.I. și al Statului, în paralel, în multe dintre momentele “enigmatice” ale ultimilor ani. Serialul lui Dan Andronic, apreciat de I. Cristoiu[8] ca fiind de o valoare ieșită din comun, pentru că, deși autorul susține că e doar rezultatul investigației de jurnalist, în realitate, fie și prin cunoașterea contextului, a scenei și a actorilor, el se bazează pe dezvăluirile unui om puternic implicat în acest Stat paralel, conturează Statul paralel drept Sistemul instituțiilor de forță din România, având în centru Binomul S.R.I. -D.N.A., Sistem care s-a implicat major în bătălia politică, scoțând din joc politicieni, impunând lideri de partide, creând și susținând partide, punând la cale diversiuni mediatice, scoțând TeFeLiști în stradă, dirijând rețele de presă și de societate civilă. Nu e clar dacă implicarea în bătălia politică a Sistemului își are cauza în interesele materiale ale ștabilor din fruntea instituțiilor de forță sau în ambiția unora de a-și impune propriul Proiect de țară. Indiscutabil e că vorbele mari – Proiect de țară, Siguranță națională, stat de drept – au fost invocate ca pretext ori de câte ori Sistemul a acționat la limita Legii sau chiar a încălcat-o[9] .
Respectarea drepturilor omului și a libertăților cetățeneștisunt noțiuni care pentrupărinții Binomului, gen. S.R.I. Florian Coldea și procurorul Laura Codruța Kovesiși-au pierdut demult orice valoare simbolică. Începutul a fost făcut atunci când s-au semnat protocoalele de colaborare dintre S.R.I. și D.N.A. – I.C.C.J., în fapt supralegiferarea unui sistem de “pedepsire” a celor vizați de interesele altora. Totul a debutat în 2005, dar a cunoscut apogeul în 2014.Mai ales din momentul în care părinții Binomului au ales să servească interesele unui alt stat decât România[10].
Din noiembrie 2014, când președintele României Traian Băsescu si-a încheiat cel de-al doilea mandat – sistemul ocult apelat în România cu denumirea de “Binomul D.N.A. – S.R.I. ” – a atins apogeul activității sale nelegitime și abuzive, numărul de dosare penale dovedite în instanțe ca fiind instrumentate în lipsa oricăror probe, atingând cifre de ordinul sutelor anual, rata achitărilor pe lipsa de probe la D.N.A. atingând în prima jumătate a anului 2017 cifra record de peste 37% la una dintre secții (in condițiile în care media pe tara și în statele UE este în jurul cifrei de 1%).
In anul 2017, activitatea abuzivă a D.N.A. a culminat cu instrumentarea ilegală a unui dosar penal împotriva Guvernului României (Dosarul O. U. G. nr. 13/2017) pentru emiterea unei ordonanțe de urgență – ancheta declarate abuzivă de Curtea Constituțională, care a calificat ancheta penală drept imixtiune în activitatea altei puteri în stat, cea Executivă[11].
În expunerea de motive a O.U.G. nr. 13/2017 se ține seama că, de la ultimele intervenții legislative exprese asupra textelor noului Cod penal și ale noului de Cod de procedură penală pentru punerea acestora în acord cu unele decizii ale Curții Constituționale și până în prezent au mai fost pronunțate de către instanța de contencios administrativ unele decizii care impun reglementare expresa pentru a asigura o aplicare unitară și coerentă a textelor de lege, de exemplu: Decizia nr. 586/2016, potrivit căreia „dispozițiile art. 25 alin. (5) C. pr. pen., cu referire la dispozițiile art. 16 alin. (1) lit. f) C. pr. pen., sunt neconstituționale în ceea ce privește lăsarea ca nesoluționată a acțiunii civile de către instanța penală, în cazul încetării procesului penal, ca urmare a intervenirii prescripției răspunderii penale”, respectiv Decizia nr. 614/2016, potrivit căreia „dispozițiile art. 2151 alin. (2) C. pr. pen. sunt constituționale în măsura în care prelungirea măsurii preventive a controlului judiciar se face cu aplicarea prevederilor art. 212 alin. (1) și alin. (3) C. pr. pen.”, observând, totodată, ca exista unele decizii ale Curții Constituționale pronunțate asupra unor texte din Codul penal, care nu și-au găsit până în prezent conformitatea legislativă potrivit celor statuate de instanța de contencios constituțional, în special Decizia nr. 603/2015 prin care s-a constat că „sintagma «raporturi comerciale» din cuprinsul dispozițiilor art. 301 alin. (1) C. pen. este neconstituțională”, iar „sintagma «ori în cadrul oricărei persoane juridice» din cuprinsul dispozițiilor art. 308 alin. (1) C. pen., cu raportare la art. 301 C. pen., este neconstituțională”, având în vedere, totodată, deciziile Curții Constituționale referitoare la sintagma „îndeplinește în mod defectuos”, și anume Decizia nr. 405/2016 prin care instanța de contencios constituțional a admis excepția de neconstituționalitate și a constat ca dispozițiile art. 246 C. pen. (1969) și ale art. 297 alin. (1) C. pen. sunt constituționale în măsura în care prin sintagma „îndeplinește în mod defectuos” din cuprinsul acestora se înțelege „îndeplinește prin inculcarea legii”, având în vedere faptul ca se impune, în contextul consolidării garanțiilor procesuale și procedurale, și punerea în acord a Codului de procedură penală cu prevederile Directivei 2016/343/UE a Parlamentului European și a Consiliului din 9 martie 2016 privind consolidarea anumitor aspecte ale prezumției de nevinovatei și a dreptului de a fi prezent la proces în cadrul procedurilor penale, apreciind ca toate acestea constituie o situație extraordinara a Carei reglementare nu mai poate fi amânată, în sensul art. 115 alin. (4) din Constituția României, republicată, din cauza efectelor negative ce ar putea fi generate de o interpretare neunitară. Ca atare, s-a considerat ca o eventuală legiferare pe altă cale decât delegarea legislativa, chiar în procedură de urgență, nu ar fi de natură să înlăture de îndată aceste consecințe negative.
În multe opinii, prevederile O.U.G. nr. 13/2017 nu au fost suficient de bine cântărite. „Unele dintre textele care încearcă să transpună dispozițiile unor decizii ale Curții Constituționale sunt deficitare, iar cele care depășesc deciziile Curții sau care nu au legătură cu acestea nu au o justificare solidă și pot genera alte probleme în aplicarea legii”[12].
Îngrijorarea putea fi îndreptățită, deși, în ceea ce privește cabinetele parlamentare, există proceduri speciale pentru aceștia care se referă la reguli de conduită, conflicte de interese, incompatibilități și mecanisme de pierdere a mandatului specificate în Legea nr. 96/2006 privind Statutul Deputaților și al Senatorilor [și ne referim expres la art. 38 alin. (12) din forma republicată].
S-a arătat[13] că implicarea procurorului general Augustin Lazăr și atitudinea procurorului șef D.N.A., Laura Codruța Kovesi în procesul de legiferare în cazul O.U.G. nr. 13, precum și refuzul de a coopera cu Comisia parlamentară de anchetă, nu reprezintă interpretări de lege, ci mai degrabă executări de ordine. Pozițiile celor doi procurori „trădează două instituții ale statului de drept care funcționează ca niște puteri nesupuse unui control de tip democratic. Parcă ar aparține unei părți din lupta politică sau ar funcționa pe baza unor comenzi speciale. Insistența cu care se opun solicitărilor venite din Parlament trădează un comportament de stat în stat, nu de instituții juridice dintr-un stat de drept” (s.n. – D.C.)[14]. Forma de „stat în stat”, cu referire la aservirea serviciilor secrete unui grup infracțional, este uzitată și de Marian Ureche[15]
Din serialul lui Dan Andronic se vede clar însă că Statul paralel s-a creat și s-a dezvoltat cu complicitatea unor politicieni români. Prezența lui Liviu Dragnea la sindrofiile consacrate zilei de naștere a lui Florian Coldea, secvența cu mângâierea duioasă a ghipsului purtat de Codruța Kovesi, dezvăluită în serial, sunt emblematice pentru relația ambiguă dintre politicienii români și Statul paralel. Dacă ne gândim că S.R.I. a obținut dreptul de a avea firme comerciale sub acoperire printr-o Ordonanța de Urgență dată de Adrian Năstase, că Victor Ponta a susținut numirea Codruței Kovesi la D.N.A., că Traian Băsescu îi denunță acum pe cei promovați de el în funcții, avem în față un adevăr incomod:
Deși pretind pe toate drumurile că bătălia politică, și mai ales bătălia electorală trebuie lăsată să se desfășoare doar între politicieni, pentru seducerea electoratului, politicienii români au fost complici la formarea și dezvoltarea Statului paralel, l-au acceptat câtă vreme le-a fost folositor, iar când Statul paralel, emblemă de solidarizare, le-a arătat colții, s-au apucat să-l denunțe.
”Dincolo de lupta anticorupție“, România este o țară sigură, un furnizor de securitate. Audiat în Comisia comună permanentă a Camerei Deputaților și Senatului pentru exercitarea controlului parlamentar asupra activității S.R.I., fostul prim-adjunct al directorului S.R.I. generalul Florian Coldea a arătat că s-a discutat și despre sintagmele cu care astăzi este redefinit statul „aceste demersuri, care observăm că merg dincolo de lupta politică, riscă să se transforme într-o adevărată vânătoare de vrăjitoare, care afectează instituțiile fundamentale ale statului român și, prin asta, capacitățile democratice de apărare ale României, așa cum au fost definite de lege, de normele euro-atlantice, pe care, culmea, unii pretind că le apără”. [16] În ideea păstrării unei continuități în guvernare, s-a impus o separare între elementul politic (mereu reales pe cale democratică) și administrație, ca expertiză, cu caracter de permanență, de moderare tehnocrată a neajunsurilor partizane[17]. „Statul paralel” este, în acest sens, foarte real, dovedește politologul George Friedman[18]. El consideră că problema nu este că „statul paralel” există, ci că acest lucru nu mai este niciun secret. Dar lucrurile se complică în momentul în care ”acoperiții” își depășesc ambițiile, devin tot mai conservatori și se consideră ”gardienii vechilor adevăruri”, scrie politologul.
O problemă serioasă apare atunci când un președinte ales se confruntă cu o revoltă a celor care se află în subordinea sa, care nu doar că nu îi mai respectă ordinele, dar nu respectă nici rezultatul alegerilor, transmite Friedman. În mod normal ei ar trebui să servească interesele președintelui, care este ales în conformitate cu Constituția. Așa se explică și scurgerile de informații apărute în presă, lucru ce a reprezentat o adevărată lovitură pentru majoritatea președinților[19]. Politologul concluzionează și transmite că existența unui „stat paralel” ce nu este vizibil și care controlează cu adevărat lucrurile, este cât se poate de reală. Născut pentru a proteja mediul politic și a limita puterea președintelui, ceea ce a rezultat a atras consecințe grave.
Sergiu Andon spune că “statul paralel” este o realitate, însă nicidecum atât de simplist cum a fost explicată până acum. “În România există un stat mafiot sau paralel, dar este unul cu multe capete. Inclusiv între cei care strigă despre statul paralel există o filosofie și un comportament de haită la pradă. Dacă statul paralel ar fi un animal pe care politicienii vor să îl controleze sau o simplă structură, cabalistică, restrânsă, cu reguli precise, ar putea fi foarte ușor demantelat, inclusiv prin reducerea bugetării” [20].
Statul paralel, unul dintre conceptele-cheie ale PSD-ului în epoca Dragnea, este o inventie. Serviciul de informații este o parte esențială a ceea ce Dragnea numește “statul paralel”, din care fac parte și instanțele, procurorii, guvernul și parlamentul[21](!?).
Sintagma există; în consecință, părerea noastră este că deși, în vorbirea curentă[22], s-a încetățenit ideea de stat paralel[23], mai curând de stat în stat, profund, subteran, NU EXISTĂ AȘA CEVA, AFLÂNDU-NE ÎN PREZENȚA ACȚIUNII UNOR GRUPURI DE INTERESE[24]acestea se afirmă mai mult sau mai puțin voalat, direct sau indirect, consecințele fiind simțite, putând fi remarcate. Pericolul apare când interesele de grup devin absolute și subsumează rețeaua pârghiilor de putere.
Din punct de vedere al dimensiunilor lor și al resurselor alocate, percepția cu privire la implicarea serviciilor secrete „în mai toate punctele cheie ale societății” nu pare a fi neîntemeiată[25]. Simultam cu partitura luptei anticorupție, eventualele excese sau deraieri rezultate din implicarea în politică și în sectorul privat au permis profituri personale, trecute cu vederea[26]. S-a adus și o scuză puerilă: ar fi dificil să reziști tentației de a controla/exploata noii îmbogățiți ai tranziției, ce au acumulat averi necinstite[27].
Statul paralel este un termen folosit în ultimii doi ani de către Liviu Dragnea și alți apropiați ai săi pentru a defini modul în care mai multe instituții de forță acționau pentru a decide cine conduce și cine pierde în politică, folosind pârghii, precum sistemul judiciar.[28]
Nouă ni se pare că ori de câte ori se vor adresa în mod -cel puțin- peiorativ unii-altora, un grup sau altul se va injuria cu apelativul de „. . . paralel”.
Statul paralel e scuza perfectă![29]Odată cu publicarea protocoalelor, s-a încetat activitatea manifestă sau ascunsă a unor interese, care s-au glisat spre alte forme de realizare. George Friedman transmite că existența unui „stat paralel ce nu este vizibil și care controlează cu adevărat lucrurile este cât se poate de reală. ” Politologul american demonstrează că acesta a fost născut pentru a proteja mediul politic și a limita puterea președintelui, dar ceea ce a rezultat – când civilii și-au depășit atribuțiile – a atras consecințe grave[30]. Dacă administrația ar fi fost schimbată ori de câte ori se schimba și președintele, nu ar mai fi existat continuitate de guvernare. „Statul paralel” este, de fapt, foarte real, ca un sistem care nu putea fi ușor controlat, în sensul în care înțelegem că, pe măsură ce statul și-a dobândit mai multă responsabilitate și sarcinile sale au devenit mai complexe, administrația guvernamentală a fost luată de la politicieni, considerați necalificați[31].
Dezvăluire explozivă făcută de jurnalistul Ion Cristoiu pe blogul său. Acesta susține că demiterea Laurei Codruța Kovesi din funcția de șefă a D.N.A. s-a făcut în baza unei înțelegeri dintre PSD și președintele României, Klaus Johannis, pentru a distrage atenția românilor de la votul uneia din cele mai importante legi votate în România – Legea perimetrelor offshore, care reglementează exploatarea de gaze naturale din Marea Neagră[32].
“În momentul acesta se centralizează toate astfel de protocoale care au existat, indiferent de autorități, instituții și așa mai departe, să vedem și noi dacă actul de justiție s-a înfăptuit în limitele Codului penal și al celui de procedură penală sau dacă nu cumva au funcționat aceste reguli neprocedurale, nepenale, stabilite pe protocoale. Asta sugerează statul paralel, de a scrie una și de a te ghida după alte reguli”, a spus Tudorel Toader la România Tv. Toader, despre protocoale: Asta sugerează statul paralel, de a scrie una și de a te ghida după alte reguli[33]
Pentru a înțelege ce este statul paralel trebuie să parcurgem înapoi evoluția istorică a țării noastre, câteva zeci de ani, și vom vedea că, de foarte multe ori, această țară a fost lăsată pe mâna unei puteri care nu are de-a face doar cu politica. Când am felicitat un ștab de la vechea Securitate că a ieșit la pensie, el mi-a spus că din această instituție nu se iese niciodată la pensie în termenii cunoscuți de mine. Și ca acest securist sunt și Coldea, Dumbravă, Kovesi, Dragomir etc. Ei au o mentalitate de singuri răspunzători față de destinele poporului. Această mentalitate a apărut în perioada comunistă, când se considera că numai cei cu epoleți sunt responsabili de ce se întâmplă cu țara. Oare de ce s-a format o asemenea mentalitate? Răspunsul este dat de stratul propagandistic – mitologic creat de comunism, care a acaparat întregul spațiu mental al reprezentărilor sociale despre popor[34].
România în timpul regimului Băsescu s-a constituit ceea ce este acum denumit „stat paralel”, „deep state” ș.a. În realitate, fenomenul nu este nou, el fiind prezent și în alte state, de la Japonia la Brazilia, și politologii îl denumesc Birocrație, pentru a se diferenția de clasa politică. El are anumite caracteristici: S-a constituit în perioada regimului Băsescu și cuprinde structurile de informații și Procuratura, fiind sponsorizat de la Bruxelles și Washington, dorindu-se a se crea un instrument de control al „clasei politice” prin intermediul „luptei împotriva corupției”[35].
Contribuția adusă de Serviciu la îndeplinirea responsabilităților organismelor de cercetare și urmărire penală s-a materializat în punerea la dispoziția organelor Ministerului Public a unor date și informații neprelucrate care au stat la baza sesizărilor/informărilor S.R.I. , transmiterea – la solicitare – către organele de urmărire penală a unor date și informații cu privire la persoane implicate în activități infracționale, soluționarea, la cererea organelor judiciare, a solicitărilor de declasificare a unor documente / informații, participarea, în cadrul echipelor operative mixte constituite cu parchetele, la analize comune cu procurorii[36].
Binomul instituțional Ministerul Public – S.R.I. a funcționat și în 2013 la parametri optimi, fapt reflectat în dinamica rezultatelor atât din perspectiva cunoașterii, prevenirii și combaterii amenințărilor la adresa securității naționale, cât și din punctul de vedere al efectelor în planul instrucției penale.
O coordonată importantă a cooperării cu organele de urmărire penală a fost reprezentată de transmiterea datelor, informațiilor și documentelor solicitate de acestea, pentru nevoile cercetării penale, precum și soluționarea unor cereri, în context fiind relevantă și diversificarea sferei activităților în care experții juridici ai S.R.I. sunt implicați, în sensul că analizele comune nu se limitează doar la aspecte de drept material (cercetarea întrunirii elementelor constitutive ale infracțiunilor), ci s-au extins la probleme de procedură[37].
În România a fost creat, după integrarea în Uniunea Europeană, un sistem represiv asemănător cu modelul Securității din anii `50. Semnele existentei acestui sistem cu rădăcini staliniste sunt indiscutabile: arestări abuzive, plimbarea oamenilor încătușați prin fata camerelor de luat vederi, scurgerea către media de informații din dosare. Prezumția de nevinovăție a fost în practica abolita, iar judecători au fost presați în mod constant, inclusiv prin amenințări directe și publice, sa dea condamnările cerute de Direcția Națională Anticorupție la dictarea Serviciului Roman de Informații. Iar acolo unde aceste metode nu funcționau, s-a declanșat urmărirea penală a magistraților care se încăpățânau sa judece în drept și în echitate și se dovedeau imuni la abuzuri. S-a ajuns la arestarea și inculparea, ulterior dovedita nedreapta, a unor judecători de la Înalta Curte sau de la Curtea Constituțională. Pana de curând, încurajat fiind de Comisia Europeana, sistemul s-a crezut invincibil. Numărul foarte mare și nejustificat al interceptărilor telefonice și modul anticonstituțional de operare al așa-numitului binom format din Serviciul Roman de Informații și Direcția Națională Anticorupție, au deturnat grav lupta anticorupție în România și au grevat relația noastră cu Comisia Europeana.
Într-un discurs ținut în 15 iunie 2018, la cea de-a 19-a Reuniune a Asociației Senatelor din Europa, Președintele Senatului, Calin Popescu Tăriceanu le-a dezvăluit omologilor săi din statele europene percepția sa asupra fenomenului represiv instaurat în țara noastră[38]. „Existenta și tolerarea, inclusiv de către unii din partenerii noștri europeni, a sistemului paralel de administrare a luptei împotriva corupției în România a avut doua rezultate cu efecte foarte greu de corectat.
In primul rând, a promovat imaginea României ca tara în care incidenta corupției se măsoară prin numărul de arestări și rechizitorii instrumentate de instituții care se dovedește astăzi ca s-au lăsat ele însele corupte de exercițiul puterii nelimitate prin deformarea mecanismelor de control și verificare reciproca prevăzute de Constituție. Rechizitoriile au determinat demisii la nivel înalt și în multe din cazuri dosarele înaintate nu au conținut nici măcar probe pe baza cărora sa poată fi dovedita existenta faptei incriminate. Achitări de răsunet au confirmat natura politica a multor cazuri și au dovedit în același timp injustețea modului în care justiția a fost administrata.
In al doilea rând, a indus o percepție generalizata și profund nedreapta despre România ca tara ale cărei destine sunt conduse politic de către legiuitori și guvernanți corupți și penali. Așadar, pe de o parte au fost influențate negativ posibilitățile tarii de a contribui semnificativ la construcția europeana, prin continuarea pe termen nedefinit a Mecanismului de Cooperare și Verificare și prin amânarea sine die a aderării României la Acordul de la Schengen. Pe de alta parte, instituțiile europene s-au arătat aprioric critice fata de reformele propuse în Parlament de coaliția de guvernare cu scopul de a corecta unele derapaje în administrarea justiției și în modul de operare ale unora dintre instituțiile de forță”[39].
Se susține, deosebit de argumentat, că, în România, lupta împotriva corupției în loc să fie mijlocul însănătoșirii relațiilor sociale ajunge a fi un scop în sine, deschizându-se influenței politice[40]. Corupția a încetat a fi intensivă – adică orientată spre tratarea cauzelor, și rezonabilă – adică preocupată de ocrotirea celor nevinovați, pentru a deveni extensivă – adică orientată spre tratarea simptomelor, și excesivă – adică lovind în egală măsură pe vinovați și pe nevinovați. Concluzia este că un sistem politic abuziv nu poate combate abuzul și un sistem judiciar corupt nu poate combate corupția. Raportat la numărul total al mandatelor de de securitate națională și al mandatelor de supraveghere tehnică , respectiv al ordonanțelor procurorilor emise pentru 48 de ore, , din perspectiva statului de drept și a respectului pentru drepturile individuale ale cetățenilor, activitățile excesive de urmărire penală pe bază de supraveghere au devenit discutabile. Autorul studiului identifică o serie de abuzuri comise de procurori , materializate în calitatea insuficientă a probelor, metodele viciate de colectare a acestora, folosirea excesivă a arestării preventive, încălcarea prezumției de nevinovăție și aplicarea de tratamente degradante, violarea dreptului la viața privată.
Deși eficiența sistemului judiciar penal măsurată prin referire la indicatorul rezultatelor cantitative a crescut, analiza procedurii penale practicate dovedesc lipsa unui proces echitabil și a rezonabilității.
Deși sistemul penal al României s-a îmbunătățit în ultimii 15 ani, această realizare pozitivă a fost obținută în detrimentul imparțialității, al procedurii corecte și al drepturilor individuale ale acuzaților, care în timp au înregistrat un declin.
În ansamblu, lupta împotriva corupției din România a fost caracterizată și printr-o „latură tragică”, de un dezechilibru considerabil și de o discrepanță între eficiență și corectitudine[41].
Prin decizia nr. 266 din 2 august 2017, Înalta Curtea de Casație și Justiție admite apelurile declarate de Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție – Direcția Națională Anticorupție și de inculpații [. . . ] împotriva sentinței penale nr. 115/F din 23 iunie 2016 a Curții de Apel București – S. I Penală, apelul procurorului privind și pe inculpații [. . . ].
Desființează, în parte, sentința penală atacată și rejudecând: 1.cu referire la inculpatul Alecu Ioan Niculae: – constată că legea penală mai favorabilă este legea penală nouă; – menține pedeapsa de 6 ani închisoare aplicată de instanța de fond pentru infracțiunea de abuz în serviciu cu consecințe deosebit de grave prevăzute de art. 297 alin. 1 C. pen. cu referire la art. 309 C. pen. și cu aplicarea art. 35 alin. 1 C. pen. (infracțiunea de abuz în serviciu în formă calificată prevăzute de art. 248 raportat la art. 2481 C. pen. anterior cu aplicarea art. 41 alin. 2 C. pen. anterior), a art. 5 C. pen. (aplicarea legii penale mai favorabile) și a Deciziei Curții Constituționale nr. 265 din 06 mai 2014; – menține pedeapsa complementară dispusă de instanța de fond pe o durată de 5 ani după executarea pedepsei principale, constând în interzicerea exercitării drepturilor prevăzute de art.66 lit. a) și b din C.pen. dispunând și interzicerea exercitării dreptului prevăzute de art. 66 lit. g) Cod penal; – menține pedeapsa accesorie dispusă de instanța de fond constând în interzicerea exercitării drepturilor prevăzute de art.66 lit. a) și b din C.pen., dispunând și interzicerea exercitării dreptului prevăzute de art. 66 lit. g C. pen. ; 2.cu referire la inculpatul P. : – constată că legea penală mai favorabilă este legea penală anterioară; – descontopește pedeapsa rezultantă de 9 ani închisoare în pedepsele componente: 2 pedepse de câte 7 ani închisoare aplicate de instanța de fond pentru infracțiunea prevăzute de art. 26 C. pen. anterior raportat la art. 248 C. pen. anterior – art. 2481 C. pen. anterior cu aplicarea art. 41 alin. 2 C. pen. anterior, a art. 5 C. pen. și pentru infracțiunea prevăzute de art. 255 alin. 1 C. pen. anterior cu referire la art. 6 și 7 din Legea nr. 78/2000 cu aplicarea art. 5 C. pen. și în sporul de 2 ani închisoare; – prin aplicarea dispozițiilor art.5 C.pen. (aplicarea legii penale mai favorabile) și a Deciziei Curții Constituționale nr. 265 din 06 mai 2014 înlătură sporul de 2 ani închisoare ; – menține pedepsele de câte 7 ani închisoare aplicate de instanța de fond conform încadrărilor juridice menționate și, pe lângă fiecare pedeapsă, aplică pedeapsa complementară pe o durată de 5 ani după executarea pedepsei principale, constând în interzicerea exercitării drepturilor prevăzute de art.64 alin.1 lit.a teza a II-a, lit. b) și lit.c) din C.pen. ant., precum și pedeapsa accesorie constând în interzicerea exercitării drepturilor prevăzute de art.64 alin.1 lit.a teza a II-a, lit. b) și lit.c) din C.pen. ant.; – în baza art. 33-35 C. pen. anterior dispune contopirea pedepselor și executarea pedepsei celei mai grele, respectiv 7 ani închisoare și 5 ani interzicerea exercitării drepturilor prevăzute de art. 64 alin. 1 lit. a) teza a II-a, lit. b) și lit.c C. pen. anterior cu titlu de pedeapsă complementară. În baza art.71 C.pen. ant. interzice inculpatului cu titlu de pedeapsă accesorie exercitarea drepturilor prevăzute de art.64 alin.1 lit.a teza a II-a, lit. b) și lit.c din C.pen. anterior [42]
Domnul P. P. era acuzat de fapte de corupție în legătură cu asocierea firmei sale, SC B, cu Universitatea de Științe Agronomice și Medicină Veterinară din Capitală, pentru un teren de 224 de hectare. De altfel, rectorul USAMV a fost condamnat și el la șase ani de închisoare pentru abuz în serviciu.
Judecarea în dosarul “Ferma B. ” a început în decembrie 2012. “În condițiile în care terenul respectiv (ferma B. ) se afla în proprietatea publică a statului, conform legii, nu putea să facă obiectul vreunei tranzacții și, în plus, a fost în mod vădit subevaluat. În momentul constituirii ca aport la capitalul social al SC B. Investments S.A., terenul a fost evaluat la valoarea de 1 USD/mp, în timp ce valoarea de piață de la acea dată era de aproximativ 150 euro/mp”, au scris procurorii în rechizitoriu.
“În condițiile în care terenul respectiv se află în proprietatea publică a statului, conform legii, nu putea să facă obiectul vreunei tranzacții și, în plus, a fost în mod vădit subevaluat. În momentul constituirii ca aport la capitalul social al SC B. Investments S.A., terenul a fost evaluat la valoarea de 1 USD/mp, în timp ce valoarea de piață de la acea dată era de aproximativ 150 euro/mp. Terenul se situează în partea de nord a orașului București, se învecinează cu DN1 București-Ploiești, iar pe acest teren s-au construit puncte de lucru și sediile unor importante societăți comerciale”, notează procurorii în documentul citat.
„Fără a avea acordul membrilor Biroului de Senat și al Senatului USAMV București, I. A. și G. P. au stabilit procentele de participare în cadrul asocierii, respectiv 49% pentru Universitate și 51% pentru SC L . O evaluare asupra terenurilor în suprafață de 224 ha și a imobilelor aferente care urmau a fi aduse în asociere nu fusese făcută. Prin urmare, acceptarea unei cote de participare de 49% de către Universitate nu s-a făcut în condiții legale. În plus, aportul de 51%, sub formă de bani, ce revenea celeilalte părți, a fost doar formal, sumele de bani doar tranzitând conturile societății”, au mai indicat procurorii.
Potrivit procurorilor, în perioada 2000 – 2004, P. a intrat în mod ilegal în posesia a 224 de hectare de teren din B. , proprietate a Universității de Științe Agronomice și Medicină Veterinară București . Cu ajutorul rectorului universității, I. N. A. , terenul respectiv, ce aparținea domeniului public al statului, a fost trecut ca aport în natură la capitalul social al SC B. Investments SA, societate controlată de P . Transferul a fost realizat în baza unui contract ilegal, afirmă procurorii.
“A existat o intenție foarte aprofundata de a încerca sa fie utilizata Direcția de Informații și Protecție Interna în ceea ce urma sa fie campania electorala”[43]. La începutului lui 2009, după numirea lui Dan Nica din 11 februarie, relațiile dintre cele doua structuri nu erau cele mai bune sau de cooperare. Ulterior, acest dosar pe care eu l-am pomenit, al domnului P. P. … Ținta, în ghilimele, în acest dosar, sau una din ținte a fost DGIPI, și anume C. Ș. , dar și DGA-ul la acel moment, pentru ca DGA lucra foarte strâns cu „Doi si-un sfert”. . . . din discuțiile purtate ulterior, unul din scopurile avute în vedere a fost și îndepărtarea conducerii DGIPI sau a celor care aveau o influenta la conducerea Direcției. A fost o preocupare continua a domnului Coldea de a încerca, pe de o parte sa acumuleze informațiile care se aflau la nivelul DGIPI, sa aibă acces la ele, sa controleze și sa încerce sa coordoneze aceste activități. Pana la urma, s-a cam ajuns acolo. Domnul P. în acel dosar a fost conexat cu relația cu domnul Ș ”[44].
La data de 17 octombrie 2017, s-a înregistrat pe rolul secției penale a Înaltei Curți de Casație și Justiție, cererea formulată de revizuentul A. împotriva încheierii penale nr. 351 din 31 martie 2017 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, S. penală.
Prin Încheierea nr. 351 din 31 martie 2017 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, S. penală, a fost respinsă ca inadmisibilă contestația formulată de petentul A. împotriva încheierii din 2 februarie 2017 pronunțată de Curtea de Apel București, S. a II-a penală.
În cererea scrisă, revizuentul a indicat ca motive legale în baza căreia a formulat cererea prevederile art. 453 alin. (1) lit. a), c) și d) C. pr. pen.
Înalta Curte constată următoarele:
Cu ocazia dezbaterilor, instanța a pus în discuție, din oficiu inadmisibilitatea căii de atac exercitată de petent.
Examinând excepția inadmisibilității căii de atac declarate, invocată din oficiu, se rețin următoarele:
Potrivit art. 129 din Constituția României, „împotriva hotărârilor judecătorești, părțile interesate și Ministerul Public pot exercita căile de atac, în condițiile legii”.
Așadar, posibilitatea provocării unui control judiciar al hotărârilor judecătorești este statuată prin însăși legea fundamentală.
Din economia textului menționat rezultă însă că hotărârile judecătorești, inclusiv hotărârile premergătoare, anticipatorii sau provizorii, sunt supuse căilor de atac determinate de lege.
Legea procesual penală, prin norme imperative, a stabilit un sistem al căilor de atac menit a asigura, concomitent, prestigiul justiției, pronunțarea de hotărâri judecătorești care să corespundă legii și adevărului și care să evite provocarea oricărei vătămări materiale sau morale părților din proces.
Potrivit dispozițiilor C. pr. pen. admisibilitatea căilor de atac este condiționată de exercitarea acestora potrivit dispozițiilor legii procesual penale, prin care au fost reglementate hotărârile susceptibile a fi supuse examinării, căile de atac și ierarhia acestora, termenele de declarare și motivele pentru care se poate cere reformarea hotărârii atacate.
În cauză, se constată că revizuentul a formulat cerere de revizuire împotriva Încheierii penale nr. 351 din 31 martie 2017 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, S. penală, , prin care a fost respinsă ca inadmisibilă contestația formulată de petentul A. împotriva încheierii din 2 februarie 2017 pronunțată de Curtea de Apel București, S. a II-a penală.
Înalta Curte constată că cererea de revizuire este inadmisibilă.
Potrivit dispozițiilor art. 452 alin. (1) C. pr. pen., pot fi supuse revizuirii hotărârile judecătorești definitive, atât cu privire la latura penală, cât și cu privire la latura civilă.
Din interpretarea textului mai-sus menționat, rezultă că cererea de revizuire trebuie să aibă ca obiect o hotărâre prin care s-a soluționat fondul cauzei, cu privire la acțiunea penală și civilă exercitată în cursul procesului penal împotriva unui inculpat, iar nu o hotărâre pronunțată într-o altă cale de atac.
Or, în cauză, hotărârea a cărei revizuire s-a cerut nu este dintre acelea care pot fi supuse acestei căi extraordinare de atac, întrucât încheierea atacată este pronunțată de judecătorul de cameră preliminară, în procedura prevăzută de art. 340 și urm. C. pr. pen.
Prin urmare, revizuentul a exercitat o cale de atac împotriva unei hotărâri definitive, dar nesusceptibilă de a fi atacată cu calea extraordinară de atac a revizuirii.
Or, recunoașterea unei căi de atac în alte condiții decât cele prevăzute de legea procesual penală constituie o încălcare a principiului legalității acestora și, din acest motiv, apare ca o soluție inadmisibilă în ordinea de drept.
Pentru considerentele ce preced, constatând că în cauză, revizuentul A. a formulat cerere de revizuire împotriva unei hotărâri nesusceptibile de reformare prin promovarea acestei căi de atac, instanța va respinge, ca inadmisibilă, calea de atac exercitată împotriva Încheierii penale nr. 351 din 31 martie 2017 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, S. penală[45].
Ulterior condamnării penale, Curtea de Apel București a admis acțiunea civilă exercitată de Statul român, prin Ministerul Finanțelor Publice și a constatat că imobilul compus din teren, în suprafață de 224, 6 hectare și construcții este proprietatea publică a Statului român dobândit în temeiul Legii promulgată prin Înaltul Decret Regal nr.2746 din data de 31 iulie 1929, publicat în M.Of. nr.160, partea I din data de 1 august 1929 și procesul verbal din 31 iulie 1929 (terenurile, în mod expres, au avut o anumită afectațiune direct legată de atribuții în domeniul învățământului superior agricol și de medicină veterinară, dar și de cercetare științifică) – conform contractului de donație cu afectațiune încheiat între Statul român și Maria Bibescu; terenul în cauză și clădirile aferente neputându-se înstrăina, nici în tot, nici în parte, pentru orice destinație ar fi – caracter stabilit în mod definitiv prin decizia penală nr.266/A din data de 2 august 2017 pronunțată în dosarul nr.9577/2/2012 a Secției penale a Înaltei Curți de Casație și Justiție.
Curtea a dispus [. . . .] restabilirea situației anterioare săvârșirii infracțiunilor reținute în sarcina inculpaților, în conformitate cu decizia nr.266/A/02.08.2017 pronunțată în dosarul nr.9577/2/2012 a Î.C.C.J., [. . . .] restituirea către Statul român a suprafeței de teren de 224,6 hectare.
A obligat pe inculpați , în solidar cu părțile responsabile civilmente [. . . .] la restituirea imobilului teren, precum și a contravalorii construcțiilor demolate și existente inițial și dobânzile legale aferente acestei sume de la data rămânerii definitive a prezentei și până la achitarea integrală a debitului.
A constatat nulitatea absolută a tuturor actelor încheiate a tuturor actelor încheiate de inculpați și S.C. B. , având ca obiect terenul și construcțiile existente pe acesta.
A mai dispus [. . . .] desființarea totală a înscrisurilor care au dus la prejudicierea Statului român, urmând ca suprafața de 2.246.529 mp, aparținând „Fermei B. ” să revină în proprietatea publică a Statului român.
În temeiul dispozițiilor art.267 C. pen., a dispus sesizarea organelor de urmărire penală Departamentul pentru Luptă Antifraudă, Oficiul European de Luptă Antifraudă al Uniunii Europene și D.N.A., cu privire la infracțiunea de deturnare de fonduri europene, în vederea cercetării și urmăririi penale[46] . Cu drept de apel.
În baza art.459 alin.7 C. pr. pen. coroborat cu art.453 alin.1 lit. a) C. pr. pen., Curtea de Apel Bucureștiadmite în principiu cererea de revizuire formulată de petentul-condamnat P. G. A. împotriva sent. pen. nr. 115/F/23.06.2016 pronunțată de CAB – Secția I Penală în dosarul nr 9577/2/2012, definitivă prin dec.pen. nr. 266/A/02.08.2017 a I. C. C. J. Dispune rejudecarea cauzei în fond și în baza art.43 alin.1 rap. art 26 C. pr. pen. trimite cauza la completul C4 Fond al Secției I Penale a Curții de Apel București în vederea discutării reunirii laturii penale cu latura civilă a dosarului 46/1/2020 cu termen la 30.06.2023. În baza art.460 alin.1 C. pr. pen. suspendă executarea sentinței penale nr. 115/F/23.06.2016 pronunțată de Curtea de Apel București – Secția I Penală în dosarul nr. 9577/2/2012 definitivă prin d.p.nr. 266/A/02.08.2017 a I. C. C. J. Definitivă în privința admiterii în principiu. Cu contestație în 48 de ore de la comunicare în privința suspendării executării hotărârii supuse revizuirii. http://stiri.tvr.ro/, încheiereadin 26 mai 2023.
Înalta Curte de Casație si Justiție respinge, ca nefondată, contestația formulată de P. Î. C. C. J. -D. N. A. împotriva încheierii din data de 26 mai 2023, pronunțată de Curtea de Apel București – Sectia a II-a penala, in dosarul nr. 8709/2/2022 (3897/2022), privind pe condamnatul P. G. A. Definitivă, încheiereadin 20 iunie 2023. Luju. ro
Anii 2014, 2015, 2016 au reprezentat apogeul abuzurilor comise de statul subteran prin intermediul DNA și ÎCCJ (Direcția Națională Anticorupție și Înalta Curte de Casație și Justiție). Livia Stanciu, președinta ÎCCJ, era la mare ananghie: „Mă șantajează și mă fac preșul lor, dar las’ să vezi cum m-i ți-i fac eu pe toți generalii ăștia… Voi fi la pensie când vor afla ce le-am făcut. Pun o bombă cu ceas în toate procesele din fața completelor de 5. Pun o nerespectare bine ascunsă a legii în stabilirea completelor, astfel încât, la descoperirea bombei, toate procesele din 2014 încolo să fie nule de drept și să poată fi revizuite. Toți cei condamnați pe nedrept în acești ani vor avea prilejul să ceară revizuirea proceselor lor. Și îmi vor mulțumi că le-am dat această șansă finală, dup ce au fost umiliți chiar aici, la ÎCCJ”.[47]
S-a susținut că reactia opozitiei și a unei parti a societatii civile la modificarile din Codul de procedură penală „este exagerată și ipocrită”.
Între anii 2014-2020, Codul de procedură penală a fost „atacat” prin 58 de decizii (admise sau parțial admise) referitoare la excepții de neconstituționalitate a dispozițiilor sale
Coalitia de guvernare a fost acuzată că, pe repede inainte, a modificat zeci de articole din Codul de procedură penală, fără a exista o minimă dezbatere. Dar Codul a fost amplu și vocal dezbatut în Comisia Iordache de reprezentantii tuturor partidelor parlamentare și de reprezentantii Asociatiilor Profesionale ale Magistratilor, proiectul de lege fiind votat cu o larga majoritate de plenul celor doua Camere. În 2016, presedintele Iohannis, PNL și „tineri frumosi ai marilor orase” nu au avut nicio reactie când Guvernul Ciolos, prin trei ordonanțe de urgență, a modificat și mutilat Codul penal, Codul de procedură penală și Legea de organizare judiciară. Doar prin O.U.G. nr. 18 din 23 mai 2016 au fost modificate 151 de articole . Noile coduri, din 2010, redactate de “specialiști” ai dreptului, au generat peste 1.000 de condamnări la CEDO, peste 100 de decizii de neconstituționalitate, și zeci de achitări, după ce “marii corupți” ai tarii au stat luni de zile în arest, după ce au fost umiliți, stigmatizați și marginalizați sociali. Pe actualul Cod de procedură penală, cetățenii sunt arestați fără probe, doar în baza unor suspiciuni rezonabile. Sunt linșați mediatic prin devoalarea în presa a unor informații din dosarul de urmărire penală, nedestinate publicului, câtă vreme urmărirea penală este secretă. Legislația penală a oricărui stat de drept este profund umanista; pleacă de la premisa că și inculpatul este o ființă umană, este fiul unor părinți sau părintele unor copii, căruia i se recunoaște și garantează dreptul la viată, libertate, onoare și demnitate[48].
Însuși fostul președinte Traian Băsescu a recunoscut în 2016 că el a creat acest sistem, care a scăpat de sub control după plecarea sa, din cauza oamenilor pe care el i-a numit în funcții cheie în Justiție și S.R.I. , catalogând acest sistem drept un “STAT MAFIOT”, care acționează prin orice mijloace doar pentru a se salva și menține la Putere.[49] Un mare mister în activitatea D.N.A. îl reprezintă ceea ce se întâmpla după ce perioadele de autorizare a interceptărilor s-au finalizat fără rezultate.
Pentru țara noastră, putem cataloga sistemul paralel ca fiind, mai degrabă, un stat de tip mafiot, și nu un stat paralel.
Conform Codului de procedură penală, procurorul este obligat ca în cazurile în care a dispus o soluție de netrimitere în judecata să cheme persoana pe care a interceptat-o fără rezultat, și s-o înștiințeze asupra monitorizării la care a fost supusă. Suporții pe care s-a realizat înregistrarea (CD-urile) se distrug după ce se împlinește termenul de prescripție al infracțiunii pentru care s-a obținut autorizarea de interceptare. Procedura acestei înștiințări reprezintă o nebuloasa, întrucât la nivelul presei, cel puțin, nu se cunosc cazuri de persoane care sa confirme ca o asemenea procedura a avut loc. La jumătatea lunii iulie 2007, Consiliul Superior al Magistraturii a finalizat un amplu control de fond la D.N.A. – primul de acest gen din istoria parchetului – care a reținut, din informațiile deținute, „anumite nereguli”. S-a arătat că patru din zece persoane sunt ascultate aiurea. Legea nr. 247/2005, privind accelerarea reformei Justiției (mai exact titlul XVI, art. IX și X), a introdus posibilitatea, dar numai pentru procurorii D.N.A. și DIICOT, ca aceștia sa poată dispune efectuarea de constatări tehnico-științifice și expertize, prin apelarea la experți criminaliști și instituții de expertize din străinătate. Inexplicabil, instanțele de judecată și părțile din dosare nu pot apela la asemenea procedee în cazul înregistrărilor audio-video, unde nu avem alți specialiști decât cei trei mai sus menționați. Pentru un procuror inclinat sa execute o comanda pentru a înfunda cu orice preț pe cineva, o asemenea lacuna legislativa constituie o invitație la măsluire. „Ziua” a publicat cazul primarului din Râmnicu Vâlcea, Mircia Gutău, dosar în care procurorii D.N.A. au falsificat stenograma unei înregistrări audio aflate la dosar, prin inversarea unor fraze, pentru a-l incrimina pe primar. Gutău a fost achitat luna trecuta, la fond, de Tribunalul Alba, „întrucât judecători au considerat ca sunt suficiente alte probe care sa demonstreze inexistenta infracțiunii de luare de mita pentru care edilul a fost trimis în judecata. Daca s-ar fi ridicat însă problema contra-expertizării probei audio din dosar, în România nu s-ar fi găsit un expert independent autorizat pentru aceasta sarcina.”[50]
În acord cu jurisprudența CEDO, dar și cu practica instanțelor naționale, tribunalul consideră că măsura arestării preventive este o măsura de excepție și că aceasta trebuie luată doar în situația în care niciuna dintre celelalte masuri preventive cuprinse în dispozițiilor art. 136 Cod procedura penală nu este potrivita datelor spetei ( cauza Wemhoff c Germania s.a.). (Trib. Bistrița-Năsăud, S. Pen., încheierea nr. 94/F/28 august 2009, nepublicată). În practica CEDO în Cauza Tase c România s-a constatat ca, în contra cerințelor legii naționale, făcea parte, din practica standard a procurorilor români sa nu ofere motive concrete pentru o arestare, în special în măsura în care era implicat pretinsul pericol pentru ordinea publica. Petentul a mai relevat ca, în jurisprudența CEDO s-a reiterat faptul ca o persoana acuzata de o infracțiune trebuie sa fie întotdeauna eliberata în procesul pendinte exceptând cazul în care Statul poate arata ca exista motive „ relevante și suficiente”, pentru a justifica detenția continua, justificarea pentru orice perioada de detenție, indiferent cât de scurta, trebuie sa fie demonstrata în mod convingător de autorități[51] .
După scandalul apărut în dosarul omului de afaceri Sorin Ovidiu Vântu, când la dosar au fost puse de către procurori stenograme fără nicio legătură cu obiectul dosarului, Procurorul General Laura Codruța Kovesi a ieșit public, explicând ca fiind vorba despre o infracțiune care aduce atingere justiției, “anumite convorbiri care au fost inserate acolo sunt de natura sa arate circumstanțele personale ale celor care au comis presupusele fapte penale și care pot dovedi modul în care s-a încercat influențarea justiției. N-as vrea sa intru în exemple… Modul în care influențează, modul în care gândește, modul în care încearcă să influențeze justiția și opinia publica, modul în care își exprima atitudinea fata de instituțiile statului, față de hotărâri judecătorești, poate fi…”. Mai mult, Kovesi a precizat ca “obiectul probatoriului nu e doar fapta penală comisa, ci trebuie sa adunam și date privind circumstanțele personale ale făptuitorului, să strângem date despre modul în care a acționat, modul în care gândește, modul în care încearcă sa influențeze anumiți martori sau anumite persoane. (…) V-as putea da un exemplu: poate apar la dosar, ca apar sigur discuții care, “hai la mine, hai sa facem o plimbare”, chestiuni de genul asta care, la prima vedere, îți spui ca nu are nicio relevanta. Are relevanta, daca eu vreau sa dovedesc ca o anumita persoana are relație de prietenie cu alta persoana și acest lucru e important pentru ancheta… ”.
Normele de procedură penală sunt de strictă interpretare și aplicare. Iată ce prevede Codul de procedură penală despre motivele pentru care se poate recurge la interceptare. Articolul 911 C.pr.pen., despre “Condițiile și cazurile de interceptare și înregistrare a convorbirilor sau comunicărilor efectuate prin telefon sau prin orice mijloc electronic de comunicare, prevede, la alineatul 1: “Interceptarea și înregistrarea convorbirilor sau comunicărilor efectuate prin telefon ori prin orice mijloc electronic de comunicare se realizează cu autorizarea motivata a judecătorului, la cererea procurorului care efectuează sau supraveghează urmărirea penală, în condițiile prevăzute de lege, daca sunt date ori indicii temeinice privind pregătirea sau săvârșirea unei infracțiuni pentru care urmărirea penală se efectuează din oficiu, iar interceptarea și înregistrarea se impun pentru stabilirea situației de fapt ori pentru ca identificarea sau localizarea participanților nu poate fi făcută prin alte mijloace ori cercetarea ar fi mult întârziată”. Prin urmare, condițiile de fond pentru a solicita autorizarea unor interceptări sunt existenta unor indicii sau date temeinice, stabilirea situației de fapt și identificarea sau localizarea participanților. Nu pentru a vedea cum gândește un posibil infractor, nu pentru a-i afla prietenii și nu pentru a-i face caracterizarea! Mai mult, alineatul 4 al articolului 912 prevede clar ce interceptări se pot depune la dosar, fără a le lăsa la interpretarea procurorului: “Convorbirile sau comunicările interceptate și înregistrate care nu privesc fapta ce formează obiectul cercetării sau nu contribuie la identificarea ori localizarea participanților se arhivează la sediul parchetului, în locuri speciale, în plic sigilat, cu asigurarea confidențialității, și pot fi transmise judecătorului sau completului investit cu soluționarea cauzei, la solicitarea acestuia”. în realitate, conform legii, procurorul nu este obligat să strângă probe în favoarea inculpatului doar la cererea acestuia, ci pentru ca acest lucru ii este impus de Codul de Procedura Penală. Conform alineatului (1) din articolul 202 C.pr.pen. , “(…) Organul de urmărire aduna probele atât în favoarea, cât și în defavoarea învinuitului sau inculpatului”. Mai mult, procurorul este obligat să facă redarea interceptărilor, nu este obligația inculpatului sau a învinuitului sa asculte interceptările și să solicite redarea. Potrivit articolului 913 C.pr.pen. , “Convorbirile sau comunicările interceptate și înregistrate care privesc fapta ce formează obiectul cercetării sau contribuie la identificarea ori localizarea participanților sunt redate integral intr-un proces-verbal de procuror sau de lucrătorul din cadrul politiei judiciare delegat de procuror, în care se menționează autorizația data pentru efectuarea acestora, numărul ori numerele posturilor telefonice sau alte date de identificare a legăturilor intre care s-au purtat convorbirile ori comunicările, numele persoanelor care le-au purtat, daca sunt cunoscute, data și ora fiecărei convorbiri ori comunicări în parte și numărul de ordine al suportului pe care se face imprimarea”.[52]
Între drepturile fundamentale ale omului , unul dintre cele mai importante – afirmat cu putere încă la 1789 prin Declarația Drepturilor Omului și Cetățeanului – este dreptul la libertate și la siguranță, enunțat la articolul 5 al Convenției.
„Sistemul european de protecție a drepturilor omului se bazează pe un principiu bine cunoscut al dreptului internațional public, principiul subsidiarității, în virtutea căruia autoritățile și jurisdicțiile naționale sunt chemate, ele dintâi, să asigure această protecție; Curtea Europeană a Drepturilor Omului nu trebuie să acționeze decât în ultimă instanță”[53]
Iar jurisprudența Comisiei și a Curții Europene a Drepturilor Omului a rafinat și mai mult aceste condiții, limite și garanții.
În lumina jurisprudenței Curții Europene a Drepturilor Omului, condițiile cărora li se subordonează privarea de libertate sunt
Curtea a interpretat întotdeauna principiul general al dreptului la libertate și la siguranță în mod extensiv, iar excepțiile sunt restrictiv și limitativ determinate[54].
În toate cazurile unde este posibil, privarea de libertate trebuie să se facă “potrivit căilor legale”. Această formulă, care este, în mod evident, o garanție fundamentală împotriva arbitrarului, și care trimite la noțiunea foarte generală a “preeminenței dreptului”, solemn enunțată în Preambulul Convenției, are o consecință interesantă din punct de vedere juridic: ea permite înfrângerea principiului subsidiarității pe care l-am evocat acum câteva minute. Întrucât respectarea căilor legale este prevăzută chiar de Convenție, în mod simetric “nerespectarea dreptului intern antrenează o abatere de la Convenție”; deci, cu toate că le revine “autorităților naționale, și mai ales instanțelor judecătorești, în primul rând, să interpreteze și să aplice dreptul intern”, “Curtea poate și trebuie să exercite un anumit control pentru a verifica dacă dreptul intern a fost întru totul respectat”[55]. Curtea Europeană a Drepturilor Omului a decis că s-a încălcat articolul 5 al Convenției. Ea a considerat, într-adevăr, că punerea în detenție a doi miniștri ai cultului Martorii lui Iehova a fost făcută cu încălcarea dreptului intern, deci nu potrivit căilor legale, în contradicție cu soluția pronunțată de jurisdicțiile naționale din Grecia. jurisprudența Curții cere, în plus, ca orice privare de libertate să fie conformă scopului articolului 5, protejarea individului împotriva arbitrarului[56].
Cazurile specifice în care o persoană poate fi privată de libertate se referă la detenția legală după condamnarea de către un tribunal competent prin aplicarea pedepsei cu închisoarea ( ca sancțiune penală sau sancțiune disciplinară , chiar administrativă[57]) . Curtea consideră deci deținerea ca fiind legală din momentul în care o instanță, indiferent de gradul său de jurisdicție, a pronunțat o condamnare prin care pedeapsa privativă de libertate stabilită prin hotărâre devine executorie[58].
Ipoteza detenției legale pentru nesupunerea la o hotărâre pronunțată de un tribunal sau în vederea garantării executării unei obligații prevăzute de lege se verifică rar. Într-adevăr, interpretarea strictă dată de jurisprudență articolului 5, în ansamblu, se combină cu caracterul oarecum exagerat al acestui de-al doilea caz, lucru care face ca rar el să fie judecat conform Convenției.
A se vedea un caz recent de încălcare a acestei dispoziții în hotărârea Nowicka c Polonia din 2002, unde era vorba de deținerea, în vederea efectuării unui examen psihiatric, a unei persoane în cadrul unor proceduri private pentru defăimare.
Pe de altă parte, articolul 1 din Protocolul nr.4 interzice detenția datornicilor, însă doar dacă este vorba de o obligație contractuală. În schimb, nici articolul 5, nici articolul 1 din Protocolul nr. 4 nu interzic măsura coercitivă a privării de libertate cu caracter de sancțiune fiscală, ca pedeapsă accesorie având ca scop obligarea unei persoane de a plăti o creanță a Statului, cum ar fi o amendă vamală[59] arestarea preventivă în cadrul procedurii penale nu este autorizată decât dacă persoana este adusă în fața “autorității judiciare competente, atunci când există motive verosimile de a bănui că a săvârșit o infracțiune sau când există motive temeinice de a crede în necesitatea de a-l împiedica să săvârșească o infracțiune (sau să fugă după săvârșirea acesteia)”. În opinia Curții, nu poate fi vorba decât de o procedură penală (iar nu disciplinară sau administrativă)[60]
Tot astfel, motivele verosimile de suspiciune trebuie să existe nu numai ab initio, ci trebuie să subziste în continuare[61] . Iar suspiciunea trebuie să privească o infracțiune concretă și determinată; arestarea nu trebuie să fie o prevenție cu caracter general vizând o persoană sau un grup de persoane suspecte de a fi periculoase din punct de vedere social [62].
Mai amintim, detenția unui minor hotărâtă pentru educația sa sub supraveghere sau în scopul aducerii sale în fața autorității competente[63] informarea datorată oricărei persoane arestate asupra motivelor arestării și asupra oricărei acuzații aduse împotriva sa trebuie furnizată în termenul cel mai scurt și într-o limbă înțeleasă de persoana arestată[64].
Referitor la dreptul de a fi adus de îndată înaintea unui judecător, apoi de a fi judecat într-un termen rezonabil, sau eliberat în cursul procedurii, constatăm că, mai întâi, din momentul arestării sau al plasării în arest preventiv, trebuie ca un judecător (sau un alt magistrat, dar în orice caz un organ independent de executiv și imparțial) să poată audia de îndată persoana arestată[65]. garanția oferită de § 3 al articolului 5 comportă necesitatea de a se pune capăt arestului preventiv într-un termen rezonabil, fie printr-o hotărâre judecătorească care să se pronunțe cu privire la vinovăția inculpatului, fie prin punerea lui în libertate provizorie înaintea acestei pronunțări[66].
Autoritățile judiciare sunt obligate conform articolului 6 § 1 să judece într-un termen rezonabil,[67] Legalitatea detenției trebuie să fie apreciată nu numai în raport cu dreptul intern, dar și față de exigențele Convenției[68]
Curtea le lasă statelor o marjă de apreciere îngustă: exigența sa reprezintă, prin urmare, un puternic factor de armonizare a dreptului național și a practicilor din aceste state[69].
S-a afirmat că Raportul preliminar al Comisiei de la Veneția în privința Legilor Justiției din România este o bomba cu fragmentație care lovește în mult mai multe direcții decât a Puterii de la București. Sunt la fel de afectați complicii ei voluntari si, sa speram, involuntari, din comoditate si/sau lașitate[70].
Unele modificări erau necesare, la 14 ani de la intrarea în vigoare a legilor, în 2004. Dar nu acestea au fost contestate în țară. Problema și în România, și la Veneția sunt acele articole care, o spun clar experții Comisiei, pun în pericol grav independenta magistraților și a sistemului judiciar, începând cu procedura de numire a procurorilor șefi și puterile excesive ale ministrului Justiției, cu Secția speciala pentru magistrați pana la limitarea libertății de exprimare a magistraților.
Carta de la Roma (adoptată ca urmare a Opiniei nr. 9 din 2014 a Consiliului Consultativ al Procurorilor Europeni către Comitetul de Miniștri al Consiliului Europei) arată în cadrul punctelor IV și V: „(…) tendința generală de întărire a independenței și de asigurare a unei autonomii efective a parchetelor trebuie încurajată. Procurorii trebuie să fie autonomi în deciziile pe care le iau și să își îndeplinească sarcinile fără nicio presiune sau interferență externă, în conformitate cu principiul separației puterilor și principiului responsabilității.”
Nota explicativă a Cartei de la Roma conține prevederi extinse în cadrul secțiunii 3.1. cu privire la independența procurorilor. Astfel, pct. 33 din documentul menționat arată că: „Independența procurorilor – care este esențială pentru statul de drept – trebuie să fie garantată prin lege la nivelul cel mai înalt cu putință, într-o manieră similară cu cea a judecătorilor.” Punctul 34 enunță: „Curtea Europeană a Drepturilor Omului consideră că este necesar să se insiste ca «într-o societate democratică, atât instanțele judecătorești cât și autoritățile de urmărire penală trebuie să rămână libere de orice presiune politică[6]». Rezultă că procurorii trebuie să fie autonomi atunci când iau decizii și atunci când cooperează cu alte instituții, trebuie să își poată îndeplini îndatoririle liberi de orice presiune externă sau interferență din partea puterii executive ori din partea parlamentului, ținând seama de separația puterilor în stat de responsabilitatea acestora[71]. Curtea Europeană a Drepturilor Omului a privit chestiunea independenței procurorilor în contextul «garanțiilor generale de tipul garanțiilor care asigură independența funcțională a procurorilor față de ierarhia parchetelor și controlul jurisdicțional asupra actelor parchetelor[72]»”.
Problema independenței procurorilor a fost repusă în discuție de unii critici ai acesteia prin invocarea unor hotărâri ale Curții Europene a Drepturilor Omului[73] , în sensul că procurorii, acționând în calitate de reprezentanți ai Ministerului Public, subordonați mai întâi procurorului general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție, apoi ministrului justiției, nu îndeplinesc condiția de independență în raport cu puterea executivă.
După demiterea din august 1997, fostul procuror general al Nicolae Cochinescu a declarat că aceasta nu este în conformitate cu legea, dar că nu o contestă ,,din respect pentru instituția prezidențială”.
În septembrie 1998, protocolul din decembrie 1998, arată la articolul 1: ,,Se va constitui și funcționa în mod permanent, la nivel național, grupul operativ central de combatere a criminalității organizate și corupției, condus de către procurorul șef al Secției Anticorupție urmărire penală și criminalistică din Parchetul de pe lângă Curtea Supremă de Justiție”.
,,Din punctul meu de vedere este inadmisibil ca independența magistraților să fie limitată prin astfel de protocoale sancționate de decizia constituțională. În urma cercetării mele jurnalistice am și o istorie a acestor protocoale, ele au început după ce, după anul 1998, CNAICO a fost declarat neconstituțional și atunci au fost inițiate primele astfel de protocoale pentru a substitui ceea ce făcea neconstituțional în ’97 – ’98 Comitetul Național de Anticorupție.”[74]
Protocolul încheiat, în 2005, intre Parchetul Înaltei Curți de Casație și Justiție și Serviciul Român de Infomații, a fost declasificat și făcut public pe site-ul Parchetului General. Acesta prevede, dupa modelul protocoalelor incheiate de S.R.I. , functionarea echipelor operative comune. Protocolul a fost incheiat în iunie 2005 și semnat de procurorul general de la acea data, Ilie Botos, și directorul S.R.I., Radu Timofte. Ilie Botoș a fost procuror general al P.I.C.C.J. în perioada 2003 și 2006, Radu Timofte a condus S.R.I. în perioada 2001 – 2006. Cei doi si-au dat demisiile din aceste functii în urma scandalului fugii lui Omar Hayssam. Protocolul poate fi accesat și pe site-ul Ministerului Public[75]. În cazul activității specifice desfășurate potrivit Legii nr. 14/1992, în art. 12 alin. (2) se prevede în mod expres că „la solicitarea organelor judiciare competente, cadre anume desemnate din S.R.I. pot acorda sprijin la realizarea unor activități de cercetare penală pentru infracțiuni privind siguranța națională”. Relevante sunt și prevederile art. 13 din Legea privind organizarea și funcționarea S.R.I. care prevăd că „organele S.R.I. nu pot efectua acte de cercetare penală, nu pot lua măsura reținerii sau arestării preventive și nici nu pot dispune de spatii proprii de arest”. Articolul 57 alin. (2) C. pr. pen. dispune că organele de cercetare penală speciale efectuează acte de urmărire penală numai în condițiile art. 55 alin. (5) și (6), corespunzător specializării structurii din care fac parte, în cazul săvârșirii infracțiunilor de către militari sau în cazul săvârșirii infracțiunilor de corupție și de serviciu prevăzute de Codul penal săvârșite de către personalul navigant al marinei civile, dacă fapta a pus sau a putut pune în pericol siguranța navei sau navigației ori a personalului. De asemenea, organele de cercetare penală speciale pot efectua, în cazul infracțiunilor contra securității naționale prevăzute în Titlul X din Codul penal și infracțiunilor de terorism, din dispoziția procurorului, punerea în aplicare a mandatelor de supraveghere tehnică. Textul a fost modificat prin O.U.G. nr. 6/2016. Forma anterioară arăta că (2) Organele de cercetare penală speciale efectuează acte de urmărire penală numai în condițiile art. 55 alin. (5) și (6), corespunzător specializării structurii din care fac parte, în cazul săvârșirii infracțiunilor de către militari sau în cazul săvârșirii infracțiunilor de corupție și de serviciu prevăzute de Codul penal săvârșite de către personalul navigant al marinei civile, dacă fapta a pus sau a putut pune în pericol siguranța navei sau navigației ori a personalului. Este textul care vorbește de competența organelor de cercetare penală speciale. Repetăm: organele de cercetare penală speciale pot efectua, în cazul infracțiunilor contra securității naționale prevăzute în Titlul X din Codul penal și infracțiunilor de terorism, din dispoziția procurorului, punerea în aplicare a mandatelor de supraveghere tehnică. „Cel puțin din declarațiile publice ale procurorului general al României, Augustin Lazăr, ale directorului S.R.I., Eduard Hellvig și ale președintelui Comisiei de control a S.R.I., Adrian Țuțuianu, rezultă că aceste protocoale secrete au permis S.R.I.-ului să fie implicat în urmărirea penală. Implicarea S.R.I. în urmărirea penală în baza unor protocoale secrete a fost contrară legii, deoarece legea de organizare a S.R.I. interzicea acestui serviciu să facă acte de urmărire penală.” (s.n. – D.C.)[76] Având în vedere faptul că la data de 16 februarie 2016, prin Decizia nr. 51/2016, Curtea Constituțională a admis excepția de neconstituționalitate a prevederilor art. 142 alin. (1) C. pr. pen., constatând faptul că textul criticat contravine prevederilor constituționale cuprinse în art. 1 alin. (3), conform cărora România este stat de drept, în care drepturile și libertățile fundamentale ale cetățenilor sunt garantate, și că sintagma „ ori de alte organe specializate ale statului” supusă controlului nu respectă condițiile de calitate inerente unei norme legale, sub aspectul clarității, preciziei și previzibilității, luând în considerare faptul că metoda specială a supravegherii tehnice, în sine, nu este afectată de criticile de neconstituționalitate reținute de Curte, dar fără punerea în acord a legislației cu normele constituționale considerate a fi încălcate nu ar fi posibilă recurgerea la probe de acest fel în cadrul urmăririi penale pe o durată care nu poate fi estimată, astfel încât, în activitatea de realizare a interesului social general pe care sunt chemate să îl apere organele judiciare, se creează premisa unei lacune operaționale, ținând cont de împrejurarea că activitatea unităților de parchet ar fi în mod serios afectată în absența sprijinului tehnic și a resurselor umane specializate pentru managementul unei infrastructuri de comunicații, atât din punctul de vedere al operativității efectuării actelor de urmărire penală, cât și sub aspectul administrării unui probatoriu complet pe baza tuturor metodelor de investigare prevăzute de Legea nr. 135/2010 privind Codul de procedură penală, cu modificările și completările ulterioare, în considerarea faptului că aceste elemente vizează interesul general public și constituie o situație extraordinară, a cărei reglementare nu poate fi amânată, odată cu modificarea Codului de procedură penală, prin O.U.G. nr. 6 din 11 martie 2016 privind unele măsuri pentru unerea în executare a mandatelor de supraveghere tehnică dispuse în procesul penal, art. 13 din Legea nr. 14/1992 privind organizarea și funcționarea Serviciului Român de Informații1, dispune că Organele Serviciului Român de Informații nu pot efectua acte de cercetare penală, nu pot lua măsura reținerii sau arestării preventive și nici dispune de spații proprii de arest. Prin excepție, organele Serviciului Român de Informații pot fi desemnate organe de cercetare penală speciale conform art. 55 alin. (5) și (6) C. pr. pen. pentru punerea în executare a mandatelor de supraveghere tehnică, conform prevederilor art. 57 alin. (2) teza finală C. pr. pen.[77] Decizia nr. 51 din 16 februarie 2016 a Curții Constituționale a României[78] precizează faptul că este nepermisă imixtiunea în activitatea de urmărire penală a unor „organe specializare” cum ar fi cazul S.R.I., întrucât acest serviciu de informații nu are calitatea de organ de urmărire penală și, potrivit § 37 din Decizia nr. 51/2016 a CCR, „aceste organe specializate ale statului nu sunt definite nici în mod expres, nici în mod indirect în cuprinsul Codului de procedură penală” și, pe cale de consecință, orice implicare a acestora într-o cauză penală contravine nu numai normelor procesual penale, ci și prevederilor Constituției României care garantează în mod imperativ legalitatea întregii activități de urmărire penală, precum și limitele în care agenții oficiali ai statului pot aduce atingere drepturilor fundamentale ale persoanei strict în condițiile prevăzute în normele procesual penale. În multe state ale Uniunii Europene, dispozițiile codurilor de procedură penală, atunci când reglementează activitatea de supraveghere tehnică și de punere în executare a acesteia, o fac prin norme clare și previzibile și vizează doar organele judiciare. Curtea constată că legiuitorul a inclus, în cuprinsul art. 142 alin. (1) din Codul de procedură penală, pe lângă procuror, organul de cercetare penală și lucrătorii specializați din cadrul poliției și al altor organe specializate ale statului. Aceste organe specializate ale statului nu sunt definite nici în mod expres, nici în mod indirect în cuprinsul Codului de procedură penală. De asemenea, norma criticată nu prevede nici domeniul de activitate specific acestora, în condițiile în care, în România, activează, potrivit unor reglementări speciale, numeroase organe specializate în diverse domenii. Astfel, în afara Serviciului Român de Informații, la care fac referire autorii excepției, care, potrivit art. 1 și art. 2 din Legea nr. 14/1992 privind organizarea și funcționarea Serviciului Român de Informații[79], și art. 6 și art. 8 din Legea nr. 51/1991 privind securitatea națională a României[80], , are atribuții exclusiv în domeniul siguranței naționale, neavând atribuții de cercetare penală, conform art. 13 din Legea nr. 14/1992, există și alte servicii cu atribuții în domeniul securității naționale, precum și o multitudine de organe specializate ale statului cu atribuții în varii domenii, cum sunt, cu titlu exemplificativ, Garda Națională de Mediu, Gărzile Forestiere, Autoritatea Națională pentru Protecția Consumatorilor, Inspectoratul de Stat în Construcții, Consiliul Concurenței sau Autoritatea de Supraveghere Financiară, niciuna dintre acestea neavând atribuții de cercetare penală. În cazul S.R.I. – Direcția Județeană de Informații[81], filajul, pânda ori orice altă supraveghere operativă referitoare la persoana inculpatul U.H.-D. se puteau realiza în mod legal doar prin două modalități: – Potrivit art. 9-10 din Legea nr. 14/1992 în situațiile „care constituie amenințări la adresa siguranței naționale a României”, ceea ce nu este cazul aici. – Interceptări în condițiile prevăzute în art. 138 alin. (1) C. pr. pen., cu referire la lit. a), c) și d) din acest text legal, respectiv în cazul în care aceste metode special de supraveghere sau cercetare sunt dispuse conform art. 139 alin. (1) C. pr. pen. într-o cauza penală, de către judecătorul de drepturi și libertăți, (a cererea motivații a procurorului formulată în condițiile art. 140 C. pr. pen. și art. 142 alin. (1) C. pr. pen.
[2] Elena Udrea, fost ministru al Dezvoltării. Udrea: Statul paralel, creat de CIA și condus de Coldea , UNPR, creat în laboratorul S.R.I. , https://jurnalul.antena3.ro/stiri/politica/udrea-statul-paralel–
[5]V. Brădățeanu, Liberation: Ce este „statul paralel”, împotriva căruia au manifestat 150 000 de români?, http://www.rador.ro/liberation, 22 iunie 2018
[9]https://gandeste.org/general/ion-cristoiu-ce-este-statul-paralel-sistemul-institutiilor-de-forta-din-România-avind-in-centru-binomul-sri-D.N.A.. V și Cornel Nistorescu, Aranjamente la nivel înalt, https://www.cotidianul.ro, 2 noiembrie 2018 (Procurorul general Tiberiu Nițu a fost debarcat în urma unei înscenări confirmate definitiv de I.C.C.J..Tiberiu Nițu era o rămășiță din înțelegerea Victor Ponta – Traian Băsescu (plus Binomul), în urma căreia Kovesi a mers la D.N.A., iar Nițu a devenit procuror general. A fost dărîmat Tiberiu Nițu întîmplător, sau în urma unei conspirații?… în România, pe raza de competență a lui Augustin Lazăr, funcționa o asociație de interes public care, prin statut, își propusese succesoratul asupra bunurilor aparținînd unei organizații fasciste interzise prin Decret Regal propus de Consiliul de Miniștri (1944) și prin Convenția de armistițiu de la sfîrșitul celui de-al Doilea Război Mondial? Un procuror mai vigilent și cu mai mult profesionalism ar fi putut deschide un dosar prin care un asemenea paragraf să fie radiat din Statutul FDGR sau organizația respectivă să fie desființată prin sentință judecătorească.). Dar este demn de remarcat și reacția fostului prim- adjuct S.R.I. : a făcut referire, după audierea în Comisia de Control al S.R.I. , la persoane care trădează interesele țării, dând exemplu pilda lui Iuda. “Unii, în mod vizibil, practică, astăzi, acelaşi lucru cu interesele statului român”, a spus Coldea, fără a dori să pomenească numele personajului biblic. (
[11] Istoricul Binomului S.R.I. -D.N.A., în Raport privind activitatea subversiva din Justitie și serviciile de informatii
in scopul exercitarii puterii în stat de grupuri de interese politico-judiciare-economice în perioada 2005 – 2017, https://www.luju.ro, 19 martie 2018
[12] Prof. univ. dr. V. Cioclei, https://juridice.ro/essentials/907/daca-e-marti-e-penal-sau-despre-modificarea-codului-penal-prin-oug-nr-13. Reputatul profesor s-a exprimat de nenumărate ori, prin diverse lucrări publicate, împotriva modificării Codului penal prin ordonanțe de urgență, ultima luare de poziție în acest sens fiind legată de modificările aduse prin O.U.G. nr. 18/2016.
[14] Dorin Ciuncan, Anticorupția în mediul de afaceri. Conflictul (de interese) de natură constituțională, Universul Juridic, 2017. Curtea a statuat că legiuitorul trebuie să dozeze folosirea mijloacelor penale în funcție de valoarea socială ocrotită, ea putând cenzura opțiunea legiuitorului numai dacă aceasta contravine principiilor și exigențelor constituționale (a se vedea, în acest sens, Dec. nr. 824 din 3 decembrie 2015, M. Of. nr. 122 din 17 februarie 2016).
[15] Marian V. Ureche, Serviciul de Informații al Justiției dezvăluit din interior, 2 vol., MARA Books&Publishing, 2019
[17] George Friedman ,The-deep-state, https://geopoliticalfutures.com/the-deep-state,15 martie 2017. „Dorința de a limita presiunea politică – cunoscută și sub numele de puterea președintelui – a fost defensivă din punct de vedere intelectual, dar în practică a creat un sistem care nu putea fi ușor controlat sau chiar înțeles.”
[18]Darius Muresan, Secretele statului paralel, prezentare în „Lumea” nr. 7 (304)/2018, pp. 42-43
[19] Darius Muresan, Secretele statului paralel. Friedman: Care este adevăratul obiectiv,
[20]Bogdan Cotigă, Ce este statul paralel. Sergiu Andon, teorie explozivă: Asta e nenorocirea!, 14 noiembrie 2018, https://www.dcnews.ro/ce-este-statul-paralel
[21]https://www.mediafax.ro/politic/liviu-dragnea-interviu-pentru-new-europe-dna-papusar-al-judecatorilor-nemultumita-de-planul-guvernului-de-a-infiinta-un-departament-in-afara-directiei,14 ianuarie 2019. Liviu Dragnea îl acuza pe șeful SPP Lucian Pahonțu că este ultimul lider al ”statului paralel”.„Sunt șanse foarte mari să destructurăm acest sistem paralel. Nu Iohannis conduce statul paralel. Iohannis este o păpușă. Este un beneficiar, mai dă și ordine” (Ioana Radu, BREAKING NEWS „Statul paralel”, în Guvernul Dăncilă , https://www.cotidianul.ro,9 ianuarie 2019. Preşedintele P. S. D. , Viorica Dăncilă a declarat, pe 28 iunie 2019, că nu are de ce să convingă pe nimeni din partid că nu e “teleghidată de statul paralel”: dacă ar face asta ar însemna să se dezvinovățească de ceva ce nu există. http://www.ziare.com/vasilica, 23 iunie 2019. “Parerile sunt impartite. Unii spun ca multe lucruri intamplate au presupus un stat paralel. Eu nu pot sa spun ca exista sau nu, n-am probe”, a spus Viorica Dancila.
[22]https://dragomirdaniel.ro, statul paralel descoperit, 21 noiembrie 2017: „Voi începe să prezint statul paralel în toată splendoarea sa. Mâine, generalul Dumbravă de la S.R.I. va merge în Parlament. Generalul Dumbravă a coordonat o rețea de judecători, procurori, șefi de instituții, jurnaliști. A coordonat-o chiar la vedere. A dat indicații, a aplaudat și cerut condamnări. Voi începe să devoalez rețeaua sa și oamenii săi de sprijin. Sufrageria lui Oprea o să pară o plimbare în parc”. Vezi și https://www.activenews.ro/…/Daniel-Dragomir-defineste-„statul-paralel. Daniel Gorgonaru, Statul paralel există! Ce forțe sunt în spatele lui, “ Este prima oară când sunt de acord cu un Liviu Dragnea. Statul paralel există! În ciuda faptului că preşedintele Klaus Iohannis neagă existența lui, acest Stat paralel există și are în spate forțe capabile să schimbe lucrurile în România. Statul paralel este locul unde există autostrăzi, unde spitalele sunt dotate cum trebuie, unde şcolile au aviz ISU, unde nu eşti umilit de funcționari când îți plăteşti taxele și impozitele, unde nu există imunitate pentru infractorii din Parlament, unde asistența socială este oferită doar oamenilor care au realmente nevoie și nu bețivilor și leneşilor transformați de politicieni în masă de manevră electorală etc. În fine , acolo, în Statul paralel, e locul unde pot respira. Acolo, în Statul paralel, găsesc o României normală“. https://adevarul.ro/news/politica/statul-paralelexista
Liliana Popescu, Ce este statul paralel, “Faptul că nu reuşesc să găsesc niciunde o definire clară a ceea ce este „statul paralel” mă duce cu gândul că înțelesul este lăsat special în ceață, pentru ca mulți oameni să apeleze, la fel ca în alte cazuri, la o conspirație. Ca și cum ar exista un grup organizat, în spatele politicii, care se ocupă de orchestrarea dosarelor de corupție şi care vizează sabotarea democrației româneşti prin atacarea liderilor ei curați. », https://adevarul.ro/news/politica/ce-statul-paralel „Iată ce înțeleg eu că este „statul paralel“: un bluf”. Citeste mai mult: adev.ro/pbbh7k. ” statul paralel este compus din toți politicienii şi toți demnitarii care te fură. Şi care apoi îți râd în față”, ”statul paralel sunt cei care îsi bat joc de ține. De viața ta, de munca ta, de banii tăi”, ”statul paralel este statul hoților care îți fură viitorul” sau ”statul paralel este statul politicienilor care îți promit că îți va fi mai bine. Dar de fapt întotdeauna le este doar lor bine”.- https://Românialibera.ro/actualitate/fapt-divers/ce-este-statul-paralel. La Vintilă Mihăilescu, „statul paralel” este integral produsul unei gândiri magice. un simplu și eficient mijloc de influențare (Mineriada albă a domnului Dragnea și poporul paralel, http://www.contributors.ro/editorial/mineriada-alba-a-domnului-dragnea,10 iunie 2018)
[23] Ion Cristoiu, Statul Paralel există și dă din coadă, 23 mai 2017, https://b1.ro/stiri/politica/ion-cristoiu-statul-
[24] “De partea statului de drept, de fapt, nu e nimeni, taman acum, cînd proza lui a început să sune mai bine. » Alina Mungiu-Pippidi, Cît de paralel este Statul de Drept?, 20 noiembrie, 2017, https://statulparalel.com, alina-mungiu-pippidi-cit-de-paralel-este-statul-de-drept, 20 noiembrie 2017, “Statul de drept, cel de care taberele încleştate pentru controlul justiției trag aşa de tare că îți vine să crezi că se suprapune pe alocuri cu cel paralel”. În opinia lui Dan Andronic, „Cred că va urma o restaurație, lucrurile vor fi mai rele decât înainte. Există un clivaj major în societate care nu poate să ducă la ceva bun. Sunt pesimist din punctul ăsta de vedere. Statul- Paralel deși nu există, nu moare și nu se predă!” (Editorial , Statul-Paralel nu există, nu moare și nu se predă!
[25] C, A, Stoica, România continuă. Schimbare și adaptare în comunism și postcomunism , pp. 199-201. Vechea obsesie a fostei securități de a se infiltra în tot și în toate este astăzi pe deplin speculată, în lipsa oricărui control. După 11 sepembrie încercările de extindere a influenței serviciilor în viața publică internă s-au folosit de fundamentul luptei antiterorism
[26] Ronnan Farrow,War on Peace:The End of Democracy and the Decline of American Influence, WWNorton&Company, Inc, N. Y. , 2018, cit de C, A, Stoica, ibidem, despre contracte și tratative între serviciile secrete din Pakistan sau Afganistan, pe de o parte, și comandanți ai armatei americane, pe de alta
[27] C, A, Stoica, ibidem, p. 203. La ora actuală, cea mai corectă analiză sociologică!
[29] Doru Bușcu, Editorial, Proasta înțelegere a luptei, „Cațavencii”, nr. 50(385),19-25 decembrie 2018,p.24.. „Chiar dacă îi simte efectele, PSD nu poate să și-l explice. Nu-i poate înțelege mecanica și nici filozofia, cu toate că, printr-o bună parte din membrii săi, ia parte la existența lui.”( https://www.catavencii.ro/editorial)
[30] George Friedman, Secretele statului paralel , în “Lumea” nr. 7/2018, pp. 42 sqq, Darius Murean, dcnews, 23 aprilie 2018
[32]Loredana Codruț, Ion Cristoiu lansează acuzații GRAVE: demiterea lui Kovesi din fruntea D.N.A., diversiunea săptămânii, 10/07/2018, https://www.stiripesurse.ro
[33] 23 Mai 2018, http://www.mediafax.ro/social/toader-despre-protocoale. „Colaborarea dintre Justiție şi serviciile secrete are o limită. Dacă legea a spus că este normal ca S.R.I. să asculte lumea cu mandate de la judecător, acest lucru e legal şi nu trebuie pus în discuție. Da această situație a construit o relație asimetrică între Justiție şi serviciile secrete. Adică Justiția nici nu ştia ce îi ascund serviciile secrete. Asta a făcut ca, în România, S.R.I. să decidă cine este arestat și cine nu.” Alina Mungiu Pippidi: Mitingul de vineri a fost din start menit SĂ RĂSTOARNE GUVERNUL, http://m.gandul.info/interviurile-gandul/interviurile-gandul-vartan
[34]Gheorghe Savuon, Statul paralel, iunie 21, 2018, https://ziarulargesul.ro
[35] Adrian Nastase, https://statulparalel.com/ce-este-statul-paralel
[38]https://www.luju.ro/static/files/2018/iunie_2018/15/discurs_tariceanu.pdf. Nevoia de normalitate în justitia romaneasca, 23 iunie 2018
[39] George Tarata, Ororile statului paralel, 15 iunie 2018, https://www.luju.ro/dezvaluiri/evenimente
[40] Dr. Martin Mendelski , 15 Years of Anti-Corruption in Romania: Augmentation, Aberration and Acceleration
https://www.academia.edu. V și Nora Noapte, Primul studiu științific privind „lupta anticorupție” din România. Cifrele care SPULBERĂ mitul, QMagazine, 10 martie 2019
[41] Dr. Martin Mendelski, loc. cit. (The findings indicate that Romania’s fight against corruption has resulted in the augmentation of capacity (e.g. number of human and financial resources), the acceleration of results (e.g. increasing number of indicted, prosecuted and convicted persons) and aberration from the fair trial (e.g. deficient evidence gathering, violations of fundamental rights) and from the principle of reasonableness (e.g. excessive reliance on interceptions in penal cases, excessive use of pre-trial detention etc.). Overall, Romania’s criminal prosecution of corruption has derailed into an over-zealous struggle for a “noble cause” which itself has violated individual rights, the principles of fair trial and reasonableness, procedural integrity and the rule of law.) V. și https://www.luju.ro/dezvaluiri/evenimente/inchizitie-in-numele-anticoruptiei-studiu-devastator-care-dezvaluie-cum-asa-zisa-campanie-impotriva-coruptiei-din-romania
[45]http://www.scj.ro V și Elena Dumitrache, Binomul si-a bagat coada in dosarul lui Puiu Popoviciu – Curtea de Apel Bucuresti a cerut D.N.A. sa precizeze care a fost implicarea S.R.I. in dosarul Popoviciu-Baneasa. Hotararea a fost luata de judecatorul Bogdan Tudoran de la CAB la cererea avocatului Bogdan Micu, aparatorul lui Puiu Popoviciu, in dosarul in care se judeca latura civila unde se doreste a se stabili ce prejudiciu a fost adus Statului roman prin construirea Mall Baneasa,https://www.luju.ro ,18 mai 2018
[49]Raport privind activitatea subversiva din Justitie și serviciile de informatii în scopul exercitarii puterii în stat de grupuri de interese politico-judiciare-economice în perioada 2005 – 2017, 9 noiembrie 2017, https://www.luju.ro/raport.V și Iulian Capsali , Un izvor de corupție: Statul Paralel și Academia S.R.I. ,
„Traian Băsescu a creat un Stat Paralel prin cei doi oameni de casă la acea vreme (tandemul Coldea – Koveși), fără precedent în lumea civilizată. Rețeaua cuprinde acoperiți din justiție, mass media și politică”, https://www.activenews.ro, 18 octombrie 2017. O retrospectivă analitică la Ramona Ursu, Statul paralel, Humanitas, 2019, pp. 115 sqq, în capitolele „Vladimir Tismăneanu, Statul paralel ca mit politic” și „Mădălin Hodor, Statul paralel și teoriile conspirației”
[52] Voichita Rascanu, Laura Kovesi gandeste ca pe vremea Securitatii: Interceptam oamenii pentru a vedea “modul în care isi exprima atitudinea fata de institutiile statului!”,http://m.luju.ro/procurorul-general-laura-kovesi-gandeste-ca-pe-vremea-securitatii-interceptam-oamenii. 5.11.2010
[53] Libertatea și siguranța conform jurisprudenței Curții Europene a Drepturilor Omului , conferința domnului Jean-Paul Costa, vicepreședintele Curții Europene a Drepturilor Omului, la Institutul Național al Magistraturii, București, 24 aprilie 2003
[54] C.E.D.O. , Hotărârea Çonka c Belgia , 2002, § 42
[55] hotărârea Benham c Regatul Unit , 1996, Cauza Tsirlis și Kouloumpas c Grecia , 1997
[56] de exemplu, hotărârea Bozano din 1986, în care Franța a fost condamnată pentru că a procedat la o măsură de extrădare deghizată, sub aparența unei proceduri de expulzare
[58] hotărârea Wemhoff c Germania din 1967; detenția nu este legală dacă pedeapsa a fost pronunțată cu suspendare, s-a hotărât că un sistem în care este posibil să se dispună neimputarea perioadei de detenție pe durata procedurii de apel din pedeapsa cu închisoarea pronunțată nu contravine art. i 5, întrucât acesta are drept scop descurajarea apelurilor dilatorii, ceea ce duce, în consecință, la posibilitatea de a soluționa rapid apelurile prin care se invocă motive serioase (hotărârea Monnell și Morris c Regatul Unit , 1987).
[63] hotărârea Bouamar c Belgia din 198. D.G. c Irlanda , hotărâre din 2002
[64] Un termen de câteva ore (aproximativ cinci ore) (hotărârea Fox, Campbell și Hartley c Regatul Unit din 1990, decizia Kerr c Regatul Unit , 1999. hotărârea Kamasinski c Austria , 1989 hotărârea Van der Leer c Regatul Unit , 1999
[65] “de îndată”. Un termen de 14 zile, chiar în contextul special al luptei împotriva terorismului, a fost considerat excesiv (hotărârea Aksoy c Turcia , 1996). La fel, pentru termene care însumau, după caz, 6, 7 și 11 zile (hotărârea De Jong, Baljet și Van den Brink c Olanda 1984). hotărârea Brogan c Regatul Unit din 1981, hotărârea Schiesser c Elveția din 1979 , hotărârea Brincat c Italia , 1992, hotărârile Aquilina și T.W. c Malta din 1999.
[66] prezumția de nevinovăție în hotărârea sa Neumeister c Austria , 1968. , hotărârea Stögmuller c Austria , 1969, hotărârea Scott c Spania din 1996 hotărârea Tomasi c Franța din 1992 hotărârea Letellier c Franța , 1991
[67] termenul era excesiv: Kalashnikov c Rusia , hotărâre din 2002( mai mult de patru ani), Debboub c Franța (hotărâre din 1999 ), Kudla c Polonia (hotărâre din 2000: aproape doi ani și jumătate
[68] (hotărârea Weeks c Regatul Unit din 1987, Cauza Irlanda c Regatul Unit, hotărâre din 197 hotărârea Keus c Olanda din 1990, Varbanov c Bulgaria din 2000). Pot cita două exemple recente de încălcare a articolului 5 § 4 pentru lipsa controlului jurisdicțional al legalității detenției, unul în cazul unei detenții prealabile unei expulzări (hotărârea Dougoz c Grecia din 2001), celălalt în cazul menținerii în detenție, în baza unei condamnări la pedeapsa închisorii pe viață (hotărârea Stafford c Regatul Unit din 2002).
[71] Hotărârile Curții Europene a Drepturilor Omului în cauzele: Kolevi c Bulgariei, nr. 1108/02 din 5 februarie 2010 § 148-149; Vasilescu c României, nr. 53/1997/837/1043 din 22 mai 1998 § 40-41; Pantea c României, nr. 33343/96 din 3 septembrie 2003 § 238; Moulin c Franței, nr. 37104/06 din 23 februarie 2011 § 57.
[72] Hotărârea Curții Europene a Drepturilor Omului în Cauza Kolevi c Bulgariei, nr. 1108/02 din 5 februarie 2010, § 142. A se vedea și Liniile directoare cu privire la rolul procurorilor, adoptate la cel de-al VIII-lea Congres al Națiunilor Unite cu privire la prevenirea criminalității și tratamentul infractorilor, Havana, Cuba, 27 august-7 septembrie 1990, § 4; Recomandarea Rec(2000)19 a Comitetului de Miniștri al Consiliului Europei cu privire la rolul procurorilor în sistemul de justiție penală, 6 octombrie 2000, § 16.
[73]Cauza Vasilescu c României, Cauza Pantea c României
[75]Protocol Ministerul Public-S.R.I. 2005. Comparativ cu alte situații, rolul FSB rusesc este asigurarea stabilității și a ordinii. FSB este o autoritate uimitor de independentă, care nu se supune controlului vreunui partid și nici supravegherii palamentare. Putin însuși nu ar fi decât o mică piesă într-un plan mai amplu al KGB de menținere a puterii (Andrei Soldatov, Irina Borogan, Noua „nobilime” . Renașterea statului securist rus și trainica moștenire a KGB, Meteor publishing, 2016, p. 18. respectiv, 21). ). La sfârșitul secolului XIX-lea, Helphand punea pe tapet imaginea sumbră a unei crize economice. Referitor la Rusia prevedea pe termen lung„ o țară înfloritoare în sens capotalist” care devenea un concurent al Americii pentru hegemonie pe piața internațională; Europa urma să ajungă între două fronturi ale acestei lupte economice globale – Elisabeth Heresch, Documentele secrete, Parvus, revoltția cumpărată, Planul ocult al revoluției bolșevice, Meteor Publishing, 2018, p. 41. Singurul lucru care ar salva țările europene dintre Est și Vest de supragreutatea unui viitor imperialism rus ar fi, după cum prognozează el, o fuziune europeană (p. 317). „Nu există decât două posibilități:ori fuziunea Europei ori dominația Rusiei” (p. 318)
[75] G. Eyal, I. Szelenyi, E. Townsley, Noua elita conducătoare din Europa de Est, Ed. Omega, Bucuresti, 2001; Corneliu Cosmin, Tranziția la vecini. Noua elita conducătoare din Europa de de Est. Capitalism de sus în jos, în „Lumea magazin” nr. 10/2003. Anonimus, „Una dintre problemele grave ale României este mediocritatea elitei intelectuale”, http://anonimus.ro, 11 iulie 2019 (interviu cu prof. Ilie Bădescu, directorul Institutului de Sociologie al Academiei Române)
[76] Dana Gîrbovan, preşedintele UNJR, interviu pentru Mediafax, http://www.mediafax.ro/social/interviu-dana-girbovanunjr-protocoalele. V. și A. Costache, Surpriză în ordonanța privind interceptările. S.R.I. a ajuns organ special de cercetare penală în cazurile de siguranță națională și terorism, 13 martie 2016, http://www.Româniacurata.ro/surpriza-in-ordonantaprivind-interceptarile. În media se pomeneşte de Protocolul de cooperare între PCCJ și S.R.I. pentru îndeplinirea sarcinilor ce le revin în domeniul securității naționale, nr. 003064 din 4 februarie 2009 – http://www.cristoiublog.ro/gindul-de-joi, 17 august 2017.
[77] M. Of. nr. 190 din 14 martie 2016. Curtea Militara de Apel Bucuresti va judeca la 19 septembrie 2018, o contestatie in anulare formulata de Parchetul Militar de pe langa Tribunalul Militar Cluj in dosarul in care un jandarm a fost achitat definitiv pentru acuzatia de luare de mita. „Pana la intrarea in vigoare a Ordonantei de Urgenta nr. 6/2016, baza legala de acces a unitatilor de parchet la aceasta infrastructura tehnica de interceptare detinuta de S.R.I. a fost art. 142 alin. (1) din C.pr.pen. si Protocolul de Colaborare dintre Ministerul Public si S.R.I. cu nr. 00750/04.02.2009”. Parchetul Militar de pe langa Tribunalul Militar Cluj nu urmareste neaparat desfiintarea deciziei de la Curtea Militara de Apel pentru a obtine condamnarea jandarmului, ci in primul rand pentru a desfiinta o hotarare judecatoresca ce a stabilit, in premiera, cat se poate de corect, ca Protocolul P.I.C.C.J. -S.R.I. din 2009 „este ilegal si adauga la lege”. Aceasta este miza contestatiei in anulare. https://www.luju.ro/magistrati/parchete/bomba-parchetul-militar-a-recunoscut-oficial-protocolul-piccj-sri-din-2009-a-constituit-baza-legala-pentru-inregistrarile-facute
[78] M. Of. nr. 190 din 14 martie 2016. Curtea Constituțională admite excepția de neconstituționalitate ridicată de Nalini Ziya, Nalini Noori şi Hosseini Seyed Mehdi în Dosarul nr. 52.586/3/2011 al Tribunalului Bucureşti – Secția I penală şi constată că sintagma “ori de alte organe specializate ale statului” din cuprinsul dispozițiilor art. 142 alin. (1) din Codul de procedură penală este neconstituțională.
[80] republicată în M. Of. nr. 190 din 18 martie 2014
[81] C. Ap. Cluj, S. Pen. şi de minori., sent. pen. nr. 65 din 5 mai 2016 , www.rolii.ro.
PROTOCOLUL DE COOPERARE între Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție și Serviciul Român de informații pentru îndeplinirea sarcinilor ce le revin în domeniul securității naționale era înregistrat sub nr. 00750 din 4 februarie 2009, respectiv 003964 din 4 2 2009, Numărul Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție a devenit 884 c din 29 martie 2018, după declasificare. Aprobat de Procurorul general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție Laura Codruța Kovesi și Directorul Serviciului Român de informații, George- Cristian Maior, Protocolul este semnat de Prim – Adjunct al Procurorului general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție, procuror Nitu Mihail Tiberiu și de Prim-adjunct al Directorului Serviciului Român de Informații, General de brigadă, Florian Coldea. Având în vedere atribuțiile și competențele ce revin potrivit legii, Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție – în calitate de coordonator al activității Direcției Naționale Anticorupție, Direcției de investigare a infracțiunilor de Criminalitate Organizată și Terorism, secțiilor Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție și parchetelor din subordine și Serviciului Român de informații, în calitate de organ de stat specializat în materia culegerii informațiilor necesare cunoașterii, prevenirii și contracarării amenințărilor la adresa securității naționale a României, între Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție și Serviciul Român de informații se încheie prezentul protocol de cooperare. Art. 1. -Cooperarea intre Parchet și Serviciu se realizează în temeiul legii în conformitate cu prevederile prezentului Protocol, cu respectarea următoarelor principii: a) Principiul statului de drept, care consacră supremația legii, egalitatea tuturor cetățenilor în fața legii, respectarea drepturilor fundamentale ale omului și separația puterilor în stat; b) Principiul responsabilității, care presupune ca autoritățile statului să răspundă pentru îndeplinirea atribuțiilor ce le revin, respectiv pentru modul de implementare și eficiența strategiilor de acțiune convenite, suportând consecințele pentru neîndeplinirea acestora, potrivit legii; c) Principiul prevenirii săvârșirii infracțiunilor, conform căruia identificarea anticipată și înlăturarea în timp util a unor fapte antisociale grave sunt prioritare și imperative; d) Principiul coerenței și continuității în cadrul cooperării, potrivit căruia părțile semnatare trebuie să conlucreze permanent și să asigure un cadru unitar și flexibil pentru realizarea obiectivelor ce trebuie îndeplinite; e) Principiul evaluării periodice a activităților prevăzute în prezentul protocol, atât din punct de vedere al rezultatelor concrete, cât și al managementului inter- instituțional f) Principiul respectării obligațiilor și răspunderilor ce revin părților privind protecția informalilor clasificate, precum și a normelor privind accesul la informalii clasificate. Domeniul cooperării este arătat Sectiunea 2 – în art. . 2. – Părțile cooperează, potrivit competentelor și atribuțiilor prevăzute de lege, în activitatea de valorificare a informațiilor din domeniul prevenirii și combaterii infracțiunilor împotriva securității naționale, a actelor de terorism, infracțiunilor ce au corespondent în amenințările la adresa securității naționale și a altor infracțiuni grave, potrivit legii. Potrivit art. 3. – Obiectivele cooperării sunt: a) valorificarea eficiente a capacităților specifice deținute de cele două instituții în scopul cunoașterii, prevenirii și contracarării vulnerabilităților și a factorilor de risc externi și interni la adresa securității naționale, care pot genera sau favoriza săvârșirea infracțiunilor prevăzute la art.2; b) punerea la dispoziție a informalilor relevante și utile pentru îndeplinirea atribuțiilor specifice părților, precum și asigurarea protecției acestora; c) efectuarea cu celeritate a demersurilor prevăzute de lege, pentru solicitarea și obținerea, de către Serviciu, a mandatului pentru autorizarea măsurilor privind desfășurarea unor activități în scopul culegerii de informalii; d. organizarea și realizarea sarcinilor ce revin părților potrivit art.85 din O.U.G.nr. 194/2002 privind regimul străinilor în România, republicate cu modificările și completările ulterioare și art. 27 din O.U.G.nr. 102/2005 privind libera circulație pe teritoriul României a cetățenilor statelor membre ale Uniunii Europene și Spațiului Economic European, cu modificările și completările ulterioare, în scopul prevenirii, combaterii înlăturării activităților de natură să pună în pericol securitatea națională, pe care cetățenii străini aflați pe teritoriul României le-au desfășurat, le desfășurând ori despre care există indicii temeinice că intenționează să le desfășoare; e) asigurarea îndeplinirii atribuțiilor ce revin Parchetului în vederea punerii în aplicare a actelor de autorizare emise potrivit prevederilor art.911 – 915 și art.98 C. pr. pen.; f) corelarea activităților de identificare, obținere, valorificare, conservare și prelucrare analitică a informa[iilor referitoare la infracțiunile prevăzute la art.2: Art. 3. – Obiectivele cooperării sunt:. . . . g) constituirea de echipe operative comune care se acționeze în baza unor planuri de acțiune pentru exercitarea competentelor specifice ale părților, în vederea documentării faptelor prevăzute la art.2; Art.64 – (1) Prezentul protocol intră în vigoare la 30 de zile de la data semnării. (2) La aceeași dată își încetează aplicabilitatea prevederile: a) Protocolului de cooperare înregistrat la S.R.l. sub nr.003222128.06.2005, respectiv nr.002349/30.06.2006, la Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție. b) Protocolului înregistrat la Serviciul Român de informații sub nr. 002128 din 28.01.2003 și la Parchetul National Anticorupție sub nr. 001 12 din 28.01.2003, precum și Nota Anexă la acest protocol, înregistrat sub nr. 1 47 I Cl 01 .03. 2004 9i nr. 00246 1 din 02. 03.2004 ; c) Protocolul de cooperare înregistrat la Serviciul Rom6n de informații sub nr.0014593 din 04.06.2007 și la Parchetul de pe lângă Curtea de Apel București sub nr.0038 din 12.06.2007. DISPOZIȚIILE ART.142 ALIN.(1) C. PR. PEN. prevăd că „Procurorul pune în executare supravegherea tehnică ori poate dispune ca aceasta să fie efectuată de organul de cercetare penală sau de lucrători specializați din cadrul poliției ori de alte organe specializate ale statului.” Curtea Constituțională, prin decizia nr. 51/2016[1] constată că sintagma „ori de alte organe specializate ale statului” din cuprinsul dispozițiilor art.142 alin.(1) C. pr. pen. este neconstituțională. Examinând excepția de neconstituționalitate, Curtea constată că dispozițiile art.138 alin.(1) lit.a)—j) C. pr. pen. arată, printr-o enumerare limitativă, care sunt metodele speciale de supraveghere sau cercetare. Articolul 139 alin.(1) C. pr. pen. prevede că supravegherea tehnică se dispune de judecătorul de drepturi și libertăți, atunci când sunt îndeplinite cumulativ următoarele condiții: există o suspiciune rezonabilă cu privire la pregătirea sau săvârșirea unei infracțiuni dintre cele prevăzute la alin.(2) al art.139; măsura este proporțională cu restrângerea drepturilor și libertăților fundamentale, date fiind particularitățile cauzei, importanța informațiilor ori a probelor ce urmează a fi obținute sau gravitatea infracțiunii; probele nu ar putea fi obținute în alt mod sau obținerea lor ar presupune dificultăți deosebite ce ar prejudicia ancheta ori există un pericol pentru siguranța persoanelor sau a unor bunuri de valoare. Conform alin.(2) al art.139 C. pr. pen., infracțiunile pentru care poate fi dispusă supravegherea tehnică sunt cele contra securității naționale prevăzute de Codul penal și de legi speciale, infracțiunile de trafic de droguri, de trafic de arme, de trafic de persoane, acte de terorism, de spălare a banilor, de falsificare de monede ori alte valori, de falsificare de instrumente de plată electronică, contra patrimoniului, de șantaj, de viol, de lipsire de libertate, de evaziune fiscală, infracțiunile de corupție[2] și alte infracțiuni asimilate infracțiunilor de corupție, infracțiunile împotriva intereselor financiare ale Uniunii Europene, infracțiunile care se săvârșesc prin sisteme informatice sau mijloace de comunicații electronice ori în alte infracțiuni pentru care legea prevede pedeapsa închisorii de 5 ani sau mai mare. Spre deosebire de actuala reglementare, dispozițiile art.912 alin.1 teza întâi C. pr. pen. din 1968 prevedeau că procurorul procedează personal la interceptări și înregistrări sau poate dispune ca acestea să fie efectuate de organul de cercetare penală. Astfel, organele care puteau lua parte la activitatea de supraveghere erau doar procurorul și organele de cercetare penală. În expunerea de motive a Legii nr.135/2010 privind Codul de procedură penală, inițiatorul se limitează la a arăta că aceasta are ca scop respectarea dreptului la viață privată și la secretul corespondenței și totodată respectarea cerințelor de accesibilitate, previzibilitate și proporționalitate ale legii penale. Este subliniată, în acest sens, necesitatea respectării principiului subsidiarității, prin reglementarea ca excepție a acestei ingerințe în viața privată a persoanei, și a principiului proporționalității măsurii supravegherii tehnice cu restrângerea dreptului la viață privată, prin raportare la particularitățile cauzei, la importanța informațiilor sau a probelor ce urmează a fi obținute ori la gravitatea infracțiunii. Cu privire la aspectele juridice criticate în prezenta cauză, expunerea de motive nu conține însă explicații referitoare la introducerea în actuala reglementare procesual penală, pe lângă procuror și organele de cercetare penală, a lucrătorilor specializați din cadrul poliției și a altor organe specializate ale statului și, cu atât mai puțin, o explicație referitoare la organele avute în vedere de legiuitor cu ocazia reglementării acestei din urmă sintagme. În Cauza Popovi c Bulgariei, Hotărârea din 17 mai 2016, CEDO a reținut că prezentarea încătușată a unei persoane încalcă prezumția de nevinovăție și dreptul la viața privată, prevăzut de art.8 CEDH. În speță, Curtea a constatat că filmarea arestării și difuzarea înregistrării fără acordul reclamantului au constituit ingerințe în dreptul acestuia la propria imagine, parte integrantă a conceptului de viață privată[3]. Conform art.143 alin.(1) C. pr. pen., consemnarea activităților de supraveghere tehnică se face de către procuror sau de către organul de cercetare penală, întocmindu-se un proces-verbal pentru fiecare activitate de supraveghere tehnică. De asemenea, conform art.143 alin.(4) C. pr. pen., convorbirile, comunicările sau conversațiile interceptate și înregistrate, care privesc fapta ce formează obiectul cercetării ori contribuie la identificarea ori localizarea persoanelor, sunt redate de către procuror sau organul de cercetare penală într-un proces-verbal în care se menționează mandatul emis pentru efectuarea acestora, numerele posturilor telefonice, datele de identificare ale sistemelor informatice ori ale punctelor de acces, numele persoanelor ce au efectuat comunicările, dacă sunt cunoscute, data și ora fiecărei convorbiri sau comunicări. Potrivit tezei finale a aceluiași alin.(4), procesul-verbal este certificat pentru autenticitate de către procuror. Curtea reține că acest demers începe prin definirea noțiunilor de „probă”, „mijloc de probă” și „procedeu probatoriu”. Conform art.97 alin.(1) C. pr. pen., proba este definită ca fiind orice element de fapt care servește la constatarea existenței sau inexistenței unei infracțiuni, la identificarea persoanei care a săvârșit-o și la cunoașterea împrejurărilor necesare pentru justa soluționare a cauzei și care contribuie la aflarea adevărului în procesul penal. Potrivit alin.(2) al acestui articol, mijloacele de probă în procesul penal constau în declarațiile suspectului sau ale inculpatului, declarațiile persoanei vătămate, declarațiile părții civile sau ale părții responsabile civilmente, declarațiile martorilor, înscrisuri, rapoarte de expertiză sau constatare, procese-verbale, fotografii, mijloace materiale de probă, precum și orice alt mijloc de probă care nu este interzis prin lege. În fine, conform alineatului final al art.97 C. pr. pen., prin procedeu probatoriu se înțelege modalitatea legală de obținere a mijlocului de probă. Curtea Constituțională a constatat[4] că legea procesual penală delimitează conceptual cele trei noțiuni: probă, mijloc de probă și procedeu probatoriu. Cu toate că, deseori, în limbajul juridic curent noțiunea de probă, în sens larg, include atât proba propriu-zisă, cât și mijlocul de probă, sub aspect tehnic procesual, cele două noțiuni au conținuturi și sensuri distincte. Astfel, probele sunt elemente de fapt, în timp ce mijloacele de probă sunt modalități legale folosite pentru dovedirea elementelor de fapt. A fost subliniată, de asemenea, diferența dintre mijloacele de probă și procedeele probatorii, noțiuni aflate într-o relație etiologică. Spre exemplu, declarațiile suspectului sau ale inculpatului, declarațiile persoanei vătămate, ale părții civile sau ale părții responsabile civilmente, declarațiile martorilor și declarațiile experților sunt mijloace de probă obținute prin audierea acestor persoane sau prin procedee probatorii auxiliare, cum sunt confruntarea sau videoconferința; înscrisurile și mijloacele materiale de probă, ca mijloace de probă, pot fi obținute prin procedee probatorii ca percheziția, ridicarea de obiecte și înscrisuri, cercetarea locului faptei, reconstituirea sau reținerea, predarea și percheziționarea trimiterilor poștale; rapoartele de expertiză, ca mijloace de probă, sunt obținute prin expertize, ca procedee probatorii; iar procesele-verbale, ca mijloace de probă, sunt obținute prin procedee probatorii precum identificarea persoanelor și a obiectelor, metode speciale de supraveghere sau cercetare, amprentarea suspectului, inculpatului sau a altor persoane sau utilizarea investigatorilor sub acoperire, a celor cu identitate reală sau a colaboratorilor; iar fotografia, ca mijloc de probă, se obține prin procedeul probatoriu al fotografierii. Totodată, s-a reținut prin aceeași decizie (§ 21) că o probă nu poate fi obținută nelegal decât dacă mijlocul de probă și/sau procedeul probatoriu prin care este obținută sunt/este nelegale/nelegal, aceasta presupunând nelegalitatea dispunerii, autorizării sau administrării probei, și că nelegalitatea acestora este sancționată de prevederile art.102 alin.(3) C. pr. pen., prin aplicarea regimului nulității absolute sau relative. Așadar, Curtea a apreciat că art.102 alin.(2) C. pr. pen. trebuie coroborat cu alin.(3) al acestui text legal, ceea ce înseamnă că probele obținute prin actele prevăzute la art.102 alin.(3) C. pr. pen. nu pot fi folosite în procesul penal în condițiile în care aceste acte sunt lovite de nulitate absolută sau relativă[5] . Raportând prevederile legale referitoare la procesul-verbal întocmit în cadrul procedurii supravegherii tehnice la definițiile noțiunilor de probă, mijloc de probă și procedeu probator, Curtea conchide că procesul-verbal întocmit de procuror sau de organul de cercetare penală, conform art.143 C. pr. pen., în care sunt consemnate rezultatele activităților de supraveghere tehnică efectuate constituie un mijloc de probă. Prin urmare, având în vedere cele reținute de Curtea Constituțională prin Decizia nr.383 din 27 mai 2015 (§ 21), Curtea constată că nelegalitatea dispunerii, autorizării, consemnării sau administrării actului atrage sancțiunea nulității absolute sau relative, potrivit distincțiilor prevăzute la art.281 și 282 C. pr. pen.. Așa fiind, realizarea supravegherii tehnice, ca procedeu probator, cu încălcarea condițiilor legale prevăzute la art.138—146 C. pr. pen., inclusiv a celor referitoare la organele abilitate să pună în executare mandatul de supraveghere, are ca efect nulitatea probelor astfel obținute și, în consecință, imposibilitatea folosirii lor în procesul penal, conform art.102 alin.(3) C. pr. pen.. Curtea reține că activitatea de punere în executare a mandatului de supraveghere tehnică prevăzută la art.142 alin.(1) C. pr. pen. este realizată prin acte procesuale/procedurale. Cu alte cuvinte, art.142 alin.(1) C. pr. pen. nu vizează activitățile tehnice, acestea fiind prevăzute la art.142 alin.(2) C. pr. pen., care face referire la persoanele obligate să colaboreze cu organele de urmărire penală pentru punerea în executare a mandatului de supraveghere tehnică, respectiv la furnizorii de rețele publice de comunicații electronice sau furnizorii de servicii de comunicații electronice destinate publicului sau de orice tip de comunicare ori de servicii financiare. Așa fiind, Curtea conchide că actele îndeplinite de organele prevăzute la art.142 alin.(1) teza a doua C. pr. pen. reprezintă procedee probatorii care stau la baza procesuluiverbal de consemnare a activității de supraveghere tehnică, ce constituie un mijloc de probă ( § 34).. Pentru aceste motive, ORGANELE CARE POT PARTICIPA LA REALIZAREA ACESTORA SUNT NUMAI ORGANELE DE URMĂRIRE PENALĂ. Acestea din urmă sunt cele enumerate la art.55 alin.(1) C. pr. pen., respectiv procurorul, organele de cercetare penală ale poliției judiciare și organele de cercetare penală speciale. Referitor la asigurarea suportului tehnic pentru realizarea activității de supraveghere tehnică, așa cum Curtea a reținut la § 26, sunt obligate să colaboreze cu organele de urmărire penală, la punerea în executare a mandatului de supraveghere, persoanele prevăzute la art.142 alin.(2) C. pr. pen., iar acestea sunt specificate în mod clar și neechivoc în cuprinsul dispoziției legale anterior referite, prin sintagma „furnizorii de rețele publice de comunicații electronice sau furnizorii de servicii de comunicații electronice destinate publicului sau de orice tip de comunicare ori de servicii financiare”. Curtea Constituțională constată că legiuitorul a inclus, în cuprinsul art.142 alin.(1) C. pr. pen., pe lângă procuror, organul de cercetare penală și lucrătorii specializați din cadrul poliției și al altor organe specializate ale statului. Aceste organe specializate ale statului nu sunt definite nici în mod expres, nici în mod indirect în cuprinsul Codului de procedură penală. De asemenea, norma criticată nu prevede nici domeniul de activitate specific acestora, în condițiile în care, în România, activează, potrivit unor reglementări speciale, numeroase organe specializate în diverse domenii. Astfel, în afara Serviciului Român de Informații, la care fac referire autorii excepției, care, potrivit art.1 și art.2 din Legea nr.14/1992 privind organizarea și funcționarea Serviciului Român de Informații[6], și art.6 și art.8 din Legea nr.51/1991 privind securitatea națională a României, republicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr.190 din 18 martie 2014, are atribuții exclusiv în domeniul siguranței naționale, neavând atribuții de cercetare penală, conform art.13 din Legea nr.14/1992, există și alte servicii cu atribuții în domeniul securității naționale, precum și o multitudine de organe specializate ale statului cu atribuții în varii domenii, cum sunt, cu titlu exemplificativ, Garda Națională de Mediu, Gărzile Forestiere, Autoritatea Națională pentru Protecția Consumatorilor, Inspectoratul de Stat în Construcții, Consiliul Concurenței sau Autoritatea de Supraveghere Financiară, niciuna dintre acestea neavând atribuții de cercetare penală[7]. Având în vedere aceste argumente, Curtea reține că sintagma „ori de alte organe specializate ale statului” apare ca fiind lipsită de claritate, precizie și previzibilitate, nepermițând subiecților să înțeleagă care sunt aceste organe abilitate să realizeze măsuri cu un grad ridicat de intruziune în viața privată a persoanelor. În acest sens, s-a reținut că standardul constituțional de protecție a libertății individuale impune ca limitarea acesteia să se realizeze într-un cadru normativ care, pe de o parte, să stabilească expres cazurile de limitare a acestei valori constituționale, iar, pe de altă parte, să prevadă într-un mod clar, precis și previzibil, aceste cazuri. Curtea Constituțională a constatat că prevederile criticate nu respectă exigențele constituționale referitoare la calitatea legii respectiv nu întrunesc condițiile de claritate, precizie, previzibilitate și accesibilitate, fiind contrare dispozițiilor art.1 alin.(5) din Constituție. Cu privire la aceleași cerințe de calitate a legii, garanție a principiului legalității, Curtea Europeană a Drepturilor Omului, prin hotărârile din 5 ianuarie 2000, 4 mai 2000, 25 ianuarie 2007 și 24 mai 2007, pronunțate în cauzele Beyeler c Italiei (§ 109), Rotaru c României (§ 52), Sissanis c României (§ 66), și Dragotoniu și Militaru-Pidhorni c României (§ 34) a reținut obligativitatea asigurării acestor standarde de calitate a legii drept garanție a principiului legalității, prevăzut la art.7 CEDH. Astfel, prin Hotărârea pronunțată în Cauza Sissanis c României (§ 66), instanța europeană a reținut că sintagma „prevăzută de lege” impune ca măsura incriminată să aibă un temei în dreptul intern, însă vizează, de asemenea, calitatea legii în cauză: aceasta trebuie, într-adevăr, să fie accesibilă justițiabilului și previzibilă în ceea ce privește efectele sale. S-a reținut, totodată, că, pentru ca legea să satisfacă cerința de previzibilitate, ea trebuie să precizeze cu suficientă claritate întinderea și modalitățile de exercitare a puterii de apreciere a autorităților în domeniul respectiv, ținând cont de scopul legitim urmărit, pentru a oferi persoanei o protecție adecvată împotriva arbitrarului. În plus, a fost statuat faptul că nu se poate considera drept „lege” decât o normă enunțată cu suficientă precizie, pentru a permite cetățeanului să își controleze conduita; apelând la nevoie la consiliere de specialitate în materie, el trebuie să fie capabil să prevadă, într-o măsură rezonabilă, față de circumstanțele speței, consecințele care ar putea rezulta dintr-o anumită faptă. De asemenea, prin Hotărârea pronunțată în Cauza Rotaru c României (§ 52), Curtea a reamintit jurisprudența sa constantă, conform căreia „prevăzut de lege” înseamnă nu doar o anume bază legală în dreptul intern, ci și calitatea legii în cauză: astfel, aceasta trebuie să fie accesibilă persoanei și previzibilă. În ceea ce privește materia interceptărilor, Curtea Europeană a Drepturilor Omului, în Decizia de admisibilitate din 29 iunie 2006, pronunțată în Cauza Weber și Saravia c Germaniei, §§ 93—95, a generalizat jurisprudența sa vizavi de cerința legală a „previzibilității” legii în acest domeniu, statuând că reglementarea unor măsuri speciale secrete de urmărire, cum ar fi interceptarea comunicărilor, trebuie să se realizeze în mod esențial prin norme clare, detaliate, din moment ce tehnologia disponibilă pentru efectuarea lor devine constant din ce în ce mai sofisticată [ v Hotărârea din 25 martie 1998, pronunțată în Cauza Kopp c Elveției, (§ 72) și Hotărârea din 30 iulie 1998, pronunțată în Cauza Valenzuela Contreras c Spaniei (§ 46)]. Legislația internă trebuie să fie suficient de clară în terminologia sa pentru a oferi cetățenilor indicii adecvate cu privire la împrejurările și condițiile în care autoritățile publice sunt împuternicite să recurgă la oricare din aceste măsuri. În jurisprudența sa cu privire la măsurile secrete de urmărire, Curtea a dezvoltat garanțiile minime care ar trebui să fie prevăzute în legislația statului, pentru evitarea abuzurilor de putere: natura infracțiunilor care determină necesitatea de interceptare; stabilirea categoriilor de persoane pasibile de înregistrarea convorbirilor telefonice; o limitare a duratei de înregistrare a convorbirilor telefonice; procedura obligatorie pentru examinarea, utilizarea și stocarea datelor obținute; măsurile de precauție care trebuie luate în cazul informării altor părți; împrejurările în care înregistrările pot sau urmează să fie șterse ori distruse [ v , inter alia, Hotărârea din 24 aprilie 1990, pronunțată în Cauza Huvig c Franței, (§ 34)]. Cu privire la procedura obligatorie de accesare, utilizare și stocare a datelor obținute din interceptări ale comunicațiilor, în jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului s-a făcut distincție între două etape ale interceptării convorbirilor telefonice: autorizarea supravegherii și efectuarea propriu-zisă a supravegherii. Distincția a fost făcută de Curtea Europeană a Drepturilor Omului încă din 2007, prin Hotărârea din 28 iunie 2007, pronunțată în Cauza Association for European Integration and Human Rights și Ekimdzhiev c Bulgariei, § 84, prin care s-a reținut că pe parcursul primei etape, cea de autorizare a supravegherii, conceptul de „securitate națională”, dincolo de înțelesul său obișnuit, trebuie să ofere garanții substanțiale împotriva supravegherii arbitrare și discriminatorii. De asemenea, Curtea a constatat că trebuie să examineze și dacă astfel de garanții există pe parcursul celei de-a doua etape, când supravegherea este realizată efectiv sau a fost deja încheiată. Cu privire la acest aspect au fost reținute că nu este prevăzută nicio verificare a implementării măsurilor de supraveghere tehnică secretă de către un organism sau o entitate oficială, externă serviciilor care desfășoară măsurile de supraveghere, sau cel puțin căreia să îi fie impusă îndeplinirea unor condiții care să îi asigure independența și conformitatea cu principiile statului de drept, dar că nicio altă instituție, în afara celor care dispun măsurile speciale de supraveghere, nu poate să verifice dacă măsurile luate îndeplinesc condițiile prevăzute în mandatul de supraveghere sau dacă datele originale sunt reproduse cu exactitate în documentele scrise. De asemenea, a fost menționată aparenta lipsă a unor dispoziții legale care să prevadă cu suficient grad de precizie maniera în care datele sunt obținute prin supravegherea tehnică, procedura pentru protejarea integrității și confidențialității acestora și procedura pentru distrugerea lor . Având în vedere aceste considerente de principiu dezvoltate în jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului, Curtea Constituțională pune, în mod esențial, accentul pe respectarea exigențelor de calitate a legislației interne, legislație care, pentru a fi compatibilă cu principiul preeminenței dreptului, trebuie să îndeplinească cerințele de accesibilitate (normele care guvernează materia interceptării comunicațiilor trebuie reglementate la nivel de lege), claritate (normele trebuie să aibă o redactare fluentă și inteligibilă, fără dificultăți sintactice și pasaje obscure sau echivoce, într-un limbaj și stil juridic specific normativ, concis, sobru, cu respectarea strictă a regulilor gramaticale și de ortografie), precizie și previzibilitate (lex certa, norma trebuie să fie redactată clar și precis, astfel încât să permită oricărei persoane — care, la nevoie, poate apela la consultanță de specialitate — să își corecteze conduita și să fie capabilă să prevadă, într-o măsură rezonabilă, consecințele care pot apărea dintr-un act determinat). Aceste exigențe trebuie să fie inerente oricărui act normativ, cu atât mai mult unei reglementări care dă dreptul autorităților publice de a interveni în viața intimă, familială și privată, precum și dreptul de a accesa corespondența persoanelor. În examinarea criticilor de neconstituționalitate, Curtea constată că nicio reglementare din legislația națională în vigoare, cu excepția dispozițiilor art.142 alin.(1) C. pr. pen., nu conține vreo normă care să consacre expres competența unui alt organ al statului, în afara organelor de urmărire penală, de a efectua interceptări, respectiv de a pune în executare un mandat de supraveghere tehnică. Or, pornind de la datele concrete din speța dedusă controlului de constituționalitate, Curtea apreciază că reglementarea în acest domeniu nu poate fi realizată decât printr-un act normativ cu putere de lege, iar nu printr-o legislație infralegală, respectiv acte normative cu caracter administrativ, adoptate de alte organe decât autoritatea legiuitoare, caracterizate printr-un grad sporit de instabilitate sau inaccesibilitate[8] . Având în vedere aceste argumente și caracterul intruziv al măsurilor de supraveghere tehnică, Curtea constată că este obligatoriu ca aceasta să se realizeze într-un cadru normativ clar, precis și previzibil, atât pentru persoana supusă acestei măsuri, cât și pentru organele de urmărire penală și pentru instanțele de judecată. În caz contrar, s-ar ajunge la posibilitatea încălcării într-un mod aleatoriu/abuziv a unora dintre drepturile fundamentale esențiale într-un stat de drept: viața intimă, familială și privată și secretul corespondenței. Este îndeobște admis că drepturile prevăzute la art.26 și art.28 din Constituție nu sunt absolute, însă limitarea lor trebuie să se facă cu respectarea dispozițiilor art.1 alin.(5) din Legea fundamentală, iar gradul de precizie a termenilor și noțiunilor folosite trebuie să fie unul ridicat, dată fiind natura drepturilor fundamentale limitate. Așadar, standardul constituțional de protecție a vieții intime, familiale și private și a secretului corespondenței impune ca limitarea acestora să se realizeze într-un cadru normativ care să stabilească expres, într-un mod clar, precis și previzibil care sunt organele abilitate să efectueze operațiunile care constituie ingerințe în sfera protejată a drepturilor. Prin urmare, Curtea reține că este justificată opțiunea legiuitorului ca mandatul de supraveghere tehnică să fie pus în executare de procuror și de organele de cercetare penală, care sunt organe judiciare, conform art.30 C. pr. pen., precum și de către lucrătorii specializați din cadrul poliției, în condițiile în care aceștia pot deține avizul de ofițeri de poliție judiciară, în condițiile art.55 alin.(5) C. pr. pen.. Această opțiune nu se justifică, însă, în privința includerii, în cuprinsul art.142 alin.(1) C. pr. pen., a sintagmei „alte organe specializate ale statului”, neprecizate în cuprinsul Codului de procedură penală sau în cuprinsul altor legi speciale (§ 49 al deciziei). Pentru toate aceste argumente, Curtea constată că dispozițiile criticate încalcă prevederile constituționale cuprinse în art.1 alin.(3) referitoare la statul de drept în componenta sa privind garantarea drepturilor cetățenilor și în art.1 alin.(5) care consacră principiul legalității. 51. Referitor la invocarea în susținerea prezentei excepții a dispozițiilor art.20, art.21 și art.53 din Constituție, având în vedere constatarea de către instanța de contencios constituțional, prin prezenta decizie, a neconstituționalității sintagmei „ori de alte organe specializate ale statului” din cuprinsul dispozițiilor art.142 alin.(1) C. pr. pen., în raport cu dispozițiile art.1 alin.(3) și (5) din Legea fundamentală, Curtea constată că verificarea conformității textului criticat cu normele constituționale mai sus menționate nu mai este necesară
În dosarul 22.120/3/2018/a1, aflat pe rolul Tribunalului București, instanța a încuviințat „în parte cererea formulată de inculpatele S. S. și S. I , de emitere a unei adrese către Ministerul Public – Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție, Direcția Națională Anticorupție, Secția de combatere a infracțiunilor asimilate infracțiunilor de corupție, pentru a comunica dacă în dosarul penal nr. 218/P/2017 au fost obținute probe prin procedee sau mijloace probatorii la care au participat și lucrătorii Serviciului Român de Informații. În caz afirmativ, organul de cercetare penală are obligația de a identifica mijloacele/procedeele probatorii astfel obținute, de a detalia implicarea Serviciului Român de Informații și de a menționa dacă în cuantumul cheltuielilor judiciare efectuate în timpul urmăririi penale, apreciate prin rechizitoriu la cuantumul de 90.000 de lei, au fost incluse și cele ocazionate de colaborarea dintre cele două instituții. Solicitarea vizează inclusiv procedee sau mijloace probatorii administrate în dosarele penale 665/P/2017 și 986/P/2014 ale Ministerului Public – Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție, Direcția Națională Anticorupție, folosite pentru a susține învinuirea adusă inculpaților din dosarul penal nr. 218/P/2017 din 25 mai 2018 al D.N.A. “[9] . DECIZIA NR. 51/2016 Având în vedere faptul că la data de 16 februarie 2016, prin Decizia nr. 51/2016, Curtea Constituțională a admis excepția de neconstituționalitate a prevederilor art. 142 alin. (1) din Codul de procedură penală, constatând faptul că textul criticat contravine prevederilor constituționale cuprinse în art. 1 alin. (3), conform cărora România este stat de drept, în care drepturile și libertățile fundamentale ale cetățenilor sunt garantate, și că sintagma “ori de alte organe specializate ale statului” supusă controlului nu respectă condițiile de calitate inerente unei norme legale, sub aspectul clarității, preciziei și previzibilității, luând în considerare faptul că metoda specială a supravegherii tehnice, în sine, nu este afectată de criticile de neconstituționalitate reținute de Curte, dar fără punerea în acord a legislației cu normele constituționale considerate a fi încălcate nu ar fi posibilă recurgerea la probe de acest fel în cadrul urmăririi penale pe o durată care nu poate fi estimată, astfel încât, în activitatea de realizare a interesului social general pe care sunt chemate să îl apere organele judiciare, se creează premisa unei lacune operaționale, ținând cont de împrejurarea că activitatea unităților de parchet ar fi în mod serios afectată în absența sprijinului tehnic și a resurselor umane specializate pentru managementul unei infrastructuri de comunicații, atât din punctul de vedere al operativității efectuării actelor de urmărire penală, cât și sub aspectul administrării unui probatoriu complet pe baza tuturor metodelor de investigare prevăzute de Codul de procedură penală, în considerarea faptului că aceste elemente vizează interesul general public și constituie o situație extraordinară, a cărei reglementare nu poate fi amânată, Guvernul României adoptă O. U. G. nr. 6 din 11 martie 2016 privind unele măsuri pentru punerea în executare a mandatelor de supraveghere tehnică dispuse în procesul penal[10]. Astfel, art. 57, alin. (2) C. pr. pen. se modifică și va avea următorul cuprins: “(2) Organele de cercetare penală speciale efectuează acte de urmărire penală numai în condițiile art. 55 alin. (5) și (6), corespunzător specializării structurii din care fac parte, în cazul săvârșirii infracțiunilor de către militari sau în cazul săvârșirii infracțiunilor de corupție și de serviciu prevăzute de Codul penal săvârșite de către personalul navigant al marinei civile, dacă fapta a pus sau a putut pune în pericol siguranța navei sau navigației ori a personalului. De asemenea, organele de cercetare penală speciale pot efectua, în cazul infracțiunilor contra securității naționale prevăzute în titlul X din Codul penal și infracțiunilor de terorism, din dispoziția procurorului, punerea în aplicare a mandatelor de supraveghere tehnică.” Potrivit art. IV din ordonanță, după art. 8 alin. (1) din Legea nr. 14/1992 privind organizarea și funcționarea Serviciului Român de Informații[11], se introduc două noi alineate, cu următorul cuprins: “Pentru relația cu furnizorii de comunicații electronice destinate publicului, Centrul Național de Interceptare a Comunicațiilor din cadrul Serviciului Român de Informații este desemnat cu rolul de a obține, prelucra și stoca informații în domeniul securității naționale. La cererea organelor de urmărire penală, Centrul asigură accesul nemijlocit și independent al acestora la sistemele tehnice în scopul executării supravegherii tehnice prevăzute la art. 138 alin. (1) lit. a) din Codul de procedură penală. Cea mai importantă prevedere a ordonanței privește art. 13 din Legea nr. 14/1992 : „Organele Serviciului Român de Informații nu pot efectua acte de cercetare penală, nu pot lua măsura reținerii sau arestării preventive și nici dispune de spații proprii de arest. Prin excepție, organele Serviciului Român de Informații pot fi desemnate organe de cercetare penală speciale conform art. 55 alin. (5) și (6) din Codul de procedură penală pentru punerea în executare a mandatelor de supraveghere tehnică, conform prevederilor art. 57 alin. (2) teza finală din Codul de procedură penală.” Potrivit Art. 55. – (1) Organele de urmărire penală sunt: a) procurorul; b) organele de cercetare penală ale poliției judiciare; c) organele de cercetare penală speciale…. (5) Atribuțiile organelor de cercetare penală speciale sunt îndeplinite de ofițeri anume desemnați în condițiile legii, care au primit avizul conform al procurorului general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție. (6) Organele de cercetare penală ale poliției judiciare și organele de cercetare penală speciale își desfășoară activitatea de urmărire penală sub conducerea și supravegherea procurorului. Art. 56. – (1) Procurorul conduce și controlează nemijlocit activitatea de urmărire penală a poliției judiciare și a altor organe de cercetare speciale și supraveghează ca actele de urmărire penală să fie efectuate cu respectarea dispozițiilor legale. Art. 57. – (1) Organele de cercetare penală ale poliției judiciare efectuează urmărirea penală pentru orice infracțiune care nu este dată, prin lege, în competența organelor de cercetare penală speciale sau procurorului, precum și în alte cazuri prevăzute de lege. (2) Organele de cercetare penală speciale efectuează acte de urmărire penală numai în condițiile art. 55 alin. (5) și (6), corespunzător specializării structurii din care fac parte, în cazul săvârșirii infracțiunilor de către militari sau în cazul săvârșirii infracțiunilor de corupție și de serviciu prevăzute de Codul penal săvârșite de către personalul navigant al marinei civile, dacă fapta a pus sau a putut pune în pericol siguranța navei sau navigației ori a personalului. Art. 142. – (1) Procurorul pune în executare supravegherea tehnică ori poate dispune ca aceasta să fie efectuată de organul de cercetare penală sau de lucrători specializați din cadrul poliției ori de alte organe specializate ale statului.Ordonanța de urgență nr. 6/2016 Articolul IV al Ordonanța de urgență nr. 6/2016 modifică Legea nr. 14/1992 privind organizarea și funcționarea Serviciului Român de Informații, M. Of. nr. 33 din 3 martie 1992, în sensul că la articolul 8, după alineatul 1 se introduc două noi alineate, alineatele 2 și 3, cu următorul cuprins: “Pentru relația cu furnizorii de comunicații electronice destinate publicului, Centrul Național de Interceptare a Comunicațiilor din cadrul Serviciului Român de Informații este desemnat cu rolul de a obține, prelucra și stoca informații în domeniul securității naționale. La cererea organelor de urmărire penală, Centrul asigură accesul nemijlocit și independent al acestora la sistemele tehnice în scopul executării supravegherii tehnice prevăzute la art. 138 alin. (1) lit. a) din Codul de procedură penală. Verificarea modului de punere în aplicare în cadrul Centrului Național de Interceptare a Comunicațiilor a executării acestor supravegheri tehnice se realizează potrivit art. 301 din Legea nr. 304/2004 privind organizarea judiciară, republicată, cu modificările și completările ulterioare. Condițiile concrete de acces la sistemele tehnice al organelor judiciare se stabilesc prin PROTOCOALE DE COOPERARE încheiate de Serviciul Român de Informații cu Ministerul Public, Ministerul Afacerilor Interne, precum și cu alte instituții în cadrul cărora își desfășoară activitatea, în condițiile art. 57 alin. (2) din Codul de procedură penală, organe de cercetare penală speciale.” În acest mod se dă o notă de legalizare post factum a „colaborării” dintre două instituții aparținând a două puteri în stat, oficializând intervenția fățișă, controlul unor servicii de informații în domeniul justiției, și nu numai acolo.
Judecătoarea Florica Roman, de la Curtea de Apel Oradea, susține că Ordonanța de urgență dată în 2016, când ministru al Justiției era Raluca Prună, document pe baza căruia a fost semnat protocolul dintre Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție și S. R. I. pe 8 decembrie 2016, a fost dată fără a avea avizul C.S.M.[12]. “În contextul în care atât S.R.I. cât și Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție își justifică protocolul de cooperare comun semnat în iarna lui 2016 pe Ordonanța de urgență nr. 6/2016, este bine de știut că această ordonanță de urgență, prin care S. R. I. a devenit “organ de cercetare penală specială”, asemenea fostei Securități comuniste, a fost adoptata de Guvernul Cioloș fără să aibă avizul C.S.M. C. S. M. a avizat ordonanța abia ulterior, la cererea Parlamentului și după ce O. U. G. nr. 6/2016 deja fusese publicată în Monitorul Oficial și trimisă Parlamentului[13]. “Prin Hotărârea nr. 326 din data de 24.03.2016, Plenul Consiliului Superior al Magistraturii a avizat favorabil proiectul de Lege pentru aprobarea Ordonanței de Urgenta a Guvernului nr. 6/2016 privind unele masuri pentru punerea în executare a mandatelor de supraveghere tehnica dispuse în procesul penal“, a spus C.S.M. în răspunsul oficial pe care l-am primit. O.U.G. nr. 6/2016 NU A FOST AVIZATĂ DE C.S.M. înainte de adoptare și publicare în Monitorul Oficial. Articolul 2. al Protocolului din 2009, pomenea patru categorii de infracțiuni, potrivit competentelor și atribuțiilor prevăzute de lege, în activitatea de valorificare a informațiilor din domeniul prevenirii și combaterii infracțiunilor: – împotriva securității naționale, – a actelor de terorism, – infracțiunilor ce au corespondent în amenințările la adresa securității naționale și – a altor infracțiuni grave, potrivit legii. Protocolul din 2016, – care nu s-a mai aplicat[14] -, încearcă să se acorde cu poziția Curții Constituționale . Noul protocol, – care nu s-a mai aplicat („fiind lipsit de efecte”) – , înlătură dintre obiectivele cooperării, arătate în art. 3 lit. g) al protocolului din 2009 constituirea de echipe operative comune care se acționeze în baza unor planuri de acțiune pentru exercitarea competentelor specifice ale părților, în vederea documentării faptelor prevăzute la art.2 (cu patru categorii de infracțiuni), punându-se în acord cu poziția Curții Constituționale și cu dispozițiile (actualizate) din Codul de procedură penală. Mai mult chiar, Ofițerii serviciilor de informații – în unele cazuri s-a lucrat și cu lucrători ai Ministerului de interne, nu doar ai S.R.I. –„ nu au desfășurat nici un fel de activități de urmărire penală, aspect care se poate constata din consultarea dosarelor de urmărire penală și din care reiese că activitățile de urmărire penală au fost realizate exclusiv de ofițeri de poliție judiciară sub conducerea și coordonarea procurorilor”[15]. Înlăturarea oricăror inadvertențe/ilegalități pot fi făcută de instanța de judecată. Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție a anunțat că Procedura de declasificare a Protocolului de cooperare încheiat în anul 2009 între Serviciul Român de Informații, Înalta Curte de Casație și Justiție și Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție a fost definitivată la data de 14 iunie 2018. Protocolul[16] a vizat exprimarea acordului instituțiilor pentru crearea unui sistem informatic și de comunicații (SIC), astfel încât transmiterea documentelor privind emiterea mandatelor de securitate națională, elaborate în baza Legii nr. 51/1991 privind securitatea națională și a Legii nr. 535/2004 privind prevenirea și combaterea terorismului, să fie realizată în format electronic. În acest context, protocolul are natura juridică a unui acord privind crearea SIC, prealabil acreditării sistemului, cerință impusă de actele normative privind acreditarea sistemelor informatice și de comunicații care vehiculează informații secrete de stat. Nu au fost încheiate acte adiționale privind extinderea domeniului de cooperare sau acte de modificare a conținutului protocolului. Totodată, precizăm că acesta nu a vizat procedura și responsabilitățile instituțiilor privind autorizarea activităților specifice de culegere de informații și emitere a mandatelor de securitate națională, acestea fiind reglementate la data încheierii protocolului de Legea nr. 535/2004 privind prevenirea și combaterea terorismului, iar începând cu data de 1 februarie 2014 de Legea nr. 51/1991 privind securitatea națională. Protocolul și-a încetat efectele prin atingerea scopului pentru care a fost semnat, și anume la 18 septembrie 2012, dată la care Oficiul Registrului Național al Informațiilor Secrete de Stat a aprobat documentația privind acreditarea de securitate a SIC. ORNISS a emis un certificat de acreditare de securitate pentru funcționarea sistemului informatic și de comunicații creat între Serviciul Român de Informații – Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție – Înalta Curte de Casație și Justiție. În cursul lunii aprilie, Parchetul de pe lângă înalta Curte de Casație și Justiție a inițiat procedura de declasificare a tuturor protocoalelor încheiate cu Serviciul Român de Informații, respectiv cu Ministerul Afacerilor Interne[17]. Referitor la Cooperarea în cauzele penale dintre Serviciul Român de Informații și diverse instituții judiciare, inclusiv D.N.A. și Parchetul General, s-a susținut că protocoalele de cooperare clasificate încheiate între S.R.I. și diferitele instituții judiciare au condus la practicarea pe scară largă a unor abuzuri și la colectarea ilegală a probelor în procedurile penale, cu precădere în ceea ce privește măsurile de supraveghere tehnică precum interceptările[18]. „În materia măsurilor de supraveghere tehnică, ce constituie o ingerință în viața privată a persoanelor supuse acestor măsuri, trebuie să existe un control a posteriori încuviințării și punerii în executare a supravegherii tehnice. Astfel, persoana supusă măsurilor de supraveghere tehnică trebuie să poată exercita acest control în scopul verificării îndeplinirii condițiilor prevăzute de lege pentru luarea măsurii, precum și a modalităților de punere în executare a mandatului de supraveghere tehnică, procedură reglementată de dispozițiile art.142-144 C. pr. pen.. Din această perspectivă, controlul a posteriori în materie trebuie să se refere la analiza legalității măsurii supravegherii tehnice, indiferent dacă această verificare se realizează în cadrul procesului penal sau independent de acesta” [19]. Curtea Constituțională a apreciat că „existența unui control a posteriori ce are în vedere aceste aspecte se constituie într-o garanție a dreptului la viață privată, care conturează și, în final, pe lângă celelalte elemente necesare și recunoscute la nivel constituțional și convențional, determină existența proporționalității între măsura dispusă și scopul urmărit de aceasta, precum și necesitatea acesteia într-o societate democratică” . Așa fiind, Curtea a constatat că dispozițiile constituționale și convenționale, precum și jurisprudența instanței de contencios constituțional și a celei europene „impun o obligație pozitivă din partea statului ce are ca obiect reglementarea, în cadrul legislației interne, a unui «recurs efectiv» care să permită înlăturarea eventualei încălcări a drepturilor și libertăților fundamentale. Curtea apreciază că absența unui asemenea recurs în dreptul intern constituie o încălcare a acestei obligații, deci a dispozițiilor constituționale ale art.21 și a celor convenționale ale art.13” . Or, având în vedere ansamblul elementelor anterior expuse, Curtea a constatat că „în ceea ce privește persoanele supuse măsurilor de supraveghere tehnică, altele decât inculpatul, statul nu și-a respectat obligația pozitivă de a reglementa o formă de control a posteriori, pe care persoana în cauză să îl poată accesa în scopul verificării îndeplinirii condițiilor și, implicit, a legalității acestei măsuri. Acest fapt determină încălcarea prevederilor art.26 și art.53 din Constituție, precum și a celor ale art.8 și art.13 CEDH” . În ceea ce privește Protocolul nr.00750 din 4 februarie 2009, încheiat între Ministerul Public – Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție și Serviciul Român de Informații, Curtea Constituțională reține că art.2, art.3 lit. g), art.6 alin.(1), art.7, art.9, art.16, art.17 alin.(1) și (2) și art.33 alin.(1) din protocol cuprind dispoziții care excedează sferei de cuprindere a unui act administrativ normativ, realizând, sub aspect substanțial, o modificare implicită a Constituției[20]. La data încheierii protocolului de cooperare din 2009, Serviciul Român de Informații nu avea atribuții de cercetare penală[21]și, prin urmare, nu avea calitatea de organ de cercetare penală, activitatea sa mărginindu-se la asigurarea unui sprijin tehnic „la realizarea unor activități de cercetare penală pentru infracțiuni privind siguranța națională”[22]. În consecință, sprijinul/ suportul/ concursul tehnic nu poate fi echivalat cu o activitate de cercetare penală, specifică organelor de urmărire penală. De aceea, indiferent de faptul că sprijinul tehnic, acordat în temeiul Legii nr.14/1992, a vizat perioada de activitate a Codului de procedură penală din 1968 sau a noului Cod de procedură penală, Curtea reține că acest sprijin nu putea fi valorizat ca o activitate de cercetare penală. 156. Din modul de formulare a textului se înțelege că „efectuarea urmăririi penale se realizează în comun de procurori și reprezentanții serviciului secret”, cu nerespectarea separației de competențe între cele două structuri și a rolului constituțional, respectiv legal al fiecăruia în parte. Curtea observă că, după intrarea în vigoare a noului Cod de procedură penală, art.142 alin.(1) din acesta a prevăzut posibilitatea punerii în executare a mandatului de supraveghere tehnică „de alte organe specializate ale statului”, însă, această sintagmă a fost constatată ca fiind neconstituțională prin Decizia nr.51 din 16 februarie 2016. „Prin urmare, de principiu, efectuarea actelor procesuale/ de procedură în cursul urmăririi penale se realizează de către organele de urmărire penală și nicidecum de alte organe exterioare acestora.” Or, textul așa cum este redactat are un conținut normativ larg care permite o preluare de către serviciul secret a competențelor propriu-zise ale procurorului și o afectare a sferei de competență a procurorului în legătură cu orice faptă penală apreciată drept „gravă”. Cu alte cuvinte, din coroborarea art.3 lit. g) cu întregul conținut al protocolului, Curtea reține că, „începând cu anul 2009, s-au creat premisele normative pentru ca Serviciul Român de Informații să exercite atribuții de cercetare penală în orice domeniu. Or, acest aspect duce la încălcarea art.1 alin.(4) privind separația și echilibrul puterilor în stat și art.61 alin.(1) din Constituție cu privire la rolul Parlamentului de unică autoritate legiuitoare a țării. ”[23] Sintagma „echipe operative comune” din art.3 lit. g) a protocolului denotă faptul că reprezentanți ai unor organe ale statului puteau participa activ și nemijlocit în cadrul urmăririi penale, fără ca acestea să fi avut calitatea de organe de cercetare penală speciale. De asemenea, Curtea constată că, potrivit art.3 lit. g) din protocol, echipele operative comune urmau „să acționeze în baza unor planuri de acțiune pentru exercitarea competențelor specifice ale părților, în vederea documentării faptelor prevăzute la art.2”. Prin existența unei confuziuni între atribuțiile celor două organe s-a ajuns la intruziunea unui serviciu secret în modul de desfășurare a urmăririi penale. Planurile de acțiune, pe baza cărora acționează echipele operative comune, implică, astfel cum rezultă din denumirea lor, o poziție concordantă și decizională a entităților care au încheiat protocolul, ceea ce înseamnă că Ministerul Public a cedat o competență exclusivă a sa ce privește activitatea judiciară[24].PUBLICITATEA ȘEDINȚEI DE JUDECATĂ Potrivit art. 352 alin.(1) C. pr. pen. , Ședința de judecată este publică, cu excepția cazurilor prevăzute de lege. Ședința desfășurată în camera de consiliu nu este publică[25]. Dacă judecarea în ședință publică ar putea aduce atingere unor interese de stat, moralei, demnității sau vieții intime a unei persoane, intereselor minorilor sau ale justiției, instanța, la cererea procurorului, a părților ori din oficiu, poate declara ședință nepublică pentru tot cursul sau pentru o anumită parte a judecării cauzei (alin. 3 al art. 352). Alineatul (4) arată că Instanța poate de asemenea să declare ședință nepublică la cererea unui martor, dacă prin audierea sa în ședință publică s-ar aduce atingere siguranței ori demnității sau vieții intime a acestuia sau a membrilor familiei sale, ori la cererea procurorului, a persoanei vătămate sau a părților, în cazul în care o audiere în public ar pune în pericol confidențialitatea unor informații. Declararea ședinței nepublice se face în ședință publică, după ascultarea părților prezente, a persoanei vătămate și a procurorului. Dispoziția instanței este executorie( alin. 5). În timpul cât ședința este nepublică, nu sunt admise în sala de ședință decât părțile, persoana vătămată, reprezentanții acestora, avocații și celelalte persoane a căror prezență este autorizată de instanță. Părțile, persoana vătămată, reprezentanții acestora, avocații și experții desemnați în cauză au dreptul de a lua cunoștință de actele și conținutul dosarului[26]. Președintele completului are îndatorirea de a aduce la cunoștința persoanelor ce participă la judecata desfășurată în ședință nepublică obligația de a păstra confidențialitatea informațiilor obținute pe parcursul procesului[27]. Pe durata judecății, instanța poate interzice publicarea și difuzarea, prin mijloace scrise sau audiovizuale, de texte, desene, fotografii sau imagini de natură a dezvălui identitatea persoanei vătămate, a părții civile, a părții responsabile civilmente sau a martorilor, în condițiile prevăzute la alin. (3) sau (4). Informațiile de interes public din dosar se comunică în condițiile legii[28]. Pot constitui informații de interes public, deci care pot fi accesate în condițiile legii, doar informațiile privind procedura în timpul anchetei penale, care nu periclitează rezultatul anchetei, nu dezvăluie surse confidențiale ori nu pun în pericol viața, integritatea corporală, sănătatea unei persoane în urma anchetei efectuate sau în curs de desfășurare, precum și informațiile privind procedurile judiciare, a căror publicitate nu aduce atingere asigurării unui proces echitabil ori interesului legitim al oricăreia dintre părțile implicate în proces. Legea face vorbire despre caracterul public al unor „informații privind procedura în timpul anchetei penale”, respectiv al unor „informații privind procedurile judiciare”, deci al unor aspecte punctuale (privind, de exemplu, evoluția procedurilor într-o cauză penală, stadiul lor sau eventualele măsuri procedurale dispuse), nicidecum despre caracterul public al dosarului de urmărire penală sau al dosarului aflat pe rolul unei instanțe judecătorești, în integralitatea sa, care rămâne guvernat de regimul juridic al informațiilor nepublice. Mai mult, chiar în cadrul categoriilor „informații privind procedura în timpul anchetei penale”, respectiv „informații privind procedurile judiciare”, stabilind criteriile în funcție de care acestea dobândesc caracter public sau își prezervă caracterul nepublic (respectiv periclitarea rezultatului anchetei, dezvăluirea unor surse confidențiale, punerea în pericol a vieții, integrității corporale sau sănătății unei persoane, afectarea unui proces echitabil ori a interesului legitim al unei părți implicate în proces), legea reglementează răspunderea pentru aplicarea întocmai a acestor măsuri de protejare a informațiilor în sarcina persoanelor și autorităților publice care dețin astfel de informații, precum și instituțiilor publice abilitate prin lege să asigure securitatea informațiilor[29] . În cazul în care informațiile clasificate sunt esențiale pentru soluționarea cauzei, instanța solicită, de urgență, după caz, declasificarea totală, declasificarea parțială sau trecerea într-un alt grad de clasificare ori permiterea accesului la cele clasificate de către apărătorul inculpatului[30]. Dacă autoritatea emitentă nu permite apărătorului inculpatului accesul la informațiile clasificate, acestea nu pot servi la pronunțarea unei soluții de condamnare, de renunțare la aplicarea pedepsei sau de amânare a aplicării pedepsei în cauză[31]. Cu ocazia soluționării excepției de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 352 alin. (11) și alin. (12) din Codul de procedură penală[32], Înalta Curte de Casație și Justiție – S. penală – Camera preliminară arată că dreptul statului de a clasifica anumite informații, date, înscrisuri etc. (drept exercitat prin persoanele, autoritățile, instituțiile prevăzute expres și limitativ de lege) este un atribut al suveranității sale, iar, în raport cu valorile sociale concrete la care se referă acestea, clasificarea se realizează pe grade diferite. Stabilirea gradului de clasificare a informațiilor, datelor, documentelor etc. trebuie corelată și cu obligațiile statului român asumate în relațiile cu alte state, în cadrul unor organizații, structuri militare, polițienești ori politice. De asemenea, valori sociale interne deosebite, uneori protejarea vieții unor funcționari ori agenți ai statului român (sau chiar protejarea vieții membrilor lor de familie), justifică clasificarea informațiilor, datelor și documentelor (spre exemplu, datele și informațiile militare, ale serviciilor de informații, ale serviciilor diplomatice și consulare, datele legate de sistemul de protecție a martorilor, chiar date și informații ale organelor de urmărire penală privind activități specifice etc.). Singura entitate competentă să aprecieze dacă este posibilă declasificarea totală ori trecerea într-un grad inferior de clasificare este, în mod rezonabil, chiar cea care a clasificat informația sau documentul, aceasta fiind în măsură să aprecieze în raport cu importanța valorii sociale ocrotite avute în vedere la momentul clasificării. Legea nr. 182/2002 conține numeroase prevederi prin care se reglementează atât contestarea clasificării, cât și prevenirea oricărui abuz în materia clasificării informațiilor [spre exemplu, art. 3, art. 20, art. 24 alin. (4), (5) și (10), art. 33 din lege]. În condițiile refuzului de declasificare ori de trecere în alt grad de clasificare a informațiilor, textul art. 352 alin. (12) din Codul de procedură penală este expresia necesarului echilibru între interesul particular al justiției sau al unui subiect procesual (într-o cauză concretă, punctuală) și interesul superior/suveran al statului de a clasifica informații, respectiv de a refuza declasificarea sau trecerea într-un alt grad de clasificare a unei informații, document etc. în cele mai multe cazuri, chiar motivarea refuzului de declasificare ar putea conduce la deconspirarea unor persoane, situații, împrejurări etc. avute în vedere la momentul clasificării. Textul art. 352 alin. (12) din Codul de procedură penală protejează, deopotrivă, atât interesul suveran al statului de a menține clasificarea sau gradul de clasificare al informației, cât și interesul particular al unui subiect procesual dintr-o cauză penală, respectiv protejarea părților din respectivul proces penal de utilizare de către organele judiciare, împotriva lor, a unor informații, date, probe, înscrisuri etc. la care nu au acces[33]. Curtea Constituțională reține că informațiile clasificate dobândesc calitatea de probe în dosar, urmând a fi supuse regimului juridic al probelor instituit de Codul de procedură penală. Dacă autoritatea emitentă (de ce și, mai ales, cum le-a prezentat instanței, în ce proces, în ce dosar) nu permite apărătorului și inculpatului accesul la informațiile clasificate, ACESTEA NU POT SERVI la pronunțarea unei soluții, fie ea de condamnare, de renunțare la aplicarea pedepsei sau de amânare a aplicării pedepsei în cauză. Dacă autoritatea emitentă avea cunoștințe penale, în sensul cunoașterii conținutului art. 352 alin. (12) din Codul de procedură penală protejează, deopotrivă, atât interesul suveran al statului de a menține clasificarea, de ce le-a înaintat judecătorului? Noi ne întrebăm, mai ales, cum ? De ce le-a primit instanța, și unde[34]? Curții Europene a Drepturilor Omului, a statuat că egalitatea armelor este o trăsătură inerentă a unui proces echitabil, care presupune ca fiecărei părți să i se acorde posibilitatea rezonabilă de a prezenta cauza în condiții care să nu o plaseze într-o situație net dezavantajoasă vizavi de adversarul său[35] . Un aspect fundamental al dreptului la un proces echitabil este acela că, în materie penală, inclusiv elementele ce țin de procedură ar trebui să se desfășoare într-o manieră contradictorie, trebuind să existe egalitate de arme între acuzare și apărare. Dreptul la un proces în contradictoriu înseamnă, într-un caz penal, că atât procurorului, cât și inculpatului trebuie să li se ofere posibilitatea de a avea cunoștință și de a putea aduce observații referitoare la toate probele prezentate sau la observațiile depuse de către cealaltă parte în vederea influențării deciziei instanței (Hotărârea din 16 februarie 2000, pronunțată în Cauza Rowe și Davis c Regatului Unit, § 60). Legislația națională poate îndeplini această exigență în diverse maniere, dar metoda adoptată de către aceasta trebuie să garanteze ca partea adversă să fie la curent cu depunerea observațiilor și să aibă posibilitatea veritabilă de a le comenta[36] . Având în vedere că probele reprezintă elementul central al oricărui proces penal, iar informațiile clasificate, apreciate “esențiale pentru soluționarea cauzei”, au valoare probatorie în procesul penal, pe de o parte, și că principiul contradictorialității este un element al principiului egalității armelor și al dreptului la un proces echitabil, iar legalitatea administrării probelor are o influență directă asupra desfășurării și echității procesului penal, pe de altă parte, singura concluzie care se desprinde este că inculpatul trebuie să aibă acces la informațiile clasificate în vederea combaterii sau a susținerii, în mod contradictoriu cu acuzatorul, a legalității administrării acestor probe[37]. Curtea Constituțională se oprește aici. Dacă normele desfășurării procesului au ca efect blocarea efectivă și absolută a accesului la anumite informații, condiționând de îndeplinirea anumitor pași procedurali, etape justificate prin importanța pe care asemenea informații o poartă, se poate susține încălcarea dreptului la un proces echitabil sau a principiului unicității, imparțialității și al egalității justiției pentru toți. Însăși Constituția prevede, potrivit art. 53 alin. (1), posibilitatea restrângerii exercițiului unor drepturi – inclusiv a garanțiilor aferente unui proces echitabil – pentru rațiuni legate de apărarea securității naționale[38] . De aceea, trebuie să ne cantonăm în situațiile în care desfășurarea procesului are ca efect blocarea efectivă și absolută a accesului la anumite informații. Acest lucru se întâmplă – pur ipotetic – doar dacă soluția de condamnare s-a dat doar pe baza unei singure probe , desemnată drept clasificată. Noi nu credem că un judecător a putut pronunța o condamnare bazată pe un element ilegal[39]. Oricum argumentul prezentat de Curtea Constituțională privind la transmiterea informațiilor clasificate către alți utilizatori, ce se va efectua numai „dacă aceștia dețin certificate de securitate sau autorizații de acces corespunzător nivelului de secretizare, iar accesul la informații clasificate este permis, cu respectarea principiului necesității de a cunoaște, numai persoanelor care dețin certificat de securitate sau autorizație de acces, valabile pentru nivelul de secretizare a informațiilor necesare îndeplinirii atribuțiilor de serviciu (în această situație regăsindu-se și avocatul, deci apărătorul inculpatului)”. Principiul necesității de a cunoaște toate probele aparține, în primul rând, acuzatului și , mediat, apărătorului. Apreciem că efectele Legii nr. 182 din 12 aprilie 2002 privind protecția informațiilor clasificate[40], nu se apropie de o legală soluționare a diferendului. Articolul 24 alin. (10) din Legea nr. 182/2002 generează o gravă încălcare a dreptului la un proces echitabil, atunci când informațiile clasificate sunt folosite ca probe într-o cauză penală. Folosirea informațiilor clasificate nu are ce căuta într-un proces penal, când toate probele trebuie cunoscute cel puțin de părți. Cei care aveau interesul în manipularea informațiilor de care dispuneau au profitat de autoritatea de care beneficiau în cealaltă autoritate, judecătorească. Nici Ordonanța de urgență nr. 6 și nici alte acte normative inferioare sau interne nu puteau soluționa problema. Curtea Constituțională a semnalat doar dificultățile, fără a avea competență legiuitoare pozitivă. Înlăturarea prevederilor de peste lege ale protocoalelor din 2009 , ca și modificările procedurii penale nu duc la o soluție pozitivă. Absurdul situației constă în folosirea accesului ORNISS într-o procedură penală, unde probele trebuie arătate părților. S-a ajuns până acolo încât s-a cerut judecătorilor să opereze cu două măsuri[41]. Întotdeauna zonele tulburi profită celor ce nu doresc să se bazeze pe adevăr. Concluzia noastră constă în aceea că orice text normativ, pentru a produce efecte normale, trebuie aplicat cu bună credință. Mai ridicăm o problemă: dacă nu se permite apărătorului inculpatului – și inculpatului însuși[42], adăugăm noi, – accesul la toate informațiile ( mai ales, clasificate), și cum acestea nu pot servi la pronunțarea niciunei soluții, de ce a permis un procuror să parvină judecătorului? De ce ar fi avut nevoie de o presiune extrajudiciară? Premisa este a unor suficiente dovezi întru condamnare! Interesul ministerului public este acela de a obține o pedeapsă! În Cauza Bucur, reclamantul consideră că refuzul autorităților naționale de a administra anumite probe pentru a verifica autenticitatea actelor de autorizare a interceptării și justificarea lor legală în raport cu legislația privind siguranța națională, elemente-cheie în cadrul procedurii penale care a dus la condamnarea sa, a încălcat dreptul său la un proces echitabil, precum și principiul egalității armelor[43]. Guvernul român consideră că atât principiul respectării egalității armelor, cât și principiul contradictorialității au fost respectate, întrucât instanțele s-au pronunțat pe baza probelor propuse de reclamant sau administrate din oficiu. Prin respingerea anumitor cereri de probe formulate de reclamant, instanțele și-ar fi motivat decizia. În cele din urmă, Guvernul observă că, astfel cum rezultă din partea introductivă a hotărârii pronunțate în primă instanță, în care sunt enumerate probele depuse în cadrul procedurii, documentele incluse în volumele „strict secrete” nu au fost luate în considerare. Pe de altă parte, acesta consideră că principiul contradictorialității nu implică în mod necesar ca toate probele să fie prezentate în ședință publică în fața inculpatului. Motivarea SRI referitoare la siguranța națională și protecția metodelor de investigare a infracțiunilor ar fi constituit o justificare serioasă în raport cu acest principiu. Curtea Europeană a Drepturilor Omului reamintește că admisibilitatea probelor intră în primul rând sub incidența normelor de drept intern și că, în principiu, este sarcina instanțelor naționale să evalueze mijloacele de probă adunate de acestea. Misiunea încredințată, prin convenție, Curții nu este aceea de a se pronunța dacă anumite probe au fost admise în conformitate cu legea, ci de a verifica dacă procedura considerată în ansamblul său, inclusiv modalitatea de prezentare a mijloacelor de probă, a avut un caracter echitabil (Van Mechelen și alții c Țărilor de Jos, 23 aprilie 1997, § 50, Culegere de hotărâri și decizii 1997–III). Dreptul la un proces echitabil, garantat de art. 6 § 1 din convenție, înglobează, printre altele, dreptul părților în proces de a prezenta observațiile pe care le consideră relevante pentru cauza lor. Întrucât convenția nu vizează garantarea unor drepturi teoretice sau iluzorii, ci a unor drepturi concrete și efective (ArticocItaliei,13 mai 1980, § 33, seria A nr. 3), acest drept nu poate fi considerat efectiv decât dacă aceste observații sunt cu adevărat „înțelese”, adică examinate cu atenție de instanța sesizată. Altfel spus, art. 6 implică în special în sarcina „instanței” obligația de a efectua o examinare efectivă a motivelor, argumentelor și probelor propuse de părți, cu excepția cazului în care se apreciază relevanța acestora [Perez c Franței (MC), nr. 47287/99, pct. 80, CEDO 2004–I, și Van de Hurk c Țărilor de Jos, 19 aprilie 1994, seria A nr. 288]. În ceea ce privește prezenta cauză, Curtea observă că reclamantul solicitase administrarea mai multor mijloace de probă pentru a demonstra că actele de autorizare fuseseră emise de procuror după interceptarea convorbirilor telefonice și că, în orice caz, nu erau justificate de motive legate de siguranța statului . Curtea ia act de faptul că, prin decizia din 14 martie 1997, Tribunalul Militar a declarat că mijlocele de probă sus-menționate erau lipsite de pertinență. În ceea ce privește în special documentația aferentă cererilor de autorizare, declarațiile privind urmările interceptările telefonice și cele nouă plângeri penale, tribunalul a considerat că acestea nu erau utile cauzei respective. Referitor la registrul Parchetului în care se consemnau actele de autorizare a interceptării, tribunalul a constatat că cererile SRI și actele de autorizare emise de Parchet aveau date certificate de autoritățile publice și că autenticitatea acestora nu putea fi verificată decât prin intermediul unei proceduri de certificare a autenticității. Prin decizia din 7 iunie 1999, Curtea Militară de Apel a respins și cererile de probe sus-menționate, pronunțându-se că probele în cauză fuseseră deja administrate. Curtea europeană a constatat că refuzând să verifice dacă părea justificată clasificarea „strict secret” în lumina eventualelor date culese de SRI, precum și să răspundă la întrebarea dacă interesul păstrării confidențialității informațiilor prevala asupra interesului public de a lua cunoștință de presupusele interceptări fără drept, instanțele interne nu s-au străduit să examineze cauza sub toate aspectele, limitându-se la a constata doar existența actelor de autorizare prevăzute de lege. Or, era vorba despre un argument esențial în apărarea reclamantului, pe care instanțele l-au lăsat fără răspuns. Aceste elemente îi sunt suficiente Curții pentru a concluziona că această cauză care a condus la condamnarea penală a reclamantului nu a fost soluționată într-un mod echitabil. În concluzie,a fost încălcat art. 6 § 1 din Convenție (§ 132). Potrivit art.15 lit. b) din Legea nr.182/2002, noțiunea de „informații clasificate” se definește ca fiind informațiile, datele, documentele de interes pentru securitatea națională, care, datorită nivelurilor de importanță și consecințelor care s-ar produce ca urmare a dezvăluirii sau diseminării neautorizate, trebuie să fie protejate[44] . Clasele de secretizare sunt: secrete de stat și secrete de serviciu; informațiile secrete de stat sunt informațiile care privesc securitatea națională, prin a căror divulgare se pot prejudicia siguranța națională și apărarea țării, în timp ce informațiile secrete de serviciu sunt informațiile a căror divulgare este de natură să determine prejudicii unei persoane juridice de drept public sau privat [art. 15 lit. c) – e) din Legea nr.182/2002]. Articolul 303, art.407 și art.304 din Codul penal reglementează Divulgarea informațiilor secrete de stat, Divulgarea secretului care periclitează securitatea națională și Divulgarea informațiilor secrete de serviciu sau nepublice. Potrivit art.178 alin.(1) C. pen., informații secrete de stat sunt informațiile clasificate astfel, potrivit legii, iar divulgarea acestora este incriminată prin art.303 sau art.407 C. pen., după caz. Prin urmare, numai informațiile secrete de stat sunt definite prin raportare la noțiunea explicitată prin Legea nr.182/2002. Dacă noțiunea de „secret de serviciu”, nedefinită de Codul penal, poate fi interpretată prin prisma art.15 lit. e) din Legea nr.182/2002, ca fiind parte a informațiilor clasificate, informațiile nepublice nu sunt informații clasificate în sensul Legii nr.182/2002. Potrivit Legii nr.182/2002, informațiile clasificate sunt fie informațiile secrete de stat, fie cele secrete de serviciu. Prin urmare, art.304 C. pen. are în vedere și o altă categorie distinctă de informații care, fără a fi clasificate, nu sunt destinate publicității. Definirea informațiilor nedestinate publicității ca fiind o categorie de informații clasificate apare ca fiind contradictorie, din moment ce aceste informații nu sunt nici informații secrete de stat, nici secrete de serviciu în sensul Legii nr.182/2002. Art 304 C. pen. în vigoare a fost astfel redactat tocmai pentru că s-au abrogat și nu au fost reluate alte infracțiuni, precum divulgarea secretului economic [fostul art.298 C. pen. din 1969], divulgarea unor informații referitoare la martorul protejat [fostul art.20 din Legea nr.682/2002 privind protecția martorilor[45],] etc. De aceea, informațiile nedestinate publicității au o altă sferă de cuprindere și nu au legătură cu informațiile clasificate. Întrucât o asemenea viziune asupra conceptului de informații nedestinate publicității duce la identificarea acestuia cu cel de informații clasificate, art.304 C. pen., care incriminează divulgarea atât a informațiilor secrete de serviciu — informații clasificate —, cât și a informațiilor nedestinate publicității, devine inaplicabil în această ultimă ipoteză. Rezultă că, prin modul de definire a acestui concept, legiuitorul ar crea o antinomie intralegală, ceea ce este contrar art.1 alin.(5) din Constituție. Mai mult, dacă se pune semnul egalității între informațiile nedestinate publicității și cele clasificate, s-ar ajunge la limitarea sferei de aplicare a art.304 C. pen., prin raportare la art.308 alin.(1) din același cod, potrivit căruia „Dispozițiile art.289—292, 295, 297—300 și art.304 privitoare la funcționarii publici se aplică în mod corespunzător și faptelor săvârșite de către sau în legătură cu persoanele care exercită, permanent ori temporar, cu sau fără o remunerație, o însărcinare de orice natură în serviciul unei persoane fizice prevăzute la art.175 alin.(2) ori în cadrul oricărei persoane juridice”, astfel încât, de cele mai multe ori, faptele săvârșite de către sau în legătură cu persoanele care exercită, permanent ori temporar, cu sau fără o remunerație, o însărcinare de orice natură în serviciul unei persoane fizice prevăzute la art.175 alin.(2) ori în cadrul oricărei persoane juridice care se referă la divulgarea informațiilor nedestinate publicității, și nu a celor secrete de serviciu, nu vor putea face obiectul normei de incriminare. Pentru aceste motive, Curtea reține că definiția oferită noțiunii de „informații nedestinate publicității”, cuprinsă în art. I pct.2 [cu referire la art.1871] din proiectul de lege, încalcă art.1 alin.(5) din Constituție în componenta sa de calitate a legii, întrucât este contradictorie și nu se coroborează cu Legea nr.182/2002[46]. CONFLICT DE INTERESE Înalta Curte de Casație și Justiție a hotărât că participarea unui funcționar public la luarea unor decizii de natură să faciliteze obținerea unor avantaje de natură patrimonială pentru o asociație al cărei președinte și membru fondator este soțul respectivului funcționar public constituie o încălcare a prevederilor legale privind regimul juridic al conflictelor de interese, astfel cum acesta e stabilit prin conținutul dispozițiilor art. 70 și 72 din Legea nr. 161/2003 privind unele măsuri pentru asigurarea transparenței în exercitarea demnităților publice, a funcțiilor publice și în mediul de afaceri, prevenirea și sancționarea corupției. În speță, reclamanta, care deținea funcția de Secretar General al Guvernului, a aprobat închirierea de către R.A.–A.P.P.S., în condiții avantajoase, a unui spațiu asociației unde soțul acesteia avea calitățile menționate, deși o astfel de conduită îi era interzisă de prevederile art. 72 din Legea nr. 161/2003[47]. Prin sentința civilă nr.3526 din 25 mai 2012 a Curții de Apel București, S. a VIII-a contencios administrativ și fiscal acțiunea formulată a fost admisă, instanța dispunând anularea raportului întocmit de intimata Agenția Națională pentru Integritate sub nr.2277/G/II din 16.01.2012 Prima instanță a constatat că reclamanta a fost informată cu privire la faptul că, în conformitate cu prevederile art.8 alin. (1), (2) și (3) și art.10 lit. b) din Legea nr.176/2010, iar urmare a transmiterii celei de a doua informări la data de 29.12.2011, reclamanta a trimis pe adresa Agenției Naționale de Integritate o adresă referitoare la „modalitatea comunicării de A.N.I. a faptului că au fost identificate elemente în sensul existenței unui conflict de interese, fără a se face vreo referire la actul, acțiunea, la ce se referă și când au avut loc pentru a se prezenta un punct de vedere la speță”. Sub acest aspect s-a constatat și că reclamanta nu a răspuns la nici unul dintre apelurile telefonice efectuate de A.N.I, motiv pentru care la data de 10.01.2012, s-a revenit cu adresa nr.1238/G/II din 10.01.2012 prin care i s-a comunicat, faptul că urmare a verificărilor efectuate au fost identificate elemente în sensul existenței unui conflict de interese, întrucât în perioada exercitării funcției publice de Secretar General al Guvernului a încălcat prevederile art.70 și art.72 din Legea nr.161/2003. Instanța fondului a considerat ca raportul ANI este nelegal pe fond. Astfel, conform Legii nr.161/2003 persoana care exercită funcția de membru al Guvernului, secretar de stat, subsecretar de stat sau funcții asimilate acestora, prefect ori subprefect este obligată să nu emită un act administrativ sau să nu încheie un act juridic ori să nu ia sau să nu participe la luarea unei decizii în exercitarea funcției publice de autoritate, care produce un folos material pentru sine, pentru soțul său ori rudele sale de gradul I. S-a reținut că petenta nu a obținut nici un folos material, constatările afișate pe site-ul instituției în comunicatul de presă neindicând care este „ interesul personal de natură patrimonială” cu referire la aprobarea privind închirierea spațiului unei asociații fără scop patrimonial, așa cum prevede art.1 alin.(2) din O.G. nr. 26/2000, care reglementează activitățile asociațiilor și fundațiilor și care specifică că aceasta face parte din categoria persoanelor juridice de drept privat” fără scop patrimonial”, de unde rezultă foarte clar lipsa oricărui conflict de interese. A mai constatat judecătorul fondului că aprobarea pentru spațiul de aproximativ 30 de metri, dată pentru firma în care soțul său era asociat, este dată de către RAAPPS, respectiv de către Directorul General și Directorul Comercial, sub condiții similare cu încă alte 23 de aprobări, date de același RAAPPS fără să o informeze, sau fără să emită vreun act în acest sens. De asemenea, nu a rezultat care este avantajul material procurat soțului reclamantei, atâta timp cât avizarea sediului s-a realizat pentru mai multe ONG-uri și, în plus, asociațiile/ fundațiile au un scop non-profit. Astfel, nu se poate reține existența unor foloase materiale ale soțului-președinte al asociației, decât dacă s-ar dovedi că acesta folosea în interes pur personal spațiul (locuință personală, birou personal), sau dacă ar realiza un comodat în interesul său urmat de subînchirieri oneroase pentru terți. Împotriva acestei sentințe, considerând-o netemeinică și nelegală a formulat recurs Agenția Națională de Integritate, invocând ca temei legal dispozițiile art.304 pct.8, 9 și art.3041 C. pr.civ. În motivarea căii de atac, se aduc critici sentinței recurate în sensul că, din perspectiva art.304 pct.9 C. pr. civ., hotărârea a fost dată cu aplicarea greșită a legii, întrucât, în raport de dispozițiile art.70 din Legea nr.161/2003, și probele existente la dosar se impune a se reține existența unui conflict de interese în ceea ce o privește pe intimata-reclamantă. Se susține că în cauza supusă judecății, contrar celor reținute de prima instanță, în raport de probele administrate, s-a dovedit că a existat un interes personal de natură patrimonială legat de obținerea unui spațiu necesar înființării asociației reprezentată de soțul intimatei-reclamante în calitate de președinte, cu o chirie preferențială, într-un cuantum cât mai scăzut decât cel existent pe piața imobiliară liberă. Se arată că reclamanta, în calitate de Secretar General al Guvernului a aprobat nota RAAPPS nr.5968 din 21.05.2010 privind atribuirea către Asociația „C.P.S.D.F.” la care membru fondator și președinte este soțul acesteia, a unui spațiu de 105,2 m.p. situat în București, pe o perioadă de 1 an, în baza căreia s-a încheiat contractul de locațiune nr.301 din 1.06.2010. Se susține că fără această aprobare nu putea fi atribuit spațiul asociației. Ulterior, la data de 2 iunie 2010, intimata-reclamantă în calitate de Secretar General al Guvernului a aprobat ca termenul de atribuire a spațiului să fie extins de la 1 la 5 ani. Astfel, se susține că prin aprobarea Notei R.A.A.P.P.S. și a prelungirii termenului de atribuire a spațiului, intimata-reclamantă, în calitate de Secretar General al Guvernului, a acționat cu încălcarea prevederilor legale privind regimul juridic al conflictelor de interese, încălcând obligația prevăzută de art.72 din Legea nr.161/2003 și participând la luarea unor decizii care au adus un folos material pentru soțul său, președintele asociației și membru fondator. Se menționează că în mod eronat instanța de fond a apreciat că nu a rezultat care este avantajul material procurat soțului reclamantei întrucât este evident că în absența aprobării date de aceasta, asociația nu ar fi putut închiria spațiul pe o perioadă de 1 an extinsă la 5 ani, nu ar fi putut face dovada existenței unui spațiu pentru a se înregistra și ar fi fost obligată să suporte diferența dintre cuantumul chiriei pe care ar fi fost obligată asociația să o plătească pentru închirierea spațiului necesar înregistrării de pe piața imobiliară liberă pe o perioadă de 5 ani și cuantumul chiriei stabilită de R.A. A.P.P.S. prin contractul de închiriere, fiind de notorietate că R.A. A.P.P.S. practică chirii mult mai scăzute. Invocând ca temei legal al recursului și dispozițiile art.304 pct.8 C.pr. civ., recurenta susține că instanța de fond a interpretat greșit actul juridic dedus judecății, schimbând natura ori înțelesul lămurit și vădit neîndoielnic al acestuia. Intimata-reclamantă a formulat întâmpinare prin care a solicitat respingerea recursului ca nefondat, apreciind sentința recurată ca legală și temeinică. Se arată, în esență, că susținerile recurentei din calea de atac nu se regăsesc în raportul de evaluare contestat și pentru care nu sunt administrate probe la dosar, încercându-se astfel reformarea și completarea actului administrativ contestat. Se menționează că A.N.I. nu a reușit să demonstreze cu probe certe, verosimile, existența conflictului de interese, așa cum este reglementat de art.70 și 72 din Legea nr.161/2003, iar sintagma „avantaj” nu este cuprinsă în definiția legală a conflictului de interese care se referă la interes personal de natură materială sau folos material personalin. În concret, intimata-reclamantă susține că nu s-a făcut dovada existenței unui interes personal de natură patrimonială, condiție imperativă pentru a se reține conflictul de interese conform dispozițiilor art.70, 72 din Legea nr.161/2003. Se susține că asociația căreia i-a fost închiriat spațiul cu aprobarea sa nu are scop patrimonial, nu are patrimoniu comun cu cel al soțului său și în caz de desființare patrimoniul acesteia nu se împarte între membrii fondatori, conform art.22 din Statut, Codului civil și O.G. nr.26/2000, iar chiria stabilită a fost calculată în mod similar cu toate asociațiile și fundațiile care aveau spații de la R.A.A.P.P.S., în condiții legale. Prin urmare, nu se poate reține un folos, un beneficiu material determinat în favoarea soțului său și care să se fi produs ca o consecință a actelor sale. Intimata-reclamantă a formulat și note scrise prin care a reiterat argumentele din cuprinsul întâmpinării și a depus la dosar înscrisuri referitoare la practica A.N.I. și la aspectele învederate. Instanța de recurs apreciază că motivul de recurs prevăzut de art.304 pct.9, în condițiile art.3041 C.pr. civ., potrivit căruia „hotărârea pronunțată este lipsită de temei legal ori a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greșită a legii” este fondat. Astfel cum rezultă din expunerea rezumativă prevăzută la pct.1 al prezentei decizii, reclamanta a formulat contestație împotriva Raportului de evaluare nr.2277/G/II din 16.01.2012 prin care s-a reținut că A.D.N. nu a respectat prevederile legale privind conflictul de interese, întrucât prin adresa nr.10506 din 21.05.2010 emisă de Secretariatul General al Guvernului a avizat Nota Regiei Autonome „Administrația Patrimoniului Protocolului de Stat” nr.5968 din 21.05.2010 având ca obiect atribuirea spațiului de 105,2 m.p. situat la parterul imobilului din str. M.B., pentru o perioadă de 1 an, Asociației „CPSDF”. De asemenea, prin adresa nr.10506 din 2.06.2010 emisă de Secretariatul General al Guvernului s-a aprobat extinderea termenului de atribuire de la 1 an la 5 ani, pentru același spațiu aparținând Asociației CPSDF, asociație condusă de T.A., soțul intimatei, aceasta participând în acest fel la luarea unor decizii care au produs un folos material acestuia, încălcând astfel dispozițiile art.70 și 72 din Legea nr.161/2003 privind unele măsuri pentru asigurarea transparenței în exercitarea demnităților publice, a funcțiilor publice și în mediul de afaceri, prevenirea și sancționarea corupției. Prin contestația formulată s-a solicitat a se constata nulitatea absolută a acestui raport de evaluare pentru argumentele arătate în cuprinsul cererii de chemare în judecată și, în subsidiar, anularea acestuia, motivat de faptul că nu a fost dovedit folosul material, condiție pentru a se reține existența conflictului de interese, conform art.70, 72 din Legea nr.161/2003. Prin sentința nr.3526 din 25.05.2012 a Curții de Apel București, S. contencios administrativ și fiscal s-a admis cererea reclamantei, anulându-se raportul contestat în cauză, reținându-se că nu a fost dovedit faptul că s-a produs un folos material pentru sine, pentru soțul sau rudele de gradul I, pentru a se reține existența conflictului de interese în ceea ce o privește pe reclamantă. Referitor la aspectele invocate de reclamantă în susținerea nulității absolute a raportului de evaluare, acestea nu au fost reținute a fi întemeiate de instanța de fond. Reclamanta nu a formulat recurs împotriva acestei sentințe, astfel că aceste aspecte nu mai pot fi repuse în discuție. Recursul formulat de A.N.I. vizează lămurirea problemei dacă în ceea ce o privește pe intimata-reclamantă se poate reține că nu a respectat prevederile legale privind conflictul de interese conform art.70 și 72 din Legea nr.161/2003. În concret, dacă a fost dovedită îndeplinirea condiției referitoare la un „interes personal de natură patrimonială”, respectiv „folos material pentru sine, pentru soțul său sau rudele de gradul I” pentru a se reține conflictul de interese în cauza dedusă judecății, în ceea ce o privește pe reclamantă. Potrivit art.70 din Legea nr.161/2003 „prin conflict de interese se înțelege situația în care persoana ce exercită o demnitate publică sau o funcție publică are un interes personal de natură patrimonială care ar putea influența îndeplinirea cu obiectivitate a atribuțiilor care îi revin potrivit Constituției și altor acte normative”. Articolul 72 din același act normativ, prevede că „persoana care exercită funcția de membru al Guvernului, secretar de stat, subsecretar de stat sau funcții asimilate acestora, este obligată să nu participe la luarea unei decizii în exercitarea funcției publice de autoritate care produce un folos material pentru sine, pentru soțul său ori rudele sale de gradul I”. Din cuprinsul acestor dispoziții rezultă că pentru a se reține existența conflictului de interese, trebuie îndeplinită condiția referitoare la „interesul personal de natură patrimonială” sau „folosul material” pentru sine, pentru soțul ori rudele sale de gradul I”. Din înscrisurile depuse la dosarul cauzei rezultă că intimata-reclamantă în calitatea sa de Secretar General al Guvernului, a aprobat, prin adresa nr.10506 din 21.05.2010 Nota R.A. – A.P.P.S. nr.5968 din 21.05.2010 privind cererea de atribuire cu nr.5968 din 20.05.2010, către Asociația „CPSDF”, aflată în curs de dobândire a personalității juridice, a spațiului în suprafață de 105,20 m.p. situat la parterul imobilului din str. M.B., în vederea stabilirii sediului social al asociației. Este adevărat că în nota RA – APPS se menționa ca perioadă a atribuirii 5 ani. Adresa nr.20/10506 din 21.05.2010 semnată de reclamantă a fost anulată prin adresa nr.20/10506 din 2.06.2010, emisă tot de reclamantă în calitatea sa de Secretar General al Guvernului, prin care s-a aprobat atribuirea spațiului asociației pe o perioadă de 5 ani. Însă contractul de închiriere/locațiune cu nr. 301, a fost încheiat la 1 iunie 2010, pe o perioadă de 5 ani, anterior aprobării. Necontestat este faptul că membru fondator și președinte al asociației este soțul reclamantei, T.A., care, potrivit actului constitutiv a adus ca aport în lei suma de 350 lei la constituirea patrimoniului social al acesteia. Aprobările pentru atribuirea spațiului au fost acordate și semnate de intimata-reclamantă în calitate de Secretar General al Guvernului, în condițiile în care, potrivit art. 1 alin.(2) din HG nr. 60/2005 RA-APPS „este persoană juridică și funcționează pe bază de gestiune economică și autonomie financiară sub autoritatea Secretariatului General al Guvernului, care îndeplinește față de aceasta atribuțiile legale prevăzute pentru ministerul de resort.” Potrivit dispozițiilor art.6 alin.(2) din H.G. nr.60/2005 privind organizarea și funcționarea R.A. – APPS, cu modificările și completările ulterioare, „atribuirea, în condițiile legii, către instituții publice care se autofinanțează, organizații sindicale, partide politice, fundații, asociații, cabinete de avocatură, birouri notariale, unități aparținând cultelor religioase, unități din domeniul presei sau edituri, a spațiilor pentru birouri și pentru alte destinații din imobilele ce se află în administrarea regiei, se face de către aceasta, cu aprobarea Secretariatului General al Guvernului”. De asemenea, conform art. 6 alin.(4) din HG nr.60/2005 „Atribuirea, în totalitate sau în parte, a imobilelor, construcții și terenuri aflate în administrarea regiei, către alte persoane juridice decât cele prevăzute la alin. (1), se face pe bază de contracte de asociere, de închiriere, de prestări de servicii, încheiate potrivit legii, cu aprobarea Secretariatului General al Guvernului.” Deci, în raport de aceste dispoziții, atribuirea spațiului cât și încheierea contractului de închiriere nu se putea realiza fără aprobarea Secretariatului General al Guvernului, respectiv reclamantei. Este adevărat că atribuirea se putea face, în condițiile legii, și către fundații sau asociații. Din înscrisurile de la dosar și de altfel, necontestat este faptul că la momentul acordării/semnării aprobării, asociația menționată nu dobândise personalitate juridică și deci nu se încadra în categoria subiectelor enumerate de art.6 alin.(2) din H.G. nr.60/2005 care puteau beneficia de atribuirea spațiilor deținute de R.A. – A.P.P.S., aprobarea intervenind la 2 iunie 2010, ulterior încheierii contractului de locațiune nr. 301 din 1 iunie 2010. Din cele expuse, este evident că, prin aprobarea dată de reclamantă în calitatea de Secretar General al Guvernului asupra cererii și notei de atribuire a spațiului la 21.05.2010, într-un termen foarte scurt, de o zi, respectiv aceeași zi, precum și în raport de faptul că această cerere a fost aprobată deși nu a fost formulată de unul din subiectele nominalizate de dispozițiile legale menționate anterior, iar aprobarea din 2 iunie 2010 a intervenit ulterior contractului de locațiune nr. 301 din 1 iunie 2010, asociației i-a fost facilitată astfel posibilitatea de a face dovada sediului în vederea obținerii personalității juridice, potrivit cerinței impuse de art.5 din O.G. nr.26/2000, în condiții avantajoase patrimonial, fiind de notorietate că R.A. – A.P.P.S. practică chirii mult mai scăzute decât cele de pe piața imobiliară liberă. Mai mult, aprobarea a vizat inclusiv posibilitatea de a se încheia contractul de închiriere, inclusiv plata chiriei la o dată nedeterminată ce era lăsată la libera apreciere, după dobândirea personalității juridice, fapt ce era în favoarea solicitantei. Este evident că deciziile reclamantei în acordarea aprobărilor în modalitatea reținută anterior au fost influențate de calitatea pe care soțul său o deținea în cadrul asociației și care participase cu un aport în numerar la constituirea patrimoniului acesteia, afectând imparțialitatea, respectiv atitudinea neutră la care aceasta era obligată în virtutea funcției deținute, de Secretar General al Guvernului. În acest context, se reține că există un interes personal de natură patrimonială prin faptul că un membru al familiei reclamantei, respectiv soțul său, implicat patrimonial, era membru fondator și președintele asociației ce a solicitat și a beneficiat de spațiul închiriat urmare a aprobării date de reclamantă, care deținea funcția de Secretar General al Guvernului, în condițiile reținute în raport de înscrisurile existente la dosar. Or, implicarea patrimonială a soțului său și acordarea aprobării închirierii spațiului de reclamantă asociației unde acesta avea calitățile menționate, în situațiile de fapt expuse, confirmă inclusiv folosul material al soțului său. Reclamanta, în raport de dispozițiile art.72 din Legea nr.161/2003, avea obligația de a nu emite vreun act administrativ sau să nu încheie un act juridic ori să nu ia sau să nu participe la luarea unei decizii în exercitarea funcției publice deținute care produce un folos material pentru soțul său. Prin aprobările date în maniera expusă, având ca obiect atribuirea spațiului menționat și vizat de asociația al cărei președinte și membru fondator era soțul său, implicat patrimonial, căruia evident i-a fost produs un folos material, a încălcat prevederile legale privind regimul juridic al conflictelor de interese, astfel cum este prevăzut de art.70 și 72 din Legea nr.161/2003. Prin urmare, față de toate considerentele expuse, motivul de recurs prevăzut de art.304 pct.9 C.pr. civ. este fondat, fiind nelegală și netemeinică hotărârea instanței de fond prin care a anulat Raportul de evaluare nr.2277/G/II din 16.01.2012 ce o privește pe reclamantă, cu interpretarea greșită a situației de fapt, precum și a dispozițiilor legale incidente în cauză. Înalta Curte reține că motivul de recurs prevăzut de art.304 pct.8 C.pr. civ. a fost doar indicat și nu dezvoltat, astfel că în lipsa unor critici subsumate acestui motiv, soluția instanței de fond nu poate fi supusă controlului de legalitate al instanței de recurs. Față de cele reținute, în considerentele acestei decizii, instanța de recurs a apreciat că sunt nefondate toate susținerile intimatei-reclamante formulate în apărare. Practica recurentei-pârâte invocată nu prezintă relevanță în cauză, nefiind izvor de drept. În concluzie, Înalta Curte, în temeiul art.312 alin.(1) teza I C.pr. civ., art.20 din Legea nr.554/2004 cu modificările și aprobările ulterioare, a admis recursul recurentei, a casat sentința recurată și, rejudecând cauza, a respins acțiunea, actul administrativ atacat – Raportul de evaluare nr.2277/G/II din 16.01.2012 al A. N. I. , fiind legal și temeinic[48]. Prin cererea înregistrată pe rolul Curții de Apel Suceava S. a II-a Civila, de Contencios Administrativ și Fiscal, reclamantul L.G. a solicitat, în contradictoriu cu pârâta A. N. I. București, anularea Raportului de evaluare emis de pârâta . In motivare, reclamantul a arătat ca prin lucrarea nr.XXX, pârâta sustine ca s-a sesizat din oficiu la faptul ca el, în calitate de deputat, nu ar fi respectat regimul juridic al conflictului de interese și incompatibilitatilor, intrucat a avizat Contractul de munca incheiat de Camera Deputatilor cu fratele sau, L.I., angajat în functia de sofer la Biroul Parlamentar L.G. In considerentele Raportului de evaluare, pârâta sustine că s-ar fi încălcat prevederile art. 70 și art.71 din Legea nr.161/2003, fără a aduce dovezi în acest sens și în urma unei evaluari care, desi a durat aproape 1 an ( 16.11.2010 – 07.11.2011 ), nu a depășit bariera superficialitatii. A considerat ca false afirmatiile pârâtei potrivit cărora el ar fi propus angajarea și ar fi avizat contractul de muncă al „sotiei”, precum și Concluzia nr.l, privind angajarea fratelui sau în functia de „expert” . A mai aratat ca dispozitiile art.70-79 din Titlul IV al Legii nr.161/2003, reglementeaza conflictul de interese pentru persoanele care ocupa functiile și demnitatile publice prevazute la art.72-79, între care nu se află și calitatea de deputat. Alte conflicte de interese sunt prevazute la art.99 – 1001 din Legea nr.161/2003 care nu se aplica, de asemenea, membrilor Parlamentului. Astfel, norma juridică generală prevazută la art.70-71 nu se poate invoca făcând abstractie de normele juridice speciale prevazute la art.72-79 din Titlul IV al Legii nr.161/2003. De altfel, nici legea specială, Legea nr.96/2006 privind Statutul deputatilor și al senatorilor, nu reglementeaza pretinsul conflict de interese invocat de pârâta . Formularea acuzatiilor privind pretinsul conflict de interese nu tine cont de cadrul legal în vigoare cu privire la Biroul Parlamentar. Potrivit prevederilor art.38 alin.(6) din Legea nr.96/2006 privind Statutul deputatilor și al senatorilor, în cazul angajarii personalului birourilor parlamentare ale deputatilor, pe baza unui contract de munca pe durata determinată, încadrarea salariatilor se face prin ordin al secretarului general al Camerei Deputatilor, la propunerea deputaților în cauză. De asemenea, în conformitate, cu prevederile art.26 alin.(8) din Regulamentul de organizare și functionare a serviciilor Camerei Deputatilor, publicat în Monitorul Oficial al Romaniei, Partea I, nr.922/14.11.2006, numirea în functii a personalului la birourile parlamentare din circumscriptiile electorale se face la propunerea deputatului respectiv. La avizarea Contractului de munca nr.3206 au fost respectate prevederile legale sus-mentionate, iar cerintele de legalitate au fost verificate de compartimentele de specialitate ale Camerei Deputatilor, prealabil emiterii Ordinului Secretarului General de numire în functie a persoanei în cauza. Potrivit Regulamentului de organizare și functionare a Serviciilor Camerei Deputatilor, asigurarea conditiilor organizatorice, materiale și asistenta de specialitate pentru pregatirea și desfasurarea activitatii parlamentare este în sarcina Secretariatului General, caruia ii revine și responsabilitatea de a incheia în conditii legale contractele de munca ale personalului din circumscriptiile electorale. Ori, Secretarul General al Camerei nu a refuzat propunerea referitoare la angajarea d-lui L.I., evident pentru motivul ca nu a existat nici un impediment legal. A mai sustinut ca în mod tendentios pârâta a invocat realizarea unui “folos material” în suma de 31.402 lei, care reprezinta, în realitate, remuneratia cuvenita pentru munca desfasurata, asa cum se prevede la art.159 alin. (1) și (2) din Codul Muncii, de un sofer, în perioada ianuarie 2005 – februarie 2011, ceea ce corespunde unui venit mediu lunar net de 424 lei. In fine, a mai invocat reclamantul, Hotararea privind interpretarea unitara a art.38 alin.(6) din Legea nr.96/2006 adoptata la data de 18.10.2011 de Comisia permanenta a Camerei Deputatilor și Senatului privind Statutul deputatilor și al senatorilor și publicata în Monitorul Oficial al Romaniei, Partea a II-a, nr.29/C/19.10.2011, apreciind ca în cauza dedusa judecatii nu poate fi vorba despre un conflict de interese, impartialitatea și integritatea sa nefiind în mod intemeiat și dovedit contestate. A solicitat admiterea contestatiei și anularea raportului de evaluare contestat, ca fiind nelegal și netemeinic. In drept, a invocat prevederile Legii nr. 176/2010, ale Legii nr. 161/2003, ale Legii nr. 96/2006 și Hotararea din 18.10.2011 și ale Legii nr. 53/2003. Prin intampinare, pârâta A. N. I. a solicitat respingerea actiunii reclamantului ca nefondata și constatarea ca legala și temeinica a evaluarii efectuate de pârâta , privind starea de conflict de interese în care s-a aflat reclamantul, intrucat a propus angajarea fratelui sau și a avizat contractul individual de munca al acestuia în cadrul Biroului Parlamentar – Circumscriptia electorala nr. XX Suceava, incalcand astfel prevederile Legii nr. 161/2003 privind unele masuri pentru asigurarea transparentei în exercitarea demnitatilor publice, a functiilor publice și în mediul de afaceri, prevenirea și sanctionarea coruptiei. A apreciat, ca neintemeiate, apararile reclamantului privind legalitatea incheierii contractului individual de munca, prin care fratele sau a fost angajat în cadrul Biroului Parlamentar – Circumscriptia electorala nr.XX Suceava. A aratat ca la data de 15.11.2010, în temeiul art. 12 alin.(1) și alin.(2) lit. b} din Legea nr. 176/2010 privind Integritatea în exercitarea functiilor și demnitatilor publice, pentru modificarea și completarea Legii nr. 144/2007 privind infiintarea, organizarea și functionarea Agentiei Nationale de Integritate, precum și pentru modificarea și completarea altor acte normative, Agentia Nationala de Integritate s-a sesizat din oficiu în lucrarea nr. XXX ca urmare a publicarii unui articol dintr-un ziar, cu privire la faptul ca reclamantul, deputat în Parlamentul Romaniei, nu a respectat regimul juridic al conflictelor de interese și al incompatibilitatilor. Astfel, în scopul verificarii aspectelor semnalate, în temeiul dispozitiilor art. 8, art. 10 lit. a) , b, e și f din Legea nr. 176/2010 privind integritatea în exercitarea functiilor și demnitatilor publice, pentru modificarea și completarea Legii nr.144/2007 privind infiintarea, organizarea și functionarea A. N. I. , precum și pentru modificarea și completarea altor acte normative s-a procedat la informarea reclamantului cu privire la declansarea procedurii de evaluare a regimului juridic al incompatibilitatilor și a conflictului de interese, în perioada în care acesta a exercitat demnitatea de deputat în Parlamentul Romaniei. Aceasta informare s-a efectuat prin scrisoare recomandata cu confirmare de primire, inregistrata la A. N. I. sub nr. 91707/G/II/22.12.2010, scrisoare pe care aceasta a primit-o de la oficiul postal la data de 29.12.2010, asa cum rezulta din confirmarea de primire semnata de destinatar. In temeiul art. 15 alin 1 din Legea nr. 176/2010, s-au solicitat documente și informatii nepublice de la institutii și autoritati publice ce le detin și care sunt necesare desfasurarii activitatii de evaluare, comparativ cu cele cuprinse în declaratiile de avere și de interese, depuse de dl. L.G. în perioada 2008 și pana în prezent. Datele solicitate au fost transmise în termenul prevazut de lege. Urmare a analizarii datelor și documentelor primite s-a conturat existenta unor indicii referitoare la incalcarea legislatiei în materia conflictelor de interese în sensul prevazut de art.70 și a dispozitiilor art. 2531 C. pen., prin propunerea de angajare a fratelui sau și avizarea contractului de munca al acestuia. A sustinut pârâta că prin solicitarea adresata Secretariatului General al Camerei Deputatilor de incadrare în munca a fratelui acestuia, în functia de sofer, în cadrul Biroului parlamentar al reclamantului, în calitate de deputat, și prin incheierea contractului individual de munca nr.3206, avizat și de catre reclamant au fost incalcate prevederile art. 70, 71 și 72 din Legea nr. 161/2003, reclamantul avand un interes personal în ceea ce priveste angajarea fratelui sau. De asemenea, prin Contractul individual de munca nr.x/30.12.2004, precum și cel incheiat sub acelasi numar la data de 30.12.2008 reclamantul a propus și a avizat angajarea fratelui sau L.I., pe postul de sofer în cadrul Biroului parlamentar personal. Veniturile obtinute de dl. L.I. din activitatile prevazute în contractul individual de munca nr. 3206/30.12.2004, precum și cel incheiat sub acelasi numar la data de 30.12.2008, în perioada ianuarie 2005 – 07.03.2011, au fost în cuantum net de 31.402 lei. In fine, a invocat pârâta și prevederile art.25 alin. (1) și 2 din Legea nr.176/2010. Prin sentinta nr.29 din 26.01.2012, Curtea de Apel Suceava – Sectia a II-a Civila, de Contencios Administrativ și Fiscal a admis actiunea și a anulat Raportul de evaluare intocmit de Agentia Nationala de Integritate, retinand urmatoarele: Reclamantul L.G. a supus controlului de legalitate raportul de evaluare din data de 7.11.2011 intocmit de Agentia Nationala de Integritate prin care la capitolul IV “CONCLUZII“ s-a constatat ca nu a respectat regimul juridic al conflictelor de interese, intrucat a propus angajarea fratelui sau, domnul L.I. I. în functia de expert la Biroul parlamentar și a avizat contractul individual de munca al acestuia, incalcand astfel prevederile Legii nr. 161/ 2003. Prin punctul III al raportului de evaluare s-a retinut de catre emitenta ca reclamantul a incalcat legislatia în materia conflictelor de interese prevazuta de art. 70 și art. 71 din Legea nr. 161/2003 privind unele masuri pentru asigurarea transparentei în exercitarea demnitatilor publice, a functiilor publice și în mediul de afaceri, prevenirea și sanctionarea coruptiei. A retinut A. N. I. ca, potrivit principiilor enuntate în art. 70 și art. 71 din actul normativ menționat, persoanele care dețin funcții publice sunt obligate sa manifeste o atitudine neutra și imparțială față de interesele lor de orice natură, acestor persoane fiindu-le interzis sa abuzeze în orice fel de pozițiile pe care le dețin și sa obțină anumite beneficii pentru ei, rudele sau alte persoane, în considerarea funcției lor. Se retine în continuare ca, prin propunerea angajării și avizarea contractului individual de munca al fratelui sau, reclamantul nu a manifestat o atitudine neutra, imparțială și obiectiva fata de interesele patrimoniale ale sale și ale familiei sale. Pentru soluționarea cauzei, Curtea a reținut ca, instituirea regimului incompatibilităților și conflictului de interese în exercitarea demnităților și funcțiilor publice reprezintă restrângerea exercițiului unor drepturi și libertăți prevăzute în Constituție. Conform dispozițiilor din art. 53 din legea fundamentala, restrângerea exercițiului unor drepturi sau al unor libertăți este posibila numai prin lege și numai daca se impune pentru situațiile expres prevăzute în acest articol. Fiind instituite cu titlu de excepție, dispozițiile prin care se reglementează conflictul de interese sunt de stricta interpretare și aplicare. Din lecturarea Legii nr.161/2003 rezulta ca în materia conflictului de interese nu exista nici o dispoziție care sa se refere la deputați sau senatori. Lipsa reglementarii a fost adesea criticata de analiștii politici care au susținut ca o asemenea omisiune nu ar fi întâmplătoare. Cu toate acestea nici prin actele normative ulterioare care au completat și modificat legea de baza nu au fost enumerate situațiile în care deputații sau senatorii se afla în conflict de interese. Constituind restrângeri ale exercițiului unor drepturi civile, situațiile în care o persoana se afla în conflict de interese nu se poate face numai în baza principiilor generale prevăzute în art. 70 și 71 din Legea nr.161/2003, fără ca dispozițiile legale sa prevadă situațiile în care deputații și senatorii sunt în conflict de interese. Extinderea interpretării legii și aplicarea ei la persoane care ocupa funcții de demnitate publica fără o prevedere expresa constituie un exces de putere în sensul art. 2 alin. 1 lit. n din Legea 554/2004, adică o exercitare a dreptului de apreciere al A. N. I. prin încălcarea drepturilor și libertăților cetățenilor. Interpretarea data de pârâta dispozițiilor art. 70 și 71 din Legea nr.161/2003 și extinderea lor la alte categorii de demnitari decât cele la care legea se refera expres constituie și o încălcare a dispozițiilor art. 10 din Noul cod civil, cu aplicabilitate generala în materia drepturilor civile. Acest articol interzice analogia și dispune ca “Legile care deroga de la o dispoziție generala, care restrâng exercițiul unor drepturi civile sau care prevăd sancțiuni civile se aplica numai în cazurile expres și limitativ prevăzute de lege .” Manifestarea excesului de putere justifica acțiunea reclamantului în contencios administrativ, astfel încât în temeiul art. 8 alin. 1 și art. 18 alin. 1 din Legea 554/2004, Curtea a admis acțiunea și a anulat raportul de evaluare întocmit de pârâtă și supus controlului de legalitate în prezenta cauza[49]. PRONUNȚAREA UNEI HOTĂRÂRI PREALABILE. VARIANTA PRIVITOARE LA RAPORTURILE COMERCIALE. INFRACȚIUNEA DE CONFLICT DE INTERESE Prin Decizia nr. 6/2017[50], I. C. C. J. a admis sesizarea formulată de Curtea de Apel Timișoara – S. penală în Dosarul nr. 9.694/55/2015 și a stabilit că fapta funcționarului public care, în exercitarea atribuțiilor de serviciu, a îndeplinit un act ori a participat la luarea unei decizii prin care s-a obținut, direct sau indirect, un folos patrimonial pentru o persoană cu care s-a aflat în raporturi comerciale intră sub incidența Deciziei Curții Constituționale nr. 603/ 2015, fiind dezincriminată, indiferent de data îndeplinirii actului ori a participării la luarea deciziei și indiferent de data raporturilor comerciale. Curtea Constituțională precizase ca moment al incidenței neconstituționalității data de 1 octombrie 2011, spre deosebire de perioada anterioară în care textul a respectat exigența previzibilității, întrucât sintagma “raport comercial” era definită atât în Codicele de comerț din 1887, cât și în Codul comercial Carol al II-lea, acte normative care au fost abrogate ca urmare a intrării în vigoare a Codului civil, începând cu data de 1 octombrie 2011. Astfel, Curtea Constituțională a statuat că până la data de 1 octombrie 2011 sintagma “raporturi comerciale” a respectat exigența previzibilității, iar după această dată nu mai este respectată. Faptele comise până la data de 1 octombrie 2011 rămân incriminate, indiferent de încadrarea juridică a acestora în dispozițiile art. 2531 C. pen. anterior sau în dispozițiile art. 301 din Codul penal în vigoare, iar efectele pentru viitor sau pentru cauzele pendinte constau în excluderea din tipicitatea infracțiunii a sintagmei “raport comercial”. Deci nu este vorba de o dezincriminare, efectele deciziei Curții Constituționale aplicându-se pentru viitor, pentru cauzele aflate pe rol și cele pendinte, iar după momentul 1 octombrie 2011 sancțiunea ar fi aceea a înlăturării din tipicitatea infracțiunii a sintagmei de “raport comercial”. Prin Sentința penală nr. 1.376 din data de 16 iunie 2016, pronunțată în Dosarul nr. 9.694/55/2015, Judecătoria Arad, în baza art. 2531 alin. (1) din Codul penal din 1969 cu aplicarea art. 41 alin. (2) din Codul penal din 1969 și în condițiile art. 5 din Codul penal, l-a condamnat pe inculpatul A.A.N.M. la pedeapsa rezultantă de 4 ani închisoare, în regim de detenție, pentru săvârșirea a 11 infracțiuni de conflict de interese. Sub aspectul situației de fapt, instanța de fond a reținut, în esență, că inculpatul A.A.N.M., primar și ordonator de credite al Orașului C. și ordonator de credite al Casei de Cultură C.: a atribuit în mod direct și a semnat mai multe contracte publice și a aprobat efectuarea mai multor plăți, în condițiile în care anterior a beneficiat de foloase materiale din partea societății comerciale cu care a semnat contractul și în condițiile în care au existat relații comerciale între aceasta și societatea al cărei asociat și administrator era inculpatul sau în condițiile în care anterior au existat relații comerciale între inculpat, ca persoană fizică, și societatea respectivă. În privința efectelor unei decizii a Curții Constituționale prin care s-a constatat neconstituționalitatea unei norme de incriminare, în considerentele Deciziei nr. 18 din 27 septembrie 2016[51], Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept în materie penală al Înaltei Curți de Casație și Justiție a reținut că “dezincriminarea faptei prevăzute în art. 6 din Legea nr. 241/2005 ca efect al Deciziei Curții Constituționale nr. 363 / 2015 exclude existența concordanței dintre fapta concretă și modelul descris de legiuitor în norma de incriminare cuprinsă în art. 2801 din Legea nr. 31/1990. Înalta Curte de Casație și Justiție – Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept în materie penală reamintește prevederile art. 147 alin. (1) și (4) din Constituție referitoare la efectele deciziilor Curții Constituționale, potrivit cărora efectele unei decizii de admitere a excepției de neconstituționalitate sunt echivalente abrogării textului de incriminare, inclusiv dezincriminării acestuia. Pe cale de consecință, având în vedere dispozițiile art. 4 din Codul penal, în situația în care fapta anterioară nu este incriminată, nu poate subzista scopul sustragerii de la urmărirea penală, întrucât nu se poate efectua urmărirea penală a unei fapte neincriminate. Asemănător, nici atunci când fapta anterioară a fost dezincriminată, trăsătura tipicității nu este întrunită indiferent dacă dezincriminarea a operat ca efect al abrogării normei sau ca efect al admiterii unei excepții de neconstituționalitate și al constatării neconstituționalității normei.” Constatarea neconstituționalității unei norme de incriminare, având ca efect dezincriminarea, poate privi norma în integralitatea sa ori numai anumite variante de incriminare (prin constatarea neconstituționalității unor teze ale normei de incriminare sau a unor sintagme din norma de incriminare care determină existența unor variante de incriminare). În această ipoteză, constatarea neconstituționalității are ca efect dezincriminarea acelei variante vizate de decizia instanței de contencios constituțional, iar nu a tuturor variantelor prevăzute în norma de incriminare. Rezultă, așadar, că neconstituționalitatea sintagmei “raporturi comerciale” din cuprinsul dispozițiilor art. 301 alin. (1) C. pen., constatată prin Decizia Curții Constituționale nr. 603 / 2015, are ca efect restrângerea conduitelor incriminate prin textul de lege menționat, cu consecința excluderii din sfera ilicitului penal a variantei normative constând în “fapta funcționarului public care, în exercitarea atribuțiilor de serviciu, a îndeplinit un act ori a participat la luarea unei decizii prin care s-a obținut, direct sau indirect, un folos patrimonial pentru o persoană cu care s-a aflat în raporturi comerciale”. Cauza care a generat chestiunea de drept în discuție se referă la infracțiunea de conflict de interese comisă sub incidența Codului penal anterior, în condițiile în care “atât actul sau decizia funcționarului public, cât și raporturile comerciale cu beneficiarul au avut loc anterior datei de 1 octombrie 2011 când a intrat în vigoare Legea nr. 71/2011 pentru punerea în aplicare a Legii nr. 287/2009 privind Codul civil” (subl. ns. –D. C. ). La data de 1 octombrie 2011, moment în raport cu care a fost circumscrisă lipsa previzibilității sintagmei “raport comercial”, era în vigoare Codul penal din 1969, conflictul de interese fiind incriminat prin dispozițiile art. 2531 alin. 1, text de lege în vigoare din august 2006. Condițiile de incriminare ale infracțiunii de conflict de interese din art. 2531 alin. 1 din Codul penal anterior au fost preluate integral în noua incriminare din art. 301 C. pen., așadar, fapta continuă să fie incriminată în Noul Cod penal, având corespondent în noua reglementare. Comparând cele două texte din legi succesive care incriminează conflictul de interese, se constată că sunt identice din perspectiva faptului că ambele conțin ca element al incriminării sintagma “raporturi comerciale”. În situația tranzitorie generată de succesiunea în timp a legii penale se pune problema dacă dezincriminarea parțială generată de declararea neconstituționalității sintagmei “raporturi comerciale” are efect doar asupra faptelor comise după data la care această sintagmă și-a pierdut înțelesul normativ, respectiv 1 octombrie 2011, sau are efect și asupra faptelor comise anterior acestei date, când sintagma avea un înțeles normativ determinat. În acest context, cu referire la legea penală de dezincriminare, Înalta Curte de Casație și Justiție, Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept în materie penală reține că potrivit art. 4 teza I C. pen., legea penală nu se aplică faptelor săvârșite sub legea veche, dacă nu mai sunt prevăzute de legea nouă, iar în temeiul prevederilor art. 3 alin. (1) din Legea nr. 187/2012 pentru punerea în aplicare a Legii nr. 286/2009 privind Codul penal, cu modificările ulterioare, dispozițiile art. 4 C. pen. privind legea penală de dezincriminare sunt aplicabile și în situațiile în care o faptă determinată, comisă sub imperiul legii vechi, nu mai constituie infracțiune potrivit legii noi datorită modificării elementelor constitutive ale infracțiunii, inclusiv a formei de vinovăție, cerută de legea nouă pentru existența infracțiunii. Totodată, Înalta Curte reamintește că dezincriminarea operează retroactiv, indiferent de data săvârșirii faptei, atât în cazul în care privește toate variantele de incriminare, cât și în cazul în care privește o anumită variantă de incriminare. Prin urmare, în ipoteza în care o variantă este dezincriminată, ca efect al unei decizii de constatare a neconstituționalității, dezincriminarea operează retroactiv indiferent dacă fapta a fost săvârșită în varianta respectivă sub imperiul Codului penal anterior sau sub imperiul noului Cod penal. În concluzie, în cazul conflictului de interese, în varianta privitoare la raporturile comerciale, dezincriminarea ca efect al Deciziei Curții Constituționale nr. 603/2015 operează retroactiv indiferent dacă fapta a fost săvârșită sub imperiul Codului penal anterior sau sub imperiul noului Cod penal ori dacă fapta a fost săvârșită anterior intrării în vigoare a noului Cod civil, când noțiunea de raporturi comerciale avea un sens bine determinat[52]. Fapta funcționarului public, având atribuții referitoare la emiterea avizelor sau a autorizațiilor privind securitatea la incendiu, de a întocmi pentru agenți economici privați documentația necesară emiterii acestor avize ori autorizații, în scopul obținerii unor sume de bani necuvenite, întrunește elementele constitutive ale infracțiunii prevăzute în art. 11 alin. (1) din Legea nr. 78/2000, iar fapta aceluiași funcționar public, de a participa, în exercițiul atribuțiilor de serviciu, la luarea deciziei de emitere a avizului sau a autorizației privind securitatea la incendiu, pe baza documentației întocmite de funcționarul public în schimbul unor sume de bani, întrunește elementele constitutive ale infracțiunii de conflict de interese prevăzută în art. 2531 C. pen. [53] Prin sentința nr. 92 din 1 iulie 2010 a Curții de Apel Bacău, S. penală, cauze minori și familie, s-a dispus, între altele, în baza art. 11 alin. (1) din Legea nr. 78/2000, cu aplicarea art. 41 alin. (2) C. pen., condamnarea inculpatei R.C. la pedeapsa de 3 ani închisoare. În baza art. 2531 C. pen., cu aplicarea art. 41 alin. (2) C. pen., pentru săvârșirea infracțiunii de conflict de interese, a fost condamnată aceeași inculpată la pedeapsa de un an și 6 luni închisoare. În baza art. 71 alin. (5) C. pen., s-a dispus suspendarea pedepsei accesorii a interzicerii drepturilor prevăzute în art. 64 alin. (1) lit. a) teza a II-a, lit. b) și lit. c) C. pen., pe durata termenului de încercare. Pentru a pronunța această hotărâre, prima instanță a reținut următoarele: Inculpata R.C. a fost salariată a societății comerciale G.T., în perioada 22 aprilie 1996 – 14 decembrie 2007, ca inginer proiectant, calitate în care a desfășurat activitatea de proiectare instalații, rețele și echipamente, construcții civile, industriale și edilitare, inculpata specializându-se în întocmirea documentației necesare pentru obținerea de către clienții societății a avizelor ori autorizațiilor de securitate la incendiu pentru diferite imobile. La 15 decembrie 2007 inculpata a fost încadrată la Inspectoratul pentru Situații de Urgență al județului, cu gradul de căpitan și a fost repartizată ca ofițer specialist I la Compartimentul de avizare/autorizare din această instituție. Din acest moment inculpata a avut calitatea de funcționar public, fiindu-i aplicabile prevederile Legii nr. 188/1999 privind statul funcționarilor publici (art. 49 – Funcționarii publici au obligația să respecte întocmai regimul juridic al conflictului de interese și al incompatibilităților, stabilite potrivit legii) și ale Legii nr. 161/2003 privind unele măsuri pentru asigurarea transparenței în exercitarea demnităților publice, a funcțiilor publice și în mediul de afaceri, prevenirea și sancționarea corupției (art. 70, art. 71, art. 79, art. 80, art. 94 – 98). Categoriile de construcții și amenajări care se supun avizării și/sau autorizării privind securitatea la incendiu sunt prevăzute în art. 1 din H. G. nr. 1739/2006, iar conform prevederilor art. 2 din același act normativ, pentru aceste clădiri proiectanții sunt obligați să elaboreze scenariul de securitate la incendiu. Atribuțiile inculpatei R.C. constau în verificarea documentațiilor depuse de solicitanți, ce îi erau repartizate de adjunctul inspectorului șef, lt. col. F.C., întocmirea unui referat cu concluziile rezultate și cu propunerile privind emiterea ori respingerea motivată a avizului ori a autorizației, referat ce se verifica de șeful Compartimentului de avizare/ autorizare, col. Ț.D., după care se viza de lt. col. F.C. și se aproba de șeful inspectoratului, general de brigadă S.M., care semna și avizul ori autorizația întocmite de inculpată. Determinată de nevoi financiare care depășeau nivelul de salarizare ca funcționar public și favorizată de împrejurarea că, odată cu încadrarea la I.S.U.J. B. , la societatea comercială G.T. rămăsese descoperită activitatea specializată în întocmirea documentațiilor pentru obținerea avizelor/autorizațiilor de securitate la incendiu, inculpata R.C. a continuat să întocmească astfel de lucrări sub semnătura altor proiectanți din cadrul societății comerciale G.T., lucrări ce îi erau asigurate de inculpatul V.V. (condamnat în cauză), directorul executiv al acestei firme. Înalta Curte de Casație și Justiție, analizând hotărârea primei instanțe, atât prin prisma criticilor formulate, cât și conform art. 3856 alin. (3) C.pr.pen. , sub toate aspectele de fapt și de drept, apreciază că aceasta este legală și temeinică. Ca prim aspect, Înalta Curte de Casație și Justiție reține că, pentru a se putea dispune achitarea în temeiul art. 10 alin. (1) lit. a) C.pr.pen. , ar trebui ca faptele să nu existe în materialitatea lor, dar în speță nimeni nu a contestat întocmirea scenariilor de securitate la incendiu. Așa cum s-a subliniat și de către instanța de fond, materialul probator administrat în cauză a condus la reținerea vinovăției inculpatei în săvârșirea infracțiunilor pentru care a fost trimisă în judecată. Inculpata nu a recunoscut faptele pentru care s-a dispus trimiterea în judecată, arătând că doar a realizat o consultanță gratuită, dar aceste susțineri sunt contrazise de probe, în principal de conținutul convorbirilor telefonice. În mod corect, prima instanță a reținut, cu referire la inculpata R.C., că aceasta este funcționar public în sensul art. 147 C. pen., având în vedere dispozițiile art. 6 din Legea nr. 80/1995 privind statutul cadrelor militare și art. 20 din H. G. nr. 1492/2004 privind principiile de organizare, funcționarea și atribuțiile serviciilor de urgență profesioniste, în baza cărora inculpata, în funcție de gradul militar și de atribuțiile de control, este învestită cu exercițiul autorității publice. Conform fișei postului inculpatei, aceasta are în atribuții executarea de controale la unitățile de proiectare pentru verificarea proiectelor, obiectivelor etc. Atribuțiile de a verifica documentațiile P.S.I. întocmite de proiectanți pentru eliberarea avizelor ori a autorizațiilor presupun sarcini de control, în sensul art. 11 alin. (1) din Legea nr. 78/2000 asupra proiectanților ce funcționează ca agenți economici privați. În privința infracțiunii prevăzute în art. 11 alin. (1) din Legea nr. 78/2000, ce este una de pericol, textul de incriminare nu cere realizarea efectivă a foloaselor necuvenite. În cauză, inculpata R.C. a săvârșit faptele, întrucât urmărea obținerea unor astfel de foloase și, în unele cazuri, aceasta le-a realizat. Pentru aceste motive, fapta sa întrunește elementele constitutive ale infracțiunii prevăzute în art. 11 alin. (1) din Legea nr. 78/2000, în forma continuată prevăzută în art. 41 alin. (2) C. pen., compusă din 23 de acte materiale, corespunzător scenariilor prezentate la punctele 1 – 23. Din cele opt lucrări pentru care a rezultat din probele coroborate realizarea unor foloase materiale de către inculpata R.C., un număr de 7 astfel de documentații i-au fost supuse verificării în exercitarea atribuțiilor de serviciu: documentația pentru emiterea avizului Bisericii Romano-Catolice și casei parohiale; documentația pentru emiterea avizului grădiniței din Cartierul N.; documentația pentru emiterea avizului grădiniței din strada O.; documentația pentru emiterea avizului Pensiunii societății comerciale F.H.; documentația pentru emiterea avizului Showroom Dacia; documentația pentru emiterea avizului Pensiunii M. din comuna O.; documentația pentru emiterea avizului privind alimentarea cu apă a satelor comunei C. În cazul acestor lucrări, inculpata a săvârșit și infracțiunea de conflict de interese în formă continuată, prevăzută de art. 2531 alin. (1) C. pen., cu aplicarea art. 41 alin. (2) C. pen., compusă din șapte acte materiale. În actul îndeplinit de inculpata R.C. cu privire la fiecare din aceste lucrări, respectiv referatul cu concluziile rezultate în urma verificării documentelor pentru avizarea/autorizarea privind securitatea la incendiu, aceasta a formulat aprecieri și propuneri, analizate de șeful de compartiment, vizate de adjunctul inspectorului șef, pentru ca în final aprobarea referatului să se realizeze de șeful inspectoratului, care semna și avizul ori autorizația. Inculpata R.C. a participat astfel, în sensul art. 2531 C. pen., la luarea deciziei de emitere a avizului/autorizației de securitate la incendiu, referatul său fiind esențial în formarea deciziei inspectorului șef. Este de precizat că, în aceste șapte cazuri, decizia a fost de emitere a avizului ori autorizației, însă, în practica acestor organe de control, există și cazuri în care cererile se resping ca urmare a neîntrunirii unor condiții impuse de diverse norme din domeniu, astfel încât documentațiile trebuie refăcute. Consecința unor astfel de „negații”, cum se numesc uzual în domeniu, este întârzierea solicitanților în realizarea altor interese legitime. Există, astfel, riscul expirării valabilității certificatului de urbanism ori întârzierea în darea în folosință a unor obiective economice. Tocmai calitatea oficială a inculpatei R.C. prezenta garanția atât a specializării în întocmirea documentațiilor, cât și a facilitării obținerii avizelor ori a autorizațiilor și era de natură să-i asigure un loc privilegiat în mediul agenților care activează în proiectare. În cauză este îndeplinită și cerința infracțiunii prevăzute în art. 2531 alin. (1) C. pen., întrucât prin decizia de emitere a avizului ori a autorizației de securitate la incendiu, la luarea căreia a participat, s-a realizat indirect folosul urmărit de inculpata R.C. Se observă, astfel, că pentru cele șapte documentații indicate, plata serviciilor inculpatei s-a realizat concomitent ori ulterior emiterii avizului ori a autorizației, acestea fiind intercondiționate. Caracterul necuvenit la foloaselor rezultă din dispozițiile art. 79 alin. (1) lit. c) și art. 94 alin. (2) lit. c) din Legea nr. 161/2003 referitoare la conflictul de interese și incompatibilitățile funcționarilor publici[54]. Prin rechizitoriul Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție, D.I.I.C.O.T. din 03 august 2011 din în dosarul nr. 114/D/P/2010 s-a dispus trimiterea în judecată în stare de arest a inculpaților: 1 C.D.N. pentru săvârșirea infracțiunilor de sprijinire a unui grup infracțional nestructurat prevăzut de art. 8 din Legea nr. 39/2003, complicitate la evaziune fiscală prevăzută de art. 26 raportat la art. 9 alin. (1) lit. b), c) din Legea nr. 241/2005 (referitor la SC P. SA), conflict de interese prevăzut de art. 2531 C. pen. (referitor la SC P. SA), favorizarea infractorului prevăzut de art. 264 C. pen. (referitor la SC P. SA), omisiunea sesizării organelor judiciare prevăzut de art. 263 alin. (1) și (2) C. pen. (referitor la SC P. SA), complicitate la evaziune fiscală prevăzută de art. 26 raportat la art. 9 alin. (1) lit. b) din Legea nr. 241/2005 (referitor la SC B. SRL), complicitate la delapidare prevăzut de art. 26 raportat la art. 2151 alin. (1) C. pen. (referitor la sumele de bani identificate și primite prin SC B. SRL de la SC P. SA), omisiunea sesizării organelor judiciare prevăzută de art. 263 alin. (1) și (2) C. pen. (referitor la SC F.C.U. SA), conflict de interese prevăzut de art. 2531 C. pen. (referitor la SC M.S. SRL), fals în declarații prevăzut de art. 292 C. pen. cu aplicarea art. 41 alin. (2) C. pen. ( corespondent în Noul Cod penal: art. 35 noul C. pen. ) (declarațiile de avere și interese sumele primite de la SC P. SA, SC M.S. SRL, mașina folosită, interesele din firmele de unde obținea foloase, inclusiv SC B. SRL), totul cu aplicarea art. 33 lit. a) C. pen. 2. D.I., pentru săvârșirea infracțiunilor de sprijinire a unui grup infracțional nestructurat prevăzut de art. 8 din Legea nr. 39/2003, conflict de interese prevăzute de art. 2531 C. pen. (referitor la SC P. SA), favorizarea infractorului prevăzută de art. 264 C. pen. (referitor la SC P. SA), omisiunea sesizării organelor judiciare prevăzută de art. 263 alin. (1) și (2) C. pen. (referitor la SC P. SA), fals în declarații prevăzut de art. 292 C. pen. cu aplicarea art. 41 alin. (2) C. pen. ( corespondent în Noul Cod penal: art. 35 noul C. pen. ) (declarațiile de avere și interese), omisiunea sesizării organelor judiciare prevăzute de art. 263 alin. (1) și (2) C. pen. (referitor la SC F.C.U. SA) totul cu aplicarea art. 33 lit. a) C. pen. 3. S.M.I., pentru săvârșirea infracțiunilor de sprijinire a unui grup infracțional nestructurat prevăzut de art. 8 din Legea nr. 39/2003, complicitate la evaziune fiscală prevăzută de art. 26 raportat la art. 9 alin. (1) lit. b), d) din Legea nr. 241/2005 (referitor la redevențele calculate la SC P. SA și activitățile derulate prin SC E. SRL), conflict de interese prevăzut de art. 2531 C. pen. (sume de bani și alte foloase primite de la L.A.), favorizarea infractorului prevăzută de art. 264 C. pen., omisiunea sesizării organelor judiciare prevăzut de art. 263 alin. (1), (2) C. pen. cu aplicarea art. 41 alin. (2) C. pen. ( corespondent în Noul Cod penal: art. 35 noul C. pen. ) (constatările de la SC E. SRL și SC P. SA), fals în declarații prevăzută de art. 292 C. pen. cu aplicarea art. 41 alin. (2) C. pen. (corespondent în Noul Cod penal: art. 35 noul C. pen. ) (declarațiile de avere și interese), totul cu aplicarea art. 33 lit. a) C. pen. 4. I.D.I., pentru săvârșirea infracțiunilor de sprijinire a unui grup infracțional nestructurat prevăzut de art. 8 din Legea nr. 39/2003, complicitate la evaziune fiscală prevăzută de art. 26 raportat la art. 9 alin. (1) lit. b) din Legea nr. 241/2005 (referitor la redevențele calculate la SC P. SA și activitățile derulate prin SC E. SRL), conflict de interese prevăzut de art. 2531 C. pen., favorizarea infractorului prevăzut de art. 264 C. pen., omisiunea sesizării organelor judiciare prevăzut de art. 263 alin. (1), (2) C. pen. cu aplicarea art. 41 alin. (2) C. pen. (corespondent în Noul Cod penal: art. 35 noul C. pen. ) (constatările de la SC E. SRL și SC P. SA), fals în declarații prevăzut de art. 292 C. pen. cu aplicarea art. 41 alin. (2) C. pen. (corespondent în Noul Cod penal: art. 35 noul C. pen. ) (declarațiile de avere și interese), totul cu aplicarea art. 33 lit. a) C. pen. Prin sentința penală nr. 148/2011 pronunțată de Curtea de Apel Alba Iulia în dosarul nr. 1215/57/2011, au fost condamnați inculpații A.L., A.E., G.A.M., C.M.E., P.O.I. și B.D. la pedeapsa închisorii, pedepsele fiind suspendate sub supraveghere, în cauză fiind incidente dispozițiile art. 3201 C.pr.pen. Instanța a reținut că pericolul concret pentru ordinea publică s-a diminuat prin trecerea timpului, iar pericolul pentru influențarea anchetei nu mai subzistă, prin luarea depozițiilor persoanelor implicate și realizarea tuturor verificărilor cerute de circumstanțele cauzei, neexistând în realitate un risc de ascundere a dovezilor și influențarea martorilor în acest moment. Inculpații sunt în detenție preventivă din luna mai 2011, de aproximativ 8 luni. Ținând cont de complexitatea cauzei, de diligenta specială a organelor judiciare, de stadiul procedurilor, instanța a apreciat că durata rezonabilă a arestării preventive a fost depășită, iar motivele invocate de autorități pentru menținerea detenției preventive nu au fost completate cu elemente factuale concrete, convingătoare și pertinente referitoare la necesitatea menținerii măsurii arestării preventive. A mai reținut că atunci când se decide cu privire la menținerea arestării preventive, instanțele sunt obligate să ia în considerare posibilitatea luării unor măsuri alternative pentru a asigura prezența persoanei respective la proces (C.E.D.O. cauza V c Serbiei), această posibilitate putând fi evaluată încă din primele faze ale arestării (C.E.D.O. cauza Mc.Kay c Regatului Unit). Instanța a apreciat că, ținând seama de nivelul de instrucție și educație al inculpaților, de lipsa antecedentelor penale, de împrejurarea că aceștia au fost suspendați din funcție, este suficientă luarea măsurii obligării de a nu părăsi țara față de inculpați, impunerea obligațiilor față de inculpați fiind de natură a asigura buna derulare a cercetării judecătorești, cu atât mai mult cu cât în cazul nerespectării obligațiilor se va lua față de inculpați măsura arestării preventive. Având în vedere considerentele mai sus, în temeiul art. 139 alin. (1) C.pr.pen. instanța a apreciat că s-au schimbat temeiurile care au determinat luarea măsurii arestării preventive și, pe cale de consecință, a înlocuit măsura arestării preventive a inculpaților cu măsura obligării de a nu părăsi țara. Împotriva încheierii sus-menționate, a declarat recurs Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție, D.I.I.C.O.T., solicitând casarea încheierii atacate, referitor la dispoziția de înlocuire a măsurii arestării preventive cu obligarea de a nu părăsi țara, pentru motivele expuse în partea introductivă a hotărârii. Înalta Curte constată că recursul parchetului este fondat. Din examinarea lucrărilor și actelor dosarului, rezultă că prima instanță a apreciat, în mod greșit, că în cauză temeiurile care au impus luarea măsurii arestării preventive s-au schimbat și că sunt întrunite condițiile pentru luarea măsurii preventive a obligării de a nu părăsi țara față de inculpați. Potrivit Codului nostru de procedură penală, similar reglementărilor din majoritatea legislațiilor europene, menținerea unei măsuri preventive privative de libertate este condiționată de îndeplinirea cumulativă a trei condiții de fond: să existe probe sau indicii temeinice privind săvârșirea unei fapte prevăzute de legea penală; fapta respectivă să fie sancționată de lege cu pedeapsa închisorii mai mare de 4 ani și să fie prezent cel puțin unul dintre temeiurile de arestare expres și limitativ prevăzute de art. 148 C.pr.pen. În cauză, se constată că temeiurile care au stat la baza luării și menținerii măsurii arestării preventive, prevăzute de art. 148 lit. b) și f) C.pr.pen. pentru inculpații C.D.N., D.I. și S.M.I. și art. 148 lit. f) C.pr.pen. pentru inculpatul I.D.I., subzistă și în prezent. Instanța trebuia să constate că sunt îndeplinite, cumulativ, condițiile prevăzute de textul de lege sus-menționat: inculpații au săvârșit infracțiuni pentru care legea prevede pedeapsa detențiunii pe viață sau pedeapsa închisorii mai mare de 4 ani și există probe că lăsarea sa în libertate prezintă un pericol concret pentru ordinea publică și că subzistă pericolul zădărnicirii aflării adevărului. Referitor la primul temei, în practica C.E.D.O., s-a stabilit că menținerea detenției este justificată atunci când se face dovada că asupra procesului penal planează cel puțin unul dintre următoarele pericole care trebuie apreciate in concreto pentru fiecare caz în parte: pericolul de săvârșire a unei noi infracțiuni, pericolul de distrugere a probelor, riscul presiunii asupra martorilor, pericolul de dispariție a inculpatului sau pericolul de a fi tulburată ordinea publică. În prezent, cauza se află în faza procesuală a judecății în primă instanță, cercetarea judecătorească fiind la început, astfel că există un pericol pentru buna desfășurare a procesului penal, pentru următoarele considerente: Din examinarea lucrărilor și actelor dosarului, rezultă că în raport de natura și gradul deosebit de ridicat de pericol social al faptelor săvârșite de inculpați (sprijinire a unui grup infracțional nestructurat, complicitate la evaziune fiscală, conflict de interese, favorizarea infractorului, omisiunea sesizării organelor judiciare, fals în declarații), reflectat de modalitatea în care se reține că le-au săvârșit și de calitatea inculpaților, pentru care au fost trimiși în judecată și pentru care nu s-a pronunțat încă o hotărâre în primă instanță, precum și de faptul că cercetarea judecătorească este la început, lăsarea inculpaților în libertate ar putea crea atât riscul de influențare a probatoriului în cauză, precum și ca aceștia să repete asemenea fapte. Înalta Curte de Casație și Justiție admite recursul declarat de Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție, D.I.I.C.O.T., împotriva încheierii din 26 ianuarie 2012 a Curții de Apel Alba Iulia, S. penală, pronunțată în dosarul nr. 960/57/2011, privind pe intimații inculpați C.D.N., D.I., S.M.I. și I.D.I. Casează parțial încheierea atacată și, rejudecând, respinge, ca neîntemeiate, cererile de înlocuire a măsurii arestării preventive a inculpaților C.D.N., D.I., S.M.I. și I.D.I. cu măsura preventivă a obligării de a nu părăsi țara[55]. Curtea de Apel Ploiești, S. penală și pentru cauze cu minori și de familie, prin sentința penală nr. 89 din 30 iunie 2010 pronunțată în Dosar nr. 508/42/2010 a dispus ca nefondată plângerea în baza art. 2781 C.pr.pen. formulată în calitate de persoană vătămată de petenta C.F. menținând rezoluția din 19 ianuarie 2010 dată în Dosar nr. 136/P/2009 al Parchetului de pe lângă Curtea de Apel Ploiești – confirmată la controlul administrativ-jurisdicțional ulterior prevăzut de art. 278 C.pr.pen. conform rezoluției nr. 201/II-2/2010 din 29 martie 2010 a procurorului general al organului judiciar amintit – prin care a fost dispusă soluția de neîncepere a urmăririi penale în temeiul art. 228 alin. (4) raportat la art. 10 lit. f) C.pr.pen. [„lipsește o altă condiție prevăzută de lege, necesară pentru punerea în mișcare a acțiunii” în speță pretinsa faptă ilicită fiind comisă anterior incriminării sale ca infracțiune] față de numitul B.C. funcționar al biroului urbanism din cadrul Primăriei oraș S. județul Prahova sub aspectul săvârșirii infracțiunii de conflict de interese prevăzută de art. 2531 C. pen. În fapt, s-a susținut că soluția adoptată de cei doi procurori este nelegală și netemeinică, deoarece chiar dacă fapta a fost săvârșită în anul 2003, noțiunea de conflict de interese ca și incompatibilitatea funcțiilor de funcționar public la biroul de urbanism-cadastru din cadrul unei primării și prestarea de activitate de persoană fizică autorizată de oficiul de cadastru județean, de către același funcționar public, erau reglementate și sancționate potrivit Statutului funcționarului public în vigoare. Ca urmare, dovedindu-se că în calitate de funcționar public la Biroul de Urbanism – Cadastru din cadrul Primăriei S. , județul Prahova, contrar normelor statutare, intimatul B.C. a prestat și activitate de persoană fizică autorizată de Oficiul de Cadastru Județean, chiar pe raza orașului S. , ajungând să-și aprobe în prima calitate, lucrarea executată de el în cea de a doua calitate, nu există temei legal pentru împiedicarea punerii în mișcare a acțiunii penale în sensul art. 228 alin. (4) teza I raportat la art. 10 lit. f) C.pr.pen. S-a solicitat desființarea celor două acte procedurale și restituirea cauzei la parchet pentru continuarea cercetărilor și trimiterea în judecată pentru a răspunde penal pentru abuzurile comise la întocmirea documentației cadastrale privind imobilul din S. , județul Prahova, în calitate de persoană fizică autorizată de Oficiul de Cadastru Județean Prahova. În cauză s-a dispus atașarea Dosarului penal nr. 136/P/2009 al Parchetului de pe lângă Curtea de Apel Ploiești în care s-au adoptat rezoluțiile atacate și s-au depus o serie de înscrisuri atât de persoana vătămată cât și de făptuitor, vizând aspectele de nelegalitate și netemeinicie detaliate în concluziile orale susținute în Ședința publică din data de 30 iunie 2010. Examinând plângerea formulată de petenta-persoană vătămată C.F., în raport de lucrările și materialul Dosarului nr. 136/P/2009, actele depuse ca înscrisuri noi în fața instanței de judecată și dispozițiile procedurale aplicabile în speță, rezultă că soluția de neîncepere a urmăririi penale față de intimatul B.C. pentru săvârșirea infracțiunii de conflict de interese incriminată în art. 2531 C. pen. este legală, pentru motivele ce se vor expune în continuare: Prin plângerea adresată Președintelui României înregistrată sub nr. DRA/1/3126 din 17 februarie 2009, trimisă spre competentă soluționare Parchetului de pe lângă Tribunalul Prahova și respectiv Parchetului de pe lângă Curtea de Apel Ploiești, petenta C.F. a solicitat efectuarea de verificări inclusiv sub aspect penal față de intimatul B.C., funcționar public la Biroul Urbanism-Cadastru din cadrul Primăriei orașului S. și care în această calitate a prestat pe raza localității respective în anul 2003 și activitate de persoană fizică autorizată de către Oficiul de Cadastru Prahova, aflându-se în conflict de interese. În fapt, s-a arătat că făptuitorul a realizat o documentație cadastrală cu încălcarea legii cadastrului, acceptând persoane să-i arate limitele imobilului și chiar să semneze, în fals, acte și anume declarația pe propria răspundere că bunul măsurat este proprietatea sa, declarația semnată de o persoană ce nu are calitate de vânzător ori curator al acesteia. Prin Ordonanța nr. 136/P/2009 din 13 aprilie 2009, pe baza actelor premergătoare efectuate procurorul sesizat cu instrumentarea cauzei a dispus neînceperea urmăririi penale față de făptuitorul B.C., cercetat sub aspectul săvârșii infracțiunii de conflict de interese prevăzute de art. 2531 C. pen., apreciindu-se că acțiunea nu poate fi pusă în mișcare în sensul art. 10 lit. d) C.pr.pen. , deoarece lipsește subiectul activ calificat ce întregește latura subiectivă din conținutul acesteia. S-a avut în vedere adresa din 2 aprilie 2009 eliberată de Primăria orașului S. și din care a rezultat faptul că potrivit Dispoziției primarului nr. 267 din 2 februarie 2003 la data promulgării Legii nr. 278/2006 ce a incriminat infracțiunea de conflict de interese în sensul art. 2531 C. pen., făptuitorul nu mai avea calitatea de funcționar public. S-a apreciat că măsura dispusă de procurorul de caz este nelegală, față de împrejurarea că Dispoziția nr. 267 din 2 iulie 2003 emisă de Primarul orașului S. și din care rezulta faptul că și după această dată intimatul B.C. a fost desemnat să îndeplinească atribuțiile ce-i revin Compartimentul Urbanism și amenajarea teritoriului din cadrul Primăriei orașului S. , deși s-a aflat la dosarul cauzei nu a fost analizată prin actul procedural atacat. Separat de aceasta, petenta C.F. a pretins că faptele nu au fost reținute corect pentru că este posibil ca Parchetului de pe lângă Curtea de Apel Ploiești să se fi trimis numai un rezumat al petiției adresate instituției prezidențiale și nu întregul memoriu. Rezoluțiile adoptate de cei doi procurori sunt legale și temeinice iar starea de fapt reținută corespunde întocmai actelor premergătoare administrate la acest moment incipient al procesului penal și dispozițiilor legale ce condiționează începerea urmăririi penale numai în situația în care punerea în mișcare a acțiunii penale nu este împiedicată de constatarea incidenței vreunuia dintre cauzele de împiedicare înscrise sub art. 10 C.pr.pen. , între care și acela prevăzut sub lit. f), potrivit căruia legea penală nu retroactivează, deci nu se aplică faptelor care la data când au fost săvârșite nu erau prevăzute ca infracțiuni. În speță este de necontestat că actele materiale imputate intimatului B.C. pretins a fi comise în dubla calitate de funcționar public în cadrul Biroului de Urbanism și Cadastru la Primăria orașului S. și persoană fizică autorizată de către Oficiul de Cadastru Prahova, inclusiv încălcarea incompatibilității privind conflictul de interese și având consecințe prejudiciabile pentru petenta-persoană vătămată C.F., se referă la întocmirea și avizarea în același timp a documentației cadastrale privind un imobil situat pe raza orașului S. , în data de 1 aprilie 2003. Prin urmare, obiectul actelor premergătoare instrumentate de Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Ploiești raportat la calitatea de funcționar public a făptuitorului și natura faptei sesizate, respectiv aceea prevăzute de art. 2531 C. pen., îl constituie acțiuni ce ar putea fi raportate la atragerea răspunderii penale instituite prin promulgarea Legii nr. 278/2006 pentru modificarea și completarea C. pen., publicată în M. Of. nr. 601 din 12 februarie 2006. Este real că o atare incompatibilitate se regăsește și în Legea nr. 161/2003, însă dispozițiile legale nu sunt aplicabile în cauză, deoarece s-a făcut dovada că prin declarația depusă la 19 iunie 2003 făptuitorul B.C. și-a îndeplinit obligația de încunoștințare a conducătorului autorității publice asupra conflictului de interese existent între cele două calități vizate, deci cu respectarea termenului de 60 zile cerut de art. 112 alin. (1) din Legea nr. 161/2003. Nu este de neglijat nici conduita inconstantă adoptată de petentă, care prin declarația dată în fața Parchetului de pe lângă Judecătoria Vălenii de Munte la data de 7 aprilie 2010 a precizat că documentația cadastrală în litigiu nu produce consecințe juridice asupra drepturilor sale, fapt ce o determină să nu mai solicite continuarea cercetărilor în cauză față de intimatul B.C. sub aspectul săvârșirii infracțiunilor menționate și nici față de făptuitorul S.C., persoana care a semnat în fals, în numele și cu numele vânzătorului, declarația făcută pe proprie răspundere că bunul imobil măsurat este proprietatea sa. Deoarece fapta de conflict de interese, într-o formă apropiată de faptele reclamate de persoana vătămată C.F., a fost incriminată pentru prima dată în legislația română abia prin Legea nr. 278/2006, publicată în M. Of. nr. 601, Partea I din 12 iulie 2006 și intrată în, vigoare la 11 august 2006, rezultă că în mod legal prin rezoluțiile atacate s-a dispus neînceperea urmăririi penale, fiind incidente dispozițiile art. 228 alin. (4) teza II C.pr.pen. , care împiedică continuarea cercetărilor în această fază procesuală, atunci când punerea în mișcare a acțiunii penale cade sub incidența articolului 10 lit. f) din același cod, lipsind o condiție esențială pentru tragerea la răspundere penală. Împrejurarea că prin acțiunile exercitate până în prezent petenta nu a obținut o soluție favorabilă în fața instanțelor civile sesizate cu rezolvarea limitelor și condițiilor dobândirii proprietății asupra imobilului aflat pe raza orașului S. , față de cele ce preced, nu constituie suficient temei de natură a conduce la desființarea actelor procedurale adoptate de procuror și redeschiderea cercetărilor sub aspectele analizate. Fapta de conflict de interese într-o formă apropiată de faptele reclamate de persoana vătămată C.F., a fost incriminată pentru prima dată în legislația română abia prin Legea nr. 278/2006, publicată în M. Of. nr. 601, Partea I din 12 iulie 2006 și intrată în, vigoare la 11 august 2006, rezultă că în mod legal prin rezoluțiile atacate s-a dispus neînceperea urmăririi penale, fiind incidente dispozițiile art. 228 alin. (4) teza II C.pr.pen. , care împiedică continuarea cercetărilor în această fază procesuală, atunci când punerea în mișcare a acțiunii penale cade sub incidența articolului 10 lit. f) din același cod, lipsind o condiție esențială pentru tragerea la răspundere penală[56]. Prin Sentința penală nr. 142 din 25 noiembrie 2011, pronunțată de Curtea de Apel Cluj în Dosarul nr. 769/33/2011, s-a dispus în baza art. 2531 C. pen. cu aplicarea art. 74 alin. (1) lit. a) și c) C. pen., art. 76 lit. c) C. pen. și art. 3201 alin. (7) C.pr.pen. condamnarea inculpatului D.V., primar al comunei Tiha Bârgăului la pedeapsa de 3 luni închisoare pentru săvârșirea infracțiunii de conflict de interese. Fapta inculpatului D.V., care, în calitate de primar al comunei Tiha-Bârgăului, jud. Bistrița-Năsăud, la data de 18 mai 2007 reprezentând Primăria Tiha-Bârgăului, a încheiat “contractul de servicii” cu SC B.A. SRL din Tureac, societate înființată la 7 martie 2007, cunoscând faptul că unic asociat și administrator a acestei societăți este fiul său, numitul D.A.V., cu scopul de a realiza în mod indirect un folos material pentru acesta din urmă, în sumă de 152.287,5 RON, întrunește elementele constitutive ale infracțiunii de conflict de interese prevăzute de art. 2531 din C. pen. Așa cum a rezultat din probele administrate în cauză și chiar din declarația inculpatului, contractul a fost atribuit, în mod direct, societății de mai sus fără parcurgerea procedurilor prevăzute de O.U.G. nr. 34/2006 privind atribuirea contractelor de achiziție publică, a contractelor de concesiune de lucrări publice și a contractelor de concesiune de servicii. Inculpatul D.V. a recunoscut că la data semnării contractului știa că societatea este deținută și administrată de fiul său, respectiv faptul că lucrările vor fi efectuate de fiul și de fratele său, dar cu toate acestea a considerat că această societate ar fi cea mai potrivită pentru efectuarea lucrării. Intenția frauduloasă a inculpatului de a avantaja propriul fiu este pe deplin dovedită dacă se ia în considerare că SC B.A. SRL a fost înființată cu două luni înainte de obținerea contractului, a dobândit mijloacele de producție pe baza unor contracte de comodat cu o lună înainte de încheierea contractului, iar lucrarea urma să fie prima executată de această societate. În sensul art. 31 din O.U.G. nr. 34/2006[57], contractul de servicii este considerat contract de achiziție publică iar potrivit art. 8 din același act normativ, este autoritate contractantă oricare organism al statului care acționează la nivel central, regional sau local. Potrivit art. 19 din actul normativ indicat, autoritatea contractantă are dreptul de a achiziționa direct produse, servicii sau lucrări în măsura în care valoarea achiziției estimată conform legii nu depășește echivalentul în lei a 15.000 euro. În caz contrar, autoritatea contractantă are obligația de a atribui contractul de achiziție publică prin aplicarea procedurilor de licitație deschisă sau licitație restrânsă. Valoarea estimată a contractului de achiziție publică trebuie să fie determinată înainte de inițierea procedurii de atribuire a contractului respectiv. În cauza de față, deși valoarea contractului s-a ridicat la suma de 152.287,5 RON, adică echivalentul sumei de aproximativ 42.000 – 43.000 euro (calculat la cursul de schimb din 2007), inculpatul, pentru a-și favoriza fiul, nu a stabilit valoarea estimată a contractului și a încredințat în mod direct contractul de servicii, societății deținute și administrate de acesta. Totodată intenția infracțională a inculpatului a rezultat și din faptul că la încheierea contractului nu s-a ținut cont de faptul că potrivit art. 29 din O.U.G. nr. 34/2006, în cazul în care autoritatea contractantă își propune să achiziționeze lucrări pentru care urmează să pună la dispoziție executantului materiale, atunci valoarea estimată a respectivului contract de lucrări trebuie să includă atât costul lucrării care urmează să se execute, cât și valoarea totală a facilităților menționate. În legislația națională, conflictul de interese – constând în fapta funcționarului public care, în exercițiul atribuțiilor de serviciu, îndeplinește un act ori participă la luarea unei decizii prin care s-a realizat, direct sau indirect, un folos material pentru sine, soțul său, o rudă ori un afin până la gradul II inclusiv, sau pentru o altă persoană cu care s-a aflat în raporturi comerciale ori de muncă în ultimii 5 ani sau din partea căreia a beneficiat ori beneficiază de servicii sau foloase de orice natură – a fost introdus în Titlul VI (Infracțiuni care aduc atingere unor activități de interes public sau altor activități reglementate de lege), Capitolul I C. pen. român – partea specială, fiind menit să completeze, alături de faptele de abuz în serviciu și neglijență în serviciu, infracțiunile de corupție, cadrul normativ general de ocrotire a relațiilor de serviciu ca valoare socială. Incriminarea faptei a fost generată de apariția unor noi forme de relații între sectorul public și sectoarele comerciale care dau naștere unor parteneriate publice, existând un potențial de creștere de forme noi de conflict de interese care implică interesele personale și obligațiile publice ale persoanei care exercită o funcție publică. Prin incriminarea conflictului de interese, legiuitorul a urmărit să ocrotească relațiile sociale referitoare la buna desfășurare a activității funcționarului public, activitate care presupune o comportare corectă a celui care exercită o activitate în cadrul unei autorități publice. Aceasta presupune corectitudinea funcționarului public în îndeplinirea atribuțiilor de serviciu, dar și abținerea acestuia de la luarea unor decizii de natură să-i confere, direct sau indirect, ori prin terțe persoane, un anumit avantaj material, fiind exclusă favorizarea rudelor sau persoanelor cu care acesta a avut raporturi comerciale. De asemenea, prin incriminarea faptei s-a urmărit ocrotirea relațiilor sociale referitoare la apărarea intereselor legale ale persoanelor fizice sau publice împotriva intereselor ilicite ale funcționarului public. Deși conflictul de interese nu înseamnă ipso facto corupție, totuși apariția unor conflicte între interesele personale și obligațiile publice ale funcționarilor publici, dacă nu este tratată corespunzător, poate duce la corupție. Incriminarea faptei presupune nu numai simpla interzicere a intereselor de natură privată a funcționarului public ci și formarea corectitudinii deciziilor administrative, pentru ca un conflict de interese nesoluționat să nu conducă la un abuz în serviciu. Corelând scopul urmărit prin incriminarea conflictului de interese cu modalitatea și împrejurările concrete în care inculpatul a comis fapta, Înalta Curte apreciază că aceasta prezintă gradul de pericol social al unei infracțiuni, astfel cum a reținut instanța de fond. Pe de altă parte, prin fapta inculpatului s-a creat neîncrederea derulării unor raporturi comerciale licite, oneste, ceea ce exclude lipsa pericolului social concret al faptei. Cu privire la acest aspect – inculpatul solicitând achitarea în temeiul art. 11 pct. 2 lit. a) raportat la art. 10 lit. b1) C.pr.pen. și aplicarea unei sancțiuni administrative – se impune a se reține că procedura simplificată nu exclude posibilitatea achitării inculpatului și aplicarea unei sancțiuni administrative, dacă evident instanța constată că fapta săvârșită nu prezintă gradul de pericol social al unei infracțiuni. Esența procedurii simplificate constă în aceea că judecata se face pa baza probelor administrate în faza de urmărire penală, cu posibilitatea instanței de a înlătura probele – atunci când este cazul – administrate în mod ilegal. Potrivit dispozițiilor art. 3201 alin. (1), (2) și (4) C.pr.pen. , inculpatul, pentru a beneficia de procedura simplificată, trebuie să recunoască fapta săvârșită, astfel cum este descrisă în actul de sesizare al instanței, nu și încadrarea juridică dată de procuror, care are un caracter provizoriu. Prin urmare, instanța de judecată învestită cu judecarea cauzei este îndrituită să verifice prealabil – pe baza probelor administrate în faza de urmărire penală – dacă fapta recunoscută prezintă gradul de pericol social al unei infracțiuni și dacă aceasta întrunește elementele constitutive ale infracțiunii reținută în sarcina inculpatului prin rechizitoriu sau ale unei alte infracțiuni. Dispozițiile art. 3201 alin. (7) C.pr.pen. care se referă la pronunțarea unei hotărâri de condamnare în cazul în care este urmată procedura simplificată, nu exclude aplicarea dispozițiilor art. 181, deoarece o hotărâre de condamnare poate fi dispusă numai dacă fapta comisă și recunoscută de inculpat prezintă gradul de pericol social al unei infracțiuni, în caz contrar ne aflăm în prezența unei fapte prevăzute de legea penală și nu a unei infracțiuni. Singurul temei al achitării compatibil cu procedura simplificată este cel prevăzut în dispozițiile art. 11 pct. 2 lit. a) raportat la art. 10 lit. b1) C.pr.pen. , toate celelalte temeiuri de achitare prevăzute în art. 10 C.pr.pen. impunând efectuarea cercetării judecătorești în urma căreia să se stabilească existența faptei, dacă aceasta constituie infracțiune și dacă a fost săvârșită de inculpat[58]. Examinarea excepției invocate presupune analiza faptelor pentru care a fost trimis în judecată inculpatul, respectiv a legăturii acestor fapte cu funcții ce atrag competența secției penale a Înaltei Curți de Casație și Justiție. În acest sens, se reține că, prin rechizitoriul nr. lll2/P/2Cll din 20 noiembrie 2012 al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție, S. de urmărire penală și criminalistică, a fost trimis în judecată inculpatul D.M. pentru săvârșirea a cinci infracțiuni de conflict de interese prevăzute de art. 2531 C. pen., cu aplicarea art. 33 lit. a) C. pen. Procurorul a reținut, în ceea ce privește infracțiunile anterior menționate și pretins a fi fost săvârșite de către inculpatul D.M. că, în calitate de director al Teatrului C.I.N. București, a participat la negocierea condițiilor contractuale și apoi, la data de 27 aprilie 2007, a semnat contractul de drepturi intelectuale (regie), având ca obiect realizarea de către soția sa a spectacolului R., contract în baza căruia s-a realizat în mod direct un folos material pentru aceasta . S-a mai reținut că, la data de 13 august 2007, în calitate de director al Teatrului C.I.N. București, inculpatul a prezidat Comisia de examinare pentru ocuparea postului vacant de regizor artistic la această instituție publică de cultură, după ce în cursul aceleași luni a aprobat și tematica de concurs pentru regizorul artistic și cunoștea cu exactitate că numai soția sa se va prezenta la concursul organizat pentru promovarea în această funcție, a acordat calificative maximei, iar apoi a emis Decizia nr. 67/2007 de promovare a soției sale în funcția de regizor artistic, act administrativ în baza căruia acesta a realizat un folos material direct, concretizat în creșterea salarială de la nivelul corespunzător salariului de bază al treptei profesionale S I la salariul de bază al treptei profesionale S IA. Tot astfel, procurorul a reținut că, în calitate de director al Teatrului C.I.N. București, inculpatul a participat la negocierea condițiilor contractuale și apoi, la data de 31 octombrie 2007, a semnat contractul de drepturi conexe (autor), pe perioadă nedeterminată, respectiv pe toată perioada în care piesa „D.T.O.D.” se joacă de către Teatrul C.I.N. București, în țară și în străinătate, cu soția sa în calitate de colaborator. De asemenea, s-a reținut în actul de sesizare că, la data de 25 mai 2011, în calitate de director al Teatrului C.I.N. București, inculpatul a participat la negocierea condițiilor contractuale și apoi a semnat contractul de drepturi intelectuale (regie), pe perioadă nedeterminată, având ca obiect realizarea de către soția sa a scenografiei, respectiv a decorului și costumelor pentru piesa „N.V.A.”, în regia soției sale, contract în baza căruia s-a realizat în mod direct un folos material pentru aceasta, în cuantum total de 9.070 RON. S-a mai reținut că, la data de 27 iunie 2011, în calitate de director al Teatrului C.I.N. București, inculpatul a participat la negocierea condițiilor contractuale și apoi a semnat contractul de drepturi intelectuale (regie), pe perioadă neprecizată, cu soția sa în calitate de colaborator-actor, pentru rolul E.S. din spectacolul „N.V.A.” a cărui regie și scenografie era realizată tot de soția sa, contract în baza căruia s-a realizat în mod direct un folos material pentru acesta în cuantum total de 1.222 RON. Conform art. 197 alin. (2) C.pr.pen. , dispozițiile relative la competența după materie sau după calitatea persoanei sunt prevăzute sub sancțiunea nulității. Totodată, conform art. 29 C.pr.pen. , la data emiterii rechizitoriului, respectiv 20 noiembrie 2012, competența în prezenta cauză aparținea Înaltei Curți de Casație și Justiție, în raport de calitatea persoanei, respectiv calitatea de senator a inculpatului D.M. Înalta Curte reține, însă, că în M. Of. nr. 845/13.12.2012 a fost publicată Hotărârea Senatului nr. 45 privind constatarea încetării mandatului de senator pentru M.D., care are calitatea de inculpat în prezenta cauză. Potrivit art. 40 C.pr.pen. , atunci când competența instanței este determinată de calitatea inculpatului, instanța rămâne competentă să judece chiar dacă inculpatul, după săvârșirea infracțiunii, nu mai are acea calitate, în cazurile când fapta are legătură cu atribuțiile de serviciu ale acestuia sau s-a dat o hotărâre în primă instanță. În prezenta cauză, niciuna dintre aceste condiții nu este îndeplinită. Acuzațiile formulate de Ministerul Public nu au legătură cu atribuțiile decurgând din calitatea de senator a inculpatului D.M., fiind menționat expres în rechizitoriul nr. 1112/P/2011 al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție, S. de urmărire penală și criminalistică, faptul că pretinsele infracțiuni ar fi fost comise de către inculpat în anul 2007 și, respectiv, în anul 2011, în calitate de director al Teatrului C.I.N. București. Pe de altă parte, se reține că în cauză nu s-a pronunțat o hotărâre în primă instanță, astfel că nici cea de-a doua condiție prevăzută de art. 40 C.pr.pen. nu este îndeplinită. Ca atare, inculpatul care nu mai are calitatea de la momentul pretinsei săvârșiri a faptelor de care este acuzat, pierde beneficiul unei competențe speciale, determinate de acea calitate, având în vedere că faptele nu au legătură cu acea calitate și cauza se află la judecata în primă instanță. Având în vedere pierderea calității de senator a inculpatului D.M., care atrăgea competența Înaltei Curți de Casație și Justiție de soluționare a cauzei, în conformitate cu dispozițiile art. 29 pct. 1 lit. a) C.pr.pen. , urmează a fi admisă excepția necompetenței după calitatea persoanei și a se dispune trimiterea cauzei privind pe inculpatul D.M., cercetat sub aspectul săvârșirii a cinci infracțiuni de conflict de interese prevăzute de art. 2531 C. pen. cu aplicarea art. 33 lit. a) C. pen., la Curtea de Apel București, instanță căreia îi revine competența materială de soluționare conform art. 281 lit. a1) C.pr.pen. , în raport de natura infracțiunilor pentru care s-au formulat acuzații[59]. John Lambton, duce de Durham, a fost trimis să împiedice desprinderea teritoriului canadian de Marea Britanie, după modelul Statelor Unite. Despre el a rămas în istorie faptul că a avut înțelepciunea de a ști să-și aleagă cei mai buni consilieri: „ se lăsa sfătuit cum trebuie”[60]. La peste un secol distanță, Stalin întreba retoric în ce a constat geniul Ecaterinei cea Mare: „Măreția ei a constat în alegerea de oficiali la fel de talentați pentru a guverna statul”[61] . Prin plângerea adresată Judecătoriei Constanța și înregistrată la numărul 29.386/212/2009 din 5 octombrie 2009, petenta M.M. a solicitat desființarea Ordonanței nr. 650/P/2008 a Parchetului de pe lângă Curtea de Apel Constanța pentru nelegalitate și netemeinicie. Prin Sentința penală nr. 268 din 18 martie 2010 a Judecătoriei Constanța, s-a admis excepția necompetenței materiale a Judecătoriei Constanța și în temeiul prevederilor art. 278 alin. (1) C.pr.pen. și art. 42 C.pr.pen. cu referire la art. 281 pct. 1 lit. a1) C.pr.pen. , s-a declinat competența de soluționare a plângerii formulate de petenta M.M. împotriva Ordonanței nr. 650/P/2008 a Parchetului de pe lângă Curtea de Apel Constanța, în favoarea Curții de Apel Constanța. Pentru a se pronunța în sensul celor menționate, Judecătoria Constanța a reținut, în esență că, potrivit prevederilor art. 2781 alin. (1) C.pr.pen. , împotriva ordonanței de scoatere de sub urmărire penală dată de procuror, persoana vătămată sau orice altă persoană interesată, poate face plângere la instanța căreia i-ar reveni competența să judece cauza în primă instanță, iar în cauză instanța competentă este Curtea de Apel Constanța. În esență, petenta M.M. a susținut că, în condițiile în care decizia de aprobare a Planului Urbanistic de Detaliu a fost adoptată fără vreo imixtiune a ei și fără votul personal, este evident că, nu a urmărit procurarea unui folos material pentru tatăl ei B.S., astfel că nu a săvârșit infracțiunea de conflict de interese, prevăzută de art. 2531 C. pen., așa cum eronat s-a reținut prin ordonanța atacată. În concluzie, s-a solicitat, admiterea plângerii, desființarea Ordonanței nr. 650/P/2008 din 17 iulie 2009 a Parchetului de pe lângă Curtea de Apel Constanța și, urmare rejudecării, să se constate inexistența faptei cu consecința exonerării ei de plata amenzii administrative în cuantum de 700 RON. Curtea a reținut următoarele: La data de 18 mai 2004, primarul orașului C, în persoana lui H.G. a eliberat autorizația de construcție numitului B.S. pentru un imobil S+P+M, pe un teren retrocedat acestuia în luna aprilie 2003. Autorizația de construcție pentru imobilul menționat a fost eliberată pe baza certificatului de urbanism din 19 martie 2004. După începerea construcției, urmare reclamațiilor unor cetățeni proprietari din blocul P2a învecinat, Inspectoratul Teritorial Constanța pentru calitatea Construcțiilor, a verificat legalitatea autorizației de construcție, fără a constata abateri de la normele legale. Dată fiind împrejurarea că terenul pe care urma să se edifice construcția, este situat la confluența zonei cu case și aceea cu blocuri a orașului , iar construcția era într-un stadiu incipient de execuție, s-a dispus sistarea lucrărilor și întocmirea unui Plan Urbanistic de Detaliu. După întocmirea Planului Urbanistic de Detaliu și obținerea avizării lui de către Comisia de Urbanism din cadrul Consiliului Local Orășenesc, acesta a fost propus spre aprobare Consiliului Local C, care în ședința din 27 noiembrie 2006, prin Hotărârea nr. 282, l-a aprobat cu votul a 13 consilieri din cei 16 prezenți, 3 voturi fiind împotrivă. La data respectivă petenta M.M., care este fiica lui B.S. (beneficiarul autorizației de construcție), deținea funcția de consilier local, dar și pe aceea de șef al Comisiei de Urbanism. Avizul favorabil al Comisiei de Urbanism s-a dat și prin concursul petentei M.M. în calitatea sa de șef al comisiei respective, aceasta în exercițiul atribuțiilor de serviciu luând astfel parte la luarea unei decizii, în baza căreia tatăl ei B.S. a obținut dreptul de a continua edificarea construcției. Mai mult decât atât, din procesul-verbal al ședinței din 27 noiembrie 2006 la care a participat și petenta în calitate de consilier cu drept de vot, rezultă că aceasta a luat cuvântul pentru a susține legitimitatea dreptului de proprietate al tatălui ei asupra terenului pe care urma să se construiască imobilul și a participat la vot. În condițiile în care din procesul-verbal al ședinței din 27 noiembrie 2006 nu rezultă că petenta M.M. s-a abținut de la vot sau că ar fi votat împotrivă este evident că, aceasta, în exercitarea atribuțiilor funcției de consilier, a acționat în sensul aprobării Planului Urbanistic de Detaliu și a continuării construcției, asigurând un folos material tatălui ei, numitul B.S. Raportat la cele ce preced, Curtea a constatat că, fapta petentei M.M., astfel cum a fost reținută anterior, întrunește elementele unui conflict de interese. Față de împrejurarea că, la momentul ivirii conflictului de interese autorizația de construcție era deja eliberată și până la sistarea lucrărilor prevederile acesteia fuseseră respectate, dar și faptul că votul petentei M.M. nu a fost determinant în aprobarea Planului Urbanistic de Detaliu, Curtea a apreciat că fapta petentei nu întrunește gradul de pericol social necesar calificării ei ca și infracțiune. Împotriva Sentinței penale nr. 84/P din 7 septembrie 2010 a Curții de Apel Constanța, S. penală și pentru cauze cu minori și de familie, a formulat recurs petiționara M.M., cauza fiind înregistrată pe rolul Înaltei Curți de Casație și Justiție sub nr. 834/36/2010. Examinând hotărârea atacată atât prin prisma criticilor formulate, cât și din oficiu, conform art. 3856 alin. (3) C.pr.pen. , Înalta Curte de Casație și Justiție constată că aceasta este legală și temeinică, iar recursul petentei este nefondat. Prin cererea de recurs depusă la dosarul cauzei petiționara M.M. a solicitat admiterea plângerii formulate, desființarea sentinței penale atacate și a rezoluției pronunțată de procuror susținând că în mod greșit s-a dispus aplicarea unei sancțiuni cu caracter administrativ, întrucât fapta reținută în sarcina sa nu există. Din actele premergătoare în cauza ce au format obiectul Dosarului penal nr. 650/P/2008 al Parchetului de pe lângă Curtea de Apel Constanța rezultă că s-au identificat fapte sau împrejurări care să contureze existența elementelor constitutive ale infracțiunii de În mod corect a stabilit instanța de fond că petenta M.M., în calitatea sa de funcționar public, care în exercițiul atribuțiilor de serviciu, a îndeplinit un act ori a participat la luarea unei decizii prin care s-a realizat, direct sau indirect, un folos material pentru tatăl său numitul B.S. nerespectând procedurile legale. Îndeplinirea, de către intimată, în cadrul atribuțiilor de serviciu, a actelor procedurale, în prezența unor elemente de natură a-i pune la îndoială buna-credință, constituie temei pentru îndeplinirea elementelor constitutive ale unui de conflict de interese însă fapta neîndeplinind gradul de pericol social al unei infracțiunii corect s-a dispus aplicarea unei sancțiuni cu caracter administrativ în sumă de 700 RON. Soluțiile adoptate de către procuror, în virtutea dispozițiilor art. 275 – art. 278 C.pr.pen. , respectiv de scoatere de sub urmărire penală a învinuitei M.M. pentru săvârșirea infracțiunii prevăzute de art. 2531 C. pen. , întrucât fapta nu prezintă pericolul social al unei infracțiuni și aplicarea unei sancțiuni administrative s-au făcut cu respectarea acestor dispoziții, petenta înțelegând să valorifice criticile și nemulțumirile față de acestea, prin exercitarea unui control judiciar efectuat de instanța competentă. Înalta Curte constată că nu au fost încălcate texte de lege prin care să se fi adus atingere drepturilor procesuale ale recurentei[62]. Prin încheierea de la 23 ianuarie 2013, Curtea de Apel Craiova a dispus în baza art. 3002 C.pr.pen. raportat la art. 160b alin. (3) C.pr.pen. menținerea stării de arest a inculpatului D.D. Prin rechizitoriul nr. 36/P/2009 din 19 decembrie 2012 D.N.A., Serviciul Teritorial Craiova a dispus trimiterea în judecată în stare de libertate a inculpatului D.D. pentru săvârșirea următoarelor infracțiuni: – 2 infracțiuni de abuz în serviciu contra intereselor publice, prevăzute de art. 132 din Legea nr. 78/2000 raportat la art. 248 C. pen. combinat cu art. 2481 C. pen.; – o infracțiune de participație improprie la infracțiunea de fals intelectual săvârșită în realizarea scopului urmărit prin infracțiunea asimilată infracțiunii de corupție, prevăzută de art. 31 alin. (2) C. pen. raportat la art. 289 alin. (1) C. pen. combinat cu art. 17 lit. c) din Legea nr. 78/2000 și art. 18 alin. (1) din Legea nr. 78/2000; – o infracțiune de fals intelectual comisă în realizarea scopului urmărit prin infracțiunile asimilate infracțiunii de corupție, prevăzute de art. 289 C. pen. ( corespondent în Noul Cod penal: art. 321 noul C. pen. ) raportat la art. 17 lit. c) din Legea nr. 78/2000 și art. 18 alin. (1) din Legea nr. 78/2000; – o infracțiune de fals intelectual în formă continuată comisă în realizarea scopului urmărit prin infracțiuni asimilate infracțiunii de corupție, prevăzute de art. 289 C. pen. (corespondent în Noul Cod penal: art. 321 noul C. pen. ) raporta la art. 17 lit. c) din Legea nr. 78/2000 și art. 18 alin. (1) din Legea nr. 78/2000, cu aplicarea art. 41 alin. (2) C. pen. (corespondent în Noul Cod penal: art. 35 noul C. pen. ) (4 acte materiale); – 3 infracțiuni de uz de fals, comise în realizarea scopului urmărit prin săvârșirea infracțiunilor asimilate infracțiunii de corupție, prevăzute de art. 291 C. pen. raportat la art. 17 lit. c) din Legea nr. 78/2000 și art. 18 alin. (1) din Legea nr. 78/2000; – o infracțiune de conflict de interese, prevăzută de art. 2531 C. pen. În esență, în fapt, prin actul de sesizare al instanței, s-a reținut în sarcina inculpatului că acesta în calitate de primar al comunei B.O., județul Mehedinți și președinte al Comisiei Locale de Fond Funciar, și-a atribuit, fără drept, posesia terenului în suprafață de 2 ha din punctul „R.”, încălcând dispozițiile art. 8 alin. (1) și (2) și art. 27 alin. (1) din Legea nr. 18/1991 republicată și ale art. 5 lit. h) din Regulamentul privind procedura de constituire, atribuțiile și funcționarea comisiilor pentru stabilirea dreptului de proprietate privată asupra terenurilor, a modelului și modului de atribuire a titlurilor de proprietate, precum și punerea în posesie a proprietarilor, prin delimitarea în teren și pe planul parcelar al terenurilor din zonă, a suprafețelor de care era interesat, obținând apoi cu ușurință hotărârea judecătorească prin care i s-a reconstituit dreptul de proprietate și i-a fost emis titlul definitiv de proprietate, fără să fi avut vreodată terenul în proprietate sau să-l fi moștenit, producând prin aceasta un prejudiciu în dauna Consiliului Local al municipiului Drobeta-Turnu Severin și obținând pentru sine un folos material injust în sumă de 1.100.000 euro (abuz în serviciu contra intereselor publice în formă calificată, prevăzut de art. 132 din Legea nr. 78/2000 raportat la art. 248 C. pen. cu aplicarea art. 2481 C. pen.). S-a reținut de asemenea că același inculpat i-a determinat pe numiții B.M. și M.A.R., care au săvârșit fapta fără vinovăție, să întocmească și să semneze, în locul său și al secretarului Primăriei B.O., adresa din 1 februarie 2005 ce atestă date nereale privind situația terenului în suprafață de 2 ha, conținutul acesteia fiind plăsmuit de către inculpat în realizarea scopului urmărit prin infracțiunea de abuz în serviciu (participație improprie la fals intelectual, prevăzut de art. 31 alin. (2) C. pen. raportat la art. 289 alin. (1) C. pen. combinat cu art. 17 lit. c) din Legea nr. 78/2000 și art. 18 alin. (1) din Legea nr. 78/2000). S-a arătat totodată că inculpatul D.D. a folosit adeverința din 1 februarie 2005 falsificată la Judecătoria Drobeta-Turnu Severin în Dosarul nr. 12562/2004 în realizarea scopului urmărit prin infracțiunea de abuz în serviciu [uz de fals, prevăzut de art. 291 C. pen. raportat la art. 17 lit. c) din Legea nr. 78/2000 și art. 18 alin. (1) din Legea nr. 78/2000]. Ulterior inculpatul a emis, în calitate de primar al comunei B.O., adresa din 11 august 2005, prin care comunica O.C.P.I. Mehedinți că Primăria B.O. este de acord cu punerea în posesie a moștenitorilor A.M.G. și A.M.M. cu 0,87 ha teren pe raza municipiului Drobeta Turnu Severin, deși cunoștea faptul că autorul acestora nu deținuse terenul solicitat și nu formulase cerere de reconstituire la Comisia Locală de Fond Funciar B.O., fără să fi pus în discuția comisiei locale și să fi obținut aprobarea acesteia, spre a formula un astfel de răspuns către O.C.P.I., încălcând dispozițiile art. 8, art. 12 alin. (1) și art. 27 alin. (1) din Legea nr. 18/1991 republicată, precum și cele prevăzute de art. 1 și art. 5 din Regulament și de a pune la dispoziția învinuitei B.I. planul parcelar al terenurilor din zona „R.” în scopul obținerii de către aceasta, în mod nelegal, a terenului de 0,87 ha pentru care a avut ofertă de cumpărare la valoarea de 400.000 euro și a obținut efectiv 20.000 euro, producând prin aceasta o pagubă în dauna Consiliului Local al municipiului Drobeta Turnu Severin în sumă de 214.803 RON, echivalentul a 60.900 euro, recuperată integral (abuz în serviciu contra intereselor publice, prevăzut de art. 132 din Legea nr. 78/2000 raportat la art. 248 C. pen. cu aplicarea art. 2481 C. pen.). Același inculpat a emis, în calitatea de primar al comunei B.O., adeverința din 14 ianuarie 2008, prin care atesta în fals că formulase cerere, în temeiul legilor fondului funciar, în vederea reconstituirii dreptului de proprietate pentru suprafața de 2 ha din punctul „R.” în realizarea scopului urmărit prin infracțiunea de abuz în serviciu: obținerea folosului în valoare de 1.100.000 euro , fals intelectual, prevăzut de art. 289 C. pen. (art. 321 Noul Cod penal) raportat la art. 17 lit. c) din Legea nr. 78/2000 și art. 18 alin. (1) din Legea nr. 78/2000], iar ulterior a folosit adeverința falsificată din 14 ianuarie 2008 la Biroul Notarial Public I.M. în vederea încheierii contractului de vânzare-cumpărare din 15 ianuarie 2008, prin care a vândut terenul în suprafață de 2 ha. în schimbul sumei de 1.100.000 euro , uz de fals, prevăzut de art. 291 C. pen. raportat la art. 17 lit. c) din Legea nr. 78/2000 și art. 18 alin. (1) din Legea nr. 78/2000. În 2011 inculpatul D.D. a emis în fals, în calitate de primar și președinte al Comisiei Locale de Fond Funciar B.O., Anexa la hotărârea Comisiei Locale de Fond Funciar nr. 3 din 29 martie 2011, Anexele nr. 1 și nr. 3 la Regulament privind terenul reconstituit în favoarea numitelor C.E. și P.P. și adresa din 29 martie 2011 către Comisia Județeană de Fond Funciar Mehedinți, prin care atesta faptul nereal că în ședința Comisiei Locale de Fond Funciar B.O. din 29 martie 2011 se dispusese reconstituirea dreptului de proprietate pentru 1,25 ha teren în baza sentinței civile nr. 2785/1996, în realizarea scopului urmărit prin săvârșirea de către B.F., prin săvârșirea infracțiunii prevăzute de art. 12 lit. b) din Legea nr. 78/2000, fals intelectual, prevăzut de art. 289 C. pen. ( art. 321 Noul Cod penal) raportat la art. 17 lit. c) din Legea nr. 78/2000 și art. 18 alin. (1) din Legea nr. 78/2000 cu aplicarea art. 41 alin. (2) C. pen. (art. 35 Noul Cod penal), 4 acte materiale, iar ulterior a înaintat înscrisurile false menționate anterior către Comisiei Județene de Fond Funciar Mehedinți, în baza lor fiind emisă hotărârea nr. 356 din 5 aprilie 2011 și emis titlul de proprietate din 18 aprilie 2011 în scopul obținerii de către H.V.O. a terenului în suprafață de 0,87 ha , uz de fals, prevăzut de art. 291 C. pen. raportat la art. 17 lit. c) din Legea nr. 78/2000 și art. 18 alin. (1) din Legea nr. 78/2000. În final, s-a arătat că inculpatul D.D. a participat în calitate de președinte al Comisiei Locale de Fond Funciar B.O., la luarea deciziei adoptată de comisie prin hotărârea nr. 3 din 29 martie 2011, prin care s-a realizat indirect un folos material pentru H.V.O., persoană cu care acesta s-a aflat în raporturi comerciale în ultimii 5 ani, (conflict de interese prevăzut de art. 2531 C. pen.). Asupra legalității măsurii arestării preventive a reținut Curtea de Apel Craiova că toate aspectele de nelegalitate invocate de către apărare sunt întemeiate, apreciind că urmărirea penală a fost efectuată în mod legal de către D.N.A. având în vedere natura infracțiunilor comise de inculpat cât și calitatea de avocat a inculpatei B.I. trimisă și ea în judecată prin același rechizitoriu. Apărarea inculpatului susține că menținerea măsurii arestării preventive nu se mai impune față de împrejurarea că faptele au fost comise în anul 2005 și dacă până în acest moment inculpatul nu a prezentat pericol pentru ordinea publică, nu există motive noi care să justifice privarea de libertate a acestuia, fapt pentru care solicită revocarea măsurii arestării preventive sau înlocuirea cu o altă măsură preventivă mai puțin restrictivă. Criticile aduse nu sunt fondate. Înalta Curte de Casație și Justiție reține că măsura dispusă de instanța de fond de menținere a stării de arest conform dispozițiilor art. 160 lit. b) alin. (3) C.pr.pen. cu referire la art. 3002 C.pr.pen. este legală și temeinică, rezultând din actele dosarului că această măsură este impusă de subzistența temeiurilor avute în vedere la luarea măsurii arestării preventive. Măsura arestării preventive a inculpatului D.D. s-a dispus în baza art. 143 C.pr.pen. și art. 148 lit. b), d) și f) C.pr.pen. apreciindu-se că există la dosar indicii că a săvârșit faptele descrise în actul de sesizare și de asemenea că există date că acesta încearcă să zădărnicească aflarea adevărului prin influențarea martorilor și a inculpatei B.F. Inculpatul D.D. s-a folosit de poziția sa de primar pentru a duce la „bun sfârșit” activitatea infracțională, antrenând mai multe persoane în atingerea scopului său, încercând chiar să influențeze poziția unor martori și inculpați pentru a denatura adevărul, aspecte în raport de care apreciază Înalta Curte că nu se impune, în acest moment procesual, lăsarea în libertate a inculpatului, scopul luării celei mai grave măsuri preventive subzistând în continuare. Aspectele de nelegalitate invocate de apărare în sensul că la data la care Înalta Curte de Casație și Justiție a admis recursul declarat de D.N.A., S.T. Craiova și a dispus prin încheierea din 3 ianuarie 2013 arestarea preventivă a inculpatului era deja sesizată instanța cu soluționarea în fond a cauzei, nu sunt întemeiate și nu pot afecta legalitatea încheierii recurate. Înalta Curte este sesizată cu recursul declarat de inculpat împotriva unei încheieri prin care s-a menținut starea de arest a acestuia în condițiile prevăzute de art. 3002 C.pr.pen. raportat la art. 160 lit. b) alin. (3) C.pr.pen. , ocazie cu care se verifică legalitatea și temeinicia măsurii arestării preventive în sensul constatării subzistenței temeiurilor avute în vedere la luarea măsurii arestării preventive. Este adevărat că la data de 3 ianuarie 2013 când Înalta Curte de Casație și Justiție a admis recursul declarat de parchet și a dispus în baza art. 1491 C.pr.pen. arestarea preventivă a inculpatului era deja sesizată instanța de fond cu judecarea cauzei, însă această împrejurare nu poate afecta legitimitatea măsurii arestării preventive nici din perspectiva dispozițiilor art. 5 § (3) din Convenția Europeană a Drepturilor Omului și nici din perspectiva dispozițiilor legale interne referitoare la măsurile preventive. Indiferent de stadiul procesual în care se dispune arestarea preventivă a inculpatului, luarea acestei măsuri preventive se dispune în raport de existența unuia din cazurile prevăzute de art. 148 C.pr.pen. fapt pentru care apreciază Înalta Curte că indicarea dispozițiilor art. 1491 C.pr.pen. ca temei al arestării preventive, nu poate afecta legalitatea acestei măsuri. Având în vedere natura și gravitatea faptelor comise, stadiul procesual în care se află cauza, apreciază Înalta Curte că nu se impune a se lua față de inculpat o măsură preventivă neprivativă de libertate, temeiurile avute în vedere la luarea acestei măsuri impunând în continuare privarea de libertate a inculpatului pentru buna desfășurare a procesului penal . Față de toate argumentele prezentate, Înalta Curte urmează ca în baza art. 38515 pct. 1 lit. b) C.pr.pen. să respingă ca nefondat recursul declarat de inculpat împotriva încheierii din 23 ianuarie 2013 a Curții de Apel Craiova, S. penală și pentru cauze cu minori, pronunțată în Dosarul nr. 2423/54/2012 [63]. Curtea a constatată că prin decizia Curții Constituționale nr. 368/2017 a fost declarată neconstituțională sintagma “și împotriva aceluiași subiect pasiv” din cuprinsul textului art. 35 alin. (1) C. pen., privitor la unitatea infracțiunii continuate. Ca atare, instanța de contencios constituțional a revenit la interpretarea dată noțiunii de infracțiune continuată din reglementarea anterioară, care nu condiționa caracterul continuat al unei infracțiuni de unicitatea subiectului pasiv. Desigur că efectele deciziilor Curții Constituționale produc efecte numai pentru viitor, însă înlăturarea restrângerii sferei de aplicare a noțiunii de infracțiune continuată este incidentă și în cauzele în care s-a pronunțat o hotărâre definitivă de condamnare, fără ca prin aceasta să se aducă atingere principiului autorității de lucru judecat. În acest sens, efectele deciziei Curții Constituționale pot fi circumscrise noțiunii de incident ivit în timpul executării[64]. Prin sentința nr. 1601 din 27 octombrie 2010, pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, S. penală, în Dosarul nr. 6468/1/2010 a fost respinsă, ca inadmisibilă, plângerea formulată de petenta A.N.I. împotriva Rezoluției 1230/P/2009 din 29 martie 2010 a Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție, s-a menținut rezoluția atacată, cu obligarea acesteia la plata cheltuielilor judiciare către stat. Pentru a pronunța această soluție prima instanță a reținut următoarele: Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție, S. de urmărire penală și criminalistică, prin Rezoluția nr. 1230/P/2009 din 29 martie 2010 a dispus neînceperea urmăririi penale față de B.G., pentru săvârșirea infracțiunii de fals în declarații prevăzută de art. 292 C. pen., apreciind că nu sunt întrunite elementele constitutive ale acestei infracțiuni și în cauză sunt incidente prevederile art. 228 alin. (6) raportat la art. 10 lit. d) C.pr.pen. , întrucât actele premergătoare efectuate nu au condus la concluzia certă că sus-numitul a urmărit să facă declarații necorespunzătoare adevărului la 8 aprilie 2009. La data de 10 iunie 2010, A.N.I. a formulat plângere împotriva acestei rezoluții, în temeiul art. 278 alin. (1) C.pr.pen. și a susținut că nu au fost valorificate toate elementele furnizate de înscrisurile aflate la dosar, potrivit cărora, la 8 aprilie 2009, B.G. nu a declarat terenul vândut SC M.D.R. SRL în anul 2008 și nici totalitatea acțiunilor deținute de acesta la SC A.I. SA și SC R. SA, iar faptele îi sunt imputabile și se impune infirmarea soluției și începerea urmăririi penale împotriva acestuia. Procurorul șef al Secției de Urmărire Penală și Criminalistică a Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție, prin Rezoluția nr. 2603/II/2/2010 din 30 iunie 2010 a respins ca neîntemeiată plângerea A.N.I. împotriva soluției dispusă în Dosarul nr. 1230/P/2009 al secției menționate. Pentru a adopta această măsură, procurorul ierarhic superior a reținut că B.G. a completat și semnat declarațiile de avere și de interese la 8 aprilie 2009 alături de alte documente necesare depunerii candidaturii pentru alegerile europarlamentare, iar din actele premergătoare efectuate rezultă că neinserarea în declarația de avere a vânzării unui teren intravilan constituie o omisiune și nu o tentativă de a ascunde tranzacția, pe care de altfel a făcut-o publică la postul R.T.V., anterior publicării informației în ziarul „C.”. Cu privire la neconcordanța procentelor acțiunilor reținute și menționate în declarația de avere din 8 aprilie 2009, cu cele reale, procurorul ierarhic superior a apreciat că nu se datorează relei-credințe, ci necunoașterii lor cu exactitate. La 20 iulie 2010 în temeiul art. 2781 alin. (1) C.pr.pen. , A.N.I. a formulat plângere împotriva Rezoluției nr. 1230/P/2009 din 29 martie 2010 și a Rezoluției nr. 2603/II/2/2010 din 30 iunie 2010 ale Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție, S. de urmărire penală și criminalistică, adresată instanței și înregistrată la 29 iulie 2010, plângere care a fost respinsă ca inadmisibilă, fiind făcută de o persoană fără calitate de persoană vătămată sau persoană ale cărei interese legitime ar fi vătămate, de către S. penală a Înaltei Curți de Casație și Justiție, prin Sentința nr. 1601 din 27 octombrie 2010, cu motivarea că fapta lui B.G. de a depune la 8 aprilie 2009, în calitate de candidat la alegerile europarlamentare, o declarație de avere la Biroul Electoral Central, declarație care ar putea fi necorespunzătoare adevărului și care are caracter provizoriu, deoarece în termen de 15 zile de la alegerea într-o demnitate publică avea obligația să depună o nouă declarație, cu posibilitatea legală să o rectifice în termen de 30 de zile, nu este de natură să aducă o vătămare intereselor întemeiate pe lege ale A.N.I., care este o persoană juridică de drept public, al cărei obiect de activitate îl constituie verificarea averilor dobândite în perioada exercitării mandatelor, a îndeplinirii funcțiilor ori demnităților publice și nu constatarea săvârșirii unor infracțiuni din studiul presei. Chiar și în situația în care A.N.I. constata existența unor probe sau indicii temeinice privind săvârșirea unor fapte penale cu prilejul verificării averilor dobândite în perioada exercitării mandatelor și nu pe timpul candidaturii la o demnitate publică, ea avea doar obligația să sesizeze organele de urmărire penală cu aceste fapte, potrivit normelor analizate, fără a dobândi prin aceasta, calitatea de persoană vătămată într-un interes legitim al său și implicit, dreptul să formuleze plângere contra actelor procurorului sau împotriva rezoluțiilor de netrimitere în judecată ale acestuia, drept pe care legea îl recunoaște doar acestor categorii de persoane, din care Agenția nu face parte. Împotriva acestei sentințe, petenta A.N.I. a declarat recurs, susținând că activitatea de evaluare efectuată de inspectorii de integritate din cadrul Agenției se desfășoară cu privire la situația averii existente pe durata exercitării demnităților și funcțiilor publice, a conflictelor de interese și a incompatibilității persoanelor care fac obiectul legii. S-a apreciat că, în cauză, există un interes legitim comun cu cel al parchetului, și anume acela de a descoperi și combate, într-un anumit domeniu, orice act sau faptă cu caracter infracțional. Interesul legitim al A.N.I. rezultă din însăși legea sa de organizare și funcționare, potrivit art. 8 din Legea nr. 176/2010. Examinând hotărârea atacată, potrivit art. 3856 alin. (3) C.pr.pen. , Înalta Curte constată că recursul declarat de petentă nu este fondat. La data de 5 mai 2009 Președintele A.N.I., s-a sesizat din oficiu cu privire la faptul că în ziarul „C.” din 29 aprilie 2009 a fost publicat articolul „B. și-a făcut-o iar cu mâna lui” din care rezulta că B.G. nu a respectat dispozițiile legale privind completarea și depunerea declarațiilor de avere și interese, și a dispus ca Inspecția de Integritate să efectueze verificările prevăzute de lege. Inspecția de Integritate, prin actul de constatare din 6 mai 2009 a reținut că potrivit art. 41 alin. 2 din Legea nr. 144/2007 privind organizarea și funcționarea A.N.I., declarația de avere se face pe proprie răspundere și cuprinde bunurile proprii comune și cele deținute în indiviziune, precum și ale copiilor aflați în întreținere, iar numitul B.G. are într-adevăr o declarație de avere depusă de alte persoane la 8 aprilie 2009, în dosarul de candidat la alegerile europarlamentare la Biroul Electoral Central, declarație în care nu s-a menționat înstrăinarea unui teren intravilan situat în localitatea Pipera către firma „M.D.R.”, iar procentele acțiunilor deținute de semnatar și menționate în aceiași declarație, nu corespund realității. Prin același act de constatare s-a mai reținut și împrejurarea că respectiva declarație de avere făcută la 8 aprilie 2009 se afla în termenul de rectificare prevăzut de art. 11 din Legea nr. 144/2007 și până la expirarea acestuia, A.N.I. nu putea declanșa procedurile de control a averii, dar aspectele semnalate în articolul din ziar constituie indicii pentru săvârșirea infracțiunii de fals în declarații prevăzută de art. 292 C. pen. și a sesizat parchetul pentru efectuarea de cercetări penale. Din actele premergătoare efectuate, cu referire la sesizarea A.N.I., rezultă că prin contractul de vânzare-cumpărare autentificat la nr. 1389 din 24 decembrie 2008, B.G. și B.L. au vândut SC M.D.R. SRL un teren de 1936 mp cu 2.000.000 euro, iar venitul din vânzarea acestui teren a fost înregistrat la A.N.A.F. – D.G.F.P. Ilfov, iar pe de altă parte, la Bursa de Valori București se aflau înregistrate acțiunile emise de SC A.I. SA și SC R. SA cu toate detaliile. Cu prilejul audierii sale la 18 martie 2010, B.G. a arătat că el este cel care a declarat pe postul R.T.V. faptul că a vândut terenul respectiv, astfel că A.N.I. a aflat din declarația publică făcută chiar de el, iar pe de altă parte, tranzacția respectivă a fost evidențiată la instituțiile publice de specialitate și nu a fost ascunsă. Același B.G. a mai arătat că anterior datei de 8 aprilie 2009 nu a deținut funcții publice și nu avea obligația să facă declarații de avere și de interese, la data întocmirii acesteia se afla în stare de arest, iar respectivele declarații erau menite să completeze dosarul de candidat la alegerile europarlamentare întocmit potrivit art. 12 pct. 5 lit. a) – e) din Legea nr. 33/2007. Analizând elementele constitutive ale infracțiunii de fals în declarații prevăzute de art. 292 C. pen., procurorul a apreciat că în privința laturii subiective, această infracțiune se săvârșește numai cu intenție directă, rezultată din cerința expresă a textului incriminator ca declarația necorespunzătoare adevărului să fie făcută în vederea producerii unei consecințe juridice, într-un scop determinat, urmărit de făptuitor, împrejurare care nu se regăsește în declarațiile de avere și interese semnate de B.G. la 8 aprilie 2009. Prima instanță a reținut că, potrivit cadrului juridic existent la data sesizării „din oficiu” a președintelui A.N.I., obiectul de activitate al acestei agenții – autoritatea administrativă „autonomă” era acela al verificării averii dobândită în perioada exercitării mandatelor sau a îndeplinirii funcțiilor și demnităților publice, a conflictelor de interese și a incompatibilităților, iar activitatea de verificare a averii dobândită în perioada menționată se realizează de inspectori de integritate, potrivit art. 2 din Legea nr. 144 din 21 mai 2007 privind înființarea, organizarea și funcționarea A.N.I. Printre categoriile de persoane obligate să depună declarații de avere, în afara celor alese sau numite în anumite funcții nu se aflau și candidații pentru funcția de deputat în Parlamentul European. Este adevărat că potrivit art. 12 pct. 5 lit. d) din Legea nr. 33/2007 privind organizarea și desfășurarea alegerilor pentru Parlamentul European, candidații pentru funcția de deputat aveau obligația să depună la Biroul Electoral Central pe lângă alte acte și declarația de avere și de interese, prevăzută de Legea nr. 115/1996, iar această autoritate avea doar obligația să publice o astfel de declarație pe internet, fără a avea și obligațiile de implementare a prevederilor legale privind declarațiile de avere și de interese și desemnare a unor persoane cu astfel de atribuții. La prevederile legale analizate mai sus, adăugăm și împrejurarea că persoanele alese sau numite în funcție, aveau atribuția să depună o declarație de avere și de interese în termen de 15 zile de la data delegării sau numirii, altele decât cele depuse în calitate de candidați – obligație prevăzută de art. 44 din Legea nr. 144 din 21 mai 2007. Potrivit normelor de implementare a prevederilor legale privind declarațiile de avere și interese din aceeași lege, în termen de 10 zile de la primirea declarației, dacă persoana desemnată cu implementarea acestora sesiza deficiențe, recomanda persoanei în cauză rectificarea declarației în termen de cel mult 20 de zile, iar până la expirarea acestuia Agenția nu putea declanșa procedurile prevăzute de lege. În sfârșit, legea sancționa cu nulitate de drept actele întocmite de inspectorii de integritate fără ca persoana verificată să fie înștiințată despre declanșarea procedurii de verificare – potrivit art. 5 alin. (9) din legea menționată. Interpretarea normelor de lege analizate mai sus, conduce la concluzia că declarațiile de avere și de interese depuse de candidații la funcția de deputat în Parlamentul European la Biroul Electoral Central, nu se transmiteau la A.N.I. pe de o parte, iar pe de altă parte, Agenția era competentă să verifice averea dobândită numai în perioada exercitării unui mandat sau a îndeplinirii unei funcții, nu pe timpul candidaturii, iar procedura de verificare nu se putea declanșa decât după o perioadă de 30 de zile în care persoana avea posibilitatea să rectifice declarația, după înființarea acesteia de Agenție. Nerespectarea acestor norme imperative atrăgea sancțiunea nulității absolute a actelor întocmite de inspectorul de integritate. În cauză, la 15 mai 2009 președintele A.N.I., în temeiul art. 3 alin. (2) din Legea nr. 144/2007 a întocmit un proces-verbal de sesizare din oficiu, cu privire la faptul că în zarul „C.” din data de 29 aprilie 2009 s-a publicat un articol din care rezultă că B.G. nu a respectat dispozițiile legale privind completarea și depunerea declarațiile de avere și interese și a dispus ca Inspecția de Integritate să efectueze verificări în conformitate cu prevederile legii. La rândul său, Inspecția de Integritate a întocmit actul de constatare din 6 mai 2009 prin care a reținut că potrivit art. 11 alin. (3) din Legea nr. 144/2007, B.G. este în termenul de depunere a unei eventuale declarații rectificative și nu poate fi verificat de Agenție, dar aspectele semnalate de articolul apărut în „C.” la 29 aprilie 2009 constituie indicii privind săvârșirea infracțiunii de fals în declarații prevăzute de art. 292 C. pen. pentru care a sesizat parchetul pentru a efectua cercetări. Prin decizia nr. 415 din 14 aprilie 2010 publicată în M. Of. Partea I nr. 294 din 5 mai 2010 Curtea Constituțională a admis excepția de neconstituționalitate a art. 1-9, art. 11 lit. e), f), g), art. 12 alin. (2), art. 14 lit. c), d), e), f), art. 42 alin. (2), (3) și art. 45-50 din Legea nr. 144/2007, norme care au fost suspendate de drept începând cu data de 5 mai 2010 până la 21 iunie 2010, dată la care au încetat efectele juridice ale acestora potrivit art. 147 alin. (1) din Constituție. Ulterior a fost adoptată Legea nr. 176 din 1 septembrie 2010, republicată în M. Of. Partea I nr. 621 din 2 septembrie 2010 privind integritatea în exercitarea funcțiilor și demnităților publice, pentru modificarea și completarea Legii nr. 144/2007 privind înființarea, organizarea și funcționarea Agenției Naționale de Integritate precum și pentru modificarea și completarea altor acte normative, lege care a abrogat prevederile art. 1-12, art. 13 alin. (3), art. 14, art. 17, art. 41-57 din Legea nr. 144/2007. Examinând dispozițiile art. 221 C.pr.pen. și art. 145 C. pen., a condus la concluzia că președintele A.N.I. a acționat în afara cadrului legal în vigoare la 5 mai 2009, când a întocmit procesul-verbal de sesizare din oficiu, substituindu-se organelor de urmărire penală. Sesizarea din oficiu a acestuia, astfel cum este reglementată de art. 4 alin. (2) din Legea nr. 144/2007, nu putea privi decât activitatea de verificare a averii dobândită de B.G. în perioada exercitării unui mandat public, dar acesta avea doar calitatea de candidat pentru Parlamentul European, după dobândirea calității de deputat avea obligația ca în termen de 15 zile de la alegere să depună o nouă declarație, care la rândul ei era supusă procedurii de implementare, cu posibilitatea rectificării acesteia, din inițiativă proprie sau la sesizarea deficiențelor de către A.N.I., prin persoana desemnată cu această procedură, într-un termen de 30 de zile. În cauza de față, președintele A.N.I. s-a sesizat cu faptul că în presă a apărut un articol despre B.G. și a dispus ca Inspecția de Integritate să efectueze verificări cu privire la averea dobândită, deși Legea nr. 144/2007 nu instituie dreptul A.N.I. de a verifica averea dobândită de candidații la anumite funcții publice – de Președinte al României deputat, senator, consilier județean, consilier local sau primar – fiind îndreptățită doar să primească declarațiile de avere și de interese depuse de aceștia la Biroul Electoral Central și să le publice în M. Of., Partea a III-a și pe pagina de internet a Agenției. Mai mult decât atât, Legea nr. 144/2007 nu conținea norme referitoare la declarațiile de avere și de interese ale candidaților la alegerile europarlamentare și nici obligația Biroului Electoral Central de a transmite aceste declarații la Agenție a se vedea, în acest sens, adresa din 19 mai 2009. De altfel, prin actul de constatare din 6 mai 2009 al Inspecției de Integritate s-a reținut că B.G. se află în termenul de depunere a unei eventuale declarații rectificative și Agenția nu poate desfășura activități de verificare a averii acestuia . Așadar, funcționarii A.N.I. au declanșat o procedură de verificare a averii lui B.G. pe 5 mai 2009 pe care au oprit-o pe 6 mai 2009 deoarece nu era îngăduită de lege, prin culegerea unei informații din presă și nu din activitatea proprie, pentru a declanșa cercetări penale împotriva acestuia, deși această activitate de sesizare din oficiu cu privire la săvârșirea unei infracțiuni este atributul exclusiv al organelor de urmărire penală. Împotriva măsurilor și actelor de urmărirea penală orice persoană poate face plângere, dacă prin acestea s-a adus o vătămare intereselor sale legitime, iar împotriva rezoluției de neîncepere a urmăririi penale date de procuror, persoana vătămată și orice alte persoane ale căror interese legitime sunt vătămate, pot face plângere la judecătorul de la instanța căreia i-ar reveni, potrivit legii, competența să judece cauza în primă instanță, potrivit normelor arătate mai sus. Din examinarea dispozițiilor Legii nr. 176/2010, activitatea de evaluare a declarației de avere, cât și cea de evaluare a declarației de interese se concretizează în întocmirea unui raport de evaluare, care se comunică, între altele, organului de urmărire penală, atunci când inspectorul de integritate constată fie existența unor diferențe nesemnificative, în sensul legii, între modificările intervenite în averea persoanei în cauză și veniturile realizate de aceasta, fie existența unui conflict de interese sau a unei incompatibilități. Ținând seama de modalitățile de sesizare enumerate în art. 221 C.pr.pen. , este evident că în aceste situații nu putem fi decât în prezența unor denunțuri, în sensul art. 222 C.pr.pen. În cazul A.N.I. nu se poate vorbi despre un interes legitim propriu, concret și actual pe care l-ar avea denunțătorul pentru a depăși demersul inițial, de încunoștințare a organelor de urmărire penală cu privire la presupusa săvârșire a unei infracțiuni, indiferent de cauza care l-a determinat în primă instanță să acționeze (o obligație legală sau propria conștiință). Procedura instituită în art. 2781 C.pr.pen. are esențialmente un caracter privat, dedus din cerința unei vătămări suferite de persoana care se adresează justiției, în drepturile sau interesele sale legitime. Or, încunoștințând organele judiciare cu privire la săvârșirea unei presupuse infracțiuni, denunțătorul acționează în virtutea unui interes public, ca reprezentant al societății, ajutând astfel aceste organe să cerceteze fapte prevăzute de legea penală despre care ele nu au avut cunoștință pe altă cale (plângere sau sesizare din oficiu). Acest interes public este limitat însă la sesizarea organelor de urmărire penală și nu conferă denunțătorului dreptul de a supune cauza cenzurii instanței de judecată, atunci când nu s-a dispus începerea urmăririi penale sau trimiterea în judecată. Menirea A.N.I. constă în asigurarea integrității în exercitarea demnităților și funcțiilor publice și prevenirea corupției instituționale, însă interesul public pentru înființarea și funcționarea unei asemenea instituții nu este suficient pentru a justifica un demers al Agenției în fața judecătorului, în procedura instituită în art. 2781 C.pr.pen. , căci pe această cale s-ar depăși atribuțiile A.N.I, clar limitate la „responsabilități în evaluarea declarațiilor de avere, a datelor și informațiilor privind averea, precum și a modificărilor patrimoniale intervenite, a incompatibilităților și a conflictelor de interese potențiale în care se pot afla persoanele prevăzute la art. 1, pe perioada îndeplinirii funcțiilor și demnităților publice” ( v art. 8 din Legea nr. 176/2010). Prin urmare, atribuțiile Agenției se limitează la această evaluare, putându-se dosar sesiza alte organe (fiscale, de urmărire penală sau comisia de cercetare a averilor ori, după caz, disciplinare), care vor decide în mod suveran, potrivit propriilor competența, dacă au fost încălcate dispozițiile legii fiscale ori sunt întrunite condițiile răspunderii penale sau disciplinare, după caz. În concluzie, sesizând organele de urmărire penale, A.N.I. acționează ca un denunțător și nu este îndrituită, față de cele expuse anterior, la un demers în fața instanței, în procedura instituită de art. 2781 C.pr.pen. De altfel, prin Decizia nr. 13 pronunțată de Secții Unite ale Înaltei Curți de Casație și Justiție, într-un recurs în interesul legii s-a stabilit că, în aplicarea dispozițiilor art. 2781 alin. (1) C.pr.pen. , A.N.I. nu are calitatea procesuală de a ataca soluțiile de neurmărire penală sau de netrimitere în judecată dispuse de procuror, plângerile astfel formulate, urmând a fi respinse, ca inadmisibile, conform art. 2781 alin. (8) lit. a) teza a II-a C.pr.pen. Pentru considerentele expuse, Înalta Curte, în baza art. 38515 alin. (1) pct. 1 lit. b) C.pr.pen. , va respinge, ca nefondat, recursul declarat de petenta A.N.I. împotriva sentinței nr. 1601 din 27 octombrie 2010, pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, S. penală, în Dosarul nr. 6468/1/2010[65]. Infracțiuni împotriva intereselor financiare ale Uniunii Europene Cazuistica condamnărilor definitive în anul 2018 privind infracțiunile împotriva intereselor financiare ale Uniunii Europene evidențiază frauda atât în ceea ce privește încasarea subvențiilor pentru agricultură, cât și în ceea ce privește implementarea proiectelor cu finanțare nerambursabilă. În ceea ce privește subvențiile pentru agricultură, inițiativa fraudării fondurilor provenite din bugetul Uniunii Europene a aparținut, în general, beneficiarilor subvențiilor. Astfel, cererile pentru acordarea nelegală a fondurilor nerambursabile au fost depuse de către persoane care au deținut calitatea de primari, viceprimari, funcționari în cadrul unor primării, administratori de firme, președinți de asociații, dar și persoane fizice autorizate, agricultori, fermieri etc. În scopul obținerii sprijinului financiar în cadrul schemei de plată unică pe suprafață, titularii cererilor au acționat pentru a crea aparența de legalitate cu privire la faptul că dețin un drept legal de folosință asupra terenurilor pentru care au solicitat acordarea finanțării și că îndeplinesc condițiile necesare pentru a beneficia de acordarea subvențiilor. Pentru atingerea obiectivului infracțional, au fost utilizate: falsificarea contractelor de arendă ori a altor documente justificative, necesare obținerii subvențiilor – cereri de plată, adeverințe, declarații pe proprie răspundere etc.; declararea în fals a modului de dobândire a terenului pentru care s-a solicitat acordarea subvenției; concesionarea/arendarea/închirierea nelegală a unei suprafețe de teren prin inducerea în eroare a funcționarilor sau cu sprijinul autorităților publice locale; declararea folosirii unor suprafețe de teren mai mari decât în realitate; folosirea calității de reprezentare pentru accesarea de fonduri în numele membrilor asociației fără informarea acestora; inducerea în eroare a funcționarilor publici pentru emiterea unor documente oficiale necesare acordării subvențiilor (adeverințe prin care funcționarii atestau date nereale pe baza unor documente false depuse de beneficiarii subvențiilor). Cei interesați de obținerea nelegală a fondurilor europene nerambursabile au fost sprijiniți în demersul lor infracțional de către persoane ce au ocupat funcții în administrația publică locală (primari, secretar primărie etc.) . Cea de-a doua formă de fraudare a intereselor financiare ale Uniunii Europene vizează finanțarea unor proiecte depuse de beneficiari, proiecte ce urmau a fi implementate în domenii precum: educarea și formarea profesională, activități de tipărire, instalarea tinerilor fermieri, construirea / modernizarea / reabilitatea / extinderea unor ferme, fabrici, unități turistice, stații de epurare a apelor uzate, centre de afaceri. Beneficiarii proiectelor, în majoritatea lor reprezentanți ai mediului privat, dar și funcționari publici, au fost sprijiniți, în unele cazuri, de alte persoane private, administratori ai unor societăți comerciale, care le-au pus la dispoziție documente false, dar și de funcționari din interiorul organismelor responsabile cu monitorizarea implementării proiectelor, prin întocmirea de rapoarte favorabile care au permis acordarea plăților necuvenite. Mecanismele folosite în realizarea acestui tip de fraudă constau în: falsificarea unor documente pentru a corespunde condițiilor de eligibilitate (certificat de atestare fiscală, acorduri de parteneriat, rapoarte intermediare, raport final întocmit pentru proiectul finanțat); fraudarea procedurilor de achiziție derulate în proiectul finanțat; decontarea unor false achiziții urmare depunerii de documente justificative care conțineau date nereale; supraevaluarea cheltuielilor declarate ca necesare achizițiilor, pentru a maximiza valoarea totală eligibilă și implicit contribuția nerambursabilă; schimbarea destinației fondurilor europene[66].
[1] Dec. nr.51 din 16 februarie 2016 referitoare la excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor art.142 alin.(1) C. pr. pen. , M. Of. nr.190 din 14.03.2016, cu opinie separată judecător, conf. univ. dr. Simona-Maya Teodoroiu, judecător, prof. univ. dr. Tudorel Toader. În dezacord cu decizia adoptată prin majoritate de voturi, se consideră că excepția de neconstituționalitate a prevederilor art.142 alin.(1) C. pr. pen. trebuia să fie respinsă ca inadmisibilă, deoarece: I. Excepția nu are legătură cu soluționarea cauzei. II. Excepția privește interpretarea și aplicarea legii, aspecte ce intră în competența instanțelor de judecată, iar nu a Curții Constituționale
[2] Din datele statistice privind infracțiunile de corupție (atât cele prevăzute în Codul penal, cât şi infracțiunile prevăzute în Legea nr. 78/2000 pentru prevenirea, descoperirea şi sancționarea faptelor de corupție, cu modificările şi completările ulterioare) pe total Minister Public, în perioada 2013-2015 şi semestrul I/2016, având ca indicator de bază numărul inculpaților persoane fizice trimişi în judecată (cu precizarea că, începând cu 1 februarie 2014, soluțiile de trimitere în judecată includ şi acordurile de recunoaştere a vinovăției), situația este următoarea: în anul 2013: 1184 inculpați (522 de dosare soluționate prin trimitere în judecată); în anul 2014: 1364 inculpați (588 dosare soluționate prin trimitere în judecată); în anul 2015: 1910 inculpați (700 de dosare soluționate prin trimitere în judecată); semestrul I/2016: 818 inculpați (344 de dosare soluționate prin trimitere în judecată). Se poate observa o creştere a numărului de inculpați trimişi în judecată în perioada 2013-2015, precum şi o uşoară stagnare în semestrul I/2016 ( Ovidiu Predescu, discurs la Simpozionul “Prevenirea corupției în perioada 2016-2020. Perspective instituționale”, București, organizator: Direcția Generală Anticorupție, 9 decembrie 2016,http://www.mpublic.ro/ , 14 decembrie 2016)
[3] V și Curtea Constituțională , Dec. nr. 633/2018, § 280
[4] În acest sens, prin Dec. nr.383 din 27 mai 2015, M. Of. nr.535 din 17 iulie 2015 §20,
[5] În acest sens, prin Dec. nr.383 din 27 mai 2015, M. Of. nr.535 din 17 iulie 2015 (§ 22),
[7] O enumerare a protocoalelor de cooperare/colaborare cu alte instituții publice sau persoane juridice de drept public sau privat, din țară sau din străinătate, și la https://cristidanilet.wordpress.com/2018/08/28/legislatia-protocoalelor, 28 august 2018. Amintim Legea nr. 318/2015 pentru înființarea, organizarea şi funcționarea Agenției Naționale de Administrare a Bunurilor Indisponibilizate şi pentru modificarea şi completarea unor acte normative – Art. 4 alin (2) În termen de 120 de zile de la data intrării în vigoare a prezentei legi, între Agenție şi instituțiile prevăzute la alin. (1) lit. a)-m) se încheie protocoale de cooperare prin care se stabilesc modalitățile concrete de acces direct sau indirect la bazele de date privind orice categorie de bunuri ce poate face obiectul unei măsuri asigurătorii sau al confiscării, precum şi procedurile de cooperare în materia administrării şi valorificării bunurilor sechestrate şi confiscate sau Legea 203/2015 privind planificarea apărării. Articolul 12: Pentru elaborarea și punerea în aplicare a planurilor permanente de apărare și a planurilor de contingență, Ministerul Apărării Naționale poate încheia protocoale de cooperare cu alte ministere și instituții guvernamentale, în condițiile legii.
[8] V, în acest sens, și Dec. nr.17 din 21 ianuarie 2015, M. Of. nr.79 din 30 ianuarie 2015, §§ 67 și 94
[9] V și Mihai Ciobanu, Dosarul Belina. Tribunalul Bucureşti, cerere către DNA , https://www.dcnews.ro/tribunalul-bucuresti, 27 noiembrie 2018
[10]Conf. dr. Radu Chiriță, avocat în Cluj:În mandatul Cioloş „au fost restrânse drepturile şi libertățile fundamentale ale românilor”. Mandatul Cioloş de prim ministru nu a avut vreun impact pozitiv asupra funcționării sistemului de justiției. Consider, în egală măsură, că D.N.A.. Prună a fost unul dintre cei mai slabi miniştri ai justiției. În timpul mandatului Cioloş s-a adoptat o ordonanță de urgență prin care au fost modificate o mulțime de prevederi ale Codului de procedură penală, fără nicio dezbatere publică şi, cu puține excepții, fără a exista vreo urgență.http://www.ramnicuvalceaweek.ro
[11] M. Of. nr. 33 din 3 martie 1992, cu modificările şi completările ulterioare
[13] Dacian Cioloș a declarat că Guvernul condus de el a cerut avizul S.R.I. pentru OUG 6/2016 privind punerea în executare a mandatelor de supraveghere tehnică dispuse în procesul penal pentru că actul normativ viza direct S.R.I. şi în acest condiții era normală o consultare, iar avizul CSAT era obligatoriu. „Domnul Dacian Cioloș a făcut câteva declarații aseară în legătură cu OUG 6 și 18 din 2016 și a prezentat câteva argumente care, crede dumnealui, ar fi justificat modificarea Codurilor (și a unor legi adiacente) din perspectiva Deciziei nr. 51/2016” (Alexandra Cruceru, Fostul director al Agenției Naționale de Integritate, Horia Georgescu, https://www.stiripesurse.ro/horia-georgescu-pune-tunurile-pe-ciolo-in-scandalul-ordonan-ei-pruna-ori-minte-ori-habar-nu-are-ce-i-a-asumat, 13 septembrie 2017)
[15] Precizări – Protocol P.I.C.C.J. – S.R.I. , 25 ianuarie 2017, Comunicat PICAJ, https://evz.ro/parchetul-general-protocolul-sri „toți magistrații au dreptul de a studia documentele clasificate” – ttps://www.mediafax.ro/social/scandalul-protocoalelor-secrete-procurorul-general-augustin-lazar-publica-corespondenta. Observăm că părților nu le este permis – în acest moment – accesul la toate (?!) actele dosarului. Având în vedere afirmațiile lansate în spațiul public în sensul că nu este necesară desecretizarea unor documente întrucât, potrivit prevederilor Legii nr. 182/2002 privind protecția informațiilor clasificate, procurorii au acces la toate documentele cu acest caracter, se fac următoarele precizări: Declasificarea anumitor documente este necesară în vederea asigurării caracterului echitabil al urmăririi penale, precum și pentru respectarea dreptului la apărare al părților și subiecților procesuali principali. În acest sens, documentele trebuie declasificate pentru a putea fi depuse la dosarul cauzei și consultate de către părți, subiecți procesuali și avocații acestora, doar în acest mod putându-se da eficiență principiului egalității armelor și aflării adevărului. Referitor la necesitatea aflării adevărului în procesul penal, în considerentele Deciziei Curții Constituționale nr. 21 din 18 ianuarie 2018 se arată că “orice informație care poate fi utilă aflării adevărului trebuie să fie folosită în procesul penal”. Totodată, Curtea Constituțională apreciază că ”protecția informațiilor clasificate nu poate avea caracter prioritar față de dreptul la informare al acuzatului și față de garanțiile dreptului la un proces echitabil ale tututor părților” (P.I.C.C.J. , Biroul de informare și relații publice, Precizări privind asigurarea caracterului echitabil al urmăririi penale și respectarea dreptului la apărare în cauza privind incidentele violente din 10 – 11 august 2018, https://www.digi24.ro/stiri). Se pare că și ministerul public a observat că tuturor părților le trebuie permis accesul la toate (?!) actele dosarului. Bănuim că nu vor mai exista date comunicate în afara unui dosar pe rol.
[18] Comisia Europeană , Document de Lucru al Serviciilor Comisiei România : Raport tehnic care însoțeşte documentul Raport al Comisiei către Parlamentul European și Consiliu privind progresele înregistrate în România în cadrul mecanismului de cooperare și de verificare , COM(2018) 851 final, Strasbourg, 13.11.2018
[19] Dec. nr.244 din 6 aprilie 2017,§ 63,64,67,68.V și Dec. nr.633/2018, § 531-532. ( Curtea a admis excepția de neconstituționalitate şi a constatat că soluția legislativă cuprinsă în dispozițiile art.145 C. pr. pen. care nu permite contestarea legalității măsurii supravegherii tehnice de către persoana vizată de aceasta, care nu are calitatea de inculpat, este neconstituțională).
[20] Curtea Constituțională , dec. nr. 26 din 16 ianuarie 2019 § 151. Curtea Constituțională
1. Admite sesizarea și constată existența unui conflict juridic de natură constituțională între Ministerul Public – Parchetul de pe lângă Î.C.C.J., și Parlamentul României, pe de-o parte, și Î.C.C.J., și celelalte instanțe judecătorești, pe de altă parte, generat de încheierea între Ministerul Public – Parchetul de pe lângă Î.C.C.J., și Serviciul Român de Informații a Protocolului nr.00750 din 4 februarie 2009, precum și de exercitarea, în mod necorespunzător, a controlului parlamentar asupra activității Serviciului Român de Informații. 2. Admite sesizarea și constată existența unui conflict juridic de natură constituțională între Ministerul Public – Parchetul de pe lângă Î.C.C.J., și Parlamentul României, pe de-o parte, și Î.C.C.J., și celelalte instanțe judecătorești, pe de altă parte, generat de încheierea între Ministerul Public – Parchetul de pe lângă Î.C.C.J., și Serviciul Român de Informații a Protocolului nr.09472 din 8 decembrie 2016, doar cu privire la dispozițiile art.6 alin.(1), art.7 alin.(1) și art.9, precum și de exercitarea, în mod necorespunzător, a controlului parlamentar asupra activității Serviciului Român de Informații. 3. Î.C.C.J., și celelalte instanțe judecătorești, precum și Ministerul Public – Parchetul de pe lângă Î.C.C.J., și unitățile subordonate vor verifica, în cauzele pendinte, în ce măsură s-a produs o încălcare a dispozițiilor referitoare la competența materială și după calitatea persoanei a organului de urmărire penală, și vor dispune măsurile legale corespunzătoare.
[21] v şi Curtea Constituțională, Dec. nr.51 din 16 februarie 2016, M. Of. nr.190 din 14 martie 2016, §37
[22] v mutatis mutandis și Decizia nr.734 din 23 noiembrie 2017, M. Of. , nr.352 din 23 aprilie 2018, §§ 17-18
[25] V și art. 509 (procedura cu minori) sau art. 535 (contestația la reabilitare). V și Curtea Constituțională , Dec. nr. 11/2014
[26] Alin. 7 a fost modificat prin Legea 255/2013. Textul anterior arăta că (7). În tot timpul cât judecata se desfăşoară în şedință nepublică, dosarul cauzei nu este public. Părțile, persoana vătămată, reprezentanții acestora, avocații şi experții desemnați în cauză au dreptul de a lua cunoştință de actele dosarului.
[28] Alin. 10 a fost modificat prin Legea 255/2013. Textul anterior arăta că (10)Toate actele dosarului, cu excepția celor clasificate, potrivit legii, sunt publice, cu respectarea protecției datelor cu caracter personal şi a vieții private a subiecților procesuali.
[29] Dec. nr.611 din 3 octombrie 2017, §154, Dec. nr.633/2018 § 272.
[30] Alin. 11 a fost modificat prin Legea 255/2013. Textul anterior arăta că (11)În cazul în care informațiile clasificate cuprinse în dosar sunt esențiale pentru soluționarea cauzei, instanța solicită, de urgență, după caz, declasificarea totală, declasificarea parțială sau trecerea într-un alt grad de clasificare și permiterea accesului la acestea de către apărătorul inculpatului. Curtea Constituțională (Dec. 21/2018) a constatat că sintagma “instanța solicită” cu raportare la sintagma “permiterea accesului la cele clasificate de către apărătorul inculpatului” din cuprinsul dispozițiilor art. 352 alin. (11) este neconstituțională.
[31] Alin. 12 a fost modificat prin Legea 255/2013. Textul anterior arăta că (12) Dacă autoritatea emitentă nu declasifică total sau parțial ori nu permite accesul la informațiile clasificate apărătorului inculpatului, acestea pot servi la aflarea adevărului numai în măsura în care sunt coroborate cu fapte și împrejurări ce rezultă din ansamblul probelor existente în cauză. Curtea Constituțională (prin Dec. 21/2018) a constatat că sintagma “autoritatea emitentă” din cuprinsul dispozițiilor art. 352 alin. (12) este neconstituțională.
[32] Excepție ridicată de Parchetul de pe lângă Î.C.C.J., – Direcția Națională Anticorupție, în Dosarul nr. 1.926/1/2016/a1 al Înaltei Curți de Casație şi Justiție – Secția penală – Camera preliminară. Excepția de neconstituționalitate formează obiectul Dosarului Curții Constituționale nr. 1.975D/2016.
[33] Curtea Constituțională , Dec. nr. 21 din 18 ianuarie 2018 referitoare la excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 352 alin. (11) şi alin. (12) din Codul de procedură penală, M. Of. 175 din data de 23 februarie 2018 , § 10. Codul de procedură penală : art. 352. . . alin. (11) În cazul în care informațiile clasificate sunt esențiale pentru soluționarea cauzei, instanța solicită, de urgență, după caz, declasificarea totală, declasificarea parțială sau trecerea într-un alt grad de clasificare ori permiterea accesului la cele clasificate de către apărătorul inculpatului. (12) Dacă autoritatea emitentă nu permite apărătorului inculpatului accesul la informațiile clasificate, ACESTEA NU POT SERVI la pronunțarea unei soluții de condamnare, de renunțare la aplicarea pedepsei sau de amânare a aplicării pedepsei în cauză.
[34] Guvernul consideră că atât principiul respectării egalității armelor, cât şi principiul contradictorialității au fost respectate într-o anume cauză, întrucât documentele incluse în volumele “strict secrete” nu au fost luate în considerare ( CEDO, Hotărâre din 8 ianuarie 2013 în Cauza Bucur şi Toma c României, Cererea nr. 40238/02, § 127, M. Of. 350 din 13 iunie 2013, https://idrept.ro)
[35] Hotărârea din 16 noiembrie 2006, pronunțată în Cauza Klimentyev cRusiei, § 95
[36]Hotărârea din 28 august 1991 pronunțată în Cauza Brandstetter c Austriei. Curtea Constituțională , Dec. nr. 21 / 2018, § 29
[37] Dec. nr. 21 / 2018, § 31. V și art. 6 din Directiva 2012/13/UE privind dreptul la informare în cadrul procedurilor penale, adoptată de Parlamentul European şi Consiliul Uniunii Europene, Jurnalul Oficial al Uniunii Europene seria L142d din 1 iunie 2012 , precum și Rezoluția 1.551 (2007) privind echitatea procedurilor judiciare în cazurile de spionaj sau divulgare a secretelor de stat, adoptată la 19 aprilie 2007 de Adunarea Parlamentară a Consiliului Europei, citată de Curtea Constituțională . CEDO, Artico c Italiei, Hotărârea din 13 mai 1980, §33). Curtea nu va putea exclude admisibilitatea unei probe administrate cu nerespectarea reglementărilor dreptului național (Schenk c Elveției, Hotărârea din 12 iulie 1988, seria A nr. 140, § 46; Khan, § 35, şi P.G şi J.H c Regatului Unit, nr. 44.787/98, § 76, CEDO 2001-IX). Pe de altă parte, utilizarea unei înregistrări ilegale şi, pe deasupra, ca element unic de probă, nu este în sine incompatibilă cu principiile de echitate consacrate de art. 6 § 1 din Convenție, chiar şi atunci când acest mijloc de probă a fost obținut cu încălcarea cerințelor Convenției, în special cu cele ale art. 8 din Convenție (Khan, § 40; P.G şi J.H c Regatului Unit, § 81; Schenk, § 49). Acest lucru nu înlătură datoria Curții de a cerceta dacă în cauza de față procedura litigioasă, interpretată în integralitatea sa, inclusiv modul de administrare a probelor au avut un caracter echitabil (hotărârile Edwards c Regatului Unit din 16 decembrie 1992, seria A nr. 247-B, p. 34, 35, § 34, Bernard c Franței din 23 aprilie 1998,Culegerea 1998-II, § 37, şi Garcia Ruiz c Spaniei din 21 ianuarie 1999, Culegerea 1999-I), fără a fi vorba totuşi de a preciza dacă reclamantul este vinovat sau nu sau de a readuce în discuție o decizie de condamnare (Khan, § 34, şi P.G şi J.H, § 76).C.E.D.O., Secția a III-a, HOTĂRÂREA din 26 aprilie 2007, în Cauza Dumitru Popescu c României nr. 2, M. Of. nr. 830 din 5 decembrie 2007, Cererea nr. 71.525/01).În cauza de față trebuie acordată importanță faptului că înregistrările în litigiu nu au constituit singurul mijloc de probă supus aprecierii suverane a judecătorilor [a se vedea, mutatis mutandis, Schenk, §§ 47 şi 48; Turquin c Franței, nr. 43.467/98 (dec.), 24 ianuarie 2002]. În cauză, C.E.D.O. consideră că utilizarea înregistrărilor în litigiu ca probă în procesul de convingere intimă a judecătorilor naționali nu l-a privat pe reclamant de un proces echitabil şi, aşadar, nu a încălcat art. 6 § 1 din Convenție.
[38] Considerând că rămân pe deplin valabile argumentele reținute în Dec. nr. 1.120 din 16 octombrie 2008 şi în Dec. nr. 1.335 din 9 decembrie 2008. Sau, cum s-a mai spus, prima spiritul vremurilor, și nu litera legii! (Tim Weiner, FBI O istorie secretă, Litera, București, 2019, p. 78 )
[39] întrucât probele/informațiile rămân inaccesibile inculpatului, „în mod firesc, ele nu pot servi la pronunțarea unei soluții de condamnare, de renunțare la aplicarea pedepsei sau de amânare a aplicării pedepsei” (§ 61). Nu ne putem întreba ce reprezintă afirmația/sintagma „în mod firesc”. Oare și așa am mers prea departe? Sperăm ca o nouă legislație, și aplicată pozitiv, cu toată buna credință, va putea îngrădi asemenea derapaje extrajudiciare.
[41] Condamnarea României și Lituaniei de către judecătorii de la Strasbourg se bazează pe faptul că cele două țări ”au comis mai multe încălcări ale drepturilor omului făcându-se complice la programul închisorilorsecrete ale CIA”, relata Deutsche Welle. ”Printre acestea se numără interdicția torturii, dreptul la libertate, intimitate și siguranță și dreptul la recurs. Autoritățile celor două țări ar fi știut de existența închisorilor”. V, printre altele, Cazul Baranga, ca si ingropat: sef la ORNISS in perioada scandalului inchisorilor CIA, https://inpolitics.ro/cazul-baranga-ca-si-ingropat-sef-la-orniss-in-perioada-scandalului, 11 octombrie 2020.
[43] CEDO, Hotărâre din 8 ianuarie 2013 în Cauza Bucur şi Toma c României, Cererea nr. 40238/02, M. Of. nr. 350 din 13 iunie 2013, §§ 126-132
[44] V Decizia Curții Constituționale nr.21 din 18 ianuarie 2018, M. Of. nr.175 din 23 februarie 2018, §§ 37 sqq .
[45] republicată în M. Of. nr.288 din 18 aprilie 2014
[46] Curtea Constituțională , dec. nr. 650/2018 §§ 505-506, și 541 sqq Curtea Constituțională 1. Admite obiecția de neconstituționalitate formulată și constată că dispozițiile art.I pct.2 [cu referire la art.5 alin.(11)—(14)], pct.4 [cu referire la art.17 lit.a)], pct.5 [cu referire la art.35 alin.(1) fraza a doua], pct.6 [cu referire la art.39 alin.(1) lit.b) și lit.e), cu trimitere la lit.b)], pct.10 [cu referire la art.64 alin.(1)], pct.11 [cu referire la abrogarea art.64 alin.(6)], pct.14 [cu referire la art.75 alin.(2) lit.d)], pct.17 [cu referire la abrogarea art.91 alin.(1) lit.c)], pct.20 [cu referire la art.96 alin.(4)], pct.21 [cu referire la art.100 alin.(1) lit.d)], pct.22 [cu referire la art.1121 alin.(2) lit.b) sintagma „probele administrate”], pct.23 [cu referire la art.1121 alin.(21) sintagma „probe certe, dincolo de orice îndoială”], pct.24 [cu referire la art.1121 alin.(3) sintagmele „dacă acesta a cunoscut că scopul transferului este evitarea confiscării” și „probe certe, dincolo de orice îndoială”], pct.27 [cu referire la art.155 alin.(2)], pct.28 [cu referire la art.1591 sintagma „până la pronunțarea unei hotărâri definitive”], pct.29 [cu referire la art.173 alin.(2)—(5)], pct.30 [cu referire la abrogarea art.175 alin.(2)], pct.31 [cu referire la art.177 alin.(1) lit.b) sintagma „fostul soț” și lit.c) sintagma „au conviețuit”], pct.32 [cu referire la art.1871], pct.33 [cu referire la art.189 alin.(1) lit.i)], pct.40 [cu referire la art.269 alin.(4) lit.b) și c) și alin.(6)], pct.41 [cu referire la art.273 alin.(4)], pct.42 [cu referire la art.277 alin.(3) teza a doua cuvântul „pedeapsă”], pct.43 [cu referire la art.277 alin.(31)], pct.47 [cu referire la art.291 alin.(1)], pct.49 [cu referire la art.295 alin.(3)], pct.50 [cu referire la art.297 alin.(1)], pct.51 [cu referire la art.297 alin.(3)], pct.62 [cu referire la art.367 alin.(6) în privința trimiterii la Codul de procedură penală] și art.II [cu referire la sintagma „probe certe”] din Legea pentru modificarea și completarea Legii nr.286/2009 privind Codul penal, precum și a Legii nr.78/2000 pentru prevenirea, descoperirea și sancționarea faptelor de corupție sunt neconstituționale. 2. Respinge, ca neîntemeiată, obiecția de neconstituționalitate și constată că art.I pct.6 [cu referire la art.39 alin.(1) lit. c) și lit.e), cu trimitere la lit.c)], pct.13 [cu referire la art.75 alin.(1) lit.d)], pct.15 [cu referire la art.75 alin.(3)], pct.21 [cu referire la art.100 alin.(1) lit.a)—c) și alin.(2)—(6)], pct.22 [cu referire la art.1121 alin.(1) sintagma „probelor administrate” și alin.(2) lit. a)], pct.26 [cu referire la art.154 alin.(1) lit.b) și c)], pct.27 [cu referire la art.155 alin.(3)], pct.38 [cu referire la art.257 alin. (4)], pct.39 [cu referire la art.269 alin.(3)], pct.40 [cu referire la art.269 alin.(1) lit.a) și alin.(5)], pct.42 [cu referire la art.277 alin. (1), (2) și alin.(3) teza întâi], pct.43 [cu referire la art.277 alin.(32)], pct.46 [cu referire la art.290 alin.(3)], pct.52 [cu referire la abrogarea art.298], pct.53 [cu referire la art.308 alin.(3) și (4)], pct.54 [cu referire la art.309] și art.III din Legea pentru modificarea și completarea Legii nr.286/2009 privind Codul penal, precum și a Legii nr.78/2000 pentru prevenirea, descoperirea și sancționarea faptelor de corupție, precum și a legii în ansamblul său sunt constituționale în raport cu criticile formulate. Definitivă și general obligatorie.
[53] I.C.C.J., S. Pen. , decizia nr. 249 din 26 ianuarie 2011
[54] I.C.C.J., S. Pen. , decizia nr. 249 din 26 ianuarie 2011
[55] Î. C. C. J. , S. Pen. , Dec. nr. 310 din 2 februarie 2012, Dosar nr.676/1/2012, Scj.ro. Să mai amintim că, prin Dec. nr. 25/2017, Î. C. C. J. a admis sesizarea formulată de către C. Ap. București, S. pen., în dosarul nr. 27.155/3/2013 (3.289/2014), și a stabilitcă: ,,Acțiunile și inacțiunile enunțate în art. 9 alin. (1) lit. b) și c) din Legea nr. 241/2005, care se referă la aceeași societate comercială, reprezintă variante alternative de săvârșire a faptei, constituind o infracțiune unică de evaziune fiscală prevăzută de art. 9 alin. (1) lit. b) și c) din Legea nr. 241/2005.”
[56] I.C.C.J. , S. Pen. , Dec. nr.4310 din 30 noiembrie 2010, Dosar nr. 508/42/2010, http://legeaz.net
[57] Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 34/2006 privind atribuirea contractelor de achiziție publică, a contractelor de concesiune de lucrări publice și a contractelor de concesiune de servicii, M. Of. nr. 418 din 15 mai 2006, aprobată cu modificări şi completări prin Legea nr.337/2006, cu modificările și completările ulterioare, se modifică prin LEGE nr. 20 din 4 martie 2016 pentru modificarea Ordonanței de urgență a Guvernului nr. 34/2006 privind atribuirea contractelor de achiziție publică, a contractelor de concesiune de lucrări publice și a contractelor de concesiune de servicii
[58] I.C.C.J. , S. Pen. , Dec. nr. 2142 din 19 iunie 2012, Dosar nr. 760/33/2011
[59] I.C.C.J. , S. Pen. , Sentința nr. 286 din 18 martie 2013, Dosar nr. 7486/1/2012, http://legeaz.net/spete
[60] Niall Ferguson, Imperiul.Cum a creat Marea Britanie lumea modernă, Polirom, 2018,pp. 109-110. Durham fusese și unul dintre autorii Legii Reformei din 1832.
[61] Simon Sebarg Montefiore, Ecaterina cel Mare & Potemkin, Ed. Trei, 2016, p. 30. Anecdotă consemnată de Montefiore după o convorbire cu Iuri Jdanov, generele dictatorului.
[62] I.C.C.J. , S. Pen. , Dec. nr. 4165 din 22 noiembrie 2010, Dosar nr. 834/36/2010, , http://legeaz.net
[63] I.C.C.J. , S. Pen. , Dec. nr. 368 din 1 februarie 2013, Dosar nr. 2423/54/2012/a1, http://legeaz.net/spete
[64] I.C.C.J. , Secția Penală, Dec. nr. 357 din 18 aprilie 2018. În cauză, infracțiunile pentru care petentul A. a fost condamnat prin sentințele penale nr. 140 din 16 iunie 2016 a Curții de Apel Craiova dată în Dosarul nr. x/2/2015, definitivă prin Dec. penală nr. 403/A din 21 octombrie 2016 a Înaltei Curți de Casație şi Justiție (M.E.P.I. nr. 209/2016 din 25 octombrie 2016) şi nr. 17 din 02 februarie 2016 a Curții de Apel Bucureşti dată în Dosarul nr. x/3/2014, rămasă definitivă prin Dec. penală nr. 234/A din 27 mai 2016 a Înaltei Curți de Casație şi Justiție (M.E.P.I. nr. 24/2016 din 27 mai 2016), au fost săvârşite înainte de a interveni o hotărâre definitivă de condamnare pentru vreuna dintre ele (27 mai 2016, data rămânerii definitive a primei hotărâri de condamnare), astfel că sub aspectul constatării existenței concursului de infracțiuni cererea este întemeiată. n cauză, petentul-condamnat A. a comis, printre altele, şi o infracțiune de luare de mită în formă continuată (4 acte materiale – 18 iunie 2013, 27 iulie 2013, 08 august 2013 şi 07 mai 2014), ce intră în structura pluralității de infracțiuni, unul dintre cele patru acte materiale fiind comis la 07 mai 2014, deci ulterior intrării în vigoare a legii noi (Legea nr. 286/2009), astfel că tratamentul sancționator aplicabil este cel prevăzut de noul C. pen., Curtea reținând ca dată a săvârşirii a acestei ultime infracțiuni de luare de mită în formă continuată momentul epuizării activității infracționale. http://www.scj.ro
[65] I.C.C.J. , Completul de 9 Judecători, Dec. nr. 414 din 19 septembrie 2011, Dosar nr. 6285/1/2011
Infracțiunea de obținere pe nedrept de fonduri din bugetul general al Comunităților europene, se consumă în momentul în care sumele primite pentru implementarea proiectelor sunt justificate și nu în momentul în care s-a depus documentația inițială care a avut drept efect doar aprobarea finanțării celor două proiecte și virarea primelor tranșe la dispoziția beneficiarului care devin nerambursabile după justificarea lor așa cum o cer clauzele celor două contracte de finanțare și care nu au fost respectate de inculpată. Pentru a înțelege mecanismul și procedurile aplicabile pentru realizarea cheltuielilor eligibile de către inculpata O. N. în cadrul proiectului, instanța de fond a reținut că trebuie avute în vedere prevederile Anexei (…). II a Contractului de Finanțare O. (H.) referitoare la dispozițiile generale și administrative aplicabile. Încă din art. 1 se impune implementarea proiectului în conformitate cu descrierea făcută în cererea de finanțare, beneficiarul, prin reprezentantul legal, având obligația să acorde toată atenția, eficiența și transparența tuturor procedurilor, în concordanță cu cele mai bune practici din domeniul de activitate vizat. În acest scop, beneficiarul trebuie să mobilizeze toate resursele financiare, umane și materiale necesare finalizării proiectului, așa cum este specificat în partea descriptivă. În continuare, sunt prevăzute clauze relative la responsabilitatea, conflictul de interese, confidențialitatea, vizibilitatea, dreptul de proprietate și de utilizare a echipamentelor, modul de evaluare a proiectului, modificarea contractului, durata de implementare, cazurile de reziliere, legea aplicabilă și modul de soluționare a litigiilor. S-a reținut astfel că, în materia finanțărilor nerambursabile alocate din bugetul general al Comunităților Europene, există reguli specifice de maximă strictețe în ceea ce privește disciplina financiar contabilă, acest lucru datorându-se, în principal, faptului că beneficiarilor nu li se solicită prezentarea unor garanții materiale (exemplu: instituirea unor ipoteci ca în situația creditelor bancare), aplicându-se cu precădere principiul bunei-credințe în executarea convențiilor iar banii obținuți sunt investiți în bunuri sau servicii care, în final, rămân să profite numai beneficiarul, de regulă agent economic. S-a reținut astfel că aprovizionarea materialelor de construcție, de la SC G. SRL, s-a realizat prin conflict de interese, în perioada în care administratorul proiectului O. N. era asociată, împreună cu soțul și la SC G. SRL, încălcându-se dispozițiile art.4 din Condițiile Generale aplicabile contractelor de finanțare nerambursabilă, potrivit cărora beneficiarul se angajează să ia toate măsurile necesare pentru a evita orice conflicte de interese și va informa Autoritatea Contractantă fără întârziere de orice situație care ar determina sau ar putea să determine apariția oricărui asemenea conflict de interese. De altfel, conflictul de interese a fost menținut în permanență pentru că, pe parcurs, avansul acordat pentru proiect a fost transferat integral la SC G. SRL, care nu era beneficiara fondurilor nerambursabile, fiind utilizat în interes propriu. Fraudarea fondurilor europene de către inculpata O. N. în cazul celor două proiecte cu finanțare PHARE de care a beneficiat SC I. T. SRL, a fost rodul unei activități premeditate, coordonate, deosebit de complexe și ingenioase realizată cu sprijinul inculpatului E. E.-E., expert programe regionale al A.D.R. Sud – Vest Oltenia, care în cadrul atribuțiunilor de serviciu avea obligația de a monitoriza modul de implementare a proiectelor cu finanțare europeană în care A.D.R. Sud – Vest Oltenia avea calitatea de Autoritate de Implementare. Prin decizia penală nr. 118 A din 9 octombrie 2007, T r i b u n a l u l M e h e d i n ț i a admis apelurile declarate de D.N.A.- Serviciul Teritorial C r a i o v a, de inculpații O. N. și E. E. E.. Cu privire la apelul declarat de Direcția Națională Anticorupție – Serviciul Teritorial C r a i o v a, tribunalul a constatat că, instanța de fond, dispunând condamnarea inc. E. E. E. pentru săvârșirea infracțiunii de fals intelectual prevăzute de art.289 alin. 1 C.pen. cu aplicarea art.17 lit. c) din Legea nr.78/2000 și art.41 alin. 2 C.pen. a omis să dispună anularea actelor false, așa cum o cereau dispozițiile art.445 C.pr.pen. , actele false fiind cele două procese verbale întocmite de inculpat la datele de 20.10.2003 și 20.09.2004 referitoare la rapoartele de vizită la fața locului cu privire la monitorizarea modului de implementare a proiectelor PHARE. Și cel de al doilea motiv de apel s-a constatat că este întemeiat, tribunalul apreciind că, se impunea aplicarea celor doi inculpați și a pedepsei complementare prevăzute de art.64 lit. c C.pen., constând în interzicerea dreptului de a ocupa o funcție, ori de a exercita o activitate de natura aceleia de care s-au folosit pentru săvârșirea infracțiunilor, respectiv inculpatei O. N. pentru cele două infracțiuni pentru care a fost condamnată, iar inculpatului E. E. E. pentru cele două infracțiuni de complicitate la care a fost condamnat. Aplicarea și a acestei pedepse complementare se impunea deoarece cei doi inculpați s-au folosit în săvârșirea infracțiunilor deduse judecății, de calitățile pe care le aveau, respectiv inc. O. N. avea calitatea de administrator al SC I. T. SRL, iar inc. E. E. E. avea calitatea de expert programe regionale ADR Sud-Vest Oltenia. Motivul de apel invocat oral de către reprezentantul M i n i s t e r u l u i P u b l i c a fost întemeiat, deoarece instanța nu s-a pronunțat cu privire la durata pentru care a aplicat pedeapsa complementară, instanța de fond nesocotind astfel prevăzute art. 53 pct. 2 lit. a) C. pen. Așa fiind, tribunalul va stabili această durată la 2 ani pentru fiecare dintre inculpați, executarea acesteia urmând a se face după executarea pedepselor principale la care au fost condamnați cei doi inculpați. C de al treilea motiv de apel invocat în scris, respectiv cel vizând greșita individualizare a pedepselor aplicate celor doi inculpați, cât și greșita reținere în favoarea acestora a circumstanțelor atenuante prevăzute de art. 74 C.pen. este neîntemeiat. În acest sens s-a reținut că instanța de fond a făcut o corectă individualizare a pedepselor aplicate celor doi inculpați și a apreciat în mod just că se impune reținerea în favoarea acestora de circumstanțe atenuante prevăzute de art. 74 C. pen. Astfel, în cauză s-a constatat că sunt incidente dispozițiile art. 74 C. pen. respectiv cele prevăzute de art. 74 alin. 1 lit. a) C.pen. , ambii inculpați având o conduită bună anterior săvârșirii infracțiunilor, existând și alte împrejurări pe care în mod corect instanța de fond le-a apreciat ca fiind circumstanțe atenuante și anume, gradul ridicat de instrucție școlară al celor doi inculpați, existența unui loc de muncă, ambii inculpați fiind căsătoriți, inculpata O. având în întreținere și un copil minor. Pe de altă parte, s-a reținut că ulterior dezbaterilor, inculpata O. prin cererea depusă la dosarul cauzei și înregistrată la tribunal la data de 2 octombrie 2007, a învederat instanței că a făcut demersuri în vederea încheierii unei tranzacții cu partea civilă Ministerul Dezvoltării și Lucrărilor Publice, anexând la cererea sa în xerocopii o cerere adresată ministrului precum și un ordin de plată emis de partea responsabilă civilmente S.C.G. S.R.L. pentru suma de 30.000 RON – reprezentând plata pentru S.C.I. T. S.R.L pentru cele două contracte. De asemenea trebuia avut în vedere și faptul că inculpatul E. E. s-a prezentat în fața autorităților, ori de câte ori a fost chemat, aceeași conduită având-o și inculpata O. N. până la luarea față de aceasta măsurii arestării preventive. Referitor la critica vizând imposibilitatea reținerii în sarcina sa a celor două infracțiuni, s-a apreciat că aceasta nu este întemeiată, având în vedere că elementul material care intră în conținutul laturii obiective a fiecărei infracțiuni este diferit . Astfel pentru infracțiunea prevăzute de art.181 alin. 1 și 3 din Legea nr. 78/2000, elementul material constă în acțiunea inculpatei de a obține fonduri prin prezentarea de documente false , inexacte sau incomplete, iar pentru infracțiunea prevăzute de art.182 alin. 1 și 2 din Legea nr. 78/2000 elementul material constă în acțiunea de schimbare a destinației fondurilor, fără respectarea prevederilor legale, situație în care s-a apreciază că cele două infracțiuni menționate mai sus, nu se exclud una pe cealaltă În cauza de față trebuia avut în vedere că ne aflăm în materia finanțărilor nerambursabile alocate din bugetul general al Comunității Europene, unde există reguli specifice de maximă strictețe în ceea ce privește disciplina financiar contabilă, acest lucru datorându-se în principal faptului că beneficiarilor nu li s-a solicită prezentarea unor garanții materiale cum ar fi ipoteca, aplicându-se cu precădere principiul bunei credințe în executarea convențiilor, iar banii obținuți sunt investiți în bunuri sau servicii care în final rămân să profite numai beneficiarului. Pornind de la aceste particularități de finanțare nerambursabilă de fonduri europene, instanța a apreciat că infracțiunea de obținere pe nedrept de fonduri din bugetul general al Comunităților europene, se consumă în momentul în care sumele primite pentru implementarea proiectelor sunt justificate și nu în momentul în care s-a depus documentația inițială care a avut drept efect doar aprobarea finanțării celor două proiecte și virarea primelor tranșe la dispoziția beneficiarului care devin nerambursabile după justificarea lor așa cum o cer clauzele celor două contracte de finanțare și care nu au fost respectate de inculpată. Drept urmare, obținerea pe nedrept de fonduri europene de inculpata O. N. a avut loc o data cu depunerea Rapoartelor intermediare și finale însoțite de acte justificative inexacte cu privire la implementarea celor două proiecte. Față de cele reținute mai sus, tribunalul a constatat că inculpata O. N. a comis infracțiunea prevăzute de art. 181 alin. 1 și 3 din Legea nr. 78 /2000, astfel că este neîntemeiată și critica privind susținerea acesteia că din probele administrate nu rezultă că sunt întrunite elementele constitutive ale acestei infracțiuni. Astfel actele care au însoțit cele două cereri de finanțare nerambursabile depuse de inculpata O. N. nu s-a reținut că nu ar corespunde realității, acestea servind doar la evaluarea și aprobarea celor două proiecte de comitetul de evaluare al ADR. S-V Oltenia. De asemenea tribunalul a constatat că în mod corect instanța de fond a reținut vinovăția inculpatei și pentru infracțiunea prevăzute de art. 182 alin. 1 și 2 din Legea nr.78/2000, rezultând din probatoriul administrat, că aceasta a schimbat destinația fondurilor obținute de la Comunitatea Europeană prin folosirea acestora în interes personal. Față de cele reținute mai sus, tribunalul a constatat că instanța de fond a făcut o corectă încadrare juridică a faptelor comise de inculpata O. N., așa încât cererea acesteia de schimbare a încadrării juridice din infracțiunile prevăzute de art. 181 alin. 1 și 3 din Legea nr. 78/2000 cu aplicarea art. 41 alin. 1 C. pen. și prevăzute de art.182 alin. 1 și 2 din Legea nr. 78/2000 cu aplica. art. 41 alin. 2 C.pen. în două infracțiuni prevăzute de art. 182 alin. 1 și 2 din Legea nr.78/2000 și cu aplicarea art. 33 C.pen. , a fost neîntemeiată, după cum neîntemeiată a fost și cererea privind achitarea pentru cele două infracțiuni prevăzute de art.182 alin. 1 și 2 din Legea nr. 78/2000 Referitor la complicitatea apelantului inculpat E. E. E., s-a constatat că acesta îndeplinea funcția de expert programe regionale ADR-SUD-VEST Oltenia și avea ca sarcini de serviciu să monitorizeze modul de implementare a proiectelor cu finanțare europeană. Astfel, în această calitate, apelantul pentru a asigura o aparență de legalitate a documentelor financiar-contabile și a rapoartelor tehnice trimestriale și finale prezentate în vederea justificării cheltuirii sumelor primite sub formă de avans, a consemnat pe copiile documentelor depuse de inculpată mențiunea „conform cu originalul”, iar asupra bugetelor de cheltuieli, mențiunea „verificat ”, semnând pentru conformitate în condițiile în care acesta nu a confruntat documentele originale cu copiile actelor justificative . Fără aceste activități desfășurate de inculpatul E. E. E., inculpata O. N. nu putea justifica fondurile obținute pentru implementarea celor două proiecte și nici nu putea să schimbe destinația acestora, ceea ce atestă complicitatea inculpatului în comiterea celor două infracțiuni de către inculpata O. N.. Tribunalul a apreciat că apelantul inculpat se face vinovat și de săvârșirea infracțiunii prevăzute de art. 31 C.pen. raportat la art. 289 C.pen. cu art.17 lit. c) din Legea nr. 78 /2000 întrucât, cu ocazia efectuării cercetării la fața locului la 31 ianuarie 2007 la sediul SC I. T. S.R.L., acesta a recunoscut că aspectele consemnate în raportul din 20 sept. 2004, privitoare la finalizarea proiectului Fabrica de napolitane, erau nereale și că martorul E. E. N. a semnat fără a mai verifica realitatea consemnărilor făcute de inculpat fiind asigurat de acesta că totul este în regulă. Concluzionând, s-a apreciat că instanța de fond a dat o încadrare juridică corespunzătoare tuturor faptelor comise de inculpat și a reținut în mod corect vinovăția acestuia. Cu privire la apelul declarat de partea responsabilă civilmente SC G. S.RL. tribunalul a reținut că este nefondat deoarece, inculpata având raporturi de muncă cu societatea în perioada săvârșirii infracțiunilor, a rezultat că SC G. SRL are calitate procesuală în cauză ca parte responsabilă civilmente și drept urmare are răspundere pentru prejudiciile cauzate de inculpată în solidar cu aceasta, mai ales că a beneficiat de pe urma infracțiunilor comise de inculpata O. N. care a achiziționat toate bunurile pentru SC I. T. S.R.L prin intermediul acestei societăți. Împotriva acestei decizii au declarat recurs D.N.A. – Serviciul Teritorial Craiova, inculpații O. N. și E. E. și partea responsabilă civilmente SC G. SRL. Prin motivele de recurs, D.N.A. – Serviciul Teritorial Craiova a invocat faptul că pedepsele accesorii au fost aplicate cu încălcarea art. 71 alin. 2 C.pen., iar pedepsele principale au fost greșit individualizate, fiind nejustificat reținute circumstanțele atenuante prevăzute de art. 74 C.pen. Inculpata O. N. a invocat, prin motivele de recurs, nulitatea absolută determinată de încălcarea normelor de competență materială, greșit fiind instanța sesizată de D.N.A., întrucât Legea nr. 78/2000 nu trebuia aplicată retroactiv. A mai arătat că, în ceea ce privește noțiunea de conflict de interese, există în acest sens o notă a cocontractantului, emisă la 2 ani de la data încheierii contractului, iar necunoașterea legii civile poate fi invocată. A mai precizat cp această clauză este sancționată cu nulitatea relativă, trebuind dovedit că s-a creat un prejudiciu (or, în cauză, valoarea de achiziție a bunului nu depășea valoarea de piață), iar pentru lămurirea acestor aspecte se impunea efectuarea unei expertize contabile. A mai arătat că soluția instanței de fond nu face decât să copieze rechizitoriul, fără a înlătura în vreun fel apărările inculpaților. A precizat că infracțiunea prevăzute de art. 181 alin. 1, 3 din Legea nr. 78/2000 nu era reglementată la data comiterii faptelor, iar momentul consumării infracțiunii a fost acela al folosirii efective a actelor false, adică acela al depunerii documentației, căci obținerea de fonduri se realizase deja. În ce privește infracțiunea prevăzute de art. 182 alin. 1, a solicitat achitarea în baza art. 10 lit. d C.pr.pen. , lipsind latura subiectivă, nefăcându-se dovada că inculpata ar fi avut intenția de a deturna acele fonduri, iar cocontractantul a fost de acord cu prelungirea termenelor de execuție, întârzierea în derularea contractului neînsemnând că inculpata a derulat fondurile. Prin motivele de recurs, inculpatul E. E. a arătat că nu s-a făcut dovada că actele depuse de inculpată și verificate de el erau false. A mai precizat că atribuția sa era de a face rapoarte trimestriale, și nu avea atribuții de semnare a contractelor de grant, că în mod greșit nu au fost audiați martorii și nu s-au efectuat expertizele solicitate, iar din fișa postului rezultă că acest inculpat era consultant regional, nu expert regional. A solicitat în principal trimiterea cauzei spre rejudecare și în subsidiar achitarea în baza art. 10 lit. c) C.pr.pen. pentru infracțiunile prevăzute de art. 181 din Legea nr. 78/2000, art. 289 C.pen. A mai arătat că noțiunea de conflict de interese nu e o noțiune prevăzută în vreun act normativ, și nici în contractele de grant nu există nici o referire concretă la această noțiune. Recursurile sunt fondate. În ceea ce privește motivul de recurs prin care inculpata O. a solicitat restituirea cauzei la procuror pentru refacerea urmăririi penale, având în vedere necompetența organului de urmărire penală, Curtea apreciază că acesta este neîntemeiat, având în vedere că, față de încadrarea juridică dată faptelor pentru care inculpații au fost trimiși în judecată (art. 181 alin. 1 și 3 , art. 182 alin. 1 și 2 din Legea nr. 78/2000), competența aparține D.N.A. potrivit art. 13 alin. 11 din OUG nr. 43/2002, iar încadrarea juridică în infracțiunile pentru care inculpații au fost trimiși în judecată a fost efectuată de acest organ de urmărire având în vedere faptul că s-a reținut forma continuată a infracțiunilor, având ca moment de epuizare o dată ulterioară intrării în vigoare a Legii nr. 161/2003 prin care au fost introduse art. 181 și 182 din legea nr. 78/2000. Totodată, în ceea ce privește susținerea privind încălcarea dreptului la apărare al inculpatei la urmărirea penală, trebuie avut în vedere faptul că deciziile Curții Constituționale prin care se constată neconstituționalitatea unui text de lege (în speță, art. 172 alin. 1 C.pr.pen. ) au efecte ex nunc, nu și pentru trecut, astfel încât nu se poate aprecia că există, pentru acest motiv, vreo cauză de nulitate absolută prevăzute de art. 197 alin. 2 C.pr.pen. și care să determine restituirea la procuror pentru refacerea urmăririi penale. Curtea constată însă, pe de altă parte, că deși în fața instanței de fond inculpații au solicitat audierea unor martori și efectuarea unor expertize, au invocat o serie de apărări, solicitând achitarea și făcând referire la o serie de împrejurări de fapt și de drept în susținerea acestor cereri, prima instanță nu a răspuns acestor susțineri, înțelegând să expedieze în câteva fraze sumare motivarea hotărârii pe care își întemeiază soluția. Astfel, în condițiile în care inculpații și-au susținut nevinovăția, arătând că infracțiunile nu sunt dovedite, iar pe de altă parte, solicitând totodată, pentru alte infracțiuni, și schimbarea încadrării juridice prin înlăturarea art. 41 alin. 2 C.pen. și a alin. 3 al art. 181 din Legea nr. 78/2000, invocând și lipsa intenției și schimbarea încadrării juridice pentru inculpatul E. în infracțiunea prevăzută de art. 249 C.pen. , instanța de fond s-a limitat la o apreciere generală asupra acestor apărări, constatând că infracțiunile pentru care a fost trimis în judecată inculpații sunt dovedite și că este neîndoielnic că inculpații au conlucrat în vederea obținerii de fonduri nerambursabile pentru satisfacerea unor interese personale, fără a se referi la probele administrate în cauză și fără a face o analiză serioasă a acestora care să-i permită eventual înlăturarea apărărilor făcute de inculpați sau, dimpotrivă, reținerea acestora. Se mai constată că, în condițiile în care sentința copiază practic rechizitoriul, instanța de fond a ignorat dispozițiile art. 200 C.pr.pen. , potrivit cărora probele administrate în cursul urmăririi penale servesc pentru a se constata dacă este sau nu cazul să se dispună trimiterea în judecată, nefiind așadar suficient, pentru fundamentarea unei hotărâri judecătorești, de condamnare sau achitare, să se facă trimitere numai la probele administrate la urmărirea penală, ci fiind imperios necesar, pentru a respecta nu numai principiul contradictorialității, dar și dreptul părților la un proces echitabil și jurisprudența CEDO în materie, ca instanța de judecată să administreze probatoriul oral, nemijlocit și în contradictoriu în faza de cercetare judecătorească (fiind vorba atât de readministrarea probelor de la urmărirea penală, cât și de orice alte probe – martori, expertize, înscrisuri, necesare pentru justa soluționare a cauzei) și să facă o analiză efectivă, temeinică și completă a acestuia. Mai mult decât atât, se constată că instanța de fond a omis să se pronunțe asupra cererilor de schimbare a încadrării juridice formulate de inculpați, căci deși în considerente a arătat că aceste solicitări „nu au suport real”, în minuta și dispozitivul hotărârii nu există nici o referire la faptul că s-ar fi pronunțat în vreun fel asupra acestor cereri formulate în condițiile art. 334 C.pr.pen. Așa fiind, Curtea constată, pentru considerentele arătate, că în cauză hotărârea instanței de fond nu satisface cerințele impuse de dispozițiile art.356 C.pr.pen. , fiind identificate cazurile de casare prevăzute de art. 3859 pct. 9 și 10 C.pr.pen. , hotărârea instanței de fond necuprinzând motivele pe care se întemeiază soluția, și totodată instanța nepronunțându-se asupra unor cereri esențiale pentru părți, de natură să garanteze drepturile acestora și să influențeze soluția procesului, astfel că, văzând și dispozițiile art.38515 pct.2 lit. c) C.pr.pen. , vor fi admise recursurile, vor fi casate ambele hotărâri și se va trimite cauza spre rejudecare la instanța de fond; cu ocazia rejudecării, această instanță urmează să verifice toate susținerile, criticile și apărările invocate de inculpați și de parchet și se va pronunța motivat asupra acestora și asupra eventualelor cereri de probatorii, în urma examinării tuturor probelor cu referiri concrete la ceea ce a rezultat din evaluarea lor, nu numai prin aprecieri cu caracter general (se va avea, totodată, în vedere, faptul că respingerea unei cereri de efectuare a unor expertize de către un expert independent, cu singura motivare că în cauză există procese-verbale de constatare întocmite de organe de stat, nu este în concordanță cu practica CEDO în materie)[1]. Magistrații Î. C. C. J. l-au condamnat în 26 martie 2019 pe C. N. , fostul președinte al Consiliului Județean la 7 ani și 8 luni cu executare în dosarul reabilitării podului de la C.[2]. Prin decizia penală nr. 166 din 29 mai 2017, pronunțată de Tribunalul Argeș[3] , N. C. , președinte al Consiliului Județean, a fost condamnat pentru luare de mită la 5 ani închisoare plus un spor de pedeapsă de 2,8 ani, dar a fost achitat pentru acuzația de abuz în serviciu, iar în ceea ce privește acuzația fals intelectual, cu privire la comiterea unor infracțiuni de corupție, s-a constatat că a intervenit prescripția. Dosarul vizează reabilitarea unui pod, în contextul atribuirii preferențiale în cursul lunii martie 2009 a contractului de achiziție publică cu titlul „Normalizare condiții de trafic pe drumurile județene prin reabilitarea a două poduri afectate de inundații” . Pentru a accesa banii europeni, funcționari din cadrul Consiliului Județean A au atestat în cererea de finanțare pentru proiectul respectiv, în mod nereal, deși nu era eligibil. Cererea de finanțare a fost însoțită de o declarație de parteneriat semnată la 25 ianuarie 2007, de inculpatul N. , în calitate de președinte al Consiliului Județean A și reprezentant al acestei autorități contractante, cunoscând faptul că în conținutul acestei cereri sunt atestate împrejurări necorespunzătoare adevărului. Celelalte nouă persoane trimise în judecată în același dosar au fost achitate. Instanța a dispus confiscarea imobilului care a constituit obiectul mitei din acest dosar[4]. Procuror European În avizul său, din 26 ianuarie 2000, privind „Adaptarea instituțiilor pentru realizarea unei extinderi de succes”[5], Comisia Comunităților europene propune, în legătură cu protecția intereselor financiare ale Comunității, crearea unei baze legale, prin înființarea unui sistem de reguli referitoare la infracțiuni și la pedepsele pe care acestea le-ar atrage, stabilirea unor norme procedurale necesare pentru urmărirea acestor infracțiuni, a competențelor și atribuțiilor unui Procuror European, care să răspundă de descoperirea infracțiunilor de fraudă pe întreg teritoriul comunitar. În acest fel se urmărește consolidarea intereselor financiare ale Comunității, în folosirea eficientă a fondurilor. Competențele propuse a fi atribuite unui Procuror European vor fi limitate strict la protecția intereselor financiare ale Comunității, așa cum deja s-a specificat și delimitat în art. 280 (1) din Tratatul C.E. Comisia propune ca numai caracteristicile esențiale ale instituției Procurorului european să fie specificate în Tratat (numire, înlăturare, obligații și independență), lăsând regulile și mecanismele care guvernează funcționarea acestuia să fie reglementate în dreptul privat. Articolul 280 al Tratatului C.E stabilește faptul că măsurile adoptate în comun, de a contracara frauda și alte activități ilegale care afectează interesele financiare ale Comunității „nu trebuie să privească nici aplicarea dreptului penal național și nici administrarea justiției în statele membre”. Tratatul nu conferă deci nici o competență de a stabili un spațiu european de aplicare a legii penale, care să prevadă înființarea unui organ judiciar comun, ca, de exemplu, un procuror, în schimb, semnarea Convenției privind protecția penală a intereselor financiare ale Comunității Europene, din 26 iulie 1995, și a protocoalelor adiționale ale acesteia constituie un prim pas spre protecția penală a intereselor financiare ale Comunității. Aceste documente, care sunt rezultatul cooperării dintre guvernele din cadrul celui „de al treilea pilon”, reprezintă o achiziție importantă, întrucât ele definesc frauda, deturnarea fondurilor și corupția drept infracțiuni care atrag pedepse în toate statele membre[6]. Textul propus al art. 280 a din Tratatul Comunității Europene[7] prevede în continuare că pentru a contribui la atingerea obiectivelor art. 280(1) din Tratat, Consiliul acționând pe baza unei propuneri din partea Comisiei, cu majoritate calificată și cu avizul conform al Parlamentului european, va numi un procuror european pe o perioadă de 6 ani, care nu poate fi reînnoită. procurorul european va răspunde de cercetarea, urmărirea și trimiterea în judecată a autorilor sau complicilor infracțiunilor care aduc atingere intereselor financiare ale Comunității, el va răspunde, de asemenea, de exercitarea acțiunii publice pentru aceste infracțiuni, în fața jurisdicției competente din statele membre. procurorul european va fi ales dintre personalitățile a căror independență este în afară de orice îndoială, și care îndeplinesc condițiile cerute pentru numirea în cele mai înalte funcții juridice din țările lor respective. Curtea de Justiție poate, la solicitarea Parlamentului european, a Consiliului sau a Comisiei, să îl elibereze din funcție, dacă el nu îndeplinește condițiile cerute pentru exercitarea atribuțiilor sale sau dacă el a comis o greșeală gravă. Consiliul, acționând în conformitate cu procedura prevăzută în art. 251, va stabili statutul procurorului european. Consiliul, acționând în conformitate cu procedura prevăzută în art. 251, va stabili condițiile de exercitare a funcțiilor procurorului european și va adopta, mai ales: a) regulile care stabilesc conținutul constitutiv al infracțiunilor referitoare la fraudă și la orice altă activitate ilegală care aduc atingere intereselor financiare ale Comunității, precum și pedepsele corespunzătoare aplicabile pentru fiecare dintre ele; b) normele de procedură care se aplică la activitățile procurorului european și regulile care guvernează admisibilitatea probelor; c) regulile aplicabile controlului jurisdicțional al actelor de procedură dispuse de Procurorul European în exercitarea funcțiilor sale. Considerăm că propunerea privind înființarea Procurorului European este fezabilă și prezintă interes, chiar dacă vizează, deocamdată, un sector infracțional limitat (în viitor, probabil că vor fi vizate – și așa e normal – și alte sectoare ale criminalității transnaționale care afectează interesele întregii CE)[8]. CONDAMNĂRILE CU CARACTER POLITIC ȘI MĂSURILE ADMINISTRATIVE ASIMILATE ACESTORA, PRONUNȚATE ÎN PERIOADA 6 MARTIE 1945 – 22 DECEMBRIE 1989 Curtea Constituțională respinge ca devenită inadmisibilă excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 5 alin. (1) lit. a) teza întâi din Legea nr. 221/2009 privind condamnările cu caracter politic și măsurile administrative asimilate acestora, pronunțate în perioada 6 martie 1945-22 decembrie 1989, excepție ridicată de statul român, prin Ministerul Finanțelor Publice – Direcția Generală a Finanțelor Publice Arad, în Dosarul nr. 574/108/2010 al Curții de Apel Timișoara – S. civilă. În cauză sunt aplicabile dispozițiile art. 29 alin. (3) din Legea nr. 47/1992, care prevăd că “Nu pot face obiectul excepției prevederile constatate ca fiind neconstituționale printr-o decizie anterioară a Curții Constituționale”. Curtea constată că prin deciziile nr. 1.358 din 21 octombrie 2010 și nr. 1.360 din 21 octombrie 2010, publicate în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 761 din 15 noiembrie 2010, a admis excepția de neconstituționalitate și a constatat că dispozițiile art. 5 alin. (1) lit. a) teza întâi din Legea nr. 221/2009 privind condamnările cu caracter politic și măsurile administrative asimilate acestora, pronunțate în perioada 6 martie 1945-22 decembrie 1989 sunt neconstituționale. Prin Încheierea din 15 septembrie 2010, pronunțată în Dosarul nr. 574/108/2010, Curtea de Apel Timișoara – S. civilă a sesizat Curtea Constituțională cu excepția de neconstituționalitate a prevederilor art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009 privind condamnările cu caracter politic și măsurile administrative asimilate acestora, pronunțate în perioada 6 martie 1945-22 decembrie 1989. Excepția de neconstituționalitate a fost ridicată de statul român, prin Ministerul Finanțelor Publice – Direcția Generală a Finanțelor Publice Arad, în cadrul soluționării unei acțiuni prin care se solicită plata unor despăgubiri pentru daunele morale suferite ca urmare a unor condamnări cu caracter politic și măsuri administrative asimilate acestora, pronunțate în perioada 6 martie 1945-22 decembrie 1989. Referitor la daunele morale în general, sub aspectul cuantumului, statuând în echitate, astfel cum prevede art. 41 din Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale, Curtea Europeană a Drepturilor Omului a adoptat o poziție moderată prin acordarea unor sume rezonabile, cu titlu de reparație morală, invocând, cu titlu de exemplu, “Cauza Țarălungă, Cauza Temeșan sau Cauza Oancea”. În cauza Oancea Oancea et autres C. Roumanie (Requête no 5984/02) Arrêt, 29 juillet 2008 Définitif 29/10/2008 ( cmiskp.echr.coe.int), Curtea a declarat:a) que l’Etat défendeur doit verser aux requérants, dans les trois mois à compter du jour où l’arrêt sera devenu définitif en vertu de l’article 44 § 2 de la Convention, les sommes suivantes à convertir dans la monnaie de l’Etat défendeur au taux applicable à la date du règlement :i. 3 790 EUR (trois mille sept cent quatre-vingt-dix euros) conjointement aux requérants, plus tout montant pouvant être dû à titre d’impôt, pour dommage matériel ;ii. 1 000 EUR (mille euros) à chacun des requérants, plus tout montant pouvant être dû à titre d’impôt, pour dommage moral ;b) qu’à compter de l’expiration dudit délai et jusqu’au versement, ces montants seront à majorer d’un intérêt simple à un taux égal à celui de la facilité de prêt marginal de la Banque centrale européenne applicable pendant cette période, augmenté de trois points de pourcentage . Despăgubirile se acordă potrivit art. 41 din Convenție, « și la Cour déclare qu’il y a eu violation de la Convention ou de ses Protocoles, et și le droit interne de la Haute Partie contractante ne permet d’effacer qu’imparfaitement les conséquences de cette violation, la Cour accorde à la partie lésée, s’il y a lieu, une satisfaction équitable. », deci pentru modul în care statul român a considerat că rezolvă litigiul, condamnând statul român. Curtea Constituțională constată că prin deciziile nr. 1.358 din 21 octombrie 2010 și nr. 1.360 din 21 octombrie 2010, M. Of. nr. 761 din 15 noiembrie 2010, a admis excepția de neconstituționalitate și a constatat că dispozițiile art. 5 alin. (1) lit. a) teza întâi din Legea nr. 221/2009 privind condamnările cu caracter politic și măsurile administrative asimilate acestora, pronunțate în perioada 6 martie 1945-22 decembrie 1989 sunt neconstituționale ( Decizia nr. 178 din 8 februarie 2011, M. Of. nr. 242 din 7 aprilie 2011, prin care, reținând că acest caz de inadmisibilitate a excepției de neconstituționalitate a intervenit după sesizarea Curții, excepția de neconstituționalitate urmează să fie respinsă ca devenită inadmisibilă). Soluția legislativă cuprinsă în art. 5 alin. (1) lit. a), astfel cum a fost modificat și completat prin art. I pct. 1 din Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 62/2010 – adică pct. 1-3 referitoare la plafonarea cuantumului acestor despăgubiri -, a fost declarată neconstituțională prin Decizia nr. 1.354 din 20 octombrie 2010, prin care Curtea Constituțională a admis excepția de neconstituționalitate ridicată direct de Avocatul Poporului și a constatat că dispozițiile art. I pct. 1 din Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 62/2010 – prin care se plafonează despăgubirile prevăzute de art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009 – sunt neconstituționale, în raport cu criticile formulate. În materia despăgubirilor acordate prin legi cu caracter reparatoriu, limitele valorii acestora și criteriile de care trebuie să se țină seama în aprecierea lor sunt stabilite în mod suveran de legiuitor, având în vedere posibilitățile economice și financiare existente, dar cu respectarea principiului egalității cetățenilor în fața legii și a autorităților. Or, dispozițiile legale instituie o inechitate, fără o motivare temeinică, obiectivă și rațională, deși Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 62/2010 este motivată de urgența și necesitatea reglementării “unor măsuri pentru instituirea unui regim echitabil în acordarea despăgubirilor privind condamnările cu caracter politic pronunțate în perioada 6 martie 1945-22 decembrie 1989″. Curtea Constituțională a statuat în mod constant în jurisprudența sa că situațiile în care se află anumite categorii de persoane trebuie să difere în esență pentru a se justifica deosebirea de tratament juridic, iar această deosebire trebuie să se bazeze pe un criteriu obiectiv și rezonabil. În cauza de față, tratamentul juridic diferit aplicat persoanelor care solicită despăgubiri pentru prejudiciul moral suferit prin condamnare este determinat de celeritatea cu care a fost soluționată cererea de către instanțele de judecată, prin pronunțarea unei hotărâri judecătorești definitive. Stabilirea unui asemenea criteriu, aleatoriu și exterior conduitei persoanei, este în contradicție cu principiul egalității în fața legii, consacrat de art. 16 alin. (1) din Constituție, conform căruia, în situații egale, tratamentul juridic aplicat nu poate fi diferit. În ceea ce privește modul de acordare a despăgubirilor, reglementat prin Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 62/2010[9], Curtea observă existența unui tratament distinct aplicat persoanelor îndreptățite la despăgubiri pentru condamnări politice, în funcție de momentul la care instanța de judecată a pronunțat hotărârea definitivă – deși au depus cereri în același timp și au urmat aceeași procedură prevăzută de Legea nr. 221/2009 -, și consideră că acesta este determinat de o serie de elemente neprevăzute și neimputabile persoanelor aflate în cauză. Instituirea unui tratament distinct între persoanele îndreptățite la despăgubiri pentru condamnări politice, în funcție de momentul în care instanța de judecată a pronunțat hotărârea definitivă, nu are o justificare obiectivă și rezonabilă. În acest sens, Curtea Constituțională, prin Decizia nr. 599 din 14 aprilie 2009, M. Of. nr. 329 din 18 mai 2009, a statuat că violarea principiului egalității și nediscriminării există atunci când se aplică un tratament diferențiat unor cazuri egale, fără să existe o motivare obiectivă și rezonabilă, sau dacă există o disproporție între scopul urmărit prin tratamentul inegal și mijloacele folosite. Tratamentul juridic diferențiat aplicat celor care se consideră îndreptățiți la despăgubiri pentru prejudiciul moral suferit prin condamnarea politică, în funcție de momentul în care hotărârea pronunțată de instanța privind dreptul la despăgubiri rămâne definitivă, afectează drepturile persoanelor care nu dețineau o hotărâre definitivă la data intrării în vigoare a Ordonanței de urgență a Guvernului nr. 62/2010. În consecință, dispozițiile art. I pct. 1 și art. II din Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 62/2010 pentru modificarea și completarea Legii nr. 221/2009 privind condamnările cu caracter politic și măsurile administrative asimilate acestora, pronunțate în perioada 6 martie 1945-22 decembrie 1989, și pentru suspendarea aplicării unor dispoziții din titlul VII al Legii nr. 247/2005 privind reforma în domeniile proprietății și justiției, precum și unele măsuri adiacente încalcă prevederile art. 16 alin. (1) din Constituție privind egalitatea în drepturi. Această soluție este în concordanță și cu jurisprudența constantă a Curții Europene a Drepturilor Omului, în speță cea legată de aplicarea art. 14, cât și a Protocolului 12 al Convenției pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale. Curtea Europeană a Drepturilor Omului a evidențiat că, pe baza art. 14 din Convenție, o distincție este discriminatorie dacă “nu are o justificare obiectivă și rezonabilă”, adică dacă nu urmărește un “scop legitim” sau nu există un “raport rezonabil de proporționalitate între mijloacele folosite și scopul vizat” ( v , în special, Hotărârea Marckx c Belgiei din 13 iunie 1979, seria A nr. 31, p. 16, §33). În același timp, Curtea Europeană a Drepturilor Omului a subliniat că lista care cuprinde articolul 14 capătă un caracter indicativ și nu unul restrictiv (v Engel și alții c Olandei, Hotărârea din 8 iunie 1976, seria A nr. 22, p. 30, §72, și Rasmussen c Danemarcei, Hotărârea din 28 noiembrie 1984, seria A nr. 87, p. 13, §34). Curtea Europeană a Drepturilor Omului a continuat să explice aceste principii în Hotărârea privind Cauza Abdulaziz, Cabales și Balkandali c Regatului Unit: “o diferență de tratament este discriminatorie dacă nu are o «justificare obiectivă și rezonabilă», adică dacă nu urmărește un «scop legitim» sau dacă nu există «un raport rezonabil de proporționalitate între mijloacele utilizate și scopul vizat»” (Hotărârea din 28 mai 1985, seria A nr. 94, paragraf 72). În același timp, Curtea Europeană a Drepturilor Omului, referindu-se la întinderea marjei de apreciere, lăsată la dispoziția statelor, a statuat că aceasta variază în funcție de circumstanțele concrete ale fiecărei cauze, de domeniile și contextul în discuție (Hotărârea din 28 noiembrie 1984 în Cauza Rasmussen c Danemarcei, seria A, nr. 87, § 40). Principiul egalității și interzicerii discriminării a fost reluat de Curtea Europeană a Drepturilor Omului în Protocolul nr. 12 la Convenție, adoptat în anul 2000. Articolul 1 al acestui Protocol prevede că “Exercitarea oricărui drept prevăzut de lege trebuie să fie asigurat fără nicio discriminare bazată, în special, pe sex, pe rasă, culoare, limbă, religie, opinii politice sau orice alte opinii, origine națională sau socială, apartenența la o minoritate națională, avere, naștere sau oricare altă situație”. În special, sfera suplimentară de protecție stabilită de articolul 1 se referă la cazurile în care o persoană este discriminată: – în exercitarea unui drept specific acordat unei persoane în temeiul legislației naționale; – în exercitarea unui drept care poate fi dedus dintr-o obligație clară a unei autorități publice în conformitate cu legislația națională, adică în cazul în care o autoritate publică, în temeiul legislației naționale, are obligația de a se comporta de o anumită manieră. Aceste principii au fost reluate în jurisprudența recentă a Curții Europene a Drepturilor Omului în Hotărârea privind Cauza Thorne c the United Kingdom, adoptată în 2009. Având în vedere considerentele expuse, Curtea constată că prin adoptarea Ordonanței de urgență a Guvernului nr. 62/2010 se creează premisele unei discriminări între persoane, care, deși se găsesc în situații obiectiv identice, beneficiază de un tratament juridic diferit, ceea ce contravine prevederilor art. 16 alin. (1) din Legea fundamentală. De asemenea, Curtea constată că prevederile legale criticate încalcă și principiul neretroactivității, consacrat de art. 15 alin. (2) din Constituție, în sensul că se aplică inclusiv situațiilor în care există o hotărâre judecătorească pronunțată în primă instanță, care, deși nedefinitivă, poate fi legală și temeinică prin raportare la legislația aflată în vigoare la data pronunțării acesteia. Astfel, la data introducerii cererii de chemare în judecată, sub imperiul Legii nr. 221/2009, nemodificată prin Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 62/2010, s-a născut un drept la acțiune pentru a solicita despăgubiri neplafonate sub aspectul întinderii, iar Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 62/2010 nu constituie norme de procedură pentru a se invoca principiul aplicării sale imediate, ci este un act normativ care cuprinde dispoziții de drept material, astfel că legea aflată în vigoare la data formulării cererii de chemare în judecată este aplicabilă pe tot parcursul procesului. În sensul aplicării principiului neretroactivității este și jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului (Hotărârea din 8 martie 2006 privind Cauza Blecic c Croația, §81). Pe de altă parte, Curtea constată că dispozițiile art. I pct. 1 și art. II ale Ordonanței de urgență a Guvernului nr. 62/2010 pentru modificarea și completarea Legii nr. 221/2009 privind condamnările cu caracter politic și măsurile administrative asimilate acestora, pronunțate în perioada 6 martie 1945-22 decembrie 1989, și pentru suspendarea aplicării unor dispoziții din titlul VII al Legii nr. 247/2005 privind reforma în domeniile proprietății și justiției, precum și unele măsuri adiacente înfrâng și prevederile art. 115 alin. (6) din Constituție, deoarece afectează un drept fundamental – egalitatea în drepturi a cetățenilor, consfințit în prevederile constituționale ale art. 16 alin. (1), drept care a fost respectat cu prilejul instituirii unor măsuri similare cu caracter reparator, astfel cum au fost recunoscute și prin Decretul-lege nr. 118/1990 privind acordarea unor drepturi persoanelor persecutate din motive politice de dictatura instaurată cu începere de la 6 martie 1945, precum și celor deportate în străinătate ori constituite în prizonieri (Curtea Constituțională, decizia nr. 1.354 din 20 octombrie 2010, M. Of. nr. 761 din 15 noiembrie 2010). În ceea ce privește critica de neconstituționalitate referitoare la încălcarea art. 111 alin. (1) și art. 138 alin. (5) din Constituție , Curtea constată că această critică este neîntemeiată, deoarece, așa cum a statuat în mod constant în jurisprudența sa, obligativitatea indicării sursei de finanțare pentru aprobarea cheltuielilor bugetare, prevăzută de art. 138 alin. (5) din Constituție, constituie un aspect distinct față de cel al lipsei fondurilor pentru susținerea finanțării din punct de vedere bugetar ( idem, Decizia nr. 1.093 din 15 octombrie 2008, M. Of. nr. 711 din 20 octombrie 2008) . Curtea Constituțională a reținut că stabilirea sursei de finanțare și insuficiența resurselor financiare din sursa astfel stabilită sunt două aspecte diferite: primul aspect este legat de imperativele art. 138 alin. (5) din Constituție, iar al doilea nu are caracter constituțional, fiind o problemă exclusiv de oportunitate politică, ce privește, în esență, relațiile dintre Parlament și Guvern. Totodată, dacă s-ar reține că lipsa precizării exprese a sursei de finanțare presupune, implicit, inexistența sursei de finanțare, aceasta ar echivala cu o prezumție fără suport constituțional, ceea ce este inadmisibil. Prin Decizia nr. 515 din 24 noiembrie 2004, M. Of. nr. 1.195 din 14 decembrie 2004, Curtea a statuat că finanțarea cheltuielilor bugetare se face din surse financiare alocate în buget și că majorarea unor cheltuieli se finanțează fie prin suplimentarea alocațiilor bugetare din Fondul de rezervă bugetară la dispoziția Guvernului, fie prin rectificare bugetară. Legiuitorul român a acordat o atenție deosebită reglementărilor referitoare la reparațiile pentru suferințele cauzate de regimul comunist din perioada 6 martie 1945-22 decembrie 1989, având în vedere voința noului stat democratic instaurat în decembrie 1989 de a recunoaște și de a condamna aceste fapte. În acest sens au fost inițiate și adoptate reglementări privind: 1. restituirea bunurilor mobile și imobile preluate abuziv și, în măsura în care acest lucru nu mai este posibil, acordarea de compensații pentru acestea; 2. reabilitarea celor condamnați din motive politice; 3. acordarea de indemnizații, de despăgubiri pentru daunele morale suferite și de alte drepturi. Reglementările adoptate au ținut seama de rezoluțiile Adunării Parlamentare a Consiliului Europei nr. 1.096 (1996) intitulată “Măsurile de eliminare a moștenirii fostelor sisteme totalitare comuniste” și nr. 1.481 (2006) intitulată “Necesitatea condamnării internaționale a crimelor comise de regimul comunist”. Potrivit acestor acte cu caracter de recomandare pentru statele membre ale Consiliului Europei (la care România a aderat prin Legea nr. 64/1993 pentru aderarea României la Statutul Consiliului Europei, M. Of. nr. 238 din 4 octombrie 1993), având în vedere încălcarea drepturilor omului de către regimul comunist, este necesar ca persoanele nevinovate care au fost persecutate pentru fapte care ar fi considerate legale într-o societate democratică să fie reabilitate, să le fie restituite proprietățile confiscate (sau să primească compensații, dacă acest lucru nu mai este posibil) și, atât timp cât victimele regimului comunist sau familiile lor mai sunt în viață, să poată primi compensații pentru daunele morale suferite. În materia restituirilor au fost adoptate mai multe acte normative privind retrocedarea bunurilor imobile confiscate sau naționalizate în perioada 6 martie 1945-22 decembrie 1989[10]. Astfel, prin Legea fondului funciar nr. 18/1991, republicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 1 din 5 ianuarie 1998, cu modificările și completările ulterioare, s-a recunoscut dreptul la restituirea terenurilor, iar prin Legea nr. 1/2000 pentru reconstituirea dreptului de proprietate asupra terenurilor agricole și celor forestiere, solicitate potrivit prevederilor Legii fondului funciar nr. 18/1991 și ale Legii nr. 169/1997, M. Of. nr. 8 din 12 ianuarie 2000, cu modificările și completările ulterioare, s-a recunoscut dreptul la despăgubiri în caz de imposibilitate a restituirii integrale în natură. Totodată, prin Legea nr. 112/1995 pentru reglementarea situației juridice a unor imobile cu destinația de locuințe, trecute în proprietatea statului, M. Of. nr. 279 din 29 noiembrie 1995, cu modificările ulterioare, apoi prin Legea nr. 10/2001 privind regimul juridic al unor imobile preluate în mod abuziv în perioada 6 martie 1945-22 decembrie 1989, republicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 798 din 2 septembrie 2005, cu modificările și completările ulterioare, a fost stabilit dreptul la restituire în natură, iar în măsura în care aceasta nu este posibilă, dreptul la măsuri reparatorii prin echivalent, asupra imobilelor preluate abuziv de stat în perioada comunistă. Legea nr.247/2005 privind reforma în domeniile proprietății și justiției, precum și unele măsuri adiacente, M. Of. nr. 653 din 22 iulie 2005, cu modificările și completările ulterioare, a unit procedurile administrative de restituire a bunurilor vizate de legile menționate mai sus. De asemenea, cetățenii aparținând minorităților naționale au beneficiat de reglementări speciale în materia restituirii proprietăților, potrivit Ordonanței de urgență a Guvernului nr. 83/1999 privind restituirea unor bunuri imobile care au aparținut comunităților cetățenilor aparținând minorităților naționale din România, republicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 797 din 1 septembrie 2005. Având în vedere toate aceste reglementări, Curtea constată că statul a creat cadrul legislativ care să garanteze realizarea dreptului la restituire, indiferent dacă este vorba despre o restituire în natură sau despre acordarea unei despăgubiri în caz de imposibilitate a restituirii în natură. În materia acordării altor drepturi persoanelor persecutate de regimul comunist, Curtea constată că există o serie de acte normative cu caracter reparatoriu pentru anumite categorii de persoane care au avut de suferit atât din punct de vedere moral, cât și social, ca urmare a persecuției politice la care au fost supuse în regimul comunist, legiuitorul fiind preocupat constant de îmbunătățirea legislației cu caracter reparatoriu pentru persoanele persecutate din motive politice și etnice. Edificatoare în acest sens sunt: prevederile Decretului-lege nr. 118/1990 privind acordarea unor drepturi persoanelor persecutate din motive politice de dictatura instaurată cu începere de la 6 martie 1945, precum și celor deportate în străinătate ori constituite în prizonieri, republicat în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 631 din 23 septembrie 2009, prevederile Ordonanței de urgență a Guvernului nr. 214/1999, aprobată cu modificări și completări prin Legea nr. 568/2001, cu modificările și completările ulterioare, prevederile Legii nr. 221/2009 privind condamnările cu caracter politic și măsurile administrative asimilate acestora, pronunțate în perioada 6 martie 1945 – 22 decembrie 1989. Curtea constată că scopul acordării de despăgubiri pentru daunele morale suferite de persoanele persecutate în perioada comunistă este nu atât repararea prejudiciului suferit, prin repunerea persoanei persecutate într-o situație similară cu cea avută anterior – ceea ce este și imposibil, ci finalitatea instituirii acestei norme reparatorii este de a produce o satisfacție de ordin moral, prin înseși recunoașterea și condamnarea măsurii contrare drepturilor omului, principiu care reiese din actele normative interne, fiind în deplină concordanță cu recomandările Adunării Parlamentare a Consiliului Europei. Curtea apreciază că nu poate exista decât o obligație “morală” a statului de a acorda despăgubiri persoanelor persecutate în perioada comunistă. De altfel, Curtea Europeană a Drepturilor Omului a statuat, prin Hotărârea din 12 mai 2009 în Cauza Ernewein și alții c Germaniei și prin Hotărârea din 2 februarie 2010 în Cauza Klaus și Iouri Kiladze c Georgiei, că dispozițiile Convenției pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale nu impun statelor membre nicio obligație specifică de a repara nedreptățile sau daunele cauzate de predecesorii lor. Totodată, instanța de la Strasbourg are o jurisprudență constantă în sensul că art. 1 din Protocolul nr. 1 la Convenție nu garantează dreptul de a dobândi un bun (Hotărârea din 23 noiembrie 1983 în Cauza Van der Mussele c Belgiei, Hotărârea din 9 octombrie 2003 în Cauza Slivenko c Letoniei, Hotărârea din 18 februarie 2009 în Cauza Andrejeva c Letoniei). Referindu-se la problema restituirii bunurilor confiscate de către stat, aceeași Curte a stabilit că nu se poate interpreta că ar exista vreo obligație generală a statului de a restitui proprietăți care au fost expropriate înainte de ratificarea Convenției ori că ar exista posibilitatea impunerii unor restricții asupra libertății statelor de a stabili scopul și condițiile oricărei restituiri către foștii proprietari. (Hotărârea din 28 septembrie 2004 în Cauza Kopecky c Slovaciei, Hotărârea din 4 martie 2003 în Cauza Jantner c Slovaciei, Decizia asupra admisibilității din 13 decembrie 2005 în Cauza Bergauer și alții c Cehiei). În materia reglementărilor privind reabilitarea, restituirea proprietăților confiscate sau acordarea de compensații pentru acestea, Curtea Europeană a Drepturilor Omului a statuat că statele contractante au o largă marjă de apreciere în stabilirea măsurilor specifice de implementare a politicilor sociale și economice, a condițiilor de acordare a despăgubirilor (Hotărârea din 23 noiembrie 2000 în Cauza Ex-Regele Greciei și alții c Greciei). În același sens, s-a pronunțat și Curtea Constituțională a Ungariei, prin Hotărârea nr. 1 din 8 februarie 1995, stabilind că măsura compensării prevăzută de Actul nr. XXXII din 1992, care reglementa acordarea de despăgubiri pentru daune morale persoanelor condamnate politic în perioada comunistă, nu este luată pe baza existenței unei obligații legale care își are izvorul în trecut, ci statul a acordat aceste compensații în echitate, astfel încât nicio persoană nu poate avea un drept substanțial la despăgubiri pentru daune morale. Prin urmare, Curtea constată că, a fortiori, nu se poate concluziona că în materia despăgubirilor pentru daunele morale suferite de foștii deținuți politici în perioada comunistă ar exista vreo obligație a statului de a le acorda și, cu toate acestea, legiuitorul român de după 22 decembrie 1989 a adoptat 2 acte normative, Decretul-lege nr. 118/1990 și Legea nr. 221/2009, având acest scop. Este adevărat că acordarea de despăgubiri pentru daune morale este la libera apreciere a legiuitorului, care – în temeiul art. 61 din Legea fundamentală, potrivit căruia “Parlamentul este organul reprezentativ suprem al poporului român și unica autoritate legiuitoare a țării” – este competent să stabilească condițiile și criteriile de acordare a acestui drept. Însă, Parlamentul, elaborând politica legislativă a țării, este în măsură să opteze pentru adoptarea oricărei soluții legislative de acordare a unor măsuri reparatorii celor îndreptățiți pentru daunele suferite în perioada comunistă, dar cu respectarea prevederilor și principiilor Constituției. Analizând însă prevederile actelor normative incidente în materia despăgubirilor pentru daune morale suferite de persoanele persecutate din motive politice în perioada comunistă, Curtea constată că există două norme juridice – art. 4 din Decretul-lege nr. 118/1990 și art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009 – cu aceeași finalitate. În expunerea de motive la Legea nr. 221/2009 se arată că “În ceea ce privește prejudiciul moral suferit, […] pot exista situații în care măsurile reparatorii cu caracter pecuniar prevăzute de către Decretul-lege nr. 118/1990 […] să nu fie suficiente în raport cu suferința deosebită resimțită de persoanele care au fost victimele unor măsuri abuzive ale regimului comunist”. Or, Curtea constată că această justificare nu poate sta la baza instituirii unei noi norme juridice – art. 5 lit. a) din Legea nr. 221/2009, cu scop identic celui prevăzut de art. 4 din Decretul-lege nr. 118/1990, diferența constând doar în modalitatea de plată – adică prestații lunare, până la sfârșitul vieții, în cazul art. 4 din Decretul-lege nr. 118/1990 și o sumă globală, în cazul art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009. Totodată, Curtea observă că dispozițiile de lege criticate instituie, pentru prima dată, posibilitatea ca moștenitorii de până la gradul II ai persoanei persecutate să beneficieze de despăgubiri morale. Curtea reține, de asemenea, că despăgubirile pentru daunele morale suferite în perioada comunistă trebuie să fie drepte, echitabile, rezonabile și proporționale cu gravitatea și suferințele produse prin aceste condamnări sau măsuri administrative. Or, despăgubirile prevăzute de dispozițiile de lege criticate, având același scop ca și indemnizația prevăzută de art. 4 din Decretul-lege nr. 118/1990, nu pot fi considerate drepte, echitabile și rezonabile. Pe de altă parte, prin introducerea posibilității moștenitorilor de gradul II de a beneficia de despăgubiri pentru daune morale suferite de persoanele persecutate de regimul comunist, legiuitorul s-a îndepărtat de la principiile care guvernează acordarea acestor despăgubiri, și anume cel al echității și dreptății. Astfel, prin prevederea de lege criticată se diluează scopul pentru care au fost introduse aceste despăgubiri, întrucât nu se poate considera că moștenitorii de gradul II au aceeași îndreptățire la despăgubiri pentru daune morale suferite în perioada comunistă de predecesorul lor, ca și acesta din urmă. Prin Decretul-lege nr. 118/1990, legiuitorul a stabilit condițiile și cuantumul indemnizațiilor lunare, astfel încât intervenția sa prin art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009, după 20 ani de la adoptarea primei reglementări cu același obiect, aduce atingere valorii supreme de dreptate, una dintre valorile esențiale ale statului de drept, astfel cum este proclamată în prevederile art. 1 alin. (3) din Constituție. Totodată, astfel cum a statuat și Curtea Europeană a Drepturilor Omului, tot în domeniul măsurilor reparatorii, însă în ceea ce privește restituirile de bunuri, este necesar a se face în așa fel încât atenuarea vechilor violări să nu creeze noi nedreptăți (Hotărârea din 5 noiembrie 2002 în Cauza Pincova și Pinc contra Cehiei, Hotărârea din 7 octombrie 2009 în Cauza Padalevicius c Lituaniei). De asemenea, nu s-ar putea susține că prin adoptarea art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009, persoanele în cauză ar putea avea o “speranță legitimă” (astfel cum este consacrată în jurisprudența constantă a Curții Europene a Drepturilor Omului) la acordarea despăgubirilor morale, întrucât, așa cum a statuat instanța de la Strasbourg – de exemplu, prin Hotărârea din 28 septembrie 2004 în Cauza Kopecky c Slovaciei -, atunci când există o dispută asupra corectei aplicări a legii interne și atunci când cererile reclamanților sunt respinse în mod irevocabil de instanțele naționale, nu se poate vorbi despre o “speranță legitimă” în dobândirea proprietății. Totodată, prin Decizia asupra admisibilității din 2 decembrie 2008 în Cauza Slavov și alții contra Bulgariei, instanța de contencios al drepturilor omului a acordat o “importanță deosebită faptului că dispoziția de lege referitoare la obținerea compensațiilor a fost anulată nu ca urmare a unui mecanism ad-hoc, extraordinar, ci ca rezultat al unei operațiuni normale, pe calea exercitării controlului de constituționalitate al acesteia”, ceea ce a condus la concluzia Curții în sensul că reclamanții nu au putut dobândi o “speranță legitimă” în obținerea compensațiilor respective. Curtea reține că și alte state din Europa au reglementări având ca scop acordarea de despăgubiri pentru daunele morale suferite de foștii deținuți politici, modalitatea de plată a acestora fiind de două feluri: ori prestații lunare (de exemplu, în Bulgaria, pentru cei deținuți în tabere sau lagăre de muncă, este prevăzută suma de 1.500 leva/lună, dar nu mai mult de 50.000 leva total; pentru cei cărora li s-a impus domiciliu forțat sau au fost internați în alte localități – 800 leva/lună, dar nu mai mult de 25.000 leva total; elevii și studenții care au fost siliți să abandoneze studiile – 10.000 leva), ori o sumă globală (de exemplu, în Cehia, pentru prizonierii politici care s-au aflat în această situație cel puțin un an calendaristic, legiuitorul a stabilit o sumă compensatorie de 120.000 coroane, iar pentru fiecare lună de prizonierat în plus, 1.000 coroane, iar soții supraviețuitori și urmașii au dreptul la jumătate din sumele prevăzute); în Lituania, a fost prevăzută suma de 20.000 litas (aproximativ 5.800 €) pentru urmașii participanților la mișcarea de rezistență, morți în luptă, în detenție sau în timpul interogatoriilor, 15.000 litas (aproximativ 4.350 €) familiilor celor care au participat voluntari necombatanți în mișcarea de rezistență, morți în timpul detenției sau interogatoriilor, 12.000 litas (aproximativ 3.480 €) familiilor participanților necombatanți în mișcarea de rezistență uciși sau morți în timpul detenției după punerea în aplicare a sentinței. Având în vedere toate aceste considerente, Curtea Constituțională constată că acordarea de despăgubiri pentru daunele morale suferite de foștii deținuți politici, astfel cum a fost reglementată prin art. 5 alin. (1) lit. a) teza întâi din Legea nr. 221/2009, contravine art. 1 alin. (3) din Legea fundamentală privind statul de drept, democratic și social, în care dreptatea este valoare supremă. Așa cum a arătat Curtea, aceste despăgubiri sunt menite a produce satisfacția morală a recunoașterii faptelor nelegale, a încălcărilor drepturilor omului, comise în perioada comunistă, iar nu a compensa în bani suferința persoanelor persecutate. Prin urmare, reglementarea criticată nu a fost temeinic fundamentată. Totodată, textul de lege criticat, astfel cum este redactat, fiind prea vag, încalcă și regulile referitoare la precizia și claritatea normei juridice. Astfel, lipsa de claritate și previzibilitatea dispozițiilor art. 5 alin. (1) lit. a) referitoare la acordarea despăgubirilor din Legea nr. 221/2009 a condus la aplicarea incoerentă a acestora, instanțele de judecată acordând despăgubiri în valoare de până la 600.000 euro, ceea ce reprezintă o aplicare excesivă și nerezonabilă. Chiar dacă prin art. I pct. 2 din Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 62/2010 s-au introdus niște criterii minime de acordare a despăgubirilor, și anume durata pedepsei privative de libertate, perioada de timp scursă de la condamnare și consecințele negative produse în plan fizic, psihic și social, precum și măsurile reparatorii deja acordate în temeiul Decretului-lege nr. 118/1990 și Ordonanței de urgență a Guvernului nr. 214/1999, aprobată cu modificări și completări prin Legea nr. 568/2001, cu modificările și completările ulterioare, Curtea constată că acestea sunt insuficiente pentru a putea caracteriza norma legală ca fiind clară și previzibilă. Principiul legalității presupune, de asemenea, existența unor norme de drept intern suficient de accesibile, precise și previzibile în aplicarea lor, astfel cum reiese și din jurisprudența constantă a Curții Europene a Drepturilor Omului (Hotărârea din 5 ianuarie 2000 în Cauza Beyeler c Italiei, Hotărârea din 23 noiembrie 2000 în Cauza Ex-Regele Greciei și alții c Greciei, Hotărârea din 8 iulie 2008 în Cauza Fener Rum Patrikligi c Turciei). Curtea observă că în materia reparațiilor trebuie să existe o legislație clară, precisă, adecvată, proporțională care să nu dea naștere la interpretări și aplicări diferite ale instanțelor de judecată, ceea ce ar putea conduce la constatări ale violării drepturilor omului de către Curtea Europeană a Drepturilor Omului. Această problemă a legislației incoerente și ineficiente a României în materia restituirilor a fost menționată și de Curtea Europeană a Drepturilor Omului prin Hotărârea din 9 decembrie 2008, în Cauza Viașu c României. Cu acel prilej, Curtea a constatat că Legea nr. 1/2000 a suferit atât de multe modificări ca număr și conținut, încât precizia și previzibilitatea cerute de noțiunea de “legalitate” au fost grav atinse. Ținând cont de toate aceste considerente, Curtea constată că dispozițiile art. 5 alin. (1) lit. a) teza întâi din Legea nr. 221/2009, cu modificările și completările ulterioare, contravin prevederilor art. 1 alin. (3) și (5) din Legea fundamentală. Admite excepția de neconstituționalitate ridicată de Statul român, prin Ministerul Finanțelor Publice – Direcția Generală a Finanțelor Publice și constată că prevederile art. 5 alin. (1) lit. a) teza întâi din Legea nr. 221/2009 privind condamnările cu caracter politic și măsurile administrative asimilate acestora, pronunțate în perioada 6 martie 1945-22 decembrie 1989, cu modificările și completările ulterioare, sunt neconstituționale[11] . ART. 4 ALIN. (2) DIN LEGEA NR. 221/2009În interpretarea și aplicarea dispozițiilor art. 4 alin. (2) din Legea nr. 221/2009[12] raportat la art. 1 alin. (3) din același act normativ și art. 2 alin. (1) din Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 214/1999, deportarea și prizonieratul în fosta U.R.S.S. anterior datei de 6 martie 1945 nu reprezintă măsuri administrative cu caracter politic, în sensul Legii nr. 221/2009. Legea nr. 221/2009 reprezintă un act normativ ce vine în completarea celorlalte acte normative emise în scopul înlăturării consecințelor condamnărilor și măsurilor administrative asimilate acestora pronunțate în perioada 6 martie 1945-22 decembrie 1989. Ceea ce a determinat această inițiativă legislativă a fost tocmai faptul că, deși s-au adoptat cele două acte normative cu caracter reparatoriu (Decretul-lege nr. 118/1990 și Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 214/1999, aprobată cu modificări și completări prin Legea nr. 568/2001, cu modificările și completările ulterioare), totuși mai există numeroase persoane ale căror condamnări își produc în continuare efectele, fără ca acestea să beneficieze de minima reparație morală a ștergerii consecințelor penale ale condamnării lor. De asemenea, procedura constatării inopozabilității hotărârilor de condamnare cu caracter politic față de persoanele care au obținut calitatea de luptător în rezistența anticomunistă, prevăzută de Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 214/1999, aprobată cu modificări și completări prin Legea nr. 568/2001, cu modificările și completările ulterioare, a fost considerată nesatisfăcătoare, în raport cu vârsta înaintată a solicitanților și cu necesitatea ca măsurile reparatorii cu caracter simbolic să fie obținute de persoanele îndreptățite, cu un efort minim. Din cuprinsul celor două acte normative rezultă că prevederile acestora au fost extinse și asupra persoanelor deportate în străinătate după 23 august 1944, din motive politice, în Decretul-lege nr. 118/1990 în această categorie fiind incluse în mod expres și persoanele constituite în prizonieri de către partea sovietică după data de 23 august 1944. Articolul 4 alin. (2) din Legea nr. 221/2009, cu modificările și completările ulterioare, condiționează extinderea prevederilor Legii nr. 221/2009, cu modificările și completările ulterioare, la persoanele cărora le-au fost recunoscute drepturile prevăzute de Decretul-lege nr. 118/1990 și de Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 214/1999, aprobată cu modificări și completări prin Legea nr. 568/2001, cu modificările și completările ulterioare, de încadrarea în prevederile art. 1, 3 și 4. Problema care apare este aceea dacă această condiționare poate fi impusă prin prisma aspectului temporal, respectiv al perioadei în care trebuia să fie pronunțată condamnarea sau luată măsura administrativă (6 martie 1945-22 decembrie 1989) și a celui vizând organul care a dispus măsura administrativă (fosta Miliție sau Securitate ori Poliția sau Siguranța). Ceea ce prezintă relevanță din perspectiva Legii nr. 221/2009, cu modificările și completările ulterioare, este caracterul politic al condamnărilor, respectiv al măsurilor administrative, pronunțate în perioada regimului comunist, respectiv 6 martie 1945-22 decembrie 1989. Acest caracter poate rezulta ope legis, condamnările sau măsurile administrative regăsindu-se expres între cele prevăzute de lege, sau trebuie constatat de instanța judecătorească, prin procedura prevăzută de acest act normativ. În art. 4 alin. (2) din Legea nr. 221/2009, cu modificările și completările ulterioare, se prevede că persoanele care au făcut obiectul unor măsuri administrative, altele decât cele prevăzute la art. 3, pot, de asemenea, solicita instanței de judecată să constate caracterul politic al acestora, prevederile art. 1 alin. (3) aplicându-se corespunzător. Așa cum s-a arătat deja, în alin. (3) al art. 1 se prevede că o condamnare pronunțată în perioada 6 martie 1945-22 decembrie 1989 pentru orice fapte prevăzute de legea penală, altele decât cele menționate expres în alin. (2) al art. 1, constituie condamnare cu caracter politic, dacă prin săvârșirea acestora s-a urmărit unul dintre scopurile prevăzute la art. 2 alin. (1) din Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 214/1999, aprobată cu modificări și completări prin Legea nr. 568/2001, cu modificările și completările ulterioare. Constatarea caracterului politic al condamnărilor prevăzute la alin. (3) se realizează de instanța de judecată [art. 1 alin. (4) din Legea nr. 221/2009], în condițiile prevăzute la art. 4 din lege. Rațiunea edictării Legii nr. 221/2009 este, așa cum s-a arătat, aceea de completare a actelor normative reparatorii deja existente. Atât deportarea, cât și prizonieratul au fost consecințe ale războiului și ale poziției asumate de statul român la acel moment istoric, preexistente apariției statului comunist, dar menținute de acesta, contextul istoric în care s-au luat asemenea măsuri fiind pe larg expus în argumentarea punctului de vedere exprimat de procurorul general. Este adevărat că atât Decretul-lege nr. 118/1990, cât și Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 214/1999, aprobată cu modificări și completări prin Legea nr. 568/2001, cu modificările și completările ulterioare, au fost completate în sensul extinderii prevederilor respective și asupra persoanelor deportate în străinătate, după 23 august 1944, pentru motive politice, fiind incluși în aceeași categorie și prizonierii de război. Norma de trimitere din Legea nr. 221/2009, cu modificările și completările ulterioare, ce vizează aplicarea prevederilor acestei legi și persoanelor cărora li s-au recunoscut anumite drepturi prin Decretul-lege nr. 118/1990 și prin Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 214/1999, aprobată cu modificări și completări prin Legea nr. 568/2001, cu modificările și completările ulterioare [art. 5 alin. (4) din Legea nr. 221/2009, cu modificările și completările ulterioare] este însă de strictă interpretare și condiționează această aplicare de încadrarea în prevederile art. 1, 3 și 4 din Legea nr. 221/2009, cu modificările și completările ulterioare. Or, aceasta înseamnă că, așa cum în mod corect s-a reținut și în opinia susținută de procurorul general, legiuitorul a optat pentru completarea măsurilor reparatorii acordate prin Decretul-lege nr. 118/1990 și prin Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 214/1999, aprobată cu modificări și completări prin Legea nr. 568/2001, cu modificările și completările ulterioare, numai pentru persoanele care au fost condamnate politic sau cărora li s-a aplicat o măsură administrativă asimilată unei condamnări politice în perioada 6 martie 194522 decembrie 1989, de către fosta miliție sau securitate, condamnare sau măsură al cărei caracter politic fie rezultă ope legis, conform art. 1 alin. (2) și art. 3 din Legea nr. 221/2009, cu modificările și completările ulterioare, fie trebuie constatat de o instanță judecătorească, cu aplicarea corespunzătoare a art. 1 alin. (4) din aceeași lege. Aceasta înseamnă că acea condamnare sau măsură trebuie să fi fost pronunțată, respectiv luată în perioada de referință a legii (6 martie 1945-22 decembrie 1989) pentru fapte prin săvârșirea cărora s-a urmărit unul dintre scopurile prevăzute la art. 2 alin. (1) din Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 214/1999, aprobată cu modificări și completări prin Legea nr. 568/2001, cu modificările și completările ulterioare. Așa cum s-a reținut constant în jurisprudența instanței constituționale, legiuitorul este liber să opteze, atât în privința măsurilor reparatorii, cât și a întinderii și a modalității de acordare a acestora, în funcție de situația concretă a persoanelor îndreptățite să beneficieze de aceste despăgubiri, fără ca prin aceasta să se instituie un tratament juridic diferit pentru categoriile de cetățeni aflate în situații identice. Criteriul temporal avut în vedere prin această lege reparatorie pentru a se constata caracterul politic al condamnării penale sau al măsurii administrative asimilate acesteia este departe de a fi unul aleatoriu sau arbitrar. Momentul 6 martie 1945 marchează instaurarea dictaturii comuniste, iar data de 22 decembrie 1989 vizează sfârșitul acesteia în România. Prin urmare, perioada 6 martie 1945-22 decembrie 1989 este circumscrisă în totalitate perioadei dictaturii comuniste. De altfel, în jurisprudența sa, Curtea Constituțională a statuat că egalitatea nu este sinonimă cu uniformitatea, astfel încât, dimpotrivă, situațiilor diferite, justificate obiectiv și rațional, trebuie să le corespundă un tratament juridic diferit. Opțiunea legiuitorului de a edicta o lege reparatorie numai în privința persoanelor aflate în ipoteza art. 1 din lege este, astfel, una justificată în mod obiectiv și rațional și în deplină concordanță cu jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului. Astfel, în practica sa, în mod constant, în spețe legate de aplicarea art. 14 CEDH, precum și a Protocolului adițional nr. 12, Curtea Europeană a Drepturilor Omului a evidențiat că, pe baza art. 18 din Convenție, o distincție este discriminatorie dacă “nu are o justificare obiectivă și rezonabilă”, adică dacă nu urmărește un “scop legitim” sau nu există un “raport rezonabil de proporționalitate între mijloacele folosite și scopul vizat” ( v , în special, Hotărârea Marckx c Belgiei din 13 iunie 1979, seria A nr. 31, p. 16, § 33). În același timp, Curtea Europeană de la Strasbourg a subliniat că lista care cuprinde articolul 14 capătă un caracter indicativ, și nu unul restrictiv ( v Engel și alții c Olandei, Hotărârea din 8 iunie 1976, seria A nr. 22, p. 30, § 72, și Rasmussen c Danemarcei, Hotărârea din 28 noiembrie 1984, seria A nr. 87, p. 13, § 34). Curtea Europeană a continuat să explice aceste principii în Hotărârea privind Cauza Abdulaziz, Cabales și Balkandali c Regatului Unit: “o diferență de tratament este discriminatorie dacă nu are o «justificare obiectivă și rezonabilă», adică dacă nu urmărește un «raport rezonabil de proporționalitate între mijloacele utilizate și scopul vizat»” (Hotărârea din 28 mai 1985, seria A nr. 94, § 72). În același timp, Curtea Europeană a Drepturilor Omului, referindu-se la întinderea marjei de apreciere, lăsată la dispoziția statelor, a statuat că aceasta variază în funcție de circumstanțele concrete ale fiecărei cauze, de domeniile și contextul în discuție (Hotărârea din 28 noiembrie 1984 în Cauza Rasmussen c Danemarcei, seria A nr. 87, § 40). Principiul egalității și interzicerii discriminării a fost reluat de Curtea Europeană a Drepturilor Omului în Protocolul nr. 12 la Convenție, adoptat în anul 2000. Articolul 1 al acestui Protocol prevede că “Exercitarea oricărui drept prevăzut de lege trebuie să fie asigurat fără nicio discriminare bazată, în special, pe sex, pe rasă, culoare, limbă, religie, opinii politice sau orice alte opinii, origine națională sau socială, apartenență la o minoritate națională, avere, naștere sau oricare altă situație”. În special, sfera suplimentară de protecție stabilită de art. 1 se referă la cazurile în care o persoană este discriminată: – în exercitarea unui drept specific acordat unei persoane în temeiul legislației naționale; – în exercitarea unui drept care poate fi dedus dintr-o obligație clară a unei autorități publice în conformitate cu legislația națională, adică în cazul în care o autoritate publică, în temeiul legislației naționale, are obligația de a se comporta de o anumită manieră. Aceste principii au fost reluate în jurisprudența recentă a Curții Europene a Drepturilor Omului în Hotărârea privind Cauza Thorne c the United Kingdom, adoptată în 2009[13]. CONTROLUL JUDICIAR IERARHIC ÎN MINISTERUL PUBLIC Regimul constituțional al procesului penal este definit, între altele, prin normele și principiile Legii fundamentale privind separația puterilor, obligativitatea respectării Constituției și a legilor țării și consacrarea dreptății ca valoare supremă a statului de drept. Rolul Ministerului Public, stabilit prin art. 131 alin. (1) din Constituție, este acela de a reprezenta, în activitatea judiciară, interesele generale ale societății. Ministerul Public este conceput ca un sistem piramidal, în care măsurile de aplicare a legii adoptate de procurorul ierarhic superior sunt obligatorii pentru procurorii din subordine, definindu-se principiul exercitării ierarhice a controlului în cadrul Ministerului Public. Potrivit art. 132 alin. (1) din Constituția României, “procurorii își desfășoară activitatea potrivit principiului legalității, al imparțialității și al controlului ierarhic”. Principiul imparțialității, pe care se întemeiază activitatea procurorilor, decurge din apartenența acestora la autoritatea judecătorească . Aplicarea principiului legalității în activitatea procurorilor impune ca exercitarea atribuțiilor prevăzute de lege să urmeze în mod obligatoriu dispozițiile legii, fără posibilitatea de a acționa întemeindu-se pe criterii de oportunitate, în adoptarea unor sau în alegerea procedurilor. Ca o garanție a respectării de către procurori a acestor principii în activitatea lor, Constituția a consacrat principiul unității de acțiune a membrilor Ministerului Public, sub forma controlului ierarhic. În exercitarea atribuțiilor de autoritate publică, prin aplicarea principiului controlului ierarhic, se asigură îndeplinirea funcției procurorilor de reprezentare a intereselor întregii societăți. Procedura din cursul urmăririi penale este nepublică și necontradictorie. Prin instituirea controlului judecătoresc în faza de urmărire penală se desființează, în fapt, controlul ierarhic – apreciază Curtea Constituțională – și se transferă atribuția de control în sarcina instanțelor judecătorești, în afara competenței firești a acestora – prevăzută în art. 6 alin. (1) CEDH și în legile interne – de a soluționa cererile persoanelor fizice în cazurile de încălcare a drepturilor subiective și a intereselor legitime ale acestora. Atacând el însuși în justiție măsura de infirmare a soluției adoptate într-o cauză, de către procurorul ierarhic superior, procurorul autor al soluției infirmate nu își apără un drept subiectiv propriu, pentru că el nu este parte în cauza pe care o soluționează, ci autoritate competentă să instrumenteze și să soluționeze cauza. Menținerea controlului ierarhic în limitele care rezultă din textul Constituției, adică în cadrul ierarhiei Ministerului Public, nu știrbește cu nimic drepturile subiective ale părților din cauză, în condițiile în care legea le permite să atace direct în justiție orice act și orice măsură adoptate de procuror. Plângerea împotriva măsurilor luate sau a actelor efectuate de procuror ori efectuate pe baza dispozițiilor date de acesta se rezolvă de prim-procurorul parchetului sau, după caz, de procurorul general al parchetului de pe lângă curtea de apel ori de procurorul șef de secție al parchetului. În cazul când măsurile și actele sunt ale prim-procurorului, ale procurorului general al parchetului de pe lângă curtea de apel, ale procurorului șef de secție al parchetului ori au fost luate sau efectuate pe baza dispozițiilor date de către aceștia, plângerea se rezolvă de procurorul ierarhic superior. Aceste dispozițiile se aplică în mod corespunzător atunci când ierarhia funcțiilor într-o structură a parchetului e stabilită prin lege specială (alin.3 al art.339 din Noul Cod de procedură penală). Noul Cod de procedură penală are ca scop esențial să răspundă imperativelor funcționării unei justiții moderne, adaptate așteptărilor sociale, precum și necesității creșterii calității acestui serviciu public. După cum se arată în Tezele prealabile privind elaborarea proiectului Codului de procedură penală[14], se păstrează caracterul predominant continental european, dar ca noutate, introduce multe elemente de tip adversial, adaptate corespunzător la propriul nostru sistem legislativ. În privința participanților în procesul penal, se aduc câteva modificări substanțiale. Astfel, în cadrul organelor judiciare, alături de instanțele judecătorești și organele de urmărire penală, au fost cuprinși: judecătorul de drepturi și libertăți și judecătorul de cameră preliminară, care vor avea atribuții specifice în materia drepturilor și libertăților suspectului sau inculpatului, respectiv în verificarea legalității administrării probelor în faza de urmărire penală și a legalității sesizării instanței de judecată de către procuror. În cursul urmăririi penale, judecătorul de drepturi și libertăți soluționează, cererile, propunerile, plângerile, contestațiile sau orice alte sesizări privind: a) măsurile preventive; b) măsurile asigurătorii; c) măsurile de siguranță cu caracter provizoriu; d) actele procurorului, în cazurile expres prevăzute de lege; e) încuviințarea perchezițiilor, a folosirii metodelor și tehnicilor speciale de supraveghere sau cercetare ori a altor procedee probatorii potrivit legii; f) procedura audierii anticipate; g) alte situații expres prevăzute de lege. Persoana a cărei plângere împotriva soluției de clasare sau renunțare la urmărirea penală, dispusă prin ordonanță sau rechizitoriu, a fost respinsă conform art. 339 poate face plângere la judecătorul de cameră preliminară de la instanța căreia i-ar reveni, potrivit legii, competența să judece cauza în primă instanță. Prin noul cod, au fost definite părțile în procesul penal (inculpatul, partea civilă și partea responsabilă civilmente), cu drepturile și obligațiile acestora. Alături de părți, printre participanții la procesul penal figurează și subiecții procesuali principali (suspectul și persoana vătămată), precum și alți subiecți procesuali (martorul, expertul, interpretul, agentul procedural, organele speciale de constatare etc.)[15]. Cu prilejul examinării prevederii cuprinse în art. 64 alin. (3) din Legea nr. 304/2004 privind organizarea judiciară, modificat prin Ordonanța de urgență nr. 60/2006, prin care se instituie controlul judecătoresc asupra măsurii de infirmare a soluției adoptate de procuror, la cererea procurorului care a adoptat soluția infirmată, Curtea Constituțională a constatat că o modificare a legii în acest sens contravine principiului controlului ierarhic consacrat prin art. 132 alin. (1) din Constituție[16]. Contravenind textului constituțional, o asemenea dispoziție nu se justifică prin nici o altă normă din Legea fundamentală sau din actele normative internaționale privind apărarea drepturilor omului, la care România este parte. Noul Cod de procedură penală a clarificat o serie de probleme practice, dar au rămas vechi controverse, pe lângă faptul că au apărut noi întrebări. Referitor la infirmarea actelor procesuale sau procedurale, Noul Cod de procedură penală arată că atunci când procurorul constată că un act sau o măsură procesuală a organului de cercetare penală nu este dată cu respectarea dispozițiilor legale sau este neîntemeiată, o infirmă motivat, din oficiu sau la plângerea persoanei interesate. Aceste norme se aplică și în cazul verificării efectuate de către procurorul ierarhic superior cu privire la actele procurorului ierarhic inferior (art. 304 alin. 2 Noul C. pen. ). Mai amintim dispozițiile privind preluarea cauzelor de la alte parchete (art. 325) și cele privind trimiterea cauzei la un alt parchet (art. 326 ). Astfel, procurorii din cadrul parchetului ierarhic superior pot prelua, în vederea efectuării sau supravegherii urmăririi penale, cauze de competența parchetelor ierarhic inferioare, prin dispoziția motivată a conducătorului parchetului ierarhic superior. Aceste dispoziții se aplică în mod corespunzător și când legea prevede o altă subordonare ierarhică. De asemenea, când există o suspiciune rezonabilă că activitatea de urmărire penală este afectată din pricina împrejurărilor cauzei sau calității părților ori a subiecților procesuali principali ori există pericolul de tulburare a ordinii publice, procurorul general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție, la cererea părților, a unui subiect procesual principal sau din oficiu, poate trimite cauza la un parchet egal în grad, dispozițiile art. 73 și 74 fiind aplicabile în mod corespunzător. Organizarea judiciară urmărește ca finalitate asigurarea respectării drepturilor și a libertăților fundamentale ale persoanei prevăzute, în principal, în următoarele documente: Carta internațională a drepturilor omului, Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale, Convenția Organizației Națiunilor Unite asupra drepturilor copilului și Carta drepturilor fundamentale ale Uniunii Europene, precum și pentru garantarea respectării Constituției și a legilor țării. Organizarea judiciară are, de asemenea, ca obiectiv de bază asigurarea respectării dreptului la un proces echitabil și judecarea proceselor de către instanțe judecătorești în mod imparțial și independent de orice influențe extranee. Titlul III din Legea nr. 304 din 28 iunie 2004 privind organizarea judiciară[17] reglementează Ministerul Public. Ministerul Public își exercită atribuțiile în temeiul legii și este condus de procurorul general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție. Procurorii își desfășoară activitatea potrivit principiilor legalității, imparțialității și controlului ierarhic, sub autoritatea ministrului justiției, în condițiile legii. Procurorii își exercită funcțiile în conformitate cu legea, respectă și protejează demnitatea umană și apără drepturile persoanei. Parchetele sunt independente în relațiile cu instanțele judecătorești, precum și cu celelalte autorități publice. Prima formă a art. 64 din Legea nr. 304 arăta că dispozițiile procurorului ierarhic superior, date în scris și în conformitate cu legea, sunt obligatorii pentru procurorii din subordine. În soluțiile dispuse, procurorul este independent, în condițiile prevăzute de lege. Procurorul poate contesta la Consiliul Superior al Magistraturii, în cadrul procedurii de verificare a conduitei judecătorilor și procurorilor, intervenția procurorului ierarhic superior, în orice formă, în efectuarea urmăririi penale sau în adoptarea soluției. Soluțiile adoptate de procuror pot fi infirmate motivat de către procurorul ierarhic superior, când sunt apreciate ca fiind nelegale. Măsura infirmării este supusă controlului instanței competente să judece cauza în fond, la cererea procurorului care a adoptat soluția. Lucrările repartizate pot fi trecute altui procuror numai în cazul suspendării sau al încetării calității acestuia, potrivit legii, ori, în absența sa, dacă există cauze obiective care justifică urgența și care împiedică rechemarea sa. Procurorul poate contesta la Consiliul Superior al Magistraturii, în cadrul procedurii de verificare a conduitei judecătorilor și procurorilor, măsura dispusă de procurorul ierarhic superior. Dispoziția cuprinsă în fraza a doua a alin. (3) a fost declarată ca fiind neconstituțională (Decizia Curții Constituționale nr. 345/2006). O altă modificare a fost adusă prin Ordonanța de urgenta nr. 50 din 28 iunie 2006. Dispozițiile procurorului ierarhic superior, date în scris și în conformitate cu legea, sunt obligatorii pentru procurorii din subordine. În soluțiile dispuse, procurorul este independent, în condițiile prevăzute de lege. Procurorul poate contesta la Consiliul Superior al Magistraturii, în cadrul procedurii de verificare a conduitei judecătorilor și procurorilor, intervenția procurorului ierarhic superior, în orice formă, în efectuarea urmăririi penale sau în adoptarea soluției. Soluțiile adoptate de procuror pot fi infirmate motivat de către conducătorul parchetului, când sunt apreciate ca fiind nelegale. Soluțiile adoptate de conducătorii parchetelor pot fi infirmate, motivat, de conducătorul parchetului ierarhic superior.Lucrările repartizate unui procuror pot fi trecute altui procuror în următoarele situații: a) suspendarea sau încetarea calității de procuror, potrivit legii; b) în absența sa, dacă există cauze obiective care justifică urgența și care împiedică rechemarea sa; c) lăsarea cauzei în nelucrare în mod nejustificat mai mult de 30 de zile.Procurorul poate contesta la Consiliul Superior al Magistraturii, în cadrul procedurii de verificare a conduitei judecătorilor și procurorilor, măsura dispusă de conducătorul parchetului (art. 64). Potrivit art. V al Ordonanței de urgenta nr. 60 din 6 septembrie 2006[18] art. 64 arată că dispozițiile procurorului ierarhic superior, date în scris și în conformitate cu legea, sunt obligatorii pentru procurorii din subordine. În soluțiile dispuse, procurorul este independent, în condițiile prevăzute de lege. Procurorul poate contesta la Consiliul Superior al Magistraturii, în cadrul procedurii de verificare a conduitei judecătorilor și procurorilor, intervenția procurorului ierarhic superior, în orice formă, în efectuarea urmăririi penale sau în adoptarea soluției. Soluțiile adoptate de procuror pot fi infirmate motivat de către procurorul ierarhic superior, când sunt apreciate ca fiind nelegale. Lucrările repartizate unui procuror pot fi trecute altui procuror în următoarele situații: a) suspendarea sau încetarea calității de procuror, potrivit legii; b) în absența sa, dacă există cauze obiective care justifică urgența și care împiedică rechemarea sa; c) lăsarea cauzei în nelucrare în mod nejustificat mai mult de 30 de zile. Procurorul poate contesta la Consiliul Superior al Magistraturii, în cadrul procedurii de verificare a conduitei judecătorilor și procurorilor, măsura dispusă de procurorul ierarhic superior. Articolul 65 din Legea nr. 304/2004 republicată dispune că procurorii din fiecare parchet sunt subordonați conducătorului parchetului respectiv. Conducătorul unui parchet este subordonat conducătorului parchetului ierarhic superior din aceeași circumscripție. Controlul exercitat de procurorul general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție, de procurorul șef al Direcției Naționale Anticorupție sau de procurorul general al parchetului de pe lângă curtea de apel asupra procurorilor din subordine se poate realiza direct sau prin procurori anume desemnați Observăm că Noul Cod de procedură penală face vorbire de infirmarea unui act sau a unei măsuri procesuale care nu este dată cu respectarea dispozițiilor legale sau este neîntemeiată. Adăugând posibilitatea infirmării pentru cazuri de netemeinicie. De asemenea, Legea nr. 304 permite un control administrativ (procedura de verificare a conduitei) din partea Consiliului Superior al Magistraturii pentru lucrările trecute altui procuror (în anume situații arătate limitativ sub lit. a-c). Întrucât nu putem vorbi întotdeauna de o abrogare tacită, credem necesară modificarea expresă a legii. Articolul 20 din Legea nr. 508 din 17 noiembrie 2004 privind înființarea, organizarea și funcționarea în cadrul Ministerului Public a Direcției de Investigare a Infracțiunilor de Criminalitate Organizată și Terorism dispunea, în prima formă, că rechizitoriile întocmite de procurorii din cadrul serviciilor și birourilor teritoriale ale Direcției de Investigare a Infracțiunilor de Criminalitate Organizată și Terorism sunt confirmate de procurorii șefi ai acestor servicii ori birouri. Rechizitoriile întocmite de procurorii șefi ai birourilor teritoriale sunt confirmate de procurorii șefi ai serviciilor teritoriale. Rechizitoriile întocmite de procurorii șefi ai serviciilor teritoriale, precum și de procurorii din cadrul structurii centrale a Direcției de Investigare a Infracțiunilor de Criminalitate Organizată și Terorism sunt confirmate de procurorul-șef al Direcției de Investigare a Infracțiunilor de Criminalitate Organizată și Terorism. Potrivit Ordonanței de urgenta nr. 7 din 10 februarie 2005, art. 20 dispunea că rechizitoriile întocmite de procurorii din cadrul serviciilor și birourilor teritoriale ale Direcției de Investigare a Infracțiunilor de Criminalitate Organizată și Terorism sunt confirmate de procurorii șefi ai acestor servicii ori birouri. Rechizitoriile întocmite de procurorii șefi ai birourilor teritoriale sunt confirmate de procurorii șefi ai serviciilor teritoriale. Rechizitoriile întocmite de procurorii șefi ai serviciilor teritoriale, precum și de procurorii din cadrul structurii centrale a Direcției de Investigare a Infracțiunilor de Criminalitate Organizată și Terorism sunt confirmate de procurorul-șef al Direcției de Investigare a Infracțiunilor de Criminalitate Organizată și Terorism. Conflictul de competență ivit între structurile din cadrul Direcției de Investigare a Infracțiunilor de Criminalitate Organizată și Terorism se soluționează de către procurorul șef al direcției. Conflictul de competență ivit între Direcția de Investigare a Infracțiunilor de Criminalitate Organizată și Terorism și celelalte structuri din cadrul Ministerului Public se soluționează de către procurorul general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție. Ulterior, prin Legea nr. 356 din 21 iulie 2006, au fost abrogate alin. (1) – (3). Conflictul de competență ivit între structurile din cadrul Direcției de Investigare a Infracțiunilor de Criminalitate Organizată și Terorism se soluționează de către procurorul șef al direcției ( alin. 4). Conflictul de competență ivit între Direcția de Investigare a Infracțiunilor de Criminalitate Organizată și Terorism și celelalte structuri din cadrul Ministerului Public se soluționează de către procurorul general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție (5). Conform Ordonanței de urgenta nr. 60 din 6 septembrie 2006, rechizitoriile întocmite de procurorii din cadrul serviciilor și birourilor teritoriale ale Direcției de Investigare a Infracțiunilor de Criminalitate Organizată și Terorism sunt verificate de procurorii-șefi ai acestor servicii ori birouri (art. 20 alin. 1). Rechizitoriile întocmite de procurorii-șefi ai birourilor teritoriale sunt verificate de procurorii-șefi ai serviciilor teritoriale. Rechizitoriile întocmite de procurorii-șefi ai serviciilor teritoriale, precum și de procurorii din cadrul structurii centrale a Direcției de Investigare a Infracțiunilor de Criminalitate Organizată și Terorism sunt verificate conform specializării de procurorii-șefi ai serviciilor. Când rechizitoriile sunt întocmite de procurorii-șefi ai serviciilor din cadrul structurii centrale a Direcției de Investigare a Infracțiunilor de Criminalitate Organizată și Terorism, verificarea se face de procurorul-șef al acestei direcții. Plângerea împotriva măsurilor luate sau a actelor efectuate de procuror ori efectuate pe baza dispozițiilor date de acesta se rezolvă de procurorii ierarhici . Conflictul de competență ivit între structurile din cadrul Direcției de Investigare a Infracțiunilor de Criminalitate Organizată și Terorism se soluționează de către procurorul-șef al direcției. Ultima formă a art. 20 din Legea nr. 508 din 17 noiembrie 2004[19] arată că: rechizitoriile întocmite de procurorii din cadrul serviciilor și birourilor teritoriale ale Direcției de Investigare a Infracțiunilor de Criminalitate Organizată și Terorism sunt verificate de procurorii-șefi ai acestor servicii ori birouri. Rechizitoriile întocmite de procurorii-șefi ai birourilor teritoriale sunt verificate de procurorii-șefi ai serviciilor teritoriale. Rechizitoriile întocmite de procurorii-șefi ai serviciilor teritoriale, precum și de procurorii din cadrul structurii centrale a Direcției de Investigare a Infracțiunilor de Criminalitate Organizată și Terorism sunt verificate conform specializării de procurorii-șefi ai serviciilor. Când rechizitoriile sunt întocmite de procurorii-șefi ai serviciilor din cadrul structurii centrale a Direcției de Investigare a Infracțiunilor de Criminalitate Organizată și Terorism, verificarea se face de procurorul-șef al acestei direcții. Plângerea împotriva măsurilor luate sau a actelor efectuate de procuror ori efectuate pe baza dispozițiilor date de acesta se rezolvă de procurorii ierarhici . Conflictul de competență ivit între structurile din cadrul Direcției de Investigare a Infracțiunilor de Criminalitate Organizată și Terorism se soluționează de către procurorul-șef al direcției. Procurorii din cadrul structurii centrale a Direcției de Investigare a Infracțiunilor de Criminalitate Organizată și Terorism pot prelua, în vederea efectuării urmăririi penale, cauze de competența structurilor teritoriale ale direcției, din dispoziția motivată a procurorului-șef al Direcției de Investigare a Infracțiunilor de Criminalitate Organizată și Terorism (art. 201). Noul Cod de procedură penală dispune în art. 328, partea finală, că rechizitoriul este verificat sub aspectul legalității și temeiniciei de prim-procurorul parchetului sau, după caz, de procurorul general al parchetului de pe lângă curtea de apel, iar când a fost întocmit de acesta, verificarea se face de procurorul ierarhic superior. Când a fost întocmit de un procuror de la Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție, rechizitoriul este verificat de procurorul-șef de secție, iar când a fost întocmit de acesta, verificarea se face de către procurorul general al acestui parchet. În cauzele cu arestați, verificarea se face de urgență și înainte de expirarea duratei arestării preventive. Noul cod nu adâncește problema limitelor infirmării unor activități de urmărire penală, al refacerii unor acte și a posibilității procurorul ierarhic superior de a obliga un procuror de caz la o anumită conduită. În tăcerea legii, plecăm de la ipoteza unor acte perfect legale și temeinice din partea șefului; ca atare, nu vedem cum ar putea refuza procurorul de caz să se conformeze; totuși nu este exclus ca motivat, să fie refuzată dispoziția superioară. Aș mai pomeni și problema lucrărilor și rechizitoriului de care ar răspunde doi procurori; este o situație de fapt; răspunderea cade pe singurul procuror care semnează actul. În mediul juridic se subliniază ca afirmațiile privitoare la sistemul judiciar, emise de Ministrul Justiției, pot aduce prejudicii societății in general, atât pe plan intern, cat si la nivel internațional. Se consideră că, în contextul desfășurării unor anchete penale importante si cu puternic impact social, poziția actorilor oficiali trebuie să fie una echilibrată și responsabilă Având în vedere contextul actual, interesul sporit al opiniei publice în ceea ce privește funcționarea sistemului judiciar și activitatea derulată de Ministerul Public în dosare complexe, s-a adresat oficial invitația de a se purta un dialog juridic constructiv, „în speranța ca un dialog între persoane de bună-credință și cu solide cunoștințe juridice poate constitui un mijloc de a găsi soluția optimă pentru un sistem judiciar în slujba cetățenilor”[20] Afirmațiile ministrului Tudorel Toader “privitoare la activitatea magistraților și la îndepărtarea Ministerului Public de la rolul său constituțional” sunt, într-adevăr, deosebit de jignitoare, mai întâi prin gradul de generalitate adus în discuție ; iată că, cel puțin, nu toți membrii Ministerul Public au o singură părere! MISTER ROMÂNIA Conform bazei de date online a registrului comerțului[21], există 9.146 de societăți comerciale a căror firma conține cuvântul “român”, 527 de agenți economici care au inserat în cuprinsul firmei cuvântul “România”, 181 folosesc cuvântul “național”, iar 149 utilizează cuvântul “institut”, și exemplele pot continua. O. G. nr. 72/2004 modifică art. 39 din Legea nr. 26/1990 privind registrul comerțului. Inițial, oficiul registrului comerțului avea obligația sa refuze înscrierea unei firme care, fără a introduce elemente de deosebire, putea produce confuzie cu alte firme înregistrate[22]. O. G. nr. 72/2004 continua demersul început prin O. G. nr. 15/2003, aprobată cu modificări prin Legea nr. 183/2004, și stabilește anumite cuvinte, sintagme și derivate ale acestora care nu se pot regăsi în conținutul unei firme sau care pot fi folosite numai ca urmare a obținerii acordului din partea autorităților publice competente. Astfel, conform art. 39 alin. 2, în noua redactare, se interzice înscrierea unei firme care conține cuvintele sau sintagmele academic-științific, academie, universitate, universitar, scoală, școlar si/sau derivatele acestora[23]. Prevederile legale și constituționale arată foarte clar că reprezentarea externă a României este de resortul Președintelui și a Premierului, în funcție de domeniul de referință. Cele doua instituții au responsabilități comune, precum și zone specifice de acțiune. Este necesar un dialog între instituții pentru definirea unui mandat legitim pentru cel care va reprezenta România. Guvernul României adresează Parlamentului o propunere în trei pași, cu scopul de a se stabili în forul legislativ un mod constituțional și funcțional de dialog, conlucrare și reprezentare a României în domeniul afacerilor europene. În materie economică, socială, bugetară, referitoare la fondurile europene, aderarea la Schengen, precum și în alte aspecte executive, este constituțional și funcțional ca Primul Ministru să aibă precădere în a reprezenta România[24]. Discuțiile sunt legate doar de cearta reprezentării R = președinte /guvern; altcineva nimeni . Afacerile europene nu mai reprezintă aspecte de politică externă, ci se referă în mare măsura la elemente de politică internă. România este parte intrinsecă a procesului decizional din UE, și trebuie să se comporte ca atare. „Guvernul, potrivit programului său de guvernare acceptat de Parlament, asigură realizarea politicii interne și externe a tarii”[25]. În materie de politică externă, președintele are doar trei prerogative: încheie tratatele negociate de Guvern, acreditează și recheamă diplomații români, diplomații altor state sunt acreditați pe lângă președinte[26]. Tratatele europene stipulează clar că reprezentarea unui stat poate fi realizată atât de președinte, cât și de premier[27]. Conform art. 148, alin (2) din Constituție, “ca urmare a aderării, prevederile tratatelor constitutive ale Uniunii Europene, precum și celelalte reglementări comunitare cu caracter obligatoriu, au prioritate fața de dispozițiile contrare din legile interne, cu respectarea prevederilor actului de aderare”. Într-o lume profund globalizată și puternic interconectată, performanța politicii externe se reflectă în mod direct asupra întregii societăți[28].
[1] Curtea de Apel Craiova, S. Pen. , Dec. penală nr. 124 din 13 februarie 2008, Jurindex
[2] Cristina Stancu, I.C.C.J. l-a condamnat pe fostul preşedinte al CJ Argeş la 7 ani şi 8 luni cu executare în dosarul Căteasca, https://m.adevarul.ro/locale/pitesti , 26 martie 2019
[3] sentința penală nr. nr.82/F din data de 5 mai 2017 a Curții de Apel Bucureşti – Secția I Penală, pronunțată în dosarul nr. 1042/2/2013 (2901/2016).
[4] I. C. C. J., S. Pen. , dec. nr. 98 din 26 martie 2019 , http://www.scj.ro. Constată că infracțiunea de luare de mită pentru care s-a dispus condamnarea inculpatului N. C. în cauza de față, este concurentă cu infracțiunile pentru care s-a dispus condamnarea aceluiași inculpat prin sentința penală nr.435/28.05.2013, pronunțată de Tribunalul Bucureşti – Secția a II-a Penală în dosarul nr.2541/109/2011, definitivă prin decizia penală nr.176A/05.02.2015 pronunțată de Curtea de Apel București – Secția I Penală (infracțiunea prevăzută în art.181 alin.1 şi 3 din Legea nr.78/2000 cu aplicarea art.35 alin.1 C. pen. , printre altele )
[6] A se vedea şi Corpus juris, Dispoziții penale privind protecția intereselor financiare ale Uniunii Europene, ed. rom., Direcția Generală de Control Financiar a Comisiei Europene, Asociația Română de Cercetare a Dreptului European, Editura EFEMERIDA, Bucureşti, 2000, p. 12 şi urm.
[7] A se vedea, cartea verde asupra protecției penale a intereselor financiare comunitare şi creării unui procuror european antifraudă, Bruxelles, 11 decembrie 2001.
[8] Corpul de control al primului ministru a fost desemnat ca „punct de contact” cu Organizația de Luptă Antifraudă a Comisiei Europene (OLAF), în verificarea fondurilor PHARE . Ulterior, această calitate revine Corpului Control al Guvernului, fiind exercitată de către Departamentul de Inspecție al Primului Ministru şi de Urmărire a Utilizării Transparente a Fondurilor Comunitare. V și H.G. nr. 521/2002 privind desemnarea Corpului de Control al Primului Ministru drept instituție unică de contact cu OLAF care a fost abrogată prin H.G. nr. 1348 din 26 august 2004 privind organizarea şi funcționarea Departamentului de Inspecție al Primului Ministru şi Urmărire a Utilizării Transparente a Fondurilor Comunitare drept instituție de contact cu Oficiul European de Luptă Antifraudă. Actul a fost abrogat prin Ordonanța de urgență nr. 49 din 1 iunie 2005 privind stabilirea unor măsuri de reorganizare în cadrul administrației publice centrale, aprobată prin Legea nr. 411/2005 : Departamentul de Control al Guvernului face propuneri de reglementare şi armonizare a cadrului legislativ privind controlul specific al entităților cu atribuții de control aflate în coordonarea sa, potrivit reglementărilor Uniunii Europene (art. 3 lit. f), M. Of. nr. 517 din 17 iunie 2005. V și Cartea verde asupra protecției penale a intereselor financiare comunitare şi creării unui procuror european antifraudă, Bruxelles, 11 decembrie 2001. D. Ciuncan, Prevenirea. . . , sub art. 181-185, pp. 852 sqq, ed. a III-a
[9] Ordonanță de urgență nr. 62 din 30 iunie 2010 pentru modificarea și completarea Legii nr. 221/2009 privind condamnările cu caracter politic și măsurile administrative asimilate acestora, pronunțate în perioada 6 martie 1945 – 22 decembrie 1989, și pentru suspendarea aplicării unor dispoziții din titlul VII al Legii nr. 247/2005 privind reforma în domeniile proprietății şi justiției, precum şi unele măsuri adiacente , M. Of. nr. 446 din 1 iulie 2010, a fost modificată prin Legea nr. 117 din 4.07.2012, M. Of. nr. 456 din 6 iulie 2012
[10] Principalele prevederi legislative în materie au fost descrise în hotărârile Brumărescu c României [MC], nr. 28.342/95, §§ 34-35, CEDO 1999-VII; Străin şi alții c României, nr. 57.001/00, § 19, CEDO 2005-VII; Păduraru c României, nr. 63.252/00, §§ 23-53, CEDO 2005-XII (extrase); Viaşu c României, nr. 75.951/01, §§ 30-49, 9 decembrie 2008; Faimblat c României, nr. 23.066/02, §§ 16-17, 13 ianuarie 2009; Katz c României, nr. 29.739/03, § 11, 20 ianuarie 2009; Tudor Tudor c României, nr. 21.911/03, § 21, 24 martie 2009, sau Matieş c României, nr. 13.202/03, §§ 13-17, 8 iunie 2010.
[11] Curtea Constituțională, Dec. nr. 1358 din 21 octombrie 2010, M. Of. nr. 761 din 15 noiembrie 2010. Idem, Dec. nr. 1360 din 21 octombrie 2010, M. Of. nr. 761 din 15 noiembrie 2010.
[12] M. Of. nr. 396 din 11 iunie 2009, modificată prin Legea nr 42 din 8.3.2013 , M. Of. nr. 129 din 11.3.2013
[13] I.C.C.J. , Completul competent să judece recursul în interesul legii, Dec. nr. 15 din 12/11/2012, M. Of. nr. 837 din 12/12/2012, Dosar nr. 12/2012
[14] prevăzute în anexa la Hotărârea Guvernului nr. 829 din 25 iulie 2007, M. Of. nr. 556 din 14 august 2007.
[15] Ca atare, în sensul legii, procurorul nu este parte sau persoană.
[16] Curtea Constituțională, decizia nr. 345/2006, , M. Of. nr.
[17] Republicată în temeiul art. XIV al titlului XVI din Legea nr. 247/2005 privind reforma în domeniile proprietății şi justiției, precum şi unele măsuri adiacente, M. Of. nr. 653 din 22 iulie 2005, dându-se textelor o nouă numerotare.
Legea nr. 304/2004 a fost M. Of. nr. 576 din 29 iunie 2004 şi a mai fost modificată prin Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 124/2004, M. Of. nr. 1.168 din 9 decembrie 2004, aprobată cu modificări şi completări prin Legea nr. 71/2005, M. Of. nr. 300 din 11 aprilie 2005. Ultima modificare a fost adusă prin O.U.G. nr. 3 din 5.2.2014, M. Of. nr. 98 din 7.2.2014
[27] Articolul 4, alin. 4 din Regulamentul de procedură al Consiliului European
[28]http://www.presidency.ro/ro/angajamente/politica-externa.vși CCR, DECIZIA Nr.784 din 26 septembrie 2012 asupra sesizării de neconstituționalitate a dispozițiilor art.2 lit.e), art.3, art.18 şi art.19 din Legea privind cooperarea între Parlament şi Guvern în domeniul afacerilor europene, M. Of. nr.701 din 12 octombrie 2012
Consiliul Superior al Magistraturii a făcut public protocolul încheiat în 2012cu Serviciul Român de Informații, protocol care a fost denunțat în 2017[1]. Protocolul, clasificat „strict secret”, are trei pagini și este semnat atât de președintele C.S.M. de la acel moment, Alina Nicoleta Ghica, și de ex-directorul S.R.I. George Maior, cât și de adjuncții acestora, Oana Schmidt-Hăineală și Florian Coldea. „Părțile cooperează, potrivit competențelor și atribuțiilor prevăzute de lege în scopul asigurării independenței și înfăptuirii justiției, precum și al cunoașterii, prevenirii și contracarării vulnerabilităților și factorilor de risc care pot afecta starea de legalitate, menținerea ordinii de drept, precum și climatul de exercitare neîngrădită a drepturilor, libertăților și îndatoririlor fundamentale ale cetățenilor, ca valori de securitate națională, potrivit principiilor și normelor democratice statornicite prin Constituție”, se arată în protocol, la rubrica „scop”. Cooperarea dintre părți presupunea: – valorificarea eficientă a posibilităților pentru identificarea anticipată și înlăturarea în timp util a unor fapte care ar putea afecta înfăptuirea justiției sau realizarea securității naționale; – informarea reciprocă cu datele și informațiile pe care fiecare parte le deține și care sunt utile în vederea îndeplinirii atribuțiilor specifice celeilalte părți; – analizarea unor proiecte de acte normative referitoare la obiectul de activitate al părților; – schimbul de materiale documentare, de lucrări și date utile celeilalte părți, pentru elaborarea unor materiale de specialitate. Pe 24 aprilie, C.S.M. a publicat protocolul încheiat în anul 2014 între Consiliu și S.R.I. , prin Centrul Național Cyberint cu obiective de asigurare a securității cibernetice a Consiliului. Protocolul privind cooperarea în domeniul securității sistemelor informatice și de comunicații a fost încheiat la data de 18 decembrie 2014, fiind semnat de conducătorii celor două instituții la acel moment, președintele C. S. M. , Adrian Bordea și directorul S.R.I. George Maior. Potrivit documentului, obiectul protocolului îl reprezenta stabilirea condițiilor în care se face schimbul de informații între părți, modalităților în care informațiile sunt transmise, cadrului general de cooperare și obligațiilor asumate de cele două părți. C.S.M. se angaja să transmită către Centrul Național Cyberint informații referitoare la atacurile cibernetice sau alte incidente de securitate informatică, mesajele de tip „spam” stocate pe serverele de poștă electronică și, la solicitare, mesajele de tip „NetFlow” provenite de la serverele conectate în rețelele furnizorilor de servicii de telecomunicații. La rândul său, Centrul Național Cyberint trebuia să transmită către C.S.M. informații actualizate privind vulnerabilitățile sistemelor informatice și de comunicații, rapoarte periodice cu privire la starea de securitate a rețelelor instituției și informații cu privire la amenințările cibernetice constatate sau la incidente de securitate. În ședința de plen a C.S.M. din 4 aprilie, vicepreședintele Codruț Olaru a declarat că C.S.M., Inspecția Judiciară și Înalta Curte de Casație și Justiție au încheiat procoale de cooperare cu Serviciul Român de Informații. „Am primit corespondență cu entități din sistemul judiciar după cum urmează: Parchetul de pe lângă I. C. C. J. , I. C. C. J. , I. J. , și la nivelul C.S.M. a fost încheiat un astfel de protocol denunțat în 2017 la inițiativa tuturor membrilor Consiliului. Toate celelalte entități din sistemul judiciar, în perioada 2005-2018 nu au încheiat astfel de protocoale. Tot ce am primit la această dată, nu sunt atașate protocoalele în forma scrisă. Toată situația a vizat doar o corespondență minimală”, declara Codruț Olaru. Protocoalele reprezintă acorduri cu mai multe instituții care stabilesc metode de cooperare, nu pe lângă lege, nu de atribuții suplimentare, ci punând în aplicare legea. Nu vor fi surprize în acest protocol[2]. Se vorbește despre regulile pe care le aplică cele două instituții prin respectarea legii. Nu se va găsi nimic ilegal. Dacă cineva, din cele două instituții, a făcut ceva ilegal, trebuie să ajungă, de îndată, pe masa procurorilor. Din 2016, acest protocol nu se mai aplică, după decizia Curții Constituționale . Termenul de echipă mixtă a fost folosit, pentru prima oară, înainte de 2005, într-o hotărâre a CSAT, în mandatul lui Ion Iliescu. Se consideră că acest activist de partid este principalul vinovat de eșecurile înregistrate de România pe care înnoirii vieții economice și social-politice, a corupt sufletele oamenilor, amăgindu-i, s-a înconjurat de foști K. G. B. -iști și activiști comuniști care îi împărtășeau convingerile[3] Toate instituțiile importante au infrastructuri statale cibernetice. Legea ne obligă să avem acorduri de colaborare cu ele.”, a spus Ovidiu Marincea la B1 TV. P. Î. C. C. J., confirmă desecretizării protocoalelor. În acest moment, având în vedere concluzia analizei, Ministerul Public așteaptă punctul de vedere al Serviciului Român de Informații, astfel cum prevede procedura de declasificare a documentelor cu acest regim juridic, punct de vedere care a fost solicitat în scris instituției cosemnatare. Reamintim faptul că protocolul în cauză a fost încheiat în cadrul normativ în vigoare la data semnării, în limita și competențele specifice prevăzute de lege”, se precizează în comunicat[4].„Colaborarea dintre Ministerul Public și Serviciul Român de Informații s-a realizat în temeiul legii, protocolul fiind doar o procedură tehnică de lucru, de cooperare între instituții cu respectarea strictă a legii. În acest context, speculațiile din spațiul public referitoare la un așa-zis mod ,,ilegal’’, ,,subteran’’ de a acționa reprezintă în mod evident o acțiune de destabilizare a Ministerului Public. După adoptarea Deciziei nr. 51/2016 a Curții Constituționale a României, Ordonanța de urgență nr. 6/2016a transferat Ministerului Public executarea supravegherii tehnice, aceasta putând fi efectuată și prin poliția judiciară sau lucrători specializați din cadrul poliției. Articolul IV alin (1) din O.U.G. nr. 6/2016 prevede că accesul concret la sistemele tehnice ale S.R.I., în scopul executării supravegherii tehnice, se realizează prin protocoale încheiate de S.R.I. cu Ministerul Public, Ministerul Afacerilor Interne, precum și cu alte instituții în cadrul cărora își desfășoară activitatea organe de cercetare penală speciale. În acest sens a fost încheiat protocolul nesecret care este și publicat pe site-ul Ministerului Public. Protocolul clasificat are ca obiect identificarea, investigarea și documentarea cu privire la faptele ce întrunesc elementele constitutive ale infracțiunilor contra securității naționale, infracțiunilor de terorism și infracțiunilor săvârșite de cadre ale S.R.I. Acest protocol nu și-a produs efectele fiind denunțat la data de 13.03.2017 în contextul dezbaterilor publice privind protocoalele. Cele două protocoale încheiate în anul 2016 nu au fost declarate nelegale de nicio instanță [. . . ] Reiterarea consecventă în spațiul public a dezbaterii pe tema acestor protocoale reprezintă în mod evident un nou atac la adresa Ministerului Public ”[5]. Serviciul Român de Informații și Ministerul Public au dat publicității, pe data de 30 martie, Protocolul de colaborare dintre Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție și S.R.I. semnat în 4 februarie 2009, de către procurorul general la acea vreme, Laura Codruța Kovesi, adjunctul său, Tiberiu Nițu, și șeful S.R.I. , George Maior, și prim adjunctul Florian Coldea. În baza acestui act de colaborare, echipe operative comune formate de agenți S.R.I. și procurori lucrau în anchete penale, fapt negat constant de-a lungul timpului de Kovesi[6]. Potrivit documentului, Parchetul și S.R.I. cooperau „în activitatea de valorificare a informațiilor și atribuțiilor prevăzute de lege, în activitatea de valorificare a informațiilor din domeniul prevenirii și combaterii infracțiunilor împotriva securității naționale, a actelor de terorism, infracțiunilor ce au corespondent în amenințările la adresa securității naționale și a altor infracțiuni grave, potrivit legii”. În acest sens, se dispunea „constituirea unor echipe operative comune care să acționeze în baza unor planuri de acțiune pentru exercitarea competențelor specifice ale părților”. Procurorii aveau obligația de a valorifica informațiile, datele, documentele și materialele trimise de S.R.I. referitoare la inițierea sau săvârșirea de infracțiuni, obținute ca urmare a punerii în aplicare a mandatelor, „în măsura în care cunoașterea acestora este necesară pentru constituirea sau finalizarea unei cauze penale și nu afectează derularea activităților specifice pentru contracararea amenințărilor la adresa securității naționale”. Procurorii trebuiau să comunice, în mod operativ, dar nu mai târziu de 60 de zile, modul de valorificare a informărilor sau sesizărilor primite de la S.R.I. . De asemenea, procurorii trebuiau să pună la dispoziția S.R.I. , la cerere sau din oficiu, date și informații de interes operativ pentru contracararea sau prevenirea unor amenințări la adresa siguranței naționale. De partea cealaltă, S.R.I. se obliga să acorde sprijin pentru completarea informațiilor în cazuri complexe, aflate pe rolul Parchetului, scop în care desfășura activități de investigații și supraveghere operativă. De asemenea, S.R.I. acorda sprijin tehnic pentru interceptări, înregistrări sau comunicări prin telefon sau orice alt mijloc electronic de comunicare. Totodată, lucrători operativi ai S.R.I. puteau face acte premergătoare urmăririi penale, care, potrivit legii puteau fi probe în dosare. Protocolul S.R.I. -Parchetul General cuprinde și un capitol referitor la colaborarea cu Direcția Națională Anticorupție.La vremea respectivă, Laura Codruța Kovesi conducea P.I.C.C.J. , iar șeful D.N.A. era Daniel Morar. Protocolul între P.I.C.C.J. – cu structurile sale, D.N.A. și D.I.I.C.O.T. – a funcționat trei ani și sub șefia Laurei Codruța Kovesi, între 2013 și 2016, mai exact până când Curtea Constituțională a hotărât că S.R.I. nu poate participa la urmărirea penală. În baza Protocolul recent dat publicității, S.R.I. a acordat sprijin tehnic pentru asigurarea îndeplinirii sarcinilor ce reveneau Direcției Naționale Anticorupție. Protocolul stipula că solicitarea de realizare a unei acțiuni de supraveghere operativă se transmite celor în drept să o aprobe, cu cel puțin 48 de ore înainte de declanșarea acesteia, timp necesar organizării în mod conspirat a dispozitivelor. În situații excepționale, supravegherea se putea face doar cu acordul verbal al prim adjunctului directorului S.R.I. , care era la momentul respectiv Florian Coldea, ori adjunctului care coordona activitatea de profil. Au existat și cazuri în care persoanele vizate de dosarele D.N.A. sau de cele ale Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție nu au suportat presiunea anchetei și au cedat. De exemplu, avocatul fostului miliardar Dan Adamescu, George Claudiu Dumitru, s-a sinucis la 40 de minute de la descinderile procurorilor la judecătorii la care omul de afaceri intervenise. Peste câțiva ani, chiar omul de afaceri avea să moară în închisoare după ce procurorii s-au opus constant eliberării condiționate, deși îndeplinea condițiile legii. Un alt caz este cel al lui Dan Condrea, a cărui deces rămâne în continuare învăluit în mister. CE EFECT AR PUTEA AVEA DESECRETIZAREA?Protocoalele dintre S.R.I. și alte instituții ale statului au fost readuse, recent, în atenția publică de Președinție. Ulterior, S.R.I. și-a exprimat disponibilitatea de a desecretiza protocolul cu Parchetul. Juriștii explică ce efecte ar putea avea publicarea acordurilor[7].S.R.I. . Ce efect ar putea avea desecretizarea? Cladiu Manda, președintele Comisiei de Control S. R. I. , a declarat după audierea directorului S. R. I. , Eduard Hellvig, că sunt semnate protocoale din anul 1990. În total, au fost 565 de astfel de acte sau acorduri. Dintre aceste, 432 sunt protocoale, restul acorduri și documente. 337 sunt active, 194 denunțate și 94 sunt abrogate ca urmare a schimbării legislației [8]. “Dacă prin acele protocoale s-a adăugat la lege sau au fost adoptate modalități de acționare sau modalitatea de acționare a instituțiilor implicate a fost contrară legii, atunci acele protocoale sunt clar nelegale, iar activitățile desfășurate în baza eventualelor prevederi prin care s-a adăugat la lege sau a fost nerespectată legea în vigoare la momentul întocmirii lor, trebuie sancționată. (..) Dacă prin ele a fost depășită atribuția legală a unor instituții, atunci fiind vorba de încălcarea drepturilor și libertăților cetățenilor, iar ele trebuie urgent desecretizate și, ceea ce e foarte important, trebuie desecretizate și actele subsecvente încheierii protocoalelor, mai bine zis actele îndeplinite de instituții în virtutea protocoale dacă sunt considerate a conține prevederi care adaugă la lege”, a explicat, pentru Mediafax, fostul judecător al Curții Constituționale, Toni Greblă. În cazul protocolului[9] dintre S.R.I. și Parchetul General, dacă s-ar constata, ca urmare a unor verificări, că a completat legea, iar anumite anchete s-au desfășurat în baza prevederilor, efectele s-ar putea răsfrânge asupra acestora. O hotărâre în CSAT care apare în preambulul protocolului de cooperare între Parchetul General și S.R.I. este ținută la secret de Consiliul Suprem de Apărare a Țării, în condițiile în care fostul președinte Traian Băsescu, în mandatul căruia s-a adoptat documentul, a susținut că „din câte știe” este „liberă la informare publică”[10]. “Ar duce la înlăturarea probelor obținute într-o cauză penală. De exemplu, proba în sine a fost obținută de S.R.I. și a făcut audieri S.R.I. . Când audierea efectivă trebuia făcută de organele de urmărire penală. Acesta este mecanismul sau scopul: dacă s-au efectuat acte de urmărire penală sau alte activități, care nu erau în sarcina instituțiilor cu care s-au făcut colaborări: de exemplu, S.R.I. , când ar fi fost în competența exclusivă a procurorului, a polițistului judiciar și nu a polițiștilor, respectiv angajaților Serviciului Român de Informații. Aceste protocoale pot scoate la iveală alte aspecte, niște posibile infracțiuni: unele înțelegeri în baza unor colaborări interinstituționale care par să fie dincolo de lege. De unde să obțină S.R.I. abilitatea de a face un act de urmărire penală sau altă activitate care nu era în competența lui? Acesta e un abuz în serviciu și automat, orice se produce printr-un mecanism ilicit primește sancțiunea înlăturării sau anulării respectivei activități”, explică avocatul Cristian Ene. “La nivelul CSAT, au fost aprobate doar direcții de acțiune și măsuri generale pentru prevenirea sau înlăturarea riscurilor și amenințărilor la adresa securității naționale, dispuse în temeiul Legii 415/2002. Prin urmare, Consiliul Suprem de Apărare a Țării nu a aprobat, prin Hotărâri, încheierea unor protocoale între Serviciul Român de Informații și Direcția Națională Anticorupție sau între Serviciul Român de Informații și alte entități ale statului și nu a stabilit, prin prevederile Hotărârilor aprobate, atribuții suplimentare în sarcina acestora. Protocoalele au fost încheiate fie la solicitarea Serviciului Român de Informații, fie la solicitarea celorlalte entități implicate, în baza unor prevederi ale legilor sau regulamentelor proprii de organizare și funcționare”, anunța Administrația Prezidențială. “A fost abordat și subiectul protocoalelor de cooperare, care au făcut deja obiectul verificării comisiei, la care membrii comisiei au deja acces și care, din punctul meu de vedere, dincolo de faptul că se înscriu în limita legii, au caracter tehnic și limitativ. Tocmai pentru a ne asigura de legalitatea cooperării, respectiv pentru a preîntâmpina eventuale excese ale instituțiilor implicate. Aș vrea să nu uităm că practica ne-a dovedit faptul că folosind aceste protocoale am prevenit și contracarat riscul la nivelul României. Ne-am realizat misiunea serviciului, reușind să trecem neafectați de un fenomen terorist cu valențe globale de care puține țări au scăpat neafectate, să facem față, să gestionăm problemele de spionaj din vecinătatea estică în condițiile în care numeroase țări au fost grav afectate. Prin aceasta am contribuit constructiv ca România să fie catalogată ca țară sigură. Siguranța României, așa cum o resimt cetățenii ei astăzi, nu este un dat, ci e rezultatul unor eforturi instituționale și ale unor sacrificii individuale și personale“, spunea Florian Coldea. În ceea ce privește existența protocoalelor în domeniul justiției, a fost recunoscută încheierea unui astfel de acord între Parchetul General și S.R.I., însă nu între D.N.A. și Serviciu, deși cele două instituții colaborau des, având în vedere că procurorii realizau filajul și interceptările cu ajutorul ofițerilor de informații. După decizia CCR privind interceptările, S.R.I. și-a păstrat atribuția de a informa D.N.A. cu privire fapte care reies din activitatea ofițerilor. Existența unui protocol direct și a unor echipe mixte S.R.I. – D.N.A. a fost infirmată și de conducerea Direcției dar și de S.R.I. . O colaborare strânsă, neparafată direct, a existat între D.N.A. și S.R.I. , lucru care a reieșit de nenumărate ori din comunicatele D.N.A., în care erau menționați ofițerii S.R.I. . Monitorizarea atentă a dosarelor de corupție a fost confirmată și de fostul șef al Direcției Juridice a S.R.I. , Dumitru Dumbravă, care[11] a declarat că instituția urmărește în instanță, până la soluționare, cauzele la care a contribuit. “Dacă în urmă cu câțiva ani consideram că ne-am atins obiectivul odată cu sesizarea PNA, de exemplu, dacă ulterior ne retrăgeam din câmpul tactic odată cu sesizarea instanței prin rechizitoriu, apreciind (naiv am putea spune acum) că misiunea noastră a fost încheiată, în prezent ne menținem interesul/atenția până la soluționarea definitivă a fiecărei cauze. Această manieră de lucru, în care suntem angrenați alături de procurori, polițiști, judecători, lucrători ai DGA ori ai altor structuri similare a scos la iveală punctual și aspecte care țin de corupția sistemului judiciar, în limite care nu trebuie tolerate, dar nici exagerate. Important este, în opinia mea, că sistemul judiciar își dezvoltă anticorpii necesari vindecării acestei patologii”, spunea Dumitru Dumbravă. Revista britanică de politică „New Statesman” a efectuat (23 martie 2018) o analiză a situației privind anticorupția din România, semnată de David Clark, fostul consilier principal al lui Robin Cook la Ministerul Afacerilor Externe, între 1997-2001. Publicația „New Statesman” se concentrează pe cele 65 de protocoale secrete între D.N.A. și S.R.I., precum și cu alte instituții și agenții judiciare și administrative, protocoale ce ridică întrebări cu privire la legalitatea procesului anticorupție. De exemplu, protocoalele cu Consiliul Superior al Magistraturii, corp responsabil cu reglementarea activității procurorilor și judecătorilor, sunt evident în conflict de interese. O relație secretă cu C.S.M. și cu judecătorii conduce spre favorizarea intereselor D.N.A. și S.R.I. . Toate aceste nereguli alimentează acuzațiile că D.N.A. își bazează dosarele pe dovezi fabricate, intimidare, șantaj, în multe cazuri fiind motivată politic, încălcând regulile democratice, constituționale, ale cetățenilor, nerespectând separarea puterilor în stat[12]. Un protocol poate fi definit (https://dexonline.ro) drept reguli (de conduită) care trebuie respectate în societate[13] (etichetă) sau forma scrisă de consemnare a unor înțelegeri interpersonale (echivalentul unor procese-verbale). Pe parcursul dezvoltării noastre le analizăm , ca acte suplimentare ale unui act internațional prin care se stabilește modul de aderare la un acord preexistent, sunt formulate anumite rezerve sau interpretări, se stipulează prelungirea ori modul de aplicare a unui acord existent etc. Vorbim de protocoale adiționale la Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale[14]. De exemplu, art. 1 din Protocolul nr. 1 al Convenției nu poate fi interpretat în sensul că ar impune statelor contractante o obligație generală de a restitui bunurile ce le-au fost transferate înainte să ratifice Convenția[15]. Principiul „justului echilibru“, inerent însuși art. 1 din Protocolul nr. 1, presupune existența unui interes general al comunității. În Republica Moldova am văzut că șefii de instituții sunt numiți pe criterii politice împărțindu-se „frățește toate instituțiile”[16]. Protocoalele de care ne ocupăm sunt foarte apropiate de sensul existând în informaticășitelecomunicație. Un protocol de comunicații sau un protocol de rețea (cibernetică) este un set de reguli și norme care permite ca două sau mai multe entități dintr-un sistem să comunice între ele, prin transmiterea de informație printr-un mediu de orice tip prin variația unei mărimi fizice. În varii interpretări, putem privi asemenea acte ca fiind de natură juridică: contract sau normă generală, lege. În funcție de interpretarea pe care o capătă, putem privi și efectele juridice; anulare, denunțare, retragere, reziliere, revocare, rezoluțiune etc. De asemenea, în continuare putem urmări consecințele și urmările consecințelor produse în viața reală: amnistie, grațiere, revizuire. Efectele juridice sunt pronunțate de instanțe, iar consecințele pot fi urmărite politic, legislativ. Statelor le revine responsabilitatea primară, conform principiului subsidiarității, de a garanta respectarea drepturilor și libertăților și că, în acest sens, acestea beneficiază de o marjă de apreciere, sub controlul Curții Europene a Drepturilor Omului instituite prin Convenție Nicio dispoziție din convenție nu poate fi interpretată ca implicând, pentru un stat, un grup, sau un individ, un drept oarecare de a desfășura o activitate sau de a îndeplini un act ce urmărește distrugerea drepturilor sau a libertăților recunoscute de convenție sau de a aduce limitări mai ample acestor drepturi și libertăți decât acelea prevăzute de convenție.”[17] Respectând normele de procedură ale desfășurării urmăririi penale, în care procurorul conduce activitatea în cercetarea penală, aplicate cu bună-credință, – principiul elementar de drept – protocoalele parchet- servicii NU AR AVEA DE CE SĂ SUBMINEZE ORDINEA DE DREPT în țara noastră. Mai curând putem vorbi de interese oculte ( profunde, subterane) venind din partea unor personaje politice. La acest moment, observăm și înlăturarea protocoalelor 2009, – care sunt extra-legem-secundum-legem-contra-legem, – carepoate duce, alături de reformularea Ordonanța de urgență nr. 6/2016, la restabilirea încrederii în sistem. SUPRAVEGHEREA TEHNICĂ În art. 139 C. pr. pen.,[18] este reglementată, ca metodă specială, supravegherea tehnică. Aceasta este dispusă[19] atunci când sunt îndeplinite cumulativ următoarele condiții: – există o suspiciune rezonabilă cu privire la pregătirea sau săvârșirea unei infracțiuni contra securității naționale prevăzute de Codul penal și de legi speciale, precum și în cazul infracțiunilor de trafic de droguri, de efectuare de operațiuni ilegale cu precursori sau cu alte produse susceptibile de a avea efecte psihoactive, infracțiunilor privind nerespectarea regimului armelor, munițiilor, materialelor nucleare, al materiilor explozive și al precursorilor de explozivi restricționați, de trafic și exploatarea persoanelor vulnerabile, acte de terorism, de spălare a banilor, de falsificare de monede, timbre sau de alte valori, de falsificare de instrumente de plată electronică, în cazul infracțiunilor care se săvârșesc prin sisteme informatice sau mijloace de comunicare electronică, contra patrimoniului, de șantaj, de viol, de lipsire de libertate în mod ilegal, de evaziune fiscală, în cazul infracțiunilor de corupție și al infracțiunilor asimilate infracțiunilor de corupție, infracțiunilor împotriva intereselor financiare ale Uniunii Europene ori în cazul altor infracțiuni pentru care legea prevede pedeapsa închisorii de 5 ani sau mai mare; – măsura să fie proporțională cu restrângerea drepturilor și libertăților fundamentale, date fiind particularitățile cauzei, importanța informațiilor ori a probelor ce urmează a fi obținute sau gravitatea infracțiunii; – probele nu ar putea fi obținute în alt mod sau obținerea lor ar presupune dificultăți deosebite ce ar prejudicia ancheta ori există un pericol pentru siguranța persoanelor sau a unor bunuri de valoare[20]. Supravegherea tehnică poate fi luată în cursul urmăririi penale, pe o durată de cel mult 30 de zile, la cererea procurorului, de judecătorul de drepturi și libertăți de la instanța căreia i-ar reveni competența să judece cauza în primă instanță sau de la instanța corespunzătoare în grad acesteia în a cărei circumscripție se află sediul parchetului din care face parte procurorul care a formulat cererea[21]. Cererea prin care se solicită încuviințarea supravegherii tehnice se soluționează în aceeași zi, în camera de consiliu, fără citarea părților, dar cu participarea obligatorie a procurorului. Încheierea prin care judecătorul de drepturi și libertăți se pronunță asupra măsurilor de supraveghere tehnică nu este supusă căilor de atac. La cererea motivată a persoanei vătămate, procurorul poate solicita judecătorului autorizarea interceptării comunicațiilor ori înregistrării acestora, precum și a oricăror tipuri de comunicări efectuate de aceasta prin orice mijloc de comunicare, indiferent de natura infracțiunii ce formează obiectul cercetării (art. 140). Procurorul poate autoriza, pe o durată de maximum 48 de ore, măsurile de supraveghere tehnică atunci când: a) există urgență, iar obținerea mandatului de supraveghere tehnică în condițiile art. 140 ar conduce la o întârziere substanțială a cercetărilor, la pierderea, alterarea sau distrugerea probelor ori ar pune în pericol siguranța persoanei vătămate, a martorului sau membrilor familiilor acestora; și b) sunt îndeplinite condițiile arătate mai sus ( art. 141). Procurorul pune în executare supravegherea tehnică ori poate dispune ca aceasta să fie efectuată de organul de cercetare penală sau de lucrători specializați din cadrul poliției ori de alte organe specializate ale statului. Furnizorii de rețele publice de comunicații electronice sau furnizorii de servicii de comunicații electronice destinate publicului sau de orice tip de comunicare ori de servicii financiare sunt obligați să colaboreze cu organele de urmărire penală, cu autoritățile prevăzute la alin. (1), în limitele competențelor acestora, pentru punerea în executare a mandatului de supraveghere tehnică (art. 142). Orice persoană autorizată care realizează activități de supraveghere tehnică, în baza prezentei legi, are posibilitatea de a asigura semnarea electronică a datelor rezultate din activitățile de supraveghere tehnică, utilizând o semnătură electronică extinsă bazată pe un certificat calificat eliberat de un furnizor de servicii de certificare acreditat. Orice persoană autorizată care transmite date rezultate din activitățile de supraveghere tehnică, în baza prezentei legi, are posibilitatea să semneze datele transmise, utilizând și o semnătură electronică extinsă bazată pe un certificat calificat eliberat de un furnizor de servicii de certificare acreditat și care permite identificarea neambiguă a persoanei autorizate, aceasta asumându-și astfel responsabilitatea în ceea ce privește integritatea datelor transmise. Orice persoană autorizată care primește date rezultate din activitățile de supraveghere tehnică, în baza prezentei legi, are posibilitatea să verifice integritatea datelor primite și să certifice această integritate prin semnarea datelor, utilizând o semnătură electronică extinsă bazată pe un certificat calificat eliberat de un furnizor de servicii de certificare acreditat și care permite identificarea neambiguă a persoanei autorizate. Fiecare persoană care certifică datele sub semnătură electronică răspunde potrivit legii pentru securitatea și integritatea acestor date (art. 1421, introdus prin Legea nr. 255/2013 de la data de 1 februarie 2014) În dosarul „Rompetrol” s-a decis că interceptarea convorbirilor în au avut bază legală, pentru că faptele comise de acesta afectau securitatea națională. Anterior, în procesul cu S.R.I., o instanță civilă a acordat despăgubiri pentru interceptări ilegale. Magistrații au constatat că decizia irevocabilă a instanței civile, prin care s-a stabilit despăgubirea lui D. P. pe motiv că ar fi fost interceptat ilegal, este greșită. „Contrar apărărilor formulate de intimații inculpați în cauză, care au invocat nelegalitatea interceptărilor și au solicitat excluderea lor, Curtea constată … că interceptarea convorbirilor telefonice purtate de inculpatul P. D. C. a fost autorizată în baza ordonanței nr. 002034 din 31.10.2003, emisă de Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție – Cabinet Procuror General, mandat solicitat în conformitate cu dispozițiile Legii nr. 51/1991 privind siguranța națională a României și hotărârii 0034/2004 a Consiliului Suprem de Apărare a Țării”, se arată în motivarea instanței[22] . Solicitând daune morale pentru interceptarea ilegala a convorbirilor telefonice în perioada 2003-2004, cererea a fost admisă[23] . Instanța a reținut, în esență, existența „faptei” de ascultare a convorbirilor telefonice purtate de la posturi telefonice private sau afectarea vieții private, săvârșită „cu încălcarea art.3 din Legea 51/1991”. În schimb, în 2014, judecătorii de la Curtea de Apel București au stabilit că „Interceptările au avut bază legală” , în condițiile în care faptele comise de omul de afaceri în legătură cu Creanța Libia și cu procesul de privatizare și postprivatizare a Petromidia (cu privire la care cercetările au fost disjunse) sunt de natură a aduce atingere siguranței naționale a statului, astfel că nu se poate reține încălcarea articolului 3 din Legea 51/1991. Interceptarea convorbirilor telefonice ale inculpatului P. D. C. a avut bază legală, fiind respectate prevederile procesual penale existente la momentul constatării infracțiunilor, „chiar în condițiile în care instanța de contencios european a reținut lipsa de previzibilitate a Legii 51/1991 privind siguranța națională a României, a fost validată, la acea dată, prin decizia Curții Constituționale nr.766/16.01.2007[24], în sensul că măsurile de supraveghere în cazurile reglementate de Legea 51/1991 rămân supuse procedurii impuse de art. 13 din legea specială, care nu au fost abrogate implicit și nici modificate”[25]. În motivarea excepției de neconstituționalitateautorii acesteia arată că perioada de interceptare a convorbirilor lor telefonice a fost plasată între anii 2001 – 2004, intrând sub incidența unor norme procesual penale diferite. În exercitarea dreptului lor la apărare, inculpații au solicitat instanței de judecată în apel să se pronunțe asupra legalității interceptării convorbirilor și să dispună efectuarea unei expertize tehnice. Acest lucru nu a fost însă posibil, deoarece prevederile Legii nr. 51/1991 și ale Legii nr. 182/2002 împiedică instanța de judecată să declasifice autorizația emisă de procuror, aceasta intrând, potrivit art. 17 lit. f) și g) din Legea nr. 182/2002, în categoria informațiilor secret de stat cu nivelul de secretizare strict secret. Autorii excepției mai arată că prin dispozițiile legale contestate se încalcă și principiul separației puterilor în stat atât timp cât puterea executivă poate îngrădi chiar și judecătorului accesul la informații necesare și utile înfăptuirii justiției și poate refuza declasificarea anumitor documente care, în opinia inculpaților, au fost în mod abuziv cartate ca documente clasificate secret de stat. Curtea de Apel București – S. a II-a penală și pentru cauze cu minori și familie susține că excepția de neconstituționalitate este întemeiată pentru următoarele considerente: Până la modificarea Codului de procedură penală prin Legea nr. 281/2003 înregistrările audio sau video se efectuau – potrivit art. 911 din acest cod – în baza unei autorizări motivate a unui procuror anume desemnat de prim-procurorul Parchetului de pe lângă Curtea de Apel, în timp ce interceptarea comunicațiilor în situațiile ce constituie amenințări la adresa siguranței naționale a României se efectua în baza unui mandat emis de procuror în condițiile art. 13 din Legea nr. 51/1991 privind siguranța națională a României. Conform art. 10 din Legea nr. 51/1991, activitatea de informații pentru realizarea siguranței naționale are însă caracter de secret de stat, iar accesul la astfel de informații este permis numai anumitor persoane, după o procedură de verificare a acestora de către ORNISS . Rezultă, așadar, că, în timp ce autorizațiile emise de procuror în condițiile Codului de procedură penală erau depuse la dosarul cauzei, fiind accesibile instanței de judecată și părților, mandatele emise de procuror în baza Legii nr. 51/1991 au caracter de secret de stat, ceea ce face practic imposibilă cenzurarea lor de către instanța de judecată, nefiind accesibile nici acesteia și nici părților. Pentru aceste considerente, instanța de judecată apreciază că art. 10 din Legea nr. 51/1991 încalcă art. 16 alin. (1) și (2) și art. 124 alin. (2) din Constituție, existând o inegalitate în privința evaluării înregistrărilor audio între persoanele cercetate pentru infracțiuni ce atrag incidența Codului de procedură penală și persoanele cercetate în condițiile Legii nr. 51/1991. Această diferențiere are implicații în ce privește dreptul la apărare și la un proces echitabil al părților în procesul penal, întrucât poate conduce la o conduită abuzivă a autorităților statului, materializată prin interceptarea unor convorbiri telefonice, urmată de folosirea acestora ca mijloace de probă, fără a exista un mandat emis potrivit legii, situație ce nu poate fi verificată și, deci, cenzurată de instanța învestită cu soluționarea cauzei. În ce privește art. 13 din Legea nr. 51/1991, instanța de judecată arată că, în pofida modificărilor aduse Codului de procedură penală, textul legal criticat permite și în prezent ca, în cazul unor amenințări la adresa siguranței naționale a României, interceptarea comunicațiilor să se facă în baza unui mandat emis de procuror, ceea ce este de natură a aduce atingere art. 26 și 28 din Constituție. Referitor la art. 15 din Legea nr. 51/1991 care permite în anumite situații și pentru o perioadă limitată să se procedeze la interceptarea comunicațiilor fără autorizarea prevăzută de lege, instanța de judecată apreciază că prin această dispoziție legală se eludează cadrul legal prevăzut de Codul de procedură penală în privința interceptărilor și înregistrărilor audio și video, inclusiv a garanțiilor oferite în această materie. În sfârșit, instanța de judecată opinează că dispozițiile art. 24 alin. (4) din Legea nr. 182/2002 încalcă prevederile constituționale ale art. 1 alin. (4), art. 21 alin. (3) și art. 24, în măsura în care declasificarea vizează informații ce sunt necesare ca mijloace de probă ori ca acte procedurale într-un proces penal . Potrivit art. 30 alin. (1) din Legea nr. 47/1992, încheierea de sesizare a fost comunicată președinților celor două Camere ale Parlamentului, Guvernului și Avocatului Poporului, pentru a-și exprima punctele de vedere asupra excepției de neconstituționalitate. Guvernul apreciază că excepția de neconstituționalitate este întemeiată pentru următoarele considerente: Prevederile art. 10, art. 11 alin. 1 lit. d) din Legea nr. 51/1991 și ale art. 24 alin. (4) din Legea nr. 182/2002 sunt contrare art. 21 alin. (3) și art. 24, art. 16 alin. (1) și art. 1 alin. (4) din Constituție, precum și art. 6 CEDH, întrucât limitează ori restrâng sistematic accesul instanțelor de judecată și al părților interesate la mandatul emis de procuror, ca urmare a clasificării acestuia ca document secret de stat. Procedura de interceptare a comunicațiilor prevăzută de art. 13 din Legea nr. 51/1991 contravine art. 26 și 28 din Constituție, deoarece, din perspectiva interpretării acestor drepturi fundamentale prin prisma jurisprudenței CEDO, conține o serie de garanții esențiale de natură să limiteze la nivel minim amploarea ingerinței autorităților publice în sfera vieții private a indivizilor. Astfel, durata de valabilitate a mandatului este deosebit de lungă (6 luni) și poate fi prelungită pe un termen nedefinit “în cazuri excepționale”, legea neprevăzând nici în ce condiții sunt notificate persoanele care au făcut obiectul interceptărilor. Totodată, legea nu conține dispoziții referitoare la certificarea înregistrărilor obținute prin măsuri de supraveghere, modul în care sunt consemnate în procesele-verbale de înregistrare și nicio procedură prin care să fie separate înregistrările ce conțin elemente pertinente pentru apărarea siguranței naționale de acele înregistrări ce nu au acest caracter. De asemenea, nu se prevede nici care este regimul informațiilor obținute întâmplător cu privire la terțe persoane care nu au făcut obiectul mandatului de interceptare, nici nu sunt stabilite limite referitoare la vechimea informațiilor deținute de serviciile secrete și la durata de păstrare a acestora. În sfârșit, art. 13 din Legea nr. 51/1991 nu prevede în ce condiții informațiile obținute ca urmare a interceptărilor autorizate potrivit textului criticat pot fi utilizate ca mijloace de probă în procese penale, nu reglementează posibilitatea persoanelor interesate de a avea acces la textul interceptărilor sau de a solicita motivat consultarea integralității înregistrărilor atunci când considerente ce țin de apărarea siguranței naționale au făcut ca ele să nu fie consemnate în procesele-verbale și nu oferă posibilitatea solicitării unei expertize referitoare la suportul înregistrării. Curtea nu poate reține existența unei discriminări în aplicarea legii rezultând din faptul că în cazul autorilor excepției de neconstituționalitate au fost obținute probe prin interceptarea unor convorbiri telefonice în condițiile Legii nr. 51/1991 privind siguranța națională a României, în timp ce în alte cazuri interceptarea convorbirilor telefonice în scopul obținerii de probe judiciare are loc pe baza prevederilor Codului de procedură penală. Justificarea diferenței de reglementare a mijloacelor de obținere a probelor rezidă în obiectul special al Legii nr. 51/1991 și nu încalcă în niciun fel prevederile Constituției. Probele administrate – indiferent de procedura legală urmată – vor fi evaluate uniform de instanța de judecată, cu respectarea contradictorialității și a tuturor celorlalte garanții prevăzute de Codul de procedură penală. Faptul că o probă a fost obținută de organul de urmărire penală în condițiile prevăzute de Legea nr. 51/1991 nu îl împiedică pe judecător să constate, când este cazul, că această probă este neconcludentă întrucât nu corespunde realității sau nu face dovada faptului ori a împrejurării în legătură cu care a fost administrată. Nu există o ierarhie a probelor în funcție de procedura legală după care au fost administrate, astfel că judecătorul are obligația să examineze și să aprecieze toate probele cu aceeași măsură și după aceleași criterii. În aceeași ordine de idei, Curtea reține că examinarea excepției în lumina Convenției pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale nu este de natură să conducă la altă concluzie, deoarece convenția nu tratează regimul probelor, admisibilitatea acestora fiind reglementată de dreptul intern. Nu poate fi reținută nici obiecția că instanța de judecată nu are acces la cunoașterea mandatului de interceptare a convorbirilor telefonice emis de procuror, Legea nr. 182/2002 privind protecția informațiilor clasificate prevăzând procedura de urmat în acest scop. Eventualele dificultăți care pot apărea în această privință țin de aplicarea legii, și nu de constituționalitatea ei, iar rezolvarea nu intră în competența Curții Constituționale. În orice caz, accesul dificil la mandatul de interceptare a convorbirilor telefonice emis în scopul și după regulile cuprinse în Legea nr. 51/1991 privind siguranța națională a României nu poate fi apreciat ca o împiedicare a instanței și a părților de a cunoaște, dezbate și evalua înseși probele administrate, care sunt depuse de către organul de urmărire penală la dosar. Nu se poate reține neconstituționalitatea art. 15 din Legea nr. 51/1991, care prevede un caz excepțional de efectuare de interceptări ale convorbirilor telefonice fără autorizație – pe o perioadă de 48 de ore -, reglementarea având suport în dispozițiile art. 53 din Constituție. În sfârșit, Curtea constată că, prin prevederile art. 24 alin. (4) din Legea nr. 182/2002, nu se încalcă principiul separației puterilor în stat, deoarece declasificarea informațiilor secrete de stat este, prin natura sa, o activitate administrativă, de resortul Guvernului, și nu o activitate judiciară. Asupra constituționalității dispozițiilor art. 10 și 11 din Legea nr. 51/1991 s-a mai pronunțat prin Decizia nr. 37 din 29 ianuarie 2004, M. Of. nr. 183 din 3 martie 2004. Cu acel prilej s-a respins ca neîntemeiată excepția de neconstituționalitate. Curtea Constituțională arată că nu se poate reține nici neconstituționalitatea prevederilor legale atacate care atribuie PROCURORULUI competența de a emite mandate de interceptare a convorbirilor telefonice în condițiile Legii nr. 51/1991, întrucât acestea sunt dispoziții de procedură, pe care legiuitorul este liber să le adopte în baza art. 126 alin. (2) din Constituție, iar, pe de altă parte, nicio altă normă constituțională nu împiedică stabilirea unei asemenea competențe în sarcina procurorului, care, potrivit art. 131 și art. 132 din Legea fundamentală, este magistrat independent, reprezentând interesele generale ale societății și desfășurându-și activitatea pe baza principiilor imparțialității și legalității. Curtea Constituțională respinge excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 13 și 15 din Legea nr. 51/1991 privind siguranța națională a României[26] . Curtea Constituțională nu a ținut seama de existența art. X din Legea nr. 281/2003 și se pare că nici guvernul nu a pomenit de art. X din Legea nr. 281/2003… Revenind la speță, subliniem că interceptarea convorbirilor telefonice purtate de inculpatul P. D. C. era ulterioară 2003/2004. Or, dacă hotărârea Consiliului Suprem de Apărare a Țării, era secretă (0034/2004) ea nu putea fi nici măcar pomenită într-o instanță, fără a fi desecretizată. Judecătorii au arătat că „ interceptarea convorbirilor telefonice efectuate în baza art. 13 din Legea 51/1991 privind siguranța națională a României nu poate fi privită de Curte ca un mijloc de probă nelegal obținut cu consecința că proba nu poate fi folosită în procesul penal . ”, „s-au constatat elemente de fapt care, în opinia Curții, au fost de natură să confirme, o dată în plus, existența faptelor astfel cum rezultă, dincolo de orice îndoială, din toate celelalte probe administrate”. Instanța a menționat că inculpații nu au contestat elementele de fapt din conținutul discuțiilor prezentate, “ci au reacționat identic, invocând încălcarea drepturilor cetățenești și faptul că interceptările sunt nelegale”[27]. Existând dovada unei probleme de drept care a fost soluționată în mod diferit prin hotărâri judecătorești definitive, ar putea apare necesitatea admisibilității intervenției unui recurs în interesul legii (conform art. 472 din Noul Cod de procedură penală ). Potrivit art. 471 C. pr. pen. , pentru a se asigura interpretarea și aplicarea unitară a legii de către toate instanțele judecătorești, procurorul general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție, din oficiu sau la cererea ministrului justiției, colegiul de conducere al Înaltei Curți de Casație și Justiție sau colegiile de conducere ale curților de apel, precum și Avocatul Poporului au îndatorirea să ceară Înaltei Curți de Casație și Justiție să se pronunțe asupra chestiunilor de drept care au fost soluționate diferit de instanțele judecătorești. Cererea trebuie să cuprindă soluțiile diferite date problemei de drept și motivarea acestora, jurisprudența Curții Constituționale, a Înaltei Curți de Casație și Justiție, a Curții Europene a Drepturilor Omului sau, după caz, a Curții de Justiție a Uniunii Europene, opiniile exprimate în doctrină relevante în domeniu, precum și soluția ce se propune a fi pronunțată în recursul în interesul legii. Noi trebuie să vorbim de Codul de procedură penală anterior, aplicabil până la data de 1 februarie 2014, care a fost înlocuit de Codul de procedură penală din 1 iulie 2010. potrivit art. 103 și 108 din Legea nr. 255/2013. Mai înainte, prin Legea nr. 141 din 5 noiembrie 1996, pentru modificarea și completarea Codului de procedură penală , M. Of. nr. 289 din 14 noiembrie 1996, în Capitolul II, după Secțiunea V s-a introdus Secțiunea V1, denumită Înregistrările audio sau video. Inițial, înregistrările pe bandă magnetică ale unor convorbiri efectuate cu autorizarea motivată a procurorului desemnat de prim-procurorul Parchetului de pe lângă Curtea de Apel, în cazurile și în condițiile prevăzute de lege, dacă sunt date sau indicii temeinice privind pregătirea sau săvârșirea unei infracțiuni pentru care urmărirea penală se face din oficiu, iar interceptarea este utilă, pentru aflarea adevărului, pot servi ca mijloace de probă, dacă din conținutul convorbirilor înregistrate rezultă fapte sau împrejurări de natură să contribuie la aflarea adevărului. Autorizarea procurorului se dă pentru durata necesară înregistrării, până la cel mult 30 de zile, în afară de cazul în care legea dispune altfel. Autorizarea poate fi prelungită în aceleași condiții, pentru motive temeinic justificate, fiecare prelungire neputând depăși 30 de zile. Conform Legii nr. 281 din 24 iunie 2003, interceptările și înregistrările pe bandă magnetică sau pe orice alt tip de suport ale unor convorbiri ori comunicări se vor efectua cu autorizarea motivată a instanței, la cererea procurorului, în cazurile și în condițiile prevăzute de lege, dacă sunt date sau indicii temeinice privind pregătirea sau săvârșirea unei infracțiuni pentru care urmărirea penală se efectuează din oficiu, iar interceptarea și înregistrarea se impun pentru aflarea adevărului. Autorizația se dă de către președintele instanței căreia i-ar reveni competența să judece cauza în primă instanță, în camera de consiliu. Interceptarea și înregistrarea convorbirilor se impun pentru aflarea adevărului, atunci când stabilirea situației de fapt sau identificarea făptuitorului nu poate fi realizată în baza altor probe. Prin Legea nr. 356 din 21 iulie 2006 (pct. 47), în vigoare din 6 septembrie 2006 , interceptarea și înregistrarea convorbirilor sau comunicărilor efectuate prin telefon ori prin orice mijloc electronic de comunicare se realizează cu autorizarea motivată a judecătorului, la cererea procurorului care efectuează sau supraveghează urmărirea penală, în condițiile prevăzute de lege, dacă sunt date ori indicii temeinice privind pregătirea sau săvârșirea unei infracțiuni pentru care urmărirea penală se efectuează din oficiu, iar interceptarea și înregistrarea se impun pentru stabilirea situației de fapt ori pentru că identificarea sau localizarea participanților nu poate fi făcută prin alte mijloace ori cercetarea ar fi mult întârziată. Conform Ordonanței de urgenta nr. 60 din 6 septembrie 2006 (pct. 1), în vigoare din 7 septembrie 2006, interceptarea și înregistrarea convorbirilor sau comunicărilor efectuate prin telefon ori prin orice mijloc electronic de comunicare se realizează cu autorizarea motivată a judecătorului, la cererea procurorului care efectuează sau supraveghează urmărirea penală, în condițiile prevăzute de lege, dacă sunt date ori indicii temeinice privind pregătirea sau săvârșirea unei infracțiuni pentru care urmărirea penală se efectua, în oficiu, iar interceptarea și înregistrarea se impun pentru stabilirea situației de fapt ori pentru că identificarea sau localizarea participanților nu poate fi făcută prin alte mijloace ori cercetarea ar fi mult întârziată. Dar art. X din Legea nr. 281 din 24 iunie 2003 privind modificarea și completarea Codului de procedură penală și a unor legi speciale[28] adăuga : Ori de câte ori alte legi[29] prevăd dispoziții referitoare la dispunerea de către procuror a luării, menținerii, revocării ori încetării măsurii arestării preventive, a liberării provizorii și a obligării de a nu părăsi localitatea, a măsurilor de siguranță prevăzute în art. 113 și 114 C.pen. , a interceptării și înregistrării convorbirilor, a perchezițiilor, a reținerii și predării corespondenței și a obiectelor trimise de învinuit sau de inculpat ori adresate acestuia, se aplică, în mod corespunzător, dispozițiile prevăzute în art. I din prezenta lege. “In România a fost creat un sistem represiv asemanator cu modelul Securității din anii 1950… Arestări abuzive, plimbarea oamenilor încătușați… Prezumția de nevinovăție a fost în practica abolita, iar judecători au fost presați, inclusiv prin amenințări directe și publice, sa dea condamnările cerute de D.N.A. la dictarea S.R.I. ”[30]. La acestea se adaugă revelația ca a existat un sistem de înțelegeri obscure, consacrate în afara cadrului constituțional printr-un număr de 65 de protocoale secrete, încheiate începând din 2009 intre Serviciul Roman de Informații și instituțiile implicate în administrarea justiției din România. Aceste protocoale, dintre care doar cel intre Serviciul Roman de Informații și Parchetul General și cel intre Serviciul Roman de Informații și Consiliul Superior al Magistraturii au fost desecretizate pana acum, creau un cadru meta-legal paralel, ce prevedea ca ofițerii de intelligence sa aibă o contribuție la stabilirea cazurilor pe care procurorii anticorupție urmau sa le instrumenteze pe baza informațiilor secrete. De asemenea, protocoalele stabileau și obligația ca procurorii anticorupție sa raporteze intr-un interval de 60 de zile modul în care informațiile furnizate de Serviciul Roman de Informații au fost utilizate. Pe cale de a fi făcute publice sunt protocoalele încheiate intre Serviciul Roman de Informații și instanțe judecătorești, inclusiv Înalta Curte de Casație și Justiție. Amintim din art. I al legii: interceptările și înregistrările unor convorbiri ori comunicări se vor efectua cu autorizarea motivată a instanței, la cererea procurorului, în cazurile și în condițiile prevăzute de lege, dacă sunt date sau indicii temeinice privind pregătirea sau săvârșirea unei infracțiuni pentru care urmărirea penală se efectuează din oficiu, iar interceptarea și înregistrarea se impun pentru aflarea adevărului. Autorizația se dă de către președintele instanței căreia i-ar reveni competența să judece cauza în primă instanță, în camera de consiliu. Interceptarea și înregistrarea convorbirilor se impun pentru aflarea adevărului, atunci când stabilirea situației de fapt sau identificarea făptuitorului nu poate fi realizată în baza altor probe[31]. Curtea de Apel Galați a admis cererea formulată de omul de afaceri V. C. , judecat împreună cu fostul președinte al Curții de Apel Constanța. Instanța a dispus „ repunerea cauzei pe rol în vederea reluării dezbaterilor, în procedura de cameră preliminară, prin aducerea în discuția participanților procesuali a deciziei Curții Constituționale din data de 16 ianuarie 2018 – decizie referitoare la existența unui conflict juridic de natură constituțională între Ministerul Public – Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție și Parlamentul României pe de o parte, și Înalta Curte de Casație și Justiție și celelalte instanțe judecătorești pe de altă parte, generat de încheierea între Ministerul Public – Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție și Serviciul Român de Informații a Protocolului nr. 00750 din 04.02.2009”[32] Interceptarea și înregistrarea convorbirilor sau comunicărilor pot fi autorizate în cazul infracțiunilor contra siguranței naționale prevăzute de Codul penal și de alte legi speciale, precum și în cazul infracțiunilor de trafic de stupefiante, trafic de arme, trafic de persoane, acte de terorism, spălare a banilor, falsificare de monede sau alte valori, în cazul infracțiunilor prevăzute de Legea nr. 78/2000 pentru prevenirea, descoperirea și sancționarea faptelor de corupție ori al unor alte infracțiuni grave care nu pot fi descoperite sau ai căror făptuitori nu pot fi identificați prin alte mijloace ori în cazul infracțiunilor care se săvârșesc prin mijloace de comunicare telefonică sau prin alte mijloace de telecomunicații. Este vorba de modificarea codului de procedură penală, dar și a tuturor legilor care afectează un proces penal, potrivit codului român de procedură penală. Există în legislație dispoziții referitoare la dispunerea de către procuror a interceptării și înregistrării convorbirilor. Astfel, în art. 184 din Legea nr. 302 din 28 iunie 2004 privind cooperarea judiciară internațională în materie penală[33], în art. 20 din Legea nr. 535 din 25 noiembrie 2004 privind prevenirea și combaterea terorismului[34], și în Legea nr. 51 din 29 Iulie 1991. Astfel, în vederea soluționării unei cauze penale, autoritățile judiciare ale statului solicitant sau autoritățile competente astfel desemnate de către statul solicitant pot adresa autorităților române o cerere de asistență judiciară având ca obiect interceptarea telecomunicațiilor și transmiterea lor imediată către statul solicitat sau interceptarea înregistrării și a transmiterii ulterioare a înregistrării telecomunicațiilor către statul solicitant, în cazul în care persoana urmărită: a) se află pe teritoriul statului solicitant și acesta are nevoie de asistență tehnică pentru a putea intercepta comunicațiile de la țintă; b) se află pe teritoriul statului român, în cazul în care comunicațiile dinspre țintă pot fi interceptate în statul român; c) se află pe teritoriul unui stat terț care a fost informat și dacă statul solicitant are nevoie de asistență tehnică pentru interceptarea comunicărilor de la țintă. Cererile prezentate în aplicarea prezentului articol trebuie să îndeplinească următoarele condiții: a) să indice și să confirme emiterea unui ordin sau a unui mandat de interceptare și înregistrare, în cadrul unui proces penal; b) să conțină informații care să permită identificarea țintei interceptării; c) să indice faptele penale care fac obiectul anchetei penale; d) să menționeze durata interceptării; e) dacă este posibil, să conțină suficiente date tehnice, în special numărul de conectare la rețea, pentru a permite prelucrarea cererii ( art. 184 alin. 1 și 2 din Legea nr. 302 din 28 iunie 2004)[35]. Articolul 20 din Legea nr. 535 din 25 noiembrie 2004[36] , dispune că amenințările la adresa securității naționale a României, prevăzute la art. 3 din Legea nr. 51/1991 privind siguranța națională a României, inclusiv faptele de terorism prevăzute în prezenta lege, constituie temeiul legal pentru a se propune procurorului de către organele de stat cu atribuții în domeniul securității naționale, în cazuri justificate, să solicite autorizarea efectuării unor activități în scopul culegerii de informații, constând în: interceptarea și înregistrarea comunicațiilor, căutarea unor informații, documente sau înscrisuri pentru a căror obținere este necesar accesul într-un loc, la un obiect sau deschiderea unui obiect; ridicarea și repunerea la loc a unui obiect sau document, examinarea lui, extragerea informațiilor pe care acesta le conține, cât și înregistrarea, copierea sau obținerea de extrase prin orice procedee; instalarea de obiecte, întreținerea și ridicarea acestora din locurile în care au fost depuse. Conform pct. 1 din Legea nr. 255 din 19 iulie 2013 în vigoare din 1 februarie 2014, art. 20 dispune că amenințările la adresa securității naționale a României în ceea ce privește infracțiunile prevăzute în prezenta lege constituie temeiul legal pentru organele de stat cu atribuții în domeniul securității naționale să solicite autorizarea efectuării unor activități specifice culegerii de informații, potrivit procedurii prevăzute în Legea nr. 51/1991 privind siguranța națională a României, care se aplică în mod corespunzător. Articolul 13 din Legea nr. 51/1991[37], abrogat ulterior prin Legea nr. 255/2013 prevedea că: “Situațiile prevăzute de art. 3 constituie temei legal pentru a se solicita procurorului, în cazuri justificate, cu respectarea prevederilor Codului de procedură penală, autorizarea efectuării unor acte, în scopul culegerii de informații, constând în: interceptarea comunicațiilor, căutarea unor informații, documente sau înscrisuri pentru a căror obținere este necesar accesul într-un loc, la un obiect sau deschiderea unui obiect; ridicarea și repunerea la loc a unui obiect sau document, examinarea lui, extragerea informațiilor pe care acestea le conțin, cât și înregistrarea, copierea sau obținerea de extrase prin orice procedee; instalarea de obiecte, întreținerea și ridicarea acestora din locurile în care au fost depuse. Cererea de autorizare se formulează în scris și trebuie să cuprindă: date sau indicii din care să rezulte existența uneia din amenințările la adresa siguranței naționale prevăzute de art. 3 pentru a cărei prevenire, descoperire sau contracarare este necesară emiterea mandatului; categoriile de activități pentru a căror desfășurare trebuie emis mandatul; identitatea persoanei ale cărei comunicații trebuie interceptate, dacă este cunoscută, sau a persoanei care deține informațiile, documentele ori obiectele ce trebuie obținute; descrierea generală, dacă și când este posibil, a locului unde urmează a fi executate activitățile autorizate; durata de valabilitate a mandatului solicitat. Actul de autorizare se emite la cererea organelor cu atribuții în domeniul siguranței naționale, de către procurori anume desemnați de procurorul general al României. În cazul în care procurorul constată că cererea este justificată, emite un mandat care trebuie să conțină: aprobarea pentru categoriile de comunicații care pot fi interceptate, categoriile de informații, documente sau obiecte care pot fi obținute; identitatea persoanei, dacă este cunoscută, ale cărei comunicații trebuie interceptate ori care se află în posesia datelor informațiilor, documentelor sau obiectelor ce trebuie obținute; organul împuternicit cu executarea; descrierea generală a locului în care urmează a fi executat mandatul; durata de valabilitate a mandatului. Durata de valabilitate a mandatului nu poate depăși 6 luni. În cazurile întemeiate, procurorul general poate prelungi, la cerere, durata mandatului, fără a se putea depăși, de fiecare dată, 3 luni. Orice cetățean care se consideră vătămat în mod nejustificat prin activitățile care fac obiectul mandatului prevăzut în alin. 1 – 4 se poate adresa cu plângere procurorului anume desemnat, ierarhic superior procurorului care a emis mandatul.” Potrivit art. 16 din lege, mijloacele de obținere a informațiilor necesare securității naționale nu trebuie să lezeze, în nici un fel, drepturile sau libertățile fundamentale ale cetățenilor, viața particulară, onoarea sau reputația lor, ori să îi supună la îngrădiri ilegale. Legea nr. 255 din 19 iulie 2013 pentru punerea în aplicare a Legii nr. 135/2010 privind Codul de procedură penală și pentru modificarea și completarea unor acte normative care cuprind dispoziții procesual penal[38], prevede, printre altele, în art. 29 că Legea nr. 51/1991 privind siguranța națională a României, M. Of. nr. 163 din 7 august 1991, cu modificările ulterioare, se modifică și se completează după cum urmează: 1. Titlul legii se modifică și va avea următorul cuprins: “LEGE privind securitatea națională a României” 2. În tot cuprinsul legii, sintagma “siguranță națională” se înlocuiește cu sintagma “securitate națională”. 3. După articolul 12 se introduc zece noi articole, articolele 121 – 1210, cu următorul cuprins: 4. Articolele 13 – 15 se abrogă. Articolul 122a fost introdus prin L. nr. 255/2013 din data de 1 februarie 2014 . Activitățile specifice culegerii de informații care presupun restrângerea exercițiului unor drepturi sau libertăți fundamentale ale omului se efectuează numai în situațiile în care: a) nu există alte posibilități ori sunt posibilități limitate pentru cunoașterea, prevenirea sau contracararea riscurilor ori amenințărilor la adresa securității naționale; b) acestea sunt necesare și proporționale, date fiind circumstanțele situației concrete; c) a fost obținută autorizația prevăzută de lege. Activitățile specifice pot consta în: a) interceptarea și înregistrarea comunicațiilor electronice, efectuate sub orice formă; b) căutarea unor informații, documente sau înscrisuri pentru a căror obținere este necesar accesul într-un loc, la un obiect ori deschiderea unui obiect; c) ridicarea și repunerea la loc a unui obiect sau document, examinarea lui, extragerea informațiilor pe care acesta le conține, precum și înregistrarea, copierea sau obținerea de extrase prin orice procedee; d) instalarea de obiecte, întreținerea și ridicarea acestora din locurile în care au fost depuse, supravegherea prin fotografiere, filmare sau prin alte mijloace tehnice ori constatări personale, efectuate sistematic în locuri publice sau efectuate în orice mod în locuri private; e) localizarea, urmărirea și obținerea de informații prin GPS sau prin alte mijloace tehnice de supraveghere; f) interceptarea trimiterilor poștale, ridicarea și repunerea la loc a acestora, examinarea lor, extragerea informațiilor pe care acestea le conțin, precum și înregistrarea, copierea sau obținerea de extrase prin orice procedee; g) obținerea de informații privind tranzacțiile financiare sau datele financiare ale unei persoane, în condițiile legii. Propunerea de autorizare a unor activități specifice din cele prevăzute la art. 122 alin. 2 se formulează în scris și … se înaintează procurorului general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție și este examinată sub aspectul legalității și temeiniciei, în termen de 24 de ore de la înregistrare ori de îndată în cazurile urgente, de procurori anume desemnați de acesta. Dacă apreciază că propunerea este nejustificată, procurorul o respinge prin ordonanță motivată, comunicând aceasta de îndată organului care a formulat-o. Dacă se apreciază că propunerea este întemeiată și sunt întrunite condițiile prevăzute de lege, procurorul general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție sau înlocuitorul de drept al acestuia solicită în scris președintelui Înaltei Curți de Casație și Justiție autorizarea activităților propuse. Solicitarea este examinată, de urgență, în camera de consiliu, de unul din judecătorii anume desemnați de președintele Înaltei Curți de Casație și Justiție(art. 123introdus prin L. nr. 255/2013. După republicare a devenit art. 14). Durata de valabilitate a autorizării activităților este cea necesară pentru desfășurarea acestora, dar nu mai mult de 6 luni. Autorizarea poate fi prelungită în aceleași condiții, pentru motive temeinic justificate, fiecare prelungire neputând depăși 3 luni. Durata maximă a autorizărilor cu privire la aceleași date și informații din care să rezulte existența unei amenințări la adresa securității naționale este de doi ani. Activitățile specifice încetează înainte de expirarea duratei pentru care au fost autorizate, îndată ce au încetat motivele care le-au justificat. În jurisprudența sa privind interceptarea comunicărilor în cadrul anchetelor penale, Curtea Europeană a Drepturilor Omului a dezvoltat șase cerințe minime care trebuie stabilite în legislație pentru a se evita abuzurile de putere: natura infracțiunilor care ar putea reclama un mandat de interceptare; o definiție a categoriilor de persoane supuse interceptării convorbirilor; o limită a duratei de interceptare; procedura care trebuie urmată pentru examinarea, utilizarea și stocarea datelor obținute; măsurile de precauție care trebuie luate la comunicarea datelor către alte părți; și circumstanțele în care datele interceptate pot sau trebuie să fie șterse sau distruse[39]. Este evident că interceptarea în masă constituia un mijloc important pentru atingerea obiectivelor legitime urmărite, în special în contextul nivelului actual de pericol generat atât de terorismul global, cât și de crimele grave. Prin definiție, interceptarea în masă era una generală, iar necesitatea existenței unei „bănuieli rezonabile” ar face imposibilă funcționarea unei asemenea scheme. În mod similar, cerința unei „notificări ulterioare” presupunea existența unor obiective de supraveghere clar definite, fapt care nu era suficient în cazul unui regim de interceptare în masă. Deși Curtea a considerat că autorizația judiciară constituie o garanție importantă și, eventual, „cea mai bună practică”, ea nu putea fi nici necesară, nici suficientă în sine pentru a asigura conformitatea cu articolul 8 din Convenție. Dimpotrivă, ar fi trebuit să se țină cont de funcționarea actuală a sistemului de interceptare, inclusiv de checks and balances (limitările și contraponderile) exercițiului puterii, precum și de existența sau de lipsa oricăror probe ale abuzului real. Dreptul intern reclama ca orice regim care le permite autorităților să acceseze datele deținute de către furnizorii serviciului de comunicații să aibă un acces limitat în scopul combaterii „crimelor grave”, iar accesul trebuia supus unei analize prealabile de către un tribunal sau de către o autoritate administrativă independentă Curtea a conchis că în baza articolului 10 CDEH, regimul intern nu era în conformitate cu legea, deoarece acorda acces la datele dobândite în scopul combaterii infracțiunilor (altele decât „crimele grave”) și, cu excepția cazului în care accesul era solicitat în scopul stabilirii sursei unui jurnalist, el nu constituia obiectul unui control prealabil de către un tribunal sau o autoritate administrativă independentă. Curtea a hotărât în repetate rânduri că, în domeniul interceptării comunicațiilor, „previzibilitatea” nu poate fi înțeleasă în același mod ca în multe alte domenii. În contextul special al măsurilor de supraveghere secretă, cum ar fi interceptarea comunicațiilor, previzibilitatea nu poate însemna că o persoană trebuie să fie pusă în posibilitatea de a prevedea când autoritățile pot intercepta comunicațiile sale astfel încât să-și poată adapta comportamentul în consecință. Riscul arbitrarului apare clar în cazul în care o competență a executivului este exercitată în secret. Existența unor norme clare și detaliate cu privire la interceptarea convorbirilor telefonice este așadar indispensabilă, mai ales că procedeele tehnice utilizabile evoluează în permanență. Legea trebuie să fie elaborată cu suficientă claritate pentru a indica tuturor în mod corespunzător în ce împrejurări și în ce condiții abilitează autoritățile publice să adopte astfel de măsuri secrete[40] Întrucât aplicarea măsurilor de supraveghere secretă a comunicațiilor nu intră sub controlul persoanelor în cauză sau al publicului, „legea” ar fi contrară statului de drept dacă marja de apreciere acordată puterii executive sau judecătorești nu ar cunoaște limite. În consecință, legea trebuie să definească domeniul de aplicare și modul de exercitare a unei astfel de competențe cu suficientă claritate pentru a oferi persoanei o protecție adecvată împotriva arbitrarului[41]. În jurisprudența referitoare la măsurile de supraveghere secretă, Curtea stabilește următoarele garanții minime împotriva abuzurilor de autoritate pe care legea trebuie să le conțină: natura infracțiunilor care pot duce la un mandat de interceptare; definirea categoriilor de persoane care ar putea fi supuse interceptării; stabilirea unei limite a duratei executării măsurii; procedura de urmat pentru examinarea, utilizarea și păstrarea datelor colectate; măsurile de precauție ce trebuie luate pentru comunicarea datelor către alte părți; precum și circumstanțele în care este posibilă sau necesară ștergerea ori distrugerea înregistrărilor [42]. Prin securitatea națională a Românieise înțelege starea de legalitate, de echilibru și de stabilitate socială, economică și politică necesară existenței și dezvoltării statului național român ca stat suveran, unitar, independent și indivizibil, menținerii ordinii de drept, precum și a climatului de exercitare neîngrădită a drepturilor, libertăților și îndatoririlor fundamentale ale cetățenilor, potrivit principiilor și normelor democratice statornicite prin Constituție (art. 1 din lege)[43]. În baza art. 15, propunerea de autorizare a unor activități specifice se înaintează procurorului general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție și este examinată sub aspectul legalității și temeiniciei, în termen de 24 de ore de la înregistrare ori de îndată în cazurile urgente, de procurori anume desemnați de acesta. Dacă apreciază că propunerea este nejustificată, procurorul o respinge prin ordonanță motivată, comunicând aceasta de îndată organului care a formulat-o. Dacă se apreciază că propunerea este întemeiată și sunt întrunite condițiile prevăzute de lege, procurorul general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție sau înlocuitorul de drept al acestuia solicită în scris președintelui Înaltei Curți de Casație și Justiție autorizarea activităților propuse. Solicitarea este examinată, de urgență, în camera de consiliu de unul din judecătorii anume desemnați de președintele Înaltei Curți de Casație și Justiție. În consecință, art. X din Legea nr. 281 din 24 iunie 2003 impune și modificarea expresă, nenominală adispozițiilor celor trei legi amintite. Ulterioara modificare expresă nominală nu exclude nicio normă referitoare la dispunerea de către procuror a interceptării și înregistrării convorbirilor, ci o confirmă. În jurisprudență, chiar dacă la dosar nu există date privind care dintre cele două instituții desemnate de judecătorul de drepturi și libertăți (S.R.I. ‑Direcția Județeană de Informații Suceava și I.G.P.R. ‑D.O.S. ‑Serviciul de Operațiuni Speciale Suceava) a efectuat în concret activitățile specifice de supraveghere tehnică, este de subliniat că la data respectivă efectuarea acestor activități de către Serviciul Român de Informații era perfect legală, dispozițiile art. 142 alin. (1) C. pr. pen., în forma în vigoare la data punerii în executare a mandatelor arătând că: Procurorul pune în executare supravegherea tehnică ori poate dispune ca aceasta să fie efectuată de organul de cercetare penală sau de lucrători specializați din cadrul poliției ori de alte organe specializate ale statului ‑în această din urmă sintagmă încadrându‑se și Serviciul Român de Informații.[44]Prin Sentința civilă nr. 709 din 11 mai 2007, Tribunalul Bucureștia statuat:“Cu referire speciala la Legea nr. 51/1991 , Curtea Europeana a Drepturilor Omului a reținut în Hotărârea pronunțată în cauza Dumitru Popescu contra României ca acest act normativ nu îndeplinește cerințele de previzibilitate în discuție, întrucâtnu prezintă garanțiile necesare prevenirii arbitrariului și abuzului de drept. în acest sens, s-a reținut cainterceptarea convorbirilor telefonice se face în temeiul acestei legi cu autorizarea procurorului (cum este cazul în speța, potrivit celor reținute mai sus), iarprocurorul român nu îndeplinește cerința independentei fata de executiv(Hotărârile Vasilescu și Pantea contra României), după cum în procedura reglementata de legenu exista niciun control a priori al autorizației emise de procuror de către o autoritate independenta, mai ales ca persoanele care fac obiectul unei interceptări nu sunt informate, în sistemul legii speciale. De asemenea, s-a reținut ca nu exista niciun control a priori al temeiniciei interceptărilor convorbirilor telefonice de către o autoritate independenta și imparțiala, de vreme ce posibilitatea reglementata de art. 16 din legea de sesizare a comisiilor de apărare și de ordine publica din cadrul Parlamentului (acest control fiind apreciat ca pur teoretic și lipsit de sancțiune) nu suplinește absenta totala a controlului asupra interceptărilor.CEDO a reținut și schimbarea legislativa intervenita în dispozițiile Codului de procedura penală prin Legile nr.281/2003 și nr.356/2006, dar a notat și poziția Curții Constituționale române exprimata în decizia pronunțată de aceasta la 16.01.2007, în sensul ca masurile de supraveghere în cazurile reglementate de Legea nr.51/1991 rămân supuse procedurii cuprinse în art.13 din legea speciala, care nu au fost abrogate implicit și nici modificate.In consecința acestor argumente (si a altora, specifice pricinii, dar nerelevante în speța), CEDO a reținut calegea în discuție nu prezintă un grad minimal de protecție contra arbitrarului, încălcând astfel art.8 din Convenție.Tribunalul reține dispozițiile art.20 din Constituția României, în temeiul cărorajurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului are o aplicare directă în dreptul intern, chiar Curtea Constituționala reținând ca “interpretarea instanței de contencios european, în virtutea principiului subsidiarității, se impune și fata de instanța de contencios constituțional național”.Prin urmare, în considerarea aderării României la Convenția Europeana a Drepturilor Omului prin Legea nr.30/18.06.1994,interpretarea CEDO reținuta mai sus este obligatorie pentru instanța naționala, în detrimentul legiiinterne, astfel incot se considera ca apărarea paratei(n.r. – S.R.I. ) însensul ca măsura era justificată de legea internă nu poate fi reținută.Acesta este motivul pentru care instanța apreciază cafapta paratei imbrica un caracter ilicit în sensul invocat de reclamantul P. D. C. , fiind totodată săvârșită cu vinovăție, care nu poate fi exclusa prin simpla invocare a legii ca temei al interceptării comunicațiilor reclamantului.Va fi reținuta existenta prejudiciului moral pretins, ce rezulta chiar din încălcarea dreptului la viată intima și privata protejat de art.8 din Convenție, după cum va fi reținuta și legătura directa de cauzalitate dintre fapta ilicita a paratei și prejudiciul suferit de reclamant”.Prin Decizia civilă nr. 1/09.02.2009 , Curtea de Apel București arată că: “In speță, prima instanța a reținut în mod corect cafapta Serviciului Român de Informații, constând în ascultarea convorbirilor telefonice purtate de la posturi telefonice private sau afectate vieții private a apelantului P. D. C. , dar și ascultarea convorbirilor purtate de acest reclamant prin intermediul posturilor telefonice din rețeaua companiei private SC Rompetrol SA, săvârșită cu încălcarea art.3 din Legea nr.51/1991,constituie o imixtiune gravă în viața privată a persoanei, încalcă secretul corespondentei și al celorlalte mijloace de comunicare și lezează drepturile subiective civile statuate de art.26 și 28 din Constituția României, consacrate, de asemenea, și de Convenția Europeana a Drepturilor Omului. (…)Legislația română în materia siguranței națională a României, care nu suferise modificări până la apariția Legii nr. 535/2004 privind prevenirea și combaterea terorismului (cu referire expresa la dispozițiile art.13 din Legea nr.51/1991)contravine Convenției Europene a Drepturilor Omului în ce privește respectarea secretului corespondentei (în care se include și convorbirile telefonice), nefiind de natura a conferi garanții suficiente împotriva oricărei ingerințe arbitrare a puterii publice în exercitarea acestui drept. Astfel, legea în cauza aduce restricții secretului comunicațiilor, permite o supraveghere secreta, fără obligația de a informa pe cel interesat. în afara de aceasta, legislația exclude exercitarea controlului asupra mandatelor emise de procuror și nu oferă garanții prevenirii arbitrariului și abuzului de drept.Sub pretextul existentei unei amenințări la adresa siguranței naționale, au fost înregistrate convorbirile telefonice ale reclamantului P. D. C. pentru o perioada extrem de lunga (1 an și 3 luni), pentru ca ulterior datele obținute sa fie folosite împotriva sa în procese penale ce au exclusiv ca obiect săvârșirea unor infracțiuni de drept comun, fără ca vreo instanța de judecata sa poată cenzura legalitatea administrării unor asemenea mijloace de proba.Astfel, ca urmare a ascultărilor telefonice ilegal efectuate de către instituția publica în cauza, Serviciul Român de Informații a obținut și a deținut informații cu privire la viața privata a reclamantului P. D. C. , date cu privire la activități de natura politica, profesionala sau de afaceri, nicidecum, pana la momentul formulării prezentei acțiuni, cu referiri la siguranța naționala a României.Măsura luată de Serviciul Român de Informații, și anume interceptarea convorbirilor telefonice ale reclamantului P. D. C. , în condițiile în care existau indicii în acest sens, trebuia sa fie justificata/probata ulterior prin obținerea unor date care sa vizeze atingerea adusa siguranței naționale a României, iar nu sa fie adoptata pentru o perioada lunga de timp, în încercarea de a se realiza scopul pentru care au fost emise mandatele. (…) Ingerința autorității statale, în cauza a paratului Serviciul Român de Informații, în exercițiul dreptului la corespondenta al reclamantului P. D. C. consta, în cauza, în interceptarea pe orice cale, a convorbirilor acestuia, deși procedura de obținere și eliberare a mandatului în temeiul Legii nr.51/1991nu oferă nicio protecție juridica celui urmărit. (…)Ca atare, legea nr.51/1991, întrucât contravenea normelor internaționale în ceea ce privește respectarea secretului corespondentei (in care se include și convorbirile telefonice), trebuia înlăturata de la aplicare.(…) Așadar, întrucât interceptarea corespondentei constituie o ingerința foarte grava în dreptul persoanei și doar motive foarte serioase, bazate pe o bănuiala verosimila, ca persoana este implicata în activități criminale serioase, ar trebui puse la baza autorizării.In considerarea acestor argumente, Curtea constata ca legislația româna nu prevede o protecție adecvata împotriva abuzului puterii de stat în domeniul interceptării convorbirilor telefonice, astfel incot ingerința în dreptul reclamantului P. D. C. “nu era prevăzută de lege”, în sensul Convenției, articolul 8 fiind încălcat.Chiar simpla existenta a legislației interne privind interceptările implica, pentru cei care intra sub incidenta sa, un pericol de supraveghere, care afectează libertatea de comunicare intre utilizatorii serviciilor de telecomunicații si, prin urmare, constituie o ingerința din partea unei autorități publice în exercitarea dreptului la respectarea corespondentei”. Prin Decizia civila nr. 1475 din 18 februarie 2011, Înalta Curte de Casație și Justiție a statuat:“ concluzia instanței de apel conform căreia interceptarea convorbirilor telefonice ale reclamantului P. D. C. , în lipsa preexistentei oricăror date sau indicii referitoare la existenta unei amenințări la adresa siguranței naționale, reprezintă o fapta ilicita, săvârșită chiar cu încălcarea legii naționale este corecta atât în ceea ce privește perioada anului 2003, cat și perioada anului 2004, prevederile art.13 alin. (2) referitoare la cuprinsul cererii de autorizare din Legea nr.51/1995 rămânând neschimbate și după modificarea Codului de procedura penală prin Legea nr.281/2003.In acest context,împrejurarea ca durata mare a interceptărilor, 1 an și 3 luni, ar fi fost sau nu permisă de lege nu mai are relevanță din punctul de vedere al caracterului ilicit al faptei – din moment ce a lipsit situația premisă a acestora – ci doar din perspectiva gravitații acesteia, avuta în vedere la stabilirea cuantumului despăgubirilor. (…) în realitate, simpla interceptare a convorbirilor telefonice a unei persoane este cauzatoare de prejudiciu moral, pentru ca reprezintă un amestec, o intruziune, o ingerința în viața privată a acesteia. Conform art. 8 din CEDO, obligația autorităților publice este de a nu exercita vreun amestec în viața privată, inclusiv în corespondenta unei persoane. Amestecul este permis numai ca excepție, cu respectarea condițiilor și garanțiilor din § (2) al art. 8. Chiar daca aceste condiții și garanții sunt respectate, efectul prejudiciabil asupra vieții private a persoanei se produce oricum, numai ca autoritatea publica este exonerata de răspundere.Or, în speță, s-a reținut cainterceptările au fost nelegale, ceea înseamnă ca autoritatea care se face culpabilă – adică S.R.I. – trebuie să fie obligată la repararea prejudiciului”. În Cauza Calmanovici c României[45], Curtea Europeană a Drepturilor Omuluia arătat că,fiind cuprinse în noțiunile de “viață privată” și “corespondență” în sensul art. 8 § 1, interceptarea convorbirilor telefonice, memorarea datelor astfel obținute și eventuala lor utilizare în cadrul urmăririi penale îndreptate împotriva reclamantului reprezintă o “ingerință a unei autorități publice” în exercitarea dreptului pe care îl garanta art. 8[46] . Expresia “prevăzută de lege” presupune nu numai respectarea dreptului intern, ci se referă și la calitatea legii, care trebuie să fie compatibilă cu principiul supremației dreptului (Khan c Regatului Unit,nr. 35.394/97, § 26, CEDO 2000-V). În contextul supravegherii secrete exercitate de autoritățile publice, dreptul intern trebuie să ofere o protecție împotriva ingerinței arbitrare în exercitarea dreptului unui individ protejat prin art. 8. Mai mult decât atât, legea trebuie să utilizeze termeni suficient de clari pentru a le indica indivizilor în mod suficient în ce circumstanțe și în ce condiții abilitează autoritățile publice să ia astfel de măsuri secrete[47]. Dacă nu putem niciodată, indiferent care ar fi sistemul, să îndepărtăm complet eventualitatea acțiunii ilegale a unui funcționar necinstit, neglijent sau cu exces de zel, atunci probabilitatea unei astfel de acțiuni și garanțiile oferite pentru a se proteja împotriva sa sunt cele care contează în scopul controlului efectuat de Curte în speță (Klass și alții c Germaniei, Hotărârea din 6 septembrie 1978, seria A nr. 28, § 59). În speță, Curtea observă că părțile sunt ambele de acord cu faptul că temeiul legal al ingerinței era constituit de art. 911 – 914 C. pr. pen., reclamantul contestând caracterul “previzibil” al prevederilor legale în discuție și, în special, lipsa, la data evenimentelor, a unor garanții suficiente împotriva arbitrarului. Curtea a analizat anterior prevederile legale în materie de interceptare a convorbirilor telefonice în vigoare în România înainte de modificarea Codului de procedură penală prin Legea nr. 281/2003 într-o cauză în care a constatat că analiza detaliată a cerințelor legislației românești aplicabile și a obstacolelor de fapt întâlnite eventual de orice persoană care se consideră lezată printr-o măsură de interceptare a convorbirilor sale dezvăluie insuficiențe incompatibile cu gradul minim de protecție cerut de supremația dreptului într-o societate democratică (Dumitru Popescu, § 69 în fine și următoarele). Cu toate acestea, este important să observăm că, în cauza de față, analiza Curții s-a referit în același timp la prevederile relevante din Legea nr. 51/1991 privind siguranța națională, punerea sub ascultare în speță fiind întemeiată pe art. 13 din această lege și pe articolele menționate mai sus C.pr.pen. , care constituiau dreptul comun în materie și completau Legea nr. 51/1991. Prin urmare, Curtea consideră necesar în speță să analizeze mai jos existența garanțiilor impuse de articolul 8 § 2 din Convenție exclusiv în lumina art. 911 – 914 C.pr.pen. anterior (§120). Ca măsuri de protecție minime, necesare pentru a evita abuzurile, care trebuie să figureze în lege, jurisprudența Curții menționează: definirea categoriilor de persoane susceptibile să fie puse sub ascultare judiciară; natura infracțiunilor care o pot ocaziona; stabilirea unei limite pentru durata executării măsurii; condițiile de întocmire a proceselor-verbale de sinteză care consemnează conversațiile interceptate; măsurile de precauție ce trebuie luate pentru a comunica înregistrările efectuate, intacte și complete, în vederea eventualului control de către judecător și de către apărare; circumstanțele în care poate sau trebuie să se facă ștergerea sau distrugerea benzilor respective, în special după o neîncepere a urmăririi sau după o punere în libertate[48] . De asemenea, trebuie luate în considerare și alte garanții, precum cea care prevede că măsura trebuie să fie autorizată și că punerea sa în aplicare trebuie să fie controlată de către o autoritate independentă, în special de către un magistrat(Kruslin, § 34, și Dumitru Popescu, § 70 – 77). Curtea observă mai întâi că, la data evenimentelor, procurorul competent putea autoriza interceptarea și înregistrarea convorbirilor telefonice dacă, în prezența unor indicii convingătoare privind pregătirea sau comiterea unei infracțiuni pentru care are loc o urmărire penală ex officio, această măsură părea “utilă” aflării adevărului (art. 911 C. pr. pen.). Îndeosebi, Curtea observă că măsura în discuție era de competența exclusivă a procurorului și că, în speță, procurorul care autorizase interceptarea convorbirilor telefonice utilizate ulterior ca mijloace de probă a redactat și rechizitoriul de trimitere în judecată a reclamantului. Era vorba, în mod cert, de o măsură care aducea o gravă atingere dreptului la respectarea vieții private a particularilor și care era lăsată la discreția procurorului. Or, Curtea reamintește că a constatat deja lipsa de independență a procurorilor români care, acționând în calitate de magistrați ai Ministerului Public, nu îndeplineau cerința de independență față de Executiv (Dumitru Popescu, § 71). Curtea mai reamintește că a constatat absența, la data evenimentelor, a oricărui control a priori al autorizației procurorului din partea unui judecător sau a unei alte autorități independente, precum și a oricărui control a posteriori a temeiniciei autorizației respective (Dumitru Popescu, §§ 72 – 76). Prin urmare, a avut loc încălcarea art. 8 din Convenție (§126). În Cauza Dumitru Popescu, Curtea constată faptul că plângerea reclamantului se referă, pe de o parte, la încălcarea prevederilor legale din dreptul național în materia interceptărilor telefonice, în absența unei autorizații eliberate de procuror pe numele său, iar pe de altă parte vizează inexistența unei baze legale cuprinzătoare în dreptul român, pentru a se putea proceda la ascultarea convorbirilor telefonice, în absența unei legi care să ofere suficiente garanții împotriva arbitrarului[49] . În speță, dacă nu se contestă faptul că a avut loc o ingerință în dreptul reclamantului la respectarea vieții private, părțile nu sunt de acord în ceea ce privește temeiul său legal: potrivit reclamantului, ar fi vorba de dispozițiile Legii nr. 14/1992 privind organizarea Serviciului Român de Informații, considerată deja de Curte ca fiind incompatibilă cu art. 8 § 2 din Convenție în Cauza Rotaru c României([MC], nr. 28.341/95, §§ 61 – 63, CEDO 2000-V), în timp ce, în opinia Guvernului, ar fi vorba de Legea nr. 51/1991 privind siguranța națională (§62). Curtea admite, potrivit exemplului Guvernului, că acele constatări pe care le-a formulat în cauza Rotaru, citată de reclamant, nu sunt direct aplicabile în cauza de față. Într-adevăr, obiectul litigiului prezentat Curții în cauza respectivă nu se referea la măsuri de supraveghere secretă autorizate de parchet în temeiul Legii nr. 51/1991 privind siguranța națională, ci la păstrarea și utilizarea de către Serviciul Român de Informații a datelor obținute de fostele organe de securitate ale statului, referitoare la viața privată a domnului Rotaru, precum și la imposibilitatea acestuia de a le combate (Rotaru, §§ 61 – 63). Presupunând că ingerința în viața privată a reclamantului ar fi avut un astfel de temei în dreptul intern, pentru ca aceasta să nu ducă la încălcarea art. 8, este necesar să fi fost respectate condițiile prevăzute de legea națională pentru autorizarea ascultărilor telefonice de către serviciile speciale și, în acest caz, să fi existat în lege suficiente garanții pentru ca autoritățile să nu poată lua măsuri arbitrare care să aducă atingere dreptului reclamantului la respectarea vieții private. Prin urmare, Curtea va analiza fiecare dintre aceste cerințe (§ 65). Din probele administrate la dosar nu reiese în mod clar dacă procurorul a emis o autorizație pentru a permite explicit ascultarea convorbirilor reclamantului, așa cum prevede în mod expres art. 13 din Legea nr. 51/1991, sau dacă interceptările în litigiu au fost efectuate din întâmplare în cadrul interceptărilor ce au fost autorizate pentru convorbirile unei persoane de origine arabă, J.A.A. Potrivit observațiilor inițiale ale Guvernului, ar fi vorba mai degrabă de această ultimă ipoteză, la care subscrie reclamantul, contestând că ar fi existat o autorizație care să-l vizeze personal. Acest argument pare să fie contrazis de motivarea deciziilor Curții Militare de Apel și Curții Supreme de Justiție, care indică faptul că ar fi existat, în dosarul instanței, un mandat emis de Parchetul de pe lângă Curtea Supremă de Justiție, ce autoriza interceptarea convorbirilor domnului P. Pe de altă parte, Guvernul se referă, de asemenea, în observațiile sale complementare, la un mandat de interceptare pe care procurorul l-ar fi emis la o dată ulterioară primelor interceptări ale convorbirilor reclamantului și care l-ar fi vizat personal de această dată (§ 66). În orice caz, existența sau inexistența unei astfel de autorizații nu constituie un element decisiv deoarece, presupunând chiar că aceasta ar fi existat și că cerințele dreptului intern în materie de interceptare a convorbirilor telefonice ar fi fost respectate, rămâne de analizat dacă legea însăși – în redactarea de la data faptelor – era susceptibilă să-l protejeze pe reclamant împotriva arbitrarului autorităților, prevăzând garanții suficiente într-un domeniu atât de sensibil cum este dreptul la respectarea vieții private. Curtea admite – după exemplul Guvernului – că prezenta cauză prezintă similitudini cu Cauza Klass c Germaniei(Hotărârea din 6 septembrie 1978, seria A nr. 28), în măsura în care ingerința în dreptul la respectarea vieții private a reclamantului viza și apărarea siguranței naționale. În această materie, Curtea a admis că existența unor dispoziții legale atribuind competențe de supraveghere secretă a corespondenței și a telecomunicațiilor, putea, într-o situație excepțională, să se dovedească necesară într-o societate democratică și că legiuitorul național se bucura de o anumită putere discreționară, care nu era însă nelimitată (Klass, § 49 infine). Este adevărat că, în timp ce cauza Klass, a oferit prilejul constatării neîncălcării art. 8, motivat de faptul că legea germană privind siguranța națională (Legea “G10”) cuprindea garanții adecvate și suficiente pentru a proteja indivizii de eventualele abuzuri ale autorităților ( v , în același sens, și Weber și Saravia, § 137), Curtea nu este convinsă că în cauza de față este vorba de aceeași situație. Într-adevăr, analiza detaliată a cerințelor legislației române aplicabile și a impedimentelor de fapt eventual întâlnite de orice persoană care se consideră lezată de o măsură de interceptare a comunicațiilor sale reliefează absența unor garanții adecvate, situație care este incompatibilă cu gradul minim de protecție impus de preeminența dreptului într-o societate democratică. În caz de amenințare la adresa siguranței naționale, convorbirile telefonice puteau fi interceptate, în temeiul art. 13 din Legea nr. 51/1991, de către serviciile speciale ale Serviciului Român de Informații pentru o durată de 6 luni, cu simpla autorizare a procurorului (§ 41 ). Acesta avea dreptul, la cererea serviciilor speciale, să prelungească ulterior durata interceptărilor pentru termene de câte 3 luni, consecutiv, fără ca legea să prevadă vreo limită temporală[50] . În acest caz era vorba, în mod cert, de măsuri ce încalcă grav dreptul la respectarea vieții private a particularilor, lăsate la discreția procurorului. Or, Curtea a statuat deja că procurorii români, acționând în calitate de magistrați ai ministerului public, nu îndeplineau cerința de a fi independenți față de puterea executivă[51]. Autorizația procurorului de a proceda la interceptarea convorbirilor nu era susceptibilă, la data faptelor, de vreun control a priori din partea unui judecător sau a unei autorități independente, fie că era vorba de un control din oficiu sau la cererea părții în cauză; din lectura dispozițiilor naționale în vigoare reiese faptul că persoanele ce făceau obiectul interceptărilor propriilor convorbiri nu erau, de altfel, informate în niciun moment cu privire la acest aspect, iar legea nu prevedea nicio posibilitate de a introduce un recurs în fața unei instanțe ( v , per a contrario, Kruslin § 34). Articolul 911 – 5 C.pr.pen. anterior nu obliga nici serviciile secrete, nici procurorul să depună la dosarul instanței sesizate cu o acuzație penală documentația pe care acestea s-au bazat atunci când au solicitat și, respectiv, au autorizat interceptarea convorbirilor, așa cum a arătat în mod expres reclamantul în excepția sa de neconstituționalitate a art. 911 – 5 din CPP . Or, aceste lacune ale legii par să fi condus, în speță, la o imposibilitate pentru instanțele sesizate cu acuzația penală îndreptată împotriva reclamantului de a verifica temeinicia autorizației emise de parchet; astfel, aceste instanțe s-au limitat la a controla respectarea condițiilor de formă în ceea ce privește interceptările propriu-zise, procesele-verbale și transcrierile convorbirilor interceptate (§ 76). În opinia Curții, simpla posibilitate pentru un particular – prevăzută de art. 16 în fine din Legea nr. 51/1991 – de a sesiza comisiile pentru apărare și ordine publică ale celor două camere ale Parlamentului național nu ar putea compensa lipsa oricărui control a priori sau a posteriori al interceptărilor de către o autoritate judiciară independentă și imparțială. Așa cum era reglementat de lege, controlul exercitat de puterea legislativă părea mai degrabă teoretic și, în orice caz, lipsit de efect practic pentru individ, în măsura în care o persoană pusă sub ascultare nu era încunoștințată de existența unor astfel de măsuri secrete în privința sa. Mai mult, legea nu prevedea nicio sancțiune sau măsură pe care comisiile parlamentare ar fi putut să le ia în caz de încălcare a legii de către autoritățile ce au efectuat sau au autorizat interceptările ( v , per a contrario, Klass §§ 53 și 55). Curtea constată că, în prezent, Codul de procedură penală cuprinde numeroase garanții în materie de interceptare și transcriere a convorbirilor, de arhivare a datelor pertinente și de distrugere a celor nerelevante; acest lucru este certificat de Legile nr. 281/2003[52] și 356/2006[53] privind modificarea Codului de procedură penală, care impun ca operațiunile de interceptare și înregistrare a comunicațiilor efectuate prin telefon sau prin orice alt mijloc electronic să fie realizate în baza unei autorizații motivate, dată de un judecător (§82). Curtea remarcă faptul că, în pofida modificărilor aduse Codului de procedură penală prin Legile nr. 281/2003 și 356/2006, măsurile de supraveghere în cazul unor potențiale amenințări la adresa siguranței naționale par să poată fi dispuse în prezent și de parchet, conform procedurii prevăzute de art. 13 din Legea nr. 51/1991, prevedere care nu a fost abrogată până în prezent. Acest lucru este confirmat de decizia Curții Constituționale nr. 766 din 7 noiembrie 2006, prin care judecătorul constituțional, sesizat de o instanță națională ce susținea tocmai neconstituționalitatea art. 13, motivat de faptul că acesta permitea eludarea garanțiilor prevăzute de Codul de procedură penală în materie de interceptare a comunicațiilor, a invocat caracterul special al Legii nr. 51/1991, pentru a justifica aplicarea sa în cazul unor fapte ulterioare intrării în vigoare a noii proceduri prevăzute de Codul de procedură penală. În concluzie, Curtea consideră că reclamantul nu s-a bucurat de gradul minim de protecție împotriva arbitrarului, impus de art. 8 din Convenție[54]. În Cauza Răducu c României[55], Curtea reamintește că, în contextul supravegherii secrete exercitate de autoritățile publice, dreptul intern trebuie să ofere protecție împotriva ingerinței arbitrare în exercitarea dreptului unei persoane protejat de art. 8 (Malone, , § 67 și Klass și alții c Germaniei, hotărâre din 6 septembrie 1978, seria A nr. 28, § 59). În speță, părțile convin asupra faptului că temeiul legal al ingerinței îl constituie art. 911 – 914 C.pr.pen. Curtea reamintește că a examinat deja aceste dispoziții legale, aplicabile în materie de interceptare a convorbirilor telefonice în România înainte de modificarea Codului de procedură penală prin Legea nr. 281/2003, într-o cauză în care a constatat că examinarea minuțioasă a acestora arăta deficiențe incompatibile cu gradul minim de protecție impus de supremația dreptului într-o societate democratică (Calmanovici §§ 121 – 126). Curtea observă că guvernul nu a oferit niciun element care să conducă la o concluzie diferită în prezenta cauză. Curtea observă, de asemenea, că noul cadru legislativ impus de Legea nr. 281/2003 care prevede numeroase garanții în materie de interceptare și de transcriere a convorbirilor, de arhivare a datelor relevante și de distrugere a celor care nu sunt relevante (Dumitru Popescu, §§ 45 – 46 și 82), ulterior faptelor în cauză, nu poate influența concluzia Curții în prezenta cauză. Prin urmare, a fost încălcat art. 8 din Convenție (§94). Dacă, în cauză, autorizarea s-ar fi dat (de procuror) anterior Legii nr. 281/2003, (și nu în baza ordonanței nr. 002034 din 31.10.2003, ca în realitate) ea trebuia prelungită conform procedurii penale și a art. 13 din Legea nr. 51/1991 , modificat (prin Legea nr. 281), de instanță. după iunie 2003. și prin pct. 47 din Legea nr. 356 din 21 iulie 2006 în vigoare din 6 septembrie 2006 , interceptarea și înregistrarea convorbirilor sau comunicărilor efectuate prin telefon ori prin orice mijloc electronic de comunicare se realizează cu autorizarea motivată a judecătorului. Mai ar fi o variantă de interpretare, pe care o prezentăm și ca lege ferenda. Modificarea adusă prin art. X din Legea nr. 281/2003 privește doar activitatea judiciară, și nu și aceea extrajudiciară , privind strict securitatea națională, fără implicații penale, procesuale. Dealtfel, în această situație, prevenind abuzurile, controlul independent, deși nu ar veni de la o instanță, – căci nu vorbim de o urmărire penală – ar exista, venind din partea CSAT, organism administrativ exterior[56]. Dar, în această interpretare, nu am avea cum să folosim interceptările în procesul penal, pentru că nu au caracter procesual penal legal, nefiind autorizate sub regimul dreptului procesual penal; s-ar putea folosi doar indirect[57]informații obținute pe această cale. Serviciul tehnic al D. N. A. trebuie să acționeze numai în condițiile prestabilite de Codul de procedură penală, ca organ de punere în executare a autorizării supravegherii tehnice. Aducerea înregistrărilor în parchet sau în instanță ar contraveni legislației secretului de stat. Dealtfel, întreaga activitate nu trebuie desfășurată în calitate de organe de cercetare specială, pentru că activitatea organelor de cercetare specială se desfășoară , evident, în raport de exigențele codului de procedură penală[58]. În acest fel ar trebui citit art. 11 alin. 1 lit. d) din Legea nr. 51/1991: “Informații din domeniul siguranței naționale pot fi comunicate: […] d) organelor de urmărire penală, când informațiile privesc săvârșirea unei infracțiuni.” Secretul se răsfrânge și asupra organelor de urmărire penală – dar altele decât cele speciale -, căci odată dobândite cauzei trebuie comunicate și celorlalte părți[59], putând fi folosite ca atare în instanță și de către acestea; am fi într-un impas; doar caracterul de ședință secretă nu ar acoperi încălcarea legii secretului de stat, datele din dosar devenind oricum publice[60]. Dealtfel, Senatul a adoptat , în calitate de Cameră decizională, proiectul de lege privindsecuritatea cibernetică a României, prin care se constituie Sistemul Național de Securitate Cibernetică . Într-un comunicat remis presei, Partidul Național Liberal cere Curții Constituționale a României să constate neconstituționalitatea Legii privind securitatea cibernetică a țării[61]. PNL susține că Legea privind securitatea cibernetică a României este neconstituțională deoarece încalcă principiul legalității , drept fundamental pentru buna funcționare a statului de drept. În sesizarea depusă se arată că textul actului normativ nu respectă prevederi din Legea nr. 24/2000 privind normele de tehnică legislativă pentru elaborarea actelor normative. Prin această lege , deținătorii de infrastructuri cibernetice vor trebui să se supună unor constrângeri generate de instituții ale sistemului național de securitate al țării . Potrivit PNL, Legea privind securitatea cibernetică a României are probleme fundamentale de concepție, propunând o serie de măsuri cu efect limitativ asupra dreptului la viață privată în zona digitală și încalcă reglementările europene discutate pe subiectul securității informației. “Prin această lege în mod mascat se restrâng drepturi și libertăți ale cetățeanului prin permiterea accesului la infrastructură cibernetică și la datele conținute în baza unei simple motivări comunicate de instituțiile abilitate și nominalizate prin lege fără existența unei aprobări judecătorești, conform Codului de procedura penală și cerințelor adoptate de Curtea Constituțională prin Deciziile 440/2014 și 461/2014. Legea încalcă dispozițiile art. 148, alin (2) și următoarele din Constituția României, prin netranspunerea corectă reglementărilor comunitare în materie”. Examinând excepția de neconstituționalitate, Curtea Constituțională[62] admite excepția de neconstituționalitate ridicată de Judecătoria Constanța – S. penală, din oficiu, în Dosarul nr. 11.972/212/2014 și de Judecătoria Târgoviște, din oficiu, în Dosarul nr. 4.753/315/2014 și constată că dispozițiile Legii nr. 82/2012 privind reținerea datelor generate sau prelucrate de furnizorii de rețele publice de comunicații electronice și de furnizorii de servicii de comunicații electronice destinate publicului, precum și pentru modificarea și completarea Legii nr. 506/2004 privind prelucrarea datelor cu caracter personal și protecția vieții private în sectorul comunicațiilor electronice sunt neconstituționale. Totodată, Curtea constată că prevederile art. 152 C.pr.pen. sunt constituționale . Curtea de Justiție a Uniunii Europene a arătat că măsurile dispuse prin Directiva 2006/24/CE, transpusă în legislația națională prin Legea nr. 82/2012 , reprezintă o ingerință în drepturile garantate prin art. 7 și art. 8 din Cartă, care nu respectă principiul proporționalității între măsurile luate și interesul public ocrotit. S-a constatat[63] că păstrarea datelor în scopul asigurării eventualului acces al autorităților naționale competente la acestea, astfel cum este prevăzută de dispozițiile Directivei 2006/24/CE, privește în mod direct și specific viața privată și, în consecință, drepturile garantate prin art. 7 din Cartă și că o astfel de stocare a datelor încalcă și prevederile art. 8 din Cartă, întrucât constituie o prelucrare a unor date cu caracter personal, în sensul acestui articol, și trebuie să îndeplinească cerințele de protecție a datelor care decurg din articolul menționat ( § 29). În sensul încălcării prevederilor art. 7 și art. 8 din Cartă, instanța europeană a concluzionat că obligația impusă prin art. 3 și art. 6 din Directiva 2006/24/CE furnizorilor de servicii de comunicații electronice accesibile publicului sau de rețele de comunicații publice de a păstra pentru o anumită perioadă date referitoare la viața privată a unei persoane și la comunicațiile sale, precum cele prevăzute la art. 5 din această directivă constituie per se o ingerință în drepturile garantate prin art. 7 din Cartă ( § 34). S-a constatat, totodată, că aceeași obligație constituie o ingerință în dreptul fundamental la protecția datelor cu caracter personal garantat la art. 8 din Cartă, întrucât prevede o prelucrare a datelor cu caracter personal ( § 36). Persoanele ale căror date au fost păstrate trebuie să beneficieze de garanții suficiente care să asigure o protecție eficientă împotriva abuzurilor și a oricărui acces sau utilizări ilicite (§ 54). Curtea de Justiție a Uniunii Europene a mai reținut că Directiva 2006/24/CE s-ar aplica chiar și acelora în privința cărora nu există în prealabil indicii că ar putea avea vreo legătură, chiar indirectă sau îndepărtată, cu săvârșirea unor infracțiuni grave ( § 31). S-a mai reținut că Directiva 2006/24/CE nu prevede că accesul autorităților naționale la datele stocate nu este condiționat de controlul prealabil efectuat de către o instanță sau de o entitate administrativă independentă. Pentru motivele arătate, Curtea de Justiție a Uniunii Europene a hotărât că legiuitorul Uniunii a încălcat, prin dispozițiile Directivei 2006/24/CE, principiul proporționalității, această directivă contravenind prevederilor art. 7, art. 8 și art. 52 alin. (1) din Cartă ( § 69). Pe de altă parte, se constată că Legea nr. 82/2012 a fost adoptată de Parlament ca urmare a pronunțării de către instanța constituțională a Deciziei nr. 1.258 din 8 octombrie 2009[64], prin care s-a constatat că dispozițiile Legii nr. 298/2008 privind reținerea datelor generate sau prelucrate de furnizorii de servicii de comunicații electronice destinate publicului sau de rețele publice de comunicații, precum și pentru modificarea Legii nr. 506/2004 privind prelucrarea datelor cu caracter personal și protecția vieții private în sectorul comunicațiilor electronice sunt neconstituționale, Legea nr. 298/2008 reprezentând prima transpunere în legislația națională a Directivei 2006/24/CE. Prin Decizia nr. 1.258 din 8 octombrie 2009, Curtea a reținut că art. 1 alin. (2) din Legea nr. 298/2008 include în categoria datelor de trafic și localizare a persoanelor fizice și juridice și “datele conexe necesare pentru identificarea abonatului sau a utilizatorului înregistrat”, fără însă a defini în mod expres ce se înțelege prin sintagma “date conexe”. S-a arătat că lipsa unei reglementări legale precise, care să determine cu exactitate sfera acelor date necesare identificării persoanelor fizice sau juridice utilizatoare, deschide posibilitatea unor abuzuri în activitatea de reținere, prelucrare și utilizare a datelor stocate de furnizorii serviciilor de comunicații electronice destinate publicului sau de rețele publice de comunicații și că limitarea exercițiului dreptului la viață intimă și la secretul corespondenței și a libertății de exprimare, de asemenea, trebuie să aibă loc într-o manieră clară, previzibilă și lipsită de echivoc, astfel încât să fie îndepărtată, pe cât posibil, eventualitatea arbitrarului sau a abuzului autorităților în acest domeniu. De asemenea, Curtea Constituțională a observat aceeași manieră ambiguă de redactare, neconformă cu normele de tehnică legislativă, a dispozițiilor art. 20 din Legea nr. 298/2008, potrivit cărora, “În scopul prevenirii și contracarării amenințărilor la adresa securității naționale, organele de stat cu atribuții în acest domeniu pot avea acces, în condițiile stabilite prin actele normative ce reglementează activitatea de realizare a securității naționale, la datele reținute de furnizorii de servicii și rețele publice de comunicații electronice”. ( § 41). În ceea ce privește posibilitatea organelor de stat cu atribuții în domeniul prevenirii și contracarării amenințărilor la adresa securității naționale de a avea acces la datele reținute de furnizorii de servicii și rețele publice de comunicații electronice, prevăzută la art. 20 din Legea nr. 298/2008, Curtea constată că dreptul acestor organe de stat de a avea acces la datele reținute se regăsește în cuprinsul art. 16 alin. (1) din Legea nr. 82/2012, potrivit căruia “Furnizorii de rețele publice de comunicații electronice și furnizorii de servicii de comunicații electronice destinate publicului au obligația ca, la solicitarea organelor de urmărire penală, a instanțelor de judecată și a organelor de stat cu atribuții în domeniul securității naționale, formulată în aplicarea dispozițiilor Codului de procedură penală, precum și a celor din legile speciale în materie, să transmită acestora, în cel mult 48 de ore de la data solicitării, datele reținute potrivit prezentei legi”, text ce reglementează o situație asemănătoare cu cea prevăzută de legea veche (§51). Procedând la efectuarea controlului de constituționalitate al Legii nr. 82/2012, Curtea constată că prevederile art. 26, art. 28 și art. 30 din Constituție reglementează dreptul la viață intimă, familială și privată, secretul corespondenței, precum și libertatea de exprimare, condiții în care obiectul de reglementare al legii criticate intră în sfera de protecție a acestor texte constituționale. Legea criticată, antamând probleme ce țin de protecția drepturilor constituționale invocate, reprezintă o intervenție legislativă în sfera acestora, motivată chiar de scopul acestei legi, care coincide, la nivel național, cu cel al Directivei 2006/24/CE și constă în prevenirea, descoperirea și cercetarea infracțiunilor grave de către organele de urmărire penală, instanțele de judecată și organele de stat cu atribuții în domeniul siguranței naționale, scop pe deplin realizat prin legea supusă controlului de constituționalitate (§53). Analizând dispozițiile Legii nr. 82/2012, precum și considerentele de principiu cuprinse în Hotărârea Curții de Justiție a Uniunii Europene din 8 aprilie 2014, prin care Directiva 2006/24/CE a fost declarată nevalidă, și în Decizia Curții Constituționale nr. 1.258 din 8 octombrie 2009, Curtea reține că acestea sunt aplicabile, în principiu, și Legii nr. 82/2012. Solicitările de acces la datele reținute în vederea utilizării lor în scopul prevăzut de lege, formulate de către organele de stat cu atribuții în domeniul securității naționale, nu sunt supuse autorizării sau aprobării instanței judecătorești, lipsind astfel garanția unei protecții eficiente a datelor păstrate împotriva riscurilor de abuz precum și împotriva oricărui acces și a oricărei utilizări ilicite a acestor date. Această împrejurare este de natură a constitui o ingerință în drepturile fundamentale la viață intimă, familială și privată și a secretului corespondenței și, prin urmare, contravine dispozițiilor constituționale care consacră și protejează aceste drepturi (§63).. Din analiza “legilor speciale în materie”, la care art. 16 alin. (1) din Legea nr. 82/2012 face trimitere, Curtea constată că organele de stat cu atribuții în domeniul securității naționale pot accesa și folosi datele stocate fără a fi nevoie de autorizarea instanței de judecată. Astfel, Legea nr. 51/1991 privind securitatea națională a României, republicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 190 din 18 martie 2014, stabilește, la art. 8, organele de stat cu atribuții în domeniul securității naționale, acestea fiind Serviciul Român de Informații, Serviciul de Informații Externe și Serviciul de Protecție și Pază, iar la art. 9 prevede că Ministerul Apărării Naționale, Ministerul Afacerilor Interne și Ministerul Justiției își organizează structuri de informații cu atribuții specifice domeniilor lor de activitate. Curtea mai constată că, potrivit art. 13 lit. e) din lege, organele cu atribuții în domeniul securității naționale pot, în condițiile existenței unor amenințări la adresa siguranței naționale a României, astfel cum sunt definite acestea la art. 3 din Legea nr. 51/1991, să solicite obținerea datelor generate sau prelucrate de către furnizorii de rețele publice, de comunicații electronice ori furnizorii de servicii de comunicații electronice destinate publicului, altele decât conținutul acestora, și reținute de către aceștia potrivit legii, fără ca acest articol ori art. 14 din lege să prevadă că această solicitare trebuie să fie autorizată de către judecător. Curtea reține, de asemenea, că, potrivit art. 9 din Legea nr. 14/1992 privind organizarea și funcționarea Serviciului Român de Informații, “În vederea stabilirii existenței amenințărilor la adresa securității naționale, prevăzute la art. 3 din Legea nr. 51/1991 privind siguranța națională a României, cu modificările ulterioare, serviciile de informații pot efectua, cu respectarea legii, verificări prin: […] e) obținerea datelor generate sau prelucrate de către furnizorii de rețele publice de comunicații electronice sau furnizorii de servicii de comunicații electronice destinate publicului, altele decât conținutul acestora, și reținute de către aceștia potrivit legii.” Dar, la fel ca și prevederile Legii nr. 82/2012 și ale Legii nr. 51/1991, nici dispozițiile Legii nr. 14/1992 nu prevăd obligația acestui serviciu de informații de a obține autorizarea judecătorului pentru a avea acces la datele stocate. Totodată, Curtea reține că Legea nr. 1/1998 privind organizarea și funcționarea Serviciului de Informații Externe[65] prevede la art. 10 alin. (1) că “Serviciul de Informații Externe este autorizat să folosească persoane juridice sub acoperire, înființate în condițiile legii, să utilizeze metode specifice, să creeze și să dețină mijloace adecvate pentru obținerea, verificarea, protecția, evaluarea, valorificarea și stocarea datelor și informațiilor referitoare la siguranța națională”, iar, conform alin. (3) al aceluiași articol, “Folosirea mijloacelor de obținere, verificare și valorificare a datelor și a informațiilor nu trebuie să lezeze în niciun fel drepturile sau libertățile fundamentale ale cetățenilor, viața particulară, onoarea sau reputația lor ori să îi supună la îngrădiri ilegale”. De asemenea, potrivit art. 11 al Legii nr. 1/1998, “Serviciul de Informații Externe are dreptul, în condițiile prevăzute de lege, să solicite și să obțină de la autoritățile publice române, agenți economici, alte persoane juridice, precum și de la persoane fizice informații, date sau documente necesare îndeplinirii atribuțiilor sale”. Prin urmare, Curtea constată că Legea nr. 1/1998 nu reglementează în mod distinct accesul Serviciului de Informații Externe la datele reținute de furnizorii de rețele publice de comunicații electronice și furnizorii de servicii de comunicații electronice destinate publicului, acest acces fiind însă reglementat de art. 13 din Legea nr. 51/1991, fără a fi condiționat deci de autorizarea prealabilă a unei instanțe judecătorești (§66). Or, lipsa unor astfel de autorizări a fost criticată, printre altele, și de către Curtea de Justiție a Uniunii Europene prin Hotărârea din 8 aprilie 2014, această lipsă echivalând cu insuficiența garanțiilor procesuale necesare ocrotirii dreptului la viața privată și a celorlalte drepturi consacrate de art. 7 din Carta drepturilor și libertăților fundamentale și a dreptului fundamental la protecția datelor cu caracter personal, consacrat de art. 8 din Cartă ( § 67). Referitor la critica de neconstituționalitate formulată cu privire la prevederile art. 152 C.pr.pen. acest text care reglementează una din metodele speciale de supraveghere sau cercetare prevăzute de titlul IV capitolul IV C.pr.pen. este cel care asigură controlul judecătoresc asupra activităților reglementate de lege, constituind tocmai garanția procedurală a dreptului la viața intimă, familială și privată, prevăzut la art. 26 din Constituție, invocat în susținerea excepției de neconstituționalitate. Este evident că, în condițiile inexistenței unei legi care să reglementeze procedura reținerii și stocării datelor, art. 152 C.pr.pen. rămâne fără aplicabilitate practică, dar această împrejurare nu se constituie într-un viciu de neconstituționalitate, textul urmând a deveni incident imediat ce este adoptată o nouă lege referitoare la reținerea datelor. Așa fiind, Curtea apreciază că dispozițiile art. 152 C.pr.pen. nu încalcă prevederile Constituției, astfel încât critica având acest obiect urmează a fi respinsă ca neîntemeiată. În consecință, reglementarea legală poate fi susceptibilă de a genera abuzuri în activitatea practică. Fără standarde corespunzătoare de asigurare a nivelului de securitate și confidențialitate care să poată fi controlate efectiv, legea poate fi folosită antrenând contradicții iremediabile în aplicarea practică. Ridicarea propusă a standardului de probațiune de la „o suspiciune rezonabilă” la „indicii temeinice” apare ca fiind nu numai justificată, dar și necesară asigurării garanțiilor drepturilor fundamentale ale persoanei cercetate. Noua modificare are ca scop înlăturarea situațiilor subiective, care pot genera abuzuri în adoptarea măsurilor de supraveghere. Prin urmare, Prin Decizia nr. 633/2018, Curtea Constituțională constată că dispozițiile art. I pct.69 din proiect, referitoare la art.139 alin.(1) lit. a) C. pr. pen., sunt constituționale, în raport cu criticile formulate. întrucât art.139 alin.(31), nou-introdus, prevede că înregistrările realizate în locuri publice pot constitui mijloace de probă, indiferent de cine le realizează. Prin urmare, opțiunea legiuitorului de a nu permite folosirea ca mijloace de probă a înregistrărilor realizate în condițiile strict menționate este una firească, de natură a spori garanțiile privind dreptul la viață intimă și privată, prevăzut în Constituție. Pentru aceste motive, Curtea constată că „dispozițiile art. I pct.70, referitoare la art.139 alin.(3) C. pr. pen., sunt constituționale prin raportare la criticile formulate”[66]. Referitor la informații vehiculate în spațiul public despre ideea unor cheltuieli efectuate în mod nelegal de către D.N.A. din „fonduri operative”, instituția a fost supusă, în mod periodic, „controalelor Curții de Conturi a României, de regulă o dată la 3 ani, însă au existat și controale anuale, ultimul dintre acestea fiind efectuat în perioada ianuarie – februarie 2018 (audit public extern asupra anului 2017), ocazie cu care nu au fost constatate niciun fel de deficiențe/abateri, motiv pentru care a fost eliberat CERTIFICATUL DE CONFORMITATE”[67] Cu referire la așa-zisele ”fonduri operative”, D.N.A. a arătat că „ nu are cuprinse în buget asemenea fonduri, ci, în conformitate cu art. 4 alin. (4) din O. U. G. nr. 43/2002, actualizată, în bugetul D. N. A. se regăsește un fond de 2.000.000 lei prevăzut cu destinație specială, anume, organizarea și constatarea infracțiunilor flagrante de corupție”.
INVIOLABILITATEA DOMICILIULUI PERSONAL AL JUDECĂTORILOR ȘI SOȚIILOR LOR În materia drepturilor personale, cum sunt dreptul la viață intimă și libertatea de exprimare, precum și a prelucrării datelor cu caracter personal, regula unanim recunoscută este aceea a garantării și respectării acestor drepturi, respectiv a confidențialității, statul având, în acest sens, obligații majoritar negative, de abținere, prin care să fie evitată, pe cât posibil, ingerința sa în exercițiul dreptului sau al libertății. Curtea, la data de 21 și 23 noiembrie 2011, statuând în Adunare Plenară în conformitate cu art. 4 din Protocolul nr. 6 adițional al Acordului general privind imunitățile Consiliului Europei; Văzând scrisoarea guvernului român din 16 noiembrie 2011 cerând ridicarea imunitarii atașate funcției judecătorului B. relative la ancheta penală nr. 82/P/2011 deschisă împotriva Doamnei Gabriela Victoria B., soția judecătorului B., de către D.N.A ; Văzând scrisorile grefierului din data de 14 și 21 octombrie 2011 adresate Reprezentanței permanente a României în care au fost aduse la cunoștința autorităților române preocupările președintelui Curții în raport cu conformitatea la regulile în materie de imunități a percheziției condusă la 6 octombrie 2011 la domiciliul judecătorului B. ; Văzând articolul 51 din Convenția europeană a drepturilor omului, articolul 40 din Statutul Consiliului Europei și articolele 1 și 4 din Protocolul nr. 6 adițional al Acordului general privind imunitățile Consiliului Europei; Considerând ca noțiunile de Stat «acreditant» și de Stat «acreditar» din Convenția de la Viena privind raporturile diplomatice din 18 aprilie 1961 nu se aplică la relațiile între o organizație internațională, precum Consiliul Europei, și unul din statele sale membre, și astfel nu se exclude imunitatea prin faptul ca Statul reclamant este Înalta Parte contractanta al cărei judecător ales este vizat; Considerând ca imunitatea care rezulta din textele pertinente se aplica judecătorilor și șotiilor lor; Considerând ca percheziția efectuata în 6 octombrie 2011 la domiciliul Domnului și Doamnei B. în România a violat imunitatea judecătorului B. , atât în ceea ce îl privește cat și în ceea ce o privește pe șotia sa; Considerând ca imunitatea nu este acordata judecătorilor pentru beneficiu personal ci pentru a asigura exercitarea independenta a funcțiilor lor; După ce l-a audiat pe judecătorul B. și a luat act de cererea sa de a i se ridica imunitatea decide : 1. Privilegiile și imunitățile vizate de Acordul general privind imunitățile Consiliului Europei și de Protocolul nr. 6 adițional, în special imunitatea împotriva anchetelor penale și inviolabilitatea domiciliului personal al judecătorilor și soțiilor lor, se aplica atât judecătorului Corneliu B. cât și soției sale în toate statele membre ale Consiliului Europei, inclusiv în România. 2. Imunitatea atașata funcției judecătorului B. poate fi ridicată în ceea ce o privește pe soția sa Gabriela Victoria B., fără să dăuneze scopului în care a fost acordată. Imunitatea este deci ridicată în ceea ce o privește pe Doamna B. , în măsura strict necesară a anchetei nr. 82/P/2011 a D.N.A. menționată în cererea guvernului român din 16 noiembrie 2011. 3. Partea cererii care tinde spre ridicarea imunitarii judecătorului B. însuși este respinsă, Curtea nefiind convinsă că imunitatea împiedică realizarea actului de justiție sau că imunitatea ar putea fi ridicată fără a dauna scopului pentru care a fost acordată. 4. Ridicarea imunității nu are efect retroactiv[68]. SERVICIILE SECRETE ALE STATULUI NU SUNT ORGANE DE URMĂRIRE SAU DE CERCETARE PENALĂ, NEFIIND PREVĂZUTE CA ATARE ÎN CODUL DE PROCEDURĂ PENALĂ „Ce finanțează SRI-ul, în afară de afaceri? Și partide, și ONG-uri, și canale de media? Nu cumva o mare parte a mecanismelor de funcționare ale statului român se află sub un alt control decât cel democratic? Nu cumva partidele politice coabitează cu SRI-ul pentru că prin reprezentanți sunt și ele parte la gestionarea și tocarea banilor? De ce nu se preocupă D.N.A. -ul sau DIICOT-ul de cercetarea afacerilor gestionate de SRI și a corupției din serviciu? De ce ANAF-ul funcționează ca un braț financiar al SRI, nu al Ministerului Finanțelor? Și de ce partidele politice evită să abordeze asemenea subiecte?”[69] Întrebările sunt nenumărate pentru că „vorbim despre un nivel subteran al economiei pe care nu-l controlează nici Guvernul, nici Parlamentul. Nimeni, nimeni, nimeni! Și dacă un asemenea etaj scapă controlului democratic ne putem aștepta ca banii negri din această economie paralelă controlată de SRI să ajungă cine știe unde. Bugete necontrolate, venituri neevidențiate și cheltuieli după bunul plac? De ce n-a vrut și nu vrea PSD-ul să arunce o privire în domeniul financiar al activității SRI, SPP și STS? ”[70] Parlamentul României n-a controlat serviciile secrete. Câte firme sub acoperire are SRI-ul și cu ce profit? La ce sunt folosiți banii din aceste companii, în ce domenii operează, cit de solide sunt produsele lor, cum câștigă ele contractele, ce raporturi au cu celelalte societăți comerciale aflate în competiție? Curtea Constituțională admite excepția de neconstituționalitate ridicată în Dosarul nr.52.586/3/2011 Tribunalului București — S. I penală și constată că sintagma „ori de alte organe specializate ale statului” din cuprinsul dispozițiilor art.142 alin.(1) C.pr.pen. este neconstituțională. Art.139 alin.(1) C.pr.pen. prevede că supravegherea tehnică se dispune de judecătorul de drepturi și libertăți, atunci când sunt îndeplinite cumulativ următoarele condiții: există o suspiciune rezonabilă cu privire la pregătirea sau săvârșirea unei infracțiuni dintre cele prevăzute la alin.(2) al art.139; măsura este proporțională cu restrângerea drepturilor și libertăților fundamentale, date fiind particularitățile cauzei, importanța informațiilor ori a probelor ce urmează a fi obținute sau gravitatea infracțiunii; probele nu ar putea fi obținute în alt mod sau obținerea lor ar presupune dificultăți deosebite ce ar prejudicia ancheta ori există un pericol pentru siguranța persoanelor sau a unor bunuri de valoare. Curtea constată că legiuitorul a inclus, în cuprinsul art.142 alin.(1) C. pr. pen., pe lângă procuror, organul de cercetare penală și lucrătorii specializați din cadrul poliției și al altor organe specializate ale statului. Aceste organe specializate ale statului nu sunt definite nici în mod expres, nici în mod indirect în cuprinsul Codului de procedură penală. De asemenea, norma criticată nu prevede nici domeniul de activitate specific acestora, în condițiile în care, în România, activează, potrivit unor reglementări speciale, numeroase organe specializate în diverse domenii. Astfel, în afara Serviciului Român de Informații, care, potrivit art.1 și art.2 din Legea nr.14/1992 privind organizarea și funcționarea Serviciului Român de Informații[71] și art.6 și art.8 din Legea nr.51/1991 privind securitatea națională a României[72] are atribuții exclusiv în domeniul siguranței naționale, neavând atribuții de cercetare penală, conform art.13 din Legea nr.14/1992, există și alte servicii cu atribuții în domeniul securității naționale, precum și o multitudine de organe specializate ale statului cu atribuții în varii domenii, cum sunt, cu titlu exemplificativ, Garda Națională de Mediu, Gărzile Forestiere, Autoritatea Națională pentru Protecția Consumatorilor, Inspectoratul de Stat în Construcții, Consiliul Concurenței sau Autoritatea de Supraveghere Financiară, niciuna dintre acestea neavând atribuții de cercetare penală. Având în vedere aceste argumente, Curtea reține că sintagma „ori de alte organe specializate ale statului” apare ca fiind lipsită de claritate, precizie și previzibilitate. Curtea Constituțională pune, în mod esențial, accentul pe respectarea exigențelor de calitate a legislației interne, și, în acest sens, reține că este justificată opțiunea legiuitorului ca mandatul de supraveghere tehnică să fie pus în executare doar de către procuror și de către organele de cercetare penală, care sunt organe judiciare, conform art.30 C. pr. pen., precum și de către lucrătorii specializați din cadrul poliției, în condițiile în care aceștia pot deține avizul de ofițeri de poliție judiciară, în condițiile art.55 alin.(5) C. pr. pen.. Această opțiune nu se justifică, însă, în privința includerii, în cuprinsul art.142 alin.(1) C. pr. pen., a sintagmei „alte organe specializate ale statului”, neprecizate în cuprinsul Codului de procedură penală sau în cuprinsul altor legi speciale[73]. Urmărirea penală se efectua de către organele de anchetă penală, iar în cazurile în care aceasta nu era obligatorie, urmărirea penală se efectua de către organele de cercetare penală ( Codul de procedură penală din 1 ianuarie 1937, republicat la 13 februarie 2948). 0rganele de anchetă penală erau anchetatorii penali din R. P. R.[74] și, prin Legea nr. 3, publicată în B. Of. 11 din 4 aprilie 1956, anchetatorii penali de securitate. Urmând exemplul sovietic, în 1952 a fost înființată Procuratura R. P. R. Organele securității de stat (chiar și azi în Rusia) nu au corespondent în nicio țară civilizată din lume. Doar în Germania nazistă poliția politică (Gestapo) a avut unități proprii operaționale și de anchetă, locuri destinate privării de libertate (de genul izolatorului de detenție preventivă F.S.B. din Lefortovo )[75]. Potrivit Codului de procedură penală intrat în vigoare la 1 ianuarie 1969, s-a desființat ancheta penală, urmărirea penală se efectua de către procuror și de organele de cercetare penală, subiecți procesuali oficiali ai fazei de urmărire penală. Cadrul organelor de cercetare penală era format din organele de cercetare penală ale securității, organele de cercetare penală ale miliției și organele de cercetare speciale (ofițeri anume desemnați)[76]. Competența organelor de cercetare ale securității în cauzele privind infracțiuni contra securității statului a fost extinsă , pentru fapte care pot afecta securitatea statului, și prin Legea nr. 7/1973 (divulgarea secretului economic) . După 1990, fiind desființată securitatea de stat, prin Decretul-lege nr. 12/1990[77], au dispărut ca organe de cercetare, organele securității ca atare. Doctrina a analizat situația S.R.I., S. I. E., S. P. P., S. T. S., raportat la procedura penală. În art. 13 din Legea nr. 14/1992 se prevede că organele S. R. I. nu pot efectua acte de cercetare penală, nu pot lua măsura reținerii sau arestării preventive și nici dispune de spații proprii de arest. S-a arătat[78] însă că “ la solicitarea organelor judiciare competente, cadre anume desemnate din S.R.I. pot acorda sprijin la realizarea unor activități de cercetare penală pentru infracțiuni contra securității naționale”[79], dar organele de informații nu acționează ca organe de cercetare penală. Articolul 142 alin.(1) C.pr.pen. nu vizează “activitățile tehnice”, întrucât activitatea de punere în executare a mandatului de supraveghere tehnică este prevăzută de procedura penală (art.142 alin. 1), ceea ce reprezintă o activitate judiciară, denumind “acte procesuale/procedurale” [80]. Organele care participă la realizarea acesteia, subliniem, vorbind de art. 141, pot fi numai organele de urmărire penală, dar asta nu înseamnă că înregistrări “tehnice” nu pot fi efectuate – legal sau nu – și de oricine altcineva[81]. În urma modificărilor aduse procedurii penale prin Legea nr. 141 din 14 noiembrie 1996[82] art. 224 C.pr.pen. de la acea dată a fost modificat astfel încât, alături de organele de urmărire penală și lucrătorii operativi din MI sunt competenți să efectueze acte premergătoare și lucrători operativi din celelalte organe de stat cu atribuții în domeniul siguranței naționale, anume desemnați în acest scop, pentru fapte care constituie, potrivit legii, amenințări la adresa siguranței naționale[83], cu autorizare prealabilă sau uneori confirmare[84] (ulterioară). Potrivit noului Cod de procedură penală[85] , organe de urmărire penală sunt: a) procurorul; b) organele de cercetare penală ale poliției judiciare; și c) organele de cercetare penală speciale. Organele de cercetare penală speciale efectuează acte de urmărire penală numai în condițiile art. 55 alin. (5) și (6), corespunzător specializării structurii din care fac parte, în cazul săvârșirii infracțiunilor de către militari sau în cazul săvârșirii infracțiunilor de corupție și de serviciu prevăzute de Codul penal săvârșite de către personalul navigant al marinei civile, dacă fapta a pus sau a putut pune în pericol siguranța navei sau navigației ori a personalului. Organele de cercetare penală ale poliției judiciare și organele de cercetare penală speciale amintite își desfășoară activitatea de urmărire penală sub conducerea și supravegherea procurorului[86] (art. 55 alin. 6). Atribuțiile organelor de cercetare penală ale poliției judiciare sunt îndeplinite de lucrători specializați din Ministerul Administrației și Internelor anume desemnați în condițiile legii speciale, care au primit avizul conform al procurorului general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție ori avizul procurorului desemnat în acest sens. Atribuțiile organelor de cercetare penală speciale sunt îndeplinite de ofițeri anume desemnați în condițiile legii, care au primit avizul conform al procurorului general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție. Codul de procedură penală anterior[87] prevedea( înart. 208) următoarele organe speciale , care efectuau cercetarea penală : a) ofițerii anume desemnați de către comandanții unităților militare corp aparte și similare, pentru militarii în subordine. Cercetarea putea fi efectuată și personal de către comandant; b) ofițerii anume desemnați de către șefii comenduirilor de garnizoană, pentru infracțiunile săvârșite de militari în afara unităților militare. Cercetarea putea fi efectuată și personal de șefii comenduirilor de garnizoană; c) ofițerii anume desemnați de către comandanții centrelor militare, pentru infracțiunile de competența instanțelor militare, săvârșite de persoanele civile în legătură cu obligațiile lor militare. Cercetarea putea fi efectuată și personal de către comandanții centrelor militare. La cererea comandantului centrului militar, organul de poliție efectua unele acte de cercetare, după care înaintau lucrările comandantului centrului militar; d) ofițerii poliției de frontieră, anume desemnați pentru infracțiunile de frontieră; e) căpitanii porturilor, pentru infracțiunile contra siguranței navigației pe apă și contra disciplinei și ordinii la bord, precum și pentru infracțiunile de serviciu sau în legătură cu serviciul, prevăzute în Codul penal, săvârșite de personalul navigant al marinei civile, dacă fapta a pus sau ar fi putut pune în pericol siguranța navei sau a navigației. În cazurile prevăzute la lit. a), b) și c), cercetarea penală se efectua în mod obligatoriu de organele speciale acolo prevăzute. Referitor la actele încheiate de unele organe de constatare, art. 61 actual corespunde vechiului art. 214, la care s-au adăugat , la lit. c), organele de ordine publică și siguranță națională, pentru infracțiunile constatate în timpul exercitării atribuțiilor prevăzute de lege. Organele de constatare au obligația să ia măsuri de conservare a locului săvârșirii infracțiunii și de ridicare sau conservare a mijloacelor materiale de probă. În cazul infracțiunilor flagrante, aceleași organe au dreptul de a face percheziții corporale sau ale vehiculelor, de a-l prinde pe făptuitor și de a-l prezenta de îndată organelor de urmărire penală. Când făptuitorul sau persoanele prezente la locul constatării au de făcut obiecții ori precizări sau au de dat explicații cu privire la cele consemnate în procesul-verbal, organul de constatare are obligația de a le consemna în procesul-verbal. Actele încheiate împreună cu mijloacele materiale de probă se înaintează, de îndată, organelor de urmărire penală. Procesul-verbal încheiat constituie act de sesizare a organelor de urmărire penală și nu poate fi supus controlului pe calea contenciosului administrativ. Observăm că întreaga economie a textului cantonează activitatea organelor securității naționale în sfera actelor de constatare, și nu în domeniul cercetării penale. Procurorul este cel care dispune efectuarea unor măsuri de supraveghere tehnică în vederea obținerii unor mijloace de probă, cum sunt convorbirile telefonice, care să fie valorificate în vederea obținerii adevărului.. Acte realizate de Serviciul Român de Informații nu constituie și nu pot constitui mult mai mult decât un simplu sprijin tehnic[88]. Atât timp cât activitatea organelor securității naționale se desfășoară sub conducerea și supravegherea procurorului (art. 55 alin. 6), ea nu constituie o ingerința a serviciilor secrete în justiție. Atât timp cât activitatea organelor securității naționale se desfășoară în sfera actelor de constatare, și nu în domeniul cercetării penale, ea este absolut legală și legitimă. Nemulțumirile autorilor excepției vizează modalitatea de interpretare și aplicare a legii, și nu numai aspecte de neconstituționalitate; discutarea existenței unor probe ilicite ( se afirmă în susținerea excepției de neconstituționalitate că „numeroase probe sunt obținute anterior datei aprobării mandatului de supraveghere”) nu vizează neconstituționalitatea[89]. Faptul că Ministerul Public dispune de un serviciu specializat care poate acoperi necesitățile tehnice de punere în executare a mandatului de supraveghere nu înlătură posibilitatea obținerii oricărui sprijin tehnic benefic de oriunde ar veni. Nu putem face un proces de intenție al diferitelor mecanisme de stat vizând un control social ocult din partea acestora [90]. Jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului cu privire la măsurile de supraveghere tehnică, respectiv Hotărârea din 26 aprilie 2007, pronunțată în Cauza Dumitru Popescu (2) împotriva României[91], și în cauze similare, a constatat neconvenționalitatea activităților de supraveghere tehnică efectuate de Serviciul Român de Informații[92]. Se afirmă faptul că, în ciuda acestei jurisprudențe europene, instanțele naționale continuă să motiveze intervenția judiciară și a altor organe. Includerea altor organe specializate ale statului în rândul celor care au atribuții de punere în executare a mandatului de supraveghere tehnică poate fi democratică, dacă este necesară și legitimă, în măsura în care activitățile desfășurate în condițiile Codul de procedură penală sunt proporționale cu scopul urmărit. Aceasta cred că este concluzia ce trebuie desprinsă din interpretarea deciziei nr. 51. Anticipând parcă intervenția printr-o OUG, Curtea apreciază că reglementarea în acest domeniu “nu poate fi realizată decât printr-un act normativ cu putere de lege, iar nu printr-o legislație infralegală, respectiv acte normative cu caracter administrativ, adoptate de alte organe decât autoritatea legiuitoare, caracterizate printr-un grad sporit de instabilitate sau inaccesibilitate”[93] . Pozițiile cele mai opuse, prezentate de-a latul lucrării, reflectă evoluția gândirii politico-juridice românești în aceste prime decenii ale noului secol. Înlăturând ideile extremiste, lăsând la o parte radicalismul unor formulări, pentru care ne cerem noi scuze, explicabile prin vehemența intereselor aduse în joc, se poate formula imaginea transformărilor sociale contemporane din țara noastră, prin noi relații la nivelul dreptului de proprietate prezente într-o lume globalizantă. Ne putem orientă pozitiv numai ținând seama de locul pe care îl ocupă România în fața celorlalte forțe multinaționale.
Curtea Constituțională constată că soluția legislativă cuprinsă în dispozițiile art. 281 alin. (1) lit. b) din Codul de procedură penală, care nu reglementează în categoria nulităților absolute încălcarea dispozițiilor referitoare la competența materială și după calitatea persoanei a organului de urmărire penală, este neconstituțională.
Din analiza dispozițiilor art. 282 din Codul de procedură penală , că, în cazul nulității relative, vătămarea se referă la o încălcare a normelor ce are drept consecință o afectare a drepturilor procesuale ale persoanei îndreptățite de a o invoca. Astfel, teoretic, orice încălcare de către organul de urmărire penală a normelor relative la drepturile procesuale poate determina o vătămare independent de respectarea regulilor de competență ale acestuia. În consecință, demonstrarea vătămării va putea fi realizată prin relevarea consecințelor actului organului de urmărire penală, printr-o modalitate independentă, ce nu implică, întotdeauna, analiza respectării competenței acestuia. Cu alte cuvinte, încălcarea de către organul de urmărire penală a normelor relative la drepturile procesuale poale produce o vătămare, chiar și atunci când normele de competență au fost respectate, situație în care vătămarea e mai ușor de dovedit, fiind precis determinată[94].
Dovedirea unei vătămări a drepturilor unei persoane exclusiv prin nerespectarea de către organul de urmărire penală a dispozițiilor referitoare la competența după materie și după persoană se transformă într-o probă greu de realizat de către cel interesat, ce echivalează, în fapt, cu o veritabilă probatio diabolica, și implicit determină încălcarea dreptului fundamental la un proces echitabil. Tocmai de aceea legiuitorul codurilor de procedură penală anterioare a prevăzut sub sancțiunea nulității absolute nerespectarea normelor de competență materială și după calitatea persoanei a organului de urmărire penală, vătămarea procesuală fiind, în această situație, prezumată iuris et de iure.
Curtea constată că, prin eliminarea din categoria nulităților absolute a nerespectării dispozițiilor referitoare la competența materială și după calitatea persoanei a organului de urmărire penală, legiuitorul nu și-a îndeplinit obligația ce decurge din respectarea principiului legalității, ceea ce contravine art. 1 alin. (3) și (5) și art. 21 alin. (3) din Constituție.
Legea procesual penală delimitează conceptual cele trei noțiuni: probă, mijloc de probă și procedeu probatoriu. Cu toate că, deși deseori, în limbajul juridic curent noțiunea de probă, în sens larg, include atât proba propriu-zisă, cât și mijlocul de probă, sub aspect tehnic procesual, cele două noțiuni au conținuturi și sensuri distincte. Astfel, probele sunt elemente de fapt, în timp ce mijloacele de probă sunt modalități legale folosite pentru dovedirea elementelor de fapt. A fost subliniată, de asemenea, diferența dintre mijloacele de probă și procedeele probatorii, noțiuni aflate într-o relație etiologică. Spre exemplu, declarațiile suspectului sau ale inculpatului, declarațiile persoanei vătămate, ale părții civile sau ale părții responsabile civilmente, declarațiile martorilor și declarațiile experților sunt mijloace de probă obținute prin audierea acestor persoane sau prin procedee probatorii auxiliare, cum sunt confruntarea sau videoconferința; înscrisurile și mijloacele materiale de probă, ca mijloace de probă, pot fi obținute prin procedee probatorii ca percheziția, ridicarea de obiecte și înscrisuri, cercetarea locului faptei, reconstituirea sau reținerea, predarea și percheziționarea trimiterilor poștale; rapoartele de expertiză, ca mijloace de probă, sunt obținute prin expertize, ca procedee probatorii; procesele-verbale, ca mijloace de probă, sunt obținute prin procedee probatorii precum identificarea persoanelor și a obiectelor, metode speciale de supraveghere sau de cercetare, amprentarea suspectului, inculpatului sau a altor persoane ori utilizarea investigatorilor sub acoperire, a celor cu identitate reală sau a colaboratorilor; iar fotografia, ca mijloc de probă, se obține prin procedeul probatoriu al fotografierii. Totodată, s-a reținut, prin aceeași decizie că o probă nu poate fi obținută nelegal decât dacă mijlocul de probă și/sau procedeul probatoriu prin care este obținută sunt/este nelegale/nelegal, aceasta presupunând nelegalitatea dispunerii, autorizării sau administrării probei, și că nelegalitatea acestora este sancționată de prevederile art. 102 alin. (3) din Codul de procedură penală, prin aplicarea regimului nulității absolute sau relative. Așadar, Curtea a apreciat că art. 102 alin. (2) din Codul de procedură penală trebuie coroborat cu alin. (3) al acestui text legal, ceea ce înseamnă că probele obținute prin actele prevăzute la art. 102 alin. (3) din Codul de procedură penală nu pot fi folosite în procesul penal în condițiile în care aceste acte sunt lovite de nulitate absolută sau relativă[95] .
De asemenea, prin Decizia nr. 362 din 30 mai 2017[96], Curtea a reținut că, din perspectiva stabilirii vinovăției pentru săvârșirea faptelor prevăzute de legea penală și, implicit, pentru răsturnarea prezumției de nevinovăție, procesul penal parcurge mai multe etape caracterizate prin diferite niveluri de probațiune, de la bănuiala rezonabilă la dovedirea vinovăției dincolo de orice îndoială rezonabilă, și că, pe tot acest parcurs, anterior ultimului moment procesual menționat, prezumția de nevinovăție subzistă, fiind aplicabile prevederile art. 23 alin. (11) din Constituție[97]
Totodată, prin Decizia nr. 47 din 16 februarie 2016[98], Curtea a definit convingerea magistratului ca fiind acea stare a unei persoane răspunzătoare de aplicarea legii, bazată pe buna-credință, care este împăcată cu propria conștiință morală care a îndrumat-o în aflarea adevărului prin utilizarea tuturor mijloacelor legale, respectiv a probelor. S-a constatat, cu această ocazie, că, la baza hotărârilor pe care un judecător le pronunță, stă o convingere ce are drept fundament o conștiință juridică formată numai după epuizarea duelului judiciar. De aceea, în măsura în care judecătorul nu poate ajunge la o concluzie fermă, legiuitorul a consacrat instituția reluării cercetării judecătorești sau a dezbaterilor, prevăzută de art. 395 din Codul de procedură penală. Pentru a ajunge însă la o anumită convingere, judecătorul va face o analiză logică, științifică și riguroasă a faptelor relevate, cu respectarea principiilor legale referitoare la loialitatea administrării probelor și a aprecierii lor ca un tot unitar.
Săvârșirea unei anumite fapte de o anumită persoană este dovedită „dincolo de orice dubiu rezonabil” atunci când, din întreg materialul probator, nu rezultă nicio altă concluzie rațională, logică, decât că persoana respectivă a săvârșit acea faptă. Cu alte cuvinte, o soluție de condamnare va fi dispusă doar atunci când din mintea judecătorului este înlăturată orice îndoială rațională cu privire la nevinovăția celui acuzat.
Curtea Constituțională a reținut că „standardul probei dincolo de orice îndoială rezonabilă își are originea în modul de reglementare a sistemului probator, referitor la care doctrina identifică două orientări majore: cea a capacității probelor de a convinge, respectiv de a conduce la formarea convingerii intime a judecătorului aflat în situația de a soluționa o cauză penală, orientare specifică sistemului de drept continental, și cea a capacității probelor de a demonstra vinovăția, dincolo de orice îndoială rezonabilă, specifică sistemului de drept anglo-saxon și jurisprudenței Curții Europene a Drepturilor Omului.
Din analiza sistematică a întregului Cod de procedură penală rezultă înlocuirea de către legiuitor în cuprinsul noii reglementări a orientării specifice dreptului continental, bazată pe formarea convingerii intime a judecătorului, care a existat în Codul de procedură penală din 1968, cu cea de-a doua orientare, preluată în legislația românească din jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului.
Acest aspect a fost reținut și în expunerea de motive a Codului de procedură penală, care subliniază că «proiectul noului Cod de procedură penală își păstrează caracterul predominant continental european, dar, ca noutate, introduce multe elemente de tip adversarial, adaptate corespunzător la propriul nostru sistem legislativ». Așadar, judecătorul trebuie convins «dincolo de orice dubiu rezonabil» de către procuror sau de către părți, el neavând sarcina de a administra probe pentru aflarea adevărului, așa cum se întâmpla sub imperiul vechiului cod, decât în mod subsidiar pentru formarea convingerii sale, astfel cum rezultă din prevederile art.100 alin.(2) C. pr. pen..
Preluarea în sistemul continental a standardului probei dincolo de orice îndoială rezonabilă, specific sistemelor adversariale, este rezultatul tendinței de obiectivizare a standardului convingerii intime a judecătorului care, în esența sa, presupune un grad apreciabil de subiectivitate. Acest standard poate fi pe deplin înțeles doar prin raportare la standardul in dubio pro reo, care, la rândul său, constituie o garanție a prezumției de nevinovăție și reflectă modul în care principiul aflării adevărului, consacrat la art.5 C. pr. pen., este aplicat în materia probațiunii. El se referă la aceea că, în măsura în care dovezile administrate pentru susținerea vinovăției celui acuzat conțin o informație îndoielnică tocmai cu privire la vinovăția făptuitorului, în legătură cu fapta imputată, instanțele judecătorești nu își pot forma o convingere care să se constituie într-o certitudine și, de aceea, ele trebuie să concluzioneze în sensul nevinovăției acuzatului și să îl achite.
Această modificare de viziune a fost pusă de legiuitor în acord cu modificarea textului privind sarcina probei, care prevede că aceasta aparține, în special, procurorului, iar, în acțiunea civilă, părții civile sau, după caz, procurorului, care exercită acțiunea civilă, în cazul în care persoana vătămată este lipsită de capacitate de exercițiu sau are capacitate de exercițiu restrânsă, potrivit art.99 alin.(1) C. pr. pen..”
Curtea a concluzionat că standardul probei dincolo de orice îndoială rezonabilă constituie „o garanție procesuală a aflării adevărului și, implicit, a dreptului la un proces echitabil. De asemenea, acest standard asigură respectarea prezumției de nevinovăție până la momentul asumării de către judecător a convingerii cu privire la vinovăția inculpatului, dincolo de orice îndoială rezonabilă, asumare concretizată prin pronunțarea hotărârii judecătorești de condamnare”[99].
Curtea reține că procesul dovedirii acuzației în materie penală, dincolo de orice îndoială rezonabilă, este unul complex, ce presupune realizarea de către instanțele de judecată a unei atente și detaliate analize a probelor administrate în dosarul cauzei, precum și excluderea dintre acestea a probelor obținute în mod nelegal, proces care trebuie finalizat prin pronunțarea unei soluții, bazate pe un raționament juridic ce trebuie să facă abstracție de informațiile furnizate de probele declarate nule[100].
Acest proces este, prin urmare, unul cognitiv, specific psihologiei judiciare, ce presupune formarea unei convingeri intime a judecătorului, referitoare la vinovăția inculpatului. Așa fiind, procesul cognitiv analizat se desfășoară după reguli psihologice proprii, ce presupun, în mod intrinsec, printre altele, o apreciere proprie, subiectivă a judecătorului cu privire la informațiile analizate, existente în cuprinsul dosarului. Pentru acest motiv, eliminarea juridică, dintr-un dosar penal, a probelor declarate nule nu implică și excluderea lor, într-o manieră automată, din sfera realității, așa cum aceasta este percepută de către magistratul învestit cu soluționarea cauzei. Altfel spus, excluderea probelor obținute în mod nelegal din procesul penal, ca o consecință juridică a nulității mijloacelor de probă/procedeelor probatorii, presupune o simplă eliminare a posibilității dezvoltării unor raționamente juridice pe baza acestora, în scopul soluționării cauzei, fără a putea determina și pierderea din memoria magistratului a informațiilor cunoscute în baza acestor mijloace de probă.
Acest mecanism juridico-cognitiv este cel avut în vedere de legiuitor cu prilejul reglementării instituției nulității probelor, constituind o variantă ideală de aplicare a dispozițiilor art. 103 coroborate cu cele ale art. 102 din Codul de procedură penală. Eficacitatea acestuia este însă afectată de menținerea în dosarul cauzei a mijloacelor de probă, corespunzătoare probelor declarate nule, mijloace de probă ce constituie, de fapt, o formă de exprimare, pe un suport material, a respectivelor probe, conform celor reținute de Curtea Constituțională prin Decizia nr. 383 din 27 mai 2015. Așa fiind, accesul permanent al Judecătorului învestit cu soluționarea cauzei penale la mijloacele materiale de probă declarate nule nu poate avea ca efect decât o readucere în atenția judecătorului, respectiv o reîmprospătare a memoriei acestuia cu informații care pot fi de natură a-l spori convingerile referitoare la vinovăția/nevinovăția inculpatului, dar pe care nu le poate folosi, în mod legal, în soluționarea cauzei. Astfel, fiecare nouă potențială examinare a unor probe declarate nule, de către instanța de judecată, determină un proces psihologic caracterizat prin contradicția informațiilor cunoscute de judecător cu cele pe care el este obligat să le aibă în vedere la soluționarea raportului juridic penal de conflict ce face obiectul cauzei. În aceste condiții, în situația în care probele obținute în mod nelegal sunt de natură a demonstra vinovăția făptuitorului, observarea lor repetată de către instanța de judecată sporește și chiar materializează riscul înlocuirii acestora, în cadrul raționamentului judiciar, cu simpla convingere formată, prin mecanisme pur cognitive, tocmai pe baza respectivelor probe, operațiune logică nepermisă judecătorului, având în vedere prevederile art. 102 și art. 103 din Codul de procedură penală. Mai mult, o atare ipoteză este de natură a face imposibilă aplicarea principiului in dubio pro reo, reglementat la art. 4 alin. (2) din Codul de procedură penală, conform căruia orice îndoială în formarea convingerii organelor judiciare se interpretează în favoarea suspectului/inculpatului, principiu ce constituie, de fapt, o altă garanție juridică a prezumției de nevinovăție și, prin aceasta, a dreptului la un proces echitabil.
Prin urmare, cu toate că excluderea juridică a probelor obținute în mod nelegal din procesul penal apare ca fiind o garanție suficientă a drepturilor fundamentale anterior menționate, această garanție este una pur teoretică, în lipsa îndepărtării efective a mijloacelor de probă obținute în mod nelegal din dosarul cauzei. Mai mult, menținerea acestora în dosar, pe parcursul soluționării eventualelor căi ordinare și extraordinare de atac, ce pot fi invocate, nu poate produce decât același efect cognitiv contradictoriu, de natură a afecta procesul formării convingerii dincolo de orice îndoială rezonabilă a completului de judecată învestit cu soluționarea cauzei, referitoare la vinovăția sau nevinovăția inculpatului.
În aceste condiții, Curtea conchide că excluderea juridică a probelor obținute în mod nelegal în procesul penal, în lipsa înlăturării lor fizice din dosarele penale constituite la nivelul instanțelor, este insuficientă pentru o garantare efectivă a prezumției de nevinovăție a inculpatului și a dreptului la un proces echitabil al acestuia[101].
Codul de procedură penală român reglementează instituția excluderii probelor, la art. 102 din cuprinsul său, fără să prevadă dacă aplicarea acesteia trebuie să fie însoțită de îndepărtarea, din dosarele cauzelor penale, a mijloacelor de probă declarate nule sau dacă, dimpotrivă, aceasta presupune menținerea respectivelor mijloace de probă, cu excluderea lor doar din cadrul raționamentului judiciar făcut de judecător, în vederea stabilirii și argumentării soluției referitoare la constatarea vinovăției sau nevinovăției inculpatului. În aceste condiții, Curtea constată că îi revine sarcina de a clarifica aspectul procedural anterior invocat, în vederea unei garantări efective a dreptului la un proces echitabil și a prezumției de nevinovăție, astfel cum acestea sunt reglementate la art. 21 alin. (3) și art. 23 alin. (11) din Constituție.
Curtea Constituțională constată că menținerea mijloacelor de probă în dosarele cauzelor penale, după excluderea probelor corespunzătoare acestora, ca urmare a constatării nulității lor, este de natură a influența percepția judecătorilor, învestiți cu soluționarea acelor cauze, asupra vinovăției/nevinovăției inculpaților și de a-i determina să caute să elaboreze raționamente judiciare într-un sens sau altul, chiar în lipsa posibilității invocării, în mod concret, a respectivelor probe în motivarea soluțiilor, aspect de natură a încălca dreptul la un proces echitabil și prezumția de nevinovăție a persoanelor judecate[102].
Spre deosebire de soluția juridică anterior menționată, eliminarea fizică a mijloacelor de probă din dosarele penale, cu ocazia excluderii probelor aferente, prin declararea lor ca fiind nule, conform prevederilor art. 102 alin. (3) din Codul de procedură penală, excludere ce presupune atribuirea unei duble dimensiuni sensului noțiunii de “excluderea probei”- respectiv dimensiunea juridică și cea a eliminării fizice, – este de natură a garanta, de o manieră efectivă, drepturile fundamentale mai sus invocate, asigurând, totodată, textului criticat un nivel sporit de claritate, precizie și previzibilitate. Prin urmare, Curtea reține că doar în aceste condiții instituția excluderii probelor își poate atinge finalitatea, aceea de a proteja atât judecătorul, cât și părțile de formarea unor raționamente juridice și de pronunțarea unor soluții influențate, direct sau indirect, de potențiale informații sau concluzii survenite ca urmare a examinării sau reexaminării empirice, de către judecător, a probelor declarate nule.
Având în vedere aceste considerente, raportat la dispozițiile art. 21 alin. (3) și art. 23 alin. (11) din Constituție, Curtea va admite excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 102 alin. (3) din Codul de procedură penală și va constata că acestea sunt constituționale în măsura în care prin “excluderea probei”, din cuprinsul lor, se înțelege și eliminarea mijloacelor de probă din dosarul cauzei[103].
Judecătorii de la Curtea Militara de Apel București, aruncă în aer Protocoalele secrete încheiate intre P.I.C.C.J. si S.R.I. ; au declarat Protocolul P.I.C.C.J. -S.R.I. din 2009 ca fiind ilegal, întrucât el “adaugă la lege” și a fost introdus „în mod obscur în procedura penală”. Judecătorii au stabilit ca Protocolul P.I.C.C.J. -S.R.I. din 2009 conține dispoziţii contrare Constituției și produce efecte nocive, în special încălcarea principiului loialității probelor, încălcare produsă prin activitatea celebrelor “echipe mixte” formate din procurori și lucrători S.R.I., astfel încât probele obținute de aceste “echipe mixte” sunt nule absolut[104].
Curtea Militară de Apel București admite apelul declarat de inculpatul plt. maj. G. C. M. din cadrul I.J.J. Bihor, împotriva sentinței penale nr.87 din 24 noiembrie 2017 pronunțată de Tribunalul Militar Cluj, desființează hotărârea atacată și, rejudecând, potrivit art.396 alin.(5) cu referire la art.16 alin.(1) lit. b) teza I C.pr.pen. – achită pe inculpat pentru infracțiunea de luare de mită, prevăzute de art.289 alin.(1) C.pen. cu aplicarea art. 35 alin.(1) C.pen. și art.38 alin.(1) C.pen. Potrivit art.25 alin.(5) C.pr.pen. . În temeiul art.421 alin.(1) pct.1 lit. b) C.pr.pen., respinge ca nefondat apelul declarat de Parchetul Militar de pe lângă Tribunalul Militar Cluj împotriva aceleiași sentințe[105].
Atributul conferit lucrătorilor Serviciului Roman de Informații, constituiți in echipe mixte cu procurorii prin art.3 lit. g) din Protocol – este atașat celui al procurorului, aspect care conferă acestora calitatea de subiecți procesuali oficiali (organe judiciare), in sensul definit de art.130 C.pr.pen.
Curtea apreciază ca reglementarea in acest domeniu nu poate fi realizata decât printr-un act normative cu putere de lege
Consecința firească dedusă din competentele conferite lucrătorilor Serviciului Roman de Informații prin art.3 lit. g) din Protocol – este aceea a nulității absolute a probelor obținute (informațiile rezultate din exploatarea mijloacelor speciale de supraveghere si cercetare); aceste probe au fost furnizate de un organ fără atribuții judiciare, cu identitatea secreta (legea speciala protejează identitatea cadrelor Serviciului Roman de Informații).
Prin urmare, nu numai ca a fost nesocotit principiul loialității probelor – prin activitatea comuna a echipelor mixte (procurori și lucrători ai Serviciului Roman de Informații), urmând o procedura secreta, ci se constata ca sunt incidente dispozițiile art.281 alin.1 lit. a) C.pr.pen., in înțelesul statuat prin Decizia Curții Constituționale nr.302 din 4 mai 2017 potrivit cărora determina întotdeauna nulitatea absoluta încălcarea dispozițiilor privind competenta după materie si calitatea persoanei a organului de urmărire penală[106].
O proba nu poate fi obținuta nelegal decât daca mijloacele de proba si/sau procedeul probatoriu prin care este obținuta sunt/este nelegale/nelegal, aceasta presupunând nelegalitatea dispunerii autorizării sau administrării probei.
Actele îndeplinite ulterior actului care a fost declarat nul sunt lovite de nulitate atunci când exista o legătura direct intre acestea si actul declarat nul (art.280 alin.2 C.pr.pen.).
Constatarea nulității, indiferent daca aceasta este absoluta sau relativa, determina lipsirea de efecte juridice a actului afectat din momentul efectuării acestuia, iar nu din momentul constatării nulității.
In consecință, sunt nule absolut probele obținute de echipele mixte organizate conform art.3 lit. g) din Protocol, după distincțiile arătate în art. 102 alin.3 C.pr.pen. Nulitatea actului prin care s-a dispus sau autorizat administrarea unei probe ori prin care aceasta a fost administrată determină excluderea probei.
Totodată, potrivit Deciziei Curții Constituționale nr.22 din 18 ianuarie 2018[107], vor fi eliminate fizic din conținutul dosarului probele astfel obtinute, pentru garantarea efectiva a prezumtiei de nevinovatie a inculpatului si a dreptului la un proces echitabil a acestuia”.
Curtea de Apel Timișoara a pronuntat achitari definitive, din cauză că ancheta parchetului se bazase pe note secrete ale Serviciului Român de Informații [108].
Poate fi relativ ușor a se pune capăt influenței unor servicii speciale supra aparatului administrativ și de justiție, prin instituirea unui control parlamentar eficient. Concret, este suficientă reglementarea desemnării legislative a șefilor acestor organe pe o durată determinată, cu posibilitatea prelungirii mandatului unor asemenea personalități deosebit de calificate.
Statul paralel este, în fapt, orice structură publică, instituțională, grup de persoane oficiale care acționează contrar Constituției, bazându-se, evident, pe înțelegeri și înțelegeri perfectate ca presupus legale.[109]
Însușirea, folosirea sau traficarea de către un funcționar public, în interesul său ori pentru altul, de bani, valori sau alte bunuri pe care le gestionează sau le administrează se pedepsește cu închisoarea de la 2 la 7 ani şi interzicerea exercitării dreptului de a ocupa o funcție publică. (Art. 295 alin. 1 C. pen.[110])
Prin decizia penală nr. 1622/A din 5 decembrie 2018, Curtea de Apel București a hotărât următoarele: Condamnă pe inculpata P. M., la data faptei director financiar-contabil al Spitalului Clinic „M”, la o pedeapsă de 3 ani închisoare cu suspendarea executării pedepsei pe durata unui termen de supraveghere de 4 ani și interzicerea, pe o perioadă de 4 ani de la rămânerea definitivă a hotărârii de condamnare prin care s-a dispus suspendarea executării pedepsei sub supraveghere, a drepturilor: de a fi ales în autoritățile publice sau în orice alte funcții publice, de a ocupa o funcție care implică exercițiul autorității de stat, de a ocupa o funcție de conducere în cadrul unei persoane juridice de drept public și de a ocupa funcția de director financiar-contabil, pentru săvârșirea infracțiunii de complicitate la delapidare în formă continuată.
Condamnă pe inculpatul N. T.–A., la data faptelor specialist IT în cadrul aceluiași spital, la o pedeapsă de 2 ani și 9 luni închisoare cu suspendarea executării pedepsei pe durata unui termen de supraveghere de 4 ani și interzicerea, pe o perioadă de 3 ani de la rămânerea definitivă a hotărârii de condamnare prin care s-a dispus suspendarea executării pedepsei sub supraveghere, a drepturilor: de a fi ales în autoritățile publice sau în orice alte funcții publice, de a ocupa o funcție care implică exercițiul autorității de stat și de a ocupa funcția de specialist IT în cadrul spitalului, pentru săvârșirea infracțiunilor de complicitate la delapidare în formă continuată și fals în înscrisuri sub semnătură privată în formă continuată. Condamnă pe inculpatul N. Ș.–L., la data faptelor angajat în funcția de tehnician administrativ în cadrul spitalului, la o pedeapsă de 2 ani și 10 luni închisoare cu suspendarea executării pedepsei pe durata unui termen de supraveghere de 4 ani și interzicerea, pe o perioadă de 3 ani de la rămânerea definitivă a hotărârii de condamnare prin care s-a dispus suspendarea executării pedepsei sub supraveghere, a drepturilor: de a fi ales în autoritățile publice sau în orice alte funcții publice, de a ocupa o funcție care implică exercițiul autorității de stat și de a ocupa funcția de tehnician administrativ în cadrul spitalului, pentru săvârșirea infracțiunilor de complicitate la delapidare în formă continuată și fals intelectual în formă continuată.
Condamnă pe inculpatul S. P., la data faptelor șef al Serviciului Tehnic – Administrativ din cadrul spitalului, la o pedeapsă de 2 ani și 10 luni închisoare cu suspendarea executării pedepsei pe durata unui termen de supraveghere de 4 ani și interzicerea, pe o perioadă de 3 ani de la rămânerea definitivă a hotărârii de condamnare prin care s-a dispus suspendarea executării pedepsei sub supraveghere, a drepturilor: de a fi ales în autoritățile publice sau în orice alte funcții publice, de a ocupa o funcție care implică exercițiul autorității de stat, de a ocupa o funcție de conducere în cadrul unei persoane juridice de drept public și de a ocupa funcția de șef al Serviciului Tehnic-Administrativ în cadrul spitalului, pentru săvârșirea infracțiunilor de complicitate la delapidare în formă continuată și fals intelectual în formă continuată.
Condamnă pe inculpatul R. E., la data faptei administrator al unei societăți comerciale, la o pedeapsă de 2 ani închisoare cu suspendarea executării pedepsei pe durata unui termen de supraveghere de 3 ani și interzicerea, pe o perioadă de 2 ani de la rămânerea definitivă a hotărârii de condamnare prin care s-a dispus suspendarea executării pedepsei sub supraveghere, a drepturilor: de a fi ales în autoritățile publice sau în orice alte funcții publice, de a ocupa o funcție care implică exercițiul autorității de stat și de a fi administrator al unei societăți comerciale, pentru săvârșirea infracțiunii de complicitate la delapidare în formă continuată.
Condamnă pe inculpata T. S., la data faptei administrator al unei societăți comerciale, la o pedeapsă de un an și 4 luni închisoare cu suspendarea executării pedepsei pe durata unui termen de supraveghere de 2 ani și interzicerea, pe o perioadă de un an de la rămânerea definitivă a hotărârii de condamnare prin care s-a dispus suspendarea executării pedepsei sub supraveghere, a drepturilor: de a fi ales în autoritățile publice sau în orice alte funcții publice, de a ocupa o funcție care implică exercițiul autorității de stat și de a fi administrator al unei societăți comerciale, pentru săvârșirea infracțiunii de complicitate la delapidare în formă continuată. Condamnă pe inculpata D. E., la data faptei administrator al unei societăți comerciale, la o pedeapsă de un an închisoare cu suspendarea executării pedepsei pe durata unui termen de supraveghere de 2 ani și interzicerea, pe o perioadă de un an de la rămânerea definitivă a hotărârii de condamnare prin care s-a dispus suspendarea executării pedepsei sub supraveghere, a drepturilor: de a fi ales în autoritățile publice sau în orice alte funcții publice, de a ocupa o funcție care implică exercițiul autorității de stat și de a fi administrator al unei societăți comerciale, pentru săvârșirea infracțiunii de complicitate la delapidare în formă continuată. Dispune disjungerea cauzei și formarea unui nou dosar cu privire la inculpații S. F., ș.a.
În cazul inculpaților [. . . ], instanța a ținut cont la stabilirea pedepsei, de prevederile articolului privind acordul de recunoaștere a vinovăției, potrivit căruia, în caz de condamnare sau amânare a aplicării pedepsei, limitele de pedeapsă prevăzute de lege în cazul pedepsei închisorii se reduc cu o treime, iar în cazul pedepsei amenzii, cu o pătrime. [ . . .] Pe parcursul termenului de supraveghere, inculpații [. . . ] vor presta fiecare, câte o muncă neremunerată în folosul comunității pe o perioadă.
[. . . ] Obligă în solidar, inculpații [. . . ] să plătească părții civile Spitalul Clinic suma de 1.944.537,45 lei.
[. . . ] Dispune confiscarea specială a laptopului marca HP, aparținând inculpatului N. T.–A. și folosit de acesta la săvârșirea faptei de delapidare, respectiv a contravalorii acestuia în bani și bunuri în situația în care nu se găsește.
Obligă pe fiecare dintre inculpații [. . . ] la plata sumei de 6.500 lei cu titlu de cheltuieli judiciare avansate de stat.
Cei trei afaceriști și patru angajați de la spital au recunoscut acuzațiile de corupție în dosarul fostului director al unității medicale, F. S., disjuns, și au achitat o parte din prejudiciu[112].
În cazul angajaților care au fost condamnați, aceștia l-au ajutat pe fostul director să delapideze instituția medicală. Ei s-ar fi implicat în emiterea unor acte financiar-contabile, documente care ar fi fost întocmite în fals, prin care să justifice banii scoși fără drept din patrimoniul spitalului.
Era vorba de operațiuni fictive.
Unul dintre condamnați a dat detalii explicite în declarația sa de la D.N.A.: “Începând cu anul 2009 și până în noiembrie 2016, fostul manager al spitalului, S. F.A., a cerut sume de bani din casieria spitalului clinic, cu justificarea decontării în numerar a unor facturi fictive de prestări servicii și livrări de bunuri emise pe numele unor SRL. Astfel, în perioada 2009-2016, S. F. A., aproape în fiecare zi, solicita la Serviciul Contabilitate să i se remită sume de bani în numerar din casieria spitalului, spunând expres că are nevoie de o anumită sumă de bani, cel mai des fiind vorba de 2.000 de lei. Noi ne conformam cerințelor acestuia si întocmeam dispoziţii de plata/încasare către casierie”, a declarat fostul director financiar-contabil.
Potrivit D.N.A., F.–A. S. a făcut mai multe achiziții extravagante din banii unității medicale: bijuterii, cadouri sau chiar o limuzina.
Afaceriștii care achitau cumpărăturile primeau banii înapoi prin contracte fictive încheiate cu spitalul, potrivit procurorilor D.N.A.[113].
Filmul documentar Colectiv(2019, regia Alexander Nanau), oferă în premieră o privire în culisele momentelor-cheie care au avut loc după evenimentul tragic din clubul Colectiv din București[114]. Prezentat zilele acestea pe HBO, este mai actual ca niciodată, în contextul vremurilor noastre.
Cum am ajuns la Suceava?
Un medic de la Spitalul de Neurochirurgie din Iași a fost condamnat definitiv la 3 ani de închisoare cu suspendare, pentru luare de mită.
Magistrații Curții de Apel Iași l-au condamnat definitiv, pe E. M. , medic la Spitalul de Neurochirurgie din Iași, la 3 ani de închisoare cu suspendare, pentru luare de mită, în formă continuată, alcătuită din 7 acte materiale după ce, în perioada 18 martie – 3 iunie 2016, a pretins și primit bani de la mai mulți pacienți.
Potrivit procurorilor, în timp ce era șef al Laboratorului de Radiologie și Imagistică medicală din cadrul Spitalului de Neurochirurgie „N. O” Iași, medicul a cerut de la mai mulți pacienți sume de bani pentru efectuarea unor examene RMN. https://www.digi24.ro, 18.09.2019
Magistrații Tribunalului București l-au condamnat, luni, pe medicul G. B. , la 3 ani de închisoare cu suspendare, în dosarul în care a fost cercetat pentru luare de mită (21 de fapte). Decizia este în primă instanță și poate cu atacată cu recurs.
Procurorii îl acuză pe Burnei că ar fi mascat mita cerută de la părinți în contracte de donații, iar pe unii copii i-ar fi operat pentru afecțiuni inexistente în realitate, el și familia sa primind chiar și deplasări în străinătate de la firma care îi furniza proteze neomologate[115]. Medicul clujean A. G., directorul medical al Spitalului Clinic Județean de Urgență Cluj și șef al UPU Cluj, a fost condamnat definitiv la un an și nouă luni de închisoare, cu suspendare.
Judecătorii de la Curtea de Apel Cluj au decis să reducă pedeapsa inițială, de un an și nouă luni de închisoare, cu suspendare, aplicată de Judecătoria Cluj Napoca, care a decis ca medicul șef al UPU Cluj, să fie condamnată, pentru două fapte penale, instigare la favorizarea făptuitorului și instigare la abuz în serviciu în formă continuată.https://evz.ro/cluj-scandalos-medic-condamnat-la-inchisoare-pentru-ca-a-salvat, 6 decembrie 2019
Medic, condamnat la 5 ani de închisoare, pentru acțiuni cu caracter sexual față de o fostă pacientă. Victima era o fostă pacientă a doctorului, pe parcursul anilor 2014-2015, perioadă în care adolescenta a fost de trei ori internată în spital.
Medicul a fost luat în custodia autorităților imediat după pronunțarea sentinței de condamnare. Pe lângă condamnarea la pedeapsa cu închisoarea, medicul nu va putea lucra în domeniul medical timp de 5 ani de la ispășirea pedepsei cu închisoarea[116].
Fostul șef al Secției medicină internă a Spitalului Militar Timișoara, E. P. , a fost condamnat de Tribunalul Timiș la trei ani de închisoare cu suspendare, pentru luare de mită, forma continuată, pentru săvârșirea infracțiunii de fals intelectual comisă în perioada 11.10.2018-15.10.2018. El este acuzat de procurorii D.N.A. că, în schimbul unor sume de bani, a ajutat să se pensioneze pe caz de boală peste 70 de angajați ai Penitenciarului Arad cu vârste cuprinse între 40-48 ani, care nu întruneau condițiile.
Asistenta medicală a doctorului a fost condamnată la o pedeapsă de patru luni închisoare cu suspendare pentru fals material în înscrisuri oficiale.
Ulterior, în baza documentelor puse la dispoziție, membrii comisiei declarau persoanele respective “apt limitat”, aspect care le permitea acestora să iasă la pensie[117].
În baza art.396 alin.2 C.pr.pen, raportat la art. 289 alin. 1 C. pen. , cu aplicarea art. 6 din Legea nr.78/2000, prin Hotărâre 141 din 2 aprilie 2018, Tribunalul Timiș condamnă pe inculpatul AL-J. H., fiul lui H. și K., născut în localitatea Najaf – Kufa, Irak, domiciliat în Timișoara, , cetățean român, studii superioare, medic, fără antecedente penale, la pedeapsa de 3 ani închisoare, pentru săvârșirea infracțiunii de luare de mită. În baza art. 91 C. pen. dispune suspendarea executării pedepsei închisorii sub supraveghere și stabilește un termen de supraveghere de 3 ani, conform dispozițiilor art. 92 C. pen.
Instanța reține că inculpatul Al-J. H., în calitate de medic la Spitalul Clinic de Boli Infecțioase și Pneumo-ftiziologie „V. B.” din Timișoara, avea atribuții în legătură cu efectuarea serviciilor medicale, inclusiv a intervențiilor chirurgicale de tipul celei de care avea nevoie soțul denunțătoarei. Inculpatul era angajat la un spital de stat și nu era îndreptățit la primirea unei sume suplimentare de bani față de cea decontată Spitalului Clinic de Casa Națională de Asigurări de Sănătate. Acțiunea inculpatului de primire a sumei de 1000 de lei și a produselor alimentare au avut ca obiect foloase care nu i se cuveneau, fiind echivalent al conduitei pe care făptuitorul s-a obligat să o adopte – îndeplinirea unui act privitor la îndatoririle sale de serviciu, act la care era obligat și pe care era competent să îl îndeplinească. Un alt medic, cu acte false, etc.[118] A urmat Criza convid, și, oricum, i-am condamnat pe toți, vinovați și nu, la moarte!
[7]Andreea Traicu, Mihaela Gidei,Culisele protocoalelor S.R.I. . Ce efect devastator ar putea avea desecretizarea, http://www.mediafax.ro/social/culisele-protocoalelor-sri, 20 Martie 2018. „Protocoalele de cooperare dintre instituțiile judiciare, în principal organele de urmărire penală și Serviciul de Informații al României, au fost o sursă de abuzuri sistemice, mai ales în cazurile de corupție.” Aceste protocoale secrete au fost invocate drept motiv pentru adoptarea unor modificări legislative intempestive și pentru criticile severe la adresa magistraturii,se susține de către Comisia Europeană în Raportul către Parlamentul European și Consiliu privind progresele înregistrate de România în cadrul mecanismului de cooperare și de verificare , SWD(2018) 551 final
[8] Laurentiu Gheorghe , Manda: S.R.I. a încheiat 565 de protocoale cu diverse instituții. 337 sunt încă în vigoare, https://revista22.ro, 13 septembrie 2018
[9] Desemnate de Comisia Europeană ca fiind acorduri tehnice. (Comisia Europeană , Raport tehnic care însoțeşte documentul Raport al Comisiei către Parlamentul European și Consiliu privind progresele înregistrate în România în cadrul mecanismului de cooperare și de verificare , COM(2018) 851 final)
[10]Clarice Dinu, Gabriel Pecheanu, O hotărâre CSAT pe care se bazează protocolul Parchet-S.R.I. și despre care Băsescu, din câte ştie, „e liberă la informare publică”, ținută la secret de Consiliu, http://www.gandul.info , 3 aprilie 2018. Mai exact ar fi vorba despre Hotărârea CSAT nr. 17/2005 privind combaterea coruptiei, fraudei şi spălarii banilor
[11] într-un interviu acordat pe 30 aprilie 2015, Juridice.com
[12] Adina Mutar, România are de luptat și cu corupția, dar și cu «statul paralel» , 26 martie 2018 , https://Românialibera.ro/politica . Comisiei Europene i s-a comunicat faptul că nicio instanță nu a statuat că aceste protocoale erau ilegale ( Raport tehnic care însoțeşte documentul Raport al Comisiei către Parlamentul European și Consiliu privind progresele înregistrate în România în cadrul mecanismului de cooperare și de verificare , COM(2018) 851 final, footnote 31)
[13] În vorbirea curentă desemnează formele și a practicil de ceremonial,etic, diplomatic,de curtoazie etc.
[14] Prin Legea nr. 30 din 18 mai 1994 , articol amendat conform Protocolului nr. 11. Se ratifica Conventia pentru apararea drepturilor omului si a libertatilor fundamentale, incheiata la Roma la 4 noiembrie 1950, amendata prin protocoalele nr. 3 din 6 mai 1963, nr. 5 din 20 ianuarie 1966 si nr. 8 din 19 martie 1985 si completata cu Protocolul nr. 2 din 6 mai 1963, care fac parte din aceasta. Se ratifica, de asemenea : primul Protocol aditional la conventie, Paris, 20 martie 1952 ; Protocolul nr. 4 recunoscind anumite drepturi si libertati, altele decit cele deja inscrise in conventie si in primul protocol aditional la conventie, Strasbourg, 16 septembrie 1963 ; Protocolul nr. 6 privind abolirea pedepsei cu moartea, Strasbourg, 28 aprilie 1983 ; Protocolul nr. 7, Strasbourg, 22 noiembrie 1984 ; Protocolul nr. 9, Roma, 6 noiembrie 1990, si Protocolul nr. 10, Strasbourg, 25 martie 1992.
[15] C.E.D.O. , Jantner c Slovaciei, nr. 39.050/97, § 34, 4 martie 2003
[17] articolului 17 din CEDH, explicație în Carta din 12 decembrie 2007 a drepturilor fundamentale a Uniunii Europene, Jurnalul Oficial nr. 303C din 14 decembrie 2007, Act completat de Art. 1 din capitolul 1 din Protocolul 15/2013.
Convenția Europeană a Drepturilor Omului (M.Of. nr. 135 din 31-mai-1994), text revizuit în conformitate cu prevederile Protocolului nr. 3, intrat în vigoare la 21 septembrie 1970, ale Protocolului nr. 5, intrat in vigoare la 20 decembrie 1971, si ale Protocolului nr. 8, intrat in vigoare la 1 ianuarie 1990 si cuprinzind, în afara de acestea, textul Protocolului nr. 2 care, în conformitate cu art. 5 § 3, face parte integranta din conventie o data cu intrarea sa în vigoare la 21 septembrie 1970.
Un Protocol va fi supus ratificarii, acceptarii sau aprobarii. Un stat membru al Consiliului Europei nu va putea să-l ratifice, să-l accepte sau sa-l aprobe fără ca, simultan sau anterior, să fi ratificat convenția. Instrumentele de ratificare, de acceptare sau de aprobare vor fi depuse la secretarul general al Consiliului Europei.
[18] Codul de procedură penală din 1 iulie 2010, adoptat prin Legea nr. 135 din 1 iulie 2010 ( M. Of. nr. 486 din 15 iulie 2010). Codul a fost modificat. respectiv, completat prin Legea nr. 49/2018 privind precursorii de explozivi, precum și pentru modificarea și completarea unor acte normative (M.Of. nr. nr. 194 din 2 martie 2018), Legea nr. 9/2017 pentru aprobarea Ordonanței de urgență a Guvernului nr. 14/2017 privind abrogarea Ordonanței de urgență a Guvernului nr. 13/2017 pentru modificarea și completarea Legii nr. 286/2009 privind Codul penal și a Legii nr. 135/2010 privind Codul de procedură penală, precum și pentru modificarea Legii nr. 135/2010 privind Codul de procedură penală (M.Of. nr. nr. 144 din 26 februarie 2017) , Ordonanța de urgență nr. 14/2017 privind abrogarea Ordonanței de urgență a Guvernului nr. 13/2017 pentru modificarea și completarea Legii nr. 286/2009 privind Codul penal și a Legii nr. 135/2010 privind Codul de procedură penală, precum și pentru modificarea Legii nr. 135/2010 privind Codul de procedură penală (M.Of. nr. nr. 101 din 5 februarie 2017), Ordonanța de urgență nr. 13/2017 pentru modificarea și completarea Legii nr. 286/2009 privind Codul penal și a Legii nr. 135/2010 privind Codul de procedură penală (M.Of. nr. nr. 92 din 01 februarie 2017), Ordonanța de urgență nr. 70/2016 pentru modificarea și completarea Codului de procedură penală și a Legii nr. 304/2004 privind organizarea judiciară (M.Of. nr. nr. 866 din 31 octombrie 2016), Legea nr. 151/2016 privind ordinul european de protecție, precum și pentru modificarea și completarea unor acte normative (M.Of. nr. nr. 545 din 20 iulie 2016), Legea nr. 116/2016 privind aprobarea Ordonanței de urgență a Guvernului nr. 24/2015 pentru modificarea Legii nr. 135/2010 privind Codul de procedură penală (M.Of. nr. nr. 418 din 02 iunie 2016), Ordonanța de urgență nr. 18/2016 pentru modificarea și completarea Legii nr. 286/2009 privind Codul penal, Legii nr. 135/2010 privind Codul de procedură penală, precum și pentru completarea art. 31 alin. (1) din Legea nr. 304/2004 privind organizarea judiciară (M.Of. nr. nr. 389 din 23 mai 2016), Legea nr. 75/2016 privind aprobarea Ordonanței de urgență a Guvernului nr. 82/2014 pentru modificarea și completarea Legii nr. 135/2010 privind Codul de procedură penală (M.Of. nr. nr. 334 din 29 aprilie 2016), Ordonanța de urgență nr. 82/2014 pentru modificarea și completarea Legii nr. 135/2010 privind Codul de procedură penală (M.Of. nr. nr. 911 din 15 decembrie 2014), Ordonanța de urgență nr. 6/2016 privind unele măsuri pentru punerea în executare a mandatelor de supraveghere tehnică dispuse în procesul penal (M.Of. nr. nr. 190 din 14 martie 2016), Legea nr. 318/2015 pentru înființarea, organizarea și funcționarea Agenției Naționale de Administrare a Bunurilor Indisponibilizate și pentru modificarea și completarea unor acte normative (M.Of. nr. nr. 961 din 24 decembrie 2015), Ordonanța de urgență nr. 24/2015 pentru modificarea Legii nr. 135/2010 privind Codul de procedură penală (M.Of. nr. nr. 473 din 30 iunie 2015), Ordonanța de urgență nr. 82/2014pentru modificarea și completarea Legii nr. 135/2010 privind Codul de procedură penală (M.Of. nr. nr. 911 din 15 decembrie 2014), Ordonanța de urgență nr. 3/2014 pentru luarea unor măsuri de implementare necesare aplicării Legii nr. 135/2010 privind Codul de procedură penală și pentru implementarea altor acte normative (M.Of. nr. nr. 98 din 7 februarie 2014), Legea nr. 255/2013 pentru punerea în aplicare a Legii nr. 135/2010 privind Codul de procedură penală și pentru modificarea și completarea unor acte normative care cuprind dispoziții procesual penale (M.Of. nr. nr. 515 din 14 august 2013). V și Înalta Curtea de Casație și Justiție , Dec. nr. 19/2017 referitoare la examinarea recursului în interesul legii formulat de Curtea de Apel Brașov vizând obligativitatea luării măsurilor asigurătorii în cauzele penale aflate în cursul judecății, atunci când din verificările efectuate a rezultat că inculpatul nu are niciun bun în proprietate (M.Of. nr. nr. 953 din 04 decembrie 2017), Dec. nr. 20/2017 privind examinarea recursului în interesul legii declarat de Colegiul de conducere al Curții de Apel Târgu Mureș privind interpretarea și aplicarea unitară a dispozițiilor art. 235 alin. (1) C. pr. pen. , în sensul stabilirii modalității de calcul al termenului de 5 zile în care propunerea de prelungire a arestării preventive se depune la judecătorul de drepturi și libertăți, respectiv dacă aceasta este cea prevăzută de dispozițiile art. 269 alin. (2) și (4) C. pr. pen. sau cea prevăzută de dispozițiile art. 271 C. pr. pen. (M.Of. nr. nr. 904 din 17 noiembrie 2017), Dec. nr. 13/2017 referitoare la examinarea recursului în interesul legii declarat de Colegiul de conducere al Curții de Apel Târgu Mureș privind interpretarea și aplicarea unitară a dispozițiilor art. 469 alin. (3) C. pr. pen. , în sensul stabilirii fazei de la care se reia procesul penal, în urma admiterii cererii de redeschidere a procesului penal în cazul judecării în lipsa persoanei condamnate (M.Of. nr. nr. 735 din 13 septembrie 2017), Dec. nr. 10/2017 privind pronunțarea unei hotărâri prealabile pentru dezlegarea chestiunii de drept: ”Dacă, în interpretarea dispozițiilor art. 426 lit. b) C. pr. pen. , instanța care soluționează contestația în anulare, după admiterea în principiu a acesteia, poate reanaliza o cauză de încetare a procesului penal, în cazul în care instanța de apel a dezbătut și a analizat incidența cauzei de încetare a procesului penal, pentru care existau probe la dosar” (M.Of. nr. nr. 392 din 25 mai 2017), Dec. nr. 41/2016 privind examinarea sesizării formulată de Curtea de Apel Timișoara – Secția I civilă în Dosarul nr. 1.466/30/2015, în vederea pronunțării unei hotărâri prealabile pentru dezlegarea chestiunii de drept care decurge din interpretarea dispozițiilor art. 539 alin. (2) C. pr. pen. , în sensul de a stabili dacă privarea nelegală de libertate trebuie să rezulte explicit din actele jurisdicționale menționate în cuprinsul acestui articol sau poate fi și implicită, dedusă din hotărârea definitivă de achitare (M.Of. nr. nr. 115 din 10 februarie 2017), Dec. nr. 21/2016 privind pronunțarea unei hotărâri prealabile pentru dezlegarea de principiu a problemei de drept: ”Dacă în interpretarea și aplicarea dispozițiilor art. 90 lit. c) C. pr. pen. , în cauzele în care legea prevede pentru infracțiunea săvârșită pedeapsa detențiunii pe viață sau pedeapsa închisorii mai mare de 5 ani, asistența juridică este obligatorie pentru inculpatul persoană juridică, în raport cu dispozițiile art. 187 din Codul penal, sau asistența juridică este obligatorie numai pentru inculpatul persoană fizică, în raport cu dispozițiile art. 136 alin. (2) și (3) din Codul penal, ce reglementează pedepsele aplicabile persoanei juridice (M.Of. nr. nr. 884 din 4 noiembrie 2016), Dec. nr. 540/2016 referitoare la excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 434 alin. (1) teza întâi C. pr. pen. (M.Of. nr. nr. 841 din 24 octombrie 2016) , Dec. nr. 6/2016 privind pronunțarea unei hotărâri prealabile pentru dezlegarea chestiunii de drept privind aplicarea dispozițiilor art. 427 alin, (1) raportat la art. 426 lit. b) și d) C. pr. pen. și aplicarea art. 112 alin. (1) lit. e) din Codul penal (M.Of. nr. nr. 287 din 15 aprilie 2016) , Dec. nr. 1/2016 referitoare la interpretarea și aplicarea unitară a dispozițiilor art. 86 C. pr. pen. stabilește că: în cazul asigurării obligatorii de răspundere civilă pentru prejudicii produse prin accidente de vehicule, societatea de asigurare are calitate de parte responsabilă civilmente și are obligația de a repara singură prejudiciul cauzat prin infracțiune, în limitele stabilite în contractul de asigurare și prin dispozițiile legale privind asigurarea obligatorie de răspundere civilă (M.Of. nr. nr. 258 din 6 aprilie 2016) , Dec. nr. 33/2015 privind pronunțarea unei hotărâri prealabile pentru dezlegarea de principiu a problemei de drept vizând posibilitatea ca judecătorul de cameră preliminară învestit cu soluționarea plângerii împotriva soluției de renunțare la urmărirea penală să poată dispune admiterea plângerii și schimbarea soluției de renunțare la urmărirea penală în soluția de clasare, atunci când petentul invocă unul din temeiurile de drept care atrag ca și consecință imediată pronunțarea unei soluții de clasare (M.Of. nr. nr. 36 din 19 ianuarie 2016), Dec. nr. 29/2015 referitoare la pronunțarea unei hotărâri prealabile referitoare la chestiunea de drept: dacă în aplicarea art. 585 alin. (1) lit. a) C. pr. pen. , în cazul operațiunii de contopire a unei pedepse cu închisoarea aplicate în temeiul Codului penal din 1968 pentru o infracțiune săvârșită sub imperiul acestei legi cu o pedeapsă cu închisoarea aplicată în temeiul noului Cod penal pentru o infracțiune săvârșită sub imperiul Codului penal din 1968 se impune determinarea legii penale mai favorabile condamnatului în temeiul art. 5 din noul Cod penal sau se aplică legea în vigoare la momentul efectuării operațiunii de contopire (M.Of. nr. nr. 29 din 15 ianuarie 2016), Dec. nr. 27/2015 privind pronunțarea unei hotărâri prealabile pentru dezlegarea următoarei chestiuni de drept: dacă ordonanța procurorului ierarhic superior, prin care în baza art. 335 alin. (1) C. pr. pen. este admisă plângerea persoanei vătămate și se dispune infirmarea ordonanței procurorului și redeschiderea urmăririi penale, este supusă confirmării judecătorului de cameră preliminară potrivit art. 335 alin. (4) C. pr. pen. (M.Of. nr. nr. 919 din 11 decembrie 2015) , Dec. nr. 2/2015 privind pronunțarea unei hotărâri prealabile pentru dezlegarea chestiunii de drept în sensul de a se stabili care este calea de atac legală în urma desființării deciziei date în recurs, în calea de atac a revizuirii reglementată în procedura prevăzută de art. 465 C. pr. pen. (revizuirea în cazul hotărârilor CEDO), în condițiile în care cauza a parcurs trei grade de jurisdicție (primă instanță, apel și recurs), în ultimă instanță soluționându-se recursul procurorului (M.Of. nr. nr. 159 din 6 martie 2015) , Dec. nr. 25/2014 privind pronunțarea unei hotărâri prealabile pentru dezlegarea de principiu a problemei de drept referitoare la posibilitatea procurorului, în faza de urmărire penală, în procedura acordului de recunoaștere a vinovăției, de a reține în încadrarea juridică dată faptei inculpatului și dispozițiile art. 396 alin. 10 C. pr. pen. , cu consecințe directe asupra reducerii limitelor de pedeapsă prevăzute de lege pentru infracțiunea săvârșită (M.Of. nr. nr. 935 din 22 decembrie 2014), Dec. nr. 23/2014 referitoare la admisibilitatea unei cereri de strămutare în procedura de cameră preliminară în care se verifică plângerea formulată împotriva soluției procurorului de neurmărire penală, iar dacă se va aprecia că sunt îndeplinite cerințele prevăzute de dispozițiile art. 475 C. pr. pen. , s-a exprimat opinia că o cerere de strămutare formulată în procedura de cameră preliminară în care se verifică plângerea împotriva soluțiilor procurorului de neurmărire penală este inadmisibilă (M.Of. nr. nr. 843 din 19 noiembrie 2014), Dec. nr. 4/2014 referitoare la examinarea recursului în interesul legii declarat de Colegiul de conducere al Curții de Apel Brașov privind interpretarea și aplicarea unitară a dispozițiilor art. 203 alin. (5) și art. 4251 alin. (1) C. pr. pen. , în sensul de a stabili care dispoziții sunt aplicabile, respectiv dacă ședința de judecată prin care este soluționată, în cursul urmăririi penale și în procedura de cameră preliminară, contestația formulată împotriva încheierii judecătorului de drepturi și libertăți și de cameră preliminară privind măsurile preventive are loc în camera de consiliu sau se desfășoară în ședință publică și dacă hotărârea adoptată este o încheiere sau o decizie (M.Of. nr. nr. 821 din 11 noiembrie 2014), Dec. nr. 11/2014 privind pronunțarea unei hotărâri prealabile pentru dezlegarea chestiunii de drept referitoare la interpretarea dispozițiilor art. 216 alin. (1) și (2) raportat la art. 242 alin. (10) C. pr. pen. , în sensul de a lămuri dacă examinarea sesizării privind controlul judiciar pe cauțiune presupune admiterea în principiu a acesteia, după care magistratul analizează temeinicia cererii atât cu ocazia luării inițiale a acestei măsuri, cât și cu ocazia înlocuirii măsurii arestului preventiv sau a arestului la domiciliu cu măsura controlului judiciar pe cauțiune, precum și a chestiunii de drept privind interpretarea dispozițiilor art. 242 alin. (10), (11) și (12) raportat la art. 203 alin. (5) și (6) și art. 206 alin. (3) coroborat cu art. 352 alin. (1) și art. 362 alin. (2) C. pr. pen. , în sensul de a lămuri dacă examinarea sesizării privind controlul judiciar pe cauțiune de către instanța de control judiciar în cadrul procedurii înlocuirii măsurii arestului preventiv sau a arestului la domiciliu cu măsura controlului judiciar pe cauțiune se realizează în ședință publică sau în camera de consiliu (M.Of. nr. nr. 503 din 07 iulie 2014), Dec. nr. 10/2014 privind pronunțarea unei hotărâri prealabile pentru dezlegarea de principiu a problemelor de drept vizând menținerea circumstanțelor atenuante prevăzute de art. 74 alin. 1 din Codul penal anterior atunci când pentru fapta concretă legea mai favorabilă este Codul penal actual în condițiile neagravării situației în propria cale de atac, precum și efectele circumstanțelor atenuante prevăzute de Codul penal anterior (art. 76 din Codul penal anterior sau art. 76 din Codul penal actual) în condițiile neagravării situației în propria cale de atac (M.Of. nr. nr. 502 din 07 iulie 2014). Curtea Constituțională, Dec. nr. 16/2018 referitoare la examinarea sesizării cu privire la următoarea problemă de drept: ”Natura termenului prevăzut de art. 207 alin. (1) C. pr. pen. și consecințele nerespectării acestuia” (M.Of. nr. nr. 927 din 02 noiembrie 2018), Dec. nr. 354/2018 referitoare la excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 252^3 alin. (3) teza finală din Codul de procedură penală (M.Of. nr. nr. 579 din 9 iulie 2018), Dec. nr. 102/2018 referitoare la excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 505 alin. (2) C. pr. pen. , precum și a sintagmei ”care nu a împlinit 16 ani” din cuprinsul dispozițiilor art. 505 alin. (1) C. pr. pen. (M.Of. nr. nr. 400 din 10 mai 2018), Dec. nr. 102/2018 referitoare la excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 505 alin. (2) C. pr. pen. , precum și a sintagmei ”care nu a împlinit 16 ani” din cuprinsul dispozițiilor art. 505 alin. (1) C. pr. pen. (M.Of. nr. nr. 400 din 10 mai 2018),Dec. nr. 79/2018 referitoare la excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 215^1 alin. (8) C. pr. pen. (M.Of. nr. nr. 399 din 09 mai 2018), Dec. nr. 22/2018 referitoare la excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 102 alin. (3), art. 345 alin. (3) și art. 346 alin. (4) C. pr. pen. (M.Of. nr. nr. 177 din 26 februarie 2018), Dec. nr. 21/2018 referitoare la excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 352 alin. (11) și alin. (12) C. pr. pen. (M.Of. nr. nr. 175 din 23 februarie 2018), Dec. nr. 802/2017 referitoare la excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 342 și art. 345 alin. (1) C. pr. pen. (M.Of. nr. nr. 116 din 06 februarie 2018), Dec. nr. 651/2017 referitoare la excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 434 alin. (2) lit. f) și ale art. 439 alin. (41) teza a doua C. pr. pen. (M.Of. nr. nr. 1000 din 18 decembrie 2017), Dec. nr. 554/2017 referitoare la excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 282 alin. (2) C. pr. pen. (M.Of. nr. nr. 1013 din 21 decembrie 2017), Dec. nr. 651/2017 referitoare la excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 434 alin. (2) lit. f) și ale art. 439 alin. (4^1) teza a doua C. pr. pen. (M.Of. nr. nr. 1000 din 18 decembrie 2017), Dec. nr. 562/2017 referitoare la excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 117 alin. (1) lit. a) și lit. b) C. pr. pen. (M.Of. nr. nr. 837 din 23 octombrie 2017), Dec. nr. 437/2017 referitoare la excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 348 alin. (2) C. pr. pen. (M.Of. nr. nr. 763 din 26 septembrie 2017), Dec. nr. 244/2017 referitoare la excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 145 C. pr. pen. (M.Of. nr. nr. 529 din 06 iulie 2017), Dec. nr. 90/2017 referitoare la excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 311 alin. (3) C. pr. pen. (M.Of. nr. nr. 291 din 25 aprilie 2017), Dec. nr. 17/2017 referitoare la excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 213 alin. (2) și art. 215^1 alin. (6) C. pr. pen. (M.Of. nr. nr. 261 din 13 aprilie 2017), Dec. nr. 22/2017 referitoare la excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 220 alin. (1) C. pr. pen. (M.Of. nr. nr. 159 din 03 martie 2017), Dec. nr. 625/2016 referitoare la excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 69 și art. 70 C. pr. pen. (M.Of. nr. nr. 107 din 07 februarie 2017), Dec. nr. 586/2016 referitoare la excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 25 alin. (5) C. pr. pen. cu referire la dispozițiile art. 16 alin. (1) lit. f) din același act normativ (M.Of. nr. nr. 1001 din 13 decembrie 2016), Dec. nr. 614/2016 referitoare la excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 2151 alin. (2) și alin. (5) C. pr. pen. (M.Of. nr. nr. 962 din 28 noiembrie 2016), Dec. nr. 432/2016 referitoare la excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 436 alin. (2), art. 439 alin. (41) teza întâi și art. 440 alin. (1) și (2) C. pr. pen. (M.Of. nr. nr. 841 din 24 octombrie 2016), 15 iunie 2016 parti din acest act atacate de (exceptie admisa) Dec. nr. 257/2017 referitoare la excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 20 alin. (1) și art. 21 alin. (1) C. pr. pen. (M.Of. nr. nr. 472 din 22 iunie 2017),Dec. nr. 302/2017 referitoare la excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 281 alin. (1) lit. b) C. pr. pen. (M.Of. nr. nr. 566 din 17 iulie 2017), Dec. nr. 23/2016 referitoare la excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 318 C. pr. pen. (M.Of. nr. nr. 240 din 31 martie 2016), Dec. nr. 126/2016 referitoare la excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 88 alin. (2) lit. d), art. 452 alin. (1), art. 453 alin. (1) lit. f), precum și ale art. 459 alin. (2) C. pr. pen. (M.Of. nr. nr. 185 din 11 martie 2016),Dec. nr. 235/2015 referitoare la excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 484 alin. (2) și ale art. 488 C. pr. pen. (M.Of. nr. nr. 364 din 26 mai 2015),Dec. nr. 23/2016 referitoare la excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 318 C. pr. pen. (M.Of. nr. nr. 240 din 31 martie 2016), 2 mai 2016 parti din acest act abrogate deDec. nr. 641/2014 referitoare la excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 344 alin. (4), art. 345, art. 346 alin. (1) și art. 347 C. pr. pen. (M.Of. nr. nr. 887 din 05 decembrie 2014), Dec. nr. 126/2016 referitoare la excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 88 alin. (2) lit. d), art. 452 alin. (1), art. 453 alin. (1) lit. f), precum și ale art. 459 alin. (2) C. pr. pen. (M.Of. nr. nr. 185 din 11 martie 2016), Dec. nr. 44/2016 referitoare la excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 399 alin. (3) lit. d) C. pr. pen. și ale art. 125 alin. (3) din Codul penal (M.Of. nr. nr. 305 din 21 aprilie 2016), Dec. nr. 24/2016 referitoare la excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 250 alin. (6) C. pr. pen. (M.Of. nr. nr. 276 din 12 aprilie 2016), Dec. nr. 23/2016 referitoare la excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 318 C. pr. pen. (M.Of. nr. nr. 240 din 31 martie 2016), Dec. nr. 51/2016 referitoare la excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 142 alin. (1) C. pr. pen. (M.Of. nr. nr. 190 din 14 martie 2016), Dec. nr. 126/2016 referitoare la excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 88 alin. (2) lit. d), art. 452 alin. (1), art. 453 alin. (1) lit. f), precum și ale art. 459 alin. (2) C. pr. pen. (M.Of. nr. nr. 185 din 11 martie 2016), Dec. nr. 740/2015 referitoare la excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 222 alin. (10) C. pr. pen. (M.Of. nr. nr. 927 din 15 decembrie 2015), Dec. nr. 733/2015 referitoare la excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 341 alin. (6) lit. c) și alin. (7) pct. 2 lit. d) C. pr. pen. (M.Of. nr. nr. 59 din 27 ianuarie 2016), Dec. nr. 704/2016 referitoare la excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 231 alin. (7) și art. 238 alin. (1) teza finală C. pr. pen. , în varianta anterioară modificării prin art. II pct. 54 din Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 18/2016 (M.Of. nr. nr. 158 din 02 martie 2017), Dec. nr. 740/2015 referitoare la excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 222 alin. (10) C. pr. pen. (M.Of. nr. nr. 927 din 15 decembrie 2015), Dec. nr. 501/2016 referitoare la excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 428 alin. (1) cu referire la art. 426 lit. i) C. pr. pen. (M.Of. nr. nr. 733 din 21 septembrie 2016), Dec. nr. 591/2015 referitoare la excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 440 alin. (1) și (2) C. pr. pen. (M.Of. nr. nr. 861 din 19 noiembrie 2015), Dec. nr. 631/2015 referitoare la excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 344 alin. (2) și (3), art. 345 alin. (3), art. 346 alin. (2) și art. 347 alin. (1) C. pr. pen. (M.Of. nr. nr. 831 din 06 noiembrie 2015), Dec. nr. 18/2017 referitoare la excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 347 alin. (1) C. pr. pen. (M.Of. nr. nr. 312 din 02 mai 2017),Dec. nr. 496/2015 referitoare la excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 335 alin. (4) C. pr. pen. (M.Of. nr. nr. 708 din 22 septembrie 2015),Dec. nr. 553/2015 referitoare la excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 223 alin. (2) C. pr. pen. (M.Of. nr. nr. 707 din 21 septembrie 2015),Dec. nr. 552/2015 referitoare la excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 3 alin. (3) teza a doua, art. 342, art. 343, art. 344 alin. (1)-(3), art. 345 alin. (2) și (3), art. 346 alin. (2)-(7), art. 347 alin. (1) și (2) și art. 348 C. pr. pen. (M.Of. nr. nr. 707 din 21 septembrie 2015), Dec. nr. 542/2015 referitoare la excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 431 alin. (1) C. pr. pen. (M.Of. nr. nr. 707 din 21 septembrie 2015), Dec. nr. 2/2017 referitoare la excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 453 alin. (3) și (4) teza întâi și ale art. 457 alin. (2) C. pr. pen. (M.Of. nr. nr. 324 din 5 mai 2017), Dec. nr. 361/2015 referitoare la excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 218-222 și art. 241 alin. (11) lit. a) C. pr. pen. (M.Of. nr. nr. 419 din 12 iunie 2015), Dec. nr. 506/2015 referitoare la excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 459 alin. (2) C. pr. pen. (M.Of. nr. nr. 539 din 20 iulie 2015), Dec. nr. 423/2015 referitoare la excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 488^4 alin. (5) C. pr. pen. și ale art. 105 din Legea nr. 255/2013 pentru punerea în aplicare a Legii nr. 135/2010 privind Codul de procedură penală și pentru modificarea și completarea unor acte normative care cuprind dispoziții procesual penale (M.Of. nr. nr. 538 din 20 iulie 2015), Dec. nr. 235/2015 referitoare la excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 484 alin. (2) și ale art. 488 C. pr. pen. (M.Of. nr. nr. 364 din 26 mai 2015), Dec. nr. 361/2015 referitoare la excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 218-222 și art. 241 alin. (11) lit. a) C. pr. pen. (M.Of. nr. nr. 419 din 12 iunie 2015), Dec. nr. 361/2015 referitoare la excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 218-222 și art. 241 alin. (11) lit. a) C. pr. pen. (M.Of. nr. nr. 419 din 12 iunie 2015), Dec. nr. 166/2015 referitoare la excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 54, art. 344 alin. (3) și (4), art. 346 alin. (3) și (7), art. 347 și art. 549 1 C. pr. pen. (M.Of. nr. nr. 264 din 21 aprilie 2015), Dec. nr. 126/2016 referitoare la excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 88 alin. (2) lit. d), art. 452 alin. (1), art. 453 alin. (1) lit. f), precum și ale art. 459 alin. (2) C. pr. pen. (M.Of. nr. nr. 185 din 11 martie 2016), Dec. nr. 235/2015 referitoare la excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 484 alin. (2) și ale art. 488 C. pr. pen. (M.Of. nr. nr. 364 din 26 mai 2015), Dec. nr. 166/2015 referitoare la excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 54, art. 344 alin. (3) și (4), art. 346 alin. (3) și (7), art. 347 și art. 5491 C. pr. pen. (M.Of. nr. nr. 264 din 21 aprilie 2015), Dec. nr. 76/2015 referitoare la excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 374 alin. (7) teza a doua C. pr. pen. (M.Of. nr. nr. 174 din 13 martie 2015), Dec. nr. 336/2015 referitoare la excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 235 alin. (1) C. pr. pen. (M.Of. nr. nr. 342 din 19 mai 2015), Dec. nr. 663/2014 referitoare la excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 339-348 C. pr. pen. (M.Of. nr. nr. 52 din 22 ianuarie 2015), Dec. nr. 641/2014 referitoare la excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 344 alin. (4), art. 345, art. 346 alin. (1) și art. 347 C. pr. pen. (M.Of. nr. nr. 887 din 5 decembrie 2014), Dec. nr. 712/2014 referitoare la excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 211-217 C. pr. pen. (M.Of. nr. nr. 33 din 15 ianuarie 2015), Dec. nr. 599/2014 referitoare la excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 38 alin. (1) lit. f) și art. 341 alin. (5)-(8) C. pr. pen. (M.Of. nr. nr. 886 din 05 decembrie 2014), Dec. nr. 641/2014 referitoare la excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 344 alin. (4), art. 345, art. 346 alin. (1) și art. 347 C. pr. pen. (M.Of. nr. nr. 887 din 05 decembrie 2014). De asemenea, V și Ordinul nr. 64/2015 privind stabilirea unor măsuri organizatorice în scopul asigurării exercitării dreptului de a consulta dosarul penal (M.Of. nr. nr. 500 din 7 iulie 2015).
[19] Sandra Grădinaru, Supravegherea tehnică în Noul Cod de procedură penală , Ed. C. H. Beck, Bucureşti, 2014, pp. 42-43.
[20] Raportul dintre avocat şi persoana pe care o asistă sau o reprezintă nu poate forma obiectul supravegherii tehnice decât dacă există date că avocatul săvârşeşte ori pregăteşte săvârşirea unei infracțiuni dintre cele prevăzute la alin. (2) al art. 139. Dacă pe parcursul sau după executarea măsurii rezultă că activitățile de supraveghere tehnică au vizat şi raporturile dintre avocat şi suspectul ori inculpatul pe care acesta îl apără, probele obținute nu pot fi folosite în cadrul niciunui proces penal, urmând a fi distruse, de îndată, de către procuror. Judecătorul care a dispus măsura este informat, de îndată, de către procuror. Atunci când apreciază necesar, judecătorul dispune informarea avocatului.
[21] Compară cu CEDO, cauzele Kruslin c Franța, hotărârea din 4 aprilie 1990 sau Huvig c Franța, hotărârea din 24 aprilie 1990, la https://hudoc.echr.coe.
[22] Potrivit M. Stoica, Condamanări cu executare în dosarul „Rompetrol” , Mediafax
[23] Prin sentința civilă nr.709 din 11.05.2007 pronuntata în dosarul nr.12770/3/2006 de Tribunalul Bucuresti Sectia IV Civila definitivă prin respingerea apelului (cu opinie separată) şi irevocabila, prin decizia nr.1745 din 18.02.2011 a I.C.C.J. Sectia Civila și de Proprietate Intelectuala
[25] Este vorba de decizia nr. 766 din 7 noiembrie 2006 referitoare la excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 10, art. 11 alin. 1 lit. d), art. 13 și 15 din Legea nr. 51/1991 privind siguranța națională a României și art. 24 alin. (4) din Legea nr. 182/2002 privind protecția informațiilor clasificate, M. Of. nr. 25 din 16 ianuarie 2007.
[26] Curtea Constituțională, Dec. nr. 37 din 29 ianuarie 2004 , M. Of. nr. 183 din 3 martie 2004
[28] M. Of. nr. 468 din 1 iulie 2003, modificată prin Legea nr. 85 din 25 iunie 2014, M. Of. nr. 466 din 25 iunie 2014
[29] Vezi şi N.Volonciu, Ana Barbu, Codul de procedură penală comentat, art. 62-135, Probele şi mijloacele de probă, Ed. Hamangiu, Bucureşti, 2007, p.139-140;D.L. Julean, Drept procesual penal, Parte generală, Ed. Universității de Vest, Timişoara, 2010, p. 262; un alt sens , Sandra Grădinaru, Supravegherea tehnică în Noul Cod de procedură penală , Ed. C. H. Beck, Bucureşti, 2014, pp. 84 sqq.
[31] George Tarata ,Ororile statului paralel – Liderul ALDE Calin Popescu Tariceanu a devoalat abuzurile Noii Securitati în fata presedintilor de Senat din Europa: “In România a fost creat un sistem represiv asemanator cu modelul Securitatii din anii 1950… Arestari abuzive, plimbarea oamenilor incatusati… Prezumtia de nevinovatie a fost în practica abolita, iar judecatorii au fost presati, inclusiv prin amenintari directe și publice, sa dea condamnarile cerute de D.N.A. la dictarea S.R.I. ”, 15 iunie 2018 , https://www.luju.ro/dezvaluiri
[32] Protocolul [din 2009] a vizat exprimarea acordului instituțiilor pentru crearea unui sistem informatic şi de comunicații (SIC), astfel încât transmiterea documentelor privind emiterea mandatelor de securitate națională, elaborate în baza Legii nr. 51/1991 privind securitatea națională şi a Legii nr. 535/2004 privind prevenirea şi combaterea terorismului, să fie realizată în format electronic. În acest context, protocolul are natura juridică a unui acord privind crearea SIC, prealabil acreditării sistemului, cerință impusă de actele normative privind acreditarea sistemelor informatice şi de comunicații care vehiculează informații secrete de stat. Acesta nu a vizat procedura și responsabilitățile instituțiilor privind autorizarea activităților specifice de culegere de informații și emitere a mandatelor de securitate națională, acestea fiind reglementate la data încheierii protocolului de Legea nr. 535/2004 privind prevenirea și combaterea terorismului, iar începând cu data de 1 februarie 2014 de Legea nr. 51/1991 privind securitatea națională. Protocolul şi-a încetat efectele prin atingerea scopului pentru care a fost semnat, și anume la 18 septembrie 2012, dată la care Oficiul Registrului Național al Informațiilor Secrete de Stat a aprobat documentația privind acreditarea de securitate a SIC. ORNISS a emis un certificat de acreditare de securitate pentru funcționarea sistemului informatic şi de comunicații creat între Serviciul Român de Informații – Parchetul de pe lângă Î.C.C.J., – Î.C.C.J., (http://www.mpublic.ro/content/c_18-06-2018). Protocolul şi-a încetat efectele în momentul publicării Deciziei nr. 51/2016 a Curții Constituționale, ce nu mai prevedea posibilitatea ca serviciile de informații să pună în executare mandatele de supraveghere tehnică emise în dosare penale, cu excepția celor privind infracțiuni de terorism şi contra securității naționale, pentru care SRI are competență (http://www.mpublic.ro/ro/content/c_25-01-2017).https://www.news.ro/justitie/curtea-de-apel-galati-repune-pe-rol-dosarului-fostului-presedinte-al-ca-constanta-judecat-pentru-luare-de-mita-pentru-a-aduce-in-discutia-partilor-decizia-ccr-privind-protocoalele , Printre altele,Curtea Constituțională a admis sesizarea şi a constatat existența unui conflict juridic de natură constituțională între Ministerul Public – Parchetul de pe lângă Î.C.C.J., și Parlamentul României, pe de-o parte, și Î.C.C.J., și celelalte instanțe judecătorești, pe de altă parte, generat de încheierea între Ministerul Public – Parchetul de pe lângă Î.C.C.J., și Serviciul Român de Informații a Protocolului nr. 09472 din 8 decembrie 2016, doar cu privire la dispozițiile art.6 alin.(1), art.7 alin.(1) şi art.9, precum și de exercitarea, în mod necorespunzător, a controlului parlamentar asupra activității Serviciului Român de Informații (https://www.ccr.ro/files/statements/Comunicat_de_presa,_16_ianuarie_2019.pdf).
[33] Republicată în Monitorul Oficial al României, nr. 377 din 31 mai 2011, modificată prin Legea nr. 300 din 15 noiembrie 2013 , M. Of. nr. 72 din 11 decembrie 2013,
[34] M. Of. nr. 1.161 din 8 decembrie 2004, modificată prin Legea nr. 187 din 24 octombrie 2012 , M. Of. nr. 757 din 12 noiembrie 2012, Legea nr. 255 din 19 iulie 2013, M. Of. nr. 515 din 14 august 2013
[35] Răzvan Savaliuc, 3000 euro/zi, filajul S.R.I. – Document exploziv al D.N.A. care demonstreaza ca S.R.I. a cheltuit în secret sume faraonice pe interceptari. 540.000 euro filajul unei persoane pe 6 luni. Cine a aprobat asemenea cheltuieli? Oficial, S.R.I. a pus în operare 248.711 de mandate în perioada 2005-2014, ceea ce inseamna la o medie de 6 luni/persoana peste 134 miliarde euro, 3 iunie 2018, https://www.luju.ro/dezvaluiri
[36] Legea nr. 535 din 25 noiembrie 2004 privind prevenirea și combaterea terorismului, M. Of. nr. 1.161 din 8 decembrie 2004, modificată prin Legea nr. 187 din 24 octombrie 2012 , M. Of. nr. 757 din 12 noiembrie 2012, Legea nr. 255 din 19 iulie 2013 , M. Of. nr. 515 din 14 august 2013
[37] Legea nr. 51 din 29 Iulie 1991 privind securitatea națională a României a fost , republicată în Monitorul oficial al României, nr. 190 din 18 martie 2014, în temeiul art. 107 alin. (3) din Legea nr. 255/2013 pentru punerea în aplicare a Legii nr. 135/2010 privind Codul de procedură penală și pentru modificarea şi completarea unor acte normative care cuprind dispoziții procesual penale, M. Of. nr. 515 din 14 august 2013, cu modificările ulterioare, dându-se textelor o nouă numerotare. Legea nr. 51/1991 a fost M. Of. nr. 163 din 7 august 1991, și a mai fost modificată prin Legea nr. 187/2012 pentru punerea în aplicare a Legii nr. 286/2009 privind Codul penal, M. Of. nr. 757 din 12 noiembrie 2012, rectificată în Monitorul Oficial al României, nr. 117 din 1 martie 2013, cu modificările ulterioare. O ultimă modificare este conținută în Legea nr. 255 din 19 iulie 2013
[39] CEDO, Big Brother Watch și alții v. Regatul Unit – 58170/13, 62322/14 și 24960/15, Hotărârea din 13.9.2018 (Ingerința în discuție nu a fost provocată de interceptarea convorbirilor propriu-zise, ci a constat în recepționarea materialului interceptat și în stocarea, examinarea și utilizarea ulterioară de către serviciile de intelligence ale statului reclamat. Pentru a evita abuzurile de putere, circumstanțele în care materialul interceptat putea fi solicitat de către serviciile străine de intelligence trebuiau să fie stabilite în dreptul intern), V Weber și Saravia c Germania (dec.), 54934/00, 29 iunie 2006, ; Kennedy c Regatul Unit, 26839/05, 18 mai 2010, ; Liberty și alții c Regatul Unit, 58243/00, 1 iulie 2008 ; Malone c Regatul Unit, 8691/79, 2 august 1984; Ben Faiza c. Franța (dec.), 31446/12, 8 februarie 2018. V și https://www.luju.ro/magistrati/dna/fostul-procuror-anticoruptie-dorin-ciuncan-devaluie-dna-refuza-sa-puna-la-dispozitia-instantelor-si-partilor-inregistrarile-audio-originale-pentru-a-ascunde-aparatura-folosita-si-denaturarea-interceptarilor, 26 septembrie 2011
[40] v CEDO, Malone, § 67; Leander c Suediei, 26 martie 1987, § 51, seria A, nr. 116; Huvig c Franței, 24 aprilie 1990, § 29, seria A nr. 176-B; Valenzuela Contreras c Spaniei, 30 iulie 1998, § 46, Culegere 1998-V; Rotaru, §55; Weber şi Saravia, § 93; şi Asociația pentru Integrare Europeană şi Drepturile Omului şi Ekimdzhiev, §75.
[41] v, inter alia , CEDO, Malone, § 68; Leander, § 51; Huvig, § 29; şi Weber şi Saravia, § 94)
[42] CEDO, Roman Zakharov c Rusia [MC], 47143/06, 4 decembrie 2015, § 231 (tradus şi revizuit de IER (www.ier.ro). V și Huvig, § 34; Amann c Elveției (MC), nr. 27798/95, §§ 56-58, CEDO 2000-II; Valenzuela Contreras, § 46; Prado Bugallo c Spaniei, nr. 58496/00, § 30, 18 februarie 2003; Weber şi Saravia, § 95; şi Asociația pentru Integrare Europeană şi Drepturile Omului şi Ekimdzhiev, § 76
[43] Prin ordonanța din data de 27 septembrie 2018 procurorii D.I.I.C.O.T.-Structura Centrală au dispus clasarea cauzei penale cu privire la săvârșirea infracțiunilor de înaltă trădare, prevăzută de art.398 C. pen. rap. la art.394 lit.b) C.pen., de divulgare a secretului care pericliteaza securitatea națională prevăzută de art.407 alin.1 C.pen., de uzurpare a funcției, prevăzută de art.300 C.pen., de divulgarea informațiilor secrete de serviciu sau nepublice, prevăzută de art.304 C. pen. și de prezentarea, cu rea-credință, de date inexacte Parlamentului sau Preşedintelui României cu privire la activitatea Guvernului sau a unui minister, pentru a ascunde săvârşirea unor fapte de natură să aducă atingere intereselor statului, prevăzută de art.8 alin.1 lit.b) din Legea 115/1999 privind responsabilitatea ministerială, republicată, întrucât faptele nu există. https://www.biziday.ro/dosarul-de-inalta-tradare
[44] C. Ap. Galați, s. pen., încheierea din 12 iulie 2017, v Codul de procedură penală adnotat, Ed. ROSETTI International, 2019
[45] Hotărârea din 1 iulie 2008 , M. Of. nr. 283 din 30 aprilie 2009, (Cererea nr. 42.250/02)
[46] v, inter alia , hotărârile Malone c Regatului Unit din 2 august 1984, seria A nr. 82, p. 30, § 64; Kruslin c Franței și Huvig c Franței din 24 aprilie 1990, seria A nr. 176-A și 176-B, p. 20, § 26, și p. 52, § 25, Halford c Regatului Unit din 25 iunie 1997, Culegere 1997-III, pp. 1016 – 1017, § 48
[47] Malone, § 67; Weber și Saravia c Germaniei (dec.), nr. 54.934/00, § 93, CEDO 2006
[48] Valenzuela Contreras c Spaniei, Hotărârea din 30 iulie 1998, Culegere 1998-V, § 46 in fine , p. 1925.
[49] §61 , v, inter alia , hotărârile Malone c Regatului Unit din 2 august 1984, seria A nr. 82, p. 30, § 64; Kruslin c Franței şi Huvig c Franței din 24 aprilie 1990, seria A nr. 176-A şi 176-B, p. 20, § 26, și p. 52, § 25, Halford c Regatului Unit din 25 iunie 1997, Culegere de hotărâri și decizii 1997-III, p. 1016 – 1017, § 48; Aalmoes şi alți 112 c Olandei (dec.), nr. 16.269/02, 25 noiembrie 2004 .
[50] V, per a contrario, hotărârile Klass, §§ 51 – 52, Prado Bugallo c Spaniei, nr. 58.496/00, § 29, 18 februarie 2003, şi Valenzuela Contreras c Spaniei, Culegere 1998-V, § 60).
[51] Vasilescu c României, hotărârea din 22 mai 1998, Culegere 1998 III, p. 1075, §§ 40, 41, Pantea c României,nr. 33.343/96, §§ 238 – 239, CEDO 2003-VI
[54] C.E.D.O., Secția a III-a, Cauza Dumitru Popescu c României , nr. 2, Hotărârea din 26 aprilie 2007, M. Of. nr. 830 din 5 decembrie 2007.
[55] CEDO, Secția a treia, Hotărârea din 21 aprilie 2009, www. C.S.M. 1909.
[56] Ca entitate administrativă independent, de care aminteşte Hotărârea Curții de Justiție a Uniunii Europene din 8 aprilie 2014, pronunțată în cauzele conexate C-293/12 – Digital Rights Ireland Ltd c Minister for Communications, Marine and Natural Resources şi alții – și C-594/12 – Kärntner Landesregierung şi alții.
[57] Vezi şi Sandra Grădinaru, Supravegherea tehnică în Noul Cod de procedură penală , Ed. C. H. Beck, Bucureşti, 2014,p. 91. Cum ar putea fi acte de constatare, -înaintate de îndată- secrete de stat, în condițiile în care atât inițiativa, cât și decizia finală în ce priveşte declasificarea aparțin unor instituții din afara puterii judecătoreşti, se limitează dreptul la un proces echitabil și dreptul la apărare, cu consecințe directe și asupra înfăptuirii actului de justiție, ce constituie esența și menirea puterii judecătoreşti?
[58] I.C.C.J. , S. Pen.,decizia nr.948 din 12 martie 2010, la www.scj.ro.
[59] Despre dreptul la informare ,vezi Directiva 13/2012/UE.
[60] Există și părerea unei excepții, ca o confirmare a actului îndeplinit fără autorizație, conform art.19 di Legea nr.51/1991, la Gh.Mateuț, În legătură cu noua reglementare privind înregistrările audio sau video în probațiunea penală, în „Dreptul” nr. 8/1997, p.73. Nu aceasta este soluția încălcării principiilor legalității şi al egalității armelor.
[61] Iulia Carciog, editor: Antonia Niță, PNL cere CCR să constate neconstituționalitatea Legii privind securitatea cibernetică, http://www.agerpres.ro , 23 decembrie 2014. V , pe această temă, și John Gibb, Cine te urmărește, Rao, 2009; Annie Jacobsen, Creierul Pentagonului, o istorie necenzurată a DARPA, Agenția de cercetare miitară ultrasecretă a Statelor Unite, Litera, București, 2018, pp. 336 sqq
[62] Curtea Constituțională, Dec. nr. 440 din 8 iulie 2014, referitoare la excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor Legii nr. 82/2012 privind reținerea datelor generate sau prelucrate de furnizorii de rețele publice de comunicații electronice și de furnizorii de servicii de comunicații electronice destinate publicului, precum şi pentru modificarea și completarea Legii nr. 506/2004 privind prelucrarea datelor cu caracter personal şi protecția vieții private în sectorul comunicațiilor electronice și ale art. 152 C. pr. pen. , M. Of. nr. 653 din 4 septembrie 2014. În acelaşi sens, Dec. nr. 461 din 16 septembrie 2014 asupra obiecției de neconstituționalitate a dispozițiilor Legii pentru modificarea și completarea Ordonanței de urgență a Guvernului nr. 111/2011 privind comunicațiile electronice, M. Of. nr. 775 din 24 octombrie 2014.
[63] Hotărârea Curții de Justiție a Uniunii Europene din 8 aprilie 2014, pronunțată în cauzele conexate C-293/12 – Digital Rights Ireland Ltd c Minister for Communications, Marine and Natural Resources şi alții – și C-594/12 – Kärntner Landesregierung şi alții. Prin hotărârea menționată instanța europeană a constatat că directiva analizată încalcă dispozițiile art. 7, art. 8 și art. 52 alin. (1) din Carta drepturilor fundamentale a Uniunii Europene.
[72] Republicată în Monitorul Oficial al României, nr.190 din 18 martie 2014
[73] Dec. nr.51 din 16 februarie 2016 referitoare la excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor art.142 alin.(1) C. pr. pen., M. Of. nr.190 din 14 martie 2016
[74] iar în anul 1955 s-a renunțat la denumirea de minister public, reintrodusă prin Constituția din 1991. .
[75] Iuri Felștinski, Alexandr Litvinenko, FSB vzpîvae Pocciio, ed. rom. Rusia explodează, Corint. 2015, p. 35
[76] Siegfried Kahane, în „Explicații teoretice ale Codului de procedură penală român”, Partea specială, vol. II, de V. Dongoroz ș. a. . Ed. Academiei, 1976, pp. 23 sqq
[78] Gr. Gr. Theodoru, Tratat de procedură penală , Ed. Hamangiu, 2007. p. 538
[79]Ibidem, sublinierea autorului. Cu privire la procedura obligatorie de accesare, utilizare și stocare a datelor obținute din interceptări ale comunicațiilor, în jurisprudența CEDO s-a făcut distincție între două etape ale interceptării convorbirilor telefonice: autorizarea supravegherii și efectuarea propriu-zisă a supravegherii, vezi § 44 al deciziei nr. 51.
[81] O recentă semnalare la Adam Piore, Ghici cine ne ascultă, în „Newsweek Romania” nr. 81, 22-28 11 2019, pp. 38 sqq
[82] Monitorul Oficial nr. 289 din 14 noiembrie 1996
[83] G. Mateuț, Procedură penală, Partea specială. Vol. I, Lumina Lex, 1997, pp. 76 sqq
[84] Gh. Diaconescu, Infracțiuni în legi speciale și legi extrapenale, Ed. All, 1996, p. 10.
[85] Adoptat prin Legea nr. 135 din 1 iulie 2010 , M. Of. nr. 486 din 15 iulie 2010, cu modificările și completările ulterioare.
[86] C.E.D.O. a statuat deja că procurorii români, acționând în calitate de magistrați ai ministerului public, nu îndeplineau cerința de a fi independenți față de puterea executivă (Vasilescu c României, hotărârea din 22 mai 1998, Culegerea 1998 III, p. 1075, §§ 40, 41, Pantea c României, nr. 33.343/96, §§ 238-239, CEDO 2003-VI).
[87] Republicat în Monitorul Oficial al României, nr. 78 din 30 aprilie 1997, cu modificările şi completările ulterioare. Textele nu mai sunt reluate ca atare astăzi.
[88]Legea nr. 14/1992 privind organizarea şi funcționarea Serviciului Român de Informații, art. 8 : Serviciul Român de Informații este autorizat să dețină și să folosească mijloace adecvate pentru obținerea, verificarea, prelucrarea și stocarea informațiilor privitoare la siguranța națională, în condițiile legii.
Direcția Națională Anticorupție cooperează în vederea realizării activităților de supraveghere tehnică cu Serviciul Român de Informații , care asigură suport logistic și tehnic pentru interceptarea comunicațiilor la distanță, accesul la sisteme informatice, supravegherea audio – video și localizarea prin mijloace tehnice, Comunicat nr. 252/VIII/3, 9 martie 2016 , http://www.pna.ro.Alina Mungiu-Pippidi, Partidele ar trebui să se unească împotriva statului paralel, 6 februarie 2018, http://www.Româniacurata.ro/partidele. ”pe cît de adevărat e că dl. Dragnea nu are credibilitatea unui reformator al serviciilor secrete, e mult mai important faptul că el are interesul la ora asta să lupte cu statul paralel, că i-a ajuns victimă sau aproape… Nu are cum să iasă o clasă politică alternativă dacă trebuie să treacă prin filtrul statului paralel, ca la orice piață intervenția distruge competitivitatea. O să mai stăm 20 de ani să înlocuim pe PSD cu alternative fabricate în laboratoarele lor de PR, în loc să fie culese de unde s-au luat voturi, adică din piață”.
[89] În schimb, Curtea Constituțională a reținut faptul că controlul activității de supraveghere tehnică “revine în mod exclusiv Ministrului Afacerilor Interne, iar dacă datele obținute depășesc scopul în care a fost aplicată măsura supravegherii tehnice, doar Ministrul Afacerilor Interne poate decide, în mod discreționar și fără un control independent, ce trebuie făcut cu aceste date” ( § 44 din decizie).
[90]În opinia lui Edward Snowden, terorismul este doar pretextul pentru a justifica această supraveghere pe scară extinsă. „Este vorba de manipulare diplomatică, spionaj economic şi control social. Este vorba de putere și nu există nicio îndoială că supravegherea în masă sporește puterea guvernului” http://www.cotidianul.ro/oug-privind-interceptarile .
[91] Curtea constată că, în present, Codul de procedură penală cuprinde numeroase garanții în materie de interceptare şi transcriere a convorbirilor, de arhivare a datelor pertinente și de distrugere a celor nerelevante; acest lucru este certificat de Legile nr. 281/2003 și 356/2006 privind modificarea Codului de procedură penală, care impun ca operațiunile de interceptare și înregistrare a comunicațiilor efectuate prin telefon sau prin orice alt mijloc electronic să fie realizate în baza unei autorizații motivate, dată de un judecător ( CEDO, Secția a III-a, Hotărârea din 26 aprilie 2007, în Cauza Dumitru Popescu c României nr. 2, Cererea nr. 71.525/01, §§ 45-46, 82). Referitor la necesitatea garanțiilor pe care legea trebuie să le ofere, V și Asociația pentru Integrare Europeană şi Drepturile Omului şi Ekimdzhiev, § 92; Klass şi alții, §59 şi Kennedy, §§ 168 şi 169). Marea Cameră , Hotărârea din 4 decembrie 2015 În Cauza Roman Zakharov c Rusiei (Cererea nr. 47143/06): Având în vedere deficiențele constatate, Curtea consideră că dreptul rus nu îndeplineşte cerința privind „calitatea legii” şi nu poate să limiteze „ingerința” la ceea ce constituie o măsură „necesară într-o societate democratică”. Prin urmare, a fost încălcat art. 8 din Convenție (§305). De asemenea, First Section, Case of Big Brother Watch and Others c. The United Kingdom (Applications nos. 58170/13, 62322/14 and 24960/15), Judgment, 13 septembrie 2018 ,
[92] Existența unor dispoziții legale atribuind competențe de supraveghere secretă a corespondenței şi a telecomunicațiilor, putea, într-o situație excepțională, să se dovedească necesară într-o societate democratică și că legiuitorul național se bucura de o anumită putere discreționară, care nu era însă nelimitată (CEDO, Klass, § 49 in fine).
[93] § 47 al deciziei. Vezi, în acest sens, și Dec. nr.17 din 21 ianuarie 2015, M. Of. nr.79 din 30 ianuarie 2015, §§ 67 și 94. “În considerarea modificării despre care am vorbit la Codul de procedură penală, am spus că, prin excepție de la aceasta regulă, organele S.R.I. pot fi desemnate ca organe de cercetare penală speciale, în sensul prevăzut expres de Codul de procedură penală, și anume art. 55 alin. 5 și 6, pentru punerea în executare a mandatelor de supraveghere tehnică (…). În fond, ceea ce am făcut a fost să traducem prin lege referința sau să nu punem în pericol, să asigurăm continuitatea în ceea ce privește mandatele de siguranță națională care privesc strict Titlul 10 din Codul penal și infracțiunea de terorism”, a adăugat ministrul Prună (subl.ns.-DC).( Mirela Bărbulescu, OUG privind interceptările, M. Of. 14 Mar 2016, http://www.agerpres.ro/politica/2016/03/14). Aceeași nelămurire și la premier: ”S.R.I. nu poate fi organ de urmărire penală DECÂT pentru cazuri privind siguranța națională și privind terorismul (conform legii de funcționare a S.R.I. ) și DOAR, EXCLUSIV SUB CONTROL JUDECĂTORESC, în prezența unui PROCUROR. Restul e interpretare nefondată” (http://www.mediafax.ro/politic/decizia-ccr-si-oug-privind-interceptarile-au-fost-publicate-in-monitorul-oficial-15107478.) Fostul președinte Traian Băsescu susține că OUG privind interceptările ar putea avea probleme la capitolul constituționalitate având în vedere că legiferează în domeniul libertăților şi drepturilor fundamentale. www.stiripesurse.ro.
În Nota de fundamentare a proiectului de Ordonanță de urgență privind unele măsuri pentru punerea în executare a mandatelor de supraveghere tehnică dispuse în procesul penal se mai arată că prin măsuri tehnice, se va realiza partajarea infrastructurii (servere de management al interceptării și console de administrare și operare) astfel încât să se realizeze accesul nemijlocit și utilizarea independentă de către organele de urmărire penală. Modul concret de acces la sistemele tehnice al organelor judiciare ar urma să fie stabilit prin protocoale de cooperare. În Nota de fundamentare se arată că ordonanța propune aceasta soluție de urgență, dar că este nevoie de o amplă dezbatere publică pentru organizarea unei instituții responsabile pentru punerea în executare a supravegherii tehnice. http://www.hotnews.ro/
[94] Dec. nr. 302 din 4 mai 2017 referitoare la excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 281 alin. (1) lit. b) din Codul de procedură penală , M. Of. nr. 566 din 17 iulie 2017
[95] V Curtea Constituțională, Dec. nr. 51 din 16 februarie 2016, M. Of. nr. 190 din 14 martie 2016, § 31. Dec. nr. 22 din 18 ianuarie 2018 referitoare la excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 102 alin. (3), art. 345 alin. (3) şi art. 346 alin. (4) din Codul de procedură penală, M. Of. nr. 177 din 26 februarie 2018
[96] M. Of., nr. 780 din 3 octombrie 2017, §29, Dec. nr. 22 din 18 ianuarie 2018, § 18
[99] Curtea Constituțională , Dec. nr.47 din 16 februarie 2016, M. Of.nr.323 din 27 aprilie 2016 , §§ 15-19 , Dec. nr.778 din 17 noiembrie 2015, m. Of.nr.111 din 12 februarie 2016, §42. V și Dec. nr. 633/2018, §445., C.E.D.O. , Hotărârea din 11 iulie 2006, în Cauza Boicenco c. Republicii Moldova §104
[105]Curtea Militara de Apel Bucureşti , Hotărârea 35 din 12 iulie 2018, http://portal.just.ro. Apelantul inculpat a fost reținut și arestat preventiv de la 19 martie 2015 până la 18 aprilie 2015 inclusiv, și supus măsurii preventive a controlului judiciar în perioada 19 aprilie 2015 – 18 mai 2015 inclusiv.
[108] Au fost efectuate interceptări în baza unor mandate de siguranță națională. „In temeiul art. 421 pct. 1 lit. b) C. pr. pen. respinge ca nefondate apelurile declarate de Parchetul de pe lângă Tribunalul Caras-Severin si partea civila împotriva sentinței penale nr. 32/28.02.2018 pronunțată de Tribunalul Caras-Severin în dosarul nr. 3128/115/2015. In temeiul art. 421 pct. 2 lit. a) C. pr. pen. admite apelurile declarate de inculpați . Desființează sentința penală apelată și rejudecând: In temeiul art. 16 alin. 1 lit. b) teza I C. pr. pen. achita pe inculpatul P. I. pentru săvârșirea infracțiunii de abuz in serviciu al funcționarului care a obținut pentru sine sau pentru altul un folos necuvenit prevăzute de art. 297 alin. 1 C.pen. raportat la art. 132 din Legea nr. 78/2000. In temeiul art. 16 alin. 1 lit. b teza I C. pr. pen. achită pe inculpata G. E. pentru săvârșirea infracțiunii de complicitate la abuz in serviciu al funcționarului care a obținut pentru sine sau pentru altul un folos necuvenit, prevăzute de art. 48 rap. la art. 297 alin. 1 C. pen. cu aplicarea art. 132 din Legea nr. 78/2000 (Curtea de Apel Timișoara, Hotărârea nr. 1324 din 7 decembrie 2018). V și https://www.luju.ro/dezvaluiri/evenimente/dosarele-facute-pe-note-sri-pica-in-instante-noi-achitari-definitive-zguduie-sistemul-curtea-de-apel-timisoara demontat-
[110] Dacă în Codul penal din 1969 delapidarea era așezată în grupul infracțiunilor contra patrimoniului, în noua reglementare a avut loc o repoziționare a acesteia, fiind inclusă în categoria infracțiunilor de serviciu. Prin această reașezare s-a produs o modificare și în privința obiectului juridic al infracțiunii de delapidare, în sensul că obiectul juridic principal este format din relațiile sociale referitoare la buna desfășurare a raporturilor de serviciu, iar obiectul juridic secundar constă în relațiile sociale cu caracter patrimonial. V și Tudorel Toader ș. a., Noul Cod penal, Hamangiu, 2014
[111] Inculpații au fost trimiși în judecată de către Direcția Națională Anticorupție – Secția de Combatere a infracțiunilor asimilate infracțiunilor de corupție la data de 11 mai 2017. Biroul de Informare și Relații Publice, Comunicatul nr. 478/VIII/3, 15 mai 2017, http://www.pna.ro/comunicat
[112] Ionel Stoica, Dosarul Malaxa: Șapte persoane, condamnate definitiv. Declarații detaliate despre S. . . ., care nu recunoaște acuzațiile, http://www.ziare.com/stiri/dna,7 decembrie 2018,
[113] V și Răzvan Luțac, 4 luni pauză de judecată după 3 ani. Procesul [. . . ] a avut termen în ianuarie, următorul va fi în mai din cauza grevelor și coronavirusului, https://www.libertatea.ro/stiri/4-luni-pauza-de-judecata, 13 martie 2020, pentru că două termene au fost amânate din cauza grevei din sistemul judiciar (notată ca “hotărârea Adunării Generale a Judecătorilor din cadrul Tribunalului București nr. 2/21.1.2020, prin care s-a dispus limitarea pe o perioadă nedeterminată a activității de judecată”), iar al treilea termen, din aprilie, a fost mutat în mai din cauza coronavirusului.
[114]Gloria, Reconstituirea unei lupte inegale cu sistemul, Părerea criticului, https://www.cinemagia.ro/ 28 februarie 2020. „Evenimentul tragic” este tot sistemul nostru sanitar.
Garanția compunerii unui complet de judecată impartial și independent este dată de compunerea aleatorie integrală a completului.
Organizarea judiciară se instituie având ca finalitate asigurarea respectării drepturilor și a libertăților fundamentale ale persoanei. Organizarea judiciară are, de asemenea, ca obiectiv de bază asigurarea respectării dreptului la un proces echitabil și judecarea proceselor de către instanțe judecătorești în mod imparțial și independent de orice influențe extranee.
Legalitatea în ultimii 4 ani a constituirii completelor de judecată de 5 judecători în materie penală ale I. C. C. J. , cele care judeca demnitarii in ultima instanta, a devenit o problema de maxim interes (particular) care a provocat nenumarate animozități, reflectând nu numai modul de interpretare a legii, dar și nivelul de asimilare și (libertatea) de interpretare a legii.
Potrivit art. 32 din Legea nr. 304 din 28 iunie 2004 privind organizarea judiciară , republicată[1], (1)La începutul fiecărui an, la propunerea președintelui sau a vicepreședinților Înaltei Curți de Casație și Justiție, Colegiul de conducere aprobă numărul și compunerea completurilor de 5 judecători.
(2)În materie penală, completurile de 5 judecători sunt formate din judecători din cadrul Secției penale a Înaltei Curți de Casație și Justiție.
(3)În alte materii decât cea penală, completurile de 5 judecători sunt formate din judecători specializați, în funcție de natura cauzelor.
(4)Judecătorii care fac parte din aceste completuri sunt desemnați, prin tragere la sorți, în ședință publică, de președintele sau, în lipsa acestuia, de unul dintre cei 2 vicepreședinți ai Înaltei Curți de Casație și Justiție. Schimbarea membrilor completurilor se face în mod excepțional, pe baza criteriilor obiective stabilite de Regulamentul privind organizarea și funcționarea administrativă a Înaltei Curți de Casație și Justiție.
(5)Completul de 5 judecători este prezidat de președintele Înaltei Curți de Casație și Justiție, de unul dintre cei 2 vicepreședinți sau de președinții de secție atunci când aceștia fac parte din complet, desemnați potrivit alin. (4).
(6)În cazul în care niciunul dintre aceștia nu a fost desemnat să facă parte din completurile de 5 judecători, completul este prezidat, prin rotație, de fiecare judecător, în ordinea vechimii în magistratură a acestora.
(7)Cauzele care intră în competența completurilor de 5 judecători sunt repartizate aleatoriu în sistem informatizat[2].
Din 2014, potrivit legii, nu mai există membri de drept ai completelor de 5 judecatori în materie penală.
Colegiul de conducere al I. C. C. J. a tras la sorti in 30 octombrie 2017 doar 4 din cei 5 judecatori. Presedintele completului a fost desemnat fără tragere la sorti, in data de 20 noiembrie 2017, dupa ce a fost numit vicepresedintele I. C. C. J. Casația a preferat sa aplice propriul Regulament de organizare si functionare (art. 28 alin. 4 si art. 29), care permitea numirea de drept a presedintelui de complet, iar nu prevederile obligatorii ale Legii nr. 304/2004.
Judecătorii Curții Constituționale au dezbătut în ziua de 7 noiembrie 2018 sesizarea Guvernului privind un posibil conflict între Parlament și Înalta Curte de Casație și Justiție, în cazul constituirii completelor. Înalta Curte de Casație și Justiție urmează a proceda de îndată la desemnarea prin tragere la sorți a tuturor membrilor Completelor de 5 judecători, cu respectarea art.32 din Legea nr.304/2004 privind organizarea judiciară[3].
Independența justiției poate fi pusă sub semnul îndoielii atunci când persoane cu funcții de demnitate publică fac declarații în spațiul public cu privire la componența completurilor care judecă anumite cauze și la existența unor idei preconcepute (favorabile sau nu părților) ale judecătorilor care compun aceste completuri.
Pe rolul Curții Constituționale s-a aflat examinarea cererii de soluționare a conflictului juridic de natură constituțională dintre Parlamentul României, pe de o parte, și Înalta Curte de Casație și Justiție, pe de altă parte, determinat de refuzul explicit al acestei din urmă autorități publice de a aplica o lege adoptată de Parlament, și substituirea în acest mod, implicit, autorității legiuitoare, cerere formulată de prim-ministrul Guvernului.
S-a apreciat că există un conflict juridic de natură constituțională între Parlament, ca unică autoritate legiuitoare, responsabilă pentru stabilirea politicii penale a statului român, și Înalta Curte de Casație și Justiție, generat de adoptarea de către Colegiul de conducere ai acesteia a Hotărârii nr. 89/2018 și de refuzul instanței supreme de aplicare imediată a dispozițiilor art. 32 din Legea nr. 304/2004, astfel cum au fost modificate și completate prin Legea nr. 207/2018.§105.
Competența constituțională se realizează doar prin completurile de judecată ce funcționează în cadrul instanței supreme, iar nu prin Colegiul de conducere care are atribuții pur administrative. Prin urmare, se poate vorbi de o încălcare a dreptului de acces la o instanță (§98).
Noua reglementare a art. 32 din Legea nr. 304/2004, așa cum a fost modificată prin Legea nr. 207/2018, obligă Înalta Curte de Casație și Justiție să reconfigureze compunerea completurilor de 5 judecători, astfel încât toți aceștia să fie desemnați în mod aleatoriu, fără stabilirea unei poziții privilegiate pentru președintele sau vicepreședintele Înaltei Curți de Casație și Justiție. Rezultă, astfel, că între Înalta Curte de Casație și Justiție, pe de o parte, și Parlament, pe de altă parte, „există un grav conflict juridic de natură constituțională, care afectează caracterul statului român ca stat de drept” ( §99)
Acesta cuprinde un membru de drept și 4 trași la sorți, în condițiile în care legea reglementa desemnarea tuturor membrilor completului prin tragere la sorți. După intrarea în vigoare a Legii nr. 207/2018 pentru modificarea și completarea Legii nr. 304/2004 privind organizarea judiciară, M. Of. nr. 636 din 20 iulie 2018, care menținea aceeași soluție legislativă de tragere la sorți a tuturor membrilor completului, prin Hotărârea nr. 89/2018, Colegiul de conducere al Înaltei Curți de Casație și Justiție a apreciat că se impune amânarea aplicării Legii nr. 207/2018, până la data de 1 ianuarie 2019[4] (§124 al deciziei).
În aceste condiții, se poate observa că actul Colegiului de conducere, organ administrativ cu caracter colegial, este unul administrativ, indiferent că este vorba de un act generat pentru modificarea/completarea/abrogarea Regulamentului sau de un act adoptat în aplicarea acestuia. Potrivit art. 2 alin. (1) lit. c) din Legea contenciosului administrativ nr. 554/2004, ( M. Of. nr. 1154 din 7 decembrie 2004), actul administrativ se definește ca fiind actul unilateral cu caracter individual sau normativ, emis de o autoritate publică, în regim de putere publică, în vederea organizării executării legii sau a executării în concret a legii, care dă naștere, modifică sau stinge raporturi juridice[5].
S-a pus în discuție depășirea de către Colegiul de conducere al Înaltei Curți de Casație și Justiție a competenței sale derivate din art. 29 alin. (1) lit. a) teza întâi din Legea nr. 304/2004 și art. 19 lit. j) din Regulament, prin raportare la art. 32 și 33 din Legea nr. 304/2004. Întrucât actul astfel adoptat este unul administrativ, conținutul său nu poate viza aplicarea și interpretarea legii de procedură; or, modul de desemnare a membrilor Completului de 5 judecători ține tocmai de aplicarea normelor procedurale.
Colegiul de conducere al Înaltei Curți de Casație și Justiție „nu poate prelua atribuții jurisdicționale din chiar sfera de competență primară a puterii Judecătorești” (§127).
Curtea observă că art. 2 alin. (1) lit. n) din Legea nr. 554/2004 definește excesul de putere ca fiind “exercitarea dreptului de apreciere al autorităților publice prin încălcarea limitelor competenței prevăzute de lege sau prin încălcarea drepturilor și libertăților cetățenilor” (§131).
Principiul separației puterilor în stat impune o anumită ordine constituțională, grefată pe activitatea generatoare de norme primare a Parlamentului, celorlalte ramuri ale puterii publice revenindu-le competența de a pune în aplicare aceste norme; numai Curții Constituționale îi este permis să constate neconstituționalitatea acestora și, astfel, să le elimine din fondul activ al legislației primare. În schimb, celelalte autorități publice nu pot completa, modifica, sau abroga actele legislative ale Parlamentului (cu excepția Guvernului, atunci când acționează ca legiuitor delegat), nici prin acte administrative și nici prin hotărâri judecătorești[6] . Fiecare dintre autoritățile publice trebuie să se cantoneze în limitele propriei sale competențe, neputând să își aroge competențe legislative (§135). Se impune a fi evitate situațiile în care o persoană să devină judecătorul propriei cauze – Nemo debet esse iudex in causa sua.
Curtea reține că, la data de 1 februarie 2014, a intrat în vigoare Legea nr. 255/2013, care, prin art. 72 pct. 9, a modificat art. 32 alin. (1), (4) și (5) din Legea nr. 304/2004; în urma modificării operate, art. 32 alin. (4) teza a doua din Legea nr. 304/2004 prevedea că “Judecătorii care fac parte din aceste complete [Completurile de 5 judecători – s.n.] sunt desemnați, prin tragere la sorți, în ședință publică, de președintele sau, în lipsa acestuia, de vicepreședintele Înaltei Curți de Casație și Justiție”. Totodată, art. 32 alin. (5) din aceeași lege prevedea: “Completul de 5 judecători este prezidat de președintele sau vicepreședintele Înaltei Curți de Casație și Justiție, atunci când acesta face parte din complet, potrivit alin. (4), de președintele Secției penale sau de decanul de vârstă, după caz”. Din cele de mai sus, rezultă că art. 32 alin. (4) din lege a reglementat, în mod expres, tragerea la sorți a tuturor membrilor Completului de 5 judecători, fără să facă vreo diferențiere între aceștia și fără să consacre instituția membrului “de drept”. De asemenea, art. 32 alin. (5) din lege a stabilit că președintele sau vicepreședintele Înaltei Curți de Casație și Justiție prezidează completul doar dacă au fost desemnați prin tragere la sorți ca membri ai acestuia, aceeași regulă aplicându-se, evident, și în privința președintelui secției penale. Prin urmare, textul analizat conferă acestora dreptul de a prezida completul în măsura în care sunt desemnați prin tragere la sorți, și nu pe acela de a face parte de drept din complet. „Voința legiuitorului a fost aceea de a aplica regula tragerii la sorți în privința tuturor membrilor completului, în vederea asigurării imparțialității obiective a acestuia și a evitării stabilirii unor raporturi de preeminență între membrii completului ”(§148 al deciziei).
Înalta Curte de Casație și Justiție, deși a invocat în permanență caracterul neclar și confuz al vechilor norme legale[7], în aplicarea cărora a adoptat Hotărârea nr. 3/2014, prin noua hotărâre a persistat în conduita neloială față de principiile constituționale și ale Convenției Europene a Drepturilor Omului și, în consecință, a refuzat aplicarea imediată a noii legi procedurale și a decis să aplice vechile texte legale până la data de 31 decembrie 2018, dar și după această dată, din moment ce completurile învestite cu judecarea cauzelor își păstrează componența până la soluționarea definitivă a acestora (154).
Practic, începând cu septembrie 2018, Înalta Curte de Casație și Justiție a amânat intrarea în vigoare a legii în urma adoptării unei hotărâri a Colegiului de conducere, menținând, astfel, Completurile de 5 judecători stabilite prin Hotărârea Colegiului de conducere a Înaltei Curți de Casație și Justiție nr. 68 din 22 noiembrie 2017, prin care au fost desemnați prin tragere la sorți numai patru din cei cinci membri.
Nulitățile absolute din Codul de procedură prevede în mod expres că “determină întotdeauna aplicarea nulității încălcarea dispozițiilor privind: a) compunerea completului de judecată”[8] . Mai mult, art. 426 lit. d) din Codul de procedură penală indică faptul că „dacă instanța de apel nu a fost compusă potrivit legii, se poate formula contestație în anulare împotriva unei asemenea hotărâri penale ”(§281) .
Normele procesual penale sunt guvernate de principiul aplicării imediate, acesta vizând atât cauzele în curs de urmărire penală, cât și cele aflate în faza judecății; acest aspect a fost statuat și de către Curtea Europeană a Drepturilor Omului, prin Hotărârea din 17 septembrie 2009, pronunțată în Cauza Scoppola c Italiei (nr. 2), § 110, prin care Curtea de la Strasbourg a arătat că dispozițiile art. 7 privind legalitatea incriminării și pedepsei din Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale sunt aplicabile numai cu privire la normele penale de incriminare, în timp ce în domeniul normelor procesuale este aplicabil principiul tempus regit actum[9].
Curtea constată că legea a intrat în vigoare în cursul anului 2018 și, în lipsa vreunei prevederi care să proroge aplicarea sa pentru anul următor în privința modului de desemnare a membrilor completurilor de 5 Judecători, rezultă că textul art. 32 din lege a intrat în vigoare la trei zile de la publicarea sa, respectiv la data de 23 iulie 2018. În aceste condiții, Înaltei Curți de Casație și Justiție îi revenea obligația constituțională de a aplica legea de îndată ce aceasta a intrat în vigoare, indiferent de materia penală sau extrapenală în care judecă aceste completuri, iar „Colegiul de conducere nu putea face altceva decât să ia măsurile organizatorice necesare aplicării legii” ( §166).
Încălcarea dispozițiilor privind compunerea completului de judecată se sancționează întotdeauna cu nulitatea absolută [ v , în acest sens, art. 281 alin. (1) lit. a) și alin. (2) și (3) din Codul de procedură penală]. Situație este identică și în materie extrapenală, art. 176 pct. 4 și art. 178 alin. (1) din Codul de procedură civilă „sancționând cu nulitate necondiționată și absolută încălcarea normelor procedurale privind compunerea instanței” (§169 al deciziei).
S-a preferat o preluare a unei practici administrative la nivel jurisdicțional, ceea ce s-a convertit într-o încălcare a legii atât la nivel administrativ, cât și la cel jurisdicțional. Completurile de 5 judecători au preluat practica administrativă a Colegiului de conducere a Înaltei Curți de Casație și Justiție, ignorând ele însele legea.
În jurisprudența sa, Curtea Constituțională a subliniat că “respectarea statului de drept nu se limitează la această componentă, ci implică, din partea autorităților publice, comportamente și practici constituționale, care își au sorgintea în ordinea normativă constituțională, privită ca ansamblu de principii care fundamentează raporturile sociale, politice, juridice ale unei societăți. Altfel spus, această ordine normativă constituțională are o semnificație mai amplă decât normele pozitive edictate de legiuitor, constituind cultura constituțională specifică unei comunități naționale. Prin urmare, colaborarea loială presupune, dincolo de respectul față de lege, respectul reciproc al autorităților/instituțiilor statului, ca expresie a unor valori constituționale asimilate, asumate și promovate, în scopul asigurării echilibrului între puterile statului. Loialitatea constituțională poate fi caracterizată, deci, ca fiind o valoare-principiu intrinsecă Legii fundamentale, în vreme ce colaborarea loială între autoritățile/instituțiile statului are un rol definitoriu în implementarea Constituției”[10]
Instanțele judecătorești, astfel cum sunt reglementate prin Constituție și Legea nr. 304/2004, își realizează funcția de înfăptuire a justiției prin intermediul judecătorilor organizați în completuri de judecată. Pentru ca organizarea puterii judecătorești să nu devină în sine aleatorie și pentru a nu permite apariția unor elemente de arbitrariu, legiuitorul constituant a stabilit că procedura de judecată se stabilește prin lege, iar cu privire specială asupra Înaltei Curți de Casație și Justiție a consacrat faptul că atât compunerea sa, cât și regulile de funcționare se stabilesc prin lege organică.
Preluarea de către Colegiul de conducere a Înaltei Curți de Casație și Justiție a unei atribuțiuni ce vizează ideea de iuris dictio a transformat această entitate administrativă într-una jurisdicțională, din moment ce Colegiul de conducere a decis legala compunere a instanței, ceea ce a afectat dreptul la un proces echitabil, în componenta sa esențială ce privește imparțialitatea completului de judecată.
Curtea Constituțională impune ca Înalta Curte de Casație și Justiție să asigure de îndată constituirea noilor completuri de judecată prin tragerea la sorți a tuturor celor cinci membri ai acestora, și nu numai a locului celui considerat ca fiind membru de drept[11].
Curtea Constituțională 1. Admite sesizarea formulată de prim-ministrul Guvernului României și constată existența unui conflict juridic de natură constituțională între Parlament, pe de o parte, și Înalta Curte de Casație și Justiție, pe de altă parte, generat de hotărârile Colegiului de conducere a Înaltei Curți de Casație și Justiție, începând cu Hotărârea nr. 3/2014, potrivit cărora au fost desemnați prin tragere la sorți doar 4 din cei 5 membri ai Completurilor de 5 judecători, contrar celor prevăzute de art. 32 din Legea nr. 304/2004 privind organizarea judiciară, astfel cum a fost modificat și completat prin Legea nr. 255/2013. 2. Înalta Curte de Casație și Justiție urmează a proceda de îndată la desemnarea prin tragere la sorți a tuturor membrilor Completurilor de 5 judecători, cu respectarea art. 32 din Legea nr. 304/2004 privind organizarea judiciară, astfel cum a fost modificat și completat prin Legea nr. 207/2018[12].
La data de 3 ianuarie 2019, au fost trase la sorți trei completuri de judecători în materie penală și trei în materie civilă, spre deosebire de câte două, câte erau până atunci[13].
Noilor completuri desemnate prin tragerea la sorți de joi nu le vor fi repartizate dosare în cauze repartizate deja prin tragerea la sorți din decembrie anul trecut. O primă înfățișare în aceste dosare a avut loc deja în data de 19 decembrie, ele fiind amânate pentru a doua jumătate a lunii ianuarie. Judecătorii C.S.M. au stabilit la finele anului, ca toate dosarele repartizate la completurile de 5 judecători de la ÎCCJ, în 13 decembrie, să fie judecate în 2019 de aceiași judecători, fără a fi organizată o tragere la sorți și în privința lor. Decizia Secției pentru judecători a C.S.M. se menține chiar dacă, la termenul dosarelor cu noile complete, au fost pronunțate amânări . Următoare tragere la sorți va avea loc la începutul anului 2020.
Secția pentru judecători a C.S.M. a recomandat, la începutul lunii decembrie anul trecut, mărirea numărului acestor completuri de la 4 la 6 (3 în materie penală și 3 în materie civilă). Tot atunci, Secția C.S.M. a explicat procedura pe care Instanța supremă trebuie să o urmeze în privința tragerii la sorți a completurilor de 5 judecători.
După efectuarea tragerii la sorți, toate dosarele aflate în prezent pe rolul Înaltei Curți de Casație și Justiție, de competența completurilor de 5 judecători se repartizează aleatoriu, în sistem informatizat, completurilor nou înființate de 5 judecători. Președintele fiecărui complet ia măsurile urgente în vederea judecării cauzei, inclusiv sub aspectul stabilirii termenului[14].
Este pentru a patra oară în două luni când conducerea Curții supreme trage la sorți componența completurilor de 5 judecători, în materie penală și în materie civilă. Completurile formate la 3 ianuarie, vor judeca dosarele înregistrate începând din ianuarie anul acesta, cel puțin așa a decis Consiliul Superior al Magistraturii. Aceasta înseamnă că toate dosarele de mare corupție cu decizii în primă instanță, dar care nu au fost motivate înainte de finalul lui 2018, vor fi judecate în aceste componențe[15].
Magistrații Curții de Apel București au admis în data de 23 noiembrie cererea lui L. D. de a anula decizia ÎCCJ privind tragere la sorți a completurilor de 5 judecători din 9 noiembrie. Decizia nu e definitivă, însă instanța a decis suspendarea executării hotărârii ÎCCJ până la soluția finală.
Magistrații instanței supreme au decis ca 25 de cauze ale completurilor de 5 judecători să fie amânate pe 14 ianuarie, în urma deciziei Curții de Apel București privind anularea tragerii la sorți a completurilor, din 9 noiembrie 2018 „Anulează Hotărârea nr. 137/08.11.2018 a Înaltei Curți de Casație și Justiție – Colegiul de Conducere. În baza art. 15 alin. 1 din Legea nr. 554/2004, modificată și republicată, suspendă executarea Hotărârii nr. 137/08.11.2018, emisă de pârâtă, până la soluționarea definitivă a cauzei”,[16].
Magistrații au arătat că întrucât atât în materie penală, cât și extrapenală, sancțiunea compunerii nelegale a completului de judecată este nulitatea necondiționată și, prin urmare, absolută, a actelor îndeplinite de un astfel de complet și „se aplica de la data publicării sale, atât situațiilor pendinte, respectiv în cauzele aflate în curs de judecată, precum și în cele finalizate in măsura in care justițiabilii sunt încă in termenul de exercitare a cailor de atac extraordinare corespunzătoare, cat si situațiilor viitoare [17]
Chris Terhes, președintele Coaliției Românilor pentru Combaterea Corupției, susține că toate completurile extrase de președintele Înaltei Curți de Casație și Justiție sunt ilegal constituite. “Nici completele acestea extrase de Tarcea nu sunt legal constituite. I.C.C.J. si-a introdus in propriul regulament un articol care spune ca la selectarea judecătorilor pentru completele de 5 nu intra judecători de anul anterior. O asemenea prevedere nu exista in lege.
Daca legea nu spune ca judecători din anul anterior nu pot fi trași la sorti anul următor, atunci nici Colegiul de conducere nu poate include o asemenea condiție la alegerea judecătorilor din aceste completuri.
Prin urmare, înainte de a se începe extragerea de azi, a văzut cineva cate si ce nume de judecători s-au introdus in acele boluri?
Apoi, uitați-vă pe înregistrare și remarcați un lucru: biletele pentru completele de civil erau împăturate de 4 iar cele din bolul cu penalul in 2.
Ce am văzut azi ca se întâmpla la I.C.C.J. cu alegerea acestor complete e de bezna mintii.
In cazul completelor de 5, pentru a fi totul cu adevărat aleatoriu, fie se trag 5 judecători pentru fiecare dosar, de fata cu pârțile, fie se creează completuri de câte 5 dintre toți judecătorii și apoi se desemnează aleatoriu completul pentru un dosar.
Ce am văzut azi cu extragerea completelor de 5 e o păcăleala si ma mir ca berbecii din politica nu au văzut asta pana acum.
Nu in ultimul rând, sa pui bilete intr-un borcan si sa extragi din el nu e aleatoriu.
Aleatoriu ar fi sa se introducă fiecare nume de judecător într-o bila, bilele intr-un bol, sa se amestece si apoi sa se extragă 5. Ca la Loto”,[18]
Mai mulți magistrați de la Înalta Curte de Casație și Justiție sunt nemulțumiți de recomandarea C.S.M. privind Completurile de 5 judecători, pe care o consideră nelegală[19]. Secția pentru judecători a C.S.M. a decis că dosarele repartizate celor 3 C 5-uri trase la sorți pe 13 decembrie 2018, printre care și dosarul liderului PSD, Liviu Dragnea, să rămână și în 2019. ”Recomandarea C.S.M. este nelegală. Legea spune clar, completurile trebuie trase la sorți la începutul fiecărui an! Are prevalență principiul anualității C5-urilor. Practic, C.S.M. a intervenit în soluționarea unor cauze, stabilind administrativ cine judecă. C.S.M. nu are temei legal pentru a interveni în continuare în organizarea C5-urilor. Rolul C.S.M. s-a încheiat când a stabilit regulile pentru 2018, doar acolo aveau temei în decizia CCR paragraful 196. Organizarea C5-urilor trebuie stabilită de instanță, nu pe cale administrativă”[20] .
În urma deciziei Curții Constituționale, mai mulți condamnați au depus contestații în anulare în cazul sentințelor pronunțate de completurile de 5 judecători. Dan Lupașcu, fost judecător, ex-președinte al Curții de Apel București, fost membru C.S.M. . Dan Lupașcu este avocatul fostului ministru PSD al Economiei, Constantin Niță, aflat în pușcărie după ce a fost condamnat în vară la 4 ani de detenție pentru corupție ; clientul său a introdus o contestație în anulare pe motiv că a fost condamnat de un C5 compus nelegal. Avocatul a cerut pentru clientul său și suspendarea executării pedepsei, adică eliberarea din penitenciar. Contestația lui Niță a fost repartizată C5-ului tras la sorți pe 13 decembrie 2018.
Dan Lupașcu a susținut, referitor la situația dosarelor ajunse la Completurile de 5 judecători ale Î.C.C.J. , în faza de apel, că, dacă nu s-au administrat probe, anul viitor vor fi repartizate noilor completuri. „Este o dispută și în teorie și în practică. Vă spun părerea mea. În măsura în care nu s-a administrat nicio probă, nu s-a luat nicio măsură cu influență asupra procesului, în mod normal ar trebui ca dosarul să meargă la un complet tras la sorți pentru 2019. E și o jurisprudență a CEDO care se leagă însă de chestiuni privitoare la administrarea de probe. Instanța va decide care dintre aceste păreri le va împărtăși„, a declarat Dan Lupașcu.
Recent, au fost anulate toate probele făcute de D.N.A. cu SRI în dosarul lui M. F., primul patron T. D. .
În procesul angajărilor fictive de la Protecția Copilului T. nu sunt însă probe obținute de D.N.A. cu SRI, adică interceptări sau filaje.
Pe 4 septembrie, a fost trimis dosarul în care fostul vicepremier Gabi Oprea este acuzat de uciderea din culpă a polițistului motociclist Bogdan Gigină la Judecătoria Sectorului 1. În motivare, se arată că „nu există un raport direct între exercitarea atribuțiilor de serviciu ale lui Gabriel Oprea și fapta de ucidere din culpă”[21].
Astfel, în ultimele săptămâni au obținut decizii de suspendare a executării pedepselor condamnați celebri precum fostul ministru al Dezvoltării Elena Udrea, fosta șefă a DIICOT Alina Bica, foștii miniștri Dan Șova și Constantin Niță, fostul președinte al Federației Române de Box Rudel Obreja, fostul șef ANAF Șerban Pop și omul de afaceri Horia Simu. Toți au fost puși în libertate[22].
Din data de 23 iulie 2018, cel puțin, vor exista hotărâri nule ce vor trebui rejudecate. În termenul de prescripție al faptelor !
Parlamentul european îndeamnă statul român să pună în aplicare pe deplin toate recomandările Comisiei Europene, GRECO și Comisiei de la Veneția și să se abțină de la orice reformă care ar pune în pericol respectarea statului de drept, inclusiv independența sistemului judiciar; îndeamnă să se continue angajarea societății civile și abordarea chestiunilor controversate într-un proces transparent și cuprinzător; încurajează să solicite Comisiei de la Veneția o evaluare proactivă a măsurilor legislative în cauză înainte de aprobarea lor finală[23]
Concluzionând, putem spune că, excluzând deteminantul extraneu, tranziția românească a trecut prin tentativa de captare a statului, în mod relativ la statul asacuns, în năzuința firească a fiecăruia dintre noi, spre un stat de drept.
Calitatea legii, accesibilitatea, precizia și claritatea sa sunt grav afectate atunci când primează cantitatea, cu aproape 14.000 de legi, ordonante simple sau de urgență ale Guvernului care au fost adoptate din anii ’90 până în prezent, fără a aduce în discuție cele peste 32.000 de hotărâri de Guvern sau alte acte de reglementare secundară sau terțiară, cu legi greoaie, care afectează principii fundamentale ale statului de drept[24].
Procurorii din cadrul Secției pentru investigarea infracțiunilor din justiție au dispus efectuarea în continuare a urmăririi penale față de fostul procuror-șef al Direcției Naționale Anticorupție Laura Codruța Kovesi sub aspectul săvârșirii infracțiunilor de constituire de grup infracțional organizat în modalitatea coordonării (…) și complicitate la represiune nedreaptă sub forma participației improprii.
Potrivit unui comunicat al Parchetului, pe data de 7 martie 2019 i-a fost adusă la cunoștință efectuarea în continuare a urmăririi penale. “Faptele cercetate constau în aceea că, pe durata exercitării mandatului de procuror șef la Direcția Națională Anticorupție, în perioada 2015-2016, ar fi coordonat, prin activitatea efectiv desfășurată, prin ordine și dispoziții date, grupul infracțional inițiat de doi procurori și un ofițer de poliție judiciară, la care au aderat alți trei procurori și un alt ofițer de poliție judiciară, iar aceștia ar fi acționat, în mod coordonat, în scopul comiterii infracțiunilor de cercetare abuzivă, represiune nedreaptă, influențarea declarațiilor, inducerea în eroare a organelor judiciare, fals intelectual și uz de fals”, informează un comunicat al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție .
Potrivit anchetatorilor, ordinele și dispozițiile avute în vedere constau într-o circulară prin care a admis posibilitatea audierii pe parcursul urmăririi penale a aceleiași persoane, atât în calitate de martor cu identitate protejată, cât și în aceea de martor cu identitate reală, precum și într-un ordin privind adoptarea unor practici unitare în administrarea probelor audio/video la nivelul D.N.A. , ordin prin care ar fi fost încălcate dispozițiile art. 143 alin. 2 și 4 Cod procedură penală, întrucât s-a dispus transmiterea către instanțele de judecată numai a suporturilor care conțin convorbirile relevante în cauză.
“Totodată, prin conduita sa de procuror ierarhic, prin dispozițiile pe care le-a luat cu privire la un act de sesizare al instanței prin ignorarea referatelor procurorilor cu funcții de conducere din cadrul D.N.A. – Structura Centrală, l-ar fi determinat pe un procuror șef secție să confirme, fără vinovăție, un rechizitoriu nelegal și netemeinic și să dispună, astfel, trimiterea în judecată a cinci persoane, despre care un număr de patru procurori au precizat în scris că nu se impune trimiterea în judecată”[25].
De la început dorim să subliniem faptul că – atât cât ni se aduce la cunoștință din media – activitatea fostului procuror șef este departe de a configura o faptă penală cu încadrarea în art. 367 C. pen.
Dealtfel, la data de 23 octombrie 2019, Decizia privind numirea Laurei Codruța Kovesi în funcția de procuror-șef european a fost semnată de către președintele Parlamentului European, David Sassoli, și de către ministrul finlandez al Afacerilor Europene, Tytti Tuppurainen, ca țară ce deține președinția rotativă a Consiliului UE. Domnia sa Laura Codruța Kovesi, devine astfel primul procuror-șef european[26].
Prioritatea Consiliului era ca Parchetul European să fie funcțional până în noiembrie 2020, sens în care, numirea procurorului șef european devenise urgentă[27].
Misiunea Parchetului UE va fi combaterea fraudei împotriva finanțelor UE. Biroul Procurorului Public European (EPPO) cu sediul central în Luxemburg , va fi compus dintr-un procuror-șef și un colegiu de procurori din toate țările participante va fi o instituție independentă însărcinată cu investigarea, urmărirea penală și aducerea în fața justiției a infracțiunilor împotriva bugetului UE, cum ar fi frauda, corupția sau frauda transfrontalieră cu TVA de peste 10 milioane de euro[28].
Lista infracțiunilor se va putea extinde în viitor pentru a include, de exemplu, faptele de terorism.
Până în prezent, 22 de state membre s-au alăturat Parchetului Public European. Cele cinci state care nu participă încă – Suedia, Ungaria, Polonia, Irlanda și Danemarca – se vor putea alătura în orice moment.
Constituirea unui grup infracțional organizat reprezintă (1) Inițierea sau constituirea unui grup infracțional organizat, aderarea sau sprijinirea, sub orice formă, a unui astfel de grup se pedepsește cu închisoarea de la unu la 5 ani și interzicerea exercitării unor drepturi.
(2)Când infracțiunea care intră în scopul grupului infracțional organizat este sancționată de lege cu pedeapsa detențiunii pe viață sau cu închisoarea mai mare de 10 ani, pedeapsa este închisoarea de la 3 la 10 ani și interzicerea exercitării unor drepturi.
(3)Dacă faptele prevăzute în alin. (1) și alin. (2) au fost urmate de săvârșirea unei infracțiuni, se aplică regulile privind concursul de infracțiuni.
(4)Nu se pedepsesc persoanele care au comis faptele prevăzute în alin. (1) și alin. (2), dacă denunță autorităților grupul infracțional organizat, înainte ca acesta să fi fost descoperit și să se fi început săvârșirea vreuneia dintre infracțiunile care intră în scopul grupului.
(5)Dacă persoana care a săvârșit una dintre faptele prevăzute în alin. (1)-(3) înlesnește, în cursul urmăririi penale, aflarea adevărului și tragerea la răspundere penală a unuia sau mai multor membri ai unui grup infracțional organizat, limitele speciale ale pedepsei se reduc la jumătate.
(6)Prin grup infracțional organizat se înțelege grupul structurat, format din trei sau mai multe persoane, constituit pentru o anumită perioadă de timp și pentru a acționa în mod coordonat în scopul comiterii uneia sau mai multor infracțiuni (Art. 367 C. pen. ).
Infracțiunea de constituire a unui grup infracțional organizat prevăzută în art. 367 C. pen. reprezintă o incriminare-cadru care a luat naștere din dorința legiuitorului de a renunța la paralelismul existent anterior noului Cod penal între textele ce incriminau același gen de fapte (grup infracțional organizat, asociere în vederea săvârșirii de infracțiuni, complot, grupare teroristă)[29] Articolul 367 C. pen. reprezintă, în parte, corespondentul infracțiunilor de complot, prevăzută la art. 167 C. pen. anterior, asociere în vederea săvârșirii de infracțiuni, înscrisă în art. 323 C. pen. anterior, inițierea, constituirea, aderarea sau sprijinirea unui grup infracțional organizat, incriminată în art. 7 din Legea nr. 39/2003 privind prevenirea și combaterea criminalității organizate, și inițierea, constituirea, aderarea sau sprijinirea unui grup, prevăzută la art. 8 din actul normativ anterior arătat.
Pluralitatea de infractori presupune, obligatoriu, pluralitatea de persoane, unitate de infracțiune, cooperare materială și coeziune subiectivă și, ca atare, implică un efort comun al mai multor persoane materializat în producerea unui rezultat ilicit unic; pluralitatea evidențiază caracterul indivizibil al contribuției tuturor făptuitorilor la violarea (înfrângerea) legii penale. Pluralitatea de infractori se poate realiza în trei forme diferite: pluralitatea naturală (necesară),pluralitatea constituită (legală) și pluralitatea ocazională (participația penală).
Asocierile criminale sunt fapte de pluralitate constituită de infractori. În esență, pluralitatea constituită constă în simplul fapt, incriminat de lege, de a alcătui o grupare de persoane în vederea săvârșirii de infracțiuni[30].
Incriminările prevăzute în partea specială a legii penale în vigoare acoperă aproape toate faptele ilicite care ar putea fi comise de asociațiile criminale, inclusiv în cazul crimei organizate[31].
Înalta Curte de Casație și Justiție – Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept, prin Decizia nr. 12 din 2 iunie 2014, a reținut că prin acțiunea de a se asocia se înțelege intrarea în asociație chiar în momentul constituirii acesteia, în acest fel luând naștere pluralitatea constituită de făptuitori, o grupare de persoane care este supusă unei anumite discipline interne, unor anumite reguli privind ierarhia, rolurile membrilor și planurile de activitate, realizându-se, prin consensul mai multor persoane, un nucleu autonom, în scopul de a ființa în timp și de a pregăti, organiza și duce la îndeplinire săvârșirea de infracțiuni Prin acțiunea de a iniția constituirea unei asocieri se înțelege efectuarea de acte menite să determine și să pregătească constituirea asocierii, aceasta putând fi săvârșită de o singură persoană sau mai multe, fiecare având calitatea de autori ai infracțiunii, indiferent dacă s-a ajuns sau nu la constituirea asocierii și indiferent dacă persoana sau persoanele care au inițiat constituirea au intrat sau nu în asociere, iar prin aderarea la o asociere se înțelege intrarea în asociere ca membru al acesteia, iar acțiunea de sprijinire
Înalta Curte de Casație și Justiție, prin Decizia nr. 633 din 20 februarie 2014, a menținut soluția de condamnare a inculpatului C.E.C. pentru săvârșirea infracțiunii de asociere în vederea săvârșirii de infracțiuni prevăzută de art. 323 alin. 1 și 2 C. pen. anterior cu motivarea că aceasta își găsește corespondent în dispozițiile art. 367 alin. (1) din noul Cod penal.
Prin deciziile penale nr. 449 din 5 februarie 2014, 608 din 19 februarie 2014 și 1.155 din 1 aprilie 2014, Înalta Curte de Casație și Justiție a constatat dezincriminate faptele prevăzute de art. 8 din Legea nr. 39/2003, o soluție contrară, de menținere a condamnării pronunțate pentru săvârșirea acestei infracțiuni, fiind pronunțată prin Decizia penală nr. 919 din 13 martie 2014.
În Opinia Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție s-a apreciat că “Infracțiunile prevăzute de art. 323 C. pen. anterior și, respectiv, art. 8 din Legea nr. 39/2003, în reglementarea anterioară modificărilor aduse prin Legea nr. 187/2012 și Legea nr. 255/2013, nu au fost dezincriminate, elementele constitutive ale acestora regăsindu-se în art. 367 din Codul penal“[32].
Potrivit art. 4 C. pen. legea penală nu se aplică faptelor săvârșite sub legea veche, dacă nu mai sunt prevăzute de legea nouă în acest caz, executarea pedepselor, a măsurilor educative și a măsurilor de siguranță, pronunțate în baza legii vechi, precum și toate consecințele penale ale hotărârilor judecătorești privitoare la aceste fapte încetează prin intrarea în vigoare a legii noi.
Nu există însă dezincriminare atunci când, deși norma de incriminare din legea veche nu se mai regăsește în legea nouă, conținutul ei a fost preluat de o altă normă din Codul penal sau din legislația specială ori este acoperit de o incriminare generală existentă[33].
Prin acțiunea de a se asocia se înțelege intrarea în asociație chiar în momentul constituirii acesteia, în acest fel luând naștere pluralitatea constituită de făptuitori, o grupare de persoane care este supusă unei anumite discipline interne, unor anumite reguli privind ierarhia, rolurile membrilor și planurile de activitate[34], realizându-se, prin consensul mai multor persoane, un nucleu autonom, în scopul de a ființa în timp și de a pregăti, organiza și duce la îndeplinire săvârșirea de infracțiuni[35] .
Prin acțiunea de a iniția constituirea unei asocieri se înțelege efectuarea de acte menite să determine și să pregătească constituirea asocierii, aceasta putând fi săvârșită de o singură persoană sau mai multe, fiecare având calitatea de autori ai infracțiunii, indiferent dacă s-a ajuns sau nu la constituirea asocierii și indiferent dacă persoana sau persoanele care au inițiat constituirea au intrat sau nu în asociere.
Prin aderarea la o asociere se înțelege intrarea în asociere ca membru al acesteia, alături de nucleul inițial, iar acțiunea de sprijinire constă în înlesnirea sau ajutorul dat asociației în tot timpul existenței sale.
Membrii pot stabili participarea tuturor sau numai a unora, pot recruta chiar și executanți din afară.
Cerința esențială atașată elementului material al laturii obiective era aceea ca asocierea constituită sau a cărei constituire este inițiată, la care se aderă sau căreia i se acordă sprijin, să aibă ca scop săvârșirea uneia sau mai multor infracțiuni, altele decât cele menționate în mod distinct în art. 167 din Codul penal anterior.
Noua dispoziție a art. 367 din Codul penal a preluat atât prevederile art. 7 (aspect necontroversat în practică), cât și pe cele ale art. 323 din Codul penal anterior și ale art. 8 din Legea nr.39/2003[36], faptele prevăzute de aceste texte de lege nefiind dezincriminate. De altfel, aceasta a fost și voința legiuitorului, aspect ce rezultă din expunerea de motive a noului Cod penal, în care se arată că, în privința grupărilor infracționale, noul cod urmărește să renunțe la paralelismul existent înainte de intrarea sa în vigoare între textele care incriminează acest gen de fapte (grup infracțional organizat, asociere în vederea săvârșirii de infracțiuni, complot, grupare teroristă) în favoarea instituirii unei incriminări-cadru – constituirea unui grup infracțional organizat – cu posibilitatea menținerii ca incriminare distinctă a asociației teroriste, dat fiind specificul acesteia[37].
Dezincriminarea infracțiunii care reprezintă scopul grupului infracțional organizat face să nu mai fie îndeplinită condiția tipicității infracțiunii prevăzute de art. 367 C. pen. Pluralitatea constituită a fost incriminată în art. 367 C. pen. ca infracțiune, în considerarea periculozității sale, decurgând din chiar scopul grupării, și anume săvârșirea de infracțiuni. Pentru existența faptei este, așadar, suficient ca infracțiunea să fi fost planificată și nu efectiv comisă, astfel că legiuitorul incriminează și actele de pregătire care iau forma inițierii grupului infracțional organizat. Dacă infracțiunea ce intră în scopul grupării a fost însă efectiv comisă, va exista un concurs de infracțiuni între grupul infracțional organizat și respectiva infracțiune ce a intrat în scopul grupării.
Lipsa scopului grupării, săvârșirea de infracțiuni, face ca fapta să nu mai corespundă unui model legal.
Dacă mai multe persoane – dintre care una voia să se răzbune pe un dușman al său, care se afla într-un grup – au luat hotărârea de a lovi pe cei ce alcătuiau acel grup și au realizat în comun hotărârea lor, fapta săvârșită constituie numai infracțiunea de vătămare corporală, prevăzută de art. 181 C. pen., în raport de rezultatul produs, iar nu și aceea de asociere pentru săvârșirea de infracțiuni, prevăzută de art. 322 C. pen.; infracțiunea prevăzută de acest ultim text presupune o întovărășire de oarecare durată, în vederea realizării unui scop infracțional comun, iar nu o simplă înțelegere întâmplătoare și spontană[38].
Asocierea în vederea săvârșirii de contravenții sau în vederea comiterii unei fapte ce intră în ilicitul disciplinar nu reprezintă infracțiunea prevăzută de art. 367 din Codul penal, chiar dacă ar fi îndeplinite celelalte condiții din art. 367 alin. (6) din Codul penal. Principiul legalității incriminării și pedepsei presupune că nicio faptă nu poate fi considerată ca infracțiune dacă nu există o lege care să prevadă acest lucru (nullum crimen sine lege) și că nicio sancțiune penală nu poate fi aplicată dacă ea nu era prevăzută de lege pentru fapta comisă (nulla poena sine lege). Legalitatea incriminării și a pedepsei reprezintă principala garanție a securității juridice a cetățeanului în raport cu dreptul penal.
În dreptul român, principiul legalității este consacrat de Constituție în art. 23 alin. (12) și prevede că “nicio pedeapsă nu poate fi stabilită sau aplicată decât în condițiile și în temeiul legii” și în art. 73 alin. (3) lit. h) potrivit căruia “prin lege organică se reglementează: infracțiunile, pedepsele și regimul executării acestora”.
O faptă concretă poate să atragă răspunderea penală dacă poate fi încadrată în tiparul stabilit de norma de incriminare. Premisa esențială pentru examenul de tipicitate o constituie identificarea elementelor prin prisma cărora se va analiza concordanța dintre fapta comisă de inculpat și modelul descris de legiuitor în norma de incriminare. în consecință, tipicitatea reprezintă corespondența dintre fapta concret săvârșită de o persoană și modelul abstract construit de legiuitor în norma de incriminare. În speță, lipsa scopului grupului, determinată de dezincriminarea faptei în vederea căreia a fost inițiat, constituit ori a fost sprijinit, face să nu mai fie îndeplinită condiția tipicității.
Această primă trăsătură a infracțiunii se constituie într-o garanție a respectării unora dintre principiile fundamentale ale dreptului penal, respectiv principiul legalității. Astfel, tipicitatea asigură în primul rând respectarea principiului legalității incriminării, căci o faptă concretă poate fi sancționată numai dacă ea se regăsește în descrierea realizată de o normă penală[39]. În același timp, tipicitatea poate contribui la respectarea principiului minimei intervenții, căci dintre diferitele acțiuni ce se dovedesc la un moment dat antijuridice (contrare ordinii de drept), legiuitorul trebuie să le aducă în sfera dreptului penal numai pe acelea care nu pot fi prevenite eficient prin mijloacele altor ramuri de drept.
Pentru considerentele expuse se va admite sesizarea formulată de către Curtea de Apel Craiova, S. penală și pentru cauze cu minori, prin Încheierea din 9 februarie 2015, prin care se solicită pronunțarea unei hotărâri prealabile pentru dezlegarea de principiu a problemei de drept vizând modalitatea de interpretare a dispozițiilor art. 367 alin. (1) și (6) din Codul penal, respectiv dacă este îndeplinită condiția tipicității infracțiunii de grup infracțional organizat (sau dacă sunt întrunite elementele constitutive) atunci când pentru infracțiunea care intră în scopul grupului a intervenit dezincriminarea odată cu intrarea în vigoare a noului Cod penal[40].
Prin Decizia nr. 10/2015, Î.C. C. J. a admis sesizarea formulată de către Curtea de Apel Craiova, S. penală și pentru cauze cu minori, , prin care se solicită pronunțarea unei hotărâri prealabile pentru dezlegarea de principiu a problemei de drept vizând modalitatea de interpretare a dispozițiilor art. 367 alin. (1) și (6) C. pen., respectiv dacă este îndeplinită condiția tipicității infracțiunii de grup infracțional organizat (sau dacă sunt întrunite elementele constitutive) atunci când pentru infracțiunea care intră în scopul grupului a intervenit dezincriminarea odată cu intrarea în vigoare a noului Cod penal.
Î. C. C. J. a stabilit faptul că în interpretarea dispozițiilor art. 367 alin. (1) și (6) C. pen, în ipoteza în care, odată cu intrarea în vigoare a noului Cod penal, infracțiunea care intră în scopul grupului organizat a fost dezincriminată, nu mai este îndeplinită una dintre trăsăturile esențiale ale infracțiunii, respectiv condiția tipicității.
Amintim că, în luna ianuarie, procurorii D.N.A. au decis, în dosarul „T D ”, extinderea urmăririi penale față de SC T D SA, suspectată de săvârșirea infracțiunilor de constituirea unui grup infracțional organizat, evaziune fiscală în formă continuată și complicitate la două infracțiuni de abuz în serviciu cu obținere de foloase necuvenite pentru sine sau altul. „În ceea ce privește infracțiunea de constituire a unui grup infracțional organizat, se reține că persoana juridică T D SA a fost implicată în mod direct în activitatea grupului inițiat în cursul anului 2001 de suspectul L. N. D. (la acea vreme președinte al Consiliului Județean ), în sensul în care, în jurul societății T. D. SA au fost construite schemele frauduloase de obținere a fondurilor publice”[41]. În ceea ce privește infracțiunea de constituire a unui grup infracțional organizat se reține că persoana juridică T. D. SA a fost implicată în mod direct în activitatea grupului inițiat în cursul anului 2001 de suspectul L. N. D. (la acea vreme președinte al Consiliului Județean), în sensul în care, în jurul societății T. D. SA ar fi fost construite schemele frauduloase de obținere a fondurilor publice.
Concret, în interesul societății T. D. SA și în derularea obiectului său de activitate, ar fi fost desfășurate următoarele acțiuni care intră în scopul grupului infracțional organizat: – privatizarea T. D. SA și transferarea acestei persoane juridice din proprietatea Consiliului Județean Teleorman în sfera de influență și control a suspectului L. N. D. , prin persoane interpuse;
– înstrăinarea către T. D. SA a unui utilaj (stație de mixture A.S.F.altice) care fusese achiziționat de către Consiliul Județean T. ;
– acordarea către T. D. SA, în perioada 2002-2005, a lucrărilor de reabilitare și întreținere a structurii rutiere aflate în administrarea Consiliului Județean T. , fără a exista o procedură concurențială de atribuire, deși societatea comercială devenise persoană juridică cu capital privat;
– asigurarea câștigării de către T. D. SA a contractelor de lucrări finanțate din fonduri publice, prin influența de care se bucurau membrii grupului infracțional organizat, prin furnizare de informații confidențiale privind licitațiile publice înainte de momentul publicării anunțurilor și prin inserarea condițiilor restrictive în caietele de sarcini (utilajul pe care Consiliul Județean Teleorman l-a înstrăinat către T. D. SA era unul dintre criteriile de calificare în cazul lucrărilor de reabilitare a drumurilor județene);
– obținerea, în mod preferential și fraudulos, de finanțări din bugetul national, prin intermediul suspectului L. D. N. și obținerea în mod nelegal de fonduri din bugetul Uniunii Europene prin furnizarea de documente false și inexacte, bani care ulterior erau direcționați către T. D. SA;
– folosirea T. D. SA ca entitate care facilita transferul sumelor de bani către alte societăți comerciale controlate de suspecți și către suspecți în mod direct.
Cu titlu de exemplu, Asocierea de tip mafiot ( art. 416 bis din Codul italian ) se sancționează cu detenție de la trei la șase ani: Asocierea este de tip mafiot când cei care fac parte din ea se prevalează de forța de intimidare a legăturii dintre asociați și de condiția de supunere și tăcere, care derivă din aceasta, pentru comiterea de infracțiuni, pentru obținerea, direct sau indirect, a gestiunii sau controlului activității economice, concesiuni, autorizații, antreprize și servicii publice sau pentru a realiza profituri ori avantaje ilicite pentru sine sau pentru alții sau în scopul de a împiedica sau obstacole libera exercitare a votului sau pentru a-și procura voturi pentru ei sau pentru alții cu prilejul consultărilor electorale. Dacă asociația este înarmată pedeapsa este majorată… Asociația se consideră înarmată când participanții au la dispoziție, pentru realizarea scopurilor asociației, arme, materiale explozive, chiar ascunse sau ținute în depozite. Dacă activitatea economică asupra căreia asociații înțeleg să-și asume sau să-și mențină controlul este finanțată în total sau în parte cu prețul, produsul sau profitul obținut din infracțiuni, pedepsele stabilite în alineatele precedente se majorează de la o treime la jumătate[42].
Cu privire la critica de neconstituționalitate a prevederilor art.I pct.62 din Legea pentru modificarea și completarea Legii nr.286/2009 privind Codul penal, precum și a Legii nr.78/2000 pentru prevenirea, descoperirea și sancționarea faptelor de corupție, precum și a legii în ansamblul său, referitor la critica art. 367 C. pen. , prin Decizia nr. 650 din 25.10.2018[43] , Curtea Constituțională a reținut că atât condiția constituirii grupului infracțional din trei sau mai multe persoane și a existenței unei structuri a acestuia, cât și condiția scopului săvârșirii infracțiunilor, respectiv condiția comiterii lor pentru a obține direct sau indirect un avantaj financiar sau un alt avantaj material sunt rezultatul aplicării dispozițiilor constituționale ale art. 11 referitoare la dreptul internațional și dreptul intern, nefiind de natură a contraveni dispozițiilor constituționale invocate[44].
Critica viza claritatea, precizia și previzibilitatea. Expresia „prin grup infracțional organizat se înțelege grupul structurat” este neclară, termenele „organizat” și „structurat” sunt sinonimi, astfel că nu se poate previziona ce a intenționat legiuitorul să incrimineze. De asemenea, termenul „structurat” poate fi „interpretat ca o condiție obligatorie pentru reținerea ca infracțiune a existenței unei anumite organizări formale a grupului. Or, în realitate, nu numai că o formalizare este arareori întâlnită, dar proba acesteia se poate dovedi imposibilă, activitatea infracțională organizată nefiind cunoscută pentru birocrație internă. În asemenea cazuri, deși activitatea infracțională va avea loc, prin prisma faptului că nu există dovezi cu privire la organizarea formală a grupului, fapta va putea scăpa nepedepsită. De asemenea, se apreciază că introducerea unei condiții suplimentare legate de urmărirea unui beneficiu material este nejustificată, fiind contrară art.1 alin. (5) din Constituție. Astfel, este posibil ca grupul să fie constituit în vederea comiterii unor infracțiuni foarte grave, spre exemplu infracțiunea de omor, dar fără a se urmări obținerea unui beneficiu material. În astfel de situații nu se mai protejează relațiile sociale ocrotite prin acest text.”
În privința art.I pct.62 [cu referire la art. 367 alin. (6)] din lege, se susține că acesta contravine art.1 alin. (3) și (5) și art.147 din Constituție. Se arată că prin modificările aduse dispozițiilor legale ce reglementează infracțiunea de constituire a unui grup infracțional organizat se realizează o dezincriminare parțială a acesteia, dezincriminare ce nu reprezintă o simplă opțiune a legiuitorului primar, potrivit art.73 alin.(3) din Constituție, ci o omisiune legislativă cu relevanță constituțională. Se susține că, dacă asemenea fapte nu sunt sancționate, respectiv nu sunt descurajate prin mijloace de drept penal, are loc o încălcare a valorilor fundamentale, ocrotite de legea penală, printre care statul de drept, apărarea ordinii publice, a drepturilor și libertăților cetățenilor. Se face trimitere la Deciziile Curții Constituționale nr.62 din 18 ianuarie 2007 și nr.224 din 4 aprilie 2017. Se arată că prin definiția în vigoare a grupului infracțional organizat sunt acoperite toate ipotezele reglementate de legislația anterioară — respectiv — art.323 C. pen. anterior privind asocierea în vederea săvârșirii de infracțiuni, art.7 și 8 din Legea nr.39/2003 privind prevenirea și combaterea criminalității organizate, singura incriminare separată fiind cea prevăzută la art.35 din Legea nr.535/2004 privind prevenirea și combaterea terorismului. Se mai susține că, din coroborarea dispozițiilor art.223 alin.(2) C. pr. pen. , în care sunt prevăzute condițiile și cazurile de aplicare a măsurii arestării preventive, cu cele deduse controlului de constituționalitate, rezultă o lipsă de claritate în reglementarea infracțiunii prevăzute de art.367 C. pen., întrucât orice modificare a conținutului art.223 alin.(2) C. pr. pen. va conduce implicit la schimbarea condițiilor de existență a acestei infracțiuni (§ 98 din decizie).
Suntem de acord cu formularea din critică potrivit căreia are loc o reformulare a incriminării, dar ea reprezintă voința suverană a legiuitorului[45], în concordanță că principiile juridice, cu rațiunea de existență a textului[46]. Este posibilă întotdeauna să ne întâlnim cu o neclaritate, cât de cât voită sau nu din orice parte interesată, dar judecătorul fondului, cu absolută bună voință poate face aplicare a textelor. Suntem siguri că un judecător la putea face distincție între termanii „structurat” sau „organizat” ! Este posibil ca un grup să comită infracțiuni de omor, dar dacă au alte scopuri decât obținerea unui beneficiu material, avem a aplica alte texte – și asta în mod sigur ! Codul nostru nu lipsește de protecția penală adecvată o bună parte din valorile sociale.
Înart. 1 din Legea nr. 39 din 21 ianuarie 2003 privind prevenirea și combaterea criminalității organizate[47]se circumstanțiagrupul infracțional organizat ca fiind grupul structurat, format din trei sau mai multe persoane, care există pentru o perioadă și acționează în mod coordonat în scopul comiterii uneia sau mai multor infracțiuni grave, pentru a obține direct sau indirect un beneficiu financiar sau alt beneficiu material; nu constituie grup infracțional organizat grupul format ocazional în scopul comiterii imediate a uneia sau mai multor infracțiuni și care nu are continuitate sau o structură determinată ori roluri prestabilite pentru membrii săi în cadrul grupului;
Textul a fost modificat prin art. 126, punctul 1 din titlul II din Legea 187/2012, potrivit căruia Legea nr. 39/2003 privind prevenirea și combaterea criminalității organizate[48], se modifică după cum urmează:
1. La articolul 2, literele a) și b) vor avea următorul cuprins:
” a) grup infracțional organizat – grupul definit la art. 367 alin. (6) din Codul penal;
b) infracțiune gravă – infracțiunea pentru care legea prevede pedeapsa detențiunii pe viață sau pedeapsa închisorii al cărei maxim special este de cel puțin 4 ani, precum și următoarele infracțiuni:
Prin Legea nr. 565 din 16 octombrie 2002 a fost ratificată Convenția Națiunilor Unite împotriva criminalității transnaționale organizate, a Protocolului privind prevenirea, reprimarea și pedepsirea traficului de persoane, în special al femeilor și copiilor, adițional la Convenția Națiunilor Unite împotriva criminalității transnaționale organizate, precum și a Protocolului împotriva traficului ilegal de migranți pe calea terestră, a aerului și pe mare, adițional la Convenția Națiunilor Unite împotriva criminalității transnaționale organizate, adoptate la New York la 15 noiembrie 2000.
Art. 2 al convenției folosește ca Terminologie, a)expresia grup infracțional organizat ce desemnează un grup structurat alcătuit din trei sau mai multe persoane,
care există de o anumită perioadă și acționează în înțelegere, în scopul săvârșirii uneia ori mai multor infracțiuni grave sau infracțiuni prevăzute de prezenta convenție, pentru a obține, direct ori indirect, UN AVANTAJ FINANCIAR SAU UN ALT AVANTAJ MATERIAL;
b)expresia infracțiune gravă înseamnă un act care constituie o infracțiune pasibilă de o pedeapsă privativă de libertate al cărei maximum nu trebuie să fie mai mic de 4 ani sau de o pedeapsă mai grea.
În privința art.I pct.62 [cu referire la art.367 alin.(6)] din lege,se arată că legiuitorul a urmărit prin modificarea textului acordarea posibilității judecătorului de a diferenția participația penală și circumstanțele agravante de grupul infracțional. Legiuitorul a considerat că se impune revenirea la vechea reglementare din Legea nr.39/2003 privind prevenirea și combaterea criminalității organizate, reglementare care era mai potrivită în raport cu rațiunea incriminării acestei infracțiuni. Grupul infracțional organizat trebuie să aibă o anumită structură și un scop precis, iar în obiectul său de activitate trebuie să intre infracțiuni grave. Astfel, în condițiile unei participări ocazionale la comiterea infracțiunilor, această participație va constitui una dintre formele participației penale la comiterea faptei care formează obiectul grupului, și nu grup infracțional organizat.
Incriminarea faptei în noua formă este necesară pentru a da posibilitatea judecătorului, prin textul legal, să poată analiza diferențiat circumstanța agravantă de grupul infracțional, care presupune participarea mai multor persoane într-un mod organizat, pe paliere bine structurate și stabilite, astfel încât sancționarea grupului să se facă în raport cu gravitatea reală a faptei și nu doar printr-o simplă definiție lipsită de scopul pentru care a fost incriminat (§§ 165-166 ale deciziei).
Prin Decizia nr.619 din 11 octombrie 2016, § 43, Curtea a statuat că „atunci când adoptă reglementări de natura legii penale, legiuitorul este ținut de exigențele formale cuprinse în art.65 alin.(1), art.73 alin.(3) lit.h), art.75 și art.76 alin.(1) din Constituție”. Pentru aceste considerente, Curtea reține că prevederile art.I pct.62 [cu referire la art.367 alin.(6) în privința trimiterii la Codul de procedură penală] din lege contravin prevederilor art.1 alin.(5) și art.73 alin.(3) lit.h) C. pen..
Cu privire la celelalte critici de neconstituționalitate invocate, Curtea reține că atât condiția constituirii grupului infracțional din trei sau mai multe persoane și a existenței unei structuri a acestuia, cât și condiția scopului săvârșirii infracțiunilor, respectiv condiția comiterii lor pentru a obține direct sau indirect un avantaj financiar sau un alt avantaj material se regăsesc la art.2 lit.a) din Convenția Națiunilor Unite împotriva criminalității transnaționale organizate, adoptată la New York la 15 noiembrie 2000. Practic, textul criticat reprezintă transpunerea directă a definiției grupului criminal organizat, prevăzută de Convenția anterior menționată, ratificată de statul român, împreună cu cele două protocoale adiționale la această convenție — Protocolul privind prevenirea, reprimarea și pedepsirea traficului de persoane, în special al femeilor și copiilor, adițional la Convenția Națiunilor Unite împotriva criminalității transnaționale organizate și Protocolul împotriva traficului ilegal de migranți pe calea terestră, a aerului și pe mare — prin Legea nr.565/2002.
Așa fiind, prevederile art.I pct.62 din legea criticată sunt rezultatul aplicării dispozițiilor constituționale ale art. 11 referitoare la dreptul internațional și dreptul intern, nefiind de natură a contraveni dispozițiilor constituționale invocate[49].
În sensul Convenției Națiunilor Unite împotriva criminalității transnaționale organizate adoptate la N.Y. la 15 noiembrie 2000, expresia grup infracțional organizat desemnează un grup structurat alcătuit din trei sau mai multe persoane, care există de o anumită perioadă și acționează în înțelegere, în scopul săvârșirii uneia ori mai multor infracțiuni grave sau infracțiuni prevăzute de această convenție, pentru a obține, direct sau indirect, un avantaj financiar sau un alt avantaj material.
Expresia infracțiune gravă înseamnă un act care constituie o infracțiune pasibilă de o pedeapsă privativă de libertate mai mare de 4 ani sau de o pedeapsă mai grea.
Expresia grup structurat desemnează un grup care nu s-a constituit la întâmplare pentru a comite neapărat o infracțiune și care nu deține neapărat un anumit rol de continuitate sau de structură elaborată pentru membrii săi[50].
Sintagma criminalitate organizată acoperă orice faptă ilicită comisă de o organizație criminală definită ca o asociație structurată, de mai mult de două persoane, formată în timp și acționând într-o manieră concertată în vederea comiterii de infracțiuni pentru care se prevede o pedeapsă privativă de libertate cu limita maximă de cel puțin 4 ani ori cu o pedeapsă mai gravă, aceste infracțiuni constituind un scop în sine sau un mijloc pentru a obține unele avantaje patrimoniale ori, după caz, pentru a influența în mod ilicit funcționarea autorităților publice[51].
Reținem, de asemenea, că pluralitățile de infractori au fost clasificate în doctrină în următoarele trei categorii: pluralități naturale (necesare), pluralități constituite (legale) și pluralități ocazionale (participația penală)[52]
Condițiile de existență a pluralității constituite sunt următoarele: a) să existe o grupare de mai multe persoane; b) gruparea să fie constituită pe o anumită perioadă de timp[53], să nu aibă caracter ocazional; c) gruparea să aibă un program infracțional[54]și o structură ierarhică[55].
Nu în ultimul rând, menționăm că prevederile art.367 C. pen. au mai făcut obiectul controlului de constituționalitate, Curtea Constituțională pronunțând, în acest sens, mai multe decizii, printre care Decizia nr.559 din 12 iulie 2016, prin care a respins, ca neîntemeiată, excepția de neconstituționalitate invocată, constatând că nu poate fi reținută critica potrivit căreia prevederile art.367 alin.(1) și (6) C. pen. reprezintă o reglementare excesivă (întrucât ar incrimina orice asociere pentru săvârșirea de infracțiuni, indiferent de scop[56]).
Pentru aceste considerente, sesizările de neconstituționalitate formulate de Președintele României, de Înalta Curte de Casație și Justiție, constituită în Secții Unite, și de un număr de 110 deputați aparținând Grupului Parlamentar al Partidului Național Liberal, Grupului Parlamentar al Partidului Mișcarea Populară, Grupului Parlamentar al Uniunii Salvați România și deputați neafiliați, se impuneau a fi admise și cu privire la celelalte aspecte invocate de autorii sesizărilor și care au vizat art.I pct.17 [cu referire la abrogarea art.91 alin.(1) lit.c)], art.I pct.49 [cu referire la art.295 alin.(3)], art.I pct.50 [cu referire la art.297 alin.(1)] și art.I pct.62 [cu referire la art.367 alin.(6)] din Legea pentru modificarea și completarea Legii nr.286/2009 privind Codul penal, precum și a Legii nr.78/2000 pentru prevenirea, descoperirea și sancționarea faptelor de corupție[57].
În jurisprudență s-a mai statuat că nu constituie grup infracțional organizat, grupul format ocazional în scopul comiterii imediate a uneia sau mai multor infracțiuni și care nu are continuitate sau o structură determinată ori roluri prestabilite pentru membrii săi în cadrul grupului.
Prin sentința penală nr. 237 din 28 noiembrie 2006 pronunțată de Tribunalul Olt în dosarul nr. 2931/2005, s-a dispus în baza art. 7 alin.1 din Legea nr. 39/2003, cu aplicarea art. 76 lit. a) și 76 lit. b) C. pen. , condamnarea inculpaților D.C.G. și B.A.C la câte 3 ani închisoare și 2 ani interzicerea drepturilor prevăzute de art. 64 lit. a,b,c C. pen. .
În baza art. 12 alin.2 lit. a) din Legea nr. 678/2001cu modificările și completările ulterioare, cu aplicarea art. 74 lit. a) și 76 lit. b) C. pen. , a condamnat pe aceeași inculpați la câte 2 ani și 6 luni închisoare și 2 ani interzicerea drepturilor prevăzute de art. 64 lit. a,b,c C. pen. .
În baza art. 33 lit. a) și 34 lit. b) C. pen. , inculpații vor executa pedeapsa cea mai grea de 3 ani închisoare și 2 ani pedeapsa complementară a interzicerii drepturilor prevăzute de art. 64 lit. a,b,c C. pen. .
Prin aceiași sentință a fost condamnat și inculpatul B.O.V., pentru comiterea infracțiunii prevăzute de art. 7 alin.1 din Legea nr. 39/2003, cu aplicarea art. 37 lit. b) C. pen. , la pedeapsa de 5 ani închisoare și 3 ani interzicerea drepturilor prevăzute de art. 64 lit. a), b), c) C. pen. .
În baza art. 12 alin.2 lit. a) din Legea nr. 678/2001cu modificările și completările ulterioare, cu aplicarea art. 37 lit. b) C. pen. , a fost condamnat același inculpat la pedeapsa de 5 ani închisoare și 3 ani interzicerea drepturilor prevăzute de art. 64 lit. a), b), c) C. pen. .
În baza art. 33 lit. a) și 34 lit. b) C. pen. , inculpatul va executa pedeapsa cea mai grea de 5 ani închisoare și 3 ani interzicerea drepturilor prevăzute de art. 64 lit. a), b), c) C. pen. .
În esență s-a reținut că inculpații D.C.G. și B.A.C, prin înțelegere cu B.O.V., îi aduceau acestuia din urmă fete care erau apoi obligate să practice prostituția la un popas turistic de pe raza județului Olt.
Împotriva acestei sentințe au formulat apel Parchetul de pe lângă Tribunalul Olt și inculpații.
Printre motivele invocate de inculpați s-a regăsit și acela al greșitei rețineri a infracțiunii prevăzute de art. 7alin. 1 din Legea nr. 39/2003, Curtea constatând că nu sunt întrunite elementele constitutive ale acestei infracțiuni și că, în mod greșit, s-a dispus condamnarea inculpaților.
Potrivit dispoz. art. 2 lit. a) din actul normativ sus menționat, rezultă că grupul organizat este un grup structurat, format din 3 sau mai multe persoane, care există pentru o perioadă și acționează în mod coordonat în scopul comiterii uneia sau mai multor infracțiuni grave, pentru a obține direct sau indirect un beneficiul financiar sau alt beneficiul material.
Potrivit aceluiași text, nu constituie grup infracțional organizat, grupul format ocazional în scopul comiterii imediate a uneia sau mai multor infracțiuni și care nu are continuitate sau o structură determinată ori roluri prestabilite pentru membrii săi în cadrul grupului.
Așadar, nu există „grup organizat” fără să existe o organizare a grupului, reguli de acționare, ierarhie a membrilor și repartizare a rolurilor.
Săvârșirea mai multor furturi a unor bunuri de același fel de către mai mulți făptuitori, la propunerea unuia dintre ei, fără să existe o organizare a grupului, reguli de acționare, o ierarhie a membrilor și repartizare a rolurilor, nu constituie infracțiunea de asociere pentru săvârșirea de infracțiuni prevăzută în art. 323 C. pen.anterior, ci una sau mai multe forme de participație prevăzute în titlul II Capitolul III din Partea generală a Codului penal.
Pentru existența infracțiunii, în ceea ce privește elementul material al laturii obiective, trebuie să existe o acțiune de asociere, ceea ce înseamnă o grupare de mai multe persoane cu o anumită organizare, cu o disciplină internă, cu anumite reguli privind ierarhia și rolurile fiecăruia dintre participanți.
Or, din examinarea probelor rezultă că într-o anume cauză nu este dovedită o asemenea acțiune de asociere între inculpați ci, la propunerea inculpatului G.N., ceilalți inculpați au fost de acord să sustragă împreună cablurile, fără a se organiza în acest scop.
Așa fiind, recursurile inculpaților au fost admise și s-a dispus achitarea lor pentru această infracțiune[58].
Pericolul provine din însăși constituirea și ființarea grupului, al cărei scop este comiterea unei sau mai multor infracțiuni; asocierea are o existență independentă, cu o durată de timp și implică o activitatea de organizare a acțiunii infracționale.
Acțiunile desfășurate de inculpații D.C.G. și B.A.C, de a aduce, la complexul turistic, în zilele de 4, 12 și 17 martie 2005, patru fete, care erau preluate de inculpatul B.O.V. și obligate să practice prostituția, sunt acte de participație doar la infracțiunea de trafic de persoane.
Activitatea inculpaților s-a desfășurat așadar, pe o scurtă perioadă de timp, ocazional, atunci când și dacă inculpații D.C.G. și B.A.C găseau fete, a fost de o mică amploare și fără o ierarhie prestabilită.
Cu privire la atitudinea psihică a inculpaților este cert că aceștia nu au avut reprezentarea clară a faptului că formează un grup care funcționează după anumite reguli și ierarhii, relevant fiind și incidentul din 17 martie 2005, când B.O.V alias „Ovidiu” a refuzat pe una din fete și nu i-a plătit cursa inculpatului D.C.G, pe care l-a lovit peste umăr și față.
Singura înțelegere dintre cei trei inculpați era ca inculpații D.C.G. și B.A.C să racoleze fete, de care urma să se ocupe inculpatul B. O.V., iar această simplă înțelegere nu poate duce la concluzia că inculpații constituiseră un „grup infracțional organizat” în înțelesul prevederilor legale menționate mai sus.
Așa fiind, se constată că sub acest aspect apelurile inculpaților sunt întemeiate, motiv pentru care, se va dispune achitarea inculpaților pentru această infracțiune în baza art. 11 pct. 2 lit. a) raportat la art. 10 lit. d cod pr.penală[59]
Prin sentința penală nr. 106 din 8 martie 2017 Tribunalul Arad, în baza art. 396 alin. 5, raportat la art. 16 alin. 1 lit. a) Cod procedură penală achită pe inculpații C , L, P, SC H SA-în insolvență, persoană juridică română, pentru săvârșirea, în concurs real, a infracțiunilor de constituire grup infracțional organizat, prevăzută de art. 367 alin. 1, 6 C. pen., raportat la art. 295alin. 1 C. pen. cu referire la art. 308 C. pen. și 309 C. pen. .
În baza 295 C. pen. , cu aplicarea art. 308 și 309 C. pen. , cu aplicarea art. 48 alin. 1 C. pen. , cu înlăturarea dispozițiilor art. 35 alin. 1 C. pen. , condamnă pe inculpatul P , la 3 ani închisoare, pentru complicitate la infracțiunea de delapidare și pedeapsa complementară a interzicerii drepturilor prevăzute de art. 66 lit. a, b C. pen. , pe o perioadă de 3 ani, după executarea pedepsei principale.
În baza art.295 C. pen. , cu aplicarea art.308, art. 309 și art. 136 C. pen. , condamnă pe inculpata persoană juridică SC H SA, cu datele de mai sus, la 40.000 (patruzeci mii) lei amendă penală, reprezentând echivalentul a 200 zile amendă, valoarea unei zile amendă fiind stabilită la 200 lei.
Aplică inculpatei persoană juridică pedeapsa complementară prevăzută de art. 136 alin. 3 lit. d) C. pen., respectiv interzicerea de a participa la proceduri de achiziții publice pe o durată de un an.
Pentru a pronunța această hotărâre prima instanță reține următoarele:
La data de 06.07.2015 a fost înregistrat pe rolul Tribunalului Arad rechizitoriul dat în dosarul nr. 7D/P/2014 al Ministerului public – Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție – Direcția de Investigare a Infracțiunilor de Criminalitate Organizată și Terorism-Biroul Teritorial Arad – Biroul Teritorial Timișoara prin care au fost trimiși în judecată inculpatul C, arestat în altă cauză, pentru săvârșirea, în concurs real, a infracțiunilor de constituire grup infracțional organizat, prevăzută de art. 367 ainl. 1, 6 C. pen. , rap la art. 295 alin. 1 C. pen. cu referire la art. 308 C. pen. și 309 C. pen. și delapidare în formă continuată, prevăzută de art. 295alin. 1 C. pen. cu referire la art. 308 C. pen. și 309 C. pen. cu aplicarea art. 35alin. 1 C. pen. ,
S-a reținut, în principal, în sarcina acestora că inculpații C, P și L au constituit un grup infracțional organizat în scopul delapidării S.C. U S.A în sensul însușirii, în interesul S.C H S.A. a întregii documentații de proiectare constând în tehnologii, documente, schițe, manuale, desene industriale.
În contextul economic existent în România anilor 2000, pornit fiind procesul de privatizare a majorității unităților economice unde statul era proprietar, s-a procedat și la privatizarea U Reșița, operațiunile fiind încheiate la data de 23.12.2003 și materializate într-un contract de vânzare-cumpărare încheiat între APAPS în calitate de vânzător și I AG cu sediul în Elveția, împreună cu Asociația Salariaților din U Reșița, în calitate de cumpărători.
Prin contractul de privatizare , cumpărătorul s-a obligat ca pe perioada programului investițional să nu facă demersuri pentru modificarea sau restrângerea obiectului principal de activitate.
Obiectul principal de activitate al U Reșița era fabricarea de motoare și turbine, cod CAEN 2911.
În anul 2005, viziunea managerială a acționarului majoritar era orientată spre înființarea mai multor societăți comerciale în care U Reșița să dețină un pachet important de acțiuni, societăți care urmau să desfășoare o parte din activitățile secundare ale U Reșița, urmând să deservească atât U Reșița cât și alți beneficiari.
În acest context, societățile comerciale nou înființate urmau să primească în administrare și baza tehnico-materială necesară desfășurării activității.
De menționat faptul că fizic, documentația tehnică ce a făcut obiectul acestei cauze nu a fost mutată, ea rămânând în locația anterioară, unde se găsește și în prezent, sigilată de organele de urmărire penală.
În actul de inculpare s-a reținut ca prim pas al activității infracționale redactarea Hotărârii 28a/28.09.2005 prin care s-a hotărât înființarea SC H SA și punerea la dispoziția acesteia a documentației tehnice rezultată din activitatea de proiectare, susținându-se faptul că aspectele menționate în respectiva hotărâre nu au fost discutate în ședința CA, precum și faptul că această hotărâre ar fi fost redactată la mai mult timp după ședință, acest aspect rezultând dintr-o constatare criminalistică.
Din probatoriul administrat, a rezultat că în urma ședinței consiliului de administrație din data de 28.09.2005 a fost întocmit și un proces verbal pe care apar semnăturile inculpatului C în calitate de președinte al Consiliului de Administrație și martorului P în calitate de secretar al Consiliului de Administrație.
În consecință, instanța de fond nu a putut reține că aspectele conținute de Hotărârea 28a/28.09.2005 nu au fost discutate în ședința CA, mai mult oricare din membrii CA văzând că se pun în aplicare eventuale operațiuni neaprobate puteau solicita lămuriri ori să atace hotărârile respective, lucru ce nu s-a întâmplat niciodată.
Cu privire la constatarea criminalistică invocată, prima instanță a reținut că aceasta a fost făcută de SRI UM 232 București, ori această instituție nu putea din punct de vedere legal să întocmească acte de cercetare penală și nici nu întrunește condițiile prevăzute de art. 172 alin. 4 C. pr. pen. , respectiv SRI nu a avut calitatea de expert oficial sau independent autorizat.
În consecință această constatare nu a întrunit condițiile legale pentru a fi apreciată ca probă în dosar.
Analizând starea de fapt reținută, prima instanță a constatat că din probatoriul administrat nu a rezultat dincolo de orice îndoială rezonabilă că între cei trei inculpați ar fi existat o înțelegere prin care să-și coordoneze acțiunile în scopul însușirii patrimoniului de cercetare-proiectare al U.
Mai mult, participarea inculpatei L s-a reținut prin funcțiile temporar deținute ori prin semnarea unui proces verbal, semnare realizată prin prisma funcției avute.
Instanța de fond a constatat că nu rezultă nici o activitate derulată de inculpată care ar fi avut vreo contribuție la înființarea SC H SA, ori la ieșirea U din acționariatul SC H SA, dar nici în legătură cu înregistrarea modelelor industriale în contabilitatea SC H SA.
Ca urmare, prima instanță a apreciat că prin lipsa dovezilor cu privire la existența unor înțelegeri cu scop infracțional între inculpata L și ceilalți doi inculpați, infracțiunea de constituire a unui grup infracțional organizat, nu există.
Cu privire la infracțiunea de delapidare, prima instanță a reținut că aceasta este dovedită de probatoriul administrat.
Împotriva sentinței penale nr. 106 din 08.03.2017 pronunțată de Tribunalul Arad în dosarul nr. 1541/115/2015, au declarat apel Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție – Direcția de Investigare a Infracțiunilor de Criminalitate Organizată și Terorism – Biroul Teritorial Arad, inculpații C, L, P, SC H SA și partea civilă SC U Reșița SA.
În motivarea apelului procurorul a arătat că sentința penală nr. 106 pronunțată de Tribunalul Arad este netemeinică sub aspectul achitării inculpaților: C, P, L ȘI SC H SA pentru săvârșirea, în concurs real, a infracțiunilor de constituire grup infracțional organizat, prevăzută de art. 367 alin. 1, 6 C. pen., raportat la art. 295 alin. 1 C. pen. cu referire la art. 308 C. pen. și 309 C. pen.
S-a considerat că prima instanță, nu a procedat la o justă apreciere a tuturor mijloacelor de probă și a reținut greșit că în cauză nu există vreun element care să susțină acuzația cu privire la comiterea infracțiunii de constituire grup infracțional organizat, de către inculpații C, P, L și SC H SA, precum și cu privire la participația în formă continuată a inculpatei L la comiterea infracțiunii de delapidare sub forma complicității.
De asemenea s-a arătat că în mod greșit prima instanță a înlăturat de la administrarea probatoriului constatarea tehnico științifică întocmită de S. R. I. U. M. 232 București, motivând că această instituție nu putea din punct de vedere legal să întocmească acte de cercetare penală și nu întrunește condițiile prevăzute de art. 172 alin. 4 C. pr. pen. , precum și administrarea probatoriului martorilor O, S și D, motivând că declarațiile acestora sunt subiective deoarece primii doi martori enunțați aveau interese personale contrare cu cele ale inculpatului C și concurențiale cu SC H SA, iar cel de-al treilea martor avea interes să-și susțină constatările din audit odată ce a fost remunerat pentru această activitate, deși a fost și el membru în CA al U, dar niciodată nu s-a opus măsurilor propuse.
Astfel potrivit dispozițiilor. art. 172 alin. 10, 11 C. pr. pen. constatarea tehnico-științifică se dispune când există pericol de dispariție a unor mijloace de probă sau de schimbare a unor situații de fapt ori este necesară lămurirea urgentă a unor fapte sau împrejurări ale cauzei. Constatarea a fost efectuată de către un specialist care funcționează în cadrul organelor judiciare sau din afara acestora.
Cu privire la raport de constatare cu nr. 710580/27.03.2015 întocmit de specialiști din cadrul SRI – UM 0232 București a considerat că orice neregularitate legat de această probă este un caz de nulitate relativă, cazurile de nulitate absolută fiind prevăzute la art. 281 alin. 1 lit. a) – f C. pr. pen.
Având în vedere dispozițiile codului de procedură penală a apreciat că prima instanță, Tribunalul Arad nu putea să înlăture de la administrarea probatoriului raportul de constatare tehnico – științifică atâta vreme cât nulitatea relativă a acesteia nu a fost invocată în termenul prevăzut de lege, fiind acoperită.
Reținându-se această probă s-a apreciat că nu puteau fi înlăturate de la administrarea probatoriului nici declarațiile martorilor O, S și D, ca fiind subiective, în condițiile în care acestea s-au coroborat cu raportul de constare tehnico științifică, o probă științifică care nu poate avea caracter subiectiv și cu ansamblul celorlalte probe administrate în cauză.
În apărare, s-a susținut că, pentru a fi în prezența infracțiunii de delapidare, un element preexistent ce trebuie dovedit este acela ca bunurile care fac obiectul acestei infracțiuni să facă parte din categoria bunurilor mobile corporale ori a energiilor cu valoare economică, or în cauză know-how-ul potrivit art. 1 lit. d) din O.G. nr. 52/1997, aprobată prin Legea nr. 79/1998, republicată este un bun necorporal, iar din punct de vedere contabil, acestea au fost clasificate în categoria imobilizărilor necorporale.
Din analiza sentinței apelate, prin prisma motivelor de apel invocate și analizate din oficiu, în limitele prevăzute de art.417 alin. 2 C. pr. pen., Curtea reține următoarele:
Instanța de apel își însușește starea de fapt reținută de către prima instanță pe baza materialului probator administrat în cele două faze ale procesului penal și din care rezultă vinovăția inculpaților C, P și SC H SA sub aspectul săvârșirii infracțiunii de delapidare.
Prin actul de sesizare al instanței s-a reținut că cei patru inculpați C, P, L și SC H SA au constituit un grup infracțional organizat în scopul delapidării SC U Reșița SA în sensul însușirii în interesul SC H SA a întregii documentații de proiectare constând în tehnologii, documente, schițe, manuale, desene industriale, în realizarea scopului fiind parcurse trei etape de către inculpați care au avut ca final însușirea în interesul SC H SA a know-how-ului.
Prin motivele de apel formulate procurorul critică sentința apelată prin prisma soluției de achitare, arătând că în mod greșit prima instanță a înlăturat de la administrarea probatoriului constatarea tehnico-științifică întocmită de SRI, cu toate că nu există un caz de nulitate absolută, iar nulitatea relativă a fost acoperită și, de asemenea că în mod greșit au fost înlăturate declarațiile martorilor O, S și D, ca fiind subiective. Procurorul prin motivele de apel reiterează aceeași stare de fapt cu privire la fiecare inculpat pe care a menționat-o și în rechizitoriu (file 80-100 rechizitoriu), precum și descrierea celor „trei etape infracționale„ astfel cu s-a arătat prin același act de sesizare, fără a aduce alte critici punctuale hotărârii apelate.
Așa cum rezultă din înscrisurile aflate la dosar, în contextul economic existent în România la data de 23.12.2003, a fost încheiată privatizarea SC U Reșița SA .
În anul 2005 s-a decis înființarea mai multor societăți comerciale având ca obiect principal de activitate unul din obiectele secundare de activitate ale SC U Reșița SA, respectiv SC UE SRL, SC UT SRL, SC H SA etc., societăți în care SC U Reșița SA deținea un pachet important de acțiuni, societăți care urmau să desfășoare o parte din activitățile secundare ale SC U Reșița SA, urmând să deservească atât SC U Reșița SA cât și alți beneficiari; viziunea managerială a acționarului majoritar era aceea că aceste unități puteau să acceseze mai ușor fonduri și puteau să pătrundă mai ușor pe diverse piețe.
La data de 14.10.2005 a luat ființă SC H SA fiind înregistrată sub nr. J11/915/2005, având sediul în Reșița, …., iar printre acționari era și SC U Reșița SA cu o cotă de participare de 42%, fără ca uzina să participe cu aporturi în natură cum ar fi know-how-ului. Activitatea principală a SC H SA era cercetare-dezvoltare în științe fizice și naturale, cod CAEN 7310.
Documentația tehnică care face obiectul acestei cauze nu a fost mutată niciodată, ea rămânând în locația anterioară, locație în care se găsește și în prezent fiind sigilată de organele de urmărire penală. Această documentație a avut în timp mai mulți proprietari așa cum rezultă din depozițiile martorilor și din înscrisuri, astfel în perioada înființării U, Departamentul de Cercetare și Proiectare a funcționat în cadrul acesteia, apoi această activitate a fost preluată de Institutul de Cercetare și Proiectare Echipamente Hidroenergetice, iar la începutul anilor 90, prin Hotărârea de Guvern din acel an a trecut din nou în componența U, toate aceste modificări de proprietate făcându-se fără a se întocmi un inventar sau a se efectua o evaluare a documentațiilor aferente activității de cercetare, respectiv modele industriale.
După înființarea SC H SA întreg personalul care desfășura activitatea de proiectare în cadrul SC U SA a trecut în schema de personal al SC H SA, iar documentațiile tehnice existente au rămas în administrarea noii societăți. Între cele două societăți s-au încheiat contracte economice stabilindu-se modalitatea de lucru, prețul etc. De asemenea, SC H SA a preluat toate cheltuielile de personal și cele funcționale, utilizând în activitatea sa atât baza de cercetare existentă, dar și modele noi create.
Ca și activitate infracțională a inculpaților în această primă etapă din anul 2005 prin rechizitoriu se reține că a fost redactată hotărârea 28a/28.09.2005, prin care s-a hotărât înființarea SC H SA și punerea la dispoziția acesteia a documentației tehnice rezultate din activitatea de proiectare, menționându-se că aceste aspecte nu au fost discutate în ședința Consiliului de Administrație, iar hotărârea ar fi fost întocmită de inculpata L și redactată la mai mult timp după ședință.
Acuzațiile invocate nu se coroborează cu probele existente la dosarul cauzei întrucât în baza ședinței Consiliului de Administrație din data de 28.09.2005 a fost întocmit un proces-verbal pe care apar semnăturile inculpatului C în calitate de Președinte al Consiliului de Administrație și a martorului P în calitatea de Secretar al Consiliului de Administrație, aspectele consemnate în procesul-verbal la subpunctul 4.4 sunt consemnate și în hotărâre, iar în situația în care ceilalți membri ai Consiliului de Administrație aveau nelămuriri puteau să atace hotărârile respective, să solicite explicații, ori nu au existat astfel de opoziție.
Mai mult decât atât, societatea a fost înregistrată în Registrul Comerțului în baza acestor documente care puteau fi consultate de orice persoană care putea solicita lămuriri în acest sens, neputând fi reținute afirmațiile martorilor audiați care arată că nu își mai amintesc ce au hotărât în CA în condițiile în care au făcut parte în continuare din același Consiliu de Administrație, iar acel proces-verbal a fost găsit în original la Secretariatul societății putând fi consultat.
În ceea ce privește raportul de constatare criminalistică întocmit de SRI UM 232 București instanța de apel constată că acesta nu putea fi înlăturat pe motiv de nelegalitate, întrucât acesta nu a fost înlăturat ca mijloc de probă în procedura de cameră preliminară prin invocarea unui motiv de nulitate absolută, iar în aceste condiții această nulitate nu mai poate fi invocată după depășirea termenului prevăzut de art. 281 alin. 4 lit. a) C. pr. pen., însă concluziile acestui raport nu se coroborează cu celelalte mijloace de probă. De asemenea nu se poate reține că inculpata L ar fi întocmit această hotărâre, întrucât nu era Secretara Consiliului de Administrație la aceea dată, procesul-verbal din data de 28.02.2005 având semnătura martorului P, Secretar al Consiliului de Administrație la aceea dată, iar nici unul din martorii audiați inclusiv în apel nu au menționat că aceasta ar fi întocmit aceea hotărâre.
Curtea constată că între SC U SA și SC H SA nu s-a realizat nici un transfer legal al dreptului de proprietate asupra know-how-ul în domeniul de cercetare și dezvoltare, constând în tehnologii, documente, schițe, manuale ,etc., care aparținea SC U SA.
În ceea ce privește infracțiunea de grup infracțional organizat cu privire la care s-a dispus trimiterea în judecată instanța de apel constată că în această etapă reținută în rechizitoriu din anul 2005 nu s-a făcut dovada că cei patru inculpați au constituit un grup infracțional organizat în condițiile în care L S. nu a avut vreo participare infracțională, inculpatul P nu avea atribuții în Consiliul de Administrație în anul 2005, iar infracțiunea de grup organizat presupune existența a minim trei persoane în vederea constituirii grupului.
Referitor la ceea de a doua etapă infracțională reținută prin rechizitoriu, respectiv anul 2007 instanța de apel constată că datorită problemelor financiare pe care le avea atât U, SC H SA, cât și celelalte societăți în care U era acționar, în Consiliile de Administrație ale SC H SA și U s-au discutat soluții pentru ieșirea din blocaj financiar și s-a hotărât ca U să iasă din acționariatul SC H SA pentru a crește nivelul de bonitate al acesteia în vederea obținerii de credite de la bănci sau alți posibili finanțatori.
Nu se poate reține că soluția managerială de ieșire a SC U Reșița SA din acționariatul SC H SA nu ar fi fost una corectă și că cei trei inculpați ar fi avut un interes ocult, mai mult decât atât inculpata L a semnat procesul-verbal prin prisma funcțiilor deținute în societate, neavând astfel vreo contribuție la ieșirea SC U Reșița SA din acționariat motiv pentru care nu se poate reține că cei trei inculpați s-ar fi asociat în scop infracțional, nefiind întrunite condițiile de grup infracțional organizat, astfel cum sunt prevăzute de art. 367 alin. 6 C. pen. .
Potrivit art. 367 alin. 6 C. pen. „Prin grup infracțional organizat se înțelege grupul structurat, format din trei sau mai multe persoane, constituit pentru o anumită perioadă de timp și pentru a acționa în mod coordonat în scopul comiterii uneia sau mai multor infracțiuni”.
În cauză, aceste dispoziții legale nu sunt întrunite în mod cumulativ, pentru a se reține în sarcina inculpaților infracțiunea de constituire a unui grup infracțional organizat, întrucât așa cum a fost descrisă situația de fapt prin rechizitoriu precum și încadrarea în drept, nu s-a dovedit că în cele „trei etape infracționale”, respectiv 2005, 2007 și 2013 au existat trei persoane care ar fi constituit un grup infracțional organizat în scopul comiterii infracțiunii de delapidare, întrucât așa cum s-a arătat inculpata L nu a avut atribuții în Consiliul de Administrație în anul 2005, nefiind secretara a acestui consiliu, nu s-a dovedit că a întocmit aceea hotărâre 28a sau că a avut vreun rol în înființarea SC H SA. În anul 2007 acesta a semnat un proces-verbal prin prisma funcției de secretar pe care a avut-o, fără a hotărî în cadrul Consiliului de Administrație, iar ulterior nu a avut nicio legătură cu înregistrarea modelelor în contabilitatea SC H SA. De asemenea, inculpatul P nu a avut atribuții în Consiliului de Administrație în 2005 cu privire la înființarea SC H SA sau cu privire la ieșirea SC U Reșița SA din acționariatul SC H SA. prin urmare nu a existat un grup infracțional constituit din 3 persoane în prima etapă infracțională așa cum se reține prin actul de sesizare al instanței.
Referitor la infracțiunea de delapidare, potrivit probatoriului administrat în mod corect prima instanță a reținut vinovăția inculpaților C, P și SC H SA, în participația reținută prin dispozitivul hotărârii.
Astfel potrivit art. 295 C. pen., constituie infracțiunea de delapidare „însușirea, folosirea sau traficare de către un funcționar public în interesul său, sau pentru altul de bani, valori sau alte bunuri pe care le gestionează sau le administrează”.
În cauză, fapta inculpatului C de a dispune inventarierea și înregistrarea în patrimoniul SC H SA a documentației de cercetare și proiectare aferente modelelor industriale preluată spre folosință de la SC U Reșița SA, întrunește elementele constitutive ale infracțiunii de delapidare prin însușirea unor bunuri pe care le administra în interesul SC H SA.
De asemenea, fapt inculpatului P, de a pune în executare dispoziția inculpatului C, cunoscând că documentația în litigiu nu a fost transmisă de SC U Reșița SA întrunește elementele constitutive ale infracțiunii de complicitate la delapidare.
Infracțiunea de delapidare a fost săvârșită în interesul și numele SC H SA, fiind întrunite prevederile art. 135 C. pen. privind condițiile răspunderii penale a persoanei juridice.
Critica inculpatului C privind lipsa calității de subiect activ al pretinsei infracțiuni de delapidare este nefondată. Astfel, potrivit art. 295 C. pen. autorul infracțiunii trebuie să aibă calitatea de funcționar public, dar raportat la dispozițiile art. 308 alin. 1 C. pen. condițiile de la art. 295 C. pen. privitoare la funcționarii publici se aplică în mod corespunzător și faptelor săvârșite de către sau în legătură cu persoanele care exercită, permanent ori temporar, cu sau fără o remunerație o însărcinare de orice natură în serviciul unei persoane fizice dintre cele prevăzute la art. 175 alin. 2 C. pen. ori în cadrul oricărei persoane juridice.
Potrivit art.308 C. pen. pot fi subiecți activi nemijlociți ai infracțiunii de delapidare în varianta atenuantă și funcționarii privați adică persoanele care exercită, permanent ori temporar, cu sau fără o remunerație o însărcinare de orice natură în serviciul unei persoane fizice dintre cele prevăzute la art. 175 alin. 2 C. pen. ori în cadrul oricărei persoane juridice.
În cauză potrivit probatoriului administrat, respectiv înscrisuri și martori s-a dovedit faptul că inculpați au deținut această calitate când au dispus inventarierea și înregistrarea în patrimoniul SC H SA a documentației în litigiu și respectiv când au pus în executare această dispoziție.
Cu privire la încadrarea juridică a infracțiunii de delapidare în mod corect nu s-a reținut forma continuată din rechizitoriu și respectiv toate modalitățile alternative, respectiv însușire, folosire și traficare, întrucât la înființarea SC H SA, potrivit hotărârii Consiliului de Administrație din 28.09.2005 aceasta a deținut și folosit documentația în litigiu în baza acestei hotărâri neputând fi reținute modalitățile alternative, „folosire” și „traficare” precum și forma continuată a infracțiunii, deoarece nu sunt îndeplinite prevederile art. 35 C.pen. privind săvârșirea la diferite intervale de timp, dar în realizarea aceleași rezoluții infracționale a unei acțiuni care prezintă în parte conținutul aceleași infracțiuni. De asemenea, s-a avut în vedere faptul că infracțiunea are consecințe deosebit de grave raportat la valoarea modelelor.
În ceea ce privește critica inculpaților, privind lipsa dreptului de proprietate al SC U Reșița SA asupra documentației în litigiu, instanța de apel constată că aceasta este nefondată, întrucât prin contractul de privatizare aceasta aparținea SC U Reșița SA, chiar dacă la aceea dată nu s-au făcut acele evaluări și înscrieri în contabilitate, situație acceptată și de inculpați care prin acel proces-verbal din 28.09.2005 de înființare a SC H SA recunosc la subpunctul 4.4 că SC U Reșița SA deține know-how-ului în domeniul de cercetare și dezvoltare.
Referitor la proprietatea asupra documentației în litigiu instanța de apel constată că prin contractul de privatizare la art.19 se prevăd următoarele:„cumpărătorul se obligă față de vânzători ca aplicarea tehnologiilor existente în prezent în societate se va face cu respectarea drepturilor de proprietate intelectuală, în conformitate cu legislația română în vigoare.
Cumpărătorul se obligă ca pe perioada realizării programului investițional, să protejeze, să promoveze și să nu înstrăineze mărcile de fabrică, de comerț sau de serviciu, brevetele sau licențe aflate în patrimoniul societății”.
Curtea constată că între SC U SA și SC H SA nu s-a realizat nici un transfer legal al dreptului de proprietate asupra know-how-ul în domeniul de cercetare și dezvoltare, constând în tehnologii, documente, schițe, manuale ,etc., care aparținea SC U SA.
De altfel, așa cum s-a arătat mai sus, acesta a avut diverși proprietari raportat și la conjunctura politică și economică a României, la trecerea de la economia centralizată la economia de piață și la modificările legislative neputându-se reține susținerile inculpaților cu privire la faptul că începând cu anul 2011 angajații SC H SA au cedat dreptul de autor asupra acelor modele, întrucât în această situație în perioada de după 1989 și până în 2011 ar însemna că acea documentație nu a avut niciun proprietare, deoarece autorii modelelor industriale nu au revendicat astfel de drepturi.
Trecerea dreptului de proprietate a documentației în litigiu s-a făcut inclusiv prin Hotărâre de Guvern din 1990, ori omisiunea înregistrării în contabilitate nu echivalează cu lipsa dreptului de proprietate.
Referitor la condițiile de tipicitate ale infracțiunii de delapidare, instanța de apel constată că documentație în litigiu se încadrează în „valori sau alte bunuri” condiții impuse pentru existența infracțiunii de delapidare, critica inculpaților fiind nefondată pe considerentul că această documentație nu ar putea fi obiect material al infracțiunii de delapidare.
Astfel, obiect material al infracțiunii de delapidare poate fi : banii, valorile sau alte bunuri mobile cu o valoare economică, pe care făptuitorul le gestionează sau administrează efectiv, chiar dacă acestea nu au fost înregistrate efectiv în contabilitatea persoanei vătămate. În cauză, documentația tehnică privind cele 85 modele industriale și documentația aferentă acestora are o valoare economică stabilită prin expertiză, fiind întrunite elementele de tipicitate ale infracțiunii.
Critica inculpaților potrivit căreia U Reșița s-a constituit parte civilă ulterior primirii adresei din partea DIICOT, de unde ar rezulta că nu a avut inițiativa deschiderii unui conflict juridic legat de desenele și modelele ce fac obiectul dosarului, nici pe cale civilă și nici în procesul penal, neconsiderându-se niciodată proprietara acestora, este nefondată.
Astfel, potrivit art.20 alin.1 C. pr. pen., constituirea ca parte civilă se poate face până la începerea cercetării judecătorești. Organele judiciare au obligația de a aduce la cunoștința persoanei vătămate acest drept. Prin urmare, în cauză au fost respectate prevederile legale, organele de urmărire penală au informat persoana vătămată cu privire la constituirea de parte civilă, iar aceasta și-a exercitat acest drept în termenul prevăzut de lege.
Potrivit dispozițiilor art. 19 C. pr. pen. obiectul acțiunii civile exercitată în cadrul procesului penal îl constituie repararea pagubei pricinuită persoanei vătămate, iar potrivit art. 1357 Cod civil răspunderea civilă delictuală este antrenată atunci când sunt îndeplinite următoarele condiții: existența unei fapte ilicite, existența prejudiciului, legătura de cauzalitate între fapta ilicită și prejudiciu, existența vinovăției. Prejudiciul constă în consecințele negative patrimoniale sau morale suferite de o persoană ca urmare a faptei ilicite săvârșită de inculpat; acesta trebuind să fie cert, ceea ce presupune că este sigur în ce privește existența sa și posibilitățile de evaluare. Mai trebuie reținut că prejudiciul cert este atât cel actual, adică deja produs; cât și cel viitor, care este sigur că se va produce și este susceptibil de evaluare; însă nu și prejudiciul eventual.
În ceea ce privește modalitatea de executare raportat la consecințele produse în mod corect prima instanță a dispus executarea în regim de detenție a pedepselor de 3 ani închisoare aplicate inculpaților C, P.
Pentru toate aceste considerente Curtea de Apel Timișoara în baza art. 421 pct.1 lit.b C. pr. pen. va respinge ca nefondate apelurile declarate de Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție – Direcția de Investigare a Infracțiunilor de Criminalitate Organizată și Terorism – Biroul Teritorial Arad, inculpații C, L, P, SC H SA și partea civilă SC U Reșița SA împotriva sentinței penale nr. 106 din 8 martie 2017 pronunțată de Tribunalul Arad[60].
În ceea ce-i privește pe inculpații A., E., B. și G., referitor la existența unui grup infracțional organizat, Înalta Curte, în acord cu instanța de fond, apreciază că dincolo de situația reținută de actul de acuzare, care reține ca și situație premisă a constituirii grupului încheierea contractului de reasigurare cu societatea nemțească Q.; că scopul acestui grup infracțional a fost protejarea intereselor economice ale SC M. SA.
Analiza probelor din cauză relevă că în cauză, există probe care să demonstreze și să susțină caracteristici ale grupului infracțional organizat cercetat în ceea ce privește pe inculpații A., E., B. și G. și anume:
– activitățile ilegale desfășurate de membrii grupului prezintă un grad sporit de pericol social, afectând grav un sector important al vieții economice;
– activitatea infracțională a fost planificată, și a avut un caracter de continuitate și o structură bine organizată,
– s-a pus în evidență existența liderilor și a ierarhiei în rândul membrilor grupului;
– s-a remarcat specializarea membrilor grupului prin divizarea și stabilirea cu precizie a atribuțiilor fiecăruia dintre aceștia, scopul final fiind protejarea intereselor economice ale SC M. SA.
Pentru înțelegerea cât mai exactă a modului în care a fost inițiat și s-a constituit grupul, Înalta Curte apreciază că se impun a fi făcute anumite precizări de natură să reliefeze cu acuratețe faptul că premisele grupului infracțional organizat au existat încă de la momentul încheierii contractului de consultanță după cum urmează:
La data de 5 mai 2012 între SC M. SA în calitate de beneficiar și SC N. SRL reprezentată de inculpatul B., în calitate de consultant, a fost încheiat un contract de consultanță care prevedea mai multe obligații contractuale în sarcina societății administrate de inculpatul B., iar în schimbul serviciilor prestate consultantul urma să primească lunar suma de 12.000 euro, plus TVA. În actul adițional s-a stipulat o valoare a contractului în cuantum de 20.000 euro/lună, plus TVA, la care se adăuga, în baza unui contract de administrare încheiat la data de 13 august 2012, plata unei prime de 2.000 euro inculpatului B. și includea, în esență, obligația acestuia de a lua măsuri aferente managementului societății, cu informarea Consiliului de Administrație, asupra operațiunilor întreprinse și asupra celor avute în vedere, precum și obligația de a redresa situația financiară a societății, prin acordarea de consultanță în vederea: „stopării scăderii vânzării produselor, ameliorarea stării de profitabilitate și îmbunătățirea imaginii în fața clienților”.
Inculpatul participa la majoritatea ședințelor Consiliului de Administrație cât și dădea dispoziții scrise adresate tuturor angajaților și avizând cu putere rezolutivă măsurile propuse în cadrul Consiliului și adoptate în vederea implementării acestora. De altfel, inculpata G. arată că recomandările domnului A. erau practic obligatorii, iar, în măsura în care acestea nu se realizau benevol, prin rezoluția Consiliului de Administrație acestea dobândeau și oficial caracterul obligatoriu pentru angajați.
Înalta Curte, apreciază că nu încheierea în sine a contractului de reasigurare cu firma Q. Re din Germania, o societate cu o puternică imagine în ceea ce privește credibilitatea și capabilitățile financiare. Contractul de reasigurare a fost negociat, prin intermediul numitului R., broker în cadrul S. Londra și semnat în data de 20 decembrie 2012, la Q., Germania, respectiv, 21 decembrie 2012, la Sibiu, de către reasigurătorul Q., respectiv, de către SC M. SA, prin director general, E., a avut caracter nelegal, ci modul în care a avut loc înregistrarea lui în contabilitatea SC M. SA, pentru că aceasta a reprezentat o modalitate de eludare a normelor A.S.F. privind reglementarea pieței asigurărilor din România și nu a îndeplinit practic rolul pentru care a fost încheiat ci rolul de a evita o infuzie de capital și în același timp de a crea aparența de îndeplinire de către M. a normelor A.S.F. privind reglementarea pieței asigurărilor din România; scopul final fiind acela de a proteja interesele financiare ale M.
Toate acestea relevă că inculpatul A., în calitatea sa de acționar majoritar al SC M. SA și beneficiar real al acestei societăți era în mod evident interesat de situația financiară a acesteia.
În ceea ce îl privește pe inculpatul B. interesul major în funcționarea, în continuare, a SC M. SA, îl constituia menținerea contractului de consultanță încheiat de firma acestuia, N. SRL cu SC M. SA și, implicit, obținerea unor venituri de aproximativ 30.000 euro, lunar, plus alte beneficii care rezultau din funcțiile deținute. De asemenea, acesta era membru în consiliul de administrație al societății. Având în vedere convorbirile interceptate în cauză și redate de către instanța de fond în integralitatea lor, inculpatul B. a fost și intermediarul în relația dintre inculpatul A. și inculpatul E.
În ceea ce privește interesul inculpatului E. buna funcționare a inculpatei SC M. SA, era o situație de fapt care îi aducea anumite beneficii financiare personale ca director în cadrul M. de asemenea, inculpatul E. urmare a faptului că urma să devină persoana cu o funcție publică, respectiv membru al consiliului A.S.F. imediat după constituirea acestei instituții. păstrează o legătură financiară și de loialitate față de societatea M. În acord cu instanța de fond, Înalta Curte, apreciază că din noua sa funcție, inculpatul avea posibilitatea de a ajuta interesele inculpatei M. prin furnizarea unor informații utile către ceilalți inculpați, cum ar fi spre exemplu date cu privire la controalele ce urmau a se desfășura la această societate, lucru care s-a și întâmplat.
În mod corect a apreciat instanța că acești trei inculpați sunt cei care au avut inițiativa constituirii grupului infracțional și cei care au acționat organizat pentru atingerea obiectivelor sale.
Înalta Curte apreciază dincolo de rolul incontestabil de lider al acestuia, că de fapt este o persoană extrem de bine pregătită profesional, care a reușit să stăpânească piața asigurărilor într-un mod extrem de abil și care a încercat să disimuleze realitatea faptică în pofida evidențelor printr-o stăpânire de sine remarcabilă.
Așadar, declarația inculpatului A., reliefează neechivoc nu numai faptul că a fost la curent cu toate activitățile ce se desfășurau în firmă ci și faptul că a inițiat, controlat și a dat dispoziții în permanență pentru a proteja interesele SC M.
Acesta a avut grijă să fie informat în fiecare minut prin organizarea unei adevărate rețele informative, prin orchestrarea unor supravegheri operative ale angajaților în legătură cu viața privată a acestora, cât și prin impunerea unor obligații angajaților de a întocmi „note informative” cu privire la activitățile profesionale și extraprofesionale. Inculpatul A. era cunoscut de către toți angajații SC M. SA drept „patronul”, „șeful” sau „domnul inginer”, ca autoritate ultimă în cazul soluționării unor conflicte sau adoptării unor măsuri radicale.
Înalta Curte, apreciază că este incontestabil probat grupul infracțional organizat pe care l-au constituit inculpații E., B. și A., că acesta a acționat o perioadă destul îndelungată de timp, fiecare membru având atribuții specifice, bine determinate și specializate, în raport de poziția ocupată în cadrul M.
În opoziție cu opinia instanței de fond, Înalta Curte, apreciază însă că, nu se poate reține că acest grup a fost susținut de inculpatul I. întrucât acesta avea interesul de a continua colaborarea cu SC M. SA profitând în mod evident de pe urma contractului încheiat de firma de consultanță cu persoana juridică inculpată.
Atitudinea acestuia, este circumscrisă din punctul de vedere al Înaltei Curți, mai degrabă unei sfere ce caracterizează servilismul unor persoane care lucrează pe lângă alte persoane potente financiar, de a le intra în grații pentru că simpla întocmire a notei de calcul pe baza căreia s-a calculat bonusul salarial al inculpatului nu putea fi considerată, o dovadă a implicării inculpatului în grupul infracțional, după cum nu poate fi considerată, o dovadă a implicării inculpatului în grupul infracțional nici faptul că a primit mesaje din partea inculpatului E. prin care acesta transmitea informații privind controalele ce urmau a se efectua, mesaje pe care le-a retransmis inculpatului B. Nicio probă nu dovedește că relațiile apropiate cu inculpații B. și E. ar echivala cu sprijinirea grupului, ci mai degrabă se circumscriu dorinței acestuia de a-și conserva relația cu aceștia pentru satisfacerea unui interes propriu, astfel că apelul inculpatului pe această acuzație este întemeiat și urmează a fi admis.
În ceea ce o privește pe inculpata C., Înalta Curte constată în raport de soluția de achitare dispusă în cauză pentru infracțiunile predicat, că nu mai subzistă scopul pentru care se presupune că aceasta să fi aderat sau să fi sprijinit gruparea infracțională. Faptul că se afla în relații cordiale cu inculpatul A., și că acesta a felicitat-o de ziua sa de naștere nu poate conduce la concluzia neechivocă că era omul de încredere a acestuia sau că a sprijinit grupul și acțiunile frauduloase a inculpatului A., astfel că și pentru această acuzare se impune achitarea inculpatei.
Susținerea parchetului pe acest palier, că aceasta ar fi comis fapte penale pentru a se bucura de faima și succesul grupării infracționale, nu pot fi primite, nici unde în literatura de specialitate și practica judiciară nu sunt prevăzute cu titlu de folos material ”faima și succesul”, după cum este greu de crezut că o persoană cu un nivel de pregătire ca cel al inculpatei C. ar comite fapte ce intră în sferă infracționalului pentru mai multă notorietate.
În ceea ce o privește G., în consens cu instanța fondului, apreciem că aportul său în cadrul grupului organizat a constat în aceea că în data de 26 august 2013, a înaintat o solicitare a inculpatului E. membrilor consiliului de administrație pentru acordarea unui bonus salarial ce nu i se cuvenea și care era de fapt o mită deghizată pentru ca acesta să ajute interesele M. și a prezentare un calcul nesusținut de date contractuale al acestui bonus, calcul ce fusese întocmit de inculpatul I.. Conivența dintre inculpatul B. și inculpata G., rezultă din însăși declarația acestuia prin care a arătat că el i-a spus inculpatei G. că este necesară acordarea acestui bonus salarial pentru lichidarea raportului de muncă cu inculpatul E., fiind necesară trimiterea propunerii de acordarea a acestui bonus Consiliului de Administrației, conform calculului efectuat de inculpatul I. Acesta a mai arătat că, în opinia sa inculpata G. avea ca și director general obligația de a înainta această propunere către Consiliul de Administrație.
Toate aceste probe, reliefează în opinia Înaltei Curți, în acord cu instanța de fond că inculpata G., știa despre existența grupului organizat constituit de inculpații A., E. și B. și a sprijinit în mod activ acest grup. Mai mult decât atât faptul că inculpata făcea parte din structura grupului organizat încă din faza constituirii sale rezultă din minuta de negociere iar acest aspect este confirmat de însăși declarația inculpatului A.
Așadar cooptarea și a inculpatei G. în activitățile infracționale a celorlalți inculpați se circumscrie unui plan bine organizat, structurat și pus la punct până în cele mai mici detalii, astfel că apărările inculpatei pe acest palier nu pot fi primite întrucât sunt în vădită contradicție cu realitatea.
Dincolo de faptul că actul de sesizare al instanței, reține ca și situație premisă a constituirii grupului încheierea nelegală a unui contract de reasigurare cu firma nemțească Q., Înalta Curte apreciază că scopul constituirii grupului infracțional a fost protejarea intereselor economice ale SC M. SA, și că prin fiecare demers pe care cei patru inculpați l-au inițiat au urmărit susținerea firmei.
Faptul că inculpatul A. a apelat la inculpatul B. care conducea firma de consultanță ce avea rolul de redresa societatea de asigurări și de a menține la un nivel competitiv pe piață, membru de altfel și în consiliul de administrație al societății precum și întreg parcursul ulterior a cooptării celorlalte persoane sub pretextul ridicării gradului de performanță al societății, respectiv al inculpatului E. și al inculpatei G., dovedesc pe deplin că de fapt de ne aflăm în prezența unui plan bine pus la punct, în care fiecare participant nu numai că a cunoscut dar a și acceptat să protejeze interesele M. indiferent de modul în care trebuiau să acționeze.
Este evident că acesta a cunoscut pe deplin scopul acestei asocieri, că a anticipat potențialul fiecărui membru al grupării de a-i satisface interesele, iar ceilalți membrii ai grupării astfel cum s-a arătat au contribuit pe deplin la satisfacerea intereselor M.
În ceea ce îi privește pe inculpații DDDD., D. sau H., Înalta Curte apreciază în consens cu instanța fondului că nu s-a făcut dovada dincolo de orice dubiu a implicării infracționale a acestora.
În ceea ce o privește pe inculpata H., sprijinirea grupului infracțional ar fi constat în organizarea interviului de validare al inculpatei G. în funcția de director general al M. într-o modalitate ce nu a respectat normele interne al A.S.F., acțiunile inculpatei fiind o consecință a influenței exercitate asupra sa de către inculpatul E.
În declarațiile pe care le-au dat inculpații E. și H., aceștia au arătat că au o legătură de prietenie care durează de foarte multă vreme. De asemenea, ambii au arătat că discutau în mod constant despre chestiuni legate de personalul A.S.F. sau de eventuale probleme pe care le întâmpina oricare de ei.
Analiza concretă și punctuală a acestor convorbiri reliefează că inculpata H. nu avea cunoștință despre situația M., nu avea cunoștința despre conivența infracțională instituită la nivelul conducerii M., iar interesul inculpatului E. față de această societate nu poate fi interpretat în sensul unei aderări sau sprijiniri de către inculpata la grupul infracțional existent.
Înalta Curte apreciază că faptele nu pot fi interpretate decât în scopul de a îi satisface acestuia cerințele legate de desfășurarea acestui interviu și nu în sensul că inculpata H. ar fi cunoscut existența grupului infracțional constituit în cauză pentru a proteja societatea inculpată.
În consens cu instanța fondului, Înalta Curte apreciază că informațiile pe care le deținea inculpata și care vizau interesul inculpatului E. vis à vis de M., nu pot conduce automat la concluzia că inculpata știa că exista un grup organizat constituit la nivelul acestei societăți sau faptul că inculpatul E. își folosea funcția și contactele pentru a sprijini societatea, fiind și remunerat pentru această activitate de către conducerea M.
Pentru a se reține că inculpata H. a acționat, cu intenție, alături de ceilalți inculpați era necesar a se proba existența unei coeziuni infracționale și a unei intenții clare de sprijinire a acestui grup, respectiv existența și cazul inculpatei a rezoluției infracționale comune celorlalți inculpați, mai precis aceea de a proteja interesele M., or atitudinea sa a fost în mod clar consecința relației de prietenie cu inculpatul E. și pentru a îi face un serviciu acestuia pe care acesta îl solicitase.
În ceea ce îl privește pe inculpatul J., se reține că rolul acestuia la grupul infracțional a constat în aceea că a procedat la ștergerea din evidența electronică a numărului de înregistrare atribuit unui document transmis de către SC M. SA, prin fax, la registratura A.S.F., și-a însușit documentul sus-menționat și i l-a înmânat ulterior inculpatului E., document care dacă ar fi fost cunoscut de conducerea A.S.F.-ului, ar fi adus evidente prejudicii de imagine inculpatului E..
În declarația dată inculpatul J. a arătat că pe domnul E. l-a cunoscut în cursul anului 2002, cu ocazia procesului de privatizare al SC P., revăzându-se cu acesta în momentul la care inculpatul E. a fost angajat în cadrul A.S.F.-ului și a rămas cu acesta în relații cordiale.
În acord cu instanța fondului, Înalta Curte apreciază că în ceea ce privește grupul infracțional organizat, nu există absolut nici un mijloc de probă care să atestă, peste un dubiu rezonabil, că inculpatul J. știa că acest grup există, modul cum el funcționează sau scopul pe care acesta îl avea sau că acest inculpat ar fi avut cel mai vag interes cu privire la situația M.
Toate aceste argumente reliefează în consens cu opinia instanței de fond că soluția de achitare dispusă în cauză este conformă cu probatoriul administrat în cauză și se impune ca o consecința firească a lipsei de dovezi astfel că apelul parchetului este nefondat, atitudinea acestuia prin raportare la datele cauzei nu pot fi interpretate unei implicări cu conotații penale, astfel că soluția de achitare pe temeiul de drept ce derivă din dispozițiile art. 16 alin. (1) lit. b) teza I C. pr. pen. este singura care se impune a fi adoptată în cauză.
În ceea ce îl privește pe inculpatul D., întrucât pe acuzația principală reținută în sarcina inculpatului, Înalta Curte a dispus achitarea acestuia, este evident că acuzația adusă acestuia de aderare a nu mai subzistă, astfel că soluția de achitare dispusă în cauză în lipsa unei acțiuni ilicite din partea acestuia se impune ca o consecință firească, faptul că inculpatul a întocmit, la cererea patronului M., a raportului de evaluare a unui autoturism, care din punctul de vedere al Înaltei Curți a fost corect stabilit nu poate conduce la angajarea răspunderii penale a acestuia.
Susținerea acuzării în sensul în care acesta ar fi aderat la grup întrucât întocmea în mod constant rapoarte de evaluare pentru M.. și astfel prin prisma avantajelor materiale ce le obținea din plata onorariilor ce le obținea, ar fi aderat la acest grup, se circumscrie în opinia majoritară a Înaltei Curți unei sfere subiective, ce nu poate fi însă valorificată sub aspect probator ca și probă de natură să conducă la condamnarea acestuia pentru infracțiunea de grup infracțional organizat.
Acuzațiile aduse pe acest palier inculpaților F., K. și L. în acord cu instanța fondului nu sunt susținute de nicio probă de natură a forma convingerea instanței că implicarea acestora a fost de natură infracțională.
Dincolo de declarația inculpatului F., analiza actelor normative ce reglementează activitatea A.S.F.-ului și modul de alegere al membrilor consiliului de administrație, reliefează faptul că inculpatul E. a îndeplinit funcția de membru neexecutiv în Consiliul A.S.F. și a ocupat această funcție în urma procedurilor legale, inclusiv aceea de audiere în cadrul Comisiei Buget Finanțe din Parlament fiind desemnat în cadrul A.S.F. prin Hotărârea Parlamentului României nr. 60/2013 privind numirea membrilor Consiliului Autorității de Supraveghere Financiară, astfel că acuzația conform căreia membrii consiliului de administrație au fost aleși doar de către inculpatul F. și impuși prin influența acestuia în cadrul comisiilor parlamentare nu este dovedită în nici un mod, din moment ce nu există nici un mijloc de probă care să ateste această supoziție.
În ceea ce privește acuzația vizând demersurile efectuate de inculpatul F. pentru adoptarea unei ordonanțe de urgență de către Guvernul României, care să dea caracter normativ și obligatoriu a intereselor sale personale și de grup, Înalta Curte, apreciază că nu pot fi circumscrise sferei penalului activitatea acestuia pe acest palier.
Ordonanța de urgență nr. 94/2013 pentru modificarea și completarea O.U.G. nr. 93/2012 privind înființarea, organizarea și funcționarea A.S.F., precum și pentru modificarea și completarea Legii nr. 136/1995 privind asigurările și reasigurările arată în mod expres faptul că având în vedere angajamentele legislative și instituționale pe care Autoritatea de Supraveghere Financiară și le-a asumat cu Fondul Monetar Internațional și cu reprezentanții Comisiei Europene, care vizează modificarea cu celeritate a Ordonanței de urgență a Guvernului nr. 93/2012 privind înființarea, organizarea și funcționarea Autorității de Supraveghere Financiară, aprobată cu modificări și completări prin Legea nr. 113/2013, cu modificările și completările ulterioare, în vederea armonizării cu cele mai bune practici internaționale, este necesară o reducere a numărului de membrii ai consiliului de administrație al A.S.F..
În raport de recomandările Fondului Monetar Internațional și ale Comisiei Europene care stabileau dimensionarea Consiliului A.S.F., în sensul reducerii numărului de la 11 la 9 membri, stabilirea calificării profesionale minime pe care trebuie să o aibă membrii Consiliului A.S.F., stabilitatea personalului din cadrul A.S.F. și introducerea unor prevederi concrete care să prevadă regimul incompatibilităților și al conflictului de interese, atât pentru membrii Consiliului A.S.F. cât și pentru salariații A.S.F., și întrucât aspectele vizate constituie o situație extraordinară, a cărei reglementare nu poate fi amânată, deoarece nu ar fi respectate termenele asumate de România în urma negocierilor cu organismele internaționale s-a decis adoptarea O.U.G. nr. 94/2013.
Susținerea acuzării potrivit căreia prin adoptarea acestei ordonanțe inculpatul ar fi urmărit satisfacerea unor interese personale și de grup nu este dovedită, nu rezultă în nici un mod că a avut un interes exclusiv, personal, ci doar că a implementat și adus la îndeplinire niște măsuri de aducerea la îndeplinirea cărora era obligat prin natura funcției sale, după cum nu a fost dovedit în nici un mod că inculpatul F. ar fi numit sau angajat personal în cadrul A.S.F. sau că vreunul dintre cei ce au fost angajați după numirea în funcție a inculpatului F. nu îndeplineau criteriile necesare de pregătire profesională ori că aceste angajări au fost efectuate în mod nelegal.
Nici acuzația ce vizează implicarea ce ar fi avut-o inculpații F. și K. în activitatea grupului infracțional în sensul unui pretins interes al acestora de a-i sprijini atât pe inculpatul B. cât mai ales pe inculpatul E. și implicit interesele M., nu este probată, având în vedere considerentele expuse cu prilejul analizării acuzațiilor principale, după cum nici presupusa favorizare a inculpatului B. de către cei doi inculpați și de către inculpatul L., nu a fost dovedită cu vreun mijloc de probă care să conducă la reținerea vinovăției inculpaților cu privire la aceste acuzații.
De asemenea în acord cu instanța fondului, apreciem că nu se poate reține vreo implicare a inculpaților F. și K. în luarea unor decizii favorabile M. în cadrul A.S.F., întrucât nu există nici un mijloc de probă care să ateste o astfel de implicare.
Așa cum rezultă din actele dosarului, în însăși perioada în care inculpatul F. era președintele A.S.F. iar inculpatul K. era vicepreședinte al A.S.F., s-a dispus efectuarea unui control la societatea M. și nu a fost probat în nici un mod că în perioada cât cei doi inculpați s-au aflat la conducerea A.S.F.-ul, au avut o atitudine părtinitoare sau de favorizare a M. sau față de alte societăți de asigurare aflate pe piață.
În ceea ce privește pe inculpatul L., în raport de faptul că nici una din probele administrate în cauză nu reliefează că scopul pentru care inculpații au purtat discuții și au agreat prioritar candidatura inculpatului B., a fost acela de ajuta pe acesta în virtutea funcției sale la M. ori în virtutea afilierii acestuia la această societate sau chiar în considerarea relațiilor pe care acesta le avea în piața asigurărilor, ci de a îi susține candidatura pentru că acesta era considerat, datorită unor criterii obiective, ca fiind un mai bun partener în relația cu A.S.F.-ul, în mod evident nu poate fi reținută nici contribuția sa la sprijinirea grupului infracțional organizat.
Probele administrate în cauză pe acest palier reliefează faptul că inculpatul L. a ales să voteze astfel cum a considerat că este mai oportun pentru buna desfășurare a relațiilor dintre BAAR și A.S.F., respectiv cu inculpatul B., alegere pe care inculpatul L. a avut-o în mod deschis, discuțiile purtate de inculpatul B. cu inculpații F. sau K., sunt și în opinia Înaltei Curți discuții cu caracter general și ele se referă în linii mari doar la planurile de acțiune ale candidatului la președinția BAAR, sau la exprimarea unei opinii personale în sensul în care inculpatul F. și-a exprimat punctul de vedere că îl prefera pe inculpatul B. în această funcție din anumite rațiuni de natură obiectivă, însă pentru reținerea infracțiunii de grup infracțional organizat așa cum s-a arătat sunt necesare mult mai multe elemente care să conducă la această concluzie.
Înalta Curte, apreciază că nu s-a probat, peste un dubiu rezonabil, că acești inculpați ar fi influențat în vreun fel votul sau că ar fi existat vreo înțelegere de orice natură între acești inculpați și inculpatul B. sau că au acționat în orice mod pentru favorizarea intereselor M.
Înalta Curte consideră că în mod legal și temeinic că soluția de achitare dispusă în cazul inculpaților F., K. și L. este singura ce se impunea prin raportare la actele și lucrările dosarului, întreg probatoriul administrat în cauză reliefează neechivoc că nu se poate reține existența unei constituiri, aderări sau sprijiniri a grupului infracțional ce fusese creat pentru a proteja interesele M.
Înalta Curte, în opinie majoritară, apreciază de asemenea, că soluția de achitare a inculpaților F., K. și L. este una legală și temeinică și rezultă din întreaga economie a actelor și lucrărilor și dosarului, astfel că apelul parchetului pe acest aspect, cât și apelul inculpaților K. și L. pe temeiul achitării sunt nefondate pentru următoarele argumente:
În analiza probelor ce au stat la baza achitării celor trei inculpați, Înalta Curte va porni de la natura acuzațiilor aduse inculpaților după cum urmează:
Astfel în sarcina inculpatului F. se reține că în intervalul 11 decembrie 2013 – 17 decembrie 2013, a exercitat presiuni, în calitate de președinte al Autorității de Supraveghere Financiară asupra mai multor societăți de asigurări, pentru a-i determina ca la alegerile din 19 decembrie 2013, cu ocazia alegerii conducerii Biroului asigurătorilor de autovehicule din România (BAAR), aceștia să atribuie voturile inculpatului B. (fapt obținut, de altfel, de către inculpatul F.); inculpatul K. în intervalul 11 decembrie 2013 – 17 decembrie 2013, a exercitat presiuni, în calitate de vicepreședinte al Autorității de Supraveghere Financiară asupra mai multor societăți de asigurări, pentru a-i determina ca la alegerile din 19 decembrie 2013, cu ocazia alegerii conducerii BAAR, aceștia să atribuie voturile inculpatului B. , iar inculpatul L. în intervalul 11 decembrie 2013 – 17 decembrie 2013, i-a ajutat pe inculpații K. și F. să-și exercite autoritatea de președinte, respectiv, vicepreședinte al Autorității de Supraveghere Financiară asupra mai multor societăți de asigurări, pentru a le determina ca la alegerile din 19 decembrie 2013, cu ocazia alegerii conducerii BAAR, acestea să atribuie voturile inculpatului B.
Înalta Curte, va admite apelurile formulate de apelanții intimați inculpați A., J., H., G., E., B., D., C., SC M. SA , I. împotriva Sentinței penale nr. 44/F din data de 8 martie 2016, pronunțată de Curtea de Apel București, S. a II-a pen.
Va respinge cererea de schimbare a încadrării juridice, formulată de Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție – Direcția Națională Anticorupție din infracțiunea prevăzută de art. 13 din Legea nr. 78/2000 în infracțiunea prevăzută de art. 132 din Legea nr. 78/2000 raportat la art. 297 alin. (1) C. pen. în ceea ce privește pe inculpații F. și K. și din infracțiunea prevăzută de art. 48 C. pen. raportat la art. 13 din Legea nr. 78/2000 în infracțiunea prevăzută de art. 48 C. pen. raportat la art. 132 din Legea nr. 78/2000 raportat la art. 297 alin. (1) C.pen, în ceea ce îl privește pe inculpatul L.
În baza art. 255 alin. (1) C. pen. 1969, cu aplicarea art. 6 din Legea nr. 78/2000 și a art. 5 C. pen. va condamna pe inculpata SC M. SA la o pedeapsă de 250.000 RON amendă penală pentru săvârșirea infracțiunii de dare de mită.
În temeiul art. 531 C. pen. de la 1969 va aplica inculpatei persoană juridică pedeapsa complementară a obligării acesteia la afișarea sau difuzarea hotărârii de condamnare în condițiile art. 717 C. pen. de la 1969.
Va respinge ca nefondate apelurile formulate de Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție – Direcția Națională Anticorupție, inculpații K., L. împotriva Sentinței penale nr. 44/F din data de 8 martie 2016, pronunțată de Curtea de Apel București, S. a II-a penală.[61]
“Idiocracy”. Regizorul Mike Judge, una dintre mințile inventive care au creat „Beavis & Butt-Head”, „King of the Hill” și „Office Space”, realizează acum o comedie incredibila, care va da de gândit referitor la viitorul omenirii[62].
Un experiment guvernamental referitor la hibernare evoluează greșit, Bowers se trezește în anul 2505 și descoperă o societate atât de prostită de spiritul comercial de masă și programe TV fără conținut, încât se constată că devine cel mai… inteligent individ de pe planetă. Acum depinde de un Joe mediocru să readucă la normal evoluția rasei umane!
Dacă se poate, și oare ce însemnă normal pentru un spectator model anul 2006.
Încep să cred că “și noi poate vom ajunge așa…cu toți cocălarii și cretinii din țara noastră avem toate șansele. Vor mai ramane puțini deștepti, dar și ăia vor muri până la urmă; oricum, interesant film… chiar te pune pe gânduri”.
În realitate, idiocrația, republica nătângilor, a ajuns și la noi în România, “mai ales la tineretul asta crescut de securisto- comuniști care au dat lovitura de stat din decembrie 1989 și la copii de bani gata din ziua de azi ” !!
Filmul pune un accent dur pe capacitatea intelectuală a oamenilor, care, în viitor, se va deteriora, până la punctul când vom prefera să trăim pe munți de gunoaie, fără să ne dăm seama de nimic.[63]Ca să fii român, trebuie să poți![64]
Se spune că trebuie să fii amator de filme de ficțiune, pentru a te speria de realitate! Ca să nu rămânem cu o imagine neplăcută, mai adăugăm una:„ Progresul în lumea noastră va fi progresul spre mai multă suferință”. Este imaginația lui G. Orwell, despre ură, teamă, furie, umilire, care vedea îndepărtându-se civilizația fondată pe dragoste și justiție[65].
[1] M. Of. nr. 827 din 13 septembrie 2005, modificată prin Ordonanța de urgenta nr. 92 din 15 octombrie 2018 pentru modificarea şi completarea unor acte normative în domeniul justiției, M. Of. nr. 874 din 16 octombrie 2018. Anterior, legea fusese modificată , respectiv, completată prin Ordonanța de urgență nr. 92/2018 pentru modificarea şi completarea unor acte normative în domeniul justiției (M. Of. nr. 874 din 16 octombrie 2018), Legea nr. 207/2018 pentru modificarea şi completarea Legii nr. 304/2004 privind organizarea judiciară (M. Of. nr. 636 din 20 iulie 2018), Ordonanța de urgență nr.90/2017 privind unele măsuri fiscal-bugetare, modificarea şi completarea unor acte normative şi prorogarea unor termene (M. Of. nr. 973 din 07 decembrie 2017), Ordonanța de urgență nr. 80/2016 pentru stabilirea unor măsuri în domeniul administrației publice centrale, pentru prorogarea termenului prevăzut la art. 136 din Legea nr. 304/2004 privind organizarea judiciară şi pentru modificarea şi completarea unor acte normative (M. Of. nr. 939 din 22 noiembrie 2016) , Ordonanța de urgență nr. 78/2016 pentru organizarea şi funcționarea Direcției de Investigare a Infracțiunilor de Criminalitate Organizată şi Terorism, precum şi pentru modificarea şi completarea unor acte normative (M. Of. nr. 938 din 22 noiembrie 2016) , Ordonanța de urgență nr. 70/2016 pentru modificarea şi completarea Codului de procedură penală şi a Legii nr. 304/2004 privind organizarea judiciară (M. Of. nr. 866 din 31 octombrie 2016), Ordonanța de urgență nr. 18/2016 pentru modificarea şi completarea Legii nr. 286/2009 privind Codul penal, Legii nr. 135/2010 privind Codul de procedură penală, precum şi pentru completarea art. 31 alin. (1) din Legea nr. 304/2004 privind organizarea judiciară (M. Of. nr. 389 din 23 mai 2016), Legea nr. 58/2016 privind aprobarea Ordonanței de urgență a Guvernului nr. 3/2014 pentru luarea unor măsuri de implementare necesare aplicării Legii nr. 135/2010 privind Codul de procedură penală şi pentru implementarea altor acte normative (M. Of. nr. 285 din 14 aprilie 2016) , Ordonanța de urgență nr.6/2016 privind unele măsuri pentru punerea în executare a mandatelor de supraveghere tehnică dispuse în procesul penal (M. Of. nr. 190 din 14 martie 2016), Ordonanța de urgență nr.83/2014 privind salarizarea personalului plătit din fonduri publice în anul 2015, precum şi alte măsuri în domeniul cheltuielilor publice (M. Of. nr. 925 din 18 decembrie 2014), Ordonanța de urgență nr.3/2014 pentru luarea unor măsuri de implementare necesare aplicării Legii nr. 135/2010 privind Codul de procedură penală şi pentru implementarea altor acte normative (M. Of. nr. 98 din 07 februarie 2014), Legea nr. 255/2013 pentru punerea în aplicare a Legii nr. 135/2010 privind Codul de procedură penală şi pentru modificarea şi completarea unor acte normative care cuprind dispoziții procesual penale (M. Of. nr. 515 din 14 august 2013), Legea nr.296/2013 pentru modificarea şi completarea Legii nr. 304/2004 privind organizarea judiciară (M. Of. nr. 699 din 14 noiembrie 2013), Ordonanța de urgență nr. 74/2013 privind unele măsuri pentru îmbunătățirea şi reorganizarea activității Agenției Naționale de Administrare Fiscală, precum şi pentru modificarea şi completarea unor acte normative (M. Of. nr. 389 din 29 iunie 2013), Legea nr.76/2012 pentru punerea în aplicare a Legii nr. 134/2010 privind Codul de procedură civilă (M. Of. nr. 365 din 30 mai 2012), Ordonanța de urgență nr. 81/2012 pentru modificarea Legii nr. 303/2004 privind statutul judecătorilor şi procurorilor, precum şi pentru modificarea art. 136 din Legea nr. 304/2004 privind organizarea judiciară (M. Of. nr. 837 din 12 decembrie 2012), Legea nr. 300/2011 pentru modificarea şi completarea Legii nr. 303/2004 privind statutul judecătorilor şi procurorilor, precum şi pentru modificarea art. 29 alin. (1) lit. b) din Legea nr. 304/2004 privind organizarea judiciară (M. Of. nr. 925 din 27 decembrie 2011), Legea nr.283/2011 privind aprobarea Ordonanței de urgență a Guvernului nr. 80/2010 pentru completarea art. 11 din Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 37/2008 privind reglementarea unor măsuri financiare în domeniul bugetar (M. Of. nr. 887 din 14 decembrie 2011) , Legea nr.148/2011 privind desființarea unor instanțe judecătorești şi a parchetelor de pe lângă acestea (M. Of. nr. 510 din 19 iulie 2011) , Legea nr.71/2011 pentru punerea în aplicare a Legii nr. 287/2009 privind Codul civil (M. Of. nr. 409 din 10 iunie 2011) , Ordonanța de urgență nr. 109/2010 privind unele măsuri financiar-bugetare (M. Of. nr. 846 din 16 decembrie 2010) , Legea nr.202/2010 privind unele măsuri pentru accelerarea soluționării proceselor (M. Of. nr. 714 din 26 octombrie 2010), Ordonanța de urgență nr. 114/2009 privind unde măsuri financiar-bugetare (M. Of. nr. 919 din 29 decembrie 2009), Ordonanța de urgență nr. 56/2009 pentru completarea Legii nr. 304/2004 privind organizarea judiciară (M. Of. nr. 381 din 04 iunie 2009), Ordonanța de urgență nr. 137/2008 pentru prorogarea unor termene (M. Of. nr. 745 din 04 noiembrie 2008), Legea nr.97/2008 privind aprobarea Ordonanței de urgență a Guvernului nr. 100/2007 pentru modificarea şi completarea unor acte normative în domeniul justiției (M. Of. nr. 294 din 15 aprilie 2008) , Ordonanța de urgență nr. 100/2007 pentru modificarea şi completarea unor acte normative în domeniul justiției (M. Of. nr. 684 din 08 octombrie 2007), Legea nr.17/2006 pentru modificarea şi completarea Legii nr. 567/2004 privind statutul personalului auxiliar de specialitate al instanțelor judecătorești şi al parchetelor de pe lângă acestea (M. Of. nr. 48 din 19 ianuarie 2006), Ordonanța de urgență nr. 60/2006 pentru modificarea şi completarea Codului de procedură penală, precum şi pentru modificarea altor legi (M. Of. nr. 764 din 07 septembrie 2006), Ordonanța de urgență nr. 50/2006 privind unele măsuri pentru asigurarea bunei funcționări a instanțelor judecătorești şi parchetelor şi pentru prorogarea unor termene (M. Of. nr. 566 din 30 iunie 2006) .
V și Curtea Constituțională, Dec. nr. 345/2006 referitoare la excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 64 alin. (3) din Legea nr. 304/2004 privind organizarea judiciară (M. Of. nr. 415 din 15 mai 2006), Dec. nr.17/2018 referitoare la examinarea recursului în interesul legii privind interpretarea dispozițiilor art. 129 alin. (2) pct. 2, art. 129 alin. (3), art. 130 alin. (2) şi (3), art. 131, art. 136 alin. (1), art. 200 alin. (2) din Codul de procedură civilă (M. Of. nr. 872 din 16 octombrie 2018) , Dec. nr.321/2017 referitoare la excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 21 şi 24 din Legea nr. 304/2004 privind organizarea judiciară raportate la cele ale art. 29 alin. (5) teza a doua din Legea nr. 47/1992 privind organizarea şi funcționarea Curții Constituționale (M. Of. nr. 580 din 20 iulie 2017) .
[2] Articolul a fost modificat prin Legea nr. 207/2018 . Romanian Community Coalition– SUA a transmis pe data de 20 septembrie 2018 o petiție președinților celor două camere ale Parlamentului și Primului-ministru pentru a lua in considerare sesizarea Curții Constituționale în vederea soluționării unui conflict juridic de natură constituțională ivit între Înalta Curte de Casație si Justiție și Parlament, respectiv Guvern, ca urmare a faptului că I.C.C.J. refuză să pună în aplicare de patru ani prevederile legale de compunere a completelor de 5 judecători. “În concret, I.C.C.J. a decis, cu de la sine putere, să aplice selectiv dispozițiilor art. 32 din Legea nr. 304/2004 privind organizarea judiciară, atât înainte, cât și după modificarea acesteia prin Legea nr. 207/2018, cu consecința anihilării rolului constituțional al puterii legislative si al încălcării drepturilor și libertăților fundamentale ale tuturor persoanelor care au fost judecate de completurile de 5 judecători de la intrarea în vigoare a Legii nr. 255/2013 și până în prezent”, s-a arătat în petiție. http://coalitiaromanilor.org. V și Bogdan Galca, Plutoane de execuție în afara legii, https://www.luju.ro, 23 septembrie 2018
[3]Cu majoritate de voturi, Curtea Constituțională a admis sesizarea formulată de prim-ministrul Guvernului României și a constatat existenta unui conflict juridic de natură constituțională între Parlament, pe de o parte, şi I.C.C.J. , pe de altă parte, generat de hotărârile Colegiului de conducere a Înaltei Curți de Casație și Justiție, începând cu Hotărârea nr. 3/2014, potrivit cărora au fost desemnați prin tragere la sorți doar 4 din cei 5 membri ai Completurilor de 5 judecători, contrar celor prevăzute de art.32 din Legea nr.304/2004 privind organizarea judiciară, astfel cum a fost modificat şi completat prin Legea nr.255/2013 (https://www.biziday.ro)
[4] Hotărârea nr. 89/2018 nu a vizat simple măsuri organizatorice, ci interpretarea şi aplicarea legii în privința legalei compuneri a unei formațiuni de judecată (§ 145).
[5] §124. Potrivit art. 29 alin. (1) lița. a) teza întâi din Legea nr. 304/2004, Colegiul de conducere al Înaltei Curți de Casație şi Justiție aprobă Regulamentul privind organizarea şi funcționarea administrativă, act administrativ unilateral cu caracter normativ, ca natură juridică.
[7] Legiuitorul nu a prevăzut nici norme tranzitorii, care să stabilească o derogare de la norma constituirii la începutul anului a Completurilor de 5 judecători ( §88)
[8] v în acest sens, cu privire la perspectiva istorică a instituției nulității absolute, cu referire la compunerea nelegală a completului, în Codurile de procedură penală din 1936, 1968 şi 2009, Decizia nr. 302 din 4 mai 2017, M. Of. nr. 566 din 17 iulie 2017, §§ 23, 24 şi 36
[9] §163. În același sens, Curtea Constituțională , Decizia nr. 178/2018
[11] Curtea reține că prezența decizie se aplică de la data publicării sale, ațâț situațiilor pendinte, respectiv în cauzele aflate în curs de judecată, precum şi în cele finalizate în măsura în care justițiabilii sunt încă în termenul de exercitare a căilor de atac extraordinare corespunzătoare, câț şi situațiilor viitoare (§199)
[12] Decizia nr. 685 din 7 noiembrie 2018 asupra cererii de soluționare a conflictului juridic de natură constituțională dintre Parlamentul României, pe de o parte, şi Înalță Curte de Casație şi Justiție, pe de altă parteCu opinie separată, Judecători, Dr. Livia Stanciu si prof. univ. dr. Mircea Stefan Menea, M. Of. nr. 1021 din 29 noiembrie 2018, hțțps://idrepț.ro/Documenț. Opinia separată consideră că „s-ar fi impus ca instanța de contencios constituțional să constate că în cauză nu a existat un conflict juridic de natură constituțională între Parlamentul României, pe de o parte, şi Înalță Curte de Casație şi Justiție, pe de altă parte, deoarece: – Înalță Curte de Casație şi Justiție, prin Colegiul de conducere, nu şi-a arogat puteri, atribuții, competente sau prerogative de legiuitor, ci a aplicat, în limitele competențelor conferite de lege, dispozițiile Legii nr. 304/2004 privind organizarea judiciară, astfel cum au fost modificate prin prevederile Legii nr.255/2013 şi ale Legii nr.207/2018, cu privire la configurația/compunerea completurilor de 5 judecători, în cauză neputând-se, totodată, pune în discuție vreun refuz explicit al instanței supreme de a aplica o lege adoptată de Parlament; – nu a existat o situație conflictuală între Parlamentul României, pe de o parte, şi Înalță Curte de Casație şi Justiție, pe de altă parte, care să rezide în mod direct din textul Constituției, exercitarea atribuțiilor de către Colegiul de conducere al instanței supreme neputând fi calificată, din punct de vedere juridic, drept o exercitare a unor competente de rang constituțional, acestea nefiind prevăzute expres în Legea fundamentală, ci doar în Legea infraconstituțională nr.304/2004 privind organizarea judiciară, fiind deci atribuții de rang legal; – în fapt, a fost dedus judecății Curții Constituționale, un conflict clasic de drept administrativ, de competenta unei instanțe judecătorești; – nu s-a putut stabili o încălcare a principiului cooperării loiale între autorități din partea Înaltei Curți de Casație şi Justiție, întrucât instanța supremă nu a încălcat atribuțiile Parlamentului, forul legislativ exercitând-şi nestingherit competenta de legiferare” Laurențiu Sîrbu ,DOCUMENȚ CCR a motivat decizia cu privire la completele de 5 judecători de la Curtea Supremă, adâncind şi mai țâre confuzia 29 noiembrie 2018,
[21]Alin Ionescu , Nemulțumiri la Înalță Curte după recomandarea CSM privind completurile de 5 judecători: ”Este nelegală!”/ Dan Lupașcu, fost judecător membru CSM: ”În mod normal ar trebui ca dosarul să meargă la un complet tras la sorți pentru 2019”
[22] M. H. , “Epopeea” completurilor de 5 judecători de la instanța supremă continuă – o nouă tragere la sorți, joi / Dosarele lui Liviu Dragnea și Călin Popescu Tăriceanu vor fi judecate de aceiași magistrați
[23] Parlamentul European, Proiect Propunere de Rezoluție pentru încheierea dezbaterii privind declarația Comisiei și a Consiliului privind statul de drept în România, 14 noiembrie 2018, https://media.dcnews.ro/other/201811/rezolutie-statul-de-drept
[24] „România normală înseamnă continuarea luptei anti-corupție” a afirmat președintele Iohannis la 20 octombrie 2019 http://www.ziare.com/
[27] declarase Anna-Maja Henriksson, ministrul Justiției, din partea președinției finlandeze a Consiliului.
[28] Procurorii vor coordona investigațiile curente desfășurate de către procurorii delegați în fiecare stat participant (https://mail.google.com, 16 octombrie2019,
[29] Prof. univ. dr. Viorel Pașca, Comentarii, în George Antoniu, Tudorel Toader (coordonatori), „ Explicațiile noului Cod penal”, vol. V, Universul juridic, București, 2016, pp. 19 sqq. Tudorel Toader ș. a., Noul Cod penal, comentarii pe articole, Ed. Hamangiu, 2014.
[30] Vasile Dobrinoiu ș. a. , Noul Cod Penal comentat. ed. a III-a , Universul Juridic, 2016 . Trecerea frauduloasă a frontierei. Tentativă. pluralitate constituită şi pluritate ocazională. Grup, la D. Ciuncan, Notă în „Dreptul” nr. 8/1997, 115
[31] G. Antoniu, Reflecții asupra crimei organizate, „R.D.P.” nr. 3/97, p.35.
[32] Parchetul de pe lângă I.C.C.J. , Adresa nr. 974/C/1370/III-5/2014 din 23 aprilie 2014
[33] În acest sens sunt dispozițiile art. 3 alin. (2) din Legea nr.187/2012, care prevăd că art. 4 din Codul penal nu se aplică în situația în care fapta este incriminată de legea nouă sau de o altă lege în vigoare, dar sub o altă denumire. Doar în situația în care, în concret, nu este îndeplinită condiția privind numărul de 3 persoane prevăzută în art. 367 alin. (6) din Codul penal, devine incident art. 3 alin. (1) din Legea nr. 187/2012, conform căruia dispozițiile art. 4 din Codul penal privind legea penală de dezincriminare sunt aplicabile şi în situațiile în care o faptă determinată, comisă sub imperiul legii vechi nu mai constituie infracțiune potrivit legii noi, datorită modificării elementelor constitutive ale infracțiunii, inclusiv a formei de vinovăție, cerută de legea nouă pentru existenta infracțiunii.
[34] Constantin Bulai, Ate infracțiuni care aduc atingere unor relații privind conviețuirea socială, în V. Dongoroz ș. a. „Explicații teoretice ale Codului penal român”, vol. IV, p. 686: „Asocierea presupune o oarecare structură organică, o repartizare a atribuțiilor între membrii grupării, un program de activitate în care trebuie să intre săvârșirea uneia sau a mai multor infracțiuni”
[35] Ștefan Daneș, Comentariu, în T. Vasiliu ș. a., „Codul penal român comentat şi adnotat”, Partea specială, vol. II, p. 455 .
[36] V Curtea Constituțională, dec. nr. 1132 din 23 septembrie 2010 referitoare la excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 12 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 508/2004 privind înființarea, organizarea şi funcționarea în cadrul Ministerului Public a Direcției de Investigare a Infracțiunilor de Criminalitate Organizată şi Terorism şi ale art. 8 din Legea nr. 39/2003 privind prevenirea şi combaterea criminalității organizate, M. Of. nr. 753 din 11 noiembrie 2010 ( Curtea constată că dispozițiile art. 8 din Legea nr. 39/2003 nu constituie o incriminare prin analogie, ci o legiferare a răspunderii penale printr-o normă juridică explicativă, care nu încalcă prevederile art. 23 alin. (12) din Legea fundamentală şi ale art. 7 din Convenția pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăților fundamentale. Analogia, ca instituție juridică, se plasează în sfera aplicării legii ca argument de interpretare, şi nu în cea a procesului legislativ. Folosirea acestei noțiuni pentru caracterizarea normei instituite de legiuitor conduce la o contradicție în termeni, căci analogia implică absența normei şi, în consecință, libertatea recunoscută unei autorități publice – în mod excepțional şi nu în materie penală – de a stabili ea însăși regula după care urmează să rezolve un caz, luând ca modei o altă soluție pronunțată într-un alt cadru reglementat. Or, așa cum se poate observa, art. 8 din Legea nr. 39/2003, criticat în prezenta cauză, prevede expres că infracțiunile nominalizate se pedepsesc potrivit textelor din Codul penal în care sunt incriminate (Decizia nr. 175 din 10 februarie 2009, M. Of. nr. 143 din 9 martie 2009. În același sens, Decizia nr. 517 din 9 aprilie 2009, M. Of. nr. 384 din 5 iunie 2009).
[37] I.C.C.J. , Completul pentru Dezlegarea unor Chestiuni de Drept în Materie Penală, Dec. nr. 12 din 2 iunie 2014 privind pronunțarea unei hotărâri prealabile pentru dezlegarea problemei de drept, în sensul dacă infracțiunile prevăzute de art. 323 din Codul penal din 1969 şi art. 8 din Legea nr. 39/2003 (în reglementarea anterioară modificărilor aduse prin Legea nr. 187/2012 şi Legea nr. 255/2013) își găsesc corespondent în art. 367 alin. (1) din Codul penal sau, dimpotrivă, sunt dezincriminate deoarece legiuitorul a înțeles să incrimineze în dispozițiile art. 367 alin. (1) din Codul penal numai infracțiunea prevăzută de art. 7 din Legea nr. 39/2003 (în reglementarea anterioară modificărilor aduse prin Legea nr. 187/2012 şi Legea nr. 255/2013), M. Of. nr. 507 din 8 iulie 2014. De asemenea, potrivit expunerii de motive a Legii nr. 187/2012 pentru punerea în aplicare a Legii nr. 286/2009 privind Codul penal, explicația abrogării vechilor dispoziții ale art. 7-10 din Legea nr. 39/2003 constă în faptul că ipotezele reglementate de legea specială se regăsesc în incriminarea din art. 367 din Codul penal
[38] Trib. Suprem, S. pen. , dec. nr. 2635 din 3 mai 1971. „R.R.D.” nr. 9/1971, p. 163
[39] Florin Streteanu, Daniel Nițu, Drept penal. Partea generală. Curs universitar, vol. I, p. 264- 265, Ed. Universul Juridic, Bucureşti, 2014; Constantin Mitrache, Cristian Mitrache , Drept penal român. Partea generală, p. 48-51, Ed. Universul Juridic, Bucureşti, 2014; T. Toader, M.-I. Michinici, R. Răducanu, A. Crişu-Ciocîntă, S. Rădulețu, M. Dunea – Noul Cod penal. Comentarii pe articole, p. 3-6, Ed. Hamangiu, 2014
[40]I.C.C.J. , Completul pentru Dezlegarea unor Chestiuni de Drept în Materie Penală, Dec nr. 10 din 22 aprilie 2015 privind pronunțarea unei hotărâri prealabile pentru dezlegarea de principiu a problemei de drept vizând modalitatea de interpretare a dispozițiilor art. 367 alin. (1) şi (6) din Codul penal, respectiv dacă este îndeplinită condiția tipicității infracțiunii de grup infracțional organizat (sau dacă sunt întrunite elementele constitutive) atunci când pentru infracțiunea care intră în scopul grupului a intervenit dezincriminarea odată cu intrarea în vigoare a noului Cod penal, M. Of. nr. 389 din 4 iunie 2015
[41] se arată în comunicatul DNA Nr. 72/VIII/3 din 17 ianuarie 2018. V. și comunicatul din 13 noiembrie 2017, Nr. 1056/VIII/3, http://www.pna.ro/comunicat. V și Iulia Roșca , PSD redefinește grupul infracțional organizat: este nevoie ca fiecare membru să aibă un rol prestabilit și grupul să nu fie “ocazional”, pentru o “comitere imediată” , HotNews.ro, 18 aprilie 2018 . Proiectul de modificare a Codului penal depus de deputatul PSD Florin Iordache prevede precizări suplimentare la definiția grupului infracțional organizat. Mai exact, “nu constituie grup infracțional organizat grupul format ocazional în scopul comiterii imediate a uneia sau mai multor infracțiuni și care nu are continuitate sau o structură determinată ori roluri prestabilite pentru membrii săi în cadrul grupului” .
[42] Carlo Enrico Paliero, Codice penale e normativa complementare, 5 ed. , Raffaello Cortina Editore, 2001. V și George Antoniu, Reflecții asupra crimei organizate, „R.D.P.” nr. 3/1997, pp.44-45. |Associazione per delinquere în scopul comiterii de delicte se află în art 416 din Codice penale ( recluziune de la 3 la 7 ani)
[43] referitoare la obiecția de neconstituționalitate a dispozițiilor art.I pct.2 [cu referire la art.5 alin.(1 ind.1)-(1 ind.4)], pct.4 [cu referire la art.17 lit.a)], pct.5 [cu referire la art.35 alin.(1) fraza a doua], pct.6 [cu referire la art.39 alin.(1) lit.b), c) şi e)], pct.10 [cu referire la art.64 alin.(1)], pct.11 [cu referire la abrogarea art.64 alin.(6)], pct.13 [cu referire la art.75 alin.(1) lit.d)], pct.14 [cu referire la art.75 alin.(2) lit.d)], pct.15 [cu referire la art.75 alin.(3)], pct.17 [cu referire la abrogarea art.91 alin.(1) lit.c)], pct.20 [cu referire la art.96 alin.(4)], pct.21 [cu referire la art.100], pct.22 [cu referire la art.112 ind.1 alin.(1) şi (2)], pct.23 [cu referire la art.112 ind.1 alin.(2 ind.1)], pct.24 [cu referire la art.112 ind.1 alin.(3)], pct.26 [cu referire la art.154 alin.(1) lit.b) şi c)], pct.27 [cu referire la art.155 alin.(2) şi (3)], art.I pct.28 [cu referire la art.159 ind.1], pct.29 [cu referire la art.173 alin.(2)-(5)], pct.30 [cu referire la abrogarea art.175 alin.(2)], pct.31 [cu referire la art.177 alin.(1) lit.b) şi c)], pct.32 [cu referire la art.187 ind.1], pct.33 [cu referire la art.189 alin.(1) lit.i)], pct.38 [cu referire la art.257 alin.(4)], pct.39 [cu referire la art.269 alin.(3)], pct.40 [cu referire la art.269 alin.(4)-(6)], pct.41 [cu referire la art.273 alin.(4)], pct.42 [cu referire la art.277 alin.(1)-(3)], pct.43 [cu referire la art.277 alin.(3 ind.1) şi (3 ind.2)], pct.46 [cu referire la art.290 alin.(3)], pct.47 [cu referire la art.291 alin.(1)], pct.49 [cu referire la art.295 alin.(3)], pct.50 [cu referire la art.297 alin.(1)], pct.51 [cu referire la art.297 alin.(3)], pct.52 [cu referire la abrogarea art.298], pct.53 [cu referire la art.308 alin.(3) şi (4)], pct.54 [cu referire la art.309] şi pct.62 [cu referire la art.367 alin.(6)], art.II [cu referire la sintagma „probe certe”] şi art.III din Legea pentru modificarea și completarea Legii nr.286/2009 privind Codul penal, precum şi a Legii nr.78/2000 pentru prevenirea, descoperirea şi sancționarea faptelor de corupție, precum și a legii în ansamblul său, M. Of. nr. 97 din 7 februarie 2019
[44] Dec. nr. 650 din 25 octombrie 2018 § 669. Dispozițiile art.I pct.62 [cu referire la art.367 alin. (6)] din lege dobândesc următorul cuprins:„(6) Prin grup infracțional organizat se înțelege grupul structurat, format din 3 sau mai multe persoane, care există pentru o perioadă și acționează în mod coordonat în scopul comiterii uneia sau mai multor infracțiuni grave, pentru a obține direct sau indirect un beneficiu financiar sau alt beneficiu material. Nu constituie grup infracțional organizat grupul format ocazional în scopul comiterii imediate a uneia sau mai multor infracțiuni și care nu are continuitate sau o structură determinată ori roluri prestabilite pentru membrii săi în cadrul grupului. Prin infracțiune gravă se înțelege oricare dintre infracțiunile prevăzute de art.223 alin.(2) C. pr. pen. , inclusiv acelea pentru care legea prevede pedeapsa închisorii de 5 ani sau mai mare”.
[45] V și Curtea Constituțională , Decizia nr.62 din 18 ianuarie 2007, potrivit art.1 alin.(5) din Legea fundamentală, respectarea Constituției este obligatorie V și Decizia nr.224 din 4 aprilie 2017 §§ 34—35, Legiuitorul are obligația de a lua măsuri în vederea apărării ordinii și siguranței publice, prin adoptarea instrumentelor legale necesare în scopul prevenirii stării de pericol și a fenomenului infracțional, cu excluderea oricăror reglementări de natură să ducă la încurajarea acestui fenomen.
[46] Având în vedere principiul aplicabilității generale a legilor, Curtea de Strasbourg a reținut că formulările nu poate prezenta o precizie absolută (mutatis mutandis. Curtea Constituțională , dec. nr. 559 din 12 iulie 2016 referitoare la excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 367 alin. (1), (3) şi (6) din Codul penal, M. Of. nr. 818 din 17 octombrie 2016)
[50] Convenția a fost ratificată prin Legea nr. 565/2002, M. Of. nr. 813 din 8 noiembrie 2002. V, de exemplu, și G. Paraschiv, Crima organizată, „R.D.P.” nr. 4/1998
[51] art. 2 Legea nr. 50/2001, Convenția Română/Belgia privind cooperarea polițienească, M.Of. nr. 136/2001
[52] v C. Păun, Noul Cod penal, comentat. Partea specială, ed. a II-a, revăzută și adăugită, Editura Universul Juridic, 2014, pp. 858—865].
[53] Decizia nr.472 din 27 iunie 2017, prin care, la paragrafele 19—21, s-a arătat că sintagma „constituit pentru o anumită perioadă de timp” reprezintă o condiție de existență a infracțiunii de constituire a unui grup infracțional organizat
[54] Credem că este posibil 41 alin. 2 (pentru unitate de rezoluție la infracțiunea scop) alături de vechiul 323 C.pen. dacă există un program care să preconizeze săvârșirea de infracțiuni, dacă – spuneam și în secolul trecut – gruparea are o organizareşi o disciplină proprii aceasta reieșind dintr-o concepție unică de conducere şi o structură ierarhică (o rețea), (D. Ciuncan, „R.R.D.” nr. 6/1983, p. 34).
[55] Curtea Constituțională , Decizia nr.823 din 12 decembrie 2017, §§ 14—15, și Decizia nr.472 din 27 iunie 2017, §§ 14—16
[57] Curtea Constituțională , dec. nr. 650 din 25 octombrie 2018, cu, printre altele, opinie concordantă Judecător, dr. Livia Doina Stanciu, în care se apreciază că prevederile art. I pct.62 din legea criticată au fost adoptate de legiuitor cu nerespectarea marjei de apreciere ce rezultă din dispozițiile art.61 alin.(1) din Constituție, care obligă Parlamentul să își exercite atribuțiile constituționale în limitele exigențelor statului de drept; așa fiind, dispozițiile art.I pct.62 din legea criticată ar contraveni prevederilor art.1 alin.(3) și art.61 alin.(1) din Constituție.
[58]C.S.J., S. pen., decizia nr . 4025 din 26 septembrie 2002
[61] I.C.C.J., S. pen. , Decizia nr. 235/A din 28 iunie 2017, cu opinie separată. În jurisprudența citată în prezente lucrare, am întâlnit termenul de achitare de circa 160 de ori, iar cuvântul condamnă de 360 de ori.
[62]Idiocracy, 2006, Idiocrație. V și https://filme-recomandate.ro/idiocracy-2006/
[64] Miron Manega, Ce va fii după Uniunea Europeană, www.6tv.ro
[65] Citată de Jean-Pierre Le Goff, Democrația post-totalitară, Universul Juridic, Ed. Universitaria, Craiova, 2012, p. 169. Vrem totuși să nu uităm că o critică din partea lui George Orwell se înscria dinspre partea stângă, troțkistă a eșichierului; atacul se înscria, mai abitir, împotriva lui Stalin.
În lumea noastră, se constata că existau factori societali, juridici și politici care, deși nu intrau în domeniul de aplicare al M.C.V. și nu făceau obiectul recomandărilor sale, „au un impact direct asupra capacității de a realiza reformele”
„Cei care conduc prin teamă – la fel ca șeful Cosei Nostra – cer fidelitate personală. Liderilor etici le pasă profund de cei pe care îi conduc și le oferă onestitate și decență, angajament și sacrificiu de sine. Posedă o încredere în sine care naște modestia. Liderii etici își cunosc talentele, dar se tem de propriile limite- în a înțelege și a raționa, de a vedea lumea așa cum este, iar nu cum își doresc ei să fie. Rostesc adevărul. . . ”
O retrospectivă politico-juridică a epocilor lui Bush, Obama, Trump : conflictul de interese, supravegherea electronică, accesul la dispozitive electronice, confidențialitate și siguranța publică în contextul criptării, grațierea, corupția, abuzul puterii federale. O viață a directorului FBI, James Comey , văzută în Loialitate pusă la încercare, adevăr, minciuni și etica puterii (RAO, 2018)
Textul art. 139 alin. 2 si 3 C.pr.pen. prevede: „(2)Supravegherea tehnică se poate dispune în cazul infracțiunilor contra securității naționale prevăzute de Codul penal și de legi speciale, precum și în cazul infracțiunilor de trafic de droguri, de efectuare de operațiuni ilegale cu precursori sau cu alte produse susceptibile de a avea efecte psihoactive, infracțiunilor privind nerespectarea regimului armelor, munițiilor, materialelor nucleare și al materiilor explozive, de trafic și exploatarea persoanelor vulnerabile, acte de terorism, de spălare a banilor, de falsificare de monede, timbre sau de alte valori, de falsificare de instrumente de plată electronică, în cazul infracțiunilor care se săvârșesc prin sisteme informatice sau mijloace de comunicare electronică, contra patrimoniului, de șantaj, de viol, de lipsire de libertate în mod ilegal, de evaziune fiscală, în cazul infracțiunilor de corupție și al infracțiunilor asimilate infracțiunilor de corupție, infracțiunilor împotriva intereselor financiare ale Uniunii Europene ori în cazul altor infracțiuni pentru care legea prevede pedeapsa închisorii de 5 ani sau mai mare.
(3)Înregistrările prevăzute în prezentul capitol, efectuate de părți sau de alte persoane, constituie mijloace de probă când privesc propriile convorbiri sau comunicări pe care le-au purtat cu terții. Orice alte înregistrări pot constitui mijloace de probă dacă nu sunt interzise de lege.”.
Textul art. 1391, propus de Proiectul de Lege pentru modificarea şi completarea Legii nr.135/2010 privind Codul de procedură penală, precum şi pentru modificarea altor acte normative este:„1 7. După articolul 139 se introduce un nou articol, art. 1391, cu următorul cuprins: „Înregistrările obținute din activități specifice culegerii de informații Art. 1391. – (1) Înregistrările rezultate din activitățile specifice culegerii de informații care presupun restrângerea exercițiului unor drepturi sau al unor libertăți fundamentale ale omului pot fi folosite ca mijloace de probă în procesul penal dacă din cuprinsul acestora rezultă date sau informații privitoare la pregătirea ori săvârșirea unei infracțiuni dintre cele prevăzute la art. 139 alin. (2) și au fost respectate prevederile legale care reglementează obținerea acestor înregistrări.
(2) Legalitatea încheierii prin re s-au autorizat activitățile a respective, a mandatului c emis în baza acesteia, a modului de punere în executare a autorizării, precum și a înregistrărilor rezultate se verifică în procedura de cameră preliminară de către judecătorul de cameră preliminară de la instanța căreia îi revine, potrivit legii, competența să judece cauza în primă instanță[DC1].” (PL-x nr. 246/2023 , cu Sesizare de neconstituționalitate , Dosar nr.881A/2023, nr.882A/2023, nr.883A/2023 , https://www.cdep.ro/pls/proiecte ).
În ședința din data de 17 mai 2023, Curtea Constituțională, în cadrul controlului de constituționalitate a priori,: . . . 1. A admis obiecțiile de neconstituționalitate și a constatat că sunt neconstituționale dispozițiile art.I pct.17 [cu referire la art.139 ind.1 alin.(2)] și ale art.I pct.62 [cu referire la art.595 alin.(1) ind.1 lit.b)] din Legea pentru modificarea și completarea Legii nr.135/2010 privind Codul de procedură penală, precum și pentru modificarea altor acte normative. 2. A respins, ca neîntemeiate, obiecțiile de neconstituționalitate și a constatat că Legea pentru modificarea și completarea Legii nr.135/2010 privind Codul de procedură penală, precum și pentru modificarea altor acte normative, în ansamblu, precum și dispozițiile art.I pct.1 [cu referire la art.9 alin.(5)], art.I pct.17 [cu referire la art.139 ind.1 alin.(1)], ale art.I pct.19 [cu referire la art.145 ind.1 alin.(3)], ale art.I pct.34 [cu referire la art.281 alin.(4)], ale art.I pct.38 [cu referire la art.345 alin.(1) ind.1 și (1) ind.2], ale art.I pct.43 [cu referire la art.374 alin.(11) și (12)], ale art.I pct.44 [cu referire la art.375 alin.(3)], ale art.I pct.45 [cu referire la art.377 alin.(5)], ale art.I pct.48 [cu referire la art.421 alin.(1) pct.2 lit.a)] și ale art.II alin.(2) din Legea pentru modificarea și completarea Legii nr.135/2010 privind Codul de procedură penală, precum și pentru modificarea altor acte normative, sunt constituționale în raport cu criticile formulate.
În esență, în ceea ce privește soluția de admitere a obiecției de neconstituționalitate a dispozițiilor art.I pct.17 [cu referire la art.139 ind.1 alin.(2)] din legea criticată, Curtea a reținut că legiuitorul nu și-a îndeplinit obligația constituțională, în sensul punerii de acord a prevederilor declarate neconstituționale prin Decizia nr.55 din 4 februarie 2020, cu dispozițiile Constituției, ceea ce este contrar prevederilor art.147 din Legea fundamentală. Potrivit normelor criticate, organul competent să verifice legalitatea încheierii prin care s-au autorizat activitățile specifice culegerii de informații care presupun restrângerea exercițiului unor drepturi sau al unor libertăți fundamentale ale omului, a mandatului emis cu această ocazie, a mijlocului de probă și a procedeului probatoriu prin care acestea au fost obținute este judecătorul de cameră preliminară de la instanța căreia îi revine, potrivit legii, competența să judece cauza în primă instanță, așadar o instanță judecătorească ierarhic inferioară celei care a autorizat activitățile respective. Din această perspectivă, Curtea a constatat că legiuitorul nu a reglementat un control efectiv al elementelor ce țin de legalitatea înregistrărilor – mijloc de probă în procesul penal – rezultate din activitățile specifice culegerii de informații care presupun restrângerea exercițiului unor drepturi sau al unor libertăți fundamentale ale omului, desfășurate cu respectarea prevederilor legale, autorizate potrivit Legii nr.51/1991, cu consecințe în planul respectării accesului liber la justiție și dreptului la un proces echitabil.
Totodată, Curtea a constat că este necesar ca legiuitorul să reglementeze, în Codul de procedură penală, o formă de control a posteriori în cazul înregistrărilor ce rezultă din activitățile specifice culegerii de informații, care sunt comunicate organelor de urmărire penală și care dobândesc calitatea de mijloace de probă în dosarul penal în care nu s-a dispus trimiterea în judecată, pentru ca persoana vizată de aceste activități, care nu a dobândit în acea cauză calitatea de parte, precum și inculpatul față de care s-a dispus renunțarea la urmărirea penală sau clasarea să poată contesta legalitatea acestor înregistrări, precum și elementele ce țin de legalitatea mijlocului de probă. De asemenea, Curtea a constatat că legiuitorul are obligația de a reglementa și procedura aplicabilă conservării și/sau distrugerii acestor înregistrări. . . . https://www.ccr.ro/
Curtea Constituționalăse pronunță asupra constituționalității legilor, înainte de promulgarea acestora , la sesizarea Președintelui României, a unuia dintre președinții celor două Camere, a Guvernului, a Înaltei Curți de Casație și Justiție, a Avocatului Poporului, a unui număr de cel puțin 50 de deputați sau de cel puțin 25 de senatori, precum și, din oficiu, asupra inițiativelor de revizuire a Constituției [Art. 146 a) din Constituție ].
Deciziile Curții Constituționale se publică în Monitorul Oficial al României. De la data publicării, deciziile sunt general obligatorii și au putere numai pentru viitor. (Art. 147alin. 4). În cazurile de neconstituționalitate care privesc legile, înainte de promulgarea acestora, Parlamentul este obligat să reexamineze dispozițiile respective pentru punerea lor de acord cu decizia Curții Constituționale. (2)
Pe durata a 45 de zile de la publicarea deciziei Curții Constituționale dispozițiile constatate ca fiind neconstituționale sunt suspendate de drept. Dispozițiile constatate ca fiind neconstituționale, își încetează efectele juridice la 45 de zile de la publicarea deciziei Curții Constituționale dacă, în acest interval, Parlamentul sau Guvernul, după caz, nu pun de acord prevederile neconstituționale cu dispozițiile Constituției (Art. 147alin. 1 din Constituții). Încetarea efectelor juridice neconstituționale este tot o dispoziție cu valoare constituțională de același rang. Legiuitorul și-a îndeplinit o altă obligație constituțională. Reglementarea legală și atitudinea Parlamentului nu sunt cu nimic contrare ideii constituționale, în ansamblu.
La pct.2 din dispozitivul Deciziei nr.55 din 4 februarie 2020, s-a constatat că dispozițiile art.139 alin.(3) teza finală C.pr.pen. sunt constituționale în măsura în care nu privesc înregistrările rezultate ca urmare a efectuării activităților specifice culegerii de informații care presupun restrângerea exercițiului unor drepturi sau libertăți fundamentale ale omului desfășurate cu respectarea prevederilor legale, autorizate potrivit Legii nr.51/1991
Obiectul excepției de neconstituționalitate îl constituie dispozițiile art.139 alin.(3) teza finală C.pr.pen. și ale art.11 alin.(1) lit.d) din Legea nr.51/1991 privind securitatea națională a României, republicare M.Of. nr.190 din 18 martie 2014, cu următorul conținut:
– Art. 139 alin.(3) C.pr.pen. : „Înregistrările prevăzute în prezentul capitol, efectuate de părți sau de alte persoane, constituie mijloace de probă când privesc propriile convorbiri sau comunicări pe care le-au purtat cu terții. Orice alte înregistrări pot constitui mijloace de probă dacă nu sunt interzise de lege.”;
– Art.11 alin.(1) lit.d) din Legea nr.51/1991: „(1) Informații din domeniul securității naționale pot fi comunicate: […] d) organelor de urmărire penală, când informațiile privesc săvârșirea unei infracțiuni.”
Prin Decizia nr.91 din 28 februarie 2018, M.Of. nr.348 din 20 aprilie 2018, se analizase constituționalitatea dispozițiilor criticate, din aceeași perspectivă. Cu acel prilej, Curtea a reținut că interceptările și înregistrările realizate în cadrul urmăririi penale în baza art.138 și următoarele C.pr.pen. constituie, potrivit art.97 alin.(2) lit.e) coroborat cu art.143 din același act normativ, mijloace de probă. Referitor la înregistrările realizate ca urmare a punerii în executare a unui mandat de interceptare și înregistrare a comunicațiilor electronice, dispus potrivit Legii nr.51/1991, Curtea a reținut că, potrivit art.13 lit.f) din Legea nr.51/1991, în situațiile prevăzute la art.3 din același act normativ, organele cu atribuții în domeniul securității naționale pot, în condițiile legii privind organizarea și funcționarea acestora, să efectueze activități specifice culegerii de informații care presupun restrângerea exercițiului unor drepturi sau al unor libertăți fundamentale ale omului desfășurate cu respectarea prevederilor legale. În desfășurarea activităților specifice, organele cu atribuții în domeniul securității naționale pot descoperi informații ce privesc săvârșirea unor infracțiuni, situație în care, potrivit art.11 lit.d) din Legea nr.51/1991, informațiile din domeniul securității naționale pot fi comunicate organelor de urmărire penală.
Potrivit art.21 alin.(1) din Legea nr.51/1991, „datele și informațiile de interes pentru securitatea națională, rezultate din activitățile autorizate, dacă indică pregătirea sau săvârșirea unei fapte prevăzute de legea penală, sunt reținute în scris și transmise organelor de urmărire penală, potrivit art.61 C.pr.pen. , însoțite de mandatul emis pentru acestea, la care se adaugă propunerea de declasificare, după caz, totală sau în extras, potrivit legii, a mandatului. Convorbirile și/sau comunicările interceptate, redate în scris, și/sau imaginile înregistrate se transmit organelor de urmărire penală în integralitate, însoțite de conținutul digital original al acestora”. În general, dispozițiile Legii nr.51/1991 se referă la „date și informații”, iar din analiza coroborată a dispozițiilor art.7 lit.a), ale art.8 alin.(1), ale art.12 alin.(2) și ale art.20 alin.(1) din Legea nr.51/1991 rezultă că dispozițiile acestui act normativ se referă la date și informații din domeniul securității. naționale, instituind posibilitatea transmiterii acestora organului de urmărire penală, dacă sunt indicii referitoare la pregătirea sau săvârșirea unei fapte prevăzute de legea penală, fără ca în cuprinsul acestuia să fie reglementată vreo dispoziție care să confere calitatea de mijloc de probă acestor date și informații.
Prevederile Codului de procedură penală sunt cele care, la art.97 alin.(1), stabilesc elementele ce constituie probă, iar la alin.(2) lit.a)-e) al aceluiași articol enumeră expres mijloacele de probă, și anume: declarațiile suspectului sau ale inculpatului; declarațiile persoanei vătămate; declarațiile părții civile sau ale părții responsabile civilmente; declarațiile martorilor; înscrisuri, rapoarte de expertiză sau constatare, procese-verbale, fotografii, mijloace materiale de probă. În cadrul mijloacelor de probă, dispozițiile art.97 alin.(2) lit.f) C.pr.pen. prevăd că „proba se obține în procesul penal prin orice alt mijloc de probă care nu este interzis prin lege”.
Dispozițiile legii privind securitatea națională nu conferă calitatea de probă/mijloc de probă datelor și informațiilor rezultate din activități specifice culegerii de informații care presupun restrângerea exercițiului unor drepturi sau al unor libertăți fundamentale ale omului, autorizate potrivit Legii nr.51/1991. Doar dispozițiile art.139 alin.(3) C.pr.pen. ar putea conferi calitatea de mijloc de probă înregistrărilor rezultate din activități specifice culegerii de informații, autorizate potrivit Legii nr.51/1991, iar nu dispozițiile art.11 lit.d) din Legea nr.51/1991. Curtea a constatat că problema de constituționalitate ridicată nu ține de modul de reglementare a dispozițiilor art.11 lit.d) din Legea nr.51/1991, ci de modul de reglementare a dispozițiilor procesual penale. Prin urmare, Curtea a respins, ca inadmisibilă, excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor art.11 alin.(1) lit.d) din Legea nr.51/1991.
Eliminarea unei dispoziții asemănătoare celei conținute de art.139 alin.(3) C.pr.pen. este neconstituțională. Eliminarea posibilității de probațiune limitează dreptul persoanei vătămate prin infracțiune și nu numai al acesteia, de a se apăra pe cale judiciară, încălcându-se astfel principiul dreptului la apărare consacrat prin art.24 alin.(1) din Constituție și principiile accesului la justiție și al dreptului la un proces echitabil, prevăzute de art.21 din Legea fundamentală ( Decizia nr.54 din 14 ianuarie 2009, M.Of. nr.42 din 23 ianuarie 2009, Decizia nr.756 din 13 decembrie 2016, M.Of. nr.293 din 25 aprilie 2017).
Pronunțând deciziile anterioare, nu s-a avut în vedere situația înregistrărilor rezultate din activitatea de informații pentru realizarea securității naționale. Astfel, Decizia nr.756 din 13 decembrie 2016, s-a referit expres la teza întâi a art.139 alin.(3) C.pr.pen. , iar Decizia nr.54 din 14 ianuarie 2009, enumeră situațiile care pot avea ca rezultat înregistrări ce pot fi folosite ca mijloace de probă, și anume „imaginile înregistrate de camerele de supraveghere video din incinta unei bănci pentru identificarea autorilor unui jaf, înregistrările efectuate de victima unei agresiuni în propriul domiciliu, înregistrările efectuate de persoane particulare cu ocazia unui grav accident de circulație în urma căruia au rezultat victime, iar autorul accidentului a părăsit locul faptei”. Cu alte cuvinte, Curtea a avut în vedere acele înregistrări care nu sunt obținute în urma unei proceduri ce necesită o autorizație prealabilă emisă de un judecător.
Activitatea de informații pentru realizarea securității naționale se execută, potrivit art.6 coroborat cu art.8 și art.9, de către Serviciul Român de Informații, organul de stat specializat în materia informațiilor din interiorul țării, Serviciul de Informații Externe, organul de stat specializat în obținerea din străinătate a datelor referitoare la securitatea națională, și Serviciul de Protecție și Pază, organul de stat specializat în asigurarea protecției demnitarilor români și a demnitarilor străini pe timpul prezenței lor în România, precum și în asigurarea pazei sediilor de lucru și reședințelor acestora, precum și de Ministerul Apărării Naționale, Ministerul Afacerilor Interne și Ministerul Justiției, instituții care își organizează structuri de informații cu atribuții specifice domeniilor lor de activitate.
Potrivit art.13 din Legea nr.51/1991, activitatea de informații pentru realizarea securității naționale poate fi împărțită în două categorii, în funcție de necesitatea existenței unei autorizații prealabile, după cum urmează: activitatea de informații pentru realizarea securității naționale care nu necesită o autorizație prealabilă – v art.13 lit.a)-d) din Legea nr.51/1991 coroborat cu art.14-19 din același act normativ; activitatea de informații pentru realizarea securității naționale care necesită o autorizație prealabilă – v art.13 lit.e) coroborat cu art.121 din Legea nr.506/2004 privind prelucrarea datelor cu caracter personal și protecția vieții private în sectorul comunicațiilor electronice și art.13 lit.f) coroborat cu art.14-19 din același act normativ . Trebuie realizată o distincție între acele activități din care pot rezulta înregistrări și cele care nu au ca rezultat obținerea unor înregistrări (v , în acest sens, dispozițiile art.14 din Legea nr.51/1991).
Prin, s-a statuat că în actuala lege procesual penală mijloacele de probă nu sunt enumerate strict și limitativ, organele judiciare putând administra orice mijloace de probă care, deși nu sunt enumerate expres de dispozițiile art.97 alin.(2) lit.a)-e) C.pr.pen. , nu sunt interzise de lege, conform art.97 alin.(2) lit.f) (Decizia nr.633 din 12 octombrie 2018, M.Of. nr.1020 din 29 noiembrie 2018). CEDO, în jurisprudența sa, de exemplu, Hotărârea din 29 octombrie 2013, pronunțată în Cauza S.C. IMH Suceava S.R.L. împotriva României, § 31, a arătat că, deși art.6 C. E. D. H. garantează dreptul la un proces echitabil, acesta nu reglementează totuși admisibilitatea probelor ca atare, materie reglementată în principal de dreptul intern.
Reglementarea aspectelor legate de administrarea probelor, precum cel referitor la precizarea/enumerarea mijloacelor de probă în materie penală intră în sfera de competență a legiuitorului. Legiuitorul are libertatea de a reglementa categoria mijloacelor de probă, includerea sau excluderea anumitor elemente din această categorie. Curtea apreciază că orice reglementare în domeniu trebuie să fie realizată cu respectarea drepturilor și a libertăților fundamentale incidente. Deși legiuitorul se bucură de o marjă de apreciere destul de întinsă, având în vedere că acesta se află într-o poziție care îi permite să aprecieze, în funcție de o serie de criterii, necesitatea unei anumite politici penale, această competență nu este absolută în sensul excluderii exercitării controlului de constituționalitate asupra măsurilor adoptate. Indiferent de modalitatea de reglementare a categoriei mijloacelor de probă, acestea rămân guvernate de principiul legalității.
Includerea unui element în categoria mijloacelor de probă trebuie însoțită de garanțiile necesare respectării drepturilor și libertăților fundamentale. În materia analizată, reglementarea garanțiilor specifice se circumscrie, printre altele, legiferării unei proceduri clare și efective care să permită analiza legalității mijlocului de probă și a procedeului probatoriu prin care au fost obținute înregistrările. Lipsa unei astfel de proceduri determină, în fapt, lipsa garanțiilor specifice, și, implicit, neconstituționalitatea includerii anumitor elemente în categoria mijloacelor de probă. Conferirea calității de mijloc de probă în procesul penal anumitor elemente este intrinsec legată de crearea cadrului adecvat care să confere posibilitatea contestării legalității acestora.
Întregul sistem de obținere a probelor vizează constatarea existenței sau inexistenței acuzației în materie penală, inclusiv garanțiile procesuale intrinseci acestuia, drept care legiuitorul are obligația constituțională de a reglementa în mod coerent și unitar maniera de obținere a acestora pentru a nu leza securitatea juridică a persoanei (Decizia nr.72 din 29 ianuarie 2019, M.Of. nr.332 din 2 mai 2019, § 53).
Pentru a stabili dacă procedura în ansamblu a fost echitabilă, CEDO a reținut că este necesar să se determine dacă a fost respectat dreptul la apărare. În special, trebuie verificat dacă reclamantul a avut posibilitatea de a contesta autenticitatea probelor și de a se opune folosirii acestora. De asemenea, trebuie să se ia în considerare calitatea probelor, inclusiv să se clarifice dacă circumstanțele în care au fost obținute aruncă îndoiala asupra credibilității sau exactității lor (v , Hotărârea din 10 martie 2009, pronunțată în Cauza Bykov împotriva Rusiei, paragrafele 88 – 90).
Articolul 342 C.pr.pen. dispune că legalitatea administrării probelor și a efectuării actelor de către organele de urmărire penală se realizează în procedura camerei preliminare. Curtea, în jurisprudența sa, a constatat că, în cadrul procedurii de cameră preliminară, în măsura în care persoanele prevăzute de art.344 alin.(2) C.pr.pen. formulează cereri și excepții referitoare la nelegalitatea probelor obținute prin procedeul supravegherii tehnice, judecătorul învestit cu soluționarea cauzei va putea verifica îndeplinirea tuturor condițiilor legale relative la procedura supravegherii tehnice.
Fac obiect al verificării în procedura camerei preliminare toate actele de urmărire penală prin care s-au administrat probele pe care se bazează acuzația, pentru a se asigura, în acest fel, garanția de legalitate, independență și imparțialitate. Verificarea legalității, inclusiv a loialității – componentă intrinsecă a legalității -, administrării probelor de către organele de urmărire penală implică controlul realizat de judecătorul de cameră preliminară cu privire la modul/condițiile de obținere și folosire/administrare a probelor. Judecătorul de cameră preliminară este competent să analizeze, din oficiu sau la cerere, probele și actele, prin prisma respectării dispozițiilor legale, nelegalitățile constatate urmând a fi sancționate în măsura și cu sancțiunea permisă de lege (Decizia nr.338 din 22 mai 2018, M.Of. nr.721 din 21 august 2018).
Instanța europeană a respins deja raționamentul care conduce la concluzia potrivit căreia calitatea de magistrat a celui care dispune și supraveghează înregistrările implică, ipso facto, legalitatea și conformitatea acestora cu art.8 din Convenție, întrucât un astfel de raționament face inoperant orice recurs formulat de părțile interesate. În materia măsurilor de supraveghere tehnică, ce constituie o ingerință în viața privată a persoanelor supuse acestor măsuri, trebuie să existe un control a posteriori încuviințării și punerii în executare a supravegherii tehnice. Persoana supusă măsurilor de supraveghere tehnică trebuie să poată exercita acest control în scopul verificării îndeplinirii condițiilor prevăzute de lege pentru luarea măsurii, precum și a modalităților de punere în executare a mandatului de supraveghere tehnică, procedură reglementată de dispozițiile art.142-144 C.pr.pen. Din această perspectivă, controlul a posteriori în materie trebuie să se refere la analiza legalității măsurii supravegherii tehnice, indiferent dacă această verificare se realizează în cadrul procesului penal sau independent de acesta (Decizia nr.244 din 6 aprilie 2017, M.Of. nr.529 din 6 iulie 2017).
În cadrul procesului penal se poate contesta atât legalitatea mijlocului de probă, cât și a procedeului probatoriu prin care au fost obținute înregistrările. Acest lucru presupune că judecătorul cauzei se pronunță inclusiv asupra legalității încheierii prin care se admite măsura supravegherii tehnice și a mandatului de supraveghere tehnică (Înalta Curte de Casație și Justiție – Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept în materie penală în Decizia nr.2 din 8 februarie 2018, M.Of. nr.307 din 5 aprilie 2018).
Judecătorul de cameră preliminară trebuie să realizeze o verificare minuțioasă, exclusiv prin prisma legalității, a fiecărei probe și a mijlocului prin care aceasta a fost administrată. Verificarea legalității și a loialității demersului judiciar din faza de urmărire penală privind administrarea probelor exclude o cercetare judecătorească formală. Demersul judiciar realizat de judecătorul de cameră preliminară trebuie să fie caracterizat prin efectivitate, aceasta obținându-se, în primul rând, prin realizarea unui cadru legislativ adecvat, clar și previzibil. (Decizia nr.338 din 22 mai 2018, și Decizia nr.802 din 5 decembrie 2017, M.Of. nr.116 din 6 februarie 2018)
Una dintre garanțiile liberului acces la justiție este efectivitatea acestuia, instanța de contencios constituțional statuând că statul are obligația de a garanta caracterul efectiv al accesului liber la justiție și al dreptului la apărare (Decizia nr.500 din 15 mai 2012, M.Of. nr. 492 din 18 iulie 2012). În reglementarea exercitării accesului la justiție, legiuitorul are posibilitatea să impună anumite condiții de formă, ținând de natura și de exigențele administrării justiției, fără însă ca aceste condiționări să aducă atingere substanței dreptului sau să îl lipsească de efectivitate (Decizia nr.737 din 24 iunie 2008, M.Of. nr. 562 din 25 iulie 2008).
Efectivitatea accesului la justiție nu se caracterizează doar prin posibilitatea instanței de judecată de a examina ansamblul mijloacelor, argumentelor și probelor prezentate și de a pronunța o soluție, ci și prin faptul că soluția pronunțată determină înlăturarea încălcării denunțate și a consecințelor sale pentru titularul dreptului încălcat (Decizia nr.17 din 17 ianuarie 2017, M.Of. nr.261 din 13 aprilie 2017).
Efectivitatea verificării legalității și a loialității demersului judiciar din faza de urmărire penală privind administrarea probelor presupune crearea de către legiuitor a unui cadru legal adecvat care să permită un control eficient asupra modalității de administrare a probelor. În prezent sunt normate două sisteme diferite de autorizare din care pot rezulta înregistrări, și anume un sistem reglementat de Codul de procedură penală și un sistem reglementat de Legea nr.51/1991 privind securitatea națională a României.
Dispozițiile art.139 alin.(1) lit.b) și c) C.pr.pen. prevăd că această măsură trebuie să fie proporțională cu restrângerea drepturilor și a libertăților fundamentale, date fiind particularitățile cauzei, importanța informațiilor ori a probelor ce urmează a fi obținute sau gravitatea infracțiunii, iar probele nu ar putea fi obținute în alt mod sau obținerea lor ar presupune dificultăți deosebite ce ar prejudicia ancheta ori există un pericol pentru siguranța persoanelor sau a unor bunuri de valoare.
Potrivit art.140 alin.(1) C.pr.pen. , măsura supravegherii tehnice poate fi dispusă în cursul urmăririi penale, de judecătorul de drepturi și libertăți de la instanța căreia i-ar reveni competența să judece cauza în primă instanță sau de la instanța corespunzătoare în grad acesteia în a cărei circumscripție se află sediul parchetului din care face parte procurorul care a formulat cererea, astfel că în cazul acesta legalitatea administrării probelor este realizată, în principiu, de o instanță egală în grad cu cea care a emis mandatul de supraveghere tehnică. Un aspect relevant este cel referitor la faptul că, în toate situațiile, organul competent să analizeze legalitatea acestor măsuri este judecătorul de cameră preliminară de la instanța sesizată prin rechizitoriu.
Atunci când analizează legalitatea mijlocului de probă și a procedeului probatoriu prin care au fost obținute înregistrările, în cazul sistemului reglementat de Codul de procedură penală, judecătorul de cameră preliminară are în vedere, pe de-o parte, condițiile impuse de dispozițiile legale pentru autorizarea unor asemenea măsuri, iar, pe de altă parte, organul competent să emită această autorizare.
Analiza legalității mijlocului de probă și a procedeului probatoriu prin care au fost obținute înregistrările, în cadrul sistemului prevăzut de Codul de procedură penală, se raportează la condițiile prevăzute de acest act normativ. În cadrul procedurii de cameră preliminară se pot formula în scris cereri și excepții cu privire la legalitatea sesizării instanței, legalitatea administrării probelor și a efectuării actelor de către organele de urmărire penală. În cadrul procedurii de cameră preliminară, în măsura în care se formulează cereri și excepții referitoare la nelegalitatea probelor obținute prin procedeul supravegherii tehnice, judecătorul învestit cu soluționarea cauzei va putea verifica îndeplinirea tuturor condițiilor legale relative la procedura supravegherii tehnice (Decizia nr.372 din 28 mai 2019, M.Of. nr.822 din 9 octombrie 2019, § 44).
Desfășurarea unor activități specifice culegerii de informații se poate autoriza în cazul existenței unei situații prevăzute la art.3 din Legea nr.51/1991, care constituie amenințări la adresa securității naționale a României. Totodată, potrivit art.14 alin.(1) din Legea nr.51/1991, aceste activități se pot dispune atunci când nu există alte posibilități ori sunt posibilități limitate pentru cunoașterea, prevenirea sau contracararea riscurilor ori amenințărilor la adresa securității naționale, iar acestea sunt necesare și proporționale, date fiind circumstanțele situației concrete. Existența unei situații care constituie amenințare la adresa securității naționale nu presupune în mod automat și necesar pregătirea sau săvârșirea unei infracțiuni contra securității naționale, mijloacele de preîntâmpinare a amenințărilor la adresa securității naționale neputându-se rezuma la combaterea infracțiunilor (Decizia nr.91 din 28 februarie 2018, M.Of. nr.348 din 20 aprilie 2018, § 56). Activitățile specifice culegerii de informații care presupun restrângerea exercițiului unor drepturi sau al unor libertăți fundamentale ale omului parcurg o procedură prealabilă, potrivit căreia propunerea se înaintează procurorului general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție și este examinată sub aspectul legalității și temeiniciei, în termen de 24 de ore de la înregistrare ori de îndată în cazurile urgente, de procurori anume desemnați de acesta. Dacă apreciază că propunerea este nejustificată, procurorul o respinge prin ordonanță motivată, comunicând aceasta de îndată organului care a formulat-o. Dacă apreciază că propunerea este întemeiată și sunt întrunite condițiile prevăzute de lege, procurorul general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție sau înlocuitorul de drept al acestuia solicită în scris președintelui Înaltei Curți de Casație și Justiție autorizarea activităților propuse. Solicitarea este examinată, de urgență, în camera de consiliu, de unul dintre judecătorii anume desemnați de președintele Înaltei Curți de Casație și Justiție.
Judecătorul de cameră preliminară se va vedea nevoit să analizeze legalitatea acestora din urmă prin raportare fie la dispozițiile relevante din Legea nr.51/1991, fie la cele C.pr.pen. , care diferă în mod evident. Ansamblul activităților derulate de organele de stat cu atribuții în domeniul securității naționale se circumscrie acestei sfere și are ca scop obținerea de informații care să asigure cunoașterea, prevenirea și înlăturarea amenințărilor interne sau externe la securitatea națională. Activitatea procesual penală este destinată constatării existenței sau inexistenței unei infracțiuni, identificării persoanei care a săvârșit-o, cunoașterii împrejurărilor care contribuie la aflarea adevărului în procesul penal, necesare pentru justa soluționare a cauzei, având ca scop tragerea la răspundere penală a persoanei vinovate. Scopul în care sunt utilizate activitățile întreprinse în domeniul securității naționale este diferit de cel al activității procesual penale. Legea nr.51/1991 și Codul de procedură penală au finalități diferite, care se reflectă și în scopul pentru care este dispusă autorizarea unor activități specifice culegerii de informații care presupun restrângerea exercițiului unor drepturi sau libertăți fundamentale ale omului/măsura supravegherii tehnice.Existența unei situații care constituie amenințare la adresa securității naționale nu presupune în mod automat și necesar pregătirea sau săvârșirea unei infracțiuni contra securității naționale, mijloacele de preîntâmpinare a amenințărilor la adresa securității naționale neputându-se rezuma la combaterea infracțiunilor (Decizia nr.91 din 28 februarie 2018, M.Of. nr.348 din 20 aprilie 2018, paragrafele 53-56). Or, dacă judecătorul de cameră preliminară va adopta ca reper prevederile Codului de procedură penală, se ajunge în situația în care, deși activitatea specifică culegerii de informații care presupun restrângerea exercițiului unor drepturi sau al unor libertăți fundamentale ale omului a fost autorizată potrivit Legii nr.51/1991, legalitatea mijlocului de probă și a procedeului probatoriu prin care acestea au fost obținute se va verifica prin raportare la un act normativ care nu a fost luat în considerare la momentul autorizării măsurii.
În afara implicațiilor evidente ale finalităților diferite ale activităților întreprinse în domeniul securității naționale și ale activităților procesual penale, dacă judecătorul de cameră preliminară va adopta ca reper prevederile Legii nr.51/1991 se ajunge în situația în care instanțe ierarhic inferioare celei care a emis mandatul au competența verificării elementelor ce țin de legalitatea mijlocului de probă. Dacă în cazul supravegherii tehnice, dispusă potrivit Codului de procedură penală, legalitatea administrării probelor este realizată, în principiu, de o instanță egală în grad cu cea care a emis mandatul de supraveghere tehnică, în cazul mandatelor emise în temeiul Legii nr.51/1991, analiza legalității acestora este realizată, de cele mai multe ori, de instanțe ierarhic inferioare celei care a emis mandatul (emiterea mandatului fiind realizată întotdeauna de Înalta Curte de Casație și Justiție).
Prin simpla reglementare a posibilității conferirii calității de mijloc de probă acestor înregistrări, fără crearea cadrului adecvat care să confere posibilitatea contestării legalității acestora, legiuitorul a legiferat fără a respecta cerințele de claritate și previzibilitate.
Lipsa de claritate și previzibilitatea cadrului normativ incident în materia contestării legalității înregistrărilor – mijloc de probă – ce rezultă din activitățile specifice culegerii de informații care presupun restrângerea exercițiului unor drepturi sau al unor libertăți fundamentale ale omului, folosite în procesul penal, determină, în fapt, realizarea unui control formal și lipsit de efectivitate, cu consecința încălcării drepturilor și a libertăților fundamentale prevăzute de Constituție. Or, conferirea calității de mijloc de probă în procesul penal anumitor elemente este intrinsec legată de crearea cadrului adecvat care să confere posibilitatea contestării legalității acestora (Decizia nr.55 /2020, § 56) .
Normele legale care privesc procesul penal trebuie să fie clare, precise și previzibile, ceea ce presupune, printre altele, și obligația legiuitorului de a reglementa un cadru normativ coerent în care normele edictate să se completeze și să se dezvolte reciproc într-un mod armonios, fără a crea antinomii între actul normativ care constituie sediul general al materiei și cele care reglementează aspecte particulare sau speciale ale acesteia. Aceste din urmă acte normative trebuie să se coroboreze cu Codul de procedură penală, să se integreze în mod organic în concepția de ansamblu a acestuia și să detalieze prevederile procedural penale (Decizia nr.72 din 29 ianuarie 2019).
Reglementarea competențelor organelor judiciare reprezintă un element esențial ce decurge din principiul legalității, principiu ce constituie o componentă a statului de drept. Aceasta, deoarece o regulă esențială a statului de drept este aceea că atribuțiile/competențele autorităților sunt definite prin lege. Principiul legalității presupune, în principal, că organele judiciare acționează în baza competenței pe care legiuitorul le-a conferit-o, iar, subsecvent, presupune că acestea trebuie să respecte atât dispozițiile de drept substanțial, cât și pe cele de drept procedural incidente. În ceea ce privește legiuitorul, principiul legalității – componentă a statului de drept – îl obligă pe acesta să reglementeze în mod clar competența organelor judiciare. Legea trebuie să precizeze cu suficientă claritate întinderea și modalitățile de exercitare a puterii de apreciere a autorităților în domeniul respectiv, ținând cont de scopul legitim urmărit, pentru a oferi persoanei o protecție adecvată împotriva arbitrariului (Decizia nr. 348 din 17 iunie 2014, M.Of. nr. 529 din 16 iulie 2014, § 17, Decizia nr.302 din 4 mai 2017, M.Of. nr.566 din 17 iulie 2017).
Curtea constată că legiuitorul nu a reglementat un cadru clar, coerent și previzibil aplicabil în cazul contestării legalității mijloacelor de probă obținute potrivit Legii nr.51/1991. Lipsa de claritate și previzibilitate a procedurii contestării legalității administrării probelor determină lipsa de eficiență a acesteia cu consecințe în planul respectării accesului liber la justiție și dreptului la un proces echitabil. [Decizia nr.55 din 4 februarie 2020 referitoare la excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor art.139 alin.(3) teza finală C.pr.pen. și ale art.11 alin.(1) lit.d) din Legea nr.51/1991 privind securitatea națională a României, publicată în Monitorul Oficial nr.517 din 17 iumie2020]
Comisia nr. 1 C. S. M. a decis transmiterea unui răspuns in acest sens către Ministerul Justiției, cu observațiile formulate in Comisie. In ceea ce priveşte înregistrările obținute din activități specifice culegerii de informații, in unanimitate s-a apreciat ca procedura de verificare a legalității acestor înregistrări ar trebui sa fie in competenta Înaltei Curți de Casație si Justiție, iar nu in competenta judecătorului de camera preliminara de la instanța de fond, fata de considerentele expuse in Decizia CCR nr. 55/2020.
Referitor la categoriile de infracțiuni cu privire la care aceste înregistrări pot fi folosite ca mijloace de probă, opinia majoritară a fost in sensul jurisprudenței Curții Constituționale si a Curții Europene a Drepturilor Omului, respectiv in sensul asigurării unui echilibru necesar intre scopul urmărit prin activitățile întreprinse in domeniul securității naționale și principiile fundamentale ale procesului penal. In concret, s-a apreciat ca ar trebui analizata limitarea infracțiunilor in legătura cu care sa fie permisă aceasta măsura excepționala exclusiv la infracțiunile contra securității naționale prevăzute de Codul penal si de legi speciale si la cele de terorism.
A fost exprimată și opinia minoritara in sensul însușirii propunerii formulate de Ministerul Justiției, in sensul acordării valorii de mijloc de proba acestor înregistrări pentru toate infracțiunile prevăzute actualmente la art. 139 alin. (2) din Codul de procedura penala, iar in subsidiar stabilirea categoriei de infracțiuni vizate sa se facă si prin raportare la art. 2 din Legea nr. 39/2003, nu doar prin includerea infracțiunilor contra securității naționale sau de terorism.
În ceea ce priveşte propunerile referitoare la folosirea in procesul penal a probelor ce constituie informații clasificate, în opinia majoritară s-a apreciat că procedura propusă de Ministerul Justiției, potrivit căreia reprezintă o garanție suficientă asigurarea accesului parților si al persoanei vătămate la acestea printr-un avocat din oficiu care deţine ORNISS, nu respecta exigentele impuse de Curtea Europeana a Drepturilor Omului în jurisprudența sa. În măsura in care declasificarea nu este posibila, o astfel de modalitate de acces ar putea fi luata in considerare ca o opțiune doar in cauzele ce vizează infracțiuni de gravitate foarte ridicata (infracțiunile contra siguranței naționale si de terorism), infracțiuni in privința cărora exista un interes public deosebit in tragerea la răspundere a persoanelor responsabile. Aplicabilitatea generală propusă prin proiectul transmis creează premisele restrângerii dreptului la un proces echitabil al inculpatului in cauze in care nu exista un interes public excepțional, fiind așadar create premisele unor condamnări ulterioare de către Curtea Europeana a Drepturilor Omului.
În opinia minoritară, s-a apreciat că este justificată acordarea accesului apărătorilor parților si al persoanei vătămate la informațiile clasificate, condiționat de deținerea autorizației de acces prevăzute de lege, sau desemnarea unor apărători din oficiu care să dețină asemenea autorizații, indiferent de natura infracțiunii. https://luju.ro/ccr-baga-sri-in-dosarele-penale,17 mai 2023, V Busuioc
}n concluzie, atât reglementarea din Legea nr. 51, cât și, separat, cele C.pr.pen. au aceeași forță juridică, în domenii distincte, diferite. Se poate întâmpla ca, în activitatea practică, textele să se interfereze. Legiuitorul trebuie să găsească o cale de aplicare concretă.
Dacă din cuprinsul activităților specifice culegerii de informații (care presupun restrângerea exercițiului unor drepturi sau al unor libertăți fundamentale ale omului) rezultă date sau informații privitoare la pregătirea ori săvârșirea unei infracțiuni [dintre cele prevăzute la art. 139 alin. (2) și au fost respectate prevederile legale care reglementează obținerea acestor înregistrări], ele trebuie înaintate judecătorului, într-o formă corespunzătoare, putând fi folosite ca mijloace de probă în procesul penal, după aprecierea/necesitatea obligatorie a procurorului. Legalitatea încheierii prin care s-au autorizat activitățile respective, a mandatului emis în baza acesteia, a modului de punere în executare a autorizării, precum și a înregistrărilor rezultate se verifică în procedura de cameră preliminară de către judecătorul de cameră preliminară de la instanța căreia îi revine, potrivit legii, competența să judece cauza în primă instanță.
Justiția se înfăptuiește în numele legii (Art. 124 alin. 1 al Constituției). Justiția este unică, imparțială și egală pentru toți (2). Judecătorul de cameră preliminară va adopta ca reper, întotdeauna, numai prevederile Codului de procedură penală. Atunci când este în ședința de judecată, orice judecător , în funcție, este independent, deplin suveran, ca orice alt jude.
Art. 301din Codul penal reglementează Folosirea funcției pentru favorizarea unor persoane:(1)Fapta funcționarului public care, în exercitarea atribuțiilor de serviciu, a îndeplinit un act prin care s-a obținut un folos patrimonial pentru sine, pentru soțul său, pentru o rudă ori un afin până la gradul II inclusiv se pedepsește cu închisoarea de la unu la 5 ani și interzicerea exercitării dreptului de a ocupa o funcție publică pe o perioadă de 3 ani.
(2)Dispozițiile alin. (1) nu se aplică în cazurile în care actul sau decizia se referă la următoarele situații:
a)emiterea, aprobarea sau adoptarea actelor normative;
b)exercitarea unui drept recunoscut de lege sau în îndeplinirea unei obligații impuse de lege, cu respectarea condițiilor și limitelor prevăzute de aceasta.
Fosta fomulare prevedea Art. 301: Conflictul de interese: (1)Fapta funcționarului public care, în exercitarea atribuțiilor de serviciu, a îndeplinit un act ori a participat la luarea unei decizii prin care s-a obținut, direct sau indirect, un folos patrimonial, pentru sine, pentru soțul său, pentru o rudă ori pentru un afin până la gradul II inclusiv sau pentru o altă persoană cu care s-a aflat în raporturi comerciale ori de muncă în ultimii 5 ani sau din partea căreia a beneficiat ori beneficiază de foloase de orice natură, se pedepsește cu închisoarea de la unu la 5 ani și interzicerea exercitării dreptului de a ocupa o funcție publică.
(2)Dispozițiile alin. (1) nu se aplică în cazul emiterii, aprobării sau adoptării actelor normative.
Curtea Constituțională constată că sintagma “raporturi comerciale” din cuprinsul dispozițiilor art. 301 alin. (1) este neconstituțională.
și constată că sintagma “ori în cadrul oricărei persoane juridice” din cuprinsul dispozițiilor art. 308 alin. (1) din Codul penal, cu raportare la art. 301 din Codul penal, este neconstituțională.
Analizând conținutul constitutiv al infracțiunii de conflict de interese, Curtea constată că, prin Decizia nr. 2 din 15 ianuarie 2014, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 71 din 29 ianuarie 2014, cu privire la introducerea în cuprinsul alin. (1) al art. 2531 din Codul penal din 1969, normă ce reglementa infracțiunea de conflict de interese, a noțiunii de “folos material necuvenit”, a reținut că prevederea condiției caracterului necuvenit al folosului material obținut este lipsită de fundament, în raport cu obiectul juridic special al acestei infracțiuni, respectiv relațiile sociale referitoare la buna desfășurare a activității de serviciu, activitate care nu se poate realiza în condițiile îndeplinirii unor acte cu încălcarea principiilor imparțialității, integrității, transparenței deciziei și supremației interesului public în exercitarea demnităților și funcțiilor publice. Potrivit celor statuate de Curte în decizia anterior referită, conflictul de interese nu poate presupune doar obținerea unor foloase materiale necuvenite, ci obținerea oricărui tip de folos, întrucât incriminarea nu urmărește sancționarea unor situații în care sunt încălcate normele legale care conferă temei și justificare obținerii unor foloase materiale, ci a situațiilor în care exercitarea imparțială a atribuțiilor de serviciu ale funcționarului public ar putea fi afectată.
Prevederile art. 2531 din Codul penal din 1969 au fost preluate în art. 301 din Codul penal în vigoare, așa încât, pentru considerentele reținute în Decizia nr. 2 din 15 ianuarie 2014, Curtea reține că noțiunea de folos patrimonial din cuprinsul art. 301 alin. (1) din Codul penal are în vedere orice tip de folos patrimonial și nu doar folosul patrimonial necuvenit.
Cu privire la criticile de neconstituționalitate raportate la art. 1 alin. (5) din Constituție, în care se face referire la calitatea legii, Curtea reține că, potrivit dispozițiilor art. 37 alin. (2) din Legea nr. 24/2000 privind normele de tehnică legislativă pentru elaborarea actelor normative, republicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 260 din 21 aprilie 2010, dacă o noțiune sau un termen nu sunt consacrate sau pot avea înțelesuri diferite, semnificația acestora în context se stabilește prin actul normativ care le instituie, în cadrul dispozițiilor generale sau într-o anexă destinată lexicului respectiv, și devin obligatorii pentru actele normative din aceeași materie. în același sens, prin Decizia nr. 390 din 2 iulie 2014, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 532 din 17 iulie 2014, paragraful 31, Curtea Constituțională a statuat că o noțiune legală poate avea un conținut și înțeles autonom diferit de la o lege la alta, cu condiția ca legea care utilizează termenul respectiv să îl și definească.
Raportând cele arătate la paragraful anterior în privința noțiunii de “funcționar public” prevăzută de art. 301 din Codul penal, Curtea reține că art. 175 alin. (1) din Codul penal definește funcționarul public ca fiind persoana care, cu titlu permanent sau temporar, cu sau fără o remunerație: a) exercită atribuții și responsabilități, stabilite în temeiul legii, în scopul realizării prerogativelor puterii legislative, executive sau judecătorești; b) exercită o funcție de demnitate publică sau o funcție publică de orice natură; c) exercită, singură sau împreună cu alte persoane, în cadrul unei regii autonome, al altui operator economic sau al unei persoane juridice cu capital integral sau majoritar de stat, atribuții legate de realizarea obiectului de activitate al acesteia. De asemenea, alin. (2) al art. 175 din Codul penal prevede că este considerată funcționar public, în sensul legii penale, persoana care exercită un serviciu de interes public pentru care a fost învestită de autoritățile publice sau care este supusă controlului ori supravegherii acestora cu privire la îndeplinirea respectivului serviciu public. De aceea, având în vedere definiția dată funcționarului public în sensul Codului penal, funcționarul public prevăzut de Legea nr. 188/1999 privind Statutul funcționarilor publici, republicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 365 din 29 mai 2007, se identifică întotdeauna cu subiectul activ al infracțiunii de conflict de interese, noțiunea de funcționar public, în sensul legii penale, fiind însă mai cuprinzătoare.
Noțiunile de “soț”, “rudă” și “afin”, precum și cele de “raporturi de muncă” și “raporturi comerciale” nu sunt definite în cuprinsul titlului X al părții generale a Codului penal, fiind aplicabile, prin urmare, din perspectiva prevederilor art. 301 din Codul penal, definițiile date acestora în celelalte ramuri de drept și care constituie legi generale în raport cu dispozițiile dreptului penal în vigoare. Prin soți se înțelege, conform art. 258 alin. (4) din Codul civil, bărbatul și femeia uniți prin căsătorie. Rudenia firească este, potrivit art. 405 alin. (1) din Codul civil, legătura bazată pe descendența unei persoane dintr-o altă persoană sau pe faptul că mai multe persoane au un ascendent comun, iar, potrivit alin. (2) al acestui articol, rudenia civilă este legătura rezultată din adopția încheiată în condițiile prevăzute de lege. Conform art. 407 alin. (1) din Codul civil, afinitatea este legătura dintre un soț și rudele celuilalt soț, art. 407 alin. (2) prevăzând că rudele soțului sunt, în aceeași linie și același grad, afinii celuilalt soț. Având în vedere că prevederile art. 301 alin. (1) din Codul penal nu disting între rudenia firească și cea civilă, Curtea reține că norma penală criticată are în vedere oricare dintre cele două subcategorii. În privința gradului de rudenie sau de afinitate, acesta se stabilește, conform art. 406 alin. (3) din Codul civil, astfel: în linie dreaptă, după numărul nașterilor: astfel, copiii și părinții sunt rude de gradul întâi, nepoții și bunicii sunt rude de gradul al doilea; în linie colaterală, după numărul nașterilor, urcând de la una dintre rude până la ascendentul comun și coborând de la acesta până la cealaltă rudă.
Noțiunea de raport de muncă este reglementată în Codul muncii, fără ca acesta să îl definească în mod expres. Din ansamblul întregii reglementări rezultă că raporturile de muncă sunt relațiile juridice care iau naștere între persoane fizice, pe de o parte, și persoane fizice sau juridice, după caz, pe de altă parte, ca urmare a prestării unei anumite munci de către cele dintâi, în folosul celor din urmă, care, la rândul lor, se obligă să remunereze munca prestată și să creeze condițiile necesare prestării acesteia. Existența relației de muncă nu depinde de denumirea pe care părțile o dau convenției pe care o încheie, ci de condițiile de fapt în care este prestată activitatea. Prin urmare, subiectele raportului juridic de muncă sunt angajatorul și salariatul (angajatul). Având în vedere art. 1 din Codul muncii, raporturile de muncă ce au la bază contractul individual de muncă își găsesc reglementarea de drept comun în conținutul normativ al acestui cod [conform alin. (1) al art. 1], iar celelalte categorii de raporturi de muncă sunt reglementate prin legi speciale, Codul muncii fiind aplicabil și acestora în măsura în care reglementările speciale nu conțin dispoziții specifice derogatorii [alin. (2) al art. 1]. Aceste din urmă categorii de raporturi de muncă vizează funcționarii publici, magistrații, militarii, membrii cooperatori și personalul cultelor religioase.
Spre deosebire de noțiunile mai sus analizate, noțiunea de raport comercial nu mai este expres definită prin legislația în vigoare, ca urmare a abrogării, prin dispozițiile art. 230 lit. c) și i) din Legea nr. 71/2011 pentru punerea în aplicare a Legii nr. 287/2009 privind Codul civil, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 409 din 10 iunie 2011, a Codicelui de comerț din 1887 și a Codului comercial Carol al II-lea, și nici nu poate fi dedusă prin interpretarea dispozițiilor civile în vigoare, întrucât aceasta este folosită într-un alt context și în mod izolat, spre exemplu, în cuprinsul prevederilor art. 2557 din Codul civil referitor la raporturile de drept internațional privat. De asemenea, art. VII din Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 79/2011 pentru reglementarea unor măsuri necesare intrării în vigoare a Legii nr. 287/2009 privind Codul civil, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 696 din 30 septembrie 2011, prevede că la data intrării în vigoare a Legii nr. 287/2009, republicată, sintagma “contract comercial” sau “contracte comerciale” se înlocuiește cu sintagma “contract civil” sau, după caz, “contracte civile”, iar sintagma “contracte sau acte de comerț”, cu termenul “contracte”. Așadar, dacă până la intrarea în vigoare a Codului civil, la 1 octombrie 2011, noțiunea de “raport comercial” avea un înțeles normativ determinat și determinabil prin prisma dispozițiilor Codului comercial, în prezent această noțiune nu își mai poate găsi aplicabilitatea, având în vedere transformările profunde și structurale operate la nivelul Codului civil. Întrucât Codul penal actual a intrat în vigoare la un moment ulterior Codului civil, acesta, atunci când se raportează la noțiuni specifice dreptului civil, trebuie să o facă prin utilizarea unor termeni și noțiuni proprii dreptului pozitiv și nu prin recurgerea, fără o motivare justă, la termeni și noțiuni autonome, atunci când situația normativă nu o impune. Pentru acest motiv, Curtea constată că sintagma “raporturi comerciale” din cuprinsul dispozițiilor art. 301 alin. (1) din Codul penal este lipsită de claritate și previzibilitate, nepermițând determinarea exactă a conținutului constitutiv al infracțiunii de conflict de interese.
Această lipsă de claritate, precizie și previzibilitate a sintagmei “raporturi comerciale” din cuprinsul dispozițiilor art. 301 alin. (1) din Codul penal contravine principiului legalității incriminării, prevăzut la art. 1 din Codul penal și la art. 7 din Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale, și, în consecință, dispozițiilor art. 1 alin. (5) din Constituție, care se referă la calitatea legii.
Cu privire la cerințele de claritate, precizie și previzibilitate a legii, în materie penală, prin Decizia nr. 363 din 7 mai 2015, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 495 din 6 iulie 2015, paragrafele 24 și 25, Curtea a reținut, în privința infracțiunii reglementate la art. 6 din Legea nr. 241/2005 pentru prevenirea și combaterea evaziunii fiscale, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 672 din 27 iulie 2005, în ipoteza infracțiunilor, inclusiv a celor reglementate în domeniul fiscal, că legiuitorul trebuie să indice în mod clar și neechivoc obiectul material al acestora în chiar cuprinsul normei legale sau acesta să poată fi identificat cu ușurință prin trimiterea la un alt act normativ de rang legal cu care textul incriminator se află în conexiune, în vederea stabilirii existenței/inexistenței infracțiunii. Prin aceeași decizie s-a constatat că, dacă legiuitorul își respectă numai din punct de vedere formal competența constituțională de a legifera, fără ca prin conținutul normativ al textului incriminator să stabilească cu claritate și precizie obiectul material al infracțiunii, aceasta poate determina o lipsă de previzibilitate a respectivului text. Curtea Constituțională a constatat că prevederile criticate nu respectă exigențele constituționale referitoare la calitatea legii” respectiv nu întrunesc condițiile de claritate, precizie, previzibilitate și accesibilitate, fiind contrare dispozițiilor art. 1 alin. (5) din Constituție.
Totodată, prin Decizia nr. 553 din 16 iulie 2015, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 707 din 21 septembrie 2015, paragraful 23, Curtea Constituțională a stabilit că standardul constituțional de protecție a libertății individuale impune ca limitarea acesteia să se realizeze într-un cadru normativ care, pe de o parte, să stabilească expres cazurile de limitare a acestei valori constituționale, iar, pe de altă parte, să prevadă într-un mod clar, precis și previzibil aceste cazuri. în aceste condiții, lipsa de claritate, precizie și previzibilitate a sintagmei “raporturi comerciale” din cuprinsul textului criticat face neclare și imprevizibile condițiile restrângerii libertății individuale, drept fundamental prevăzut la art. 23 din Constituție. De altfel, marja de apreciere a legiuitorului, atunci când se pune în discuție art. 23 din Constituție, este supusă unui control strict al Curții Constituționale, fiind așadar una limitată.
Sintagma “raporturi comerciale”din cuprinsul dispozițiilor art. 301 alin. (1) din Codul penal imprimă un caracter lipsit de claritate, precizie și previzibilitate obiectului juridic al infracțiunii de conflict de interese. Or, în aceste condiții, așa cum s-a arătat prin Decizia nr. 363 din 7 mai 2015, destinatarul normei nu își poate ordona conduita în raport cu o normă de incriminare care nu respectă condițiile de calitate ale legii.
Dispozițiile art. 301 alin. (1) din Codul penal încalcă prevederile art. 1 alin. (5) și art. 23 din Constituție, referitoare la calitatea legii și, respectiv, la libertatea individuală.
Dispozițiile art. 301 alin. (1) din Codul penal, ce reglementează conflictul de interese, în mod necesar și evident, nu pot fi disociate de prevederile art. 308 alin. (1) din Codul penal, referitoare la infracțiuni de corupție și de serviciu comise de alte persoane, întrucât acestea din urmă incriminează, de asemenea, fapte de corupție și de serviciu, cu referire și la art. 301 din Codul penal. Pentru acest motiv, potrivit art. 31 alin. (2) din Legea nr. 47/1992 privind organizarea și funcționarea Curții Constituționale, instanța de contencios constituțional, admițând excepția de neconstituționalitate a prevederilor art. 301 alin. (1) din Codul penal, în privința sintagmei “raporturi comerciale”, se pronunță și asupra constituționalității dispozițiilor art. 308 alin. (1) din Codul penal, sub aspectul trimiterii din cuprinsul acestora la dispozițiile art. 301 din Codul penal.
Conform art. 308 alin. (1) din Codul penal, “dispozițiile art. 289-292, 295, 297-301 și 304 privitoare la funcționarii publici se aplică în mod corespunzător și faptelor săvârșite de către sau în legătură cu persoanele care exercită, permanent ori temporar, cu sau fără o remunerație, o însărcinare de orice natură în serviciul unei persoane fizice dintre cele prevăzute la art. 175 alin. (2) ori în cadrul oricărei persoane juridice”. Astfel, potrivit acestei reglementări, pot avea calitatea de subiect activ al infracțiunii de conflict de interese, prevăzută la art. 301 din Codul penal, pe lângă funcționarii publici, definiți la art. 175 din Codul penal, și persoanele prevăzute la art. 308 alin. (1) din acest cod, cu diferența de regim sancționator prevăzută la art. 308 alin. (2) din Codul penal.
Art. 175 alin. (2) din Codul penal asimilează, sub aspectul tratamentului penal, cu funcționarii publici persoanele care exercită un serviciu de interes public pentru care au fost învestite de autoritățile publice sau care sunt supuse controlului ori supravegherii acestora cu privire la îndeplinirea respectivului serviciu public. Cu titlu de exemplu, intră în această categorie profesii precum notarii publici și lichidatorii judiciari. întrucât aceștia au fost învestiți de o autoritate publică în vederea exercitării unui serviciu public sau sunt supuși controlului ori supravegherii unei autorități publice cu privire la îndeplinirea respectivului serviciu public, Curtea constată că subzistă, în privința persoanelor care exercită, permanent ori temporar, cu sau fără o remunerație, o însărcinare de orice natură în serviciul lor, interesul incriminării faptelor de conflict de interese, prevăzute la art. 301 alin. (1) din Codul penal.
Situația este însă diferită în ceea ce privește incriminarea acelorași fapte săvârșite de persoanele care exercită, permanent ori temporar, cu sau fără o remunerație, o însărcinare de orice natură în cadrul oricărei persoane juridice. Practic, în această ultimă categorie se încadrează, spre exemplu, orice formă de societate definită prin Codul civil, Legea societăților nr. 31/1990, republicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 1.066 din 17 noiembrie 2004, sau Legea nr. 1/2005 privind organizarea și funcționarea cooperației, republicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 368 din 20 mai 2014.
Infracțiunea de conflict de interese a fost reglementată pentru prima dată în legislația penală românească, într-o formă similară celei prevăzute la art. 301 din Codul penal în vigoare, prin art. 2531 din Codul penal din 1969, articol introdus în cuprinsul acestui din urmă cod prin art. 1 pct. 61 din Legea nr. 278/2006 pentru modificarea și completarea Codului penal, precum și pentru modificarea și completarea altor legi, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 601 din 12 iulie 2006. În acest context, Curtea reține că art. 258 din Codul penal din 1969 reglementa, într-un mod similar celui de la art. 308 din Codul penal în vigoare, “Fapte săvârșite de alți funcționari” în privința cărora prevedea aceeași reducere cu o treime a maximului pedepsei prevăzute de lege pentru fapta comisă, fără a include printre infracțiunile de serviciu sau în legătură cu serviciul ce puteau fi săvârșite de “alți funcționari” și pe cea de conflict de interese. Astfel, subiecți activi ai infracțiunii de conflict de interese puteau fi funcționarii publici, în sensul art. 147 alin. 1 din Codul penal din 1969, respectiv, orice persoană care exercită permanent sau temporar, cu orice titlu, indiferent cum a fost învestită, o însărcinare de orice natură, retribuită sau nu, în serviciul unei unități dintre cele la care se referea art. 145 din același cod, sau “funcționar” prevăzută de art. 147 alin. 2 din Codul penal din 1969, respectiv persoana menționată în alin. 1 al acestui articol, precum și orice salariat care exercita o însărcinare în serviciul unei alte persoane juridice decât cele prevăzute în acel alineat.
Curtea reține că, de altfel, expunerea de motive a Legii nr. 278/2006 arată, referitor la incriminarea faptelor de conflict de interese, că aceasta a avut ca scop sancționarea penală a funcționarului public care, în mod conștient și deliberat, își satisface interesele personale prin îndeplinirea atribuțiilor publice și înlăturarea oricăror suspiciuni cu privire la conduita funcționarilor publici. În mod evident, au fost excluse din acest demers al incriminării faptelor de conflict de interese restul persoanelor, care își desfășoară activitatea în sistemul privat, acestea neîndeplinind atribuții publice în realizarea activităților pe care le desfășoară.
Reglementarea ca subiect activ al infracțiunii de conflict de interese a unor persoane private, prin dispozițiile art. 308 din Codul penal, este excesivă, întrucât are loc o extindere nepermisă a forței de constrângere a statului, prin utilizarea mijloacelor penale asupra libertății de acțiune a persoanelor, circumscrisă în cauză dreptului la muncă și libertății economice, fără să existe o justificare criminologică în acest sens.
Legiuitorul nu are competența constituțională ca, în temeiul art. 61 alin. (1) și art. 73 alin. (3) lit. h) din Constituție, să reglementeze infracțiuni într-o manieră care să consacre o disproporție vădită între importanța valorii sociale care trebuie ocrotită și cea care trebuie limitată, întrucât, în caz contrar s-ar ajunge la nesocotirea acesteia din urmă. Or, în cauză valoarea socială ocrotită este una care vizează în mod explicit mediul privat, ipoteză în care statul nu are interesul de a incrimina conflictul de interese, întrucât valoarea ce se încearcă a fi ocrotită în acest caz nu are caracter public.
Prin dispozițiile art. 308 alin. (1) din Codul penal, sancționând penal fapte ce contravin unor interese pur private, legiuitorul le-a calificat pe acestea din urmă ca având caracter public, ceea ce a dus la o limitare disproporționată a dreptului la muncă și a libertății economice ale persoanelor care își desfășoară activitatea în mediul privat. În aceste condiții, protecția penală astfel reglementată, deși adecvată sub aspectul finalității, aceea a protejării unor valori sociale chiar și private, nu este necesară și nu respectă un raport just de proporționalitate între severitatea măsurii ce poate fi luată și interesul individual al persoanelor.
Dacă faptele persoanelor din mediul privat sunt cauzatoare de prejudicii, împotriva acestora poate fi angajată răspunderea civilă, de dreptul muncii sau altă formă de răspundere, care nu implică forța de constrângere a statului prin mijloace de drept penal. Prin urmare, Curtea reține că este greu de identificat o valoare socială ce trebuie protejată în cazul sancționării conflictului de interese în mediul privat, dat fiind că eventualele cazuri concrete de incompatibilitate pot fi eficient soluționate astfel cum s-a arătat cu ajutorul mijloacelor de drept civil, dreptul muncii sau prin alte reguli, care nu implică răspunderea penală.
Incriminarea conflictului de interese în mediul privat reprezintă o încălcare nejustificată a libertății economice și a dreptului la muncă al persoanelor care exercită, permanent ori temporar, cu sau fără o remunerație, o însărcinare de orice natură în cadrul oricărei persoane juridice, drepturi fundamentale prevăzute la art. 41 alin. (1) și art. 45 din Constituție.
Pentru aceste motive, Curtea constată că sintagma “ori în cadrul oricărei persoane juridice” din cuprinsul dispozițiilor art. 308 alin. (1) din Codul penal cu raportare la art. 301 din Codul penal este neconstituțională. Decizia nr. 603/2015, Monitorul Oficial cu numărul 845 din data de 13 noiembrie 2015, § 37.
Conținutul normativ al conflictului de interese din noul Cod penal este aproapeidentic cu cel din reglementarea anterioară, incriminarea analizată presupunând, în esență, existența unui interes de natură patrimonială din partea unui funcționar public care îi influențează acestuia imparțialitatea în îndeplinirea atribuțiilor conferite de legi și regulamente. Astfel, activitatea de serviciu a funcționarului public constând în îndeplinirea unui act sau participarea la luarea unei decizii colective este lipsită de obiectivitate datorită interesului de natură patrimonială, ceea ce afectează în sens negativ relațiile de serviciu. Tudorel Toader ș. a, Noul Cod Penal 2014, Hamangiu, 2014
Conflictul de interese a fost incriminat în art. 2531, introdus prin Legea nr. 286/2006. În Codul penal în vigoare s-a utilizat expresia „folos patrimonial” în loc de „folos material” ori expresia de „foloase de orice natură” în loc de „servicii sau foloase de orice natură”. Curtea Constituțională a fost sesizată cu soluționarea excepției de neconstituționalitate având ca obiect dispozițiile art. 301 alin. (1) C. pen., pe motiv că acestea sunt lipsite de claritate, precizie și previzibilitate. (Vasile Dobrinoiu ș. a., Noul Cod Penal comentat. Editia a III-a revazuta si adaugita, Universul Juridic, 2016 ) Fapta funcționarului public care, în exercitarea atribuțiilor de serviciu, a îndeplinit un act ori a participat la luarea unei decizii prin care s-a obținut, direct sau indirect, un folos patrimonial pentru o persoană cu care s-a aflat în raporturi comerciale intră sub incidența Deciziei Curții Constituționale nr. 603 din 6 octombrie 2015, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 845 din 13 noiembrie 2015, fiind dezincriminată (Decizia nr. 6/2017, publicată în Monitorul Oficial, Partea I nr. 284 din 24.04.2017).
Se impune reținerea a 5 infracțiuni de folosirea funcției pentru favorizarea unor persoane în sarcina inculpatului care:- în calitate de director al Teatrului “CT. N” București, a participat la negocierea condițiilor contractuale și apoi, a semnat contractul de drepturi intelectuale (regie), având ca obiect realizarea de către soția sa a spectacolului “R”, contract în baza căruia s-a realizat în mod direct un folos material pentru aceasta în cuantum total de 6.620 lei, beneficiu realizat în două tranșe; (Andrei Viorel, IUGAN Codul Penal adnotat. Partea speciala. Jurisprudenta nationala 2014-2020, Universul Juridic, 2020)
Prin Decizia nr. 5/2019, Î.C.C.J. – Completul competent să judece recursul în interesul legii a stabilit că: “Prin data săvârșirii infracțiunii și, implicit, data de la care începe să curgă termenul de prescripție a răspunderii penale în cazul infracțiunilor simple a căror latură obiectivă implică producerea unei pagube ori realizarea unui folos necuvenit pe o perioadă de timp se înțelege momentul apariției primei pagube ori al obținerii primului folos necuvenit.”
Obiectul recursului în interesul legii l-au vizat exclusiv infracțiunile simple ce constau într-o unică acțiune sau inacțiune, care prezintă particularitatea producerii unei pagube ori realizării unui folos necuvenit pe o perioadă de timp, respectiv infracțiunea de abuz în serviciu, prevăzută de art. 297 din C. pen., folosirea funcției pentru favorizarea unor persoane, prevăzută de art. 301 din C. pen.
Atunci când infracțiunea comisă este o infracțiune de rezultat sau de pericol, dacă, în cazul concret, urmarea tipică (corespunzătoare stadiului de infracțiune consumată) se produce la o oarecare distanță în timp față de momentul desfășurării (și încetării comiterii) elementului material, momentul de la care începe să curgă termenul de prescripție a răspunderii penale este momentul consumării (data producerii primei urmări relevante penal/primul moment de la care fapta se poate încadra juridic drept infracțiune consumată).
Astfel, acuzația a fost structurată ca infracțiune continuată compusă din două acte materiale constând în încheierea a două contracte cu încălcarea unor dispoziții legale, avizările la plată nefiind considerate acte materiale distincte. O astfel de ipoteză ar fi presupus o descriere a faptelor prin indicarea dispozițiilor legale încălcate în mod specific în avizarea fiecărei plăți, dar și o probațiune corespunzătoare. Așadar, avizarea plăților nu constituie o faptă autonomă cu semnificație penală, ci doar o acțiune indispensabilă consumării faptei, respectiv producerii urmării imediate, plata fiind momentul producerii pagubei care întregește conținutul constitutiv al fiecăruia dintre cele două acte materiale. (Î. C. C. J. Secția Penală, Decizia nr. 90/A din 1 martie 2023; idem Decizia nr. 87 din 05-dec-2022, Incheierea nr. 103 din 10-mar-2022 , Decizia nr. 14 din 03-feb-2022 (vorbim de alin 1)
Instanța de apel a reținut aceeași stare de fapt în sarcina inculpatului, ca cea stabilită de prima instanță, însă a dat o altă interpretare chestiunilor de drept pe care s-a întemeiat soluția de achitare.
Astfel, cu privire la infracțiunea prev. de art. 12 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 78/2000, în fapt s-a reținut că inculpatul A. în scopul obținerii pentru sine de bani, bunuri ori alte foloase necuvenite, a efectuat prin intermediul societăților comerciale S.C. B. S.R.L. și S.C. C. S.R.L., pe care le-a înființat prin persoane interpuse și le-a administrat în fapt, un număr de 4101 de operațiuni financiare ca acte de comerț, în valoare totală de 9991946 RON, incompatibile cu funcțiile publice deținute. De asemenea, s-a reținut că activitatea desfășurată de către inculpatul A., respectiv a unor activități comerciale (tranzacții financiare), prin intermediul persoanelor angajate în cadrul S.C. B. S.R.L. , s-a situat în alte domenii de activitate decât cele în care acesta a exercitat funcții publice și nu a avut legătură cu atribuțiile sale de funcționar public. Această împrejurare a fost apreciată de instanța de apel ca fiind lipsită de relevanță, întrucât dispozițiile art. 94 alin. (2) lit. c) din Legea nr. 161/2003 îi interziceau inculpatului să desfășoare activități remunerate sau neremunerate în mod direct sau indirect în cadrul oricărei societăți comerciale.
Instanța de recurs în casație reține că potrivit art. 12 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 78/2000, sunt incriminate următoarele fapte, dacă sunt săvârșite în scopul obținerii pentru sine sau pentru altul de bani, bunuri ori alte foloase necuvenite: efectuarea de operațiuni financiare, ca acte de comerț, incompatibile cu funcția, atribuția sau însărcinarea pe care o îndeplinește o persoană (teza I) ori încheierea de tranzacții financiare, utilizând informațiile obținute în virtutea funcției, atribuției sau însărcinării sale (teza a II-a). Această din urmă condiție, de a utiliza informațiile obținute în virtutea funcției nu este atașată și variantei de la teza I a art. 12 alin. (1) lit. a) din lege.
Pentru ca operațiunile financiare ca acte de comerț să poată constitui elementul material al infracțiunii, legea impune ca ele să fie incompatibile cu funcția, atribuția sau însărcinarea pe care o îndeplinește o persoană; prin ea înseși, simpla efectuare de operațiuni financiare ca acte de comerț nu determină existența elementului material al infracțiunii, efectuarea de operațiuni financiare având, așadar, relevanță penală și putând constitui elementul material al infracțiunii, numai dacă este săvârșită ca act de comerț și dacă acestea sunt incompatibile cu funcția, atribuția sau însărcinarea pe care o îndeplinește o persoană. Așadar, este necesar ca incompatibilitatea să rezulte din lege pentru că numai astfel ea condiționează și, deopotrivă, determină incidența elementului material al laturii obiective a infracțiunii.
Pentru a stabili dacă fapta, astfel cum a fost reținută în sarcina inculpatului, realizează tipicitatea obiectivă a infracțiunii prev. de art. 12 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 78/2000 este necesar ca analiza să se facă prin raportare la dispozițiile art. 94 alin. (2) lit. c) și art. 96 alin. (1) din Legea nr. 161/2003 privind unele măsuri pentru asigurarea transparenței în exercitarea demnităților publice, a funcțiilor publice și în mediul de afaceri, prevenirea și sancționarea corupției cu modificările și completările ulterioare. Aceasta întrucât modificarea legii civile prin restrângerea situațiilor care generează incompatibilități pentru funcționarii publici produce efecte și în ceea ce privește norma de incriminare prev. de art. 12 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 78/2000, restrângând aria de incidență a acesteia.
(1) calitatea de funcționar public este incompatibilă cu orice altă funcție publică decât ceea în care a fost numit, precum și cu funcțiile de demnitate publică.
(2) Funcționarii publici nu pot deține alte funcții și nu pot desfășura alte activități, enumerate sau neremunerate, după cum urmează (…) c) în cadrul regiilor autonome, societăților comerciale ori în alte unități cu scop lucrativ, din sectorul public sau privat, în cadrul unei asociații familiale sau ca persoană fizică autorizată”, iar art. 96 alin. (1) din aceeași lege, stabilea că funcționarii publici pot exercita funcții sau activități în domeniul didactic, al cercetării științifice și al creației literar-artistice.”
Ulterior, prin apariția Legii nr. 330/2009 privind salarizarea unitară a personalului plătit din fonduri publice, cele două texte de lege au fost modificate, formă ce este în vigoare și în prezent.
Astfel, potrivit art. 94 alin. (2) lit. c) funcționarii publici nu pot deține alte funcții și nu pot desfășura alte activități, remunerate sau neremunerate, în cadrul regiilor autonome, societăților comerciale ori în alte unități cu scop lucrativ din sectorul public.
În același timp, au fost modificate și dispozițiile art. 96 alin. (1) din Legea nr. 161/2003 acestea statuând că (…) funcționarii publici, funcționarii publici cu statut special pot exercita funcții în alte domenii de activitate din sectorul privat, care nu sunt în legătură directă sau indirectă cu atribuțiileexercitate ca funcționar public, funcționar public parlamentar sau funcționar public cu statut special, potrivit fișei postului.
Instanța de recurs în casație are în vedere și prevederile art. 317 din Legea nr. 95/2006 care statuează în mod expres faptul că personalului din cadrul CNAS și caselor de asigurări, cu statut de funcționar public, îi sunt aplicabile și dispozițiile Legii nr. 161/2003, deci inclusiv dispozițiile art. 96 alin. (1) din lege.
Din interpretarea art. 94 și 96 din Legea nr. 161/2003 rezultă că deținerea simultană a calității de funcționar public cu statut special și desfășurarea unei activități în sfera privată, în cadrul unei societăți comerciale private este interzisă doar dacă activitatea din mediul privat este în legătură directă sau indirectă cu atribuțiile exercitate ca și funcționar public cu statut special potrivit fișei postului.
Cu alte cuvinte, NU EXISTĂ INCOMPATIBILITATE ÎNTRE CALITATEA DE FUNCȚIONAR PUBLIC ȘI EXERCITAREA UNOR FUNCȚII SAU DESFĂȘURAREA UNOR ACTIVITĂȚI ÎN SECTORUL PRIVAT, ÎN ALTE DOMENII DE ACTIVITATE DECÂT CEL ÎN CARE FUNCȚIONARUL PUBLIC ÎȘI EXERCITA ATRIBUȚIILE PREVĂZUTE ÎN FIȘA POSTULUI. În acest sens este și jurisprudența secției de contencios administrativ și fiscal, instanța supremă statuând că “eliminarea actuală a sintagmei “sau privat” din cuprinsul art. 92 alin. (2) lit. c) din Legea nr. 161/2003, este corelată cu reglementarea detaliată în cuprinsul textelor ulterioare a incompatibilităților funcționarilor publici în raport cu activitățile desfășurate în structurile private”, în cauză reținându-se dispozițiile prevăzute de art. 96 alin. (1) din Legea nr. 161/2003 că nu sunt aplicabile, întrucât “cele 4 contracte sunt tot de prestări servicii, activitățile prestate de funcționarul public fiind în legătură directă cu atribuțiile prevăzute în fișa postului, în mod similar cu contractele încheiate anterior” decizia nr. 1728/2017 (în același sens spre ex. dec. nr. 2707/2015, dec. nr. 1064/2019).
Ca atare, Înalta Curte constată că instanța de apel a dat o interpretare greșită dispozițiilor art. 94 alin. (2) lit. c) din Legea nr. 161/2003 stabilind că interdicția se referă la orice societate comercială (și nu doar la cea din sectorul public) și, pe cale de consecință a apreciat lipsită de relevanță împrejurarea că activitatea desfășurată de către inculpatul A., în cadrul S.C. B. S.R.L și S.C. C. S.R.L. se situează în alte domenii de activitate decât cele în care acesta a exercitat funcții publice și care sunt fără legătură cu atribuțiile de funcționar public.
Potrivit art. 94 alin. (2) lit. c) și art. 96 alin. (1) din Legea nr. 161/2003, deținerea simultană a calității de funcționar public cu statut special (președinte, director general al Casei de Asigurări de Sănătate Timiș) și desfășurarea unei activități în sfera privată, în cadrul unei societăți comerciale având ca obiect vânzarea de echipamente IT, mentenanța acestora și vânzarea de obiecte de papetărie și birotică, nu este de natură să genereze o situație de incompatibilitate dacă activitatea din mediul privat nu este în legătură directă sau indirectă cu atribuțiile exercitate ca și funcționar public cu statut special potrivit fișei postului.
În cauză, așa cum rezultă din situația de fapt stabilită cu titlu definitiv, activitatea desfășurată de către inculpatul A., prin intermediul persoanelor angajate în cadrul S.C. B. S.R.L (obiect de activitate – repararea calculatoarelor si a echipamentelor periferice) și S.C. C. S.R.L. (obiect de activitate – comerț cu amănuntul în magazine nespecializate, cu vânzare predominanta de produse nealimentare), se situează în alte domenii de activitate decât cele în care inculpatul a exercitat funcții publice și nu are legătură cu atribuțiile acestuia de funcționar public.
Se constată, astfel, că instanța de apel a făcut o greșită aplicare a legii, împrejurare ce a condus la reținerea situației de incompatibilitate și la pronunțarea unei hotărâri de condamnare a inculpatului A., deși nu era îndeplinită această condiție de tipicitate obiectivă, respectiv ca operațiuni financiare, efectuate ca acte de comerț, să fie incompatibile cu funcția.
Pe cale de consecință, sub acest aspect Înalta Curte va admite recursul în casație, va desființa în parte decizia și va dispune achitarea inculpatului în baza art. 396 alin. (5) C. pr. pen. rap. la art. 16 alin. (1) lit. b) teza I C. pr. pen., urmând să înlăture dispoziția de confiscare specială a sumei reținută de instanța de apel ca obținută prin săvârșirea acestei infracțiuni, măsura confiscării fiind menținută numai în limita sume de 42.844,76 RON.
Sub aspectul infracțiunii de folosirea funcției pentru favorizarea unor persoane, instanța de apel a reținut aceeași situație de fapt ca și tribunalul, respectiv că inculpatul A., în exercitarea atribuțiilor de serviciu ce îi reveneau în calitate de președinte, director-general și ordonator de credite al Casei de Asigurări de Sănătate Timiș, și în baza aceleiași rezoluții infracționale, a îndeplinit cincisprezece acte prin care a obținut prin intermediul S.C. B. S.R.L. și S.C. C. S.R.L., administrate și controlate, în fapt, de către el, sume în valoare cumulată de 42.844,76 de RON, constând în aprobarea de achiziții de produse și servicii de la cele două societăți, în aprobarea plății acestora, sau în aprobarea atât a achiziției cât și a plății.
Potrivit art. 301 alin. (1) C. pen. modificat prin pct. 1 din Legea nr. 193/2017, fapta de folosire a funcției pentru favorizarea unor persoane, constă în fapta funcționarului public care, în exercitarea atribuțiilor de serviciu, a îndeplinit un act prin care s-a obținut un folos patrimonial pentru sine, pentru soțul său, pentru o rudă ori un afin până la gradul II inclusiv.
Apărarea invocă pe calea recursului în casație împrejurarea că starea de fapt stabilită de instanța de apel (aceeași ca în rechizitoriu) nu se mai încadrează în prezent în tiparul infracțiunii, din conținutul constitutiv al acesteia fiind eliminată ipoteza producerii folosului patrimonial obținut prin fapta funcționarului public pentru o altă persoană din partea căreia făptuitorul beneficia de foloase de orice natură. S-a arătat faptul că inculpatul a fost acuzat că ar fi obținut foloase din partea S.C. B. S.R.L. și S.C. C. S.R.L., societăți care, la rândul lor, ar fi obținut anumite beneficii.
Înalta Curte constată că nu aceasta este fapta pentru care a fost condamnat inculpatul. În sarcina acestuia s-a reținut că a obținut, prin intermediul S.C. B. S.R.L. și S.C. C. S.R.L., care în realitate îi aparțineau, pe care în fapt le administra și le controla, suma de 42.844,76 de RON, care a reprezentat valoarea totală a achizițiilor de produse și servicii pe care le-a aprobat în calitatea sa de președinte, director general și ordonator de credite al Casei de Asigurări de Sănătate.
Așadar, în sarcina inculpatului nu s-a reținut că ar fi beneficiat de foloase de la cele două societăți comerciale de la care Casa de Asigurări de Sănătate Timiș a achiziționat produse și servicii, care la rândul lor au obținut foloase prin încheierea contractelor, ci pentru faptul că personal a obținut foloase patrimoniale în valoare cumulată de 42.844,76 de RON prin încheierea contractelor cu societăți care, în realitate, îi aparțineau, respectiv S.C. B. S.R.L. și S.C. C. S.R.L.
În consecință, Înalta Curte constată că, în cauză, sunt îndeplinite toate condițiile de tipicitate obiectivă, fapta imputată inculpatului (Î.C.C.J. Secția Penală, Decizia nr. 438/RC din 24 noiembrie 2020,deși tot pe alin. 1)
Referitor la acuzația de conflict de interese, inculpatul a susținut în principal că aceasta infracțiune a fost dezincriminată prin modificările legislative survenite. S-a susținut că pentru a realiza latura obiectivă a acestei infracțiuni inculpatul trebuia sa obțină un folos patrimonial direct pentru sine, or, în speță așa cum a rezultat din expertiza întocmită în cursul judecății, inculpatul nu a obținut niciun folos patrimonial în calitate de acționar la E.
Inculpatul s-a aflat în situația prevăzuta de art. 301 alin. (2) lit. b) C. pen., atunci când a inițiat expuneri de motive ori le-a susținut sau a participat la adoptarea lor, aflându-se în exercitarea unui drept recunoscut de lege, în calitatea lui de președinte al CJ Brăila.
Instanța de fond a constatat că fapta inculpatului B. care, în calitate de președinte al Consiliului Județean Brăila și de ordonator principal de credite, a întocmit și semnat expunerile de motive la proiectele de hotărâri privind aprobarea contribuției județului Brăila la dezvoltarea activității sportive la SC C. SA Brăila și la D., entități juridice la care avea calitatea de persoană afiliată, prin cele două societăți ale sale, F. și E., a adoptat și semnat hotărârile consiliului județean privind asocierea acestuia cu cele două entități sportive și a semnat contractele de asociere dintre Consiliul Județean Brăila și SC C. SA Brăila și la D., prin aceste activități obținând un folos patrimonial indirect, pentru sine, în suma de 1816790 RON, realizează conținutul constitutiv al infracțiunii de conflict de interese, prevăzută. de art. 2531 alin. (1) C. pen. vechi.
S-a reținut că inculpatul nu se găsește în situația invocată de el, cea prevăzută de art. 301 alin. (2) lit. b) teza I C. pen., întrucât textul nu sancționează activitatea prevăzută la alin. (1) doar atunci când subiectul activ s-a aflat în exercitarea unui drept recunoscut de lege, or, activitatea inculpatului nu a fost efectuată întocmai cu respectarea dispozițiilor legale în vigoare.
Astfel, exercitând atât demnitatea publică de președinte al unui consiliu județean cât și având calitatea de persoana afiliată la cele două entități sportive, prin cele două societăți comerciale F. și E., inculpatul avea obligația, conform textelor legale anterior citate, să anunțe la începutul ședinței de consiliu județean interesul personal pe care îl avea în acea problemă și eventual să se abțină de la exercitarea votului, condiții pe care inculpatul nu le-a respectat.
Se poate observa așadar că noul text al art. 301C. pen. modifică atât structura, cât și conținutul infracțiunii de conflict de interese sub aspectul întinderii incriminării. Așa cum chiar Curtea Constituțională a constatat în cuprinsul Deciziei nr. 412/2017, modificările aduse acestui text vizează sfera elementului material al laturii obiective al infracțiunii de conflict de interese, prin eliminarea din cuprinsul normei de la art. 301 alin. (1) din C. pen. a anumitor fapte ce intrau sub incidența dispozițiilor legale anterior menționate.
Astfel, forma anterioară a infracțiunii avea ca element material al laturii obiective fie îndeplinirea unui act, fie participarea la luarea unor decizii – acțiuni care trebuie să se săvârșească în exercitarea atribuțiilor de serviciu. Îndeplinirea unui act este o acțiune exclusiv personală a funcționarului public, în timp ce participarea la luarea unei decizii este, de regulă, un act colectiv, fiind incriminată în măsura în care prin aceasta se urmărește obținerea unui folos material.
Actele pe care le îndeplinește ori deciziile la care participă funcționarul public, în exercițiul atribuțiilor de serviciu, trebuie să fie acte administrative individuale sau colective, dar fără caracter normativ.
Noua formă a infracțiunii exclude din sfera tipicității obiective participarea la luarea unei decizii.
În speță, inculpatul B. a exercitat funcția de președinte al Consiliului Județean Brăila când s-a constatat încetarea de drept a acestei calități.
Din informațiile furnizate de ONRC și din datele existente la dosarul cauzei rezultă fără echivoc că inculpatul B. avea calitatea de acționar majoritar la SC E. SA Brăila. La rândul ei, această societate este acționar majoritar în cadrul SC F. SA Brăila
Prin incriminarea conflictului de interese, legiuitorul a dorit să protejeze credibilitatea funcționarilor publici sancționându-i pe cei care suprapun interesele personale peste cele ale instituției publice, încălcându-și obligația de probitate.
c). a treia cerință de ordin negativ este impusă de art. 301 alin. (2) noul C. pen. – obținerea folosului patrimonial să nu fie realizată în cazurile în care actul sau decizia se referă la a) emiterea, aprobarea sau adoptarea actelor normative; b) exercitarea unui drept recunoscut de lege sau în îndeplinirea unei obligații impuse de lege, cu respectarea condițiilor și limitelor prevăzute de aceasta.
Curtea opinează că și această condiție este îndeplinită întrucât pe de o parte, inculpatul nu a participat la adoptarea unui act normativ (act juridic emis de către o autoritate publică învestită cu competențe normative, după o anumită procedură și care cuprinde norme juridice general-obligatorii a căror aplicare poate fi adusă la îndeplinire și prin forța coercitivă a statului) iar, pe de altă parte, acesta nu se afla în ipoteza exercitării unui drept ori îndeplinirii unei obligații.
Inculpatul B. a susținut constant că a îndeplinit aceste acte în exercitarea unui drept prevăzut de lege. Este adevărat că prin această noțiune se au în vedere atât drepturile subiective, cât și prerogativele conferite de lege unei persoane. A iniția un proiect de hotărâre, a întocmi o expunere de motive pentru acel proiect, a-l susține și a vota pentru el pot constitui prerogativele conferite de lege unui președinte de consiliu județean. La fel de adevărat este însă și faptul că exercitarea acestor drepturi trebuie efectuată în limitele prevăzute de lege.
În ceea ce îl privește pe recurentul din prezenta cauză, Curtea de apel a reținut că inculpatul B. nu a acționat în aceste limite câtă vreme a uzat de pârghiile oferite de lege (statutul său) pentru a-și produce, indirect, un folos patrimonial.
Cât privește îndeplinirea unei obligații – Curtea nu a identificat vreun text de lege care să impună inculpatului obligația imperativă de a finanța activitatea unor cluburi sportive. Apreciem că aceasta era mai degrabă o posibilitate pe care Consiliul Județean, prin președintele său, o avea în funcție de multe variabile printre care, cea mai importantă era existența unor disponibilități bugetare.
Împrejurarea că hotărârile emise de CJ Brăila au fost rezultatul unei decizii colective și nu doar a inculpatului B. nu înlătură răspunderea acestuia pentru actele îndeplinite individual (întocmirea expunerilor de motive, semnarea contractelor de asociere).
Față de cele expuse mai sus, în ceea ce îl privește pe recurentul din prezenta cauză, Curtea de apel a reținut că nu se impune achitarea inculpatului B. pentru vreunul dintre temeiurile de drept invocate în apărare (art. 16 alin. (1) lit. b), c) sau d C. pr. pen.).
Prin incriminarea conflictului de interese, legiuitorul a urmărit să ocrotească relațiile sociale referitoare la buna desfășurare a activității funcționarului public, activitate care presupune o conduită corectă a celui care exercită o activitate în cadrul unei autorități publice, abținerea acestuia de la luarea unor decizii de natură să-i confere, direct sau indirect, un anumit avantaj patrimonial. Deși se consumă în momentul obținerii folosului patrimonial, infracțiunea de conflict de interese nu este una de prejudiciu întrucât în definiția ei nu este prevăzută o astfel de condiție de tipicitate.
În acest sens, însăși Curtea Constituțională a arătat în considerentele Deciziei nr. 2 din 15 ianuarie 2014 (M. Of. nr. 71 din 29 ianuarie 2014): “conflictul de interese nu poate presupune doar obținerea unor foloase materiale necuvenite, ci obținerea oricărui tip de folos, întrucât incriminarea nu urmărește sancționarea unor situații în care sunt încălcate normele legale care conferă temei și justificare obținerii unor foloase materiale, ci a situațiilor în care exercitarea imparțială a atribuțiilor de serviciu ale funcționarului public ar putea fi afectată.“
Infracțiunea de conflict de interese este prin urmare o infracțiune de pericol prin faptul că, urmare a săvârșirii unei asemenea infracțiuni, instituția publică este prejudiciată și, deși textul nu impune o asemenea condiție de tipicitate, se poate interpreta că legiuitorul a dorit să evite dificultățile de a proba existența unui prejudiciu instituției publice. Totodată, prin fapta comisă, se instaurează neîncrederea în obiectivitatea și imparțialitatea funcționarului public, existând suspiciunea de fraudă, se decredibilizează instituția din cauza incapacității ei de a selecta cu rigoare persoana funcționarului public, în care cetățeanul să aibă deplină încredere și să privească actele și deciziile sale fără îndoială și rezerve. De aceea, pentru realizarea elementului material al acestei infracțiuni nu este nevoie de producerea unei pagube, ci doar de obținerea unui folos patrimonial, pentru sine, pentru familie etc., folos care nici măcar nu trebuie să fie injust. Urmarea imediată a săvârșirii infracțiunii de conflict de interese constă în afectarea relațiilor de serviciu și crearea unei stări de pericol pentru îndeplinirea cu obiectivitate a atribuțiilor de serviciu în cadrul unei autorități publice, instituții publice sau altă persoană juridică de interes public. Starea de pericol se realizează prin îndeplinirea de către funcționarul public a unor acte care facilitează obținerea unui folos patrimonial pentru sine sau pentru o persoană cu care făptuitorul se află într-o relație specială prevăzută în textul legal.
Recurentul a apreciat că se impune realizarea unei noi analize a criteriilor care trebuie avute în vedere la aplicarea legii penale mai favorabile. În acest sens, s-au arătat următoarele:
– condițiile de incriminare sunt mult mai restrânse, rămânând sub aspectul laturii obiective doar îndeplinirea unui act de funcționarul public, prin care acesta a obținut un folos patrimonial pentru sine, soț sau rudă de gradul II. Prin prisma acestui criteriu, recurentul a apreciat că în mod greșit instanța de control judiciar și cea de fond au reținut că legea penală anterioară este mai favorabilă, întrucât actuala lege penală a stabilit fără echivoc și limitat condițiile incriminării doar pentru o singură activitate și nu pentru mai multe, ca în textele penale anterioare celui actual; numărul de cauze care înlătură sau exclud răspunderea penală a crescut în actuala reglementare față de textele din codurile penale anterioare, în sensul că se mai adaugă încă o cauză de nerăspundere penală, compatibilă cu reglementarea din art. 21 alin. (1) din C. pen., și anume art. 301 alin. (2) lit. b) din C. pen., în care se arată că nu operează răspunderea penală a funcționarului public dacă actul sau decizia se referă la “exercitarea unui drept recunoscut de lege sau îndeplinirea unei obligații impuse de lege, cu respectarea limitelor și condițiilor prevăzute de aceasta”. Această clauză de excludere a responsabilității penale este specifică și speței de față, pe care instanța de control judiciar în mod nejustificat a considerat-o inaplicabilă, pentru că a ales versiunea de aplicare a C. pen. din 1969;
Apărarea a arătat că prin aceleași “acte”, în opinia Parchetului, dar și a celor două instanțe, de fond și de apel, s-au săvârșit atât infracțiunea de abuz în serviciu, cât și cea de conflict de interese, însă au fost tratate penal diferit în sensul că acestea sunt legale la infracțiunea de abuz în serviciu și ilegale la infracțiunea de conflict de interese. În sensul acestei afirmații, recurentul a apreciat că au semnificație considerentele deciziei recurate, referitor la menținerea soluției de achitare pentru infracțiunea de abuz în serviciu și de respingere a apelului Parchetului, cu motivarea de la pag. 39 din decizie: “(…) în deplin acord cu prima instanță, Curtea apreciază că în privința celor doi inculpați nu sunt întrunite condițiile de tipicitate obiectivă ale infracțiunii de abuz în serviciu – nefiind identificată o omisiune de îndeplinire ori o îndeplinire defectuoasă a unui act prin încălcarea legii, de către funcționarul public.”
În acest mod este validată și soluția instanței de fond, din decizia recurată, astfel: “În concluzie, cu privire la acuzația de abuz în serviciu, prima instanță a reținut că actele îndeplinite de inculpatul B. în exercitarea atribuțiilor de serviciu, în calitate de președinte al Consiliului Județean Brăila și ca ordonator principal de credite s-au efectuat cu respectarea legii, finanțarea celor două entități sportive s-a făcut în baza contractelor de asociere probate prin hotărâri ale consiliului județean și cu respectarea dispozițiilor care reglementează finanțele publice, toate hotărârile de consiliu județean au fost luate de către toți consilierii județeni în plenul său și nu a fost identificată vreo dispoziție într-o lege, ordonanță de urgență, sau ordonanță a guvernului încălcată de acest inculpat”.
Criticile referitoare la faptul că actul de conduită ce a stat la baza conflictului de interese avea o natură legală deoarece instanțele au pronunțat soluții de achitare pentru infracțiunea de abuz în serviciu al cărei element material este reprezentat, de asemenea, de un act de serviciu sunt nefondate.
Astfel, potrivit situației de fapt stabilită cu titlu definitiv de către instanța de apel, inculpatul B. în calitate de președinte al Consiliului Județean Brăila, a inițiat, a susținut și argumentat, a supus votului hotărâri prin care cele două cluburi sportive, SC C. SA Brăila și D., primeau finanțări din partea instituției publice pe care acesta o conducea.
Analiza textelor de lege citate mai sus, cu privire la evoluția legislativă a incriminării conflictului de interese arată că orice decizie a funcționarului public luată chiar ca urmare a atribuțiilor ce îi revin potrivit funcției pe care o deține în acel moment și cu respectarea condițiilor de formă pentru actul exercitat, în urma căreia se obține un folos material, poate fi calificată ca infracțiune astfel că sub acest aspect nu va putea fi primită apărarea inculpatului în sensul că de vreme ce actele sale au fost considerate legale în conținutul infracțiunii de abuz în serviciu, ele nu puteau conduce la săvârșirea unei alte infracțiuni. Constatarea legalități operațiunilor contabile de angajare, lichidarea, ordonanțare și plata cheltuielilor instituțiilor publice, precum și organizarea, evidența și raportarea angajamentelor bugetare și legale nu afectează conținutul infracțiunii de conflict de interese deoarece astfel cum a reținut instanța de apel: Infracțiunea de folosire a funcției pentru favorizarea unor persoane, prevăzută de art. 301 în C. pen. actual are corespondent în infracțiunea veche prev. de art. 301C. pen., (anterior modificării prin Legea nr. 193/2017), dar și în vechiul C. pen., art. 2531, schimbările intervenite în modul de formulare a textului de incriminare nefiind de natura a modifica, în vreun fel conținutul constitutiv al infracțiunii, de esența faptei fiind existența unui interes de natură patrimonială din partea unui funcționar public, care îi influențează acestuia imparțialitatea în îndeplinirea atribuțiunilor conferite de legi.
Contrar celor susținute de apărare, în cazul abuzului în serviciu se incriminează încălcarea îndatoririlor de serviciu, condițiile și forma de exercitare sunt contrare legii (prevalează în incriminare faptul că actul însuși este nelegal), iar în cazul conflictului de interese se incriminează folosirea în interes personal a îndatoririlor de serviciu prevăzute de lege, folosirea îndatoririlor în forma permisă de lege, dar contrar scopului prevăzut de lege (prevalează în incriminare sursa actului care este un interes personal și nu exercitarea funcției publice).
Sursa ilicitului penal în cazul abuzului în serviciu este caracterul nelegal al actului de conduită, faptul că este contrar legii (sursa ilicitului provine/ia naștere doar din actul de conduită, din contrarietatea acestuia cu atribuțiile de serviciu prevăzute de lege sau cu forma prevăzută de lege), pe câtă vreme în cazul conflictului de interese sursa ilicitului ia naștere din folosirea atribuțiilor prevăzute de lege pentru funcția publică respectivă și din folosirea formei prevăzute de lege pentru exercită atribuțiilor respective, în interes personal. Infracțiunea de conflict de interese nu presupune îndeplinirea defectuoasă a unui act, ci îndeplinirea unei atribuții de serviciu, conferite de lege cu încălcarea condițiilor de obiectivitate.
Apărarea a invocat o interpretare contrară paragrafului 82 din Decizia CCR nr. 405/2016. Paragraful 82 din Decizia CCR nr. 405/2016, invocat de apărare are următorul conținut
În continuare, în ceea ce privește critica potrivit căreia termenul “act” folosit în cuprinsul textului de lege criticat este lipsit de previzibilitate și claritate, Curtea apreciază că aceasta nu poate fi reținută. Astfel, referitor la termenul “act”, Curtea observă că doctrina este unanimă în a considera că acesta este folosit în cadrul infracțiunii în cauză în înțelesul de operație care trebuie efectuată de funcționar (sau alt salariat) potrivit solicitării făcute de o persoană și conform atribuțiilor sale de serviciu. Solicitarea adresată serviciului respectiv poate privi constatarea unui act juridic ori întocmirea sau confirmarea unui înscris privind un act juridic ori efectuarea unei constatări cu efecte juridice sau executarea unei hotărâri și alte operații date în competența unui serviciu. Astfel, noțiunea de “act” din cadrul dispoziției criticate se circumscrie sferei atribuțiilor de serviciu/îndatoririlor pe care funcționarul public, în accepțiunea art. 175 din C. pen., le are potrivit legii, în accepțiunea dată de instanța de contencios constituțional .
Curtea apreciază că nu poate fi reținută nici critica potrivit căreia în cuprinsul dispozițiilor art. 297 din C. pen. nu se menționează dacă “actul” care trebuie îndeplinit se circumscrie unui act licit sau ilicit. Curtea constată că, astfel cum s-a arătat anterior, “actul” la care face referire textul de lege criticat se circumscrie sferei atribuțiilor de serviciu pe care funcționarul public le are. Astfel, situația premisă este cea a obligației îndeplinirii unui act licit, atribuția de serviciu/îndatorirea pe care funcționarul public o are în sarcina sa neputând fi caracterizată decât prin liceitate. Situația premisă în structura infracțiunii de abuz în serviciu contra intereselor persoanelor constă în prealabila existență a unui serviciu având competența de a efectua acte de felul aceluia care ocazionează săvârșirea abuzului. În cadrul acestui serviciu care constituie situația premisă își exercită atribuțiile funcționarul care comite abuzul.
Interpretarea instanței de apel nu contravine deciziei Curții Constituționale. De exemplu, achitarea pentru infracțiunea de abuz în serviciu nu va produce efecte asupra infracțiunii de conflict de interese atunci când abuzul vizează participarea la decizia colectivă și actele încheiate ulterior acesteia, iar condamnarea pentru infracțiunea de conflict de interese doar actele de conduita proprii inculpatului anterioare deciziei colective.
Faptul că Hotărârile Consiliului Județean Brăila de finanțare a celor două entități sportive au respectat condițiile de legalitate, în considerarea competenței pe care legea o conferă acestei entități, iar actele întocmite de inculpatul B. intra în sfera atribuțiunilor de serviciu nu înlătură infracțiunea de conflict de interese. Aceste considerații nu exclud infracțiunea de conflict de interese având în vedere că elementele de tipicitate nu se referă nici la excluderea din sfera competențelor legale a actului de conduită imputat și nici strict la acordarea finanțării de către Consiliul Județean, ci la modul în care a fost determinată conduita consiliului județean, prin actul inculpatului și în favoarea acestuia.
În ceea ce privește existența unui act permis de lege, în acord cu instanța de fond și cea de apel, se reține că nu există o dispoziție legală care să-l fi obligat pe inculpat să acționeze în sensul sesizării Consiliului Județean. Astfel cum a reținut instanța de apel, în exercitarea conduitei sale inculpatul a avut posibilitatea de a alege dacă să inițieze acele hotărâri sau nu, astfel că doar acestea pot face parte din conflictul de interese nu și conduita ulterioară de participare la luarea unei decizii, respectiv punere în aplicare a deciziilor Consiliului Județean.
Analiza textelor de lege mai sus evocate, în considerentele instanței de apel, impune concluzia potrivit căreia în cazul în care actul funcționarului public, prin care s-a obținut un folos patrimonial pentru sine, a fost emis în îndeplinirea unei obligații impuse de lege, cu respectarea condițiilor și limitelor prevăzute de aceasta, fapta este una justificată, în sensul art. 21 alin. (1) C. pen., dispozițiile art. 301 alin. (1) C. pen. care incriminează folosirea funcției pentru favorizarea unei persoane nefiind aplicabile.
Altfel spus, atunci când actul este obligatoriu pentru funcționarul public competent a-l emite, fiind impus de o normă juridică, funcționarul public nu face altceva decât să îndeplinească o obligație impusă de lege, așa încât, dacă la emiterea actului sunt respectate condițiile și limitele prevăzute de acea lege, fapta sa nu mai constituie infracțiune. Nu aceasta este situația din speță, inculpatul putând să aleagă dacă să solicite sau nu susținerea financiară a celor două cluburi sportive.
Astfel nu orice omisiune de a proceda în acest sens atrage răspunderea penală. Este cazul omisiunii funcționarului public de a se abține de la îndeplinirea unui act pentru sine prin care nu s-a urmărit obținerea unui folos patrimonial ori cazul omisiunii de a se abține de la îndeplinirea unui act emis în cadrul unei proceduri nesusceptibile, nici măcar aparent, de a avea caracter favorizant ori chiar susceptibile de un astfel de caracter, folosul urmărit este nepatrimonial. Nu în toate situațiile în care funcționarul public îndeplinește un astfel de act acesta își folosește funcția pentru favorizarea unei persoane. O astfel de procedură favorizantă este exclusă în ipoteza în care funcționarul public (mai exact autoritatea/instituția publică în reprezentarea căreia funcționarul are competența de a emite actul) nu are un drept de apreciere asupra posibilității de a emite sau nu actul sau decizia sau asupra condițiilor și limitelor în care o poate face. Când nu este la latitudinea autorității/instituției publice să emită sau nu actul sau decizia și nici să stabilească limitele și condițiile în care să emită un astfel de act sau decizie, toate aceste elemente fiind impuse de lege, îndeplinirea actului în forma și conținutul impus de norma legală devine imperativă, iar procedura (ea însăși prevăzută de norma legală) nu mai poate fi catalogată ca favorizantă. Într-o astfel de ipoteză, orice funcționar competent să emită actul din cadrul autorității/instituției publice respective ar avea aceeași obligație de a emite actul sau decizia, în aceleași condiții și limite.
Nu aceasta este situația de fapt din speța de față, curtea de apel reținând următoarele: Curtea opinează că și această condiție este îndeplinită întrucât pe de o parte, inculpatul nu a participat la adoptarea unui act normativ (act juridic emis de către o autoritate publică învestită cu competențe normative, după o anumită procedură și care cuprinde norme juridice general-obligatorii a căror aplicare poate fi adusă la îndeplinire și prin forța coercitivă a statului) iar pe de altă parte acesta nu se afla în ipoteza exercitării unui drept ori îndeplinirii unei obligații.
Inculpatul B. a susținut constant că a îndeplinit aceste acte în exercitarea unui drept prevăzut de lege. Este adevărat că prin această noțiune se au în vedere atât drepturile subiective, cât și prerogativele conferite de lege unei persoane. A iniția un proiect de hotărâre, a întocmi o expunere de motive pentru acel proiect, a-l susține și a vota pentru el pot constitui prerogativele conferite de lege unui președinte de consiliu județean. La fel de adevărat este însă și faptul că exercitarea acestor drepturi trebuie efectuată în limitele prevăzute de lege.
Inculpatul B. nu a acționat în aceste limite câtă vreme a uzat de pârghiile oferite de lege (statutul său) pentru a-și produce (…) un folos patrimonial.
Cât privește îndeplinirea unei obligații – Curtea nu a identificat vreun text de lege care să impună inculpatului obligația imperativă de a finanța activitatea unor cluburi sportive. Apreciem că aceasta era mai degrabă o posibilitate pe care Consiliul Județean, prin președintele său, o avea în funcție de multe variabile printre care, cea mai importantă era existența unor disponibilități bugetare.
Împrejurarea că hotărârile emise de CJ Brăila au fost rezultatul unei decizii colective și nu doar a inculpatului B. nu înlătură răspunderea acestuia pentru actele îndeplinite individual (întocmirea expunerilor de motive (…).
Din cele ce preced, rezultă că inculpatul a depășit o conduită obligatorie prin sesizarea Consiliului Județean, condițiile și limitele prevăzute de normele legale nu impuneau conduita respectivă și lăsau actul de conduită la aprecierea inculpatului.
În ceea ce privește conținutul actului de conduită imputat și, respectiv concordanța cu elementele de tipicitate, din examinarea celor reținute de instanța de apel rezultă că a fost analizată conduita inculpatului vizând decizia colectivă, iar actele reținute pentru condamnare exced acestei conduite și au în vedere acte proprii anterioare deciziei colective.
Recursul în casație nu poate conduce la o soluție de achitare atunci când, deși unele dintre actele de executare nu mai sunt în sfera ilicitului penal, instanța de apel a reținut în acuzația care a condus la condamnare, astfel cum este cazul în speța prezentă, și acte care rămân în continuare incriminate. S-a apreciat astfel de către instanța de apel că inculpatul B. a săvârșit infracțiunea de conflict de interese întrucât a realizat, cu forma de vinovăție cerută de lege (intenția), ambele variante normative ale elementului material al laturii obiective a infracțiunii de conflict de interese/folosirea funcției pentru favorizarea unor persoane:
– îndeplinirea unui act (care cuprinde atât întocmirea/confirmarea unui act juridic, cât și efectuarea unei acțiuni care se circumscrie sferei atribuțiilor de serviciu/îndatoririlor funcționarului public și este distinctă de noțiunea de act administrativ):
– a inițiat toate proiectele de hotărâri pentru finanțarea celor două cluburi sportive;
– a întocmit expunerile de motive (motivând necesitatea adoptării proiectului de hotărâre).
S-a apreciat astfel că inculpatul B. a săvârșit infracțiunea de conflict de interese întrucât a realizat, cu forma de vinovăție cerută de lege (intenția), ambele variante normative ale elementului material al laturii obiective a infracțiunii de conflict de interese/folosirea funcției pentru favorizarea unor persoane:
– îndeplinirea unui act (care cuprinde atât întocmirea/confirmarea unui act juridic, cât și efectuarea unei acțiuni care se circumscrie sferei atribuțiilor de serviciu/îndatoririlor funcționarului public și este distinctă de noțiunea de act administrativ):
– a inițiat toate proiectele de hotărâri pentru finanțarea celor două cluburi sportive;
– a întocmit expunerile de motive (motivând necesitatea adoptării proiectului de hotărâre).
Din cele reținute de instanța de apel rezultă că sunt întrunite în cauză și cerințele elementului material existând o concordanță cu elementele de tipicitate.
a. actul îndeplinit/decizia la care a participat funcționarul public să intre în sfera atribuțiilor sale de serviciu, ceea ce înseamnă că îndeplinirea actului sau participarea la luarea deciziei intră în competențele funcției – textele de lege enunțate anterior confirmă că inculpatul B. a acționat în cadrul atribuțiilor sale de serviciu;
b. actul îndeplinit/decizia la care a contribuit făptuitorul să determine obținerea unui folos patrimonial pentru sine întrucât, prin finanțarea obținută din partea CJ Brăila, cele două cluburi sportive precum și societățile acționare au fost scutite de un efort financiar – prin actele inculpatului acestea obținând un folos patrimonial precum și folosința gratuită a unui autoturism.
Chiar dacă sub aspectul atribuțiilor de serviciu inculpatul a acționat în limita prevederilor legale, nu poate fi înlăturat faptul că acesta a folosit instituția publică și fondurile de care dispunea pentru a procura un folos patrimonial unor cluburi sportive și propriei persoane în calitatea de acționar majoritar la o societate comercială.
Prin folos patrimonial se înțelege orice avantaj patrimonial (bunuri, împrumuturi, premii, amânarea unor datorii, folosirea gratuită a unor bunuri, prestării de servicii gratuite, etc.). Instanța de apel a reținut și că faptul că în noua reglementare a fost eliminată sintagma referitoare la modul în care poate fi obținut folosul material – “direct sau indirect” – nu are nicio relevanță ba dimpotrivă, extinde sfera modalităților în care poate fi obținut acest folos.
Chiar dacă instanța de apel se referă și la încheierea propriu zisă a contractelor sau participarea la luarea unei decizii, excluderea acestora din sfera ilicitului penal nu produce efecte asupra existenței infracțiunii având în vedere toate celelalte elemente de fapt (inițierea proiectelor, întocmirea expunerii de motive) reținute de instanța de apel. Nu este rolul instanței de recurs în casație să analizeze consistența tuturor argumentelor instanței de apel, ci doar să verifice dacă din considerentele deciziei recurate a rezultat corespondența actului de conduită imputat cu elementele de tipicitate decurgând dintr-o lege în vigoare care nu a fost astfel modificată încât să afecteze chiar conținutul acestora, în sensul înlăturării lor. O dezincriminare parțială nu conduce la achitarea întregii conduite atunci când actul reținut în acuzație cuprinde și elemente care continuă să fie incriminate.
Termenul de act este folosit în descrierea faptei de conflict de interese în sensul de operație care trebuie efectuată de funcționarul public, conform atribuțiilor acestuia de serviciu și poate consta, spre exemplu, în întocmirea unui înscris, în elaborarea unor acte juridice, în efectuarea unei constatări cu efecte juridice sau a altor activități date în competența unui serviciu al persoanei juridice de drept public.
Spre deosebire de îndeplinirea unui act care este acțiunea exclusiv personală a funcționarului public, participarea la luarea unei decizii semnifică îndeplinirea unei atribuții de serviciu în situația în care decizia nu aparține în totalitate funcționarului, ci aceasta trebuie luată, în colectiv, de mai multe persoane (spre exemplu, o comisie sau un consiliu de administrație).
Curtea de Apel a considerat că împrejurarea că hotărârile emise de CJ Brăila au fost rezultatul unei decizii colective și nu doar a inculpatului B. nu înlătură răspunderea acestuia pentru actele îndeplinite individual (întocmirea expunerilor de motive, semnarea contractelor de asociere).
În acord cu cele expuse mai sus și care se regăsesc în decizia recurată, în opinie majoritară, se consideră nefondate criticile formulate în recurs în casație.
Față de cele arătate și în raport de situația de fapt reținută de instanța de apel, în opinie majoritară, apreciază că fapta pentru care s-a dispus condamnarea inculpatului întrunește elementele de tipicitate prevăzute de norma de incriminare. În mod concret, instanța de apel a reținut că inculpatul B. a inițiat toate proiectele de hotărâri pentru finanțarea celor două cluburi sportive, a întocmit expunerile de motive, argumentând necesitatea adoptării lor și a sesizat Consiliul, astfel încât cele două cluburi sportive au primit finanțare de la Consiliul Județean.
Instanța de apel a stabilit că inculpatul avea interes personal de natură patrimonială în problema finanțării celor două cluburi sportive. Prin incriminarea faptei de conflict de interese, legiuitorul a urmărit să ocrotească relațiile sociale referitoare la buna desfășurare a activității de către un funcționar public activitate care presupune o comportare corectă a celui care exercită o activitate în cadrul unei autorități publice; relațiile sociale cu privire la corectitudinea funcționarului public în îndeplinirea atribuțiilor de serviciu presupune și abținerea acestuia de la luarea oricărei decizii de natură să-i confere un anumit avantaj material.
Dispozițiile legale aplicate de inculpat nu vizează drepturi incidente în cazul fiecărei persoane, ci au în vedere o puternică componentă de apreciere subiectivă vizând luarea hotărârii persoanele a inculpatului de a adopta sau nu conduita respectivă și anume dacă să sesizeze sau nu Consiliul. Prin urmare, se poate spune că emiterea respectivelor dispoziții s-a realizat în cadrul unei proceduri favorizante, inculpatul fiind în situația de a aplica discreționar sau selectiv aceste dispoziții. Inculpatul nu a avut o atitudine pasivă, ci dimpotrivă a contribuit la adoptarea actului prin care el a obținut un folos patrimonial, existând un act de înlesnire a acestuia, prin sesizarea Consiliului Județean. În speță nu au fost acceptate pasiv beneficii patrimoniale, ci a fost determinată de către inculpat acordarea acestora prin intermediul Consiliului Județean.
Referitor la infracțiunea pentru care a fost condamnat, folosul patrimonial, respectiv profitul, nu se obține prin participarea la circuitul economic, componentă cu un puternic caracter aleatoriu, ci prin semnarea actelor de sesizare a Consiliului județean, care a fost folosit ca un instrument de către inculpat. Faptul că inculpatul a semnat actele anterioare sesizării Consiliului Județean reprezintă deci declanșarea procesului cauzal respectiv astfel încât prin semnarea actelor să se producă un folos patrimonial către sine.
În acord cu instanța de apel, în opinie majoritară, apreciază că inculpatul, deși sub aspectul atribuțiilor de serviciu a acționat în limita prevederilor legale, a folosit instituția publică și fondurile de care dispunea pentru a procura un folos patrimonial unor cluburi sportive și propriei persoane în calitatea de acționar majoritar la o societate comercială.
Ca atare, inculpatul B. a fost condamnat pentru fapta proprie și nu pentru deciziile Consiliului Județean Brăila.
Având în vedere situația de fapt reținută în cauză, corespondența și susținerea acesteia de probatoriul administrat, Înalta Curte, în opinie majoritară, apreciază că fapta recurentului inculpat, în modalitatea în care a fost săvârșită, nu a fost dezincriminată, motiv pentru care va respinge recursul în casație formulat de inculpatul B. (Î.C.C.J. Secția Penală,Decizia nr. 63/RC din 18 februarie 2020).
Ne apropiem de cirsumstanțierea limitei răspunderii penale.
Normal că pentru o faptă proprie, întotdeauna sub aspectul atribuțiilor de serviciuse acționează în limita prevederilor legale, – aceasta duce și la critica motivării deciziei Problema nu e de vreo dezincriminare.
CÂND EXERCITAREA UNUI DREPT RECUNOSCUT DE LEGE SAU ÎN ÎNDEPLINIREA UNEI OBLIGAȚII IMPUSE DE LEGE, CU RESPECTAREA CONDIȚIILOR ȘI LIMITELOR PREVĂZUTE DE ACEASTA exonerează de rărpundere?
De fapt, când RESPECTAREA CONDIȚIILOR ȘI LIMITELOR PREVĂZUTE DE lege ar exonera? După ei, „pentru a procura un folos patrimonial” ar fi suficient. La o citire a textului așa ar fi!
Atunci incriminarea este suficientă: existența folosului. E logic.
Dar legiuitorul a adăugat textul lit. b) cu un sens juridic. Ca textul să fie aplicabil !
Ce a vrut legiuitorul, cum trebuie să se aplice ?
În concluzie, are aplicabilitate art.301 alin. (2) lit. b) când este exclusă reținerea art. 297 C. pen. sau a art. 12 din Legea nr. 78/2000.
Este exclusă exonerarea de pedeapsă prin aplicarea art.301 alin.(2) lit. b) C. pen. fapta funcționarului public care, în exercitarea atribuțiilor de serviciu, nu îndeplinește un act sau îl îndeplinește în mod defectuos și prin aceasta cauzează o pagubă ori o vătămare a drepturilor sau intereselor legitime ale unei persoane fizice sau ale unei persoane juridice sau dacă faptele sunt săvârșite în scopul obținerii pentru sine sau pentru altul de bani, bunuri ori alte foloase necuvenite: efectuarea de operațiuni financiare, ca acte de comerț, incompatibile cu funcția, atribuția sau însărcinarea pe care o îndeplinește o persoană (teza I) ori încheierea de tranzacții financiare, utilizând informațiile obținute în virtutea funcției, atribuției sau însărcinării sale (teza a II-a).Este inaplicabil lit. b) dacă fapta funcționarului public care, în exercitarea atribuțiilor de serviciu, îngrădește exercitarea unui drept al unei persoane ori creează pentru aceasta o situație de inferioritate pe temei de rasă, naționalitate, origine etnică, limbă, religie, sex, orientare sexuală, apartenență politică, avere, vârstă, dizabilitate, boală cronică necontagioasă sau infecție HIV/SIDA. Este exclusă exonerarea de pedeapsă prin aplicarea art.301 alin.(2) lit.b) C. pen. dacă există orice folos patrimonial. Just sau injust. Dacă activitatea din mediul privat nu este în legătură directă sau indirectă cu atribuțiile exercitate ca și funcționar public cu statut special potrivit fișei postului etc.
Este vorba , așadar, de situațiile în care exercitarea imparțială a atribuțiilor de serviciu ale funcționarului public ar putea fi afectată, cu încălcarea obligației de probitate.
Nu constituie infracțiune fapta prevăzută de legea penală, dacă există vreuna dintre cauzele justificative prevăzute de lege.
Este justificată fapta prevăzută de legea penală constând în exercitarea unui drept recunoscut de lege sau în îndeplinirea unei obligații impuse de lege, cu respectarea condițiilor și limitelor prevăzute de aceasta. Este de asemenea justificată fapta prevăzută de legea penală constând în îndeplinirea unei obligații impuse de autoritatea competentă, în forma prevăzută de lege, dacă aceasta nu este în mod vădit ilegală. Exercitarea unui drept și îndeplinirea unei obligații are aceeași sferă de cuprindere ca și „ordinul sau autorizarea legii și comanda autorității legitime” consacrată de codul penal din 1936, reprezentând însă o formulare modernă a acestei cauze justificative, pentru care a optat majoritatea legislațiilor (art.20 pct.7 C. pen. spaniol, art.51 C. pen. italian, art.36 C. pen. portughez etc.). (Expunerea de motive; Dorin Ciuncan. com)
Este în stare de necesitate persoana care săvârșește fapta pentru a salva de la un pericol imediat și care nu putea fi înlăturat altfel viața, integritatea corporală sau sănătatea sa ori a altei persoane sau un bun important al său ori al altei persoane sau un interes general, dacă urmările faptei nu sunt vădit mai grave decât cele care s-ar fi putut produce în cazul în care pericolul nu era înlăturat.
Se exclude răspunderea penală în sensul art. 21 alin. (1) C. pen. , este justificată fapta prevăzută de legea penală constând în exercitarea unui drept recunoscut de lege sau în îndeplinirea unei obligații impuse de lege, cu respectarea condițiilor și limitelor prevăzute de aceasta. Este de asemenea justificată fapta prevăzută de legea penală constând în îndeplinirea unei obligații impuse de autoritatea competentă, în forma prevăzută de lege, dacă aceasta nu este în mod vădit ilegală.
Atât timp cât există art. 21 C. pen. , formularea lit. b) a alin. 2 din art. 301 C. pen. este redundantă.
Dispoziția din art. 21 NCP nu are echivalent în vreun text din partea generală a Codului penal din 196958, însă își găsește precedent (parțial) în sistemul de drept penal român mai vechi (Codul penal din 1936, Codul penal din 1864). Legiuitorul penal autohton din 1968 a apreciat că evidența împrejurării potrivit căreia o faptă permisă sau impusă de lege ori ordonată legal de autoritatea ierarhic superioară nu poate constitui infracțiune în aceste condiții (chiar dacă, în afara lor, ea corespunde unei norme de incriminare) se impunea de la sine, în mod firesc, cu o asemenea putere încât nu mai era necesară reglementarea sa expresă. Rezolvările teoretice/practice oscilau, în asemenea ipoteze, între a considera fie că fapta concret săvârșită nu era prevăzută în legea penală, fie că îi lipsea pericolul social concret. (Tudorel Toader ș. a. , Noul Cod Penal, Hamangiu, 2014).
Exercitarea unui drept și îndeplinirea unei obligații are aceeași sferă de cuprindere ca și “ordinul sau autorizarea legii și comanda autorității legitime” consacrată de Codul penal din 1936, reprezentând însă o formulare modernă a acestei cauze justificative, pentru care a optat majoritatea legislațiilor (art. 20 pct. 7 C. pen. spaniol, art. 51 C. pen. italian, art. 36 C. pen. portughez etc.). (Puscasu Voicu Ionel, Cristinel Ghigheci Codul penal adnotat. Vol. 1 – Partea Generala , Universul Juridic, 2021). În dreptul roman, executarea legii înlătura răspunderea penală, juris executio non habet injuriam, ordinul autorității apără de pedeapsă. În dreptul roman, inferiorul nu era însă apărat de pedeapsă, atunci când ilegalitatea ordinului rezulta din gravitatea faptului, atrocitatem facinoris. Ceea ce legea permite sau ordonă, încetează de a mai fi ilicit ( V. Dongoroz, Drept penal, București, 1939, p. 465). Ilegalitatea actului să nu fie vădită.
În codul din 17 martie 1936, Art. 137 reglementa Ordinul legii și comanda autorității legitime drept cauze justificative (Ionescu-Dolj, Originea textului, Traian Pop, Comentare, în „Codul penal Carol II adnotat”, de C. Rătescu ș. a., vol I, Partea generală, Socec, 1937, pp. 342-345
Nu se socotește infracțiune: faptul impus sau autorizat de lege, dacă este executat în condițiile ei, precum și faptul care a fost săvârșit de organul competent, în virtutea unui ordin de serviciu, dacă acel ordin este dat, în formele legale, de autoritatea competentă și dacă nu are caracter vădit ilegal.
Când executarea unui ordin de serviciu constituie o infracțiune, șeful sau superiorul care a dat ordinul se pedepsește ca autor al acelei infracțiuni împreună cu acela care a executat ordinul.
Acela care a executat ordinul este scutit de pedeapsă, în caz când nu a avut posibilitatea să aprecieze legalitatea ordinului.
BIBLIOGRAFIE
– Ionescu-Dolj, Originea textului, Traian Pop, Comentare, în „Codul penal Carol II adnotat”, de C. Rătescu ș. a., vol I, Partea generală, Socec, 1937, pp. 342-345
– Siserman Viorel, Ordinul legii și al autorității legitime, în R.D.P. nr. 2/2004, p. 95;
– Tudorel Toader ș. a. , Noul Cod Penal, Hamangiu, 2014
-Becker Steven W.,De la Breisach la Roma: ordinul autorității legitime și tu quoque în era post-Nurnberg, în C.D.P. nr. 4/2006, p. 22;
-Jurcă Ilie-Virgil, Folosirea legitimă a forței sau a armelor de foc, în R.D.P. nr. 3/2005, p. 81;
-Jurcă Virgil, Ordinul legii și al autorității legitime, în R.D.P. nr. 3/2003, p. 65.
-Lascu Ioan, Cauzele justificative și cauzele de neimputabilitate în Noul Cod penal, în R.D.P. nr. 3/2011, p. 71;
-Niculeanu Costel, Exercitarea unui drept sau îndeplinirea unei obligații – cauză justificativă în prevederile noului Cod penal, în Dreptul nr. 11/2011, p. 92;
-Pașca Viorel, Ordinul legii. Reflecții, în R.D.P. nr. 2/2004, p. 27;
-Pitulescu Ion, Ordinul legii și comanda autorității legitime – cauze justificative în noua legislație penală, în Dreptul nr. 4/2005, p. 146;
-Roman Alexandru,Unele considerații referitoare la cauza justificativă a îndeplinirii unei obligații, în Dreptul nr. 6/2015, p. 160;
V. Dongoroz, Drept penal, București, 1939, p. 465
-Zlati George, Problematica violenței exercitate într-un joc sportiv. Posibilitatea imputării faptei prevăzute de norma penală, în C.D.P. nr. 2/2010, p. 84;
-Zlati George, Problematica violenței exercitate într-un joc sportiv (II). Răspunderea penală a participanților la jocul sportiv, în C.D.P. nr. 3/2011, p. 76;
Ordonanța a fost modificată prin Legea nr. 503/2002 pentru aprobarea Ordonanței de urgenta a Guvernului nr. 43/2002 privind Parchetul National Anticorupție (M. Of. nr. 523 din 18 iulie 2002) . Ea a fost modificată prin: Legea nr. 161/2003 privind unele masuri pentru asigurarea transparentei in exercitarea demnităților publice, a funcțiilor publice si in mediul de afaceri, prevenirea și sancționarea corupției (M. Of. nr. 279 din 21 aprilie 2003) ; Ordonanța de urgență nr. 102/2003 pentru modificarea Ordonanței de urgență a Guvernului nr. 43/2002 privind Parchetul Național Anticorupție (M. Of. nr. 747 din 26 octombrie 2003) ; Legea nr. 26/2004 privind aprobarea Ordonanței de urgență a Guvernului nr. 102/2003 pentru modificarea Ordonanței de urgență a Guvernului nr. 43/2002 privind Parchetul Național Anticorupție (M. Of. nr. 222 din 15 martie 2004); Ordonanța de urgență nr. 24/2004 privind creșterea transparenței în exercitarea demnităților publice și a funcțiilor publice, precum și intensificarea măsurilor de prevenire și combatere a corupției (M. Of. nr. 365 din 27 aprilie 2004); Ordonanța de urgență nr. 103/2004 pentru modificarea Ordonanței de urgență a Guvernului nr. 43/2002 privind Parchetul Național Anticorupție (M. Of. nr. 1097 din 24 noiembrie 2004); Ordonanța de urgență nr. 103/2004 pentru modificarea Ordonanței de urgență a Guvernului nr. 43/2002 privind Parchetul Național Anticorupție (M. Of. nr. 1097 din 24 noiembrie 2004); Legea nr. 247/2005 privind reforma în domeniile proprietății și justiției, precum și unele măsuri adiacente (M. Of. nr. 653 din 22 iulie 2005); Ordonanța de urgență nr. 120/2005 privind operaționalizarea Direcției generale anticorupție din cadrul Ministerului Administrației și Internelor (M. Of. nr. 809 din 06 septembrie 2005); Ordonanța de urgență nr. 134/2005 pentru modificarea și completarea Ordonanței de urgență a Guvernului nr. 43/2002 privind Parchetul Național Anticorupție (M. Of. nr. 899 din 7 octombrie 2005); Legea nr. 383/2005 pentru aprobarea Ordonanței de urgență a Guvernului nr. 120/2005 privind operaționalizarea Direcției generale anticorupție din cadrul Ministerului Administrației și Internelor (M. Of. nr. 1159 din 21 decembrie 2005); Legea nr. 54/2006 privind aprobarea Ordonanței de urgență a Guvernului nr. 134/2005 pentru modificarea și completarea Ordonanței de urgență a Guvernului nr. 43/2002 privind Parchetul Național Anticorupție (M. Of. nr. 226 din 13 martie 2006); Ordonanța de urgență nr. 27/2006 privind salarizarea și alte drepturi ale judecătorilor, procurorilor și altor categorii de personal din sistemul justiției (M. Of. nr. 314 din 7 aprilie 2006); Legea nr. 356/2006 pentru modificarea și completarea Codului de procedură penală, precum și pentru modificarea altor legi (M. Of. nr. 677 din 07 august 2006); Ordonanța de urgență nr. 60/2006 pentru modificarea și completarea Codului de procedură penală, precum și pentru modificarea altor legi (M. Of. nr. 764 din 7 septembrie 2006); Ordonanța de urgență nr. 63/2013 pentru modificarea art. 13 alin. (12) din Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 43/2002 privind Direcția Națională Anticorupție (M. Of. nr. 377 din 26 iunie 2013); Legea nr. 187/2012 pentru punerea în aplicare a Legii nr. 286/2009 privind Codul penal (M. Of. nr. 757 din 12 noiembrie 2012); Legea nr. 255/2013 pentru punerea în aplicare a Legii nr. 135/2010 privind Codul de procedură penală și pentru modificarea și completarea unor acte normative care cuprind dispoziții procesual penale (M. Of. nr. 515 din 14 august 2013) .
V și Regulament din 2004 privind organizarea și desfășurarea concursului sau examenului pentru ocuparea funcției de manager economic și a altor funcții vacante din Departamentul economico-financiar și administrativ al Parchetului Național Anticorupție (M. Of. nr. 1170 din 10 decembrie 2004), Hotărârea nr. 655/2006 privind suplimentarea numărului de posturi la Direcția Națională Anticorupție din cadrul P.Î.C.C.J. (M. Of. nr. 468 din 30-mai-2006) Decizia 365/2009 referitoare la excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 223 alin. (1) lit. a)-d) din Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 43/2002 privind Direcția Națională Anticorupție și a dispozițiilor art. 201 alin. (1) lit. a)-d) din Legea nr. 508/2004 privind înființarea, organizarea și funcționarea în cadrul Ministerului Public a Direcției de Investigare a Infracțiunilor de Criminalitate Organizată și Terorism (M. Of. nr. 237 din 09 aprilie 2009), Curtea Constituțională, Decizia nr. 365/2009 referitoare la excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 22^3 alin. (1) lit. a)-d) din Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 43/2002 privind Direcția Națională Anticorupție și a dispozițiilor art. 201 alin. (1) lit. a)-d) din Legea nr. 508/2004 privind înființarea, organizarea și funcționarea în cadrul Ministerului Public a Direcției de Investigare a Infracțiunilor de Criminalitate Organizată și Terorism (M. Of. nr. 237 din 9 aprilie 2009), Decizia nr. 26/2021 referitoare la recursul în interesul legii privind interpretarea și aplicarea unitară a dispozițiilor art. 13 alin. (1) lit. a) din Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 43/2002 privind Direcția Națională Anticorupție (M. Of. nr. 142 din 11 februarie 2022), Decizia nr. 231/2021 referitoare la excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 13 alin. (5) din Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 43/2002 privind Direcția Națională Anticorupție și ale art. 367 alin. (9) din Codul de procedură penală (M. Of. nr. 613 din 22 iunie 2021),Decizia nr. 231/2021 referitoare la excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 13 alin. (5) din Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 43/2002 privind Direcția Națională Anticorupție și ale art. 367 alin. (9) din Codul de procedură penală (M. Of. nr. 613 din 22 iunie 2021) , Hotărârea nr. 665/2010 privind modificarea numărului maxim de posturi la Direcția Națională Anticorupție din cadrul P.Î.C.C.J. (M. Of. nr. 528 din 29 iulie 2010) , Hotărârea nr. 650/2021 privind suplimentarea numărului maxim de posturi pentru Direcția Națională Anticorupție (M. Of. nr. 606 din 17 iunie 2021), Hotărârea nr. 1022/2015 pentru suplimentarea numărului maxim de posturi ale Direcției Naționale Anticorupție (M. Of. nr. 5 din 05-ian-2016) , Hotărârea nr. 486/2015 privind aprobarea unor măsuri administrative pentru buna funcționare a instituțiilor din sistemul justiției (M. Of. nr. 486 din 2 iulie 2015) , Hotărârea 643/2014 pentru suplimentarea numărului maxim de posturi al Direcției Naționale Anticorupție (M. Of. nr. 582 din 4 august 2014)
Potrivit art. 115 din Constituția României din 21 noiembrie 1991 – republicată [1]care reglementează Delegarea legislativă, (1)Parlamentul poate adopta o lege specială de abilitare a Guvernului pentru a emite ordonanțe în domenii care nu fac obiectul legilor organice.
(2)Legea de abilitare va stabili, în mod obligatoriu, domeniul și data până la care se pot emite ordonanțe.
(3)Dacă legea de abilitare o cere, ordonanțele se supun aprobării Parlamentului, potrivit procedurii legislative, până la împlinirea termenului de abilitare. Nerespectarea termenului atrage încetarea efectelor ordonanței.
(4)Guvernul poate adopta ordonanțe de urgență numai în situații extraordinare a căror reglementare nu poate fi amânată, având obligația de a motiva urgența în cuprinsul acestora.
(5)Ordonanța de urgență intră în vigoare numai după depunerea sa spre dezbatere în procedură de urgență la Camera competentă să fie sesizată și după publicarea ei în Monitorul Oficial al României. Camerele, dacă nu se află în sesiune, se convoacă în mod obligatoriu în 5 zile de la depunere sau, după caz, de la trimitere. Dacă în termen de cel mult 30 de zile de la depunere, Camera sesizată nu se pronunță asupra ordonanței, aceasta este considerată adoptată și se trimite celeilalte Camere care decide de asemenea în procedură de urgență. Ordonanța de urgență cuprinzând norme de natura legii organice se aprobă cu majoritatea prevăzută la articolul 76 alineatul (1).
(6)Ordonanțele de urgență nu pot fi adoptate în domeniul legilor constituționale, nu pot afecta regimul instituțiilor fundamentale ale statului, drepturile, libertățile și îndatoririle prevăzute de Constituție, drepturile electorale și nu pot viza măsuri de trecere silită a unor bunuri în proprietate publică.
(7)Ordonanțele cu care Parlamentul a fost sesizat se aprobă sau se resping printr-o lege în care vor fi cuprinse și ordonanțele ale căror efecte au încetat potrivit alineatului (3).
(8)Prin legea de aprobare sau de respingere se vor reglementa, dacă este cazul, măsurile necesare cu privire la efectele juridice produse pe perioada de aplicare a ordonanței. Inițial, era vorba de art. 114 din Constituție.
În temeiul prevederilor Art. 114 alin. (4) din Constituția României, Guvernul României adoptă prezenta ordonanță de urgență.
CAPITOLUL I: Dispoziții generale
Art. 1. – (1) Prin prezenta ordonanță de urgență se înființează Direcția Națională Anticorupție, ca structură cu personalitate juridică, în cadrul Parchetului de pe lângă Î.C.C.J., prin reorganizarea Parchetului Național Anticorupție.
(2) Direcția Națională Anticorupție are sediul în municipiul București și își exercită atribuțiile pe întregul teritoriu al României prin procurori specializați în combaterea corupției.
(31) Procurorul șef al Parchetului de pe lângă Înalta Curtea de Casație și Justiție conduce Direcția Națională Anticorupție prin intermediul procurorului șef al acestei direcții. Procurorul general al Parchetului de pe lângă Înalta Curtea de Casație și Justiție soluționează conflictele de competență apărute între Direcția Națională Anticorupție și celelalte structuri sau unități din cadrul Ministerului Public.
Prin prezenta ordonanță de urgență se înființează Direcția Națională Anticorupție, ca structură cu personalitate juridică, în cadrul P.Î.C.C.J., prin reorganizarea Parchetului Național Anticorupție, în formularea Legii nr. 54 din 9 martie 2006 privind aprobarea Ordonanței de urgență a Guvernului nr. 134/2005 pentru modificarea și completarea Ordonanței de urgență a Guvernului nr. 43/2002 privind Parchetul Național Anticorupție
În caz de conflict temporal de legi, art. 150 din legea fundamentală dispune că legile și toate celelalte acte normative rămân în vigoare, în măsura în care ele nu contravin prezentei Constituții (1).
Ordonanța de urgență nr. 43 din 4 aprilie 2002 privind Parchetul Național Anticorupție,a fost publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 244 din 11 aprilie 2002, aprobată cu modificări și completări prin Legea nr. 503 din 11 iulie 2002, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 523 din 18 iulie 2002, și modificată și prin Legea nr. 161/2003, M. Of. din 21 aprilie 2003De aceea, credem că se impune a examina conformitatea legislației noastre anticorupție cu prezenta Constituție modificată și să facem propuneri corespunzătoare Parlamentului sau, după caz, Guvernului.
Articolul 1 din ordonanță de urgență dispune că se înființează, la nivel național, Parchetul Național Anticorupție, ca parchet specializat în combaterea infracțiunilor de corupție.
La articolul 130 din Constituție se introduce un nou alineat, (3), cu următorul cuprins: Parchetele funcționează pe lângă instanțele de judecată, conduc și supraveghează activitatea de cercetare penală a poliției judiciare, în condițiile legii.
În acest sens credem util a se sublinia faptul că Parchetul Național Anticorupție este parte integrantă a Ministerului Public, ca parchet subsumat Parchetului Curții Supreme de Justiție, după cum la nivelul parchetelor de pe lângă curțile de apel se înființează servicii teritoriale ale Parchetului Național Anticorupție.
De asemenea, competența noastră se limitează doar la infracțiunile prevăzute în Legea nr. 78/2000, săvârșite în condițiile art. 13.
De aceea credem util ca art. 1 să arate căse înființează, la nivel național, Parchetul Național Anticorupție, ca parchet specializat în combaterea infracțiunile prevăzute în Legea nr. 78/2000, săvârșite în condițiile prezentului act normativ.
Parchetul Național Anticorupție se organizează și funcționează ca structură autonomă, cu personalitate juridică, în cadrul Ministerului Public, exercitându-și atribuțiile prin procurori specializați în combaterea corupției, la nivelul Înaltei Curți de Casație și de Justiție și a celorlalte instanțe judecătorești.
Parchetul Național Anticorupție este condus de un procuror general și este coordonat de procurorul general al Parchetului de pe lângă Curtea Supremă de Justiție. Procurorul general al Parchetului Național Anticorupție este asimilat prim-adjunctului procurorului general al Parchetului de pe lângă Curtea Supremă de Justiție.
La nivelul parchetelor de pe lângă curțile de apel se înființează servicii teritoriale ale Parchetului Național Anticorupție.
La art. 5 , ca alin. 3 poate fi prevăzut un compartiment pentru urmărirea penală a infracțiunilor împotriva intereselor financiare ale Comunităților Europene, distinct de serviciile care cercetează fapte de corupție.
Referitor la competența Parchetul Național Anticorupție, înțelegem să propunem adăugirea și clarificarea unor formulări ale art. 13, astfel cum s-a evidențiat în practică. Art. 13 – (1) Sunt de competența Parchetului Național Anticorupție, care funcționează la nivel central, infracțiunile prevăzute în Legea nr. 78/2000, săvârșite în una din următoarele condiții:
a) dacă, indiferent de calitatea persoanelor care le-au comis, au cauzat o pagubă materială mai mare decât echivalentul în lei a 100.000 euro sau o perturbare deosebit de gravă a activității unei autorități publice, instituții publice sau oricărei alte persoane juridice ori dacă valoarea sumei sau a bunului care formează obiectul infracțiunii de corupție este mai mare decât echivalentul în lei a 10.000 euro;
b) dacă, indiferent de valoarea pagubei materiale sau de gravitatea perturbării aduse unei autorități publice, instituții publice sau oricărei alte persoane juridice ori de valoarea sumei sau a bunului care formează obiectul infracțiunii de corupție, sunt comise de către deputați, senatori, membrii Guvernului, secretari de stat și asimilații acestora, judecătorii Curții Supreme de Justiție, ai Curții Constituționale, președintele Consiliului Legislativ, Avocatul Poporului, consilierii prezidențiali și consilierii de stat din cadrul Administrației Prezidențiale, consilierii de stat ai primului-ministru, membrii, judecătorii, procurorii și controlorii financiari ai Curții de Conturi, guvernatorul și viceguvernatorul Băncii Naționale a României, președintele Consiliului Concurenței, ceilalți magistrați, ofițeri superiori, amirali, generali, mareșali, chestori, chestori principali, chestori șefi adjuncți și chestori șefi, subcomisari, comisari și comisari șefi, președinții și vicepreședinții consiliilor județene, primarul general și viceprimarii municipiului București, primarii și viceprimarii sectoarelor municipiului București și primarii și viceprimarii municipiilor reședințe de județ, prefecți, subprefecți, persoane cu funcții de conducere și persoane cu funcții de control în cadrul autorităților publice centrale, notarii publici, comisarul general al Gărzii Financiare și comisarii șefi ai Gărzii Financiare județene, membrii consiliilor de administrație și persoanele care dețin funcții de conducere de la director inclusiv, în cadrul regiilor autonome de interes național, al companiilor și societăților naționale, al băncilor și societăților comerciale la care statul este acționar majoritar, instituțiilor publice care au atribuții în procesul de privatizare și al unităților centrale financiar-bancare, precum și persoanele prevăzute la art. 81 din Legea nr. 78/2000.
(2) Sunt de competența serviciilor teritoriale ale Parchetului Național Anticorupție, care funcționează la nivelul parchetelor de pe lângă curțile de apel, infracțiunile prevăzute în Legea nr. 78/2000, săvârșite în una din următoarele condiții:
a) dacă, indiferent de calitatea persoanelor care le-au comis, au cauzat o pagubă materială mai mare decât echivalentul în lei a 10.000 euro, dar nu mai mare decât echivalentul în lei a 100.000 euro ori dacă valoarea sumei sau a bunului care formează obiectul infracțiunii de corupție este mai mare decât echivalentul în lei a 3.000 euro, dar nu mai mare decât echivalentul în lei a 10.000 euro;
b) dacă, indiferent de valoarea pagubei materiale sau de valoarea sumei ori a bunului care formează obiectul infracțiunii de corupție, sunt comise de către lichidatori judiciari, comisari ai Gărzii Financiare, ofițeri inferiori, subinspectori, inspectori, inspectori principali, agenți de poliție, indiferent de gradul profesional, personal vamal, judecătorii, procurorii și controlorii financiari ai camerelor județene de conturi, executorii judecătorești și bancari[2], consilierii județeni și locali, primarii și viceprimarii orașelor alții decât cei prevăzuți la alin. (1) lit. b), persoane cu funcții de conducere și persoane cu funcții de control în cadrul autorităților publice locale.
În acest fel se clarifică competența noastră cu privire la inspectori (care nu au atribuții de conducere) și la secretarii de primării (care nu ar avea și atribuții de control).
Potrivit art. 72 din Constituție, care reglementează Imunitatea parlamentară, (1)Deputații și senatorii nu pot fi trași la răspundere juridică pentru voturile sau pentru opiniile politice exprimate în exercitarea mandatului.
(2)Deputații și senatorii pot fi urmăriți și trimiși în judecată penală pentru fapte care nu au legătură cu voturile sau cu opiniile politice exprimate în exercitarea mandatului, dar nu pot fi percheziționați, reținuți sau arestați fără încuviințarea Camerei din care fac parte, după ascultarea lor. Urmărirea și trimiterea în judecată penală se pot face numai de către Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție. Competența de judecată aparține Înaltei Curți de Casație și Justiție.
(3)În caz de infracțiune flagrantă, deputații sau senatorii pot fi reținuți și supuși percheziției. Ministrul justiției îl va informa neîntârziat pe președintele Camerei asupra reținerii și a percheziției. În cazul în care Camera sesizată constată că nu există temei pentru reținere, va dispune imediat revocarea acestei măsuri. Aceasta exclude pe parlamentari din aceasta exclude pe parlamentari din activitatea altui parchet.
În consonanță cu dispozițiile Codului de procedură penală, art. 16 trebuie regândit sau cel puțin citit astfel: „atunci când stabilirea situației de fapt sau identificarea făptuitorului nu poate fi realizată în baza altor probe, la cererea procurorului Parchetului Național Anticorupție, președintele instanței căreia i-ar reveni competența să judece cauza în primă instanță, în camera de consiliu dă autorizație pentru interceptarea și înregistrarea convorbirilor sau comunicărilor.
Autorizația se poate da și se poate prelungi în condițiile Codului de procedură penală.”
Văzând textele art. 100 și urm. , precum și cele ale art. 27 alin. (3) din Constituție, credem că trebuie specificat în legea noastră faptul că percheziția se dispune în scris și motivat, numai de judecător și se efectuează în condițiile și în formele prevăzute de lege.
În cazuri urgente și temeinic justificate, în cursul urmăririi penale, procurorul NU MAI poate dispune, în scris și motivat, efectuarea percheziției, fiind obligat să informeze, de îndată despre aceasta, instanța.
În cazul în care există indicii temeinice că s-a săvârșit sau că se pregătește săvârșirea unei infracțiuni prevăzute în Legea nr. 78/2000, săvârșite în condițiile art. 13, care nu poate fi descoperită sau făptuitorii nu pot fi identificați prin alte mijloace, pot fi folosiți, în vederea strângerii datelor privind existența infracțiunii și identificarea persoanelor față de care există presupunerea că au săvârșit o infracțiune, investigatori sub acoperire, în condițiile legii.
Persoanele prevăzute la art. 17 alin. (1) sunt ofițeri de poliție din cadrul Ministerului Administrației și Internelor sau din cadrul Parchetului Național Anticorupție special desemnați în acest scop, și pot efectua investigații numai cu autorizarea motivată a procurorului general al Parchetului Național Anticorupție.
Ca art. 23 alin. 1 sau ca alineat 2 al articolului 9 din Legea nr. 115/1996 trebuie acordat și procurorului general al Parchetului Național Anticorupție dreptul de a face cerere de cercetare. Astfel,
„(2) Cererea de cercetare poate fi făcută de către:
a) procurorul general al Parchetului Național Anticorupțiesau conducătorul autorității publice la care a funcționat ori funcționează cel a cărui avere este supusă cercetării;
b) procurorul general al parchetului de pe lângă curtea de apel;
c) persoanele care ocupă funcțiile sau demnitățile publice prevăzute la art. 2 și cărora li s-au adus imputări publice cu privire la proveniența averii pe care o dețin .”
S-a învederat că revocarea din funcție operează ca sancțiune disciplinară de facto. S-a menționat că există cel puțin o suspiciune rezonabilă de lipsă de imparțialitate din partea titularului cererii de revocare, iar posibilitățile de apărare sunt inexistente, neavând posibilitatea legală de a duce în fața membrilor secției de procurori documente din dosarele penale. A învederat că singurul organ competent să efectueze aceste verificări și să ofere un punct de vedere obiectiv era și rămâne Inspecția judiciară. În fapt, a arătat că în data de 04.07.2017, luând act doar din mass-media despre motivele revocării sale adresat Consiliului Superior al Magistraturii, secția pentru procurori o cerere de amânare a discutării cererii de revocare din funcția de procuror în cadrul Direcției Naționale Anticorupție pentru a lua cunoștință de motivele revocării și pentru pregătirea apărării. În conformitate cu dispozițiile art. 87 alin. (8) din Legea 304/2004 procurorii numiți în cadrul Direcției Naționale Anticorupție pot fi revocați prin ordin al procurorului șef al Direcției Naționale Anticorupție, cu avizul Consiliului Superior al Magistraturii, în cazul exercitării necorespunzătoare a atribuțiilor specifice funcției sau în cazul aplicării unei sancțiuni disciplinare. De asemenea, a susținut că deși nu este considerată o sancțiune disciplinară, revocarea din funcție operează ca o veritabilă sancțiune disciplinară. A învederat că există cel puțin o suspiciune rezonabilă de părtinire din partea titularului cererii de revocare, iar posibilitățile sale de apărare au fost quasiinexistente, neavând posibilitatea legală de a duce în fața membrilor secției de procurori documente din dosarele penale. A precizat că singurul organ competent să efectueze aceste verificări și să ofere un punct de vedere obiectiv era și rămâne Inspecția judiciară. Reclamantul a învederat că Ordinul nr. 300 din 05.07.2017 al Procurorului Șef D. N. A. este nelegal și din punct de vedere al temeiul revocării. A susținut că există o contradicție vădită între temeiul legal invocat și motivarea din cuprinsul ordinului, respectiv a cererii de revocare. A arătat că deși cererea și ordinul de revocare se întemeiază pe dispozițiile art. 87 alin. (8) din Legea 303/2004, atât în cererea de revocare, cât și în Ordinul nr. 301 din data de 05.07.2017 s-a invocat faptul că nu mai îndeplinește “condiția bunei reputații pentru a fi procuror în cadrul Direcției Naționale Anticorupție, așa cum rezultă din Codul deontologic al judecătorilor și procurorilor, aprobat prin Hotărârea nr. 328 din 24 august 2005 a Consiliului Superior al Magistraturii”. În conformitate cu dispozițiile art. 76 din Legea 317/2004 verificarea sesizărilor referitoare la buna reputație a judecătorilor și procurorilor în funcție se face de către Inspecția Judiciară, din oficiu sau la solicitarea oricărei persoane interesate. A precizat că în condițiile în care, în urma expunerii situației de fapt, atât în cererea de revocare, cât și în Ordin, concluzia a fost că nu mai este îndeplinită condiția bunei reputații pentru a fi procuror în cadrul Direcției Naționale Anticorupție și nu exercitarea necorespunzătoare a atribuțiilor specifice funcției este cert că se află în cazul prev. de art. 76 din Legea 317/2004, iar doamna procuror șef nu avea atribuții în sensul efectuării acestor verificări, încălcându-și dânsa atribuțiile specifice funcției prin efectuarea acestor afirmații într-o cerere de revocare și într-un ordin de revocare. În motivarea hotărârii secției pentru procurori se menționează că reclamantul nu mai îndeplinește condiția conduitei morale ireproșabile prev. de art. 87 alin. (2) din Legea nr. 304/2004. A susținut că acest aspect este sinonim cu neîndeplinirea condiției bunei reputații și ar fi trebuit să fie constatat de Inspecția Judiciară; altfel, a reținut că este și absurd să se considere că nu mai are o conduită morală ireproșabilă pentru a funcționa la D. N. A. , dar are conduita morală corespunzătoare pentru a activa la Parchetul general. A învederat că abaterea disciplinară, așadar ar fi trebuit constatată tot de Inspecția Judiciară. A arătat că există un referat întocmit de procuror șef adj I., la cererea dnei B., la sfârșitul anului 2015 sau începutul lui 2016, prin care s-a constatat legalitatea soluției dispuse și lipsa vreunui motiv de abținere în cauza privind persoana la care s-a făcut referire și pe care a susținut că nu o cunoaște. Așadar, a menționat că procurorul șef al D. N. A. avea cunoștință despre această stare de lucruri de la sfârșitul anului 2015-începutul anului 2016, aspect recunoscut de aceasta în cadrul ședinței secției pentru procurori din 4.07.2017, iar faptul că la momentul acela nu a fost sesizată Inspecția Judiciară denotă că nu existau motive. În schimb, a susținut că acestea au apărut la câteva zile după ce acesta, împreună cu cei doi colegi, au sesizat Inspecția cu privire la modul de derulare a anchetei în cauza privind înregistrările apărute în spațiul public. Înalta Curte, analizând cu prioritate excepția lipsei calității procesuale pasive a recurentului-pârât în promovarea prezentei căi de atac invocată prin întâmpinare de către intimatul-reclamant, reține că sentința recurată în cauză a fost pronunțată de instanța de fond în contradictoriu cu pârâtul procurorul șef al Direcției Naționale Anticorupție P.Î.C.C.J.- D.N.A.
Instanța de control judiciar constată că la dezbaterea cauei în fond s-a invocat în cuprinsul întâmpinării depuse de către Ministerul Public – PÎ.C.C.J.- D.N.A. la 28.11.2017 excepția lipsei calității procesuale pasive a pârâtului Procurorul Șef al Direcției Naționale Anticorupție B., excepție în privința căreia prima instanță a subliniat în mod corect că a fost dedusă judecății de către o persoană fără calitate procesuală pasivă, întrucât reclamantul-intimat nu a înțeles să formuleze cererea de chemare în judecată în contradictoriu cu autorul întâmpinării.
În lipsa unei întâmpinări prin care să se invoce o astfel de excepție de către persoana chemată în judecată (procurorul șef al P Î.C.C.J.- D.N.A. ), judecătorul fondului a procedat la soluționarea cauzei în cadrul procesual în care a fost învestit, întrucât autorul excepției nu fusese chemat în judecată.
Reținând că hotărârea judecătorească dată în materia contenciosului administrativ în principiu are putere de lucru judecat numai între părțile litigante, Înalta Curte concluzionează că dreptul de a ataca pe calea recursului o hotărâre de fond aparține numai acestor părți și succesorilor în drepturi ai acestora, sau persoanelor care au participat la dezbaterea cauzei sau celei care le reprezintă, respectiv procurorului în condițiile legii.
La judecata în fond a prezentei cauze, pârâtul chemat în judecată nu a înțeles să formuleze apărări, să invoce excepții, să propună probe sau să împuternicească persoana de drept public care a formulat întâmpinare în nume propriu în acest sens.
În acest context procesual, în mod legal a apreciat prima instanță că toate apărările au fost propuse de o persoană care nu era parte a raportului juridic dedus judecății, întrucât nu fusese chemată în judecată de către reclamantul-intimat.
Înalta Curte reține că exercitarea căii de atac s-a realizat de către același terț în cauză, și nu de către pârâtul chemat în judecată în favoarea căruia eventual recurentul ar fi putut interveni în condițiile art. 61, 63C. pr. civ.
Totodată, recurentul din prezenta cauză a fost citat cu mențiunea de a preciza calitatea în care a exercitat calea de atac, respectiv în calitate de Procuror Șef al Direcției Naționale Anticorupție (în contradictoriu cu care intimatul-reclamant a formulat cererea de chemare în judecată) sau ca autoritate publică, respectiv Ministerul Public-P.Î.C.C.J. – D.N.A. , aceasta neînțelegând să clarifice calitatea în care a contestat sentința primei instanțe.
Înalta Curte, constatând că nu există identitate între pârâtul chemat în judecată în raport cu care a fost pronunțată sentința atacată și recurentul din prezenta cauză, va admite excepția lipsei calității procesuale active și va respinge recursul în consecință.
Soluționând recursul în considerarea excepției lipsei calității de recurent a Ministerului Public – P Î.C.C.J.- D.N.A. , Înalta Curte nu va proceda la analiza criticilor cuprinse în memoriul de recurs întemeiat pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 5, 6 și 8 C. pr. civ., acestea fiind formulate într-un cadru procesual care excede dispozițiilor legale referitoare la posibilitatea aprecierii de către instanța de recurs a criticilor formulate de o persoană fără calitate procesuală activă.
În ceea ce privește recursul declarat de către recurentul-intervenient, Înalta Curte constată că la 28.05.2019 acesta a depus declarație de recurs împotriva încheierii de ședință din 24.05.2019 și a celei din 22.05.2019, menționând în cuprinsul acesteia că va dezvolta motivele de recurs după comunicarea încheierii recurate.
Având în vedere că încheierea de ședință a fost comunicată în mod legal recurentului intervenient fără ca acesta să prezinte motivele de nelegalitate ale acesteia în baza art. 488 raportat la art. 489C. proc. civ., Înalta Curte va constata nulitatea recursului declarat împotriva încheierilor de ședință menționate.
Pentru considerentele arătate, Înalta Curte va admite excepția lipsei calității procesuale active a Ministerului Public – P Î.C.C.J.- D.N.A. , invocată de intimatul-reclamant, va respinge recursul formulat de pârâtul Ministerul Public – P Î.C.C.J., D.N.A. , ca fiind formulat de o persoană fără calitate procesuală activă și va constata nulitatea recursului formulat de intervenientul H.. Î.C.C.J. , Secția de Contencios Administrativ și Fiscal, Decizia nr. 6341 din 16 decembrie 2021
Prin plângerea penală formulată în cauză s-a solicitat efectuarea de cercetări față de funcționari din cadrul Autorității de Supraveghere Financiară, Bursei de Valori București și Depozitarului Central și practicianul de insolvență AMT Craiova, sub aspectul comiterii infracțiunii prev. de art. 132 din Legea nr. 78/2000 rap. la art. 297 alin. (1) C. pen.
Prin raportare la latura obiectivă a infracțiunii, locul comiterii faptei este determinat în funcție de locul unde este realizată acțiunea sau inacțiunea care constituie elementul material al infracțiunii sau locul unde se presupune că s-a produs urmarea imediată a acesteia.
În cauză, constatând că locul săvârșirii faptelor imputate, în accepțiunea art. 41 alin. (2) C. pr. pen. , se află și în raza teritorială a Tribunalului București, având în vedere dispozițiile art. 41 alin. (1) lit. a), alin. (3) și alin. (4) teza a II-a C. pr. pen. , se apreciază că această instanță este competentă teritorial să soluționeze plângerea formulată de petentă, fiind prima sesizată dintre instanțele prevăzute de art. 41 alin. (1) C. pr. pen.
De altfel, după cum s-a arătat, în motivarea soluției de clasare s-a reținut că prezenta cauză are același obiect, aceleași părți ca și cele din dosarul nr. x/2017 al Direcției Naționale Anticorupție – Structura Centrală, soluționat prin ordonanța de clasare menținută prin încheierea din data 22.09.2020 a judecătorului de cameră preliminară din cadrul Tribunalului București, pronunțată în dosar.
Pe de altă parte, ca structură în cadrul P Î.C.C.J., D.N.A. își exercită atribuțiile pe întreg teritoriul țării (art. 1 alin. (1) și (2) din O.U.G. nr. 43/2002).
Indiferent că este vorba de structura centrală sau structurile – serviciile ori birourile – teritoriale ale Direcției Naționale Anticorupție, competența teritorială a acestora coincide cu cea a unității Ministerului Public din care fac parte, respectiv P.Î.C.C.J.
Fiind sesizată, în temeiul art. 51 alin. (1) C. pr. pen. , cu rezolvarea conflictului negativ de competență, Înalta Curte reține următoarele:
Prin ordonanță a P Î.C.C.J. – D.N.A. – Serviciul Teritorial Pitești, în temeiul dispozițiilor art. 315 alin. (1) lit. b) C. pr. pen. și art. 16 alin. (1) lit. i) C. pr. pen. , s-a dispus clasarea cauzei privind infracțiunea de abuz în serviciu dacă funcționarul public a obținut pentru sine ori pentru altul un folos necuvenit, prev. de art. 132 din Legea nr. 78/2000 rap. la art. 297 alin. (1) C. pen.
S-a reținut că, la data de 06.03.2020, pe rolul Serviciului Teritorial Pitești din cadrul Direcției Naționale Anticorupție, a fost înregistrată plângerea penală formulată de S.C. A. S.A., reprezentată legal de B., prin care solicită efectuarea de cercetări față de funcționari din cadrul Autorității de Supraveghere Financiară, Bursei de Valori București, Depozitarului Central și practicianul de insolvență AMT Craiova, sub aspectul comiterii infr. prev. de art. 132 din Legea nr. 78/2000 rap. la art. 297 alin. (1) C. pen.
În urma verificărilor efectuate, s-a constatat faptul că, la nivelul Direcției Naționale Anticorupție – Structura Centrală, a fost înregistrat dosarul penal nr. x/2017, în care au fost efectuate verificări cu privire la aceleași persoane, respectiv funcționari din cadrul Autorității de Supraveghere Financiară, Bursei Valori București, Depozitarului Central și practicianul de insolvență AMT Craiova, sub aspectul comiterii aceleiași infracțiuni de abuz în serviciu dacă funcționarul a obținut pentru sine sau pentru altul un folos necuvenit, prev. de art. 132 din Legea nr. 78/2000 rap. la art. 297 alin. (1) C. pen., cu privire la aceleași aspecte, respectiv:
– că echipa de control din cadrul Autorității de Supraveghere Financiară, formată din numiții C. și D. și-a îndeplinit defectuos atribuțiile de serviciu, în sensul că nu au evidențiat încălcările grave al dispozițiilor legale de către “actorii” din piața de capital, constând în fraudarea investitorilor și devalizarea părții vătămate S.C. A. S.A.;
– că reprezentanții Bursei de Valori București și Depozitarului Central au încălcat dispozițiile legale aplicabile pieței de capital în legătură cu tranzacțiile de vânzare specială (sell-out) efectuate de S.C. A. S.A. în perioada 01.09.2013-15.12.2013, ce a avut drept consecință devalizarea S.C. A. S.A.;
– că firma de insolvență AMT Craiova nu a reprezentat și apărat cu loialitate investitorii, aceasta urmărindu-și doar propriul interes, și a ignorat fără temei încălcările legilor pieței de capital săvârșite de Autoritatea de Supraveghere Financiară, Bursa de Valori București și Depozitarul Central;
– că reprezentantul firmei de insolvență a fost atenționat în mod repetat că Autoritatea de Supraveghere Financiară, Bursa de Valori București și Depozitarul Central și-au îndeplinit defectuos atribuțiile de serviciu prin încălcarea unor dispoziții legale și cu toate acestea, administratorul judiciar a preferat să stea în pasivitate și să nu identifice faptele săvârșite de reprezentanții acestor instituții.
Prin ordonanța Direcției Naționale Anticorupție – Structura Centrală a fost dispusă clasarea cauzei, în baza dispozițiilor art. 16 alin. (1) lit. a) C. pr. pen. , sub aspectul săvârșirii infracțiunii de abuz în serviciu dacă funcționarul a obținut pentru sine sau pentru altul un folos necuvenit, prev. de an. 132 din Legea nr. 78/2000 rap. la art. 297 alin. (1) C. pen.
Împotriva ordonanței de clasare a fost formulată plângere de SSIF A. S.A., iar prin ordonanța nr. 49/11-2/2020 din 05.03.2020 a procurorului șef al secției de combatere a corupției din cadrul Direcției Naționale Anticorupție – Structura Centrală a fost respinsă plângerea formulată, ca neîntemeiată.
Ulterior, împotriva soluției a fost formulată plângere de S.C. A. S.A. la judecătorul de cameră preliminară de la instanța căreia i-ar reveni potrivit legii, competența să judece cauza în primă instanță, plângere ce a făcut obiectul dosarului nr. x/2020, iar prin încheierea din 22.09.2020 a Tribunalului București, secția I penală, a fost respinsă plângerea formulată de S.C. A. S.A. împotriva ordonanței nr. 97/P/2017 din data de 05.02.2020.
Probatoriul administrat în dosarul penal nr. x/2020 al Direcției Naționale Anticorupție – Serviciul Teritorial Pitești, a demonstrat faptul că prezenta cauză are același obiect, aceleași părți precum cele din dosarul penal cu nr. x/2017 al Direcției Naționale Anticorupție – Structura Centrală, soluționat prin ordonanța de clasare menținută prin încheierea definitivă din data 22.09.2020 a judecătorului de cameră preliminară din cadrul Tribunalului București, dispusă în dosarul nr. x/2019, motiv pentru care, în temeiul dispozițiilor art. 315 alin. (1) lit. b) C. pr. pen. și art. 16 alin. (1) lit. i) C. pr. pen. , cu referire la art. 6C. pr. pen. , ce statuează principiul de drept “ne bis in idem”, se impune clasarea cauzei.
Prin ordonanța nr. 351/II-2/2020 din 07.01.2020 a procurorului – șef al P Î.C.C.J. – D.N.A. , secția de combatere a infracțiunilor asimilate infracțiunilor de corupție a fost respinsă plângerea formulată de petenta S.C. A. S.A. împotriva ordonanței din 05.11.2020, emisă în dosarul nr. x/2020 al Serviciului Teritorial Pitești din cadrul Direcției Naționale Anticorupție.
Apreciind că instanței sesizate cu plângerea petentei S.C. A. S.A. nu i-ar reveni competența să judece cauza în primă instanță, pe motiv că petenta reclamă săvârșirea unor presupuse infracțiuni în Râmnicu Vâlcea, unde aceasta își are și sediul, iar, în ipoteza în care P Î.C.C.J. – D.N.A. Serviciul Teritorial Pitești ar fi dispus trimiterea în judecată, competența de soluționare ar fi revenit Tribunalului Vâlcea, judecătorul de cameră preliminară din cadrul Tribunalului București, secția I penală a admis excepția de necompetență teritorială, invocată de apărătorul ales al petentei, declinând competența de soluționare în favoarea Tribunalului Vâlcea, instanță care, la rândul său, a declinat competența în favoarea judecătorului de camera preliminară din cadrul Tribunalului București, secția I penală, în calitate de instanță mai întâi sesizată, în raport cu dispozițiile art. 41 alin. (4) C. pr. pen.
Înalta Curte reține că, potrivit art. 41 alin. (1) C. pr. pen. competența după teritoriu este determinată, în ordine, de: a) locul săvârșirii infracțiunii; b) locul în care a fost prins suspectul sau inculpatul; c) locuința suspectului sau inculpatului persoană fizică ori, după caz, sediul inculpatului persoană juridică, la momentul la care a săvârșit fapta; și d) locuința sau, după caz, sediul persoanei vătămate.
Conform dispozițiilor alin. (4) al art. 41C. pr. pen. , când niciunul dintre locurile prevăzute la alin. (1) nu este cunoscut sau când sunt sesizate succesiv două sau mai multe instanțe dintre cele prevăzute la alin. (1), competența revine instanței mai întâi sesizate.
Totodată, astfel cum reiese din art. 41 alin. (5) C. pr. pen. , ordinea de prioritate arătată mai sus (preferința legală) se aplică atunci când două sau mai multe instanțe sunt sesizate simultan ori urmărirea penală s-a efectuat cu nerespectarea acestei ordini, Înalta Curte constatând că niciuna dintre aceste situații nu este incidentă în cauză.
Astfel, în speță, se observă că prin plângerea ce face obiectul dosarului nr. x/2020 al P Î.C.C.J. – D.N.A. – Serviciul Teritorial Pitești, petenta S.C. A. S.A. a solicitat efectuarea de cercetări față de funcționari din cadrul Autorității de Supraveghere Financiară, Bursei de Valori București și Depozitarului Central și practicianul de insolvență AMT Craiova, sub aspectul comiterii infracțiunii prev. de art. 132 din Legea nr. 78/2000 rap. la art. 297 alin. (1) C. pen.
Potrivit art. 41 alin. (2) C. pr. pen. , prin locul săvârșirii infracțiunii se înțelege locul unde s-a desfășurat activitatea infracțională, în totul sau în parte, ori locul unde s-a produs urmarea acesteia, astfel că acesta se află și în raza teritorială a Tribunalului București.
Nu în ultimul rând, trebuie avut în vedere că în motivarea soluției de clasare s-a reținut că prezenta cauză are același obiect, aceleași părți precum cele din dosarul nr. x/2017 al P Î.C.C.J. – D.N.A. – Structura Centrală, soluționat prin ordonanța de clasare, menținută prin încheierea din data 22.09.2020 a judecătorului de cameră preliminară din cadrul Tribunalului București, pronunțată în dosarul nr. x/2019 Prin urmare, apreciind că sunt aplicabile dispozițiile art. 41 alin. (4) C. pr. pen. , Înalta Curte reține că dintre cele două instanțe, ambele cu vocație la judecarea cauzei potrivit art. 41 alin. (1) C. pr. pen., competența teritorială revine instanței care a fost prima sesizată.
În consecință, Înalta Curte va stabili că instanța competentă a soluționa cauza privind petenta S.C. A. S.A. Rm. Vâlcea, având ca obiect plângerea formulată împotriva ordonanței nr. 351/II-2/2020, a procurorului șef-serviciu, emisă la data de 7 ianuarie 2021, precum și a ordonanței emise în data de 5 noiembrie 2020, în dosarul nr. x/2020 al P Î.C.C.J. – D.N.A. – Serviciul Teritorial Pitești, este Tribunalul București, instanță căreia i se va trimite dosarul. Î.C.C.J. Secția Penală, Încheierea nr. 298 din 25 mai 2021
Conform art. 1 alin. (1) și (2) din O.U.G. nr. 43/2002, aprobată prin Legea nr. 503/2002, D.N.A. funcționează ca structură în cadrul P Î.C.C.J., are personalitate juridică și sediul în municipiul București și își exercită atribuțiile pe întregul teritoriu al României.
Totodată, potrivit prevederilor art. 5 alin. (1), (2), (3) și 4 ale O.U.G. nr. 43/2002 privind D.N.A. , se constată că serviciile teritoriale, serviciile și birourile D.N.A. nu au personalitate juridică, astfel că întregul personal al D.N.A. funcționează în cadrul P Î.C.C.J., așa cum rezultă și din adeverințele depuse la dosar.
Având în vedere că reclamanții își desfășoară activitatea în cadrul P Î.C.C.J., competența teritorială trebuie determinată în condițiile 269 alin. (2) din Codul muncii, respectiv art. 210 din Legea nr. 62/2011, și nu potrivit art. 127C. proc. civ., care instituie o competență alternativă în favoarea unei instanțe de același grad din circumscripția unei curți de apel învecinate.
În speță, competența revine în primă instanță tribunalului, în temeiul art. 266, art. 269 alin. (2) din Legea nr. 53/2003 privind Codul Muncii și art. 210 din Legea nr. 62/2011 a dialogului social.
Astfel, potrivit art. 266 din Codul muncii:” Jurisdicția muncii are ca obiect soluționarea conflictelor de muncă cu privire la încheierea, executarea, modificarea, suspendarea și încetarea contractelor individuale sau, după caz, colective de muncă prevăzute de prezentul cod, precum și a cererilor privind raporturile juridice dintre partenerii sociali, stabilite potrivit prezentului cod”, iar conform dispozițiilor art. 269 din Codul muncii “Judecarea conflictelor de muncă este de competența instanțelor judecătorești, stabilite potrivit legii. (2) Cererile referitoare la cauzele prevăzute la alin. (1) se adresează instanței competente în a cărei circumscripție reclamantul își are domiciliul sau reședința ori, după caz, sediul”.
Așadar, la determinarea instanței competente este necesar a se avea în vedere domiciliul reclamanților sau locul de muncă al acestora.
În speță, așa cum rezultă din înscrisurile dosarului, atât domiciliul, cât și locul de muncă al reclamanților se află în județul Timiș, astfel că aparține Tribunalului Timiș competența de soluționare a cauzei.
Față de considerentele anterior expuse, văzând și dispozițiile art. 135 alin. (4) C. proc. civ., Înalta Curte va stabili competența de soluționare a cauzei în favoarea Tribunalului Timiș, secția I civilă. Î.C.C.J. Secția a II-a civilă, Decizia nr. 1751 din 29 septembrie 2020
Potrivit art. 1 alin. (1) și (2) din O.U.G. nr. 43/2002, aprobată prin Legea nr. 503/2002, D.N.A. funcționează ca structură în cadrul P Î.C.C.J., are personalitate juridică și sediul în municipiul București și își exercită atribuțiile pe întregul teritoriu al României.
Cum reclamantul își desfășoară activitatea în cadrul structurii centrale a Direcției Naționale Anticorupție, a cărei competență se extinde pe întreg teritoriul național și nu este circumscrisă unei unități administrativ-teritoriale limitate, o atare teză nefiind înfrântă de existența unor structuri teritoriale ale D.N.A., competența teritorială nu poate fi determinată în condițiile art. 127C. pr. civ.
Așa fiind, competența teritorială trebuie stabilită conform dispozițiilor art. 269 alin. (2) din Codul muncii, potrivit cărora competența de soluționare a conflictelor de muncă aparține instanței de la domiciliul, după caz, sediul reclamantului și art. 210 din Legea nr. 62/2011, conform cărora “cererile referitoare la soluționarea conflictelor individuale de muncă se adresează tribunalului în a cărui circumscripție își are domiciliul sau locul de muncă reclamantul.”
Așadar, obiectul cererii de chemare în judecată nu atrage incidența unor norme de competență teritorială exclusivă, ci a unora de ordine privată, care reglementează o competență alternativă.
Potrivit art. 130 alin. (3) C. pr. civ., “necompetența de ordine privată poate fi invocată doar de către pârât prin întâmpinare sau, dacă întâmpinarea nu este obligatorie, cel mai târziu la primul termen de judecată la care părțile sunt legal citate în fața primei instanțe.”
Prin urmare, atât timp cât în speță nu sunt incidente norme de competență exclusivă, de ordine publică, necompetența teritorială relativă poate fi invocată numai de pârât, nu și de instanță din oficiu.
Altfel spus, Tribunalul Prahova nu putea invoca, din oficiu, excepția necompetenței sale teritoriale, de ordine privată, întrucât se opun dispozițiile art. 130 alin. (3) C. pr. civ.
Așa fiind, Înalta Curte constată că, în condițiile în care pârâții nu au invocat excepția necompetenței teritoriale a Tribunalului Prahova, această instanță a fost legal învestită și a devenit singura competentă în soluționarea cauzei.
Având în vedere considerentele anterior expuse, în temeiul art. 135 alin. (4) C. pr. civ., competența de soluționare a litigiului va fi stabilită în favoarea Tribunalului Prahova. Î.C.C.J. Secția a II-a civilă Decizia nr. 133 din 22 ianuarie 2020
Referitor la motivele invocate de reclamantă cu privire la discriminarea, s -a reținut că prin Hotărârea CJUE pronunțată în cauza C-310/10 (A ș .a. contra României) a fost respinsă cererea de pronunțare a unei hotărâri preliminare solicitată de Curtea de Apel Bacău, reținându-se că un eventual tratament discriminatoriu în materie de remunerare între magistrați, în considerarea statutului de care beneficiază procurorii din cadrul D.N.A. ș i D.I.I.C.O.T. nu au aplicare al Directivei 2000/43/CE a Consiliului din 29 iunie 2000 de punere în aplicare a principiului egalității de tratament între persoane, fără deosebire de rasă sau origine etnică și nici în cel al Directivei 2000/78/CE a Consiliului din 27 noiembrie 2000 de creare a unui cadru general în favoarea egalității de tratament în ceea ce privește încadrarea în muncă ș i ocuparea forței de muncă.
Astfel, art. 19 din Tratatul privind funcționarea Uniunii Europene (ex-art. 13 din Tratatul de instituire a Comunității Europene), în temeiul căruia au fost adoptate directivele menționate, reglementează competențele Uniunii Europene în materia politicilor antidiscriminare și nu menționează, printre criteriile de discriminare enumerate la alin. 1, categoria socio-profesională sau locul de muncă. Pe cale de consecință, acest articol nu poate constitui temei juridic pentru adoptarea unor măsuri legislative ale Uniunii Europene de combatere a unor astfel de discriminări.
Curtea a constatat că situația prezentată excedează cadrelor generale stabilite de Directivele 2000/43 și 2000/78 în vederea combaterii anumitor discriminări. Principiul egalității de tratament consacrat de aceste directive se aplică în funcție de motivele enumerate exhaustiv la art. 1 din directivele menționate. Astfel, articolul 1 din Directiva 2000/78 prevede ca aceasta are ca obiectiv stabilirea unui cadru general de combaterea discriminării pe motive de apartenență religioasă sau convingeri, handicap, vârsta sau orientare sexuală, în ceea ce privește încadrarea în muncă și ocuparea forței de muncă.
La rândul său, Directiva 2000/43 are ca scop, astfel cum reiese din articolul 1 din aceasta, stabilirea unui cadru pentru combaterea discriminării pe baza rasei sau a originii etnice. Hotărârea preliminară a Curții de Justiție a Uniunii Europene (art. 267 TFUE) este obligatorie pentru instanța de trimitere, dar numai în privința litigiului în cadrul căruia a fost formulată chestiunea prejudicială.
Hotărârea Curții de Justiție a Uniunii Europene are caracter obligatoriu pentru toate instanțele tuturor statelor membre, fiindcă instanța care intenționează să interpreteze în alt fel norma europeană deja interpretată de CJUE are obligația ca, anterior deciziei sale, să se adreseze Curții de Justiție a Uniunii Europene, motivându-și opinia divergentă și solicitând o nouă hotărâre în chestiunea aflată în discuție („sesizare de divergență”).
Prin Deciziile nr. 818, 819, 820/2008 ale Curții Constituționale s-a statuat că prevederile art. 1, art. 2 alin. (3) si ale art. 27 alin. (1) din O. G. nr. 137/2000 sunt neconstituționale în măsura în care din acestea se desprinde înțelesul că instanțele judecătorești au competenta să anuleze ori să refuze aplicarea unor acte normative cu putere de lege, considerând ca sunt discriminatorii ș i să le înlocuiască cu norme create pe cale judiciară sau cu prevederi cuprinse în alte acte normative”.
Prin Decizia nr. 5730/10.10.2008, Î. C. C. J. a reținut că, în raport de dispozițiile art. 11 alin. 1 din O.U.G. nr. 27/2006 și de dispozițiile art. 1 alin. 1 ș i 2 din O.U.G. nr. 43/2002, D. N. A. și DIICOT sunt structuri cu personalitate distinctă, iar procurorii din cadrul acestor structuri sunt salariza ț i potrivit anexei la OG nr. 27/2006, iar în stabilirea indemnizațiilor acestora se are în vedere criteriul naturii cauzelor pe care le instrumentează și anume contra infracțiunilor de criminalitate organizată și terorism, precum și a corupției.
În considerarea condițiilor specifice de numire, funcționare și mai ales a atribuțiilor pe care le au diferite categorii de persoane, legiuitorul a stabilit drepturi diferite de care beneficiază aceste persoane, drepturi care sunt legate indisolubil de rolul, răspunderea, complexitatea și de privațiunile inerente fiecărei funcții în parte, fără ca prin aceasta să se aducă atingere principiului egalității persoanelor în fața legii și a autorităților , garantat de art.16 din Constituție și de reglementările internaționale.
Prin Decizia nr. 821 din 3 iulie 2008 a Curții Constituționale, a fost admisă excep ț ia de neconstituționalitate ș i s-a constatat că „ prevederile art. 1, art. 2 alin. (3) si ale art. 27 alin. (1) din G.G. nr. 137/2000 sunt neconstituționale în măsura în care din acestea se desprinde în înțelesul că instanțele judecătorești au competenta să anuleze ori să refuze aplicarea unor acte normative cu putere de lege, considerând că sunt discriminatorii, ș i să le înlocuiască cu norme create pe cale judiciara sau cu prevederi cuprinse în alte acte normative”. De asemenea, prin Decizia nr. 1325/4.12.2008, Curtea Constituțională a constatat că înțelesul dispozițiilor O. G. nr. 137/2000, prin care se conferă instanțelor judecătorești competența de a desființa norme juridice sau de a le substitui cu norme cuprinse în alte acte normative, este neconstituțional, întrucât încalcă principiul separației puterilor.
În contextul celor arătate mai sus, potrivit prevederilor art. 147 alin. (4) din Constituția României, Deciziile Curții Constituționale se publică în Monitorul Oficial al României și de la data publicării, deciziile sunt general obligatorii și au putere numai pentru viitor.
În raport de aceste dezlegări obligatorii, contrar considerentelor arătate de către reclamantă, s-a apreciat ca nu se poate reține discriminarea acesteia pe criteriul socio-profesional în raport de procurorii din cadrul D.N.A. și DIICOT prin instituirea în favoarea acestora din urmă a unei politici salariale diferite în considerarea domeniului lor de activitate, cu atât mai mult cu cât instanțele naționale nu au posibilitatea să cenzureze oportunitatea soluțiilor legislative alese de legiuitor.
Prin urmare, nu pot fi acordate diferențele salariale solicitate, exclusiv pe motiv al discriminării, câtă vreme Curtea Constituționala nu a declarat neconstituționale dispozițiile legale care s-au aplicat in speța începând cu data de 4.09.2014.
Având în vedere aspectele reținute și Decizia nr. 2/2015 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, Deciziile nr. 819, 820 și 821 din 3 iulie 2008 ale Curții Constituționale a României și Hotărârea din 07.07.2011 a Curții de Justiție a Uniunii Europene, instanța a respins acțiunea reclamantei , ca neîntemeiată.
Împotriva acestei hotărâri a declarat apel reclamantă B, solicitând desființarea în totalitate a sentinței civile atacate și în rejudecare, admiterea acțiunii așa cum a fost formulată .În motivare s-a arătat că soluția primei instanțe este nelegală și netemeinică, deoarece aceasta după ce a făcut trimitere la un număr foarte mare de legi, decrete, ordonanțe, hotărâri CEDO și CJUE, decizii ÎCCJ și Curții Constituționale etc., nu a soluționat fondul dedus judecății, respectiv constatarea discriminării de salarizare dintre un judecător – secția penală tribunal și un procuror D. N. A. și DIICOT.
Chiar dacă instanța a arătat că pentru înlăturarea diferențelor salariale, legiuitorul a adoptat O.G. nr. 20/08.06.2016 p pentru modificarea și completarea O.U.G. nr. 57/2015, a omis să menționeze că egalizarea a fost făcută p pentru a repara greșelile cu privire la persoanele din cadrul aceleiași instituții, cu același grad profesional și aceeași vechime în specialitate și nicidecum între un judecător din cadrul secției penale și un procuror DIICOT sau D. N. A. .
Faptul că există unele hotărâri judecătorești irevocabile, pronunțate la nivel de țară, prin care li s-au recunoscut judecătorilor din cadrul secției penale a Tribunalelor aceleași drepturi salariale ca ale procurorilor DIICOT/D. N. A. , duce la concluzia că acele instanțe au avut în vedere criteriul naturii cauzelor pe care le instrumentează anumiți magistrați.
Instanța a invocat faptul că legiuitorul a stabilit drepturi diferite de care beneficiază procurorii, care suni legate indisolubil de rolul, răspunderea, complexitatea și de privațiunile inerente fiecărei funcții în parte, fără ca prin aceasta să se aducă atingere principiului egalității persoanelor în fața legii și autorităților p pentru, garantat de art. 16 din Constituție și de reglementările internaționale.
Apelanta a susținut că în calitate de judecător cu o vechime în specialitate de 25 ani, iar în cadrul secției penale de 23 ani, timp în care a soluționat un număr impresionant de cauze (având ca obiect infracțiuni instrumentate de DIICOT/D. N. A. ), respectiv; propunere arestare/prelungire măsură/ înlocuire/revocare, a administrat probatoriul indicat în rechizitoriu/solicitat de părți/din oficiu, după care a pronunțat soluții de condamnare la pedeapsa închisorii cu executare în regim de detenție etc. sau a dispus achitarea, nu a beneficiat de aceeași indemnizație cu cea a unui procuror din cadrul DIICOT/D. N. A. , indiferent de vechimea acestuia în magistratură, ceea ce constituie o inegalitate, aspect care trebuia soluționat de prima instanță. Deci, în calitate de judecător, care soluționează dosare instrumentate de aceste structuri specializate, este supusă răspunderii, complexității, riscurilor și privațiunilor inerente acestei funcții, la fel ca și procurorii DIICOT/D. N. A, aspect care ar fi trebuit să fie soluționat favorabil de către instanța de fond.
De altfel, însuși M. Justiției, în întâmpinarea depusă, a recunoscut că prin hotărârile judecătorești, anterioare, au fost acordate judecătorilor, până la data de 12.11.2009, despăgubiri egale cu diferențele de drepturi salariale dintre indemnizațiile/coeficientul de multiplicare 19, aplicat procurorilor D. N. A. /D1ICOT și drepturile salariale încasate efectiv.
Așa cum prin acele sentințe, s-a constatat greșeala mai mult sau mai puțin voită a diferențelor de salarizare nelegale dintre judecători și procurorii DIICOT/D. N. A. , aceeași interpretare trebuia să o fi adoptat și instanța de fond în prezenta cauză.
Este real faptul că sistemul de salarizare este reglementat prin lege, însă când acesta stabilit în mod greșit, se poate corecta pe calea unei acțiuni în justiție, așa cum s-a procedat în precedent.
Față de cele prezentate, arată că își menține în totalitate motivele invocate în cererea de chemare în judecată, la care a adăugat criticile de mai sus și pe cale de consecință, solicită admiterea apelului, desființarea în totalitate a sentința civilă atacate și în rejudecare, admiterea acțiunii așa cum a fost formulată.
Prin întâmpinarea formulată, pârâta T S a solicitat respingerea apelului ca nefondat.
În motivare s-a arătat că așa cum a susținut și în întâmpinarea la fond, apelanta și-a întemeiat acțiunea pe considerentul că este discriminată în ceea ce privește stabilirea drepturilor salariale, față de alte categorii din sistemul justiției, respectiv față de procurorii DIICOT și D. N. A. Cum acestea sunt și argumentele prezentate în apel, ne menținem toate apărările formulate la fond.
Prin urmare, chiar dacă s-ar aprecia că apelanta este discriminată prin aplicarea dispozițiilor legilor salarizare, instanța nu are competența de a institui, modifica și abroga norme juridice de aplicare generală, pentru că s-ar încălca principiul separației puterilor în stat. Prin Decizia nr. 818/03.07.2008, Curtea Constituțională a constatat că „prevederile art. 1, art. 2 alin. (3) și art. 27 alin. (1) din Ordonanța Guvernului nr. 137/2000 privind prevenirea și sancționarea tuturor formelor de discriminare, republicată, sunt neconstituționale, în măsura în care din acestea se desprinde înțelesul că instanțele judecătorești au competența să anuleze ori să refuze aplicarea unor acte normative cu putere de lege, considerând că sunt discriminatorii, și să le înlocuiască cu norme create pe cale judiciară sau cu prevederi cuprinse în alte acte normative”.
Prin întâmpinarea formulată de pârâtul S R , prin Ministerul Finanțelor PubliceBucurești , s-a arătat că își menține poziția exprimata în fata instanței de fond. Consideră că sentința civila atacată este corecta și legala prin raportare la dispozițiile legale incidente în speța, motiv pentru care solicită menținerea acesteia.
Pârâtul intimat Ministerul Justiției a formulat întâmpinare, prin care a solicitat respingerea apelului ca nefundat.
În motivare a susținut că sunt neîntemeiate susținerile intimatei în sensul că prima instanță nu a soluționat fondul dedus judecații, respectiv constatarea discriminării de salarizare dintre un judecător secția penată și un procuror D. N. A. și DIICOT.
Instanța de fond a constatat că nu se poate reține discriminarea reclamantei pe criteriul socio-profesional în raport de procurorii din cadrul D. N. A. și DIICOT, prin instituirea în favoarea acestora din urmă a unei politici salariale diferite, instanțele naționale neavând posibilitatea să cenzureze oportunitatea soluțiilor legislative alese de legiuitor.
În ceea ce privește Decizia Curții Constituționale nr. 794/2016, așa cum a arătat și în prima instanță, prin sentințe judecătorești au fost acordate judecătorilor despăgubiri egale cu diferențele de drepturi salariale dintre îndemnizațiile/coeficientul de multiplicare 19 aplicat procurorilor de la D. N. A. și DIICOT și drepturile salariale încasate efectiv. Aceste despăgubiri au fost acordate până la data de 12.11.2009, au fost achitate și nu au fost incluse în indemnizația de încadrare pentru a produce o majorare a acesteia.
Analizând sentința atacată prin prisma motivelor de apel și a apărărilor formulate Curtea, în temeiul art. 479 alin. 1 C. pr. civ. , reține ca apelul este nefondat pentru următoarele considerente :
Chestiunea in discuție, pe temeiul căreia apelanta si-a întemeiat inițial pretențiile si apoi critica din apel, a fost tranșata definitiv si obligatoriu prin Decizia nr. 2/2015 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, Deciziile nr. 819, 820 și 821 din 3 iulie 2008 ale Curții Constituționale a României și Hotărârea din 07.07.2011 a Curții de Justiție a Uniunii Europene, potrivit cu care:
– în aplicarea art. 2 raportat la art. 1 alin. (2) lit. e) pct. (i) și alin. (3) din Ordonanța Guvernului nr. 137/2000 privind prevenirea și sancționarea tuturor formelor de discriminare, republicată, punerea în executare a hotărârilor judecătorești prin care s-au acordat unor angajați anumite drepturi salariale nu reprezintă un tratament discriminatoriu al celorlalți angajați. ;
– prevederile art. 1, art. 2 alin. (3) și art. 27 alin. (1) din Ordonanța Guvernului nr. 137/2000 privind prevenirea și sancționarea tuturor formelor de discriminare, republicată, sunt neconstituționale, în măsura în care din acestea se desprinde înțelesul că instanțele judecătorești au competența să anuleze ori să refuze aplicarea unor acte normative cu putere de lege, considerând că sunt discriminatorii, și să le înlocuiască cu norme create pe cale judiciară sau cu prevederi cuprinse în alte acte normative;
– un eventual tratament discriminatoriu în materie de remunerare între magistrați, în considerarea statutului de care beneficiază procurorii din cadrul D.N.A. ș i D.I.I.C.O.T. nu fac aplicare al Directivei 2000/43/CE a Consiliului din 29 iunie 2000 de punere în aplicare a principiului egalității de tratament între persoane, fără deosebire de rasă sau origine etnică ș i nici în cel al Directivei 2000/78/CE a Consiliului din 27 noiembrie 2000 de creare a unui cadru general în favoarea egalității de tratament în ceea ce privește încadrarea în muncă ș i ocuparea forței de muncă.
În mod corect instanța de fond a stabilit ca nu se poate reține discriminarea apelantei reclamante pe criteriul socio-profesional în raport de procurorii din cadrul D.N.A. ș i D.I.I.C.O.T. prin instituirea în favoarea acestora din urmă a unei politici salariale diferite în considerarea domeniului lor de activitate, cu atât mai mult cu cât instanțele naționale nu au posibilitatea să cenzureze oportunitatea soluțiilor legislative alese de legiui tor si ca, p rin urmare, nu pot fi acordate diferențele salariale solicitate, exclusiv pe motiv al discriminării, câtă vreme Curtea Constituționala nu a declarat neconstituționale dispozițiile legale care s-au aplicat in speța începând cu data de 4 septembrie 2014.
Considerentele instanței de fond evidențiază caracterul vădit nefondat al criticilor formulate in apel, Curtea reținând ca in prima instanța s-a făcut o ampla si temeinica analiza a susținerilor reclamantei apelante referitoare la situația de pretinsa discriminare in are aceasta s-ar afla, iar numai concluzia finala a instanței de fond, in sensul ca discriminarea nu poate fi reținuta, nu poate susține critica apelantei potrivit cu care nu a soluționat fondul dedus judecății.
Pe de alta parte, susținând prin apelul formulat ca este real faptul că sistemul de salarizare este reglementat prin lege, însă când acesta stabilit în mod greșit, s-ar putea corecta pe calea unei acțiuni în justiție, așa cum s-a procedat în precedent, apelanta admite implicit ca soluționarea favorabila a pretențiilor sale nu s-ar putea obține decât prin nesocotirea flagranta a celor statuate cu caracter general obligatoriu prin Decizia nr. 2/2015 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, Deciziile nr. 819, 820 și 821 din 3 iulie 2008 ale Curții Constituționale a României și Hotărârea din 07.07.2011 a Curții de Justiție a Uniunii Europene
Or, aceasta susținere nu poate fi primita, iar, pe de alta parte, practica judiciara favorabila la care a făcut trimitere apelanta, neavând caracterul obligatoriu al hotărârilor mai sus enumerate, nu poate determina soluția din prezenta cauza.
Curtea va respinge ca nefondat apelul declarat in cauza si va păstra hotărârea instanței de fond ca fiind temeinica si legala. Curtea de Apel Cluj Secția a IV-a Pentru Litigii de Muncă și Asigurări Sociale, Decizia civilă nr.904/A din 28 iunie 2 018
Art. 2. – Direcția Națională Anticorupție este independentă în raport cu instanțele judecătorești și cu parchetele de pe lângă acestea, precum și în relațiile cu celelalte autorități publice, exercitându-și atribuțiile numai în temeiul legii și pentru asigurarea respectării acesteia.
Pretinzând încălcarea dispozițiilor art. 3 alin. (1) lit. c) din O.U.G. nr. 43/2002, raportat la dispozițiile Legii nr. 78/2000 care reglementează atribuțiile procurorilor Direcției Naționale Anticorupție, respectiv a dispozițiilor art. 91 coroborat cu art. 28 alin. (3) lit. e) din Regulamentul din 14 noiembrie 2019 de ordine interioară al Parchetelor, aprobat prin hotărârea secției pentru procurori a Consiliului Superior al Magistraturii nr. 947/2019, recurenții arată că, în măsura în care Ministerul Public aprecia că dorește să participe la ședințele de judecată în temeiul art. 92 alin. (2) C. pr. civ.., nu o putea face decât printr-o unitate de Parchet corespondentă instanței de judecată, respectiv printr-un procuror de la Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Galați. Apreciază că, pentru participarea nelegală la ședințele de judecată a procurorului din cadrul Direcției Naționale Anticorupție, în cauză intervine sancțiunea nulității absolute a hotărârii, în condițiile art. 92 alin. (3) C. pr. civ. Cu privire la acest aspect, instanța de apel s-a pronunțat prin încheierea din 14 iunie 2019, reținând: “Curtea învederează faptul că a existat o preocupare din partea instanței față de această situație, s-a identificat și textul de lege, respectiv art. 3 din Ordonanța de înființare a D. N. A. , în care se menționează clar că procurorul de ședință în astfel de cauze este cel care a făcut parte din structura care a întocmit actele de urmărire penală”.
Această încheiere premergătoare, prin care curtea de apel a stabilit căreia dintre unitățile de parchet îi revine sarcina să participe la ședințele de judecată, nu a fost atacată cu recurs în condițiile art. 466 alin. (4) C. pr. civ. raportat la art. 494C. pr. civ., astfel încât, reținerea instanței de apel referitoare la procurorul abilitat de lege să participe la ședința de judecată conform art. 92 alin. (2) C. pr. civ., nu poate fi supusă controlului de nelegalitate din perspectiva evidențiată de recurenți.
Dat fiind că participarea procurorului a fost obligatorie inclusiv în fața instanței de recurs, procedând la o atare verificare, Înalta Curte a constatat că participarea procurorului în cauzele civile este reglementată prin Ordinul nr. 62 din 1 aprilie 2016 emis de Ministerul Public – P. Î.C.C.J., act normativ ce în cuprinsul art. 6 prevede că:
“în cauzele prevăzute la lit. B) pct. 3 (cererile pentru repararea pagubelor în caz de erori judiciare în procesele penale – art. 541 alin. (3) rap. la art. 538 din C. pr. pen.) și 4 (cererile pentru repararea pagubei în cazul privării nelegale de libertate – art. 541 alin. (3) rap. la art. 539 din C. pr. pen.), lit. C) pct. 7 și 8, respectiv, lit. D) pct. 6 din Anexa nr. 3, participă procurorii din cadrul Direcției Naționale Anticorupție și Direcției de Investigare a Infracțiunilor de Criminalitate Organizată și Terorism, atunci când situația generatoare de daune rezultă din dosarele penale în care aceste direcții au propus sau, după caz, au dispus luarea măsurilor preventive ori restrictive de libertate ori au întocmit rechizitoriul”. În speță, rechizitoriul din 4 noiembrie 2011 a fost întocmit de D.N.A. , astfel încât, contrar susținerilor recurenților (întemeiate pe texte normative ce fac referire la participarea procurorului în procesele penale), participarea reprezentantului structurii Direcției Naționale Anticorupție în cauza civilă în temeiul dispozițiilor art. 92 alin. (2) C. pr. civ. are acoperire legală.
Faptul că procurorul din cadrul Direcției Naționale Anticorupție – Serviciul Teritorial Galați nu s-a comportat în sensul art. 92 alin. (2) C. pr. civ. nu poate face obiect al analizei în fața instanței de recurs, în considerarea acelorași dispoziții ale art. 466 alin. (4) C. pr. civ. raportat la art. 494C. pr. civ., împotriva încheierilor ce relevă, din perspectiva recurenților, depășirea limitelor participării procurorului la ședința de judecată nefiind formulat recurs.
În ceea ce privește fondul cauzei, recurenții prezintă în cererea de recurs considerații în mare parte teoretice referitoare la procedura reparării pagubei materiale sau a daunei morale în caz de eroare judiciară sau în caz de privare nelegală de libertate.
Contrar susținerilor recurenților, soluționarea cauzei prin respingerea excepțiilor lipsei calității procesuale active, lipsei calității procesuale pasive și inadmisibilității, soluție dispusă prin încheierea din 20 aprilie 2018 pronunțată de Tribunalul Galați și neapelată de către pârât, nu creează premisele admiterii acțiunii. Faptul că au fost respinse excepțiile nu înseamnă că este întemeiată pe fond acțiunea și nu reprezintă o încălcare a excepției autorității de lucru judecat, astfel cum se arată în cererea de recurs.
Cu privire la excepția inadmisibilității, Tribunalul Galați a reținut că față de temeiul de drept al acțiunii reprezentat de dispozițiile art. 538–541, C. pr. pen. nu instituie îndeplinirea vreunei proceduri prealabile, fiind recunoscut de principiu dreptul de a obține repararea pagubei pentru prejudiciile cauzate din derularea procesului penal.
Or, referitor la incidența art. 539C. pr. pen., instanța de apel a constatat că în speță nu a existat o privare de libertate a intervenientului C. pe parcursul procesului penal și implicit acest temei de drept nu poate fi avut în vedere la soluționarea cauzei pe fond.
În ceea ce privește aplicabilitatea dispozițiilor art. 538C. pr. pen., instanța a reținut că principala condiție de fond vizează preexistența unei hotărâri definitive de condamnare, împrejurare ce nu se verifică în cauză dat fiind că, urmare a exercitării căilor de atac, s-a dispus achitarea pentru faptele de dare de mită și de falsificare de alimente. Faptul că, printr-o jurisprudență anterioară (Decizia nr. 45/2018), Curtea Constituțională a statuat că “eroarea judiciară este o noțiune care presupune o abatere de o anumită gravitate”, nu este de natură a reflecta nelegalitatea deciziei pronunțate de instanța de apel, astfel cum se susține în finalul cererii de recurs.
Respingerea excepțiilor și reținerea faptului că, urmare a analizei pe fond, s-a constatat caracterul neîntemeiat al acțiunii, nu semnifică înfrângerea efectelor autorității de lucru judecat și nu încălcă principiul neînrăutățirii situației în propria cale de atac reglementat de dispozițiile art. 481C. pr. civ.
Pentru considerentele expuse, constatând legalitatea deciziei recurate, nefiind întrunite condițiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. pr. civ. pentru casarea hotărârii, în temeiul dispozițiilor art. 496 alin. (1) C. pr. civ., Înalta Curte urmează a respinge recursul, ca nefondat. Î. C. C. J. Secția I civilă, Decizia nr. 2147 din 3 noiembrie 2022
Din interpretarea dispozițiilor art. 2 din O.U.G. nr. 43/2002 rezultă că măsurile dispuse de procurorii anticorupție în dosarele instrumentate se întemeiază pe prevederile legale, procurorii fiind liberi să aprecieze asupra oportunității măsurilor luate, fără să primească îndrumări de specialitate de la pârâtul Statul român.
Drept consecință, în lipsa raportului de subordonare pe linia îndeplinirii actelor de urmărire penală, între procurorul de caz, procurorii D.N.A. și D.N.A. – și pârâtul Statul Român prin M.F.P., nu poate fi antrenată răspunderea civilă delictuală a comitentului pentru fapta prepusului, nefiind îndeplinite cerințele prevăzute de art. 1000 alin. (3) C. civ.
Pentru existența raportului de prepușenie este necesar ca reclamantul să facă dovada faptului că prepusul a exercitat o funcție sau activitate din dispoziția comitentului și că acesta din urmă (pârâtul Statul român) avea dreptul de a da ordine, dispoziții și instrucțiuni prepusului, în vederea îndeplinirii, pentru stat, a unei funcții sau calități pe care acesta s-a obligat să o realizeze.
Or, aplicând aceste reguli cu caracter de principiu din materia răspunderii civile delictuale pentru fapta altuia, prevăzute de art. 1000 alin. (3) C. civ., curtea de apel a constatat că nu este îndeplinită nici condiția privind existența raportului de prepușenie dintre prepusul indicat de reclamant – fostul ministru al justiție – și pârâtul Statul Român, nefiind în situația unui raport de autoritate, în cadrul căruia statul să aibă puterea de supraveghere, de direcție și de control asupra prepusului indicat de reclamant.
Drept consecință, în lipsa raportului de prepușenie nu poate fi antrenată răspunderea civilă delictuală a comitentului pentru fapta prepusului, nefiind îndeplinite cerințele prevăzute de art. 1000 alin. (3) C. civ.
În ceea ce privește invocarea de către reclamant a dispozițiilor din Convenția Europeană a Drepturilor Omului, curtea de apel a constatat că reclamantul nu a dovedit faptul că normele de drept intern care reglementează răspunderea civilă delictuală contravin vreunei norme cuprinse în Convenția europeană.
Curtea de apel a reținut, de asemenea, că dispozițiile art. 13 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului garantează existența în dreptul intern a unei acțiuni care să permită invocarea încălcării drepturilor consacrate de către Convenție; însă statul se bucură de o anume marjă de apreciere în ceea ce privește modalitatea de a se conforma obligațiilor impuse de această normă convențională.
Potrivit dispozițiilor art. 124 alin. (1) din Constituție (Înfăptuirea justiției) “Justiția se înfăptuiește în numele legii”, iar potrivit art. 126 alin. (2) din Constituție “Competența instanțelor judecătorești și procedura de judecată sunt prevăzute numai prin lege”.
În consecință, judecătorul național este obligat să aplice legea existentă, în lumina principiilor rezultate din blocul de convenționalitate și din jurisprudența creată de C.E.D.O. a Drepturilor Omului, iar nu să creeze lege. Judecătorul național nu poate să înlăture o lege pe motiv că nu corespunde exigențelor Convenției europene, iar dreptul la un remediu efectiv consacrat de art. 13 din C.E.D.H. nu poate fi interpretat în sensul că deschide celui interesat calea unui recurs național în convenționalitate care ar avea ca obiect punerea în discuție a modului de aplicare a unei legi interne.
Curtea de apel a avut în vedere în acest sens jurisprudența Înaltei Curți de Casație și Justiție în cauze având ca obiect situații similare celei de față, în care instanța supremă a subliniat că “garanțiile prevăzute de art. 13 din Convenție nu pot merge atât de departe încât să asigure o cale care să permită combaterea unei legi, pe motiv că este contrară Convenției, sau să atace conținutul unei anumite reglementări în fața unei autorități naționale (cauzele James și alții împotriva Regatului Unit, Roche împotriva Regatului Unit, Murray împotriva Regatului Unit etc.)” – Deciziile nr. 3529 din 3 iulie 2013; nr. 4428 din 10 octombrie 2013; nr. 3371 din 13 iunie 2013; nr. 3529 din 3 iulie 2013 ale Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția I Civilă.
Pentru aceste considerente, nefiind întrunite în mod cumulativ condițiile prevăzute de art. 998, 999 și art. 1000 alin. (3) C. civ. Curtea de apel a respins cererea de chemare în judecată, ca nefondată. Inalta Curte de Casatie si Justitie, Sectia II civila, Decizia nr. 2997 din 4 noiembrie 2014 Inalta Curte de Casatie si Justitie, Sectia II civila, Decizia nr. 2997 din 04-nov-2014
Art. 3. – Atribuțiile Direcției Naționale Anticorupție sunt următoarele:
a) efectuarea urmăririi penale, în condițiile prevăzute în Codul de procedură penală, în Legea nr. 78/2000 pentru prevenirea, descoperirea și sancționarea faptelor de corupție și în prezenta ordonanță de urgență, pentru infracțiunile prevăzute în Legea nr. 78/2000 care sunt, potrivit art. 13, în competența Direcției Naționale Anticorupție;
b) conducerea, supravegherea și controlul actelor de cercetare penală, efectuate din dispozițiile procurorului de către ofițerii de poliție judiciară aflați sub autoritatea exclusivă a procurorului șef al Direcției Naționale Anticorupție;
c) conducerea, supravegherea și controlul activităților de ordin tehnic ale urmăririi penale, efectuate de specialiști în domeniul economic, financiar, bancar, vamal, informatic, precum și în alte domenii, numiți în cadrul Direcției Naționale Anticorupție;
c1) sesizarea instanțelor judecătorești pentru luarea măsurilor prevăzute de lege și pentru judecarea cauzelor privind infracțiunile prevăzute în Legea nr. 78/2000, cu modificările ulterioare, care sunt, potrivit art. 13, în competența Direcției Naționale Anticorupție;
c2) participarea, în condițiile legii, la ședințele de judecată;
c3) exercitarea căilor de atac împotriva hotărârilor judecătorești, în condițiile prevăzute de lege;
d) studierea cauzelor care generează și a condițiilor care favorizează corupția, elaborarea și prezentarea propunerilor în vederea eliminării acestora, precum și pentru perfecționarea legislației penale;
e) elaborarea raportului anual privind activitatea Direcției Naționale Anticorupție și prezentarea acestuia Consiliului Superior al Magistraturii și ministrului justiției, nu mai târziu de luna februarie a anului următor, iar ministrul justiției va prezenta Parlamentului concluziile asupra raportului de activitate a Direcției Naționale Anticorupție ;
f) constituirea și actualizarea bazei de date în domeniul faptelor de corupție.
g) exercitarea altor atribuții prevăzute de lege.
(2) Direcția Națională Anticorupție exercită drepturile și îndeplinește obligațiile procedurale prevăzute de lege, în cauzele privind infracțiunile atribuite prin prezenta ordonanță de urgență în competența sa.
(3) În exercitarea atribuțiilor ce îi revin, procurorul șef al Direcției Naționale Anticorupție emite ordine.
În motivarea contestației, D.N.A. – Serviciul Teritorial Târgu Mureș a arătat că la judecarea cererii de liberare condiționată a fost prezent un procuror din cadrul Parchetului de pe lângă Judecătoria Târgu Mureș, deși, potrivit art. 5 alin. (3) din Legea nr. 255/2013 pentru punerea în aplicare a Legii nr. 135/2010 privind Codul de procedură penală și pentru modificarea și completarea unor acte normative care cuprind dispoziții procesual penale, trebuia să participe un procuror din cadrul structurii specializate de parchet, având în vedere că una dintre pedepsele ce au fost contopite în pedeapsa rezultantă de 4 ani și 6 luni închisoare a fost aplicată pentru infracțiunea prevăzută de art. 25 din Codul penal din 1969 raportat la art. 13 din Legea nr. 78/2000 , infracțiune care este de competența procurorilor anticorupție și în prezent, conform art. 13 din Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 43/2002 privind D.N.A. , și, ca atare, sunt incidente dispozițiile art. 281 alin. (1) lit. d) din Codul de procedură penală referitoare la nulitatea absolută, sens în care s-a invocat Decizia nr. 3 din 26 februarie 2019, pronunțată de Î.C.C.J. – Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept în materie penală, M. Of. nr. 526 din 27 iunie 2019. S-a reținut, făcându-se trimitere la dispozițiile art. 5 alin. (3) din Legea nr. 255/2013 pentru punerea în aplicare a Legii nr. 135/2010 privind Codul de procedură penală și pentru modificarea și completarea unor acte normative care cuprind dispoziții procesual penale, ale art. 67 alin. (3) din Legea nr. 304/2004 privind organizarea judiciară, republicată, și ale art. 3 din Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 43/2002 privind Direcția Națională Anticorupție, că la soluționarea cererilor privind liberarea condiționată trebuie să participe un procuror din cadrul Direcției Naționale Anticorupție, întrucât norma legală care face obiectul sesizării nu distinge nici după tipul sau natura cererilor, nici după cum cererile au fost formulate în cursul judecății sau în cazul fazei de executare și, ca atare, nici interpretul nu trebuie să facă o astfel de distincție, iar acolo unde legiuitorul a dorit, a limitat în mod expres competența procurorilor specializați de a participa la cererile din faza de executare a pedepselor [art. 2 alin. (1) lit. d) din Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 78/2016 pentru organizarea și funcționarea Direcției de Investigare a Infracțiunilor de Criminalitate Organizată și Terorism: “Direcția de Investigare a Infracțiunilor de Criminalitate Organizată și Terorism are ca următoarele atribuții: (…) participarea la ședințele de judecată, cu excepția fazei de executare a pedepsei (. . Pornind de la faptul că raportul dintre cele două norme nu este unul de tipul lex generalia versus lex specialia, întrucât domeniile lor de aplicare nu se suprapun, se constată că, pentru participarea procurorilor din cadrul Direcției Naționale Anticorupție la ședințele de judecată, dispozițiile cu valoare de lex specialia sunt cele cuprinse în art. 3 alin. (1) lit. c2) din Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 43/2002 (participarea, în condițiile legii, la ședințele de judecată), motiv pentru care nu se află în conflict cu norma generală, întrucât doar transpun la nivel particular principiul general pe care aceasta din urmă îl proclamă. De asemenea, nu este îndeplinită nici cerința privind existența unei veritabile probleme de drept în înțelesul atribuit de practica constantă a Completului pentru dezlegarea unor chestiuni de drept în materie penală, care să impună cu necesitate o dezlegare cu valoare de principiu din partea Înaltei Curți de Casație și Justiție, întrucât prin parcurgerea normelor juridice în discuție nu ia naștere o îndoială rezonabilă asupra conținutului lor și, ca atare, dispozițiile nu sunt neclare. Se observă că legiuitorul a ales să nu enumere expres și limitativ cauzele în care reprezentarea Ministerului Public se face de către procurori specializați, ci a ales să înșiruie cu titlu de exemplu câteva cazuri, apelând, în final, la o formulare de principiu care să cuprindă toate tipurile de cereri ce se pot ivi în practică, în care cercetarea penală a fost efectuată de D.N.A. , în condițiile prevăzute de art. 5 alin. (3) din Legea nr. 255/2013 pentru punerea în aplicare a Legii nr. 135/2010 privind Codul de procedură penală și pentru modificarea și completarea unor acte normative care cuprind dispoziții procesual penale [“(…) la soluționarea propunerilor, contestațiilor, plângerilor sau a oricăror alte cereri”]. În plus, din Încheierea de sesizare din data de 6 ianuarie 2022, care cuprinde opinia completului cu privire la aspectul ce formează obiectul întrebării prealabile, rezultă că instanța de trimitere și-a format deja o părere cu privire la modul de dezlegare a chestiunii de drept transmise instanței supreme, fapt ce demonstrează că aceasta nu a întâmpinat o dificultate reală în interpretarea textului de lege în discuție, de natură a crea un dubiu în limite rezonabile asupra conținutului său, urmărindu-se de fapt, prin declanșarea mecanismului de unificare a practicii judiciare, o confirmare sau, dimpotrivă, o infirmare a soluției ce se prefigurează a fi pronunțată în cauza cu care a fost învestită și nu o rezolvare de principiu a unei veritabile probleme de drept, prin pronunțarea unei hotărâri prealabile obligatorii, de la momentul publicării sale în Monitorul Oficial al României, Partea I, pentru toate instanțele. Or, așa cum a stabilit Î.C.C.J. – Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept în materie penală, în cuprinsul Deciziei nr. 26 din 23 noiembrie 2017, M. Of. nr. 328 din 13 aprilie 2018, “procedura pronunțării unei asemenea hotărâri este condiționată (…) de existența unei chestiuni de drept de a cărei lămurire depinde soluționarea cauzei în care s-a dispus sesizarea, nefiind permis a se apela la acest mijloc legal în scopul de a primi de la instanța supremă rezolvarea în concret a speței”, în același sens fiind și considerentele deciziilor nr. 5 din 13 februarie 2020, M. Of. nr. 258 din 30 martie 2020, și nr. 17 din 17 martie 2021, M. Of. nr. 514 din 18 mai 2021 ale aceluiași complet.
În consecință, constatând, pentru toate argumente expuse anterior, că nu sunt îndeplinite condițiile de admisibilitate reglementate de art. 475 din Codul de procedură penală, constând în existența unei veritabile probleme de drept care să necesite o dezlegare cu valoare de principiu din partea Înaltei Curți de Casație și Justiție și a unei relații de dependență între lămurirea chestiunii supuse interpretării și soluționarea pe fond a cauzei cu care a fost învestită instanța de trimitere, va fi respinsă, ca inadmisibilă, sesizarea formulată de Tribunalul Mureș – Secția penală în Dosarul nr. 10.972/320/2021, prin care se solicită pronunțarea unei hotărâri prealabile pentru dezlegarea următoarei chestiuni de drept:
” Dacă în interpretarea și aplicarea prevederilor art. 5 alin. (3) din Legea nr. 255/2013 pentru punerea în aplicare a Legii nr. 135/2010 privind Codul de procedură penală și pentru modificarea și completarea unor acte normative care cuprind dispoziții procesual penale, prin noțiunea de «cauze, propuneri, contestații, plângeri sau alte cereri în care cercetarea penală a fost efectuată de Direcția Națională Anticorupție» se înțelege și soluționarea cererilor de liberare condiționată din executarea unei pedepse aplicate pentru astfel de infracțiuni?”
Î.C.C.J. Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept, Decizia nr. 17/2022 Dosar nr. 88/1 din 31 martie 2022
Art. 4 . – (1) Direcția Națională Anticorupție este condusă de un procuror șef care este asimilat prim-adjunctului procurorului general al Parchetului de pe lângă Înalta Curtea de Casație și Justiție Procurorul șef al Direcției Naționale Anticorupție este ajutat de 2 procurori șefi adjuncți, asimilați adjunctului procurorului general al Parchetului de pe lângă Înalta Curtea de Casație și Justiție
(2) În activitatea sa, procurorul șef al Direcției Naționale Anticorupție este ajutat de 2 procurori consilieri, asimilați procurorilor consilieri ai procurorului general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație oi Justiție.
(3) Procurorul șef al Direcției Naționale Anticorupție este ordonator principal de credite.
(4) Procurorul șef al Direcției Naționale Anticorupție este ordonator secundar de credite. Finanțarea cheltuielilor curente și de capital ale Direcției Naționale Anticorupție se asigură de la bugetul de stat, fondurile destinate Direcției Naționale Anticorupție fiind evidențiate distinct în bugetul Parchetului de pe lângă Înalta Curtea de Casație și Justiție Anual se constituie un depozit în valoare de cel puțin 2 milioane lei (RON) pentru acțiuni privind organizarea și constatarea infracțiunilor flagrante de corupție, la dispoziția procurorului șef al Direcției Naționale Anticorupție. Această sumă este prevăzută la titlul «Cheltuieli materiale și servicii» în bugetul Direcției Naționale Anticorupție, iar modul său de gestionare și de utilizare se va stabili prin ordin al procurorului șef al acestei direcții.
În baza art. II din Legea nr. 54/2006, în cuprinsul Ordonanței de urgență a Guvernului nr. 43/2002 privind Parchetul Național Anticorupție, aprobată cu modificări prin Legea nr. 503/2002, cu modificările și completările ulterioare, precum și în orice alte acte normative care cuprind referiri la Parchetul Național Anticorupție, următoarele denumiri se înlocuiesc astfel:
a) Parchetul Național Anticorupție cu Direcția Națională Anticorupție;
b) procurorul general al Parchetului Național Anticorupție cu procurorul șef al Direcției Naționale Anticorupție;
c) procurorul general adjunct al Parchetului Național Anticorupție cu procurorul șef adjunct al Direcției Naționale Anticorupție;
d) consilierul procurorului general al Parchetului Național Anticorupție cu consilierul procurorului șef al Direcției Naționale Anticorupție.
îndeplinirea condițiilor de incriminare
Înalta Curte, Completul de 5 judecători va analiza cu prioritate cererile de repunere pe rol formulate de apelanții L. și M., motivate de necesitatea discutării datei la care a fost săvârșită infracțiunea, dar și de punerea în discuție a incidenței art. 19 din O.U.G. nr. 43/2002.
În acest sens, s-a reținut că sentința penală nr. 258/24.03.2016, pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, secția Penală, definitivă prin decizia penală nr. 162/03.10.2016 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție – Completul de 5 Judecători, în baza art. 6 din Legea nr. 78/2000 raportat la art. 291 alin. (1) din C. pen. și art. 5 din C. pen. cu aplicarea art. 375 din C. pr. pen. și art. 19 din O.U.G. nr. 43/2002, inculpatul J. a fost condamnat pentru săvârșirea infracțiunii de trafic de influență la pedeapsa închisorii în cuantum de 2 ani și 4 luni închisoare și pedeapsa complementară a interzicerii drepturilor prevăzute de art. 66 lit. a) și b) din C. pen. pe o durată de 2 ani, după executarea pedepsei închisorii. În baza art. 65C. pen. s-a interzis inculpatului exercițiul drepturilor prevăzute de art. 66 lit. a) și b) din C. pen., ca pedeapsă accesorie.
Examinând cauza din perspectiva îndeplinirii condițiilor de incriminare, s-a constatat că fapta, astfel cum a fost reținută în sarcina inculpatului, încadrată potrivit legii în vigoare la data săvârșirii ei în infracțiunea de trafic de influență prev. de art. 257 alin. (1) teza I și a II C. pen. anterior, continuă să fie incriminată în noul C. pen. în art. 291 alin. (1) teza I și a II-a, având, așadar, corespondent în noile reglementări. Înalta Curte a constatat că legea nouă introduce doar aparent o condiție suplimentară, cea a promisiunii determinării funcționarului la conduita solicitată de cumpărătorul de influență, însă aceasta se regăsea și în dispozițiile art. 257C. pen. din 1969, întrucât primirea ori pretinderea de bani sau alte foloase, ori acceptarea de promisiuni, de daruri era făcută în scopul de a-l determina pe funcționar să facă ori să nu facă un act ce intră în atribuțiile sale de serviciu. Legea condiționa existența infracțiunii de urmărirea unui anumit scop al acțiunii, acela de a-l determina pe funcționar sau pe alt salariat să facă ori să nu facă un act ce intră în atribuțiile sale de serviciu. Ca atare, această condiție era necesară pentru întrunirea elementelor constitutive ale infracțiunii de trafic de influență și potrivit legii vechi, iar în cauză ea a fost îndeplinită.
Sub aspectul sancțiunii, art. 257 alin. (1) din C. pen. anterior prevedea o pedeapsă cu închisoare de la 2 la 10 ani, în timp ce potrivit legii noi, traficul de influență prev. de art. 291 alin. (1) C. pen. este sancționat cu pedeapsa închisorii de la 2 la 7 ani. Cum instanța s-a orientat la o pedeapsă egală cu maximul prevăzut de lege, în mod evident, legea nouă, care prevede un maxim mai redus, de 7 ani închisoare, este legea penală mai favorabilă inculpatului, astfel că fapta a fost încadrată în dispozițiile art. 291C. pen. teza I, II rap. la art. 6 din Legea nr. 78/2000 (aceeași cu cea stabilită prin rechizitoriu).
Având în vedere că Înalta Curte, deși a respins cererea de soluționare a cauzei în procedura simplificată, a reținut aceeași situație de fapt ca cea recunoscută de inculpat, în cauză au devenit aplicabile dispozițiile art. 396 alin. (10) C. pr. pen.., care prevăd reducerea cu o treime a limitelor de pedeapsă prevăzute de lege.
Totodată, prin adresa din 30 septembrie 2015 și Ordonanța din 29 septembrie 2015, Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiției, Direcția Națională Anticorupție a confirmat faptul că inculpatul J. a denunțat și facilitat tragerea la răspundere penală a unor persoane cercetate în dosarul nr. x/2015 al D.N.A., secția de combatere a Corupției, astfel că în cauză au fost incidente și dispozițiile art. 19 din O.U.G. nr. 43/2002, care prevăd reducerea la jumătate a limitelor de pedeapsă prevăzute de lege.
În aceste condiții, aplicând cele două cauze de reducere obligatorie a limitelor de pedeapsă, Înalta Curte a reținut că, în ceea ce-l privește pe inculpatul J., potrivit legii, acestea sunt cuprinse între 8 luni și 2 ani și 4 luni închisoare.
Potrivit art. 55 alin. (2) din C. pr. pen. “Procurorii sunt constituiți în parchete care funcționează pe lângă instanțele judecătorești și își exercită atribuțiile în cadrul Ministerului Public.”, așadar, ori de câte ori C. pr. pen. folosește noțiunea de “procuror” are în vedere organul judiciar competent și care este îndreptățit să exercite, prin procurorii care îl compun, atribuțiile legale. Or, procurorul șef al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație si Justiție – Direcția Națională Anticorupție face parte din structura de parchet menționată, pe care, de altfel, o conduce potrivit art. 4 alin. (1) din Ordonanța de urgență nr. 43/2002 privind Direcția Națională Anticorupție, fiind lipsite de relevanță argumentele în susținerea nulității absolute a declarației de apel care antamează calitatea de “procuror ierarhic superior” a acestuia.
Cât privește competența funcțională, aceasta se determină prin raportare la îndatoririle organului judiciar, regulile privind competența funcțională determină atât competența generală a acestuia (corelat cu funcțiile acestuia în procesul penal – de judecată, de urmărire sau cercetare penală etc.), cât și, în cadrul competenței generale, atribuțiile specifice ale fiecărui organ judiciar. Sub acest aspect reținem că potrivit art. 55 alin. (3) din Codul de procedură “În cadrul procesului penal procurorul are următoarele atribuții:…. f) formulează și exercită contestațiile și căile de atac prevăzute de lege împotriva hotărârilor judecătorești”.
Textul alin. (2) și (3) ale art. 55 din C. pr. pen. reprezintă transpunerea prevederilor art. 131 alin. (2) și (3) din Constituție, care arată că “(2) Ministerul Public își exercită atribuțiile prin procurori constituiți în parchete, în condițiile legii. (3) Parchetele funcționează pe lângă instanțele de judecată, conduc și supraveghează activitatea de cercetare penală a poliției judiciare, în condițiile legii”.
Competența funcțională a procurorului de a exercita căile de atac împotriva hotărârilor judecătorești pe care le consideră netemeinice și nelegale este reluată și în art. 68 din Legea 304/2004.
În ce privește competența funcțională a procurorului șef al Direcției Naționale Anticorupție, art. 3 alin. (1) din Ordonanța de urgență nr. 43/2002, reglementând atribuțiile Direcției Naționale Anticorupție prevede, printre acestea, exercitarea căilor de atac împotriva hotărârilor judecătorești, în condițiile prevăzute de lege, respectiv în cauzele de competența acestui organ judiciar.
Sunt lipsite de pertinență argumentele în susținerea nulității absolute a declarației de apel care se referă la normele secundare vizând organizarea și funcționarea Direcției Naționale Anticorupție -regulamente, ordine etc.- dispoziții ce nu se circumscriu unor norme ce reglementează competența organelor judiciare, chestiune de domeniul legii organice, și, ca atare, nerespectarea acestora nu are aptitudinea de a atrage sancțiunea nulității actelor procesuale. De altfel, examenul acestor norme realizat de apărare relevă o viziune interpretativă particulară prin specularea unor prevederi și ignorarea fondului normativ în ansamblul său.
Referitor la criticile formulate de Ministerul Public, partea civilă Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice și inculpații K., L., E., F. și M., sub aspectul acuzației de abuz în serviciu cu consecințe deosebit de grave, dacă funcționarul a obținut pentru sine sau pentru altul un folos necuvenit
Probele administrate în apel, la cererea părților și procurorului (declarațiile martorilor audiați nemijlocit și evocați anterior, recunoașterile inculpaților, chiar și cele parțiale – n.n audiere G. – înscrisurile depuse) nu au avut amplitudinea de a modifica situația de fapt ori caracterizarea în drept a bazei factuale descrise în actele de sesizare și reținute de prima instanță.
În unanimitate, pe latură penală, soluția diferită dispusă în apel vizează incidența instituției prescripției răspunderii penale pentru inculpații K., L. și M., urmare a Deciziei nr. 358/26.05.2022 pronunțate de Curtea Constituțională și a constatării, ca efect al cererilor de continuare a procesului penal, a aplicabilității dispozițiilor art. 396 alin. (8) din C. pr. pen.
Pe latură civilă, soluția diferită este rezultatul rezolvării unei chestiuni de drept referitoare la temeiul achitării în ipoteza cazului reglementat de art. 16 lit. b) și la consecința asupra soluției acțiunii civile în contextul aplicării dispoziției art. 25 alin. (1) și (5) din C. pr. pen. ÎNALTA CURTE DE CASAȚIE ȘI JUSTIȚIE Completurile de 5 judecători, Decizia nr. 87 din 5 decembrie 2022
excepția lipsei calității procesuale active
instanța de control judiciar constată că la dezbaterea cauei în fond s-a invocat în cuprinsul întâmpinării depuse de către Ministerul Public – Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție- Direcția Națională Anticorupție la 28.11.2017 excepția lipsei calității procesuale pasive a pârâtului Procurorul Șef al Direcției Naționale Anticorupție B., excepție în privința căreia prima instanță a subliniat în mod corect că a fost dedusă judecății de către o persoană fără calitate procesuală pasivă, întrucât reclamantul-intimat nu a înțeles să formuleze cererea de chemare în judecată în contradictoriu cu autorul întâmpinării.
Concluzionând în acest mod, în raport de actele dosarului, în lipsa unei întâmpinări prin care să se invoce o astfel de excepție de către persoana chemată în judecată (procurorul șef al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție- Direcția Națională Anticorupție), judecătorul fondului a procedat la soluționarea cauzei în cadrul procesual în care a fost învestit, întrucât autorul excepției nu fusese chemat în judecată.
Reținând că hotărârea judecătorească dată în materia contenciosului administrativ în principiu are putere de lucru judecat numai între părțile litigante, Înalta Curte concluzionează că dreptul de a ataca pe calea recursului o hotărâre de fond aparține numai acestor părți și succesorilor în drepturi ai acestora, sau persoanelor care au participat la dezbaterea cauzei sau celei care le reprezintă, respectiv procurorului în condițiile legii.
La judecata în fond a prezentei cauze, pârâtul chemat în judecată nu a înțeles să formuleze apărări, să invoce excepții, să propună probe sau să împuternicească persoana de drept public care a formulat întâmpinare în nume propriu în acest sens.
În acest context procesual, în mod legal a apreciat prima instanță că toate apărările au fost propuse de o persoană care nu era parte a raportului juridic dedus judecății, întrucât nu fusese chemată în judecată de către reclamantul-intimat.
Înalta Curte reține că exercitarea căii de atac s-a realizat de către același terț în cauză, și nu de către pârâtul chemat în judecată în favoarea căruia eventual recurentul ar fi putut interveni în condițiile art. 61, 63C. proc. civ.
Totodată, recurentul din prezenta cauză a fost citat cu mențiunea de a preciza calitatea în care a exercitat calea de atac, respectiv în calitate de Procuror Șef al Direcției Naționale Anticorupție (în contradictoriu cu care intimatul-reclamant a formulat cererea de chemare în judecată) sau ca autoritate publică, respectiv Ministerul Public-Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție – Direcția Națională Anticorupție, aceasta neînțelegând să clarifice calitatea în care a contestat sentința primei instanțe.
În raport de cele reținute anterior, Înalta Curte, constatând că nu există identitate între pârâtul chemat în judecată în raport cu care a fost pronunțată sentința atacată și recurentul din prezenta cauză, va admite excepția lipsei calității procesuale active și va respinge recursul în consecință.
Soluționând recursul în considerarea excepției lipsei calității de recurent a Ministerului Public – Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție- Direcția Națională Anticorupție, Înalta Curte nu va proceda la analiza criticilor cuprinse în memoriul de recurs întemeiat pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 5, 6 și 8 C. proc. civ., acestea fiind formulate într-un cadru procesual care excede dispozițiilor legale referitoare la posibilitatea aprecierii de către instanța de recurs a criticilor formulate de o persoană fără calitate procesuală activă.
În ceea ce privește recursul declarat de către recurentul-intervenient, Înalta Curte constată că la 28.05.2019 acesta a depus declarație de recurs împotriva încheierii de ședință din 24.05.2019 și a celei din 22.05.2019, menționând în cuprinsul acesteia că va dezvolta motivele de recurs după comunicarea încheierii recurate.
Având în vedere că încheierea de ședință a fost comunicată în mod legal recurentului intervenient fără ca acesta să prezinte motivele de nelegalitate ale acesteia în baza art. 488 raportat la art. 489C. pr. civ., Înalta Curte va constata nulitatea recursului declarat împotriva încheierilor de ședință menționate.
Pentru considerentele arătate, Înalta Curte va admite excepția lipsei calității procesuale active a Ministerului Public – Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție- Direcția Națională Anticorupție, invocată de intimatul-reclamant, va respinge recursul formulat de pârâtul Ministerul Public – Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție, Direcția Națională Anticorupție, ca fiind formulat de o persoană fără calitate procesuală activă și va constata nulitatea recursului formulat de intervenientul H. ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE Secţia de Contencios Administrativ şi Fiscal, Decizia nr. 6341 din 16 decembrie 2021
Înfracțiunea de abuz în serviciu. Momentul săvârșirii
Prin Decizia nr. 5/2019, Înalta Curte de Casație și Justiție – Completul competent să judece recursul în interesul legii a stabilit că: prin data săvârșirii infracțiunii și, implicit, data de la care începe să curgă termenul de prescripție a răspunderii penale în cazul infracțiunilor simple a căror latură obiectivă implică producerea unei pagube ori realizarea unui folos necuvenit pe o perioadă de timp se înțelege momentul apariției primei pagube ori al obținerii primului folos necuvenit.
Obiectul recursului în interesul legii l-au vizat exclusiv infracțiunile simple ce constau într-o unică acțiune sau inacțiune, care prezintă particularitatea producerii unei pagube ori realizării unui folos necuvenit pe o perioadă de timp, respectiv infracțiunea de abuz în serviciu, prevăzută de art. 297 din C. pen., folosirea funcției pentru favorizarea unor persoane, prevăzută de art. 301 din C. pen., statuându-se că momentul de debut al curgerii termenului de prescripție a răspunderii penale este cel în care s-a produs prima pagubă sau s-a obținut primul folos patrimonial, întrucât doar atunci sunt întrunite toate condițiile cerute de norma de incriminare pentru existența infracțiunii în configurația sa tipică, acesta fiind momentul în care fapta săvârșită a produs rezultatul cerut de norma de incriminare pentru existența infracțiunii în forma tip.
Relevantă pentru prezenta situație este explicația conținută în considerentele deciziei, potrivit căreia atunci când infracțiunea comisă este o infracțiune de rezultat sau de pericol, dacă, în cazul concret, urmarea tipică (corespunzătoare stadiului de infracțiune consumată) se produce la o oarecare distanță în timp față de momentul desfășurării (și încetării comiterii) elementului material, momentul de la care începe să curgă termenul de prescripție a răspunderii penale este momentul consumării (data producerii primei urmări relevante penal/primul moment de la care fapta se poate încadra juridic drept infracțiune).
Relevantă soluționării problematicii consumării infracțiunii ce constituie acuzația în prezenta cauză este, însă, și Decizia nr. 458/2017 a Curții Constituționale, care a constatat că dispozițiile art. 15 din Legea nr. 78/2000 pentru prevenirea, descoperirea și sancționarea faptelor de corupție, raportate la art. 132din același act normativ, cu referire la infracțiunea de abuz în serviciu, sunt neconstituționale.
În considerentele acestei decizii s-a arătat că săvârșirea infracțiunii prevăzute de art. 132din Legea nr. 78/2000 în varianta consumată se produce în ipoteza consumării infracțiunii de abuz în serviciu în varianta-tip, precum și în situația obținerii folosului necuvenit, condiție prevăzută de art. 132din Legea nr. 78/2000. (§ 45)
Infracțiunea prevăzută în art. 132din Legea nr. 78/2000, pe de o parte, reprezintă o infracțiune de rezultat, nefiind calificată prin scop, iar, pe de altă parte, presupune existența unei condiții – obținerea de către funcționarul public, pentru sine ori pentru altul, a unui folos necuvenit – a cărei îndeplinire, dacă și celelalte elemente constitutive ale infracțiunii de abuz în serviciu, în varianta tip, sunt îndeplinite, determină constatarea săvârșirii infracțiunii prevăzute de acesta, în forma consumată. (§ 45)
Înalta Curte, Completul de 5 judecători, concluzionează, în majoritate, că în privința inculpaților față de care s-a dispus, în primă instanță, o soluție de achitare, se impune menținerea acesteia, în considerarea dispozițiilor art. 396 alin. (7) din C. pr. pen. și, în unanimitate, că în privința inculpaților K., L. și M., nu este incidentă ipoteza prevăzută de art. 16 alin. (1) lit. b) teza I din C. pr. pen., impunându-se soluția de încetare a procesului penal, conform prevederilor art. 396 alin. (8) din C. pr. pen.. Pentru argumentele detaliate în prezenta decizie, și susținerile apelanților inculpați E. și F. privind incidența dispozițiilor art. 16 alin. (1) lit. a) din C. pr. pen. sunt nefondate.
Față de soluția ce urmează a fi dispusă, nu mai este necesară examinarea motivelor suplimentare de apel, formulate de inculpații L. și M. ulterior închiderii dezbaterilor, referitoare la presupusa incidență a cauzei de reducere a pedepsei prevăzute de art. 19 din O.U.G. nr. 43/2002.ÎNALTA CURTE DE CASAȚIE ȘI JUSTIȚIE Completurile de 5 judecători, Decizia nr. 87 din 5 decembrie 2022
Art. 5. – (1) Direcția Națională Anticorupție este organizată în secții conduse de procurori șefi secție, ajutați de procurori șefi adjuncți secție. Secțiile se înființează și se desființează prin ordin al procurorului șef al Direcției Naționale Anticorupție , cu avizul Consiliului Superior al Magistraturii.
(2) În cadrul Direcției Naționale Anticorupție se pot înființa servicii teritoriale, servicii, birouri și alte compartimente de activitate, prin ordin al procurorului șef al acestei direcții.
(3) Sediul serviciilor teritoriale și circumscripția acestora se stabilesc de procurorul șef al Direcției Naționale Anticorupție, de regulă, în localitățile în care își au sediul parchetele de pe lângă curțile de apel și în raport cu circumscripția acestora.
(4) Serviciile teritoriale, serviciile și birourile sunt conduse de procurori-șefi.
(41) În cadrul Direcției Naționale Anticorupție va funcționa un birou de informare și relații publice care va asigura legătura cu publicul și cu mijloacele de comunicare în masă, în vederea garantării transparenței activității de urmărire penală, în condițiile stabilite de lege.
(42) Conducătorul biroului, care îndeplinește și funcția de purtător de cuvânt, poate fi un procuror desemnat de procurorul șef al Direcției Naționale Anticorupție ori un jurnalist, încadrat ca specialist, numit pe bază de concurs sau de examen.
(5) Ofițerii și agenții de poliție judiciară își desfășoară activitatea în cadrul secțiilor, serviciilor sau al altor compartimente de activitate, fiind repartizați prin ordin al procurorului șef al Direcției Naționale Anticorupție
D.N.A. funcționează ca structură în cadrul P Î.C.C.J., are personalitate juridică și sediul în municipiul București și își exercită atribuțiile pe întregul teritoriu al României.
Totodată, potrivit prevederilor art. 5 alin. (1), (2), (3) și 4 ale O.U.G. nr. 43/2002 , se constată că serviciile teritoriale, serviciile și birourile D.N.A. nu au personalitate juridică, astfel că întregul personal al D.N.A. funcționează în cadrul P.Î.C.C.J. , așa cum rezultă și din adeverințele depuse la dosar.
Având în vedere că reclamanții își desfășoară activitatea în cadrul P.Î.C.C.J. , competența teritorială trebuie determinată în condițiile 269 alin. (2) din Codul muncii, respectiv art. 210 din Legea nr. 62/2011, și nu potrivit art. 127C. proc. civ., care instituie o competență alternativă în favoarea unei instanțe de același grad din circumscripția unei curți de apel învecinate.
În speță, competența revine în primă instanță tribunalului, în temeiul art. 266, art. 269 alin. (2) din Legea nr. 53/2003 privind Codul Muncii și art. 210 din Legea nr. 62/2011 a dialogului social.
Astfel, potrivit art. 266 din Codul muncii:” Jurisdicția muncii are ca obiect soluționarea conflictelor de muncă cu privire la încheierea, executarea, modificarea, suspendarea și încetarea contractelor individuale sau, după caz, colective de muncă prevăzute de prezentul cod, precum și a cererilor privind raporturile juridice dintre partenerii sociali, stabilite potrivit prezentului cod”, iar conform dispozițiilor art. 269 din Codul muncii “Judecarea conflictelor de muncă este de competența instanțelor judecătorești, stabilite potrivit legii. (2) Cererile referitoare la cauzele prevăzute la alin. (1) se adresează instanței competente în a cărei circumscripție reclamantul își are domiciliul sau reședința ori, după caz, sediul”.
Așadar, la determinarea instanței competente este necesar a se avea în vedere domiciliul reclamanților sau locul de muncă al acestora.
În speță, așa cum rezultă din înscrisurile dosarului, atât domiciliul, cât și locul de muncă al reclamanților se află în județul Timiș, astfel că aparține Tribunalului Timiș competența de soluționare a cauzei.
Față de considerentele anterior expuse, văzând și dispozițiile art. 135 alin. (4) C. proc. civ., Înalta Curte va stabili competența de soluționare a cauzei în favoarea Tribunalului Timiș, secția I civilă. Î.C.C.J. Secția a II-a civilă, Decizia nr. 1751 din data de 29 septembrie 2020
D.N.A. funcționează ca structură în cadrul Parchetului de pe lângă Î.C.C.J., are personalitate juridică și sediul în municipiul București și își exercită atribuțiile pe întregul teritoriu al României.
Totodată, potrivit prevederilor art. 5 alin. (1), (2), (3) și 4 ale O.U.G. nr. 43/2002, se constată că serviciile teritoriale, serviciile și birourile D.N.A. nu au personalitate juridică, astfel că întregul personal al D.N.A. funcționează în cadrul P.Î.C.C.J., așa cum rezultă și din adeverințele depuse la dosar.
Având în vedere că reclamanții își desfășoară activitatea în cadrul P.Î.C.C.J., competența teritorială trebuie determinată în condițiile 269 alin. (2) din Codul muncii, respectiv art. 210 din Legea nr. 62/2011, și nu potrivit art. 127C. proc. civ., care instituie o competență alternativă în favoarea unei instanțe de același grad din circumscripția unei curți de apel învecinate.
În speță, competența revine în primă instanță tribunalului, în temeiul art. 266, art. 269 alin. (2) din Legea nr. 53/2003 privind Codul Muncii și art. 210 din Legea nr. 62/2011 a dialogului social.
Astfel, potrivit art. 266 din Codul muncii:” Jurisdicția muncii are ca obiect soluționarea conflictelor de muncă cu privire la încheierea, executarea, modificarea, suspendarea și încetarea contractelor individuale sau, după caz, colective de muncă prevăzute de prezentul cod, precum și a cererilor privind raporturile juridice dintre partenerii sociali, stabilite potrivit prezentului cod”, iar conform dispozițiilor art. 269 din Codul muncii “Judecarea conflictelor de muncă este de competența instanțelor judecătorești, stabilite potrivit legii. (2) Cererile referitoare la cauzele prevăzute la alin. (1) se adresează instanței competente în a cărei circumscripție reclamantul își are domiciliul sau reședința ori, după caz, sediul”.
Așadar, la determinarea instanței competente este necesar a se avea în vedere domiciliul reclamanților sau locul de muncă al acestora.
În speță, așa cum rezultă din înscrisurile dosarului, atât domiciliul, cât și locul de muncă al reclamanților se află în județul Timiș, astfel că aparține Tribunalului Timiș competența de soluționare a cauzei.
Față de considerentele anterior expuse, văzând și dispozițiile art. 135 alin. (4) C. pr. civ., Înalta Curte va stabili competența de soluționare a cauzei în favoarea Tribunalului Timiș, secția I civilă. Î.C.C.J. Secția a II-a civilă Decizia nr. 1751 din 29 septembrie 2020
Art. 6. Direcția Națională Anticorupție se încadrează cu procurori, ofițeri și agenți de poliție judiciară, specialiști în domeniul economic, financiar, bancar, vamal, informatic și în alte domenii, personal auxiliar de specialitate, precum și personal economic și administrativ, în limita posturilor prevăzute în statul de funcțiuni, aprobat potrivit legii.
lucrători specializaţi din cadrul poliţiei
Potrivit dispoziţiilor art. 142 alin. (1) din Codul de procedură penală în forma actuală, după modificarea prin Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 6/2016, “procurorul pune în executare supravegherea tehnică ori poate dispune ca aceasta să fie efectuată de organul de cercetare penală sau lucrători specializaţi din cadrul poliţiei”.
Codul de procedură penală stabileşte în art. 30 lit. a) şi b) şi art. 55 alin. (1) că procurorul şi organele de cercetare penală sunt organe judiciare şi, respectiv, organe de urmărire penală, neexistând nicio dispoziţie care să definească sintagma “lucrători specializaţi din cadrul poliţiei”.
Organele de cercetare penală în general, precum şi cele de cercetare penală ale poliţiei judiciare îşi găsesc reglementarea în dispoziţiile Legii nr. 218/2002 privind organizarea şi funcţionarea Poliţiei Române, republicată, precum şi ale Legii nr. 364/2004 privind organizarea şi funcţionarea poliţiei judiciare, care arată în mod clar condiţiile pe care trebuie să le îndeplinească personalul, modul de numire şi atribuţiile acestuia.
Din analiza legislaţiei speciale prezentate anterior, respectiv Legea nr. 218/2002 privind organizarea şi funcţionarea Poliţiei Române, republicată, Legea nr. 364/2004 privind organizarea şi funcţionarea poliţiei judiciare, precum şi a Legii nr. 360/2002 privind statutul poliţistului, cu modificările şi completările ulterioare, lucrătorii specializaţi din cadrul poliţiei nu sunt definiţi, neavând o reglementare expresă.
Potrivit dispoziţiilor art. 29 alin. (2) din Legea nr. 218/2002, republicată, personalul Poliţiei Române se compune din poliţişti, alţi funcţionari publici şi personal contractual.
Anexa nr. 2 la Hotărârea Guvernului nr. 416/2007 privind structura organizatorică şi efectivele Ministerului Afacerilor Interne, cu modificările şi completările ulterioare, stabileşte la lit. A pct. 1 că Poliţia Română este instituţie şi structură aflată în subordinea/în cadrul Ministerului Afacerilor Interne, fiind enumerate încă alte 23 de unităţi, instituţii şi structuri aflate în subordine, printre care, la lit. A pct. 3, Poliţia de Frontieră Română, iar la lit. A pct. 7, Departamentul de Informaţii şi Protecţie Internă, structură ce este prezentată şi în dispoziţiile art. 10 din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 30/2007 privind organizarea şi funcţionarea Ministerului Internelor şi Reformei Administrative, aprobată cu modificări prin Legea nr. 15/2008, cu modificările şi completările ulterioare, ce a pus în executare mandatele de supraveghere tehnică în prezenta cauză.
Totodată, s-a constatat că Poliţia Română este organizată în unităţi, structuri, direcţii centrale şi teritoriale, printre care Direcţia de Ordine Publică, Direcţia de Investigaţii Criminale, Direcţia de Constatare a Criminalităţii Organizate, Direcţia de Investigare a Criminalităţii Economice, Direcţia Rutieră, Direcţia Arme Explozibile şi Substanţe Periculoase, Direcţia de Poliţie Transporturi, Direcţia Anticorupţie, Direcţia Operaţiuni Speciale, Serviciul pentru Intervenţii şi Acţiuni Speciale, Direcţia Control Intern, Serviciul de Poliţie Canină, Sanitar Veterinar şi pentru Siguranţa Alimentelor etc., precum şi servicii specializate, cadrul legal general care reglementează activitatea acestora fiind tot Legea nr. 218/2002, republicată, şi Legea nr. 360/2002, cu modificările şi completările ulterioare.
Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 6/2016 privind unele măsuri pentru punerea în executare a mandatelor de supraveghere tehnică dispuse în procesul penal a modificat Legea nr. 135/2010 privind Codul de procedură penală şi Legea nr. 304/2004 privind organizarea judiciară, republicată, cu modificările şi completările ulterioare, şi Legea nr. 508/2004 privind înfiinţarea, organizarea şi funcţionarea în cadrul Ministerului Public a Direcţiei de Investigare a Infracţiunilor de Criminalitate Organizată şi Terorism, cu modificările şi completările ulterioare, introducând dispoziţii noi, precum că în vederea desfăşurării activităţilor prevăzute de art. 142 alin. (1) din Codul de procedură penală, în cadrul Ministerului Public şi al Direcţiei de Investigare a Infracţiunilor de Criminalitate Organizată şi Terorism funcţionează prin detaşare ofiţeri sau agenţi de poliţie judiciară sub directa conducere şi controlul nemijlocit al procurorilor, în limita posturilor prevăzute de lege.
Dispoziţii similare privind încadrarea cu ofiţeri şi agenţi de poliţie judiciară ce îşi desfăşoară activitatea sub directa conducere, supraveghere şi control al procurorului se regăsesc şi în art. 6 şi art. 10 alin. (2) din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 43/2002 privind Direcţia Naţională Anticorupţie, aprobată cu modificări prin Legea nr. 503/2002, cu modificările şi completările ulterioare.
Potrivit art. 6 şi 9 din Legea nr. 51/1991 privind securitatea naţională a României, republicată, raportat la art. 10 din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 30/2007, aprobată cu modificări prin Legea nr. 15/2008, cu modificările şi completările ulterioare, Departamentul de Informaţii şi Protecţie Internă este structură specializată a Ministerului Afacerilor Interne care desfăşoară activităţi de informaţii, contrainformaţii şi securitate în vederea asigurării ordinii publice, prevenirii şi combaterii ameninţărilor la adresa securităţii naţionale, privind misiunile, personalul, patrimoniul şi informaţiile clasificate în cadrul ministerului.
Structura Departamentului de Informaţii şi Protecţie Internă este formată din aparatul central cu direcţii generale/diviziuni şi structuri independente şi aparatul teritorial cu servicii judeţene de informaţii şi protecţie internă.
Personalul Departamentului de Informaţii şi Protecţie Internă este compus din funcţionari publici cu statut special şi personal contractual care au drepturile şi obligaţiile prevăzute de Legea nr. 360/2002 privind Statutul poliţistului, cu modificările şi completările ulterioare.
Relevantă pentru problema de drept analizată este Decizia nr. 51 din 16 februarie 2016 a Curţii Constituţionale (publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 190 din 14 martie 2016), prin care s-a constatat că sintagma “ori de alte organe specializate ale statului” din cuprinsul dispoziţiilor art. 142 alin. (1) din Codul de procedură penală este neconstituţională.
În argumentarea acestei decizii Curtea Constituţională a arătat că pune, în mod esenţial, accentul pe respectarea exigenţelor de calitate a legislaţiei interne, legislaţie care, pentru a fi compatibilă cu principiul preeminenţei dreptului, trebuie să îndeplinească cerinţele de accesibilitate (normele care guvernează materia interceptării comunicaţiilor trebuie reglementate la nivel de lege), claritate (normele trebuie să aibă o redactare fluentă şi inteligibilă, fără dificultăţi sintactice şi pasaje obscure sau echivoce, într-un limbaj şi stil juridic specific normativ, concis, sobru, cu respectarea strictă a regulilor gramaticale şi de ortografie), precizie şi previzibilitate (lex certa, norma trebuie să fie redactată clar şi precis, astfel încât să permită oricărei persoane – care, la nevoie, poate apela la consultanţă de specialitate – să îşi corecteze conduita şi să fie capabilă să prevadă, într-o măsură rezonabilă, consecinţele care pot apărea dintr-un act determinat). Aceste exigenţe trebuie să fie inerente oricărui act normativ, cu atât mai mult unei reglementări care dă dreptul autorităţilor publice de a interveni în viaţa intimă, familială şi privată, precum şi dreptul de a accesa corespondenţa persoanelor.
În examinarea criticilor de neconstituţionalitate, Curtea constată totodată că nicio reglementare din legislaţia naţională în vigoare, cu excepţia dispoziţiilor art. 142 alin. (1) din Codul de procedură penală, nu conţine vreo normă care să consacre expres competenţa unui alt organ al statului, în afara organelor de urmărire penală, de a efectua interceptări, respectiv de a pune în executare un mandat de supraveghere tehnică. Or, pornind de la datele concrete din speţa dedusă controlului de constituţionalitate, Curtea a apreciat că reglementarea în acest domeniu nu poate fi realizată decât printr-un act normativ cu putere de lege, iar nu printr-o legislaţie infralegală, respectiv acte normative cu caracter administrativ, adoptate de alte organe decât autoritatea legiuitoare, caracterizate printr-un grad sporit de instabilitate sau inaccesibilitate.
Având în vedere aceste argumente şi caracterul intruziv al măsurilor de supraveghere tehnică, Curtea a constatat că este obligatoriu ca aceasta să se realizeze într-un cadru normativ clar, precis şi previzibil, atât pentru persoana supusă acestei măsuri, cât şi pentru organele de urmărire penală şi pentru instanţele de judecată. În caz contrar s-ar ajunge la posibilitatea încălcării într-un mod aleatoriu/abuziv a unora dintre drepturile fundamentale esenţiale într-un stat de drept: viaţa intimă, familială şi privată şi secretul corespondenţei. Este îndeobşte admis că drepturile prevăzute la art. 26 şi 28 din Constituţie nu sunt absolute, însă limitarea lor trebuie să se facă cu respectarea dispoziţiilor art. 1 alin. (5) din Legea fundamentală, iar gradul de precizie a termenilor şi noţiunilor folosite trebuie să fie unul ridicat, dată fiind natura drepturilor fundamentale limitate. Aşadar, standardul constituţional de protecţie a vieţii intime, familiale şi private şi a secretului corespondenţei impune ca limitarea acestora să se realizeze într-un cadru normativ care să stabilească expres, într-un mod clar, precis şi previzibil care sunt organele abilitate să efectueze operaţiunile care constituie ingerinţe în sfera protejată a drepturilor.
Prin urmare, Curtea a reţinut că este justificată opţiunea legiuitorului ca mandatul de supraveghere tehnică să fie pus în executare de procuror şi de organele de cercetare penală, care sunt organe judiciare, conform art. 30 din Codul de procedură penală, precum şi de către lucrătorii specializaţi din cadrul poliţiei, în condiţiile în care aceştia pot deţine avizul de ofiţeri de poliţie judiciară, în condiţiile art. 55 alin. (5) din Codul de procedură penală. Această opţiune nu se justifică însă în privinţa includerii, în cuprinsul art. 142 alin. (1) din Codul de procedură penală, a sintagmei “alte organe specializate ale statului”, neprecizate în cuprinsul Codului de procedură penală sau în cuprinsul altor legi speciale.
Pentru toate argumentele arătate, Curtea a constatat că dispoziţiile criticate încalcă prevederile constituţionale cuprinse în art. 1 alin. (3) referitoare la statul de drept în componenta sa privind garantarea drepturilor cetăţenilor şi în art. 1 alin. (5) care consacră principiul legalităţii.
Cu privire la procedura obligatorie de accesare, utilizare şi stocare a datelor obţinute din interceptări ale comunicaţiilor, în jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului s-a făcut distincţie între două etape ale interceptării convorbirilor telefonice: autorizarea supravegherii şi efectuarea propriu-zisă a supravegherii. Distincţia a fost făcută de Curtea Europeană a Drepturilor Omului prin Hotărârea din 28 iunie 2007, pronunţată în Cauza Association for European Integration and Human Rights şi Ekimdzhiev împotriva Bulgariei, paragraful 84, prin care s-a reţinut că pe parcursul primei etape, cea de autorizare a supravegherii, conceptul de “securitate naţională”, dincolo de înţelesul său obişnuit, trebuie să ofere garanţii substanţiale împotriva supravegherii arbitrare şi discriminatorii. De asemenea, Curtea a constatat că trebuie să examineze şi dacă astfel de garanţii există pe parcursul celei de-a doua etape, când supravegherea este realizată efectiv sau a fost deja încheiată. Cu privire la acest aspect s-a reţinut că nu este prevăzută nicio verificare a implementării măsurilor de supraveghere tehnică secretă de către un organism sau o entitate oficială, externă serviciilor care desfăşoară măsurile de supraveghere, sau cel puţin căreia să îi fie impusă îndeplinirea unor condiţii care să îi asigure independenţa şi conformitatea cu principiile statului de drept, dar că nicio altă instituţie, în afara celor care dispun măsurile speciale de supraveghere, nu poate să verifice dacă măsurile luate îndeplinesc condiţiile prevăzute în mandatul de supraveghere sau dacă datele originale sunt reproduse cu exactitate în documentele scrise. De asemenea, a fost menţionată aparenta lipsă a unor dispoziţii legale care să prevadă cu suficient grad de precizie maniera în care datele sunt obţinute prin supravegherea tehnică, procedura pentru protejarea integrităţii şi confidenţialităţii acestora şi procedura pentru distrugerea lor (paragraful 86). Mai mult, a fost reţinut faptul că controlul activităţii de supraveghere tehnică îi revine în mod exclusiv ministrului afacerilor interne, iar dacă datele obţinute depăşesc scopul în care a fost aplicată măsura supravegherii tehnice, doar Ministrul Afacerilor Interne poate decide, în mod discreţionar şi fără un control independent, ce trebuie făcut cu aceste date. S-a arătat că, spre deosebire de procedura existentă în Bulgaria, legea germană, modificată ca urmare a unei decizii a Curţii Constituţionale a Germaniei, obligă la transmiterea înregistrărilor în condiţii foarte stricte şi încredinţează responsabilitatea verificării îndeplinirii condiţiilor legale unui oficial care are dreptul să exercite funcţii judiciare (paragraful 89).
Totodată, prin Hotărârea din 10 februarie 2009, pronunţată în Cauza Iordachi şi alţii împotriva Moldovei, Curtea Europeană a Drepturilor Omului a statuat, cu privire la etapa a doua a procedurii interceptărilor convorbirilor telefonice, că în cauza dedusă judecăţii, aparent, judecătorul de instrucţie joacă un rol foarte limitat. Conform prevederilor art. 41 din Codul de procedură penală, rolul judecătorului este de autorizare a interceptărilor. Potrivit articolului 136 din acelaşi Cod, judecătorul de instrucţie are dreptul de a păstra “casetele cu originalul înregistrării comunicărilor, însoţite de reproducerea integrală în scris a înregistrării […] în locuri speciale, într-un plic sigilat” şi de a emite “încheiere cu privire la distrugerea înregistrărilor care nu sunt importante pentru urmărirea penală”. Cu toate acestea, deşi judecătorul are competenţa de a autoriza interceptarea convorbirilor, Codul de procedură penală nu prevede informarea acestuia cu privire la rezultatele interceptării şi nu-i impune să verifice dacă prevederile legislative au fost respectate (paragraful 47). Alt punct de vedere necesar a fi menţionat în acest sens este lipsa aparentă a reglementărilor cu un înalt grad de precizie şi care ar orândui maniera în care se face filtrarea datelor secrete obţinute prin aceste măsuri operative de investigaţii sau procedurile prin care s-ar păstra integritatea şi confidenţialitatea acestora, fie reguli de distrugere a acestora (paragraful 48). În concluzie, reţinând încălcarea în cauză a dispoziţiilor art. 8 din Convenţie referitoare la dreptul la respectarea vieţii private şi de familie, Curtea a statuat că interceptarea convorbirilor telefonice este o ingerinţă foarte gravă în drepturile unei persoane şi că o chestiune care merită a fi menţionată este lipsa aparentă a reglementărilor care să specifice, cu un grad corespunzător de precizie, modalitatea de examinare a informaţiei obţinute ca rezultat al supravegherii sau procedurile de păstrare a integrităţii şi confidenţialităţii acesteia, precum şi procedurile de distrugere a ei.
b) organele de cercetare penală ale poliţiei judiciare;
c) organele de cercetare penală speciale.
. . .
(4) Atribuţiile organelor de cercetare penală ale poliţiei judiciare sunt îndeplinite de lucrători specializaţi din Ministerul Administraţiei şi Internelor anume desemnaţi în condiţiile legii speciale, care au primit avizul conform al procurorului general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie ori avizul procurorului desemnat în acest sens.
(5) Atribuţiile organelor de cercetare penală speciale sunt îndeplinite de ofiţeri anume desemnaţi în condiţiile legii, care au primit avizul conform al procurorului general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie.
(6) Organele de cercetare penală ale poliţiei judiciare şi organele de cercetare penală speciale îşi desfăşoară activitatea de urmărire penală sub conducerea şi supravegherea procurorului.”
“(1) Organele de cercetare penală ale poliţiei judiciare efectuează urmărirea penală pentru orice infracţiune care nu este dată, prin lege, în competenţa organelor de cercetare penală speciale sau procurorului, precum şi în alte cazuri prevăzute de lege.
(2) Organele de cercetare penală speciale efectuează acte de urmărire penală numai în condiţiile art. 55 alin. (5) şi (6), corespunzător specializării structurii din care fac parte, în cazul săvârşirii infracţiunilor de către militari sau în cazul săvârşirii infracţiunilor de corupţie şi de serviciu prevăzute de Codul penal săvârşite de către personalul navigant al marinei civile, dacă fapta a pus sau a putut pune în pericol siguranţa navei sau navigaţiei ori a personalului. De asemenea, organele de cercetare penală speciale pot efectua, în cazul infracţiunilor contra securităţii naţionale prevăzute în titlul X din Codul penal şi infracţiunilor de terorism, din dispoziţia procurorului, punerea în aplicare a mandatelor de supraveghere tehnică.”
Art. 142 alin 1 şi (11) din Codul de procedură penală – Punerea în executare a mandatului de supraveghere tehnică.
“(1) Procurorul pune în executare supravegherea tehnică ori poate dispune ca aceasta să fie efectuată de organul de cercetare penală sau de lucrătorii specializaţi din cadrul poliţiei.
(11) Pentru realizarea activităţilor prevăzute la art. 138 alin. (1) lit. a)-d), procurorul, organele de cercetare penală sau lucrătorii specializaţi din cadrul poliţiei folosesc nemijlocit sistemele tehnice şi proceduri adecvate, de natură să asigure integritatea şi confidenţialitatea datelor şi informaţiilor colectate.”
Prin Adresa nr 1004/C/1788/III-5/2016 din 22 septembrie 2016 Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a comunicat că nu există în lucru nicio sesizare având ca obiect promovarea unui recurs în interesul legii cu privire la problema de drept cu care a fost sesizată instanţa, fiind transmis totodată şi un punct de vedere cu privire la chestiunea de drept, în sensul că, în speţă, sesizarea este inadmisibilă pentru motive ţinând de inaptitudinea întrebărilor dacă pentru punerea în executare a mandatelor de supraveghere tehnică, lucrătorii specializaţi din cadrul poliţiei prevăzuţi de art. 142 alin. (1) din Codul de procedură penală necesită aviz de poliţie judiciară sau este suficient ca aceste persoane să îndeplinească condiţiile legale pentru a obţine avizul.
Dacă în interpretarea şi aplicarea dispoziţiilor art. 142 alin. (1) din Codul de procedură penală, conform considerentelor prezentate în paragraful 49 din Decizia nr. 51/2016 a Curţii Constituţionale, lucrătorii specializaţi din cadrul poliţiei care pot obţine avizul de poliţie judiciară sunt organe de cercetare penală speciale.
Dacă lucrătorii Departamentului de Informaţii şi Protecţie Internă/Serviciul de Informaţii şi Protecţie Internă au calitatea de lucrători specializaţi din cadrul poliţiei, în accepţiunea prevăzută de art. 142 alin. (1) din Codul de procedură penală, de a constitui “probleme de drept” în sensul art. 475 din Codul de procedură penală.
Opinia judecătorului-raportor este în sensul că problema înţelesului sintagmei “lucrători specializaţi din cadrul poliţiei”, în accepţiunea dispoziţiilor art. 142 alin. (1) din Codul de procedură penală, astfel cum a fost expusă în încheierea de sesizare, nu constituie o veritabilă chestiune de drept cu relevanţă practică, susceptibilă a genera interpretări judiciare diferite şi a impune, în consecinţă, o dezlegare prealabilă în procedura reglementată de art. 475 din Codul de procedură penală.
În argumentarea soluţiei s-a arătat că primele două întrebări nu ridică o veritabilă problemă de drept întrucât rezolvarea chestiunilor teoretice puse în discuţie nu comportă vreo dificultate rezonabilă de interpretare a textului legal.
Examinând sesizarea formulată în vederea pronunţării unei hotărâri prealabile, raportul întocmit de judecătorul-raportor şi chestiunea de drept ce se solicită a fi dezlegată, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie reţine următoarele: Cu privire la admisibilitatea sesizării: În conformitate cu dispoziţiile art. 475 din Codul de procedură penală: “Dacă, în cursul judecăţii, un complet de judecată al Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, al curţii de apel sau al tribunalului, învestit cu soluţionarea cauzei în ultimă instanţă, constatând că există o chestiune de drept, de a cărei lămurire depinde soluţionarea pe fond a cauzei respective şi asupra căreia Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie nu a statuat printr-o hotărâre prealabilă sau printr-un recurs în interesul legii şi nici nu face obiectul unui recurs în interesul legii în curs de soluţionare, va putea solicita Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie să pronunţe o hotărâre prin care să se dea rezolvare de principiu chestiunii de drept cu care a fost sesizată.”
Ca urmare, admisibilitatea unei sesizări formulate în procedura pronunţării unei hotărâri prealabile este condiţionată de îndeplinirea cumulativă a următoarelor exigenţe:
– instanţa care a formulat întrebarea să fie învestită cu soluţionarea cauzei în ultimă instanţă;
– soluţionarea pe fond a cauzei să depindă de lămurirea chestiunii de drept ce face obiectul sesizării;
– chestiunea de drept supusă analizei să nu fi primit o rezolvare anterioară printr-o hotărâre prealabilă sau printr-un recurs în interesul legii şi să nu facă obiectul unui asemenea recurs în curs de soluţionare.
În speţă, este îndeplinită prima condiţie analizată, referitoare la existenţa unei cauze pendinte aflate în curs de judecată în ultimă instanţă, Curtea de Apel Suceava fiind învestită, în Dosarul nr. 843/86/2016/a1, cu soluţionarea contestaţiei declarate de inculpatul P.F.V. împotriva Încheierii din data de 21 martie 2016 a Tribunalului Suceava, pronunţată în Dosarul nr. 843/86/2016/a1.
De asemenea, este îndeplinită şi cea de-a treia condiţie enunţată, întrucât chestiunea de drept cu a cărei analiză a fost sesizată instanţa supremă nu a primit o rezolvare printr-o hotărâre prealabilă anterioară sau printr-un recurs în interesul legii şi nici nu face obiectul unui asemenea recurs.
În schimb, cerinţa referitoare la natura chestiunii ce poate face obiectul sesizării şi la aptitudinea dezlegării date de a avea consecinţe juridice directe asupra modului de rezolvare a fondului cauzei nu este îndeplinită în cauză.
În jurisprudenţa Completului pentru dezlegarea unor probleme de drept în materie penală s-a statuat, în mod progresiv, asupra înţelesului ce trebuie atribuit sintagmei “chestiune de drept de a cărei lămurire depinde soluţionarea pe fond a cauzei”, regăsită în cuprinsul art. 475 din Codul de procedură penală.
S-a subliniat, sub un prim aspect, că între problema de drept a cărei lămurire se solicită (indiferent dacă ea vizează o normă de drept material sau o dispoziţie de drept procesual) şi soluţia ce urmează a fi dată de către instanţă trebuie să existe o relaţie de dependenţă, în sensul ca decizia instanţei supreme să fie de natură a produce un efect concret asupra conţinutului hotărârii (Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept în materie penală, Decizia nr. 11/2014 şi Decizia nr. 19/2014).
În al doilea rând, este necesar ca sesizarea să tindă la interpretarea in abstracto a unor dispoziţii legale determinate, iar nu la rezolvarea implicită a unor chestiuni ce ţin de particularităţile fondului speţei, cum ar fi analiza întrunirii elementelor constitutive ale unei infracţiuni ori stabilirea încadrării juridice în cauza dedusă judecăţii (Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept în materie penală, Decizia nr. 14/2015).
În fine, jurisprudenţa recentă a Completului pentru dezlegarea unor probleme de drept în materie penală a abordat, tangenţial, şi elemente ce nuanţează semnificativ înţelesul sintagmei “chestiune de drept” la care face referire art. 475 din Codul de procedură penală, impunând examinarea acesteia fie din perspectiva cerinţei “noutăţii” problemei de drept ridicate, fie a existenţei unei neclarităţi, ambiguităţi a dispoziţiei legale supuse interpretării.
Date fiind diferenţele de redactare între art. 475 din Codul de procedură penală şi art. 519 din Codul de procedură civilă, “noutatea” problemei supuse dezlegării nu a fost reţinută, până în prezent, ca o cerinţă propriu-zisă de admisibilitate a sesizării în vederea pronunţării unei hotărâri prealabile în materie penală.
Completul competent a efectuat însă, recent, o primă analiză a admisibilităţii şi din această perspectivă. Astfel, raportându-se la deciziile date în materie civilă, respectiv deciziile nr. 6/2014 şi nr. 7/2014, s-a subliniat că acest caracter “de noutate se pierde, pe măsură ce chestiunea de drept a primit o dezlegare din partea instanţelor, în urma unei interpretări adecvate, concretizată într-o practică judiciară consacrată, iar opiniile jurisprudenţiale izolate sau cele pur subiective nu pot constitui temei declanşator al mecanismului pronunţării unei hotărâri prealabile” ( Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept în materie penală, Decizia nr. 10 din 22 aprilie 2015).
Această opinie se apreciază a fi pertinentă şi în speţa de faţă, în scopul delimitării mai exacte a problemelor de drept ce pot face obiectul hotărârii prealabile (respectiv chestiuni de drept de o dificultate rezonabilă, susceptibile a da naştere unor interpretări judiciare diferite) de opiniile jurisprudenţiale cu totul izolate, ce pot fundamenta, uneori, o astfel de sesizare.
Pe de altă parte, condiţia caracterizării dispoziţiilor legale ce fac obiectul sesizării printr-o doză necesară de echivoc a fost subliniată în considerentele secţiunii a IX-a Deciziei nr. 16/2015 din 22 mai 2015 a Completului pentru dezlegarea unor chestiuni de drept în materie penală.
Aşadar, numai o problemă de drept de o dificultate rezonabilă şi de natură a da naştere, în mod previzibil, unor interpretări judiciare diferite legitimează concursul dat tribunalelor şi curţilor de apel de către instanţa supremă într-o cauză pendinte. În cazul considerării ca admisibile a unor sesizări prin care se tinde, dimpotrivă, la dezlegarea unor probleme pur teoretice ori la soluţionarea propriu-zisă a unor chestiuni ce ţin de fondul cauzei, există riscul transformării mecanismului hotărârii prealabile fie într-o “procedură dilatorie pentru litigii caracterizate, prin natura lor ca fiind urgente, fie într-o procedură care va substitui mecanismul recursului în interesul legii”.
Din perspectiva acestor argumente teoretice se constată, sub un prim aspect (referitor la primele două întrebări adresate), că dispoziţiile art. 142 alin. (1) din Codul de procedură penală au fost modificate după pronunţarea Deciziei nr. 51 din 16 februarie 2016 a Curţii Constituţionale (publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 190 din 14 martie 2016), prin care s-a constatat că sintagma “ori de alte organe specializate ale statului” din cuprinsul dispoziţiilor art. 142 alin. (1) din Codul de procedură penală este neconstituţională.
Astfel, la intrarea în vigoare a noului Cod de procedură penală, art. 142 alin. (1) avea următorul conţinut: “Procurorul pune în executare mandatul de supraveghere tehnică ori poate dispune ca aceasta să fie efectuată de organul de cercetare penală sau de lucrători specializaţi din cadrul poliţiei ori de alte organe specializate ale statului. “
Prin decizia Curţii Constituţionale s-a statuat, printre altele, că nicio reglementare din legislaţia naţională în vigoare, cu excepţia dispoziţiilor art. 142 alin. (1) din Codul de procedură penală, nu conţine vreo normă care să consacre expres competenţa unui alt organ al statului, în afara organelor de urmărire penală, de a efectua interceptări, respectiv de a pune în executare un mandat de supraveghere tehnică. Or, pornind de la datele concrete din speţa dedusă controlului de constituţionalitate, Curtea a apreciat că reglementarea în acest domeniu nu poate fi realizată decât printr-un act normativ cu putere de lege, iar nu printr-o legislaţie infralegală, respectiv acte normative cu caracter administrativ, adoptate de alte organe decât autoritatea legiuitoare, caracterizate printr-un grad sporit de instabilitate sau inaccesibilitate. S-a reţinut totodată că standardul constituţional de protecţie a vieţii intime, familiale şi private şi a secretului corespondenţei impune ca limitarea acestora să se realizeze într-un cadru normativ care să stabilească expres, într-un mod clar, precis şi previzibil care sunt organele abilitate să efectueze operaţiunile care constituie ingerinţe în sfera protejată a drepturilor.
Prin urmare, Curtea a considerat că este justificată opţiunea legiuitorului ca mandatul de supraveghere tehnică să fie pus în executare de procuror şi de organele de cercetare penală, care sunt organe judiciare, conform art. 30 din Codul de procedură penală, precum şi de către lucrătorii specializaţi din cadrul poliţiei, în condiţiile în care aceştia pot deţine avizul de ofiţeri de poliţie judiciară, în condiţiile art. 55 alin. (5) din Codul de procedură penală. Această opţiune nu se justifică însă în privinţa includerii, în cuprinsul art. 142 alin. (1) din Codul de procedură penală, a sintagmei “alte organe specializate ale statului”, neprecizate în cuprinsul Codului de procedură penală sau în cuprinsul altor legi speciale.
După publicarea acestei decizii, dispoziţiile art. 142 alin. (1) din Codul de procedură penală au fost modificate, prin art. I pct. 2 din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 6/2016 privind unele măsuri pentru punerea în executare a mandatelor de supraveghere tehnică dispuse în procesul penal, în prezent având următorul conţinut: “Procurorul pune în executare supravegherea tehnică ori poate dispune ca aceasta să fie efectuată de organul de cercetare penală sau de lucrători specializaţi din cadrul poliţiei.” Mai mult, prin acelaşi act normativ (Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 6/2016) a fost introdus alin. (11) în cuprinsul aceluiaşi articol, care prevede că “Pentru realizarea activităţilor prevăzute la art. 138 alin. (1) lit. a) -d), procurorul, organele de cercetare penală sau lucrătorii specializaţi din cadrul poliţiei folosesc nemijlocit sistemele tehnice şi procedurile adecvate, de natură să asigure integritatea şi confidenţialitatea datelor şi informaţiilor colectate”.
Rezultă aşadar cu claritate, atât din dispoziţiile art. 142 alin. (1) şi (11), cât şi din decizia Curţii Constituţionale sus-menţionate, care sunt organele care pot efectua supravegherea tehnică, dar şi exigenţele de constituţionalitate ce trebuie îndeplinite pentru aceasta de către organele abilitate.
Or, intervenţia instanţei supreme în procedura reglementată de art. 475 din Codul de procedură penală este legitimă doar atunci când tinde la clarificarea înţelesului uneia sau mai multor norme juridice ambigue sau complexe, al căror conţinut ori a căror succesiune în timp poate da naştere la dificultăţi rezonabile de interpretare pe cale judecătorească, afectând în final unitatea aplicării lor de către instanţele naţionale.
Se consideră că, în prezenta cauză, identificarea organelor care se circumscriu sintagmei “lucrători specializaţi din cadrul poliţiei”, în sensul art. 142 alin. (1) din Codul de procedură penală, precum condiţiile pe care trebuie să le îndeplinească pentru a putea efectua activităţile descrise în aceste dispoziţii nu comportă o veritabilă dificultate. Aceasta deoarece, în paragraful 49 al deciziei menţionate (amintit şi de instanţa care a sesizat Înalta Curte) se reţine că este justificată opţiunea legiuitorului ca mandatul de supraveghere tehnică să fie pus în executare de procuror şi de organele de cercetare penală, care sunt organe judiciare, conform art. 30 din Codul de procedură penală, precum şi de către lucrătorii specializaţi din cadrul poliţiei, în condiţiile în care aceştia pot deţine avizul de ofiţeri de poliţie judiciară, în condiţiile art. 55 alin. (5) din Codul de procedură penală.
Or, efectele unei decizii prin care Curtea Constituţională declară neconstituţionalitatea unei dispoziţii legale sunt expres prevăzute de art. 147 alin. (4) din Constituţia României, respectiv ele sunt general obligatorii de la data publicării în Monitorul Oficial şi au putere numai pentru viitor. În plus, forţa obligatorie ce însoţeşte actele jurisdicţionale, deci şi deciziile Curţii Constituţionale, se ataşează nu numai dispozitivului, ci şi considerentelor pe care acesta se sprijină (Decizia Plenului Curţii Constituţionale nr. 1 din 17 ianuarie 1995, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 16 din 26 ianuarie 1995, Decizia nr. 223 din 13 martie 2012, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 256 din 18 aprilie 2012, Decizia nr. 3 din 15 ianuarie 2014, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 71 din 29 ianuarie 2014), nefiind necesare din această perspectivă alte clarificări.
Cât timp, în prezentarea raţionamentului său juridic (paragraful 49 al deciziei), Curtea Constituţională a identificat, într-o manieră lipsită de orice echivoc, organele care au abilitarea să efectueze acte de supraveghere tehnică şi condiţiile pe care trebuie să le îndeplinească, aceasta a furnizat astfel atât autorităţilor cu competenţe în procesul de legiferare, cât şi instanţelor judecătoreşti toate elementele necesare pentru cunoaşterea efectelor ce trebuie atribuite deciziei sale.
Or, în acest context argumentativ neechivoc, a solicita instanţei supreme clarificări suplimentare cu privire la aceste aspecte echivalează cu o nesocotire a plenitudinii de jurisdicţie a Curţii Constituţionale în domeniul controlului de neconstituţionalitate.
Efectele deciziilor Curţii nu pot fi interpretate, în procesul de aplicare a legii, de către alte instituţii ale statului, întrucât un atare demers ar genera o ştirbire a competenţei sale exclusive în materie. Prin urmare, instanţele judecătoreşti nu trebuie să interpreteze efectele deciziei, ci să aplice acea decizie într-un mod conform considerentelor sale la cazul dedus judecăţii, demers pe deplin posibil şi în speţa de faţă.
Din perspectiva tuturor acestor considerente se concluzionează că formularea actuală a art. 142 alin. (1) din Codul de procedură penală are, în lumina considerentelor Deciziei nr. 51/2016 a Curţii Constituţionale, un conţinut suficient de clar pentru a exclude diverse probleme de interpretare.
Aşadar, cu privire la primele două întrebări formulate, sesizarea este inadmisibilă
În concluzie, problema înţelesului sintagmei “lucrători specializaţi din cadrul poliţiei” în accepţiunea dispoziţiilor art. 142 alin. (1) din Codul de procedură penală, astfel cum a fost expusă în încheierea de sesizare, nu constituie o veritabilă chestiune de drept cu relevanţă practică, susceptibilă a genera interpretări judiciare diferite şi a impune, în consecinţă, o dezlegare prealabilă în procedura reglementată de art. 475 din Codul de procedură penală., ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE Completele pentru dezlegarea unor chestiuni de drept, Decizia nr. 22/2016 Dosar nr. 2458/1/2016,M.Of. nr. 1057 din 28 decembrie 2016
Art. 10. – (1) În scopul efectuării cu celeritate și în mod temeinic a activităților de descoperire și de urmărire a infracțiunilor de corupție, în cadrul Direcției Naționale Anticorupție funcționează ofițeri de poliție, constituind poliția judiciară a Direcției Naționale Anticorupție.
(2) Ofițerii și agenții de poliție judiciară prevăzuți la alin. (1) își desfășoară activitatea numai în cadrul Direcției Naționale Anticorupție, sub autoritatea exclusivă a procurorului șef al acestui departament.
(3) Ofițerii și agenții de poliție judiciară pot efectua numai acele acte de cercetare penală dispuse de procurorii Direcției .
(4) Dispozițiile procurorilor din Direcția Națională Anticorupție sunt obligatorii pentru ofițerii de poliție judiciară prevăzuți la alin. (1) . Actele întocmite de ofițerii de poliție judiciară din dispoziția scrisă a procurorului sunt efectuate în numele acestuia.
(5) Detașarea ofițerilor și a agenților de poliție judiciară în cadrul Direcției Naționale Anticorupție se face, la propunerea nominală a procurorului șef al Direcției Naționale Anticorupție, prin ordin al ministrului administrației și internelor, iar numirea acestora în funcții se face prin ordin al procurorului șef al acestui departament.
(6) Ofițerii și agenții de poliție judiciară sunt detașați în interesul serviciului pe o perioadă de 6 ani, cu posibilitatea prelungirii detașării în funcție, cu acordul acestora.
(61) Detașarea ofițerilor și a agenților de poliție judiciară în cadrul Direcției Naționale Anticorupție încetează înaintea împlinirii perioadei prevăzute la alin. (6) prin revocarea din funcție dispusă prin ordin motivat al procurorului șef al Direcției Naționale Anticorupție (7) Ofițerii și agenții de poliție judiciară nu pot primi de la organele ierarhic superioare nici o însărcinare.
(8) Ofițerii și agenții de poliție judiciară, pe perioada numirii în cadrul Direcției Naționale Anticorupție, au drepturile și obligațiile prevăzute de lege pentru ofițerii de poliție și agenții de poliție, cu excepțiile prevăzute în prezenta ordonanță de urgență. Atribuțiile prevăzute de lege pentru ministrul administrației și internelor privind drepturile și răspunderile ce revin ofițerilor și agenților de poliție judiciară se exercită de procurorul șef al Direcției Naționale Anticorupție. Atribuțiile privind acordarea gradelor profesionale pentru ofițerii și agenții de poliție judiciară se exercită de ministrul administrației și internelor, la propunerea procurorului șef al Direcției Naționale Anticorupție.
Prelungirea detașării în funcție a ofițerilor de poliție judiciară, după expirarea termenului de 6 ani, poate avea loc numai cu acordul ofițerilor de poliție în cauză, dar și cu îndeplinirea condiției prevăzute de art. 10 alin. (5), respectiv la propunerea nominală a procurorului șef al Direcției Naționale Anticorupție.
Dispozițiile art. 5 alin. (6) din O.U.G. nr. 43/2002 instituie posibilitatea prelungirii detașării în cadrul Direcției Naționale Anticorupție, aceasta fiind însă un atribut exclusiv al procurorului șef al Direcției Naționale Anticorupție, prin raportare la prevederile alin. (5) al aceluiași articol. Astfel, în cazul în care nu există acordul procurorului șef al Direcției Naționale Anticorupție, operează de drept încetarea detașării, chiar și în situația în care ar fi existat acordul ofițerului de poliție judiciară pentru continuarea activității.
De asemenea, s-a reținut că prevederile legale menționate nu conferă nicio atribuție Colegiului de conducere al Direcției Naționale Anticorupție în ceea ce privește numirea ofițerilor de poliție judiciară sau prelungirea detașării acestora.
Pe de altă parte, s-a apreciat că la încetarea numirii reclamantului în funcția de ofițer de poliție judiciară, ca urmare a expirării perioadei detașării, s-a avut în vedere și calificativul “satisfăcător” primit de reclamant la evaluarea activității profesionale pentru anul 2009.
Contestația formulată de reclamant împotriva acestui calificativ a fost respinsă prin Hotărârea din 18 martie 2010 a Direcției Naționale Anticorupție – Comisia de evaluare, avându-se în vedere nota Comisiei de soluționare a contestației din 18 martie 2010, în care s-a propus menținerea calificativului “satisfăcător”.
Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 6/2016 privind unele măsuri pentru punerea în executare a mandatelor de supraveghere tehnică dispuse în procesul penal a modificat Legea nr. 135/2010 privind Codul de procedură penală și Legea nr. 304/2004 privind organizarea judiciară, republicată, cu modificările și completările ulterioare, și Legea nr. 508/2004 privind înființarea, organizarea și funcționarea în cadrul Ministerului Public a Direcției de Investigare a Infracțiunilor de Criminalitate Organizată și Terorism, cu modificările și completările ulterioare, introducând dispoziții noi, precum că în vederea desfășurării activităților prevăzute de art. 142 alin. (1) din Codul de procedură penală, în cadrul Ministerului Public și al Direcției de Investigare a Infracțiunilor de Criminalitate Organizată și Terorism funcționează prin detașare ofițeri sau agenți de poliție judiciară sub directa conducere și controlul nemijlocit al procurorilor, în limita posturilor prevăzute de lege.
Dispoziții similare privind încadrarea cu ofițeri și agenți de poliție judiciară ce își desfășoară activitatea sub directa conducere, supraveghere și control al procurorului se regăsesc și în art. 6 și art. 10 alin. (2) din Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 43/2002 , aprobată cu modificări prin Legea nr. 503/2002, cu modificările și completările ulterioare. Î.C.C.J. Completele pentru dezlegarea unor chestiuni de drept, Decizia nr. 22/2016 , M. Of. nr. M. Of. nr. 1057 din 28 decembrie 2016
Ofițerii de poliție judiciară numiți în cadrul Direcției Naționale Anticorupție nu sunt asimilați procurorilor sau judecătorilor, personalul asimilat magistraților fiind prevăzut expres și limitativ în legile justiției.
Ofițerii de poliție judiciară din cadrul Direcției Naționale Anticorupție nu au drepturile și obligațiile specifice magistraților, ci au drepturile și obligațiile prevăzute de Legea nr. 360/2002 privind Statutul polițistului, cu modificările și completările ulterioare (Legea nr. 360/2002), conform art. 10 alin. (8) din Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 43/2002 , aprobată cu modificări prin Legea nr. 503/2002, cu modificările și completările ulterioare (O.U.G. nr. 43/2002). prima instanță a apreciat că sistemul de salarizare aplicat ofițerilor de poliție judiciară din cadrul Direcției Naționale Anticorupție respectă principiul art. 6 lit. f) din Legea-cadru nr. 153/2017, având relevanță, pe de o parte – pe orizontală -, gradația reieșită din cap. I lit. B nr. crt. 4 din anexa nr. V la Legea-cadru nr. 153/2017 și, pe de altă parte – pe verticală -, gradația reieșită din art. 11 alin. (4) din anexa nr. VI la aceeași lege.
Împotriva acestei sentințe, reclamanții au declarat recurs prin care au susținut că ofițerii de poliție judiciară își desfășoară activitatea în conformitate cu dispozițiile art. 10 din O.U.G. nr. 43/2002 și cu cele ale Ordonanței de urgență a Guvernului nr. 27/2006 privind salarizarea și alte drepturi ale judecătorilor, procurorilor și altor categorii de personal din sistemul justiției, aprobată cu modificări și completări prin Legea nr. 45/2007, cu modificările și completările ulterioare (O.U.G. nr. 27/2006).
Având în vedere asimilarea făcută de legiuitor din punctul de vedere al salarizării cu magistrații, ofițerii de poliție judiciară trebuie să beneficieze de toate drepturile salariale pe care le are un magistrat cu grad de judecătorie.
În consecință, aplicând regula de interpretare ubi lex non distinguit, nec nos distinguere debemus, dispozițiile art. 22 alin. (3) din cadrul secțiunii a 6-a cap. VIII din anexa nr. V la Legea-cadru nr. 153/2017 trebuie interpretate în sensul că trimiterea la cap. I lit. B nr. crt. 4 este realizată la întregul său, număr curent ce cuprinde o ierarhizare atât pe orizontală (vechimea în muncă), cât și pe verticală (vechimea în funcție). Potrivit O.U.G. nr. 43/2002, act normativ prin care a fost înființată D.N.A. , ofițerii și agenții de poliție judiciară își desfășoară activitatea în baza detașării, la propunerea nominală a procurorului-șef al instituției, prin ordin al ministrului administrației și internelor.
Detașarea este considerată în interesul serviciului și se acordă pe o perioadă de 6 ani, cu posibilitatea prelungirii, cu acordul acestor agenți și ofițeri.
Pe toată perioada detașării, ofițerii și agenții de poliție au drepturile și obligațiile prevăzute de lege pentru această categorie profesională, potrivit statutului lor.
Conform Ordonanței de urgență a Guvernului nr. 78/2016 pentru organizarea și funcționarea Direcției de Investigare a Infracțiunilor de Criminalitate Organizată și Terorism, precum și pentru modificarea și completarea unor acte normative, aprobată cu modificări prin Legea nr. 120/2018 (O.U.G. nr. 78/2016), ofițerii și agenții de poliție își desfășoară activitatea în mod identic cu cei din cadrul Direcției Naționale Anticorupție, în baza detașării, la solicitarea procurorului-șef al instituției, de către ministrul afacerilor interne, tot pentru o perioadă de 6 ani, cu posibilitatea prelungirii din 3 în 3 ani, în baza acordului acestora.
Și O.U.G. nr. 78/2016 prevede în mod expres la art. 7 alin. (7) că ofițerii și agenții de poliție detașați au drepturile și obligațiile prevăzute de lege pentru această categorie profesională, beneficiind, în mod corespunzător, de drepturile prevăzute la art. 11 și 23 din O.U.G nr. 27/2006.
Actul normativ reprezentat de O.U.G nr. 27/2006 cuprindea reglementări cu privire la salarizarea judecătorilor, procurorilor și a altor categorii de personal din sistemul justiției, dispoziții care au fost abrogate, păstrate fiind, printre altele, prevederile art. 11 și ale art. 23 la care face trimitere O.U.G. nr. 78/2016 și care se referă la drepturile cuvenite beneficiarilor în cazul delegării și detașării (diurna, decontarea cheltuielilor de cazare și a celor de transport).
Pornind de la modalitatea în care este reglementată funcționarea activității ofițerilor și agenților de poliție în cadrul Direcției Naționale Anticorupție și Direcției de Investigare a Infracțiunilor de Criminalitate Organizată și Terorism, se desprinde concluzia că această categorie profesională își desfășoară activitatea cu limitare în timp, ca efect al detașării, cu păstrarea tuturor drepturilor și obligațiilor cuprinse în Legea nr. 360/2002. Concluzionând, nu se poate vorbi, în cazul personalului din cadrul Direcției Naționale Anticorupție și Direcției de Investigare a Infracțiunilor de Criminalitate Organizată și Terorism, despre o încălcare a principiului ierarhizării pe verticală, cât și pe orizontală, în cadrul aceluiași domeniu, în funcție de complexitatea și importanța muncii desfășurate, această categorie de personal beneficiind, pe orizontală, de gradația rezultată din cap. I lit. B nr. crt. 4 din anexa nr. V la Legea-cadru nr. 153/2017, iar pe verticală, de gradația rezultată din art. 11 alin. (4) din anexa nr. VI la aceeași lege.
Nu se poate interpreta că trimiterea la prevederile nr. crt. 4 lit. B de la cap. I din anexa nr. V la Legea-cadru nr. 153/2017, referitoare la “vechimea în funcție”, se aplică și acestei categorii profesionale, întrucât o astfel de interpretare ar reprezenta o adăugare la lege, ceea ce nu este permis în acest context. Î.C.C.J. Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept, Decizia nr. 31din 17 mai 2021
S-a constatat că ofițerii de poliție ai Direcției Generale Anticorupție, făcând parte din structurile poliției judiciare, au avizul procurorului general al Parchetului de pe lângă Î.C.C.J., care nu prevede o limitare a atribuțiilor acestora, referitoare la cercetarea infracțiunilor prevăzute de Legea nr. 78/2000 sau de Codul penal ori de alte legi speciale cu caracter penal.
La data de 3 februarie 2020, inculpații au depus la dosar o cerere scrisă, de sesizare a Înaltei Curți de Casație și Justiție cu privire la pronunțarea unei hotărâri prealabile în vederea dezlegării unei chestiuni de drept, respectiv dacă organele judiciare ale Direcției Generale Anticorupție sunt sau nu competente să desfășoare acte de urmărire penală în cauzele în care nu sunt învinuiți care fac parte din personalul Ministerului Afacerilor și Internelor.
Dezbaterile asupra admisibilității sesizării Înaltei Curți de Casație și Justiție, conform art. 475 din Codul de procedură penală, în vederea pronunțării unei hotărâri prealabile prin care să se statueze asupra problemei de drept, au avut loc la termenul din data de 5.03.2020, fiind consemnate în încheierea de ședință de la acea dată, parte integrantă din Încheierea din 26.03.2020, când instanța a constatat îndeplinite cerințele de admisibilitate prevăzute de art. 475 din Codul de procedură penală și, ca urmare, a dispus sesizarea instanței supreme.
Efectuarea activităților procesuale prin delegare reprezintă, în fapt, potrivit doctrinei juridice, o deplasare limitată de competență de la un organ de urmărire sau de la o instanță de judecată, legal competente, într-o cauză penală, către un alt organ sau o altă instanță inferior/inferioară ierarhic (V. Dongoroz, S. Kahane, G. Antoniu, C. Bulai, N. Iliescu, R. Stănoiu, Explicații teoretice ale Codului de procedură penală român, Partea generală, vol. V, ed. a 2-a, Ed. Academiei, București, 2003, p. 300).
Instanța a apreciat că, întrucât delegarea poate fi dispusă doar unui organ inferior ierarhic, având în același timp atribuții mult limitate în realizarea mandatului primit, acest organ nu trebuie și nici nu este posibil să respecte normele de competență cerute procurorului care efectuează urmărirea penală și care dispune delegarea.
Totodată, instanța de trimitere a constatat că nu există o normă procesual penală prin care să se fi limitat ori interzis organelor de cercetare penală ale poliției judiciare din cadrul Direcției Generale Anticorupție să poată, ca urmare a delegării dispuse în temeiul art. 324 alin. (3) din Codul de procedură penală, efectua acte de urmărire penală și în alte cauze penale decât cele prevăzute în art. 1 alin. (2) din Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 120/2005, iar în lipsa unor norme speciale derogatorii se aplică norma generală, care permite delegarea oricărui organ de cercetare penală al poliției judiciare.
De asemenea, instanța de trimitere a susținut că atunci când legiuitorul a dorit să limiteze actele ce pot fi efectuate prin delegare de către un organ de cercetare penală al poliției judiciare a prevăzut această limitare în mod expres făcând trimitere la dispozițiile art. 10 alin. (3) din Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 43/2002 , aprobată cu modificări prin Legea nr. 503/2002, cu modificările și completările ulterioare, în care s-a prevăzut că “Ofițerii și agenții de poliție judiciară pot efectua numai acele acte de cercetare penală dispuse de procurorii Direcției Naționale Anticorupție”.
Instanța de trimitere a invocat Decizia nr. 674 din 17 noiembrie 2016 a Curții Constituționale, M. Of. nr. 194 din 20 martie 2017, prin care s-a respins excepția de neconstituționalitate a art. I și II din Legea nr. 161/2005 privind stabilirea unor măsuri pentru prevenirea și combaterea corupției în cadrul Ministerului Afacerilor Interne, iar în considerentele deciziei, § 31 a reținut că “(…) În ceea ce privește critica potrivit căreia se realizează o extindere nejustificată a competenței Direcției generale anticorupție în sensul instrumentării de către aceasta a unor fapte săvârșite de persoane care nu fac parte din personalul Ministerului Administrației și Internelor, Curtea apreciază că nici aceasta nu poate fi primită. Din analiza reglementărilor în vigoare, Curtea observă, astfel cum s-a arătat anterior, că Direcția generală anticorupție este o structură specializată în prevenirea și combaterea corupției în rândul personalului propriu al Ministerului Internelor și Reformei Administrative, având astfel competența de a desfășura acte de cercetare penală numai în ceea ce privește o anumită categorie de fapte, săvârșite exclusiv de persoane încadrate în cadrul aparatului acestui minister”.
În acest context, s-a apreciat că un argument suplimentar l-a constituit și faptul că prin Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 59/2013 privind stabilirea unor măsuri pentru eficientizarea activităților de prevenire și combatere a corupției s-au adus modificări art. 1 din Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 120/2005, în sensul că “lucrătorii poliției judiciare din cadrul Direcției generale anticorupție a Ministerului Afacerilor Interne efectuează, în condițiile legii, activități de prevenire și descoperire a faptelor de corupție, precum și acte de cercetare penală dispuse de procurorul competent privind următoarele categorii de infracțiuni: a) infracțiuni prevăzute de art. 254–257 din Codul penal; b) infracțiunile prevăzute de Legea nr. 78/2000 , cu modificările și completările ulterioare”, însă această ordonanță de urgență a fost respinsă prin Legea nr. 324/2013 privind stabilirea unor măsuri pentru eficientizarea activităților de prevenire și combatere a corupției, legiuitorul nedorind lărgirea competenței lucrătorilor poliției judiciare din cadrul Direcției Generale Anticorupție a Ministerului Afacerilor Interne.
În continuare, referitor la competența de efectuare a urmăririi penale, în raport cu care se verifică legalitatea administrării probelor și a efectuării actelor de către organele de urmărire penală, a opinat că aceasta îi aparține în mod exclusiv procurorului, întrucât cauza privește infracțiuni împotriva intereselor financiare ale Uniunii Europene.
În acest sens au fost invocate dispozițiile art. 13 alin. (2) din Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 43/2002 , infracțiunile împotriva intereselor financiare ale Uniunii Europene sunt de competența Direcției Naționale Anticorupție, iar în conformitate cu dispozițiile art. 56 alin. (3) lit. d) din Codul de procedură penală, urmărirea penală se efectuează, în mod obligatoriu, de către procuror: (…) d) în cazul infracțiunilor pentru care competența de a efectua urmărirea penală aparține Direcției de Investigare a Infracțiunilor de Criminalitate Organizată și Terorism sau Direcției Naționale Anticorupție.
Astfel, s-a apreciat că, în cauzele în care competența de efectuare a urmăririi penale îi aparține în mod exclusiv procurorului, legalitatea administrării probelor și a efectuării actelor de către organele de urmărire penală, din perspectiva normelor privind competența, se verifică prin raportare la procuror, iar nu la organul de cercetare penală al poliției judiciare delegat de procuror să efectueze anumite acte de urmărire penală.
Conform art. 10 alin. (1) din Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 43/2002 , în scopul efectuării cu celeritate și, în mod temeinic, a activităților de descoperire și de urmărire a infracțiunilor de corupție, în cadrul Direcției Naționale Anticorupție funcționează ofițeri de poliție. Ofițerii și agenții de poliție judiciară prevăzuți la art. 10 alin. (1) din același act normativ își desfășoară activitatea sub autoritatea exclusivă a procurorului-șef al Direcției Naționale Anticorupție și pot efectua numai acele acte de cercetare penală dispuse de procurorii acestei direcții și dețin o competență generală de cercetare, fiind limitată de dispozițiile procurorului.
În consecință, s-a considerat că polițiștii judiciari din cadrul Direcției Naționale Anticorupție sunt polițiști cu competență de cercetare penală distinctă, precisă și limitată la infracțiunile comise de personalul Ministerului Afacerilor Interne. S-a opinat că existența unui act de delegare nu schimbă cu nimic regimul juridic al actelor întocmite de polițiștii judiciari din cadrul Direcției Generale Anticorupție, în condițiile în care delegarea este o condiție esențială pentru exercitarea competenței acestora, datorită specificului infracțiunilor de corupție, iar, pe de altă parte, limitarea competenței polițiștilor judiciari din cadrul Direcției Generale Anticorupție nu reprezintă o excepție, ci este expresia unei politici penale sectoriale dedicate investigării aprofundate anumitor categorii de infracțiuni.
S-au enunțat prevederile art. 1 alin. (2) din Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 120/2005, care instituie o competență distinctă a polițiștilor judiciari din cadrul Direcției Generale Anticorupție pentru a efectua acte de cercetare penală cu privire la infracțiunile de corupție prevăzute de Legea nr. 78/2000 privind prevenirea, descoperirea și sancționarea faptelor de corupție comise de personalul Ministerului Administrației și Internelor. S-a opinat că această competență este una cu caracter personal, determinată de calitatea autorului faptei și a cărei nerespectare în faza de urmărire penală se sancționează cu nulitatea absolută, așa cum a decis Curtea Constituțională prin Decizia nr. 302 din 4 mai 2017, M. Of. nr. 566 din 17 iulie 2017.
Așadar, s-a considerat că această reglementare este neechivocă, în sensul că stabilește competența materială și personală exclusivă a organelor de cercetare penală din cadrul Direcției Generale Anticorupție doar în cazul infracțiunilor prevăzute de Legea nr. 78/2000 , cu modificările și completările ulterioare, săvârșite de personalul Ministerului Administrației și Internelor (în prezent, Ministerul Afacerilor Interne). S-a menționat că dispozițiile art. 1 alin. (2) din Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 120/2005 limitează competența Direcției Generale Anticorupție atât în ceea ce privește actele de cercetare penală (indiferent dacă acestea sunt efectuate de lucrătorii Direcției Generale Anticorupție în calitate de organe de cercetare penală ori prin delegare dispusă de procurorul competent), cât și cu privire la obiectul acestor cauze, și anume doar acelea care se referă la infracțiunile prevăzute de Legea nr. 78/2000 săvârșite de personalul Ministerului Administrației și Internelor.
În același sens sunt și dispozițiile cuprinse în Decizia nr. 674 din 17 noiembrie 2016 a Curții Constituționale, M. Of. nr. 194 din 20 martie 2017, din care se desprinde următoarea concluzie: “Direcția generală anticorupție este o structură specializată în prevenirea și combaterea corupției în rândul personalului propriu al Ministerului Internelor și Reformei Administrative, având, astfel, competența de a desfășura acte de cercetare penală numai în ceea ce privește o anumită categorie de fapte, săvârșite exclusiv de persoane încadrate în cadrul aparatului acestui minister.”
Conform punctului de vedere transmis, extinderea competenței acestei structuri din cadrul Ministerului Administrației și Internelor la alte fapte ori la alte persoane decât acelea strict avute în vedere de dispozițiile legale invocate mai sus, indiferent de calitatea în care acționează lucrătorii Direcției Generale Anticorupție, reprezintă o încălcare a acestor dispoziții privitoare la competența organelor de cercetare penală, ceea ce ar putea atrage, în condițiile legii, nulitatea actelor de urmărire penală efectuate în asemenea condiții.
Din punct de vedere funcțional (rationae oficii), lucrătorii de poliție judiciară din această structură specializată nu pot efectua acte de urmărire penală, ci doar acte de cercetare ca urmare a delegării dispuse de procuror. După materie (rationae materiae), aceste acte de cercetare nu pot fi efectuate decât în cauzele referitoare la infracțiuni de corupție prevăzute de Legea nr. 78/2000 , în timp ce după calitatea persoanei (rationae personae), competența ofițerilor Direcției Generale Anticorupție privește exclusiv infracțiunile de corupție săvârșite de personalul Ministerului Administrației și Internelor.
Astfel, s-a exprimat opinia potrivit căreia abilitarea de a efectua acte de cercetare penală și în alte cauze decât cele privitoare la personalul Ministerului Administrației și Internelor, întrucât implică o extindere a competenței specializate, nu poate fi atribuită pe cale judiciară, ci doar pe cale legală, așa cum s-a încercat prin modificarea art. 1 alin. (2) din Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 120/2005, ca urmare a adoptării Ordonanței de urgență a Guvernului nr. 59/2013 privind stabilirea unor măsuri pentru eficientizarea activităților de prevenire și combatere a corupției, respinsă prin Legea nr. 324/2013, fiind de necontestat opțiunea legiuitorului de a menține forma limitată de competență a lucrătorilor poliției judiciare din cadrul Direcției Generale Anticorupție.
Articolul 1 alin. (1) prevede că: “Direcția Generală Anticorupție este structura specializată a Ministerului Administrației și Internelor, cu personalitate juridică, pentru prevenirea și combaterea corupției în rândul personalului ministerului”.
Articolul 1 alin. (2) prevede că: “Lucrătorii poliției judiciare din cadrul Direcției generale anticorupție au competența să efectueze, în condițiile prevăzute de lege, activități de prevenire și descoperire, precum și actele de cercetare penală dispuse de procurorul competent privind infracțiunile prevăzute de Legea nr. 78/2000 , cu modificările și completările ulterioare, săvârșite de personalul Ministerului Administrației și Internelor.”
Ordinul ministrului afacerilor interne nr. 158/2017 pentru aprobarea Regulamentului de organizare și funcționare a Direcției Generale Anticorupție
Art. 2 din Regulamentul de organizare și funcționare a Direcției Generale Anticorupție, aprobat prin Ordinul ministrului afacerilor interne nr. 158/2017, prevede că: “Direcția generală are competență materială specială ce vizează infracțiunile de corupție prevăzute de Legea nr. 78/2000 pentru prevenirea, descoperirea și sancționarea faptelor de corupție, cu modificările și completările ulterioare, săvârșite de personalul MAI.”
Art. 14 din Regulamentul de organizare și funcționare a Direcției Generale Anticorupție, aprobat prin Ordinul ministrului afacerilor interne nr. 158/2017, stipulează că:
“(1) Obiectivele generale ale direcției generale sunt prevenirea și combaterea corupției în rândul personalului MAI.
(2) Direcția generală îndeplinește, în condițiile prevăzute de actele normative în vigoare, următoarele atribuții principale:
a) desfășoară activități specializate de prevenire a faptelor de corupție în rândul personalului MAI;
b) organizează și desfășoară campanii/acțiuni de prevenire a corupției pentru conștientizarea consecințelor implicării în fapte de corupție;
c) efectuează investigațiile necesare pentru descoperirea faptelor de corupție săvârșite de personalul MAI;
d) desfășoară activități în vederea obținerii de mijloace de probă prin metodele speciale de supraveghere sau cercetare, conform competențelor legale;
e) desfășoară activități de cercetare penală, în baza ordonanței de delegare emise de procuror;
f) efectuează testarea integrității profesionale a personalului MAI;
g) primește și soluționează reclamațiile/petițiile cetățenilor referitoare la faptele de corupție în care este implicat personalul MAI;
h) administrează sistemul telefonic call-center anticorupție constituit în scopul sesizării de către cetățeni a faptelor de corupție;
i) desfășoară activități de informare și relații publice specifice domeniilor din competență;
j) elaborează studii, analize și prognoze referitoare la evoluția faptelor de corupție la nivelul MAI și înaintează conducerii ministerului, periodic sau la solicitare, propuneri de soluționare a problemelor identificate;
k) elaborează analize și prognoze referitoare la evoluția faptelor de corupție la nivelul structurilor MAI și transmite, periodic, conducerii acestora problemele identificate;
l) asigură coordonarea, monitorizarea și evaluarea activităților de management al riscurilor de corupție în cadrul structurilor MAI și realizează evaluarea măsurilor adoptate de structurile ministerului pentru remedierea aspectelor care au favorizat incidentele de integritate;
m) desfășoară activități specifice de afaceri europene și cooperare internațională în domeniul prevenirii și combaterii corupției, organizează, participă sau asigură reprezentarea direcției generale la evenimente naționale și internaționale din domeniul specific de activitate, în conformitate cu interesele MAI;
n) constituie, gestionează și accesează baze de date/sisteme informatice de evidență pentru desfășurarea activității din competență, în calitate de operator de date cu caracter personal;
o) elaborează, contractează, implementează și monitorizează proiecte cu finanțare externă;
p) gestionează și administrează resursele umane, materiale, financiare și tehnice deținute;
q) exercită orice alte atribuții conferite prin lege.”
Potrivit art. 10 din Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 43/2002 , aprobată cu modificări prin Legea nr. 503/2002, cu modificările și completările ulterioare, în scopul efectuării cu celeritate și în mod temeinic a activităților de descoperire și de urmărire a infracțiunilor de corupție, în cadrul Direcției Naționale Anticorupție funcționează ofițeri de poliție, constituind poliția judiciară a Direcției Naționale Anticorupție. Ofițerii și agenții de poliție judiciară prevăzuți la alin. (1) își desfășoară activitatea numai în cadrul Direcției Naționale Anticorupție, sub autoritatea exclusivă a procurorului-șef al acestei direcții. Ofițerii și agenții de poliție judiciară pot efectua numai acele acte de cercetare penală dispuse de procurorii Direcției Naționale Anticorupție. Ofițerii și agenții de poliție judiciară își desfășoară activitatea sub directa conducere, supraveghere și control al procurorului. Dispozițiile procurorilor din D.N.A. sunt obligatorii pentru ofițerii de poliție judiciară prevăzuți la alin. (1). Actele întocmite de ofițerii de poliție judiciară din dispoziția scrisă a procurorului sunt efectuate în numele acestuia.
Legea nr. 364/2004 privind organizarea și funcționarea poliției judiciare, reM. Of. nr. 305 din 24 aprilie 2014, cu modificările și completările ulterioare
Potrivit art. 1 din Legea nr. 364/2004, cu modificările și completările ulterioare, poliția judiciară este organizată și funcționează în cadrul structurilor specializate ale Ministerului Afacerilor Interne, respectiv lucrători specializați anume desemnați de ministrul afacerilor interne, cu avizul favorabil al procurorului general al Parchetului de pe lângă Î.C.C.J., care își desfășoară activitatea sub autoritatea procurorului general al Parchetului de pe lângă Î.C.C.J. sau sunt desemnați și funcționează în alt mod, potrivit unor legi speciale.
În fapt, ceea ce interesează într-o astfel de analiză este existența actului de delegare al procurorului competent, calitatea de lucrători ai poliției judiciare a celor delegați și volumul actelor de urmărire penală delegate, întrucât procurorul poate delega doar organelor de cercetare penală ale poliției judiciare și poate delega efectuarea numai a anumitor acte de urmărire penală, fiind evident că procurorul nu poate delega efectuarea tuturor actelor de urmărire penală (de exemplu, procurorul să efectueze personal doar acele acte de urmărire penală pe care legea i le impune expres, iar restul actelor să fie efectuate prin delegare de lucrători de poliție judiciară).
Așadar, dacă procurorii ce efectuează urmărirea penală în cauze de corupție privind personalul Ministerului Administrației și Internelor nu ar delega pentru efectuarea anumitor acte lucrătorii de poliție judiciară ce își exercită atribuțiile în cadrul Direcției Generale Anticorupție, aceștia nu ar mai avea de dus la îndeplinire nicio dispoziție în materie procesual penală, deci nu ar mai îndeplini atribuții ce îi sunt conferite de Codul de procedură penală.
În egală măsură, interpretarea în sensul că organele de cercetare penală ale poliției judiciare care își desfășoară activitatea în cadrul Direcției Generale Anticorupție ar avea o competență exclusivă, în sens procesual, ar însemna negarea competenței atribuite exclusiv procurorului de a cerceta infracțiunile de corupție comise de orice persoane și de a nega garanțiile constituționale conferite procurorului în exercitarea funcției judiciare încredințate.
Or, efectuarea urmăririi penale de către procuror este o garanție suplimentară de legalitate și temeinicie, prin implicarea nemijlocită a procurorului în efectuarea activităților de urmărire penală, în considerarea pregătirii specifice a acestuia, care poate prelua orice dosar, în limitele stabilite de normele de competență ori poate delega, prin ordonanță, efectuarea anumitor acte de urmărire penală organelor de cercetare penală ale poliției judiciare.
A nega această garanție echivalează cu negarea principiului legalității, întrucât fiind învestit prin lege să efectueze personal urmărirea penală în cazul anumitor categorii de infracțiuni, doar procurorul este cel care poate decide dacă deleagă și căror organe de cercetare penală ale poliției judiciare deleagă efectuarea anumitor acte, așa încât normele de organizare și funcționare ale unor structuri specializate ale Ministerului Administrației și Internelor, în cadrul cărora funcționează și lucrători ai poliției judiciare, nu pot schimba această competență și nu pot interfera decât nelegal în activitatea procurorului.
În aceste condiții, în care verificarea legalității administrării probelor și a efectuării actelor de către organele de urmărire penală, din perspectiva normelor privind competența, se realizează prin raportare la procuror, lămurirea chestiunii de drept nu produce consecințe juridice asupra modului de rezolvare a contestației în procedura camerei preliminare și nici asupra modului de rezolvare a fondului cauzei privind rezolvarea acțiunii penale sau a acțiunii civile în procesul penal, neexistând o relație de dependență între lămurirea chestiunii de drept și soluționarea pe fond a cauzei, în accepțiunea conferită de jurisprudența Completului pentru dezlegarea unor chestiuni de drept în materie penală, cu consecința inadmisibilității sesizării.
Or, dezlegarea chestiunii de drept care formează obiectul sesizării nu este determinantă pentru rezolvarea
Respinge, ca inadmisibilă, sesizarea formulată de Curtea de Apel Iași – Secția penală și pentru cauze cu minori, în Dosarul nr 2113/89/2019/a1 prin care se solicită pronunțarea unei hotărâri prealabile pentru dezlegarea de principiu a următoarei chestiuni de drept: “Dacă lucrătorii poliției judiciare din cadrul Direcției Generale Anticorupție pot efectua, conform art. 324 alin. (3) din Codul de procedură penală, acte de cercetare penală prin delegare și în alte cauze penale decât cele prevăzute în art. 1 alin. (2) din Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 120/2005 privind operaționalizarea Direcției generale anticorupție din cadrul Ministerului Administrației și Internelor.” Î.C.C.J. Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept, Decizia nr. 21 din 7 iulie 2020
Înalta Curte consideră că este esențial a se stabili preliminar dacă punerea în executare a măsurilor de supraveghere tehnică a fost realizată de către un organ necompetent, conform susținerilor apelantului, situație în care ar fi incidentă sancțiunea nulității absolute potrivit deciziei invocate.
Curtea reține că, în doctrină, în ceea ce privește noțiunea de competență, s-a constatat că aceasta este inseparabilă de organele procesului penal, organele judiciare penale fiind repartizate după criteriile de competență prevăzute de lege asupra anumitor infracțiuni sau anumitor acte ori măsuri dintr-o anumită fază a procesului penal. Tocmai această circumstanțiere, delimitare și repartizare a exercițiului atribuțiilor organelor judiciare proiectează noțiunea competenței penale. În același timp, nici nu s-ar putea imagina exercițiul acestor atribuții fără aceste măsuri impuse prin organizarea competenței, ce determină însăși capacitatea pe care o au diferitele organe judiciare de a-și îndeplini funcțiile esențiale prevăzute de lege, respectiv asupra căror cauze penale, în ce grad și în ce circumscripție teritorială își pot exercita competențele.”
Cum în prezenta cauză, actele efectuate de către lucrătorii de poliție judiciară din cadrul Direcției Naționale Anticorupție au fost efectuate în conformitate cu competența materială și personală stabilită de lege nu se poate reține incidența nulității absolute invocate de către apelant.
Pretinsele încălcări ale prevederilor legale ce vizează modul de administrare a probelor în cursul urmăririi penale nu pot fi subsumate unor cazuri de nulitate absolută, ci ele pot constitui temeiuri pentru reținerea unor nulități relative, însă, așa cum anterior s-a indicat, în calea de atac a apelului invocarea acestora este tardivă, legea prevăzând că toate aceste aspecte trebuie prezentate în cursul procedurii de cameră preliminară, ulterior acestui moment nulitățile relative fiind, în conformitate cu prevederile art. 282 alin. (5) C. pr. pen., acoperite.
Un alt aspect privind nelegalitatea sentinței invocat de către apelantul B. vizează starea de incompatibilitate în care s-ar fi aflat judecătorul fondului în condițiile în care acesta ar fi fost cercetat de către D.N.A. într-o cauză penală, așa cum acest lucru rezultă din anumite articole de presă.
Înalta Curte a analizat anterior condițiile în care putea fi invocată incompatibilitatea magistratului investit cu soluționarea cauzei în fond, concluzionând că invocarea sa direct în calea de atac a apelului nu este posibilă în măsura în care elementele care au justificat dubiul cu privire la imparțialitatea judecătorului existau la momentul soluționării cauzei de către acesta.
Articolul de presă invocat de către apelant a fost publicat cu mult înainte de sesizare instanței cu rechizitoriu, iar acesta putea să ia cunoștință de elementele cuprinse în respectivul material încă de atunci, ori ulterior pe parcursul soluționării prezentei cauze în fond, neexistând elemente plauzibile pentru a considera că doar ulterior pronunțării sentinței apelate a cunoscut faptele invocate.
Pe de altă parte, împrejurarea invocată de apelant, respectiv cercetarea magistratului fondului de către aceeași unitate de parchet într-o cauză penală nu rezultă din art. de presă indicat.
Ultima critică de nelegalitate formulată de către acest apelant vizează faptul că soluția a fost pronunțată de către un complet de judecată care nu era specializat în soluționarea cauzelor de corupție conform prevederilor art. 29 alin. (1) din Legea nr. 78/2000.
Susține apelantul că analizând dosarul cauzei, coroborat cu relațiile și documentele furnizate instanței de apel de către Curtea de Apel Ploiești nu rezultă specializarea completului care a soluționat cauza în soluționarea cauzelor de corupție, împrejurare ce atrage nulitatea absolută a sentinței penale atacate.
Înalta Curte reține din relațiile furnizate de către Curtea de Apel Ploiești, prin adresa din 14 iunie 2019, faptul că prin acte administrative succesive atât ale Consiliului Superior al Magistraturii, cât și ale Președintelui Curții de Apel Ploiești, la nivelul acestei instanțe au fost constituite complete specializate conform prevederilor art. 29 din Legea nr. 78/2000, acestea funcționând și în perioada soluționării cauzei.
La momentul înregistrării cauzei la Curtea de Apel Ploiești funcționau un număr de 16 completuri specializate în soluționarea în fond a cauzelor de corupție, acestea fiind înființate prin HCSM nr. 530/06.05.2010, HCSM nr. 751/27.09.2011 și Decizia nr. 17/15.11.2013 emisă de Președintele Curții de Apel Ploiești, iar repartizarea cauzelor în sistemul informatic ECRIS se putea realiza numai către completurile care aveau competența de a soluționa categoriile de cauze menționate.
În aceste condiții, nu se poate reține susținerea apelantului vizând faptul că judecătorului fondului nu era specializat în soluționarea cauzelor de corupție în conformitate cu prevederile art. 29 din Legea nr. 78/2000, din relațiile furnizate de instanța de fond rezultând contrariul.
Înalta Curte analizând procesul-verbal întocmit la 29 decembrie 2014 de ofițerii de poliție judiciară din cadrul D. N. A. prin care s-a procedat la redarea în formă scrisă a dialogului ambiental audio purtat de inculpatul E. cu o persoană necunoscută la data de 15 noiembrie 2014, constată că în cuprinsul său inculpatul menționat face afirmațiile reținute de către judecătorul fondului.
Este de remarcat faptul că din analiza procesului-verbal menționat rezultă indubitabil faptul că inculpatul menționat cunoștea demersurile vizând reconstituirea dreptului de proprietate pentru terenuri cu vegetație forestieră, situate atât pe raza județului Buzău, cât și pe teritoriul jud. Covasna, demersuri care din discuția purtată păreau a fi nu neapărat legale.
apelantul inculpat A. a reiterat cererea pentru înlăturarea ca probă din dosarul cauzei a înregistrării convorbirii pe care a purtat-o cu martorul BBB., susținând că acest lucru se impune în condițiile în care această înregistrare a fost realizată de către martor, nu a putut fi prezentat mijlocul original de înregistrare, nu s-a realizat expertiza autenticității înregistrării, înregistrarea prezintă urme de alterare. Au fost invocate prevederile art. 102 pct. 2 și 3 C. proc. pen. raportat la Decizia nr. 802/2017 și Decizia nr. 22/2018 a Curții Constituționale a României, respectiv Hotărârea din 18 martie 2014, Cauza Beraru împotriva României. Teoria dezvoltată de către apelantul A., în concluziile formulate, vizând existența unor elemente care să conducă la concluzia că ar exista un caz de inadmisibilitate a probei ce ar permite completului investit cu soluționarea apelului să dispună excluderea probei, în condițiile deciziilor Curții Constituționale invocate, nu poate fi primită, aspectele invocate de acesta nefiind de natură să conducă la inadmisibilitatea probei, legea permițând administrarea ca probă a înregistrărilor realizate de părți.
Împrejurarea că înregistrarea a fost realizată de către martor cu mijloacele sale proprii, fără ca la momentul respectiv să existe o procedură penală în derulare nu este de natură a constitui un element care să conducă la reținerea unei nulități absolute, art. 139 alin. (3) C. pr. pen. stabilind expres admisibilitatea acestui mijloc de probă: “Înregistrările prevăzute în prezentul capitol, efectuate de părți sau de alte persoane, constituie mijloace de probă când privesc propriile convorbiri sau comunicări pe care le-au purtat cu terții. Orice alte înregistrări pot constitui mijloace de probă dacă nu sunt interzise de lege.”.
În condițiile în care textul legal menționat permite utilizarea ca probă în procesul penal a înregistrărilor realizate de alte persoane, în măsura în care privesc propriile convorbiri sau comunicări pe cale le-au purtat cu terții, cum este cazul și în prezenta cauză, Înalta Curte apreciază că deciziile Curții Constituționale a României invocate nu au aplicabilitate în prezenta cauză, acestea vizând situația probelor obținute nelegal.
Sub acest aspect, instanța de apel nu poate achiesa la susținerile apelantului A. referitoare la admisibilitatea ca mijloc de probă a unei înregistrări realizate de către un terț doar în condițiile în care se prezintă mijlocul de stocare original pentru a asigura reala posibilitate de expertizare și pentru a analiza incidența prevederilor art. 101 alin. (3) C. pr. pen., provocarea, în condițiile în care nici un text legal nu impune această cerință.
De asemenea, expertiza menționată de către apelant se poate dispune în condițiile prevăzute de art. 172 alin. (1) C. pr. pen. “Efectuarea unei expertize se dispune când pentru constatarea, clarificarea sau evaluarea unor fapte ori împrejurări ce prezintă importanță pentru aflarea adevărului în cauză este necesară și opinia unui expert.”. În prezenta cauză, după examinarea directă de către instanța de apel, în ședință publică a înregistrărilor, aceasta a constatat că nu există nici un motiv pentru a se dispune realizarea acestei expertize, nici chiar apelantul neputând să indice elemente care să justifice realizarea unei asemenea lucrări. În esență, pasajul de înregistrare cu relevanță pentru reținerea stării de fapt cu privire la această infracțiune este unul video-audio, iar în privința sa eventualele modificări ar fi fost perceptibile pentru orice persoană, indiferent de specializarea acesteia.
Pe de altă parte, înlăturarea acestor probe pentru motivele menționate de către apelanți, ce țin de invocarea lipsei de autenticitate, existența unor pretinse alterări, nu poate fi primită, în condițiile în care instanța, vizionând în mod direct proba video și audio, nu a constatat existența unor asemenea elemente, înregistrarea realizată fiind, fără îndoială, oglinda fidela a întâlnirii dintre inculpații A. și D. cu martorul BBB. Elementele indicate de apelant și care în opinia sa ar vicia proba, lipsa menționării datei, locului și a duratei convorbirii, nu pot fi reținute ca având caracterul de a conduce la concluzia lipsei de autenticitate a înregistrării.
Mai mult, interpretarea pe care apelantul A. o dă dispozițiilor art. 139 alin. (3) rap. la art. 143C. pr. pen., în sensul că toate înregistrărilor realizate de către părți în mod obligatoriu trebuie expertizate, nu poate fi primită, raționamentul juridic neavând nici un fundament, ultimul text legal reglementând modalitatea în care organul judiciar consemnează activități de supraveghere tehnică, ceea ce în cazul înregistrărilor realizate de către părți sau alte persoane legea nu impune.
În privința caracterului nelegal al înregistrării dialogului purtat de către G. și D., pretins de către apelantul B., Înalta Curte anterior a menționat elementele pentru care nu poate achiesa la acest punct de vedere și nu le va mai relua aici, iar susținerea aceluiași inculpat în sensul că din cuprinsul procesului-verbal de redare nu rezultă implicarea sa în comiterea faptei nu poate fi primită, judecătorul fondului prezentând în cuprinsul hotărârii atacate pasajele relevante sub acest aspect.
Înalta Curte cu privire la această înregistrare a discuției dintre cei doi inculpați reiterează elementele anterior precizate cu privire la caracterul conspirat al întâlnirii și al convorbirii purtate de cei doi inculpați, aspecte determinate de frica inculpatului D. că este obiectul unei supravegheri din partea organelor judiciare, în condițiile în care cunoștea faptul că se realizează o anchetă penală cu privire la condițiile în care a fost obținut titlul de proprietate cu privire la terenul cu vegetație forestieră. Pe cale de consecință, în cadrul acestei discuții inculpatul menționat a evitat folosirea numelui persoanelor la care se referea. Cu toate acestea, singura persoană expres menționată de către acesta este inculpatul B.
În mod evident, în procesul penal inculpatul beneficiază de prezumția de nevinovăție, așa cum aceasta este consacrată constituțional și prin prevederile art. 4C. pr. pen., iar organului judiciar este dator să administreze probele necesare pentru a înlătura această prezumție, orice îndoială urmând a fi interpretată în favoarea inculpatului. Acest lucru nu interzice ca materialul probator să conțină și declarațiile pe care inculpatul le-a dat în cauză, din coroborarea cu alte probe putând fi stabilit adevărul judiciar. În măsura în care inculpatul, după un anumit moment procesual, înțelege să uzeze de dreptul de a nu face declarații în fața organelor judiciare conduita sa nu are vreo consecință cu privire la declarațiile pe care anterior le-a dat în cauză, ci doar pe viitor organul de urmărire penală este obligat să administreze alte probe care să conducă la înlăturarea prezumției de nevinovăție.
În condițiile în care declarațiile date de inculpat în cauză anterior exercitării dreptului la tăcere pot fi utilizate împotriva acestuia, cu atât mai mult acele probe pot fi folosite pentru stabilirea stării de fapt cu privire la alte persoane implicate în cauză.
Față de aceste considerente, Înalta Curte nu va putea înlătura dintre probele existente la dosarul cauzei denunțul și declarațiile date în cauză de către inculpatul G., elementele cuprinse în acestea urmând a fi valorificate în măsura coroborării cu celelalte probe existente la dosarul cauzei pentru stabilirea stării de fapt atât în ceea ce îl privește pe inculpatul menționat, cât și pe apelanta H. Î.C.C.J. Secția Penală,Decizia nr. 177/A din 6 iulie 2020. Opinia separată are în vedere:- în ceea ce îi privește pe A., B., C., F.: insuficiența probelor pentru pronunțarea unei soluții de condamnare apreciind ca o convorbire dintre două persoane cu privire la faptele unor terți (persoane care nu erau prezente) nu poate conduce la condamnarea acelor terți atât timp cât nu au fost administrate alte probe care să confirme veridicitatea celor afirmate în convorbirea respectivă;- în ceea ce o privește pe I.: severitatea nejustificată a pedepsei stabilite față de un inculpat a cărui faptă a fost consecința influenței constante și agresive exercitată de către superiorii ierarhici.Cu privire la prima chestiune, insuficiența probelor, în speță acuzarea a administrat o probă constând în interceptarea unei convorbiri dintre inculpatul A. și martorul BBB., probă în care se făceau afirmații privind obținerea punerii în executare a unui titlu de proprietate în mod fraudulos și cu privire la influența pe care o avea inculpatul A. asupra altor persoane implicate în această procedură. Din această discuție acuzarea a considerat că se impune trimiterea în judecată pentru primirea sumelor de bani față de toți cei despre care se făcea referire în dialog, fără ca să existe probe, ca de exemplu o analiză financiară a stării economice a celor despre care se afirma că au primit banii, de natură să susțină respectivul circuit al banilor (sume de 250.000 euro sau 1000000 euro).Prezumția de nevinovăție garantează protecția persoanelor în procesul penal împotriva pronunțării unei soluții decurgând inclusiv din probe insuficiente sau care nu se coroborează între ele ori al căror înțeles este incert și poate fi interpretat într-un mod favorabil inculpaților.
salarizare
Prin Decizia nr. 519 din 30 iunie 2020, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 998 din 28 octombrie 2020, Curtea Constituţională a respins, ca neîntemeiată, excepţia de neconstituţionalitate invocată şi a constatat că prevederile din cap. II: “Salarii de bază pentru personalul auxiliar de specialitate din cadrul instanţelor şi parchetelor” din anexa nr. V “Familia ocupaţională de funcţii bugetare «Justiţie» şi Curtea Constituţională” la Legea-cadru nr. 153/2017 privind salarizarea personalului plătit din fonduri publice, cele ale art. 17 alin. (1) şi ale art. 22 alin. (1) din cap. VIII “Reglementări specifice personalului din sistemul justiţiei” din anexa nr. V la Legea-cadru nr. 153/2017, precum şi ale art. 38 alin. (6) din Legea-cadru nr. 153/2017 sunt constituţionale în raport cu criticile formulate. În paragraful 24 din decizia anterior evocată, instanţa de contencios constituţional a reţinut că: “(…) prevederile art. 16 din Constituţie vizează egalitatea în drepturi între cetăţeni în ceea ce priveşte recunoaşterea în favoarea acestora a unor drepturi şi libertăţi fundamentale, nu şi identitatea de tratament juridic asupra aplicării unor măsuri, indiferent de natura lor. În felul acesta se justifică nu numai admisibilitatea unui regim juridic diferit faţă de anumite categorii de persoane, dar şi necesitatea lui (a se vedea, spre exemplu, Decizia nr. 53 din 19 februarie 2002, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 224 din 3 aprilie 2002). Totodată, este dreptul exclusiv al legiuitorului să facă diferenţierea corespunzătoare la stabilirea drepturilor salariale. Atribuţiile, competenţele, sarcinile specifice, responsabilităţile şi importanţa activităţii desfăşurate sunt diferite chiar şi pentru personalul care este încadrat pe funcţii similare, la diferite autorităţi sau instituţii publice şi, prin urmare, stabilirea unui tratament juridic diferenţiat apare ca justificată.”
Considerente similare se regăsesc şi în Decizia nr. 75 din 18 februarie 2020, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 466 din 2 iunie 2020, Decizia nr. 126 din 10 martie 2020, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 514 din 16 iunie 2020, şi Decizia nr. 529 din 30 iunie 2020, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 1064 din 11 noiembrie 2020, pronunţate de Curtea Constituţională.
Prin Decizia nr. 50 din 11 noiembrie 2019, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 82 din 5 februarie 2020, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie – Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept a respins, ca inadmisibilă, sesizarea formulată de Curtea de Apel Galaţi – Secţia contencios administrativ şi fiscal în vederea pronunţării unei hotărâri prealabile pentru dezlegarea următoarei chestiuni de drept: “Interpretarea şi aplicarea dispoziţiilor art. 22 din secţiunea a 6-a, capitolul VIII, anexa nr. V la Legea-cadru nr. 153/2017 privind salarizarea personalului plătit din fonduri publice, cu modificările şi completările ulterioare, respectiv dacă sintagma «specialist din cadrul Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, inclusiv al Direcţiei Naţionale Anticorupţie, al Direcţiei de Investigare a Infracţiunilor de Criminalitate Organizată şi Terorism şi al celorlalte parchete» are în vedere categoria specialiştilor din parchete sau are în vedere şi categoria specialiştilor antifraudă detaşaţi în cadrul aceloraşi parchete în funcţia de specialist, în baza art. 3 alin. (3) din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 74/2013 privind unele măsuri pentru îmbunătăţirea şi reorganizarea activităţii Agenţiei Naţionale de Administrare Fiscală, precum şi pentru modificarea şi completarea unor acte normative, aprobată cu modificări şi completări prin Legea nr. 144/2014, cu modificările ulterioare, corelat cu art. 24 din acelaşi act normativ.”
La nivelul Secţiei de contencios administrativ şi fiscal a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie au fost identificate hotărâri definitive numai în sensul primei opinii, respectiv:
– Decizia nr. 6207 din 5 decembrie 2019, prin care s-a reţinut că, în cazul ofiţerilor de poliţie judiciară şi al specialiştilor care nu exercită funcţii de conducere, salarizarea se face în conformitate cu prevederile art. 22 alin. (1) din anexa nr. V la Legea-cadru nr. 153/2017, care fac trimitere la capitolul I lit. B nr. crt. 4, drepturile salariale ale acestora plecând de la nivelul indemnizaţiei procurorului de la parchetul de pe lângă judecătorie, urmând a fi aplicate majorările prevăzute de lege la această bază;
– Decizia nr 2291 din 3 iunie 2020, pronunţată în Dosarul nr 2269/2/2018, prin care s-a reţinut că intenţia legiuitorului atunci când s-a referit la salariile de bază pentru specialiştii din cadrul Direcţiei Naţionale Anticorupţie, în cuprinsul art. 22 din anexa nr. V la Legea-cadru nr. 153/2017, a fost aceea de a face trimitere la capitolul I lit. B nr. crt. 4 din anexa nr. V la aceeaşi lege, în integralitatea sa, care cuprinde toate treptele de vechime în funcţie;
– Decizia nr 2633 din 17 iunie 2020, pronunţată în Dosarul nr 8195/2/2018, prin care s-a reţinut că, având în vedere că art. 22 alin. (1) din anexa nr. V la Legea-cadru nr. 153/2017 face trimitere la cap. I lit. B nr. crt. 4 din anexa nr. V la aceeaşi lege, fără a face vreo altă distincţie, în cazul reclamanţilor trebuia să fie aplicată în întregime modalitatea de stabilire a drepturilor salariale pentru procurorul cu grad de judecătorie, atât în raport cu gradaţia aferentă vechimii în muncă, cât şi în raport cu vechimea în funcţie.
În interpretarea şi aplicarea principiului ierarhizării pe verticală, cât şi pe orizontală, în cadrul aceluiaşi domeniu, în funcţie de complexitatea şi importanţa activităţii desfăşurate, potrivit prevederilor art. 6 lit. f) din Legea-cadru nr. 153/2017 privind salarizarea personalului plătit din fonduri publice, cu modificările şi completările ulterioare, în cazul personalului din cadrul Direcţiei Naţionale Anticorupţie şi Direcţiei de Investigare a Infracţiunilor de Criminalitate Organizată şi Terorism care nu are o grilă proprie de salarizare, trimiterea la prevederile nr. crt. 4 lit. B de la cap. I din anexa nr. V la acelaşi act normativ vizează aplicarea acestor dispoziţii doar în ceea ce priveşte vechimea în muncă, nu şi vechimea în funcţie. ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept, Decizia nr. 31 din 17 mai 2021,M.Of. nr. 734 din 27/07/2021
Art. 11. – (1) În cadrul Direcției Naționale Anticorupție sunt numiți, prin ordin al procurorului șef al acestei direcții, cu avizul ministerelor de resort, specialiști cu înaltă calificare în domeniul economic, financiar, bancar, vamal, informatic, precum și în alte domenii, pentru clarificarea unor aspecte tehnice în activitatea de urmărire penală.
(2) Specialiștii prevăzuți la alin. (1) au calitatea de funcționar public și își desfășoară activitatea sub directa conducere, supraveghere și control nemijlocit al procurorilor din D.N.A. . Specialiștii au drepturile și obligațiile prevăzute de lege pentru funcționarii publici, cu excepțiile menționate în prezenta ordonanță de urgență. De asemenea, specialiștii beneficiază, în mod corespunzător, de drepturile prevăzute la Art. 26 din Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 177/2002 privind salarizarea și alte drepturi ale magistraților, cu modificările și completările ulterioare.
Potrivit art. 112 C. pr. pen., când există pericol de dispariție a unor mijloace de probă sau de schimbare a unor situații de fapt și, cumulativ, este necesară lămurirea urgentă a unor fapte sau împrejurări ale cauzei, procurorul poate folosi cunoștințele unui specialist sau tehnician, dispunând, din oficiu sau la cerere, efectuarea unei constatări tehnico-științifice.
Constatarea tehnico-științifică se efectuează, de regulă, de către specialiști sau tehnicieni care funcționează în cadrul D. N. A. , dar ea poate fi efectuată tot atât de bine și de către specialiști sau tehnicieni care funcționează în cadrul altor organe.
Legea impunând forma scrisă, confirmarea ulterioară nu acoperă lipsa actului inițial, cu consecințe asupra imposibilității legale de utilizare a actului de constatare ca mijloc de probă.
Chiar în cazuri de urgență, specialistul nu-și poate depăși atribuțiile, nu poate întocmi un act cu valoare probatorie , dacă nu există , în acest sens , dispoziția scrisă, prealabilă, rezoluția procurorului (Aceste acte sunt diferite de raportul final sau de orice acte tehnice , interne, cu valoare pur informativă sau orientativă pentru procuror sau polițist . Subliniem că nu există nici o activitate sau act exterioare unei urmăriri penale; în măsura pertinenței lor este obligatorie atșarea lor la dosar, spre a fi cunoscute părților ).
Procurorul care dispune efectuarea constatării tehnico-științifice stabilește obiectul acesteia, formulează, prin rezoluție, întrebările la care trebuie să se răspundă și termenul în care urmează a fi efectuată lucrarea.
Când procurorul constată, la cerere sau din oficiu, că rezultatele nu sunt complete, dispune efectuarea unui supliment fie de către același specialist, fie de către altul.
De asemenea, când se socotește necesar, se cer lămuriri suplimentare în scris, ori se dispune chemarea specialistului spre a da explicații verbale asupra raportului. În acest caz, ascultarea lui se face potrivit dispozițiilor privitoare la ascultareamartorilor.
În baza art. 113 C. pr. pen. , constatarea tehnico-științifică se efectuează asupra materialelor și datelor puse la dispoziție sau indicate de către organul de urmărire penală.
Celui însărcinat cu efectuarea constatării nu i se pot delega și nici acesta nu-și poate însuși atribuții de organ de urmărire penală sau de organ de control.
Dacă obiectul sau înscrisul cerut nu este predat de bunăvoie, procurorul dispune ridicarea silită, măsură care se aducere la îndeplinire numai prin polițist ( a se vedea și art. 99 C. pr. pen. Acel text arată că și în faza de judecată ridicarea se dispune tot de procuror ).
Procurorul dispune ca obiectele ori înscrisurile ridicate care constituie mijloace de probă să fie, după caz, atașate la dosar sau păstrate în alt mod (art. 109 C. pr. pen. Obiectele și înscrisurile ridicate, care nu sunt atașate la dosar, pot fi fotografiate sau fotocopiate. În acest caz fotografiile sau fotocopiile se vizează și se atașează la dosar ) .
Până la soluționarea definitivă a cauzei, mijloacele materiale de probă se păstrează de procurorul la care se găsește dosarul , și niciodată la specialist.
Aceasta însemnă că specialiștii nu pot efectua nici un act de cercetare, lucru permis însă altor organe de constatare, prin dispoziția expresă a art. 214 C. pr. pen.
În cazul specialiștilor D. N. A. , aceștia întocmesc rapoarte de constatare, nu acte de constatare în sensul Codului de procedură penală. Deși procesele-verbale, ca și rapoartele de consemnare a operațiilor și concluziilor constatării tehnico-științifice, sunt mijloace de probă, diferența dintre ele este absolută, prin natura juridică diferită și prin conținutul lor concret, primele fiind acte de cercetare.
Constatarea tehnico-științifică se efectuează asupra materialelor și datelor puse la dispoziție sau indicate de către organul de urmărire penală. Celui însărcinat cu efectuarea constatării nu i se pot delega și nici acesta nu-și poate însuși atribuții de organ de urmărire penală sau de organ de control.
Specialistul sau tehnicianul însărcinat cu efectuarea lucrării, dacă socotește că materialele puse la dispoziție ori datele indicate sunt insuficiente,
comunică aceasta organului de urmărire penală, în vederea completării lor. El nu este un organ judiciar.
Dacă legiuitorul ar fi dorit, ar fi putut lărgi cadrul normativ, permițând specialiștilor puteri de anchetă, să efectueze și acte de cercetare, așa cum o
permite unor organe de control, de inspecție sau de conducere comandanților de nave sau aeronave, grănicerilor.
Specialistul sau tehnicianul însărcinat cu efectuarea lucrării, dacă socotește că materialele puse la dispoziție ori datele indicate sunt insuficiente, comunică aceasta procurorului, în vederea completării lor.
Operațiile și concluziile specialistului se consemnează într-un raport de constatare tehnico-științifică.
Organul de urmărire penală sau instanța de judecată, din oficiu sau la cererea oricăreia dintre părți, dacă apreciază că raportul tehnico-științific nu este complet sau concluziile acestuia nu sunt precise, dispune refacerea sau completarea constatării tehnico-științifice, sau efectuarea unei expertize.
Când refacerea sau completarea constatării tehnico-științifice este dispusă de instanța de judecată, raportul se trimite procurorului, pentru ca acesta să ia măsuri în vederea completării sau refacerii lui.
Dispunând efectuarea constatării tehnico-științifice , procurorul trebuie să stabilească cu precizie obiectul acesteia, formulând în scris întrebările la care trebuie aceștia să se răspundă și data la care va fi înaintată lucrarea. Chiar dacă indicarea datelor poate fi globală , obiectul constatării, cerințele impuse nu pot fi generale. Specialistul însărcinat cu efectuarea unei constatări poate solicita numai procurorului , și niciodată părții, să îi pună la dispoziție alte materiale ori date, în plus.
Odată întocmit raportul, el trebuie prezentat părților, pentru ca, la obiecțiile acestora, specialistul să își refacă sau să își completeze raportul. Numai astfel acesta va dobândi o valoare probatorie sporită.
Orice alte activități au caracter administrativ, intern, fiind dictate de procuror în funcție de necesitățile unor activități curente. Chiar informe, orice activități sau acte pot constitui un mijloc de probă în măsura în care este pertinent cauzei, cu condiția să fi fost întocmite din dispoziția scrisă a procurorului. Specialistul, care nu este organ judiciar, poate depune mărturie. Valoarea probatorie este validată prin aprecierea întregului ansamblu probator obținut.
Concluzia noastră se îndreaptă spre ideea că specialiștii Parchetului Național Anticorupție trebuie să lucreze nemijlocit alături de procuror și împreună cu agenții poliției judiciare pentru a fi de un eficient ajutor în activitatea de urmărire penală. Procurorii trebuie să folosească specialiștii D. N. A. pentru lămurirea faptelor sau împrejurărilor cauzei, pentru clarificarea aspectelor tehnice în activitatea de urmărire penală . Sfiind temporară, tranzitorie, provizorie tehnic, activitatea specialistului nu are valoarea procesuală a expertului.
Curte reține că nu poate fi identificat vreun motiv de nulitate în ceea ce privește punerea în executare a măsurilor de supraveghere tehnică privind interceptarea convorbirilor telefonice. Înalta Curte are în vedere că prin Decizia nr. 26/2019, Curtea Constituțională, analizând prevederile Protocolului nr. x din 4 februarie 2009 încheiat între Ministerul Public – Parchetul de pe lângă Î.C.C.J. și Serviciul Român de Informații, a constatat în esență că protocolul a reglementat competența Serviciului Român de Informații de a pune în executare mandatul de supraveghere tehnică în cadrul procesului penal, fără să fie organ de urmărire penală. Astfel, deși C. proc. pen. nu a acordat serviciului secret această competență, Ministerul Public, din proprie inițiativă, îi transferă acestuia o competență proprie procurorului. Practic, acest protocol operează, în mod indirect, o adăugire la prevederile C. proc. pen., competența dispunerii unei măsuri procesuale fiind transferată de către chiar titularul său – Ministerul Public – unui serviciu secret. În dreptul public se aplică principiul delegata potestas non delegatur, astfel încât Ministerul Public nu are competența de a-și transfera/delega competențele rezultate din textul constituțional al art. 131 (§ 165). Cu toate acestea, Curtea a statuat în mod explicit că “pe lângă suportul tehnic prevăzut de art. 39 – 45 din protocol, art. 32 – 38 din același act se referă, expressis verbis, la punerea în executare a activităților dispuse prin autorizațiile emise de instanțele competent” (§ 163). Așadar, Curtea a stabilit în mod neechivoc faptul că activitățile menționate la art. 39 – 45 din protocolul menționat constituiau “suport tehnic”, acestea referindu-se la transmiterea directă a semnalului interceptat pin C.N.I.C. către D.N.A., situație care se regăsește și în prezenta cauză.
În raport cu aspectele expuse, Înalta Curte reține că în mod corect prima instanță a constatat că punerea în executare a măsurilor de supraveghere tehnică privind interceptarea convorbirilor telefonice purtate de inculpat nu este afectată de vreun viciu de legalitate, aceasta realizându-se de către organul de urmărire penală cu sprijinul strict tehnic al S.R.I. și neintrând astfel în domeniul de aplicare al Deciziei Curții Constituționale nr. 26/2019.
În schimb, în ceea ce privește măsurile tehnice constând în înregistrarea audio – video și prin fotografiere autorizate în cauză prin încheierea nr. 73/14.07.2015 a Curții de Apel București, Înalta Curte reține că deși inițial, prin adresa nr. x/04.11.2020 D.G.I.P.I a comunicat date referitor la neimplicarea lucrătorilor acestei direcții în întocmirea unor note de redare a interceptărilor telefonice, prin adresa nr. x/11.11.2020, aceeași instituție a transmis că în urma unor verificări suplimentare s-au constatat următoarele:
– Lucrătorii D.G.I.P.I au desfășurat activități de întocmire a notelor de redare a convorbirilor telefonice în cauză, acestea fiind transmise reprezentanților D.N.A.;
– Lucrătorii D.G.I.P.I., în vederea punerii în aplicare a mandatelor de supraveghere tehnică nr. 59/UP/14.07.2015 și nr. 82/08.10.2015, au efectuat activități de supraveghere ambientală (audio – video), rezultatul acestora fiind transmis în format neprelucrat către D.N.A. prin adresele din datele de 27.07, 05.08, 07.08, 13.08, 27.08, 08.09, 16.09, 24.09, 09.10, 13.10, 23.10, 26.10, 30.10, 04.11, 09.11, 10.11, 13.11 toate din 2015, precum și din data de 06.01 2016.
Contrar argumentelor expuse de către prima instanță, Înalta Curte reține că întrucât potrivit art. 15 alin. (1) din Legea nr. 76/2016 personalul D.G.I.P.I. nu poate efectua acte de cercetare penală, respectiv nu are calitatea de organ de cercetare penală, activităților desfășurate de lucrătorii D.G.I.P.I. în legătură cu punerea în executare a măsurilor de supraveghere tehnică le sunt aplicabile mutatis mutandis considerentele expuse de către Curtea Constituțională prin Deciziile nr. 26/2019 și nr. 51/2016 referitoare la principiul legalității, care presupune, în principal, că organele judiciare acționează în baza competenței pe care legiuitorul le-a conferit-o, iar, subsecvent, presupune că acestea trebuie să respecte atât dispozițiile de drept substanțial, cât și pe cele de drept procedural incidente, inclusiv a normelor de competență (§ 141). Or, întrucât D.G.I.P.I. nu are atribuții de cercetare penală și nici calitatea de organ de cercetare penală, participarea lucrătorilor acestui serviciu la efectuarea procedeului probator determină concluzia că s-a produs o încălcare a dispozițiilor referitoare la competența materială și după calitatea persoanei a organului de urmărire penală.
În consecință, constatând că nu au fost respectare normele de competență materială ale organului de urmărire penală la momentul efectuării procedeului probatoriu care s-a circumscris punerii în executare a măsurilor de supraveghere tehnică, Înalta Curte reține că activitățile desfășurate de lucrătorii D.G.I.P.I, astfel cum au fost ele indicate prin reperele temporale din cuprinsul adresei nr. x/11.11.2020 sunt lovite de nulitate absolută în conformitate cu dispozițiile art. 281 alin. (1) lit. b) C. proc. pen. și Decizia Curții Constituționale nr. 302/2017 și urmează să nu aibă în vedere la soluționarea cauzei probele obținute în baza acestora.
Referitor la aspectele rezultate din conținutul adresei din data de 25.11.2021 a D.N.A., respectiv lipsa calității de “specialiști de înaltă calificare” în sensul art. 11 din O.U.G. nr. 43/2002 a ofițerilor de poliție judiciară JJJJ. și KKKK., Înalta Curte reține că această împrejurare nu este de natură să determine, în absența dovedirii unei vătămări a drepturilor inculpaților, lipsa de valabilitate a probelor administrate în cauză. Înalta Curte are în vedere că ofițerii de poliție judiciară menționați au fost delegați prin ordonanța nr. 596/P/2015 a D.N.A. să analizeze și să sistematizeze actele și datele contabile ridicate de O.N.P.M. în vederea identificării achizițiilor directe. Or, analizarea și sistematizarea datelor menționate, chiar efectuată de persoane care nu dețin calitatea la care se referă art. 11 din O.U.G. nr. 43/2002, nu alterează fiabilitatea datelor rezultate din chiar cuprinsul înscrisurilor referitoare la achizițiile care se circumscriu acuzațiilor aduse inculpaților și nu împiedică examinarea directă a mijloacelor de probă de către organele judiciare. În acord cu aspectele expuse de prima instanță, Înalta Curte constată că nici prin actul de sesizare a instanței și nici ulterior, Parchetul de pe lângă Î.C.C.J.- D.N.A. nu a indicat care sunt atribuțiile de serviciu în a căror exercitare s-au aflat inculpații și care sunt dispozițiile legale încălcate de către aceștia.
Înalta Curte reține că prin deciziile Curții Constituționale nr. 405/15.06.2016 și nr. 392/06.06.2017, publicate în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 517/08.07.2016 și, respectiv nr. 504/30.06.2017, conținutul constitutiv al infracțiunii de abuz în serviciu – atât în varianta tip, prevăzută de art. 246C. pen. (1969), art. 248C. pen. (1969) și art. 297 alin. (1) C. pen., cât și în forma specială, reglementată de art. 132 din Legea nr. 78/2000, care face trimitere și se raportează la normele de incriminare din C. pen. – a fost reconfigurat sub aspectul elementului material al laturii obiective, statuându-se că prin sintagma “îndeplinește în mod defectuos” din cuprinsul dispozițiilor legale menționate se înțelege “îndeplinește prin încălcarea legii”.
Dispozițiile criticate folosesc o exprimare generală, fără a arăta în mod limitativ acțiunile sau omisiunile prin care se săvârșește infracțiunea (§ 60), că acestea încalcă prevederile constituționale ale art. 1 alin. (5), întrucât sintagma “îndeplinește în mod defectuos” nu prevede în mod expres elementul în legătură cu care defectuozitatea este analizată (§ 57) și a statuat că neîndeplinirea ori îndeplinirea defectuoasă a unui act trebuie analizată numai prin raportare la atribuții de serviciu reglementate expres prin legislația primară – legi și ordonanțe ale Guvernului (§§ 57 și 60 din decizia nr. 405/15.06.2016). Curtea a reținut că “raportarea organelor judiciare la o sferă normativă largă care cuprinde, pe lângă legi și ordonanțe ale Guvernului, și acte de nivel inferior acestora, cum ar fi hotărâri ale Guvernului, ordine, coduri etice și deontologice, regulamente de organizare internă, fișa postului, are influență asupra laturii obiective a infracțiunii de abuz în serviciu prin extinderea acesteia la acțiuni sau inacțiuni ce definesc elementul material al laturii obiective a infracțiunii, dar care nu sunt prevăzute în acte normative de reglementare primară”, ajungându-se, astfel, ca latura obiectivă a abuzului în serviciu să fie configurată atât de legiuitor, Parlament sau Guvern, cât și de alte organe, inclusiv persoane juridice de drept privat (în cazul fișei postului), lucru inacceptabil în sistemul juridic de drept penal (§ 64).
Ca atare, instanța de contencios constituțional a concluzionat că, în materie penală, principiul legalității incriminării, “nullum crimen sine lege, nulla poena sine lege”, impune ca numai legiuitorul primar (respectiv Parlamentul, prin adoptarea legii, în temeiul art. 73 alin. (1) din Constituție, sau Guvernul, prin emiterea ordonanțelor sau ordonanțelor de urgență, în baza delegării legislative prevăzute de art. 115 din Constituție) să poată stabili conduita pe care destinatarii legii sunt obligați să o respecte, în caz contrar aceștia supunându-se sancțiunii penale, astfel încât sintagma “îndeplinește în mod defectuos” nu poate fi interpretată decât în sensul că îndeplinirea atribuției de serviciu se realizează “prin încălcarea legii” (§65).
Cele doua decizii ale instanței de contencios constituțional au avut ca efect restrângerea sferei de incidență infracțiunilor prev. de art. 246C. pen. (1969), art. 248C. pen. (1969), art. 297 alin. (1) C. pen. și, implicit, în art. 132 din Legea nr. 78/2000, prin reconfigurarea elementelor de tipicitate obiectivă astfel că, orice acuzație având ca obiect o faptă, despre care se pretinde că a nesocotit îndatoririle de serviciu, va putea angaja răspunderea penală a subiectului activ numai dacă atribuția de serviciu în exercitarea căreia se află făptuitorul și pe care acesta o încalcă sau nu o îndeplinește este prevăzută expres de lege, noțiune înțeleasă ca act adoptat de Parlamentul României, sau ordonanță (simplă sau de urgență) emisă de Guvernul României și, totodată, actul îndeplinit în exercitarea atribuțiilor de serviciu încalcă o dispoziție cuprinsă în legislația primară (care cuprinde legi adoptate de Parlamentul României sau ordonanțe, simple sau de urgență, emise de Guvernul României).
Dată fiind imposibilitatea obiectivă, din punct de vedere al tehnicii legislative, de a configura în mod amănunțit prin legislația primară obligațiile/îndatoririle de serviciu ce revin diverselor categorii de funcționari publici care își desfășoară activitatea în anumite domenii specifice ale autorităților/instituțiilor publice, precum și consecințele nerespectării acestora, legislația primară poate fi detaliată prin intermediul adoptării unor acte de reglementare secundară, însă, așa cum a reținut și instanța de contencios constituțional în considerentele deciziei nr. 405/15.06.2016 (§§ 60 și 64), aceste acte normative date în executarea legilor și ordonanțelor Guvernului se emit doar în limitele și potrivit normelor care le ordonă, conform prevederilor art. 4 alin. (3) din Legea nr. 24/2000 privind normele de tehnică legislativă pentru elaborarea actelor normative. De altfel, este frecvent utilizată în elaborarea legislației metoda prevederii în chiar cuprinsul legii, a ordonanței sau, după caz, a ordonanței de urgență a Guvernului a unui text care instituie obligația adoptării, subsecvente, a unui act normativ de reglementare secundară (de regulă, a unei hotărâri de Guvern, care, potrivit art. 108 alin. (2) din Constituție, este emisă pentru organizarea executării legilor), prin care să se detalieze/explice dispozițiile din legislația primară, inclusiv sub aspectul conduitei pe care destinatarul legii este obligat să o respecte și a consecințelor ce intervin în situația neadoptării ei.
Așadar, în aprecierea îndeplinirii cerinței esențiale atașată elementului material al laturii obiective a infracțiunii de abuz în serviciu, astfel cum a fost reconfigurată prin cele două decizii ale Curții Constituționale, analiza efectuată poate viza dispoziții din legislația secundară numai în măsura în care acestea preiau, detaliază sau explicitează obligații prevăzute expres și neechivoc în legi, ordonanțe sau ordonanțe de urgență ale Guvernului, nefiind permisă raportarea la atribuții sau îndatoriri de serviciu stipulate în sarcina funcționarilor publici doar în acte de reglementare secundară (inclusiv în hotărâri de Guvern) sau prevăzute în detaliu în cuprinsul unor asemenea acte, deși norma de drept primar este neclară, ambiguă sau are o aplicabilitate extrem de generală.
Înalta Curte constată că nici prin actul de sesizare a instanței și nici ulterior nu au fost indicate dispozițiile din legislația primară care reglementează atribuțiile de serviciu în exercitarea cărora se aflau inculpații și nici dispozițiile legale încălcate de către aceștia, acuzația rezumându-se la noțiuni generice în sensul că “și-au încălcat atribuțiile de serviciu” sau “și-au îndeplinit defectuos atribuțiile de serviciu”.
În consecință, făcând trimitere la cele expuse anterior privitoare la reconfigurarea condițiilor de tipicitate ale infracțiunii de abuz în serviciu ca urmare a deciziilor Curții Constituționale nr. 405/15.06.2016 și nr. 392/06.06.2017, Înalta Curte reține că în mod corect prima instanță a dispus achitarea inculpaților pentru săvârșirea infracțiunilor de abuz în serviciu prevăzute de art. 297 alin. (1) C. pen. cu aplicarea art. 35 alin. (1) C. pen., constatând incidența dispozițiilor art. 16 alin. (1) lit. b) teza I C. pr. pen., respectiv faptele nu sunt prevăzute de legea penală.
În ceea ce privește încălcarea atribuțiilor de serviciu ce îi reveneau în calitate de comisar de poliție, Înalta Curte constată că în raport de considerentele expuse prin Deciziile Curții Constituționale menționate anterior, se impune identificarea atribuțiilor de serviciu prevăzute de legislația primară în sarcina inculpatei, a căror detaliere putea fi realizată prin legislația secundară indicată prin rechizitoriu. Aceasta întrucât, așa cum s-a arătat anterior, în aprecierea îndeplinirii cerinței esențiale atașată elementului material al laturii obiective a infracțiunii de abuz în serviciu, astfel cum a fost reconfigurată prin cele două decizii ale Curții Constituționale, analiza efectuată poate viza dispoziții din legislația secundară numai în măsura în care acestea preiau, detaliază sau explicitează obligații prevăzute expres și neechivoc în legi, ordonanțe sau ordonanțe de urgență ale Guvernului, nefiind permisă raportarea la atribuții sau îndatoriri de serviciu stipulate în sarcina funcționarilor publici doar în acte de reglementare secundară (inclusiv în hotărâri de Guvern) sau prevăzute în detaliu în cuprinsul unor asemenea acte, deși norma de drept primar este neclară, ambiguă sau are o aplicabilitate extrem de generală. Decizia Curții Constituționale nr. 634/2019 s-a arătat că “Obiectul juridic special al infracțiunii este constituit de relațiile sociale privitoare la normala desfășurare a activității unei autorități publice sau instituții publice condiționată, printre altele, și de respectarea disciplinei financiare care impune folosirea fondurilor bănești și a resurselor materiale în conformitate cu dispozițiile legale care reglementează această materie. Elementul material al laturii obiective constă în realizarea unei acțiuni de schimbare a destinației fondurilor bănești ori a resurselor materiale alocate unei autorități publice sau instituții publice spre alte obiective decât cele stabilite prin bugetul de stat. Cu alte cuvinte, elementul material constă în săvârșirea unei acțiuni de schimbare, fără respectarea procedurii instituite în acest sens, a destinației fondurilor bănești sau a resurselor materiale alocate unei autorități sau instituții publice, urmând ca acestea să fie folosite în alte scopuri decât cele stabilite inițial, cu încălcarea dispozițiilor legale care reglementează utilizarea valorilor respective. În situația în care “legea” permite schimbarea destinației fondurilor bănești ori a resurselor materiale, această activitate nu se încadrează în conținutul infracțiunii, schimbarea folosinței fondurilor ori resurselor, pentru alte obiective, fiind necesar a se realiza în condițiile și cu aprobările legale (§15).
Prin aceeași decizie, instanța de contencios constituțional a reținut că “Nu este îngăduit să se modifice destinația fondurilor spre alte direcții “fără respectarea prevederilor legale”, chiar dacă asemenea modificări ar fi justificate de bunul mers al instituției. Asemenea fapte prezintă pericol social, întrucât fondurile bănești și resursele materiale sunt acordate cu o anumită destinație, pentru realizarea anumitor obiective, considerate necesare pentru comunitate, iar cei care le folosesc în alte scopuri perturbă activitatea unității în cauză, a instituțiilor sau autorităților care le alocă ori aprobă, afectând, totodată, și exercițiul bugetului de stat. În aceste condiții, respectarea regulilor de disciplină este importantă pentru realizarea în mod corespunzător a bugetului de stat, aceasta fiind justificarea protejării sale prin intermediul legii penale, în condițiile în care, în această materie, sfera normativă este mai largă și cuprinde pe lângă legi (ale bugetului de stat) și ordonanțe ale Guvernului (privind întărirea disciplinei financiare) și acte de nivel inferior acestora, cum ar fi hotărâri ale Guvernului ori ordine ale ministrului finanțelor publice (de aprobare a formatului și structurii bugetului de venituri și cheltuieli). Curtea reține însă că, în această materie, deși legislația primară poate fi detaliată prin intermediul adoptării unor acte de reglementare secundară, potrivit art. 4 alin. (3) din Legea nr. 24/2000 privind normele de tehnică legislativă pentru elaborarea actelor normative, actele normative date în executarea legilor și a ordonanțelor Guvernului se emit doar în limitele și potrivit normelor care le ordonă
Curtea reține că infracțiunea de deturnare de fonduri poate fi considerată o formă specială a infracțiunii de abuz în serviciu, întrucât presupune realizarea unui act contrar atribuțiilor de serviciu de către un funcționar, care schimbă, prin încălcarea prevederilor legale, destinația fondurilor bănești ori a resurselor alocate. Spre deosebire de infracțiunea de abuz în serviciu, însă, în cazul infracțiunii de deturnare de fonduri fapta se realizează prin schimbarea destinației fondurilor bănești ori a resurselor materiale alocate unei autorități publice sau instituții publice, “fără respectarea prevederilor legale”, existența infracțiunii nefiind condiționată de producerea unui rezultat. Astfel, fiind o infracțiune de pericol, infracțiunea de deturnare de fonduri se consumă în momentul săvârșirii acțiunii incriminate, respectiv în momentul schimbării destinației fondurilor bănești ori a resurselor materiale alocate unei autorități publice sau instituții publice. Or, sumele de bani și resursele materiale din fondul public, satisfăcând un interes general, trebuie folosite conform destinației stabilite, cu respectarea întocmai a disciplinei bugetare. Subiectul activ nemijlocit deși nu este determinat printr-o anumită calitate, deturnarea de fonduri nu poate fi săvârșită în mod nemijlocit decât de funcționarul public care administrează aceste fonduri și resurse materiale alocate unei autorități publice sau instituții publice și care are obligația de a nu schimba destinația acestora și de a cunoaște atât prescripțiile legislației primare – legi și ordonanțe, cât și conținutul actelor de reglementare secundară care vin să detalieze legislația primară în această materie. Tocmai din acest motiv, în cazul infracțiunii de deturnare de fonduri, sintagma “fără respectarea prevederilor legale” are în vedere o sferă normativă mai largă, așadar, atât dispozițiile legislative de nivel primar, cât și cele de nivel secundar, prin aceasta nefiind încălcate prevederile constituționale ale art. 1 alin. (5) (§ 20).
În cauza de față, Înalta Curte constată că fondurile cu privire la care s-a susținut că au fost efectuate activitățile imputate inculpaților erau destinate finanțării Programului pentru Protecția Martorilor, în condițiile art. 3 alin. (3) și art. 21 din Legea nr. 682/2002, precum și ale art. 52 din H.G. nr. 760/2004.
Contrar susținerilor apelanților – inculpați, Înalta Curte reține că fondurile menționate aveau o afectațiune specială determinată de dispozițiile art. 2 din Ordinul M.A.I. nr. S/1237/2006, putând fi folosite exclusiv pentru achiziția de bunuri și servicii care se circumscriau măsurilor de protecție sau de asistență dintre cele prevăzute de art. 12 din Legea nr. 682/2002 sau activităților specifice pentru aducerea la îndeplinire a acestora.
Prin Decizia Curții Constituționale nr. 634/2019 s-a reținut că în cazul infracțiunii de deturnare de fonduri, “subiectul activ nemijlocit deși nu este determinat printr-o anumită calitate, deturnarea de fonduri nu poate fi săvârșită în mod nemijlocit decât de funcționarul public care administrează aceste fonduri și resurse materiale alocate unei autorități publice sau instituții publice” (§ 20).
Deși corectă observația formulată de către apelanții – inculpați în sensul că inculpatul A. nu deținea calitatea de ordonator terțiar de credite întrucât O.N.P.M. nu avea personalitate juridică, cerință prevăzută de art. 20 alin. (3) din Legea nr. 500/2002, Înalta Curte reține că potrivit art. 3 lit. g) din Legea nr. 682/2002, O.N.P.M. gestionează, cu aprobarea ministrului afacerilor interne, fondurile bănești necesare includerii Programului, primite de la bugetul de stat, precum și din programele de finanțare externă, iar conform art. 5 din Ordinul M.A.I. nr. S/1237/2006 – dreptul de a aproba plăți privind protecția martorilor îl are directorul O.N.P.M. sau înlocuitorul desemnat prin dispoziție a acestuia. Astfel, prin Ordinul menționat, ținând cont de specificul activității O.N.P.M. directorului oficiului sau înlocuitorului acestuia i-a fost delegată de către ordonatorul principal de credite atribuția de a aproba plăți privind protecția martorilor.
Din perspectiva participației penale, întocmirea referatelor de necesitate sau a notelor justificative cuprinzând mențiunea că bunurile urmează a fi achiziționate “pentru a fi utilizate în activități specifice derulate în folosul exclusiv al martorilor incluși în program și derulării programului în bune condiții”, în condițiile în care era evident pentru fiecare dintre inculpați că acestea erau destinate dotării O.N.P.M., determină concluzia că inculpații în sarcina cărora a fost reținută forma de participație a complicității au acționat cu intenție indirectă, fiind întrunite condițiile prevăzute de art. 48C. pen.. În realitate, inculpații au preluat o modalitate de lucru deficitară, și-au ignorat atribuțiile de serviciu sau sarcinile specifice care le reveneau și au acceptat ca fiind reale afirmațiile aproape automate din documentele justificative în sensul că bunuri precum laptop-uri, imprimante, tocătoare, etc. era achiziționate în folosul exclusiv al martorilor și pentru derularea activităților de protecție a acestora. Spre deosebire însă de persoana care efectua activitatea de control financiar preventiv, prin prisma atribuțiilor de serviciu, inculpații cunoșteau specificul măsurilor de protecție și asistență a martorilor incluși în program și cunoșteau că bunurile achiziționate aveau o altă destinație decât cea a activităților prevăzute de art. 3 lit. f) din Legea nr. 682/2002.
Deși întrunite elementele de tipicitate ale infracțiunii de deturnare de fonduri prevăzută de art. 307 alin. (1) C. pen. cu aplicarea art. 35 alin. (1) C. pen., respectiv cele ale complicității la această infracțiune, prevăzută de art. 48C. pen. raportat la art. 307 alin. (1) C. pen. cu aplicarea art. 35 alin. (1) C. pen., Înalta Curte constată că a intervenit prescripția răspunderii penale în cazul fiecărui inculpat, pentru următoarele considerente:
Din conținutul Deciziilor Curții Constituționale a României nr. 297/2018 și nr. 358/2022 se desprind următoarele:
– art. 155 alin. (1) din C. pen., supus controlului de constituționalitate, a avut următorul conținut:
“Cursul termenului prescripției penale se întrerupe prin îndeplinirea oricărui act de procedură în cauză”;
– prin Decizia Curții Constituționale nr. 297/2018 s-a constatat neconstituționalitatea soluției legislative circumscrisă sintagmei “oricărui act de procedură în cauză”, întrucât aceasta era lipsită de previzibilitate și, totodată, contrară principiului legalității incriminării, pentru că sintagma are în vedere și acte ce nu sunt comunicate suspectului sau inculpatului, nepermițându-i acestuia să cunoască aspectul întreruperii cursului prescripției și al începerii unui nou termen de prescripție a răspunderii sale penale (§ 31);
– Decizia Curții Constituționale nr. 297/2018 a avut natura unei decizii simple/extreme, întrucât instanța de contencios constituțional a sancționat unica soluție legislativă reglementată prin dispozițiile art. 155 alin. (1) din C. pen. (aspect statuat prin Decizia Curții Constituționale nr. 358/2022, § 61). Referirea la soluția legislativă cuprinsă în C. pen. anterior a avut un rol orientativ, iar nu obligatoriu, destinat legiuitorului, iar nu organelor judiciare (paragrafele 68, 70) și aceasta nu putea fi interpretată ca o permisiune acordată de către instanța de contencios constituțional organelor judiciare de a stabili ele însele cazurile de întrerupere a prescripției răspunderii penale (§ 72);
– de la data publicării Deciziei Curții Constituționale nr. 297/2018, respectiv 25 iunie 2018, “fondul activ al legislației nu a conținut vreun caz care să permită întreruperea cursului prescripției răspunderii penale”, rămânând neafectate termenele de prescripție generală reglementate de dispozițiile art. 154 din C. pen. (Decizia nr. 358/2022, § 73, 74);
– ulterior publicării Deciziei Curții Constituționale nr. 297/2018, respectiv 25 iunie 2018, textul art. 155 alin. (1) din C. pen. a avut următorul conținut:
“Cursul termenului prescripției penale se întrerupe prin îndeplinirea”(Decizia nr. 358/2022, § 76);
– prin decizia Curții Constituționale nr. 358/2022 s-a constatat neconstituționalitatea dispozițiilor art. 155 alin. (1) din C. pen., reținându-se că norma supusă controlului de constituționalitatea nu este susceptibilă de o aplicare clară și previzibilă în absența intervenției legiuitorului (paragrafele 60, 75);
– prin O.U.G. nr. 71/2002, publicată în M. Of. nr. 531 din 30 mai 2022 au fost modificate dispozițiile art. 155 alin. (1) din C. pen., prevăzându-se “Cursul termenului prescripției răspunderii penale se întrerupe prin îndeplinirea oricărui act de procedură în cauză care, potrivit legii, trebuie comunicat suspectului sau inculpatului”.
În raport cu aspectele expuse și având în vedere efectele deciziilor Curții Constituționale astfel cum sunt prevăzute de art. 147 alin. (1) din Constituția României, se reține că în ceea ce privește întreruperea termenului prescripției răspunderii penale prevăzută de art. 155 alin. (1) din C. pen. a existat următoarea succesiune de legi:
– de la data intrării în vigoare a C. pen. (1 februarie 2014) și până la publicarea Deciziei Curții Constituționale nr. 297/2018, textul art. 155 alin. (1) din C. pen. a avut conținutul “Cursul termenului prescripției penale se întrerupe prin îndeplinirea oricărui act de procedură în cauză” și s-a bucurat de prezumția de constituționalitate.
– între data publicării Deciziei Curții Constituționale nr. 297/2018 (a cărei natură a fost lămurită prin Decizia Curții Constituționale nr. 358/2022) și până la intrarea în vigoare a O.U.G. nr. 71/2022, textul art. 155 alin. (1) din C. pen. a avut conținutul “Cursul termenului prescripției penale se întrerupe prin îndeplinirea” și nu a cuprins vreun caz de întrerupere a cursului termenului de prescripție.
– de la data intrării în vigoare a O.U.G. nr. 71/2022, textul art. 155 alin. (1) din C. pen. are următorul conținut “Cursul termenului prescripției răspunderii penale se întrerupe prin îndeplinirea oricărui act de procedură în cauză care, potrivit legii, trebuie comunicat suspectului sau inculpatului”.
Întrucât în dreptul român normele referitoare la întreruperea cursului prescripției sunt norme de drept penal material (substanțial), acestea sunt supuse din perspectiva aplicării lor în timp principiului activității legii penale prevăzut de art. 3 din C. pen., cu excepția dispozițiilor mai favorabile, potrivit principiului mitior lex prevăzut de art. 15 alin. (2) din Constituție și art. 5 din C. pen.
În consecință, având în vedere aspectele reținute cu privire la efectele deciziilor Curții Constituționale, Înalta Curte constată că dispozițiile art. 155 alin. (1) din C. pen. în forma în vigoare ulterior Deciziei nr. 297/2018 (a cărei natură a fost stabilită prin Decizia nr. 358/2022) constituie lege penală mai favorabilă, ca efect al inexistenței unui caz de întrerupere a cursului prescripției răspunderii penale cu consecința incidenței exclusiv a termenelor generale de prescripție prevăzute de art. 154C. pen. Î.C.C.J. Secția Penală, Decizia nr. 185/A din 30 septembrie 2022
Art. 12. – Funcţia de procuror, ofiţer de poliţie judiciară sau de specialist în cadrul Direcţiai Naţionale Anticorupţie este incompatibilă cu orice altă funcţie publică sau privată, cu excepţia funcţiilor didactice din învăţământul superior.
Prin OUG nr. 43/2002 privind P. N. A. , la art. 28 alin. 4 s-a prevăzut, printre alte categorii de personal, şi pentru ofiţerii de poliţie judiciară, pentru activitatea specializată de combatere a infracţiunilor de corupţie, un spor de 30% din solda lunară.
Prin art. 41 lit. e din OUG nr. 27/2006 publicată în Monitorul Oficial din 07.04.2006, au fost abrogate dispoziţiile art. 28 alin. 1-5, 7, 9 din OUG nr. 43/2002.
Ulterior, prin OUG nr. 120/2005 publicată în Monitorul Oficial din 06.09.2005, în cuprinsul OG nr. 38/2003 privind salarizarea alte drepturi ale poliţiştilor, a fost introdus un nou articol 21/1 potrivit cu care ”poliţiştii care desfăşoară activităţi privind prevenirea şi combaterea corupţiei în rândul personalului Mai, beneficiază de un spor lunar de 30% din salariul de bază”.
Prin art. 48 alin. 1 pct. 9 din Legea nr. 330/2009 publicată în Monitorul Oficial în 09.11.2009, s-a abrogat OG nr. 30/2003 cu excepţia art. 1, 25, 29 alin. 2 şi 3, 37, 38, 52, 55-58.
Ca urmare, prevederea legală invocată de reclamant în susţinerea cererii de despăgubire, a fost abrogată anterior datei la care se solicită pretenţiile. Recurentul solicită plata despăgubirilor cu începere din 01.08.2011, dată de la care funcţionează ca agent de poliţie la BCCO B_____ din cadrul IGPR.
Referitor la invocarea discriminării în raport de colegii din DNA, prin nota de şedinţă de la fila 63 dosar fond, reclamantul a arătat că în acest mod tinde să demonstreze că au existat şi există acte de discriminare privitoare la relaţiile de muncă şi remunerare a angajaţilor din cadrul MAI.
În atare situaţie, prin prisma dispoziţiilor art. 2 din OG nr. 137/2000, nu se poate identifica o situaţie de discriminare care se susţine că a început la data de 01.08.2011 când dispoziţia legală invocată care reglementează sporul solicitat, nu mai era în vigoare, între un agent de poliţie din cadrul BCCO şi agenţi de poliţie din cadrul DNA.
Nu există un criteriu care să conducă la restrângerea, înlăturarea recunoaşterii, folosinţei sau exercitării, în condiţii de egalitate a unui drept la un spor care nu mai e prevăzut de lege la momentul de început al situaţiei invocate.
De asemenea, invocarea discriminării în raport de agenţii de poliţie care instrumentează infracţiuni de corupţie din 01.09.2005 precum şi în prezent nu atrage incidenţa dispoziţiilor legale mai sus menţionate din aceleaşi raţiuni ca cele prezentate anterior, considerentele primei instanţe fiind corect reţinute şi neputând fi înlăturate prin criticile aduse în recurs.
Împrejurarea că există poliţişti din cadrul DCCO cărora li s-a acordat, prin hotărâre judecătorească, sporul de 30% în discuţie pentru anumite perioade de timp, nu poate conduce la naşterea unei stări de discriminare faţă de recurent, întrucât la data formulării acţiunii şi pentru perioada solicitată, sporul nu mai e prevăzut de textul de lege indicat prin acţiune. Curtea de Apel București, Secţia Contencios Administrativ și Fiscal. Decizia nr. 4431 din 1 octombrie 2013
CAPITOLUL III Competența Direcției Naționale Anticorupție
a) dacă, indiferent de calitatea persoanelor care le-au comis, au cauzat o pagubă materială mai mare decât echivalentul în lei a 200.000 euro ori dacă valoarea sumei sau a bunului care formează obiectul infracțiunii de corupție este mai mare decât echivalentul în lei a 10.000 euro;
b) dacă, indiferent de valoarea pagubei materiale ori de valoarea sumei sau a bunului care formează obiectul infracțiunii de corupție, sunt comise de către: deputați; senatori; membrii din România ai Parlamentului European; membrul desemnat de România în Comisia Europeană; membri ai Guvernului, secretari de stat ori subsecretari de stat și asimilații acestora; consilieri ai miniștrilor; judecătorii Înaltei Curți de Casație și Justiție și ai Curții Constituționale; ceilalți judecători și procurori; membrii Consiliului Superior al Magistraturii; președintele Consiliului Legislativ și locțiitorul acestuia; Avocatul Poporului și adjuncții săi; consilierii prezidențiali și consilierii de stat din cadrul Administrației Prezidențiale; consilierii de stat ai prim-ministrului; membrii și auditorii publici externi din cadrul Curții de Conturi a României și ai camerelor județene de conturi; guvernatorul, prim-viceguvernatorul și viceguvernatorii Băncii Naționale a României; președintele și vicepreședintele Consiliului Concurenței; ofițeri, amirali, generali și mareșali; ofițeri de poliție; președinții și vicepreședinții consiliilor județene; primarul general și viceprimarii municipiului București; primarii și viceprimarii sectoarelor municipiului București; primarii și viceprimarii municipiilor; consilieri județeni; prefecți și subprefecți; conducătorii autorităților și instituțiilor publice centrale și locale și persoanele cu funcții de control din cadrul acestora, cu excepția conducătorilor autorităților și instituțiilor publice de la nivelul orașelor și comunelor și a persoanelor cu funcții de control din cadrul acestora; avocați; comisarii Gărzii Financiare; personalul vamal; persoanele care dețin funcții de conducere, de la director inclusiv, în cadrul regiilor autonome de interes național, al companiilor și societăților naționale, al băncilor și al societăților comerciale la care statul este acționar majoritar, al instituțiilor publice care au atribuții în procesul de privatizare și al unităților centrale financiar-bancare; persoanele prevăzute la art. 293 și 294 din Codul penal.
(2) Infracțiunile împotriva intereselor financiare ale Uniunii Europene sunt de competența Direcției Naționale Anticorupție.
(3) Sunt de competența Direcției Naționale Anticorupție infracțiunile prevăzute la Art. 246, 297 și 300 din Codul penal, dacă s-a cauzat o pagubă mai mare decât echivalentul în lei a 1.000.000 euro.
(4) Procurorii din cadrul Direcției Naționale Anticorupție efectuează în mod obligatoriu urmărirea penală pentru infracțiunile prevăzute la alin. (1)-(3).
(6) Urmărirea penală în cauzele privind infracțiunile prevăzute la alin. (1) -(3) , săvârșite de militarii în activitate, se efectuează de procurori militari din cadrul Direcției Naționale Anticorupție, indiferent de gradul militar pe care îl au persoanele cercetate.
Prin Decizia nr. 26/2021 Î.C.C.J. admite recursul în interesul legii și stabilește că: În interpretarea și aplicarea unitară a dispozițiilor Art. 13 alin. (1) lit. a) din Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 43/2002 , infracțiunea de abuz în serviciu prevăzută în Art. 132 din Legea nr. 78/2000 raportat la Art. 297 din Codul penal, care a cauzat o pagubă materială mai mică sau egală cu echivalentul în lei a 200.000 euro, comisă de o persoană a cărei calitate nu determină incidența dispozițiilor Art. 13 alin. (1) lit. b) din Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 43/2002, este de competența parchetului nespecializat, iar nu a Direcției Naționale Anticorupție.
În motivarea contestației, D.N.A. – Serviciul Teritorial Târgu Mureș a arătat că la judecarea cererii de liberare condiționată a fost prezent un procuror din cadrul Parchetului de pe lângă Judecătoria Târgu Mureș, deși, potrivit art. 5 alin. (3) din Legea nr. 255/2013 pentru punerea în aplicare a Legii nr. 135/2010 privind Codul de procedură penală și pentru modificarea și completarea unor acte normative care cuprind dispoziții procesual penale, trebuia să participe un procuror din cadrul structurii specializate de parchet, având în vedere că una dintre pedepsele ce au fost contopite în pedeapsa rezultantă de 4 ani și 6 luni închisoare a fost aplicată pentru infracțiunea prevăzută de art. 25 din Codul penal din 1969 raportat la art. 13 din Legea nr. 78/2000 , infracțiune care este de competența procurorilor anticorupție și în prezent, conform art. 13 din Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 43/2002 , și, ca atare, sunt incidente dispozițiile art. 281 alin. (1) lit. d) din Codul de procedură penală referitoare la nulitatea absolută, sens în care s-a invocat Decizia nr. 3 din 26 februarie 2019, pronunțată de Î.C.C.J. – Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept în materie penală, M. Of. nr. 526 din 27 iunie 2019. Î.C.C.J. – Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept în materie penală a statuat, prin Decizia nr. 11 din 2 iunie 2014, M. Of. nr. 503 din 7 iulie 2014, asupra înțelesului ce trebuie atribuit sintagmei “problemă de drept de a cărei lămurire depinde soluționarea pe fond a cauzei”, arătând că “admisibilitatea sesizării în vederea pronunțării unei hotărâri prealabile este condiționată atât în cazul în care vizează o normă de drept material, cât și atunci când privește o dispoziție de drept procesual de împrejurarea ca interpretarea dată de instanța supremă să aibă consecințe juridice asupra modului de rezolvare a fondului cauzei. Cu alte cuvinte, între problema de drept a cărei lămurire se solicită și soluția dată asupra acțiunii penale și/sau civile de către instanța pe rolul căreia se află cauza în ultimul grad de jurisdicție trebuie să existe o relație de dependență, în sensul ca decizia Înaltei Curți pronunțată în procedura prevăzută de art. 476 și 477 C. pr. pen. să fie de natură a produce un efect concret asupra conținutului hotărârii din procesul principal, cerința pertinenței fiind expresia utilității pe care rezolvarea de principiu a chestiunii de drept invocate o are în cadrul soluționării pe fond a litigiului”.
Ulterior, considerentele acestei decizii au fost preluate de Î.C.C.J. și în cuprinsul altor hotărâri date în procedura reglementată de dispozițiile art. 475 și următoarele din Codul de procedură penală, prin care au fost respinse, ca inadmisibile, sesizările cu care a fost învestită, relevante fiind deciziile nr. 17 din 1 septembrie 2014, M. Of. nr. 691 din 22 septembrie 2014; nr. 19 din 15 septembrie 2014, M. Of. nr. 769 din 23 octombrie 2014; nr. 24 din 6 octombrie 2014, M. Of. nr. 823 din 11 noiembrie 2014; nr. 7 din 17 aprilie 2015, M. Of. nr. 359 din 25 mai 2015; nr. 26 din 29 octombrie 2015, M. Of. nr. 77 din 2 februarie 2016; nr. 28 din 29 octombrie 2015, M. Of. nr. 912 din 9 decembrie 2015; nr. 1 din 25 ianuarie 2017, M. Of. nr. 152 din 28 februarie 2017; nr. 20 din 14 iunie 2017, M. Of. nr. 542 din 10 iulie 2017; nr. 9 din 19 iunie 2018, M. Of. nr. 696 din 9 august 2018; nr. 11 din 12 septembrie 2018, M. Of. nr. 907 din 29 octombrie 2018; nr. 14 din 26 septembrie 2018, M. Of. nr. 988 din 22 noiembrie 2018; nr. 7 din 21 martie 2019, M. Of. nr. 365 din 10 mai 2019; nr. 21 din 29 octombrie 2019, M. Of. nr. 981 din 5 decembrie 2019; nr. 21 din 7 iulie 2020, M. Of. nr. 118 din 4 februarie 2021; nr. 12 din 18 februarie 2021, M. Of. nr. 355 din 7 aprilie 2021; nr. 17 din 17 martie 2021, M. Of. nr. 514 din 18 mai 2021.
Așadar, din modul de definire/caracterizare a acestei condiții de admisibilitate a sesizării consacrat în jurisprudența constantă a Completului pentru dezlegarea unor chestiuni de drept în materie penală reiese că relația de dependență dintre interpretarea dată de Î.C.C.J. prin intermediul acestui mecanism de unificare a practicii judiciare și rezolvarea pe fond a cauzei se verifică prin aptitudinea respectivei interpretări de a produce un efect concret asupra conținutului hotărârii din procesul în care a fost formulată întrebarea prealabilă, un asemenea raport de conexitate neexistând în acele situații în care oricare ar fi dezlegarea dată problemei de drept de către instanța supremă, aceasta nu va avea nicio influență asupra soluției pe fond a litigiului.
Deși neparticiparea procurorului din cadrul unității/structurii de parchet competente se răsfrânge asupra hotărârilor judecătorești prin care se dezleagă fondul cererii cu care a fost sesizată instanța de judecată, în concret, se constată că, date fiind particularitățile cauzei, soluția ce urmează a fi pronunțată în calea de atac formulată de D.N.A. nu depinde de lămurirea chestiunii de drept ce face obiectul întrebării prealabile adresate instanței supreme.
Așa cum s-a arătat anterior, cauza aflată în ultimul grad de jurisdicție are ca obiect o cerere de liberare condiționată formulată de condamnatul Ș.G. cu privire la o pedeapsă rezultantă de 4 ani și 6 luni închisoare, în care a fost contopită și o pedeapsă de 3 ani și 9 luni închisoare aplicată pentru infracțiunea prevăzută de art. 25 din Codul penal din 1969 raportat la art. 13 din Legea nr. 78/2000, faptă cercetată de procurorii anticorupție, care s-au sesizat din oficiu la 30 aprilie 2014, încheind, în acest sens, un Proces-verbal înregistrat sub nr. 475/P/2014 pe rolul Secției de combatere a infracțiunilor conexe de corupție din cadrul Direcției Naționale Anticorupție, formarea Dosarului penal fiind, deci, ulterioară datei la care a intrat în vigoare și noul Cod de procedură penală, respectiv 1 februarie 2014.
Așadar, problema care se ridică este aceea de a stabili natura normei cuprinse în art. 5 alin. (3) din Legea nr. 255/2013 pentru punerea în aplicare a Legii nr. 135/2010 privind Codul de procedură penală și pentru modificarea și completarea unor acte normative care cuprind dispoziții procesual penale, în contextul în care aceste dispoziții se regăsesc în capitolul II intitulat “Dispoziții privind situațiile tranzitorii”, care, în conținutul art. 3-18, reglementează anumite situații privind cauzele aflate pe rolul organelor judiciare, în diferite stadii procesuale, la momentul intrării în vigoare a noii codificări.
Dintr-o interpretare sistematică și teleologică a dispozițiilor prevăzute de art. 3–18 din Legea nr. 255/2013 pentru punerea în aplicare a Legii nr. 135/2010 privind Codul de procedură penală și pentru modificarea și completarea unor acte normative care cuprind dispoziții procesual penale rezultă că acestea au natura unor norme cu caracter tranzitoriu, a căror aplicare în timp este limitată de momentul până la care își produc efectele raporturile juridice născute sub imperiul legii vechi, calificare ce rezidă atât din obiectul de reglementare al actului normativ în care sunt cuprinse, care este menționat în preambul, în art. 1, respectiv “punerea în aplicare a Legii nr. 135/2010 privind Codul de procedură penală, prin reglementarea situațiilor tranzitorii rezultând din intrarea sa în vigoare”, cât și din faptul că sunt înglobate în capitolul II “Dispoziții privind situațiile tranzitorii”, precum și din tehnica legislativă folosită pentru elaborarea acestuia.
Sub acest din urmă aspect se observă, parcurgând textele menționate, că legiuitorul a folosit în vederea legiferării diferitelor situații ivite în legătură cu cauzele înregistrate la parchete și instanțe la data intrării în vigoare a noii codificări procesual penale, după caz, expresia “aflate în curs de soluționare” sau “aflate pe rol”, făcând, totodată, pe alocuri, trimitere la dispozițiile legale reglementate în cadrul unui articol sau alineat precedent.
Chiar dacă în cazul art. 5 din Legea nr. 255/2013 aceste expresii se regăsesc doar în alin. (1) și (2), norma conținută de ultimul alineat face parte tot din categoria dispozițiilor tranzitorii, având în vedere că legiuitorul utilizează la teza I din alin. (3) al textului menționat sintagma “potrivit legii vechi”, în timp ce pentru cea de a II-a teză face trimitere la prevederile tranzitorii din primul paragraf, cu care, astfel, se completează. Ca atare, în cuprinsul alin. (3) din art. 5 din Legea nr. 255/2013 au fost stabilite reguli numai pentru cauzele aflate pe rolul instanțelor în care cercetarea penală a fost efectuată de D.N.A. potrivit legii vechi, precum și pentru cele care au rămas în competența acestei structuri specializate în condițiile alin. (1), împrejurare determinată de faptul că în evoluția lor s-au succedat două legi fundamentale de procedură – vechiul și noul Cod de procedură penală, fiind, astfel, restrânsă sfera de aplicare a normei numai la aceste două ipoteze și doar pentru o perioadă limitată în timp, respectiv până la soluționarea lor definitivă.
Drept urmare, art. 5 alin. (3) din Legea nr. 255/2013 pentru punerea în aplicare a Legii nr. 135/2010 privind Codul de procedură penală și pentru modificarea și completarea unor acte normative care cuprind dispoziții procesual penale nu consacră împuternicirea generală a procurorilor anticorupție de a participa în toate cauzele și procedurile jurisdicționale corelative infracțiunilor de corupție născute atât sub imperiul vechii legi, cât și după intrarea în vigoare a noului Cod de procedură penală, ci doar în cele formate/declanșate anterior momentului intrării în vigoare a noii legi și care vizează raporturi juridice care și-au produs după această dată/își produc efectele și în prezent.
Bineînțeles că în această categorie intră și propunerile, contestațiile, plângerile sau orice alte cereri care vizează infracțiuni de corupție pentru care urmărirea penală a fost efectuată fie pe legea veche, fie pe legea nouă, dar declanșată anterior intrării sale în vigoare, chiar dacă asemenea cereri au fost înregistrate pe rolul instanțelor judecătorești începând cu 1 februarie 2014, întrucât raporturile juridice care le-au generat s-au născut sub imperiul vechii codificări, producându-și în parte efectele ulterior abrogării acesteia.
Ca atare, se constată că de lămurirea problemei de drept ce formează obiectul întrebării prealabile nu depinde soluționarea cauzei cu care este învestită în ultimul grad de jurisdicție instanța de trimitere, întrucât sesizarea din oficiu a organelor de urmărire penală a avut loc la data de 30 aprilie 2014, deci sub puterea noii legi procesual penale, nefiind astfel îndeplinită condiția referitoare la existența unei legături între textul de lege ce se solicită a fi interpretat și dezlegarea pe fond a cauzei.
Mai mult decât atât, neîndeplinirea acestei condiții de admisibilitate decurge și din faptul că, așa cum s-a arătat anterior, pedeapsa rezultantă din a cărei executare condamnatul Ș. G. a solicitat, prin formularea unei cereri adresate Tribunalului Mureș, să fie liberat condiționat a fost stabilită prin contopirea mai multor pedepse aplicate pentru diferite infracțiuni, fapte despre care nu se cunoaște dacă au fost cercetate de către D.N.A. și nici dacă urmărirea penală a fost declanșată pe vechea sau noua codificare, ipoteză în care dezlegarea chestiunii cu care a fost sesizată Înalta Curte nu ar avea nicio înrâurire asupra modului de soluționare a fondului cauzei.
De asemenea, nu este îndeplinită nici cerința privind existența unei veritabile probleme de drept în înțelesul atribuit de practica constantă a Completului pentru dezlegarea unor chestiuni de drept în materie penală, care să impună cu necesitate o dezlegare cu valoare de principiu din partea Înaltei Curți de Casație și Justiție, întrucât prin parcurgerea normelor juridice în discuție nu ia naștere o îndoială rezonabilă asupra conținutului lor și, ca atare, dispozițiile nu sunt neclare. Se observă că legiuitorul a ales să nu enumere expres și limitativ cauzele în care reprezentarea Ministerului Public se face de către procurori specializați, ci a ales să înșiruie cu titlu de exemplu câteva cazuri, apelând, în final, la o formulare de principiu care să cuprindă toate tipurile de cereri ce se pot ivi în practică, în care cercetarea penală a fost efectuată de D.N.A. , în condițiile prevăzute de art. 5 alin. (3) din Legea nr. 255/2013 pentru punerea în aplicare a Legii nr. 135/2010 privind Codul de procedură penală și pentru modificarea și completarea unor acte normative care cuprind dispoziții procesual penale [“(…) la soluționarea propunerilor, contestațiilor, plângerilor sau a oricăror alte cereri”].
De altfel, această modalitate de redactare a textelor de lege corespunde normelor de tehnică legislativă, așa cum sunt reglementate în art. 24 alin. (1) din Legea nr. 24/2000 privind normele de tehnică legislativă pentru elaborarea actelor normative, potrivit cărora în procesul de legiferare, pentru a fi acoperite pe deplin diferitele ipoteze ce pot apărea în procesul de aplicare a actului normativ, se folosește fie enumerarea situațiilor avute în vedere, fie formulări sintetice sau formulări cadru de principiu, aplicabile oricăror situații posibile.
Deopotrivă, este de menționat că, prin Decizia nr. 5 din 10 februarie 2016, pronunțată de Î.C.C.J. – Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept în materie penală, M. Of. nr. 183 din 11 martie 2016, s-a statuat, cu valoare de principiu, că “scopul acestei proceduri este de a da dezlegări asupra unor probleme veritabile și dificile de drept. Sesizarea Înaltei Curți de Casație și Justiție conform art. 475 din Codul de procedură penală trebuie efectuată doar în situația în care, în cursul soluționării unei cauze penale, se pune problema interpretării și aplicării unor dispoziții legale neclare, echivoce, care ar putea da naștere mai multor soluții. Interpretarea urmărește cunoașterea înțelesului exact al normei, clarificarea sensului și scopului acesteia (…). Hotărârile prealabile trebuie pronunțate numai în interpretarea și aplicarea dispozițiilor legale, constituind o dezlegare de principiu a unei probleme de drept. În egală măsură, sesizarea trebuie să vizeze exclusiv probleme de interpretare a legii, și nu elemente particulare ale cauzei deduse judecății”.
Considerentele acestei decizii au fost preluate, succesiv, în cuprinsul deciziilor nr. 6 din 2 martie 2016, M. Of. nr. 287 din 15 aprilie 2016; nr. 19 din 27 septembrie 2016, M. Of. nr. 874 din 1 noiembrie 2016; nr. 20 din 14 iunie 2017, M. Of. nr. 542 din 10 iulie 2017; nr. 27 din 12 decembrie 2017, M. Of. nr. 65 din 22 ianuarie 2018; nr, 5 din 21 martie 2019, M. Of. nr. 381 din 15 mai 2019; nr. 19 din 29 octombrie 2019, M. Of. nr. 108 din 12 februarie 2020, nr. 5 din 13 februarie 2020, M. Of. nr. 258 din 30 martie 2020; nr. 15 din 28 mai 2020, M. Of. nr. 690 din 3 august 2020.
Ca atare, instanța supremă a statuat în mod constant că, pentru a fi admisibilă, sesizarea trebuie să vizeze dispoziții legale neclare, echivoce și care pot conduce la pronunțarea unor soluții diferite, nefiind permisă apelarea la acest mecanism de unificare a practicii judiciare atunci când aplicarea corectă a dreptului se impune atât de evident încât nu lasă loc la îndoială.
Faptul că aparenta problemă de drept ce face obiectul prezentei sesizări nu comportă nicio dificultate de interpretare din partea destinatarilor legii, în special a organelor judiciare care au studii de specialitate, rezultă și din examenul jurisprudențial al curților de apel și al instanțelor judecătorești arondate acestora.
Astfel, existența unei jurisprudențe pe aspectele semnalate la 12 curți de apel dintr-un număr de 15, ce pune în evidență o orientare majoritară, la care s-a raliat și instanța de sesizare, în antiteză cu o opinie minoritară îmbrățișată doar de 5 judecătorii la nivel național, constituie un argument suplimentar în susținerea punctului de vedere că nu suntem în prezența unei probleme de drept care să reclame cu necesitate interpretarea sa de instanța supremă, cu atât mai mult cu cât din dispozițiile legale rezultă cu claritate cauzele în care Ministerul Public este reprezentat de procurorii anticorupție. Respinge, ca inadmisibilă, sesizarea formulată de Tribunalul Mureș – Secția penală, în Dosarul nr. 10.972/320/2021, în vederea pronunțării unei hotărâri prealabile pentru dezlegarea următoarei chestiuni de drept: „Dacă în interpretarea și aplicarea prevederilor art. 5 alin. (3) din Legea nr. 255/2013 pentru punerea în aplicare a Legii nr. 135/2010 privind Codul de procedură penală și pentru modificarea și completarea unor acte normative care cuprind dispoziții procesual penale, prin noțiunea de «cauze, propuneri, contestații, plângeri sau alte cereri în care cercetarea penală a fost efectuată de D.N.A. » se înțelege și soluționarea cererilor de liberare condiționată din executarea unei pedepse aplicate pentru astfel de infracțiuni?” Î.C.C.J. Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept, Decizia nr. 17 din 31 martie 2022
În sistemul Codului de procedură penală competența procurorului de a efectua urmărire penală este generală după cum rezultă implicit din disp. art.209 alin.3 C. pr. pen. iar în alineatul (41) introdus prin O.U.G. nr.60/2006 se prevede că procurorii din cadrul parchetelor ierarhic superioare pot prelua în vederea efectuării urmăririi penale cauze de competența parchetelor ierarhic inferioare prin dispoziția conducătorului acestei unități.
Având în vedere conexitatea și indivizibilitatea faptelor pentru care inculpatul a fost cercetat din care unele de competența parchetelor locale – B și Po – iar altele de competența parchetului ierarhic superior și de rezoluția prim procurorului din data de 28.04.2011 . Curtea constată că urmărirea penală a fost efectuată în mod legal de către Parchetul de pe lângă Tribunalul Buzău_.
De altfel, însăși instanța de fond a reținut că infracțiunile pentru care inculpatul a fost cercetat se aflau în raporturi de conexitate așa încât raționamentul logic al interpretării dispozițiilor art.45 alin.1 rap. la art.35 C. pr. pen. este acela că efectuarea urmăririi penale revine în competența Parchetului de pe lângă Tribunalul Buzău, astfel că în mod legal rechizitoriul a fost întocmit de această unitate de parchet.
Motivarea instanței de fond în sensul că la dosar nu există dispoziție scrisă a parchetului ierarhic superior de preluare a cauzei de la parchetul ierarhic inferior competent să efectueze urmărirea penală pentru infracțiunile cu privire la care s-a dispus trimiterea în judecată a inculpatului nu este pertinentă, întrucât legiuitorul nu a prevăzut expres o delegare de sarcini cu caracter special de la unitatea de parchet ierarhic inferioară către cea ierarhic superioară și nicio procedură concretă de preluare a cauzei, astfel că rezoluția prim-procurorului Parchetului de pe lângă Tribunalul Buzău este o dispoziție dată în conformitate cu legea și se înscrie în prevederile art.209 alin.41 C. pr. pen..
Rațiunea reglementării exprese a posibilităților procurorului din cadrul parchetelor ierarhic superioare de a prelua în vederea urmăririi penale cauze din competența parchetelor ierarhic inferior, așa cum s-a stabilit și prin Decizia nr.1058 din 14.11.2007 a Curții Constituționale prin care s-a admis excepția neconstituționalității dispozițiilor cuprinse la literele a) – d) ale art.209 alin.41 C. pr. pen, corespunde principiul controlului ierarhic ce guvernează activitatea procurorilor, constituind expresia eficientizării activității de urmărire penală.
În mod greșit instanța de fond a admis excepția necompetenței materiale a Parchetului de pe lângă Tribunalul Buzăuși a dispus restituirea cauzei la Parchetulde pe lângă Judecătoria Buzău pentru refacerea urmăririi penale, în cauză nefiind incident niciun motiv care să justifice refacerea fie a actelor de urmărire penală fie a actului de sesizare, conform art.300 alin.2 și art.332 cod pr.pen., sus-citate, așa încât hotărârea criticată fiind nelegală și netemeinică, în temeiul art.38515 pct.2 lit.c) C. pr. pen. se va admite recursul și se va casa sentința în totalitate, cu trimiterea cauzei la prima instanță, Judecătoria Buzău, pentru continuarea judecății. Curtea de Apel Ploiești Secția Penală și pentru Cauze cu Minori și de Familie, Decizia nr.974 din 9 iulie 2013
Art. 14. – (1) Persoanele cu atribuții de control sunt obligate să sesizeze Direcția Națională Anticorupție cu privire la orice date sau informații din care rezultă că s-a săvârșit una dintre infracțiunile atribuite prin prezenta ordonanță de urgență în competența Direcției Naționale Anticorupție.
(2) Persoanele cu atribuții de control sunt obligate ca în cursul efectuării actului de control, în situațiile prevăzute la alin. (1), să procedeze la asigurarea și conservarea urmelor infracțiunii, a corpurilor delicte și a oricăror mijloace de probă ce pot servi organelor de urmărire penală.
(3) Serviciile și organele specializate în culegerea și prelucrarea informațiilor au obligația de a pune la dispoziție Direcției Naționale Anticorupție, de îndată, datele și informațiile deținute în legătură cu săvârșirea infracțiunilor privitoare la corupție.
(4) Serviciile și organele specializate în culegerea și prelucrarea informațiilor, la cererea procurorului șef al Direcției Naționale Anticorupție sau a procurorului anume desemnat de acesta, îi vor pune la dispoziție, la sediul lor, datele și informațiile prevăzute la alin. (3), neprelucrate.
(4) Serviciile și organele specializate în culegerea și prelucrarea informațiilor, la cererea procurorului șef al Direcției Naționale Anticorupție sau a procurorului anume desemnat de acesta, îi vor pune la dispoziție datele și informațiile prevăzute la alin. (3), neprelucrate.
Încălcarea dispozițiilor cuprinse în O.U.G. nr. 34/2006 și în Legea nr. 101/2006 nu poate atrage răspunderea penală, acestea fiind dispoziții cuprinse în legi ordinare, exercitarea defectuoasă a atribuțiilor de serviciu trebuind analizată doar prin raportare la dispozițiile art. 43 alin. (3) și art. 32 alin. (1) lit. e) din Legea nr. 51/2006, ca lege organică.
S-a susținut că și în situația în care s-ar admite că elementul material al laturii obiective s-ar regăsi și în legi ordinare, contrar dispozițiilor constituționale, atunci analiza, la rândul ei, se realizează prin raportare la rechizitoriu, considerând că referatul nu poate avea nici un efect juridic în speță. Astfel, dispozițiile pretins a fi încălcate se regăsesc în O.U.G. nr. 34/2006 (art. 178 alin. (2), art. 2 lit. a), b) și d), art. 209, art. 179, art. 189, art. 201 și Legea nr. 101/2006 (art. 6 alin. (1) lit. k) și l).
Analizând atât textele de lege, cât și situația de fapt, a rezultat că inculpatul A., în calitate de primar, a avut dreptul recunoscut de lege de a iniția un proiect de hotărâre de consiliu local. În plus, inculpatul nu a deținut calitatea de președinte de ședință a Consiliului local, acesta fiind cel care conduce ședințele de Consiliu local. Doar președintele de ședință poate supune spre dezbatere și apoi la vot propunerile de hotărâri de Consiliu local însoțite de întreaga documentație aferentă acestora, iar primarul nu are drept de vot în cadrul Consiliului local.
S-a susținut că posibilitatea de a înainta spre dezbatere Consiliului Local un proiect de hotărâre, astfel cum a fost precizat în art. 45 alin. (6) din Legea nr. 215/2001 este un drept al primarului și nu trebuie confundat cu atribuțiile de serviciu ale acestuia așa cum sunt ele definite de Capitolul 3, art. 61–63 din Legea nr. 215/2001.
La dosarul cauzei nu există nicio probă care să indice faptul că inculpatul A. ar fi cerut, solicitat sau impus vreunui consilier local să voteze proiectul de hotărâre propus, după cum nu există nicio probă din care să rezulte că primarul ar fi solicitat sau impus, direct sau indirect inculpaților E., F. sau G. să întocmească într-un anumit mod Caietul de sarcini, Nota de fundamentare, Regulamentul Serviciului Public de Salubrizare sau că ar fi discutat măcar cu aceștia în legătură cu întocmirea acestor documente.
Art. 15. -Dacă în efectuarea urmăririi penale procurorii parchetelor de pe lângă instanțele judecătorești constată că infracțiunea care constituie obiectul cauzei este una dintre infracțiunile atribuite prin prezenta ordonanță de urgență în competența Direcției Naționale Anticorupție, aceștia au obligația de a sesiza de îndată procurorii acestei direcții.
După cum se poate observa dispozițiile art. 15 din O.U.G. nr. 43/2002 nu se referă la sesizarea instanței și nici la competența după materie sau după calitatea persoanei, situație față de care nesocotirea lor nu ar putea atrage decât nulitatea relativă. Condițiile care se cer în cazul acestui tip de nulitate nu sunt însă îndeplinite. Astfel, pe de o parte, termenul în care putea fi invocată această nulitate – cel mai târziu în fața primei instanțe, până la primul termen de judecată cu procedura completă a expirat și nici nu se poate considera că prin nesocotirea dispozițiile mai sus enunțate s-a adus o vătămare intereselor generale ale societății ca urmare a împiedicării aflării adevărului și justei soluționări a cauzei pentru ca nulitatea să poată fi invocată din oficiu de către instanță, în condițiile art. 197 alin. (4) teză finală. Pe de altă parte inculpatul P.C. nu a făcut dovada vătămării pe care a suferit-o prin aceea că referatele cu propunere de declinare a competenței de soluționare a faptelor menționate în autodenunțurile formulate de numiții B.G.A. și D.I.C. au fost înaintate de lucrătorii de poliție din cadrul I.P.J. Gorj – S.I.F. D.N.A. – Serviciul Teritorial Craiova fără a fi în prealabil trimise procurorului care exercita supravegherea și care, la rândul său, ar fi trebuit să le înainteze acestei direcții, folosind procedura declinării de competență. Inalta Curte de Casatie si Justitie, Sectia Penala, Decizia nr. 3752 din 16-nov-2012
Dat fiind acest aspect s-a constatat că și în ceea ce privește modul de soluționare a lucrării penale nr. 2775/ll-2/2007 a Parchetului de pe lângă Judecătoria Sector 3 nu se pune problema existenței unui conflict de interese/incompatibilități ori a unor activități abuzive ale magistratului S.M.C., în raport cu obiectul și persoanele la care făcea referire persoana vătămată S.J. în respectiva plângere.
În ceea ce privește persoanele juridice reclamate, respectiv Consiliul Superior al Magistraturii și Uniunea Națională a Notarilor Publici s-a constatat, prin prisma dispozițiilor art. 191 alin. (1) C. pen., că aceste două entități juridice nu pot fi în nicio situație subiecți activi ai infracțiunii.
Având în vedere faptul că persoana vătămată a solicitat prin plângerea formulată, cercetarea celor doi magistrați și pentru comiterea infracțiunilor prev. de art. 257 C. pen. și art. 132 din Legea nr. 78/2000, date fiind dispozițiile art. 13 alin. (1) lit. b) și art. 15 din O.U.G. nr. 43/2002, art. 38, art. 42, ar. 45 alin. (1), alin. (12) C. pr. pen. , s-a dispus disjungerea cauzei cu privire la aceste două pretinse fapte și declinarea competenței de soluționare în favoarea Direcției Naționale Anticorupție – Structura Centrală.
Înalta Curte constată, că împotriva rezoluției Parchetului de pe lângă Î.C.C.J., Secția de urmărire penală și criminalistică, a formulat plângere petiționarul S.J., solicitând, în esență, trimiterea plângerii la D.N.A. pentru a se efectua cercetarea penală față de intimați, plângerea fiind înregistrată . Inalta Curte de Casatie si Justitie, Sectia Penala, Sentinta penala nr. 129 din 25-ian-2012
Art. 151. -Direcția Națională Anticorupție este autorizată să dețină și să folosească mijloace adecvate pentru obținerea, verificarea, prelucrarea și stocarea informațiilor privitoare la faptele de corupție prevăzute în Legea nr. 78/2000, cu modificările ulterioare, în condițiile legii. Orice informație cu valoare operativă de altă natură se transmite de îndată autorităților abilitate prin lege, pentru verificarea și valorificarea acesteia.
Art. 18. – Pentru buna desfășurare a urmăririi penale procurorii Direcției Naționale Anticorupție pot dispune măsuri specifice de protecție a martorilor, a experților și a victimelor, potrivit legii.
Art. 19. – Persoana care a comis una dintre infracțiunile atribuite prin prezenta ordonanță de urgență în competența Direcției Naționale Anticorupție, iar în timpul urmăririi penale denunță și facilitează identificarea și tragerea la răspundere penală a altor persoane care au săvârșit astfel de infracțiuni beneficiază de reducerea la jumătate a limitelor pedepsei prevăzute de lege.
limitele pedepsei
Înalta Curte, Completul de 5 judecători va analiza cu prioritate cererile de repunere pe rol formulate de apelanții L. și M., motivate de necesitatea discutării datei la care a fost săvârșită infracțiunea, dar și de punerea în discuție a incidenței art. 19 din O.U.G. nr. 43/2002.
În acest sens, s-a reținut că sentința penală nr. 258/24.03.2016, pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, secția Penală, definitivă prin decizia penală nr. 162/03.10.2016 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție – Completul de 5 Judecători, în baza art. 6 din Legea nr. 78/2000 raportat la art. 291 alin. (1) din C. pen. și art. 5 din C. pen. cu aplicarea art. 375 din C. pr. pen. și art. 19 din O.U.G. nr. 43/2002, inculpatul J. a fost condamnat pentru săvârșirea infracțiunii de trafic de influență la pedeapsa închisorii în cuantum de 2 ani și 4 luni închisoare și pedeapsa complementară a interzicerii drepturilor prevăzute de art. 66 lit. a) și b) din C. pen. pe o durată de 2 ani, după executarea pedepsei închisorii. În baza art. 65C. pen. s-a interzis inculpatului exercițiul drepturilor prevăzute de art. 66 lit. a) și b) din C. pen., ca pedeapsă accesorie.
Examinând cauza din perspectiva îndeplinirii condițiilor de incriminare, s-a constatat că fapta, astfel cum a fost reținută în sarcina inculpatului, încadrată potrivit legii în vigoare la data săvârșirii ei în infracțiunea de trafic de influență prev. de art. 257 alin. (1) teza I și a II C. pen. anterior, continuă să fie incriminată în noul C. pen. în art. 291 alin. (1) teza I și a II-a, având, așadar, corespondent în noile reglementări. Înalta Curte a constatat că legea nouă introduce doar aparent o condiție suplimentară, cea a promisiunii determinării funcționarului la conduita solicitată de cumpărătorul de influență, însă aceasta se regăsea și în dispozițiile art. 257C. pen. din 1969, întrucât primirea ori pretinderea de bani sau alte foloase, ori acceptarea de promisiuni, de daruri era făcută în scopul de a-l determina pe funcționar să facă ori să nu facă un act ce intră în atribuțiile sale de serviciu. Legea condiționa existența infracțiunii de urmărirea unui anumit scop al acțiunii, acela de a-l determina pe funcționar sau pe alt salariat să facă ori să nu facă un act ce intră în atribuțiile sale de serviciu. Ca atare, această condiție era necesară pentru întrunirea elementelor constitutive ale infracțiunii de trafic de influență și potrivit legii vechi, iar în cauză ea a fost îndeplinită.
Sub aspectul sancțiunii, art. 257 alin. (1) din C. pen. anterior prevedea o pedeapsă cu închisoare de la 2 la 10 ani, în timp ce potrivit legii noi, traficul de influență prev. de art. 291 alin. (1) C. pen. este sancționat cu pedeapsa închisorii de la 2 la 7 ani. Cum instanța s-a orientat la o pedeapsă egală cu maximul prevăzut de lege, în mod evident, legea nouă, care prevede un maxim mai redus, de 7 ani închisoare, este legea penală mai favorabilă inculpatului, astfel că fapta a fost încadrată în dispozițiile art. 291C. pen. teza I, II rap. la art. 6 din Legea nr. 78/2000 (aceeași cu cea stabilită prin rechizitoriu).
Având în vedere că Înalta Curte, deși a respins cererea de soluționare a cauzei în procedura simplificată, a reținut aceeași situație de fapt ca cea recunoscută de inculpat, în cauză au devenit aplicabile dispozițiile art. 396 alin. (10) C. proc. pen.., care prevăd reducerea cu o treime a limitelor de pedeapsă prevăzute de lege.
Totodată, prin adresa din 30 septembrie 2015 și Ordonanța din 29 septembrie 2015, Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiției, Direcția Națională Anticorupție a confirmat faptul că inculpatul J. a denunțat și facilitat tragerea la răspundere penală a unor persoane cercetate în dosarul nr. x/2015 al D.N.A., secția de combatere a Corupției, astfel că în cauză au fost incidente și dispozițiile art. 19 din O.U.G. nr. 43/2002, care prevăd reducerea la jumătate a limitelor de pedeapsă prevăzute de lege.
În aceste condiții, aplicând cele două cauze de reducere obligatorie a limitelor de pedeapsă, Înalta Curte a reținut că, în ceea ce-l privește pe inculpatul J., potrivit legii, acestea sunt cuprinse între 8 luni și 2 ani și 4 luni închisoare. ÎNALTA CURTE DE CASAȚIE ȘI JUSTIȚIE Completurile de 5 judecători, Decizia nr. 87 din 5 decembrie 2022
Încă de la început, Înalta Curte a apreciat că se impune semnalarea grabei total nejustificate a parchetului de soluționare rapidă a dosarului, în mai puțin de o lună de zile, prin trimiterea în judecată a tuturor membrilor Comisiei Centrale, fără stabilirea circumstanțelor în care s-au petrecut faptele, deși, cu ocazia audierii, inculpații M. și L. au adus la cunoștința organului judiciar fapte de corupție, de cumpărare și trafic de influență, de dare și luare de mită. Cu privire la aceste aspecte, încă din cursul urmăririi penale, prin Ordonanța din 08.12.2014 s-a dispus disjungerea cauzei, ulterior fiind trimiși în judecată prin rechizitoriul nr. x/2014 inculpata G. și J., prin același rechizitoriu dispunându-se o nouă disjungere a cauzei atât cu privire la faptele pentru care s-a dispus anterior disjungerea, cât și în privința faptelor pentru care inculpatul J. a formulat denunț la data de 19.02.2015.
Referitor la acest denunț, Înalta Curte a constatat că în cursul urmăririi penale în dosar, în timp ce era arestat preventiv pentru comiterea infracțiunii de trafic de influență, inculpatul J. a formulat un memoriu în apărare, în cadrul căruia a recunoscut învinuirile ce i se aduceau, învederând că dorește judecarea cauzei în procedura simplificată și, totodată, a arătat că, din suma primită de la inculpatul M. de 8 milioane de euro după rezolvarea favorabilă a dosarului x a făcut următoarele plăți:
Înalta Curte a constatat, așadar, că ceea ce s-a demonstrat în cauză prin probatoriul administrat este doar faptul că cei doi inculpați se cunoșteau, că s-au întâlnit (fără a se stabili o suprapunere exactă a acestor întâlniri peste perioada în care s-a soluționat dosarul lui M.) împrejurare ce ar putea avea eventual valoarea unui indiciu că inculpatul J. i-a solicitat și inculpatului D. susținerea dosarului, fiind însă total insuficient pentru a concluziona că faptele s-au petrecut așa cum le relatează inculpatul J. în denunțul său. Pe de altă parte, semne de întrebare se ridică și în ceea ce privește interesul inculpatului J. de a interveni și la D. în condițiile în care avea certitudinea “succesului” prin legăturile cu cele mai importante persoane din instituției, respectiv președintele și vicepreședintele cu atribuții de coordonare al Direcției de Aplicare și Control a Aplicării Legislației Fondului Funciar (demonstrată de soluționarea dosarului anterior). Inculpatul C a încercat să-și justifice aceste acțiuni prin cuantumul mare al despăgubirilor, însă potrivit declarației sale discuția cu D. a avut loc înainte de efectuarea raportului de evaluare, cu aproximativ o lună și jumătate anterior primei ședințe. Aceasta într-o variantă a declarației sale, pentru că, într-o altă variantă, inculpatul susține că a luat legătura cu acesta după ce dosarul a fost amânat. De asemenea, nici notorietatea membrilor și a relațiilor dintre aceștia nu pare a fi credibilă, în condițiile în care D. fusese desemnat ca membru în Comisia Centrală la finalul lunii octombrie 2010, aflându-se practic la începutul activității. Inculpatul M. a susținut prin motivele de apel, în esență, că instanța a încălcat principiul separației funcțiilor judiciare, dispozițiile art. 371 din C. pr. pen. privind obiectul judecății, art. 2 din Protocolul Adițional nr. 7 la CEDO și dreptul la apărare al inculpatului întrucât a reținut circumstanțele și împrejurările în care au fost săvârșite infracțiunile de corupție denunțate de către inculpatul J. și care au constituit temei de condamnare pentru inculpații M., K. și L., chiar dacă acestea se aflau în cercetare, după disjungere, la D.N.A. , această unitate de parchet dispunând, prin ordonanța emisă în dosar, o soluție de clasare. Î.C.C.J. Completurile de 5 judecători, Decizia nr. 87 din 5 decembrie 2022
Prin adresă și Ordonanță, Parchetul de pe lângă Î.C.C.J. D.N.A. a confirmat faptul că inculpatul J. a denunțat și facilitat tragerea la răspundere penală a unor persoane cercetate în dosarul nr. x/2015 al D.N.A., secția de combatere a Corupției, astfel că în cauză au fost incidente și dispozițiile art. 19 din O.U.G. nr. 43/2002, care prevăd reducerea la jumătate a limitelor de pedeapsă prevăzute de lege.
În aceste condiții, aplicând cele două cauze de reducere obligatorie a limitelor de pedeapsă, Înalta Curte a reținut că, în ceea ce-l privește pe inculpatul J., potrivit legii, acestea sunt cuprinse între 8 luni și 2 ani și 4 luni închisoare.
La individualizarea pedepsei ce a fost aplicată inculpatului, Înalta Curte a avut în vedere criteriile generale prev. de art. 74C. pen., respectiv împrejurările și modul de comitere a infracțiunii, precum și mijloacele folosite; starea de pericol creată pentru valoarea ocrotită; natura și gravitatea rezultatului produs ori a altor consecințe ale infracțiunii; motivul săvârșirii infracțiunii și scopul urmărit; natura și frecvența infracțiunilor care constituie antecedente penale ale infractorului; conduita după săvârșirea infracțiunii și în cursul procesului penal; nivelul de educație, vârsta, starea de sănătate, situația familială și socială.
În primul rând, Înalta Curte a reținut gradul de pericol social concret extrem de ridicat al faptei, dar și împrejurarea că, astfel cum recunoaște și inculpatul, aceasta nu a avut caracter izolat; activitatea frauduloasă în care a fost implicat este una de amploare, întrucât ulterior a și intervenit pentru soluționarea favorabilă a dosarului, acționând ca o persoană care putea influența decizia politică de menținere în funcțiile de conducere din cadrul A.N.R.P., iar demersul său a avut un rol determinant în soluționarea rapidă și favorabilă a dosarului. Naturalețea cu care recunoaște toate aceste fapte și face referiri la sume de ordinul milioanelor de euro, nepărându-i-se foarte important cuantumul lor (de 8, 10, 13, 16 milioane), ca și când ar relata chestiuni perfect legale, demonstrează că acesta era modul său de viață, iar condamnarea anterioară, dispusă pentru același gen de infracțiune, întărește această concluzie. Înalta Curte a constatat că datele personale ale inculpatului, respectiv vârsta și starea de sănătate devin nerelevante, în contextul circumstanțelor anterior expuse și nu justifică aplicarea unei alte pedepse decât cea egală cu maximul prevăzut de lege, de 2 ani și 4 luni închisoare, pedeapsă ce urmează a fi executată în regim de detenție.
Față de natura și gravitatea faptei, care îl fac nedemn pe inculpat de a ocupa orice funcție publică sau care implică exercițiul autorității de stat, dar și de a-și exprima opțiunea cu privire la viitorul politic al țării, Î.C.C.J.i a apreciat că se impune și aplicarea pedepsei complementare a interzicerii exercitării drepturilor prevăzute de art. 66 lit. a), b) și d) C. pen., pe o perioadă de 2 ani după executarea pedepsei închisorii. Înalta Curte, Completul de 5 judecători va analiza cu prioritate cererile de repunere pe rol formulate de apelanții L. și M., motivate de necesitatea discutării datei la care a fost săvârșită infracțiunea, dar și de punerea în discuție a incidenței art. 19 din O.U.G. nr. 43/2002. Potrivit art. 55 alin. (2) din C. pr. pen. “Procurorii sunt constituiți în parchete care funcționează pe lângă instanțele judecătorești și își exercită atribuțiile în cadrul Ministerului Public.”, așadar, ori de câte ori C. pr. pen. folosește noțiunea de “procuror” are în vedere organul judiciar competent și care este îndreptățit să exercite, prin procurorii care îl compun, atribuțiile legale. Or, procurorul șef al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație si Justiție – D.N.A. face parte din structura de parchet menționată, pe care, de altfel, o conduce potrivit art. 4 alin. (1) din Ordonanța de urgență nr. 43/2002 , fiind lipsite de relevanță argumentele în susținerea nulității absolute a declarației de apel care antamează calitatea de “procuror ierarhic superior” a acestuia.
Cât privește competența funcțională, aceasta se determină prin raportare la îndatoririle organului judiciar, regulile privind competența funcțională determină atât competența generală a acestuia (corelat cu funcțiile acestuia în procesul penal – de judecată, de urmărire sau cercetare penală etc.), cât și, în cadrul competenței generale, atribuțiile specifice ale fiecărui organ judiciar. Sub acest aspect reținem că potrivit art. 55 alin. (3) din Codul de procedură “În cadrul procesului penal procurorul are următoarele atribuții:…. f) formulează și exercită contestațiile și căile de atac prevăzute de lege împotriva hotărârilor judecătorești”.
Textul alin. (2) și (3) ale art. 55 din C. pr. pen. reprezintă transpunerea prevederilor art. 131 alin. (2) și (3) din Constituție, care arată că “(2) Ministerul Public își exercită atribuțiile prin procurori constituiți în parchete, în condițiile legii. (3) Parchetele funcționează pe lângă instanțele de judecată, conduc și supraveghează activitatea de cercetare penală a poliției judiciare, în condițiile legii”.
Competența funcțională a procurorului de a exercita căile de atac împotriva hotărârilor judecătorești pe care le consideră netemeinice și nelegale este reluată și în art. 68 din Legea 304/2004.
În ce privește competența funcțională a procurorului șef al Direcției Naționale Anticorupție, art. 3 alin. (1) din Ordonanța de urgență nr. 43/2002, reglementând atribuțiile Direcției Naționale Anticorupție prevede, printre acestea, exercitarea căilor de atac împotriva hotărârilor judecătorești, în condițiile prevăzute de lege, respectiv în cauzele de competența acestui organ judiciar.
Sunt lipsite de pertinență argumentele în susținerea nulității absolute a declarației de apel care se referă la normele secundare vizând organizarea și funcționarea Direcției Naționale Anticorupție -regulamente, ordine etc.- dispoziții ce nu se circumscriu unor norme ce reglementează competența organelor judiciare, chestiune de domeniul legii organice, și, ca atare, nerespectarea acestora nu are aptitudinea de a atrage sancțiunea nulității actelor procesuale. De altfel, examenul acestor norme realizat de apărare relevă o viziune interpretativă particulară prin specularea unor prevederi și ignorarea fondului normativ în ansamblul său.
Referitor la criticile formulate de Ministerul Public, partea civilă Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice și inculpații K., L., E., F. și M., sub aspectul acuzației de abuz în serviciu cu consecințe deosebit de grave, dacă funcționarul a obținut pentru sine sau pentru altul un folos necuvenit
Probele administrate în apel, la cererea părților și procurorului (declarațiile martorilor audiați nemijlocit și evocați anterior, recunoașterile inculpaților, chiar și cele parțiale – n.n audiere G. – înscrisurile depuse) nu au avut amplitudinea de a modifica situația de fapt ori caracterizarea în drept a bazei factuale descrise în actele de sesizare și reținute de prima instanță.
În unanimitate, pe latură penală, soluția diferită dispusă în apel vizeză incidența instituției prescripției răspunderii penale pentru inculpații K., L. și M., urmare a Deciziei nr. 358/26.05.2022 pronunțate de Curtea Constituțională și a constatării, ca efect al cererilor de continuare a procesului penal, a aplicabilității dispozițiilor art. 396 alin. (8) din C. proc. pen.
Pe latură civilă, soluția diferită este rezultatul rezolvării unei chestiuni de drept referitoare la temeiul achitării în ipoteza cazului reglementat de art. 16 lit. b) și la consecința asupra soluției acțiunii civile în contextul aplicării dispoziției art. 25 alin. (1) și (5) din C. proc. pen.
În majoritate, cu privire la acuzațiile aduse inculpaților A., B., C., D., E. și G., soluțiile pronunțate în ambele laturi ale procesului și temeiurile de drept ale acestora vor rămâne nemodificate, criticile formulate vizând situația lor juridică fiind neîntemeiate. Î.C.C.J. Completurile de 5 judecători, Decizia nr. 87 din 5 decembrie 2022
Diferența dintre depozițiile celor doi inculpați, faptul că anterior inculpatul I. a arătat că în acea perioadă avea vârsta de 22-23 de ani și nu participa la discuțiile tatălui său că “ieșeam din birou”, conduc la concluzia că declarațiile acestuia nu reprezintă adevărul fiind date în mod evident în susținerea denunțului formulat de J.. De asemenea, ceea ce atrage atenția în privința inculpatului I. este faptul că în cadrul cercetării judecătorești a refuzat să mai dea declarații, invocând dreptul la tăcere (după audierea sa în soluționarea cererii de judecare a cauzei în procedura simplificată), însă, după ascultarea sa în calitate de martor în dosarul penal nr. x/2015 (în care J. are calitatea de denunțător, dosar invocat de parchet pentru reținerea incidenței dispozițiilor art. 19 din O.U.G. nr. 43/2002), la solicitarea Ministerului Public, poziția procesuală a acestuia s-a schimbat.
Înalta Curte a reținut că susținerile inculpatului J. au fost infirmate de către coinculpatul D., care, deși a recunoscut că îl cunoaște pe acesta, că s-au întâlnit de câteva ori, inclusiv la sediul MMM., a arătat că niciodată nu au discutat despre dosarul de despăgubire ce face obiectul prezentei cauze și nici despre A.N.R.P. “Anterior ședinței nu am fost contactat de nicio persoană nici din cadrul A.N.R.P. și nici din afara acesteia pentru a-mi sugera o anumită poziție referitor la dosarul nr. x. Nu am avut nicio întâlnire cu inculpatul J. referitoare la acest dosar și nici cu privire la A.N.R.P. (…) vreau să precizez că niciodată acesta nu mi-a solicitat ceva nelegal și nici nu am discutat despre A.N.R.P, nici măcar nu mi-a dat de înțeles că ar fi interesat sau că altcineva ar avea un interes în legătură cu A.N.R.P. Am fost în sală când a fost audiat și nu este adevărată afirmația acestuia în sensul că eu i-aș fi comunicat componența comisiei, aceasta fiind publicată pe site-ul instituției. Nu este adevărată nici afirmația inculpatului J. în sensul că m-ar fi contactat și mi-ar fi cerut sprijinul în legătură cu dosarul ce face obiectul prezentei cauze. Nu am discutat niciodată cu acesta despre faptul că o cunosc pe inculpat G.. Nu aveam o relație apropiată cu inculpata G., o cunoșteam doar din activitatea profesională anterioară.” … “am cunoscut-o cu mai mulți ani în urmă, am colaborat profesional și instituțional în 2 dosare, eu fiind inspector fiscal și reprezentând ANAF în acele dosare, iar dumneaei era procuror anchetator”. În acest context probator, Înalta Curte a constatat că singura împrejurare care poate fi reținută din declarația martorului GG. este cea confirmată și de inculpatul H., respectiv discuția ce a avut loc la Spitalul Elias între inculpata Bica și martora HH. legată de necesitatea convocării ședinței Comisiei Centrale. Fapta demonstrează un eventual interes al inculpatei G. cu privire la acest aspect, însă Ministerul Public nu a administrat nicio probă prin care să lămurească motivele (licite sau ilicite) ce stau în spatele acestei solicitări și care să lege în vreun fel acest incident, ce a avut loc în perioada noiembrie- decembrie 2011, de acuzația formulată în prezenta cauză ce vizează fapte petrecute cu aproximativ 6 luni anterior. Înalta Curte a constatat că o asemenea legătură nu poate fi stabilită mai ales în condițiile poziției ferme a inculpaților J. și I. că nu o cunoșteau pe inculpata G. la acel moment și în lipsa oricărei alte probe care să demonstreze contrariul. Ca atare, circumstanța de fapt dovedită este fără relevanță din perspectiva acuzației din prezenta cauză.
Concluzionând, Înalta Curte a constatat că nu există elemente de fapt care să conducă la concluzia susținută de către Ministerul Public prin rechizitoriu. Î.C.C.J. Completurile de 5 judecători, Decizia nr. 87 din 5 decembrie 2022
Art. 21. – Persoanele care efectuează urmărirea penală, specialiștii prevăzuți la Art. 11, precum și personalul auxiliar de specialitate sunt obligați să respecte secretul profesional cu privire la datele și informațiile obținute în această calitate.
Art. 222. – (1) Rechizitoriile întocmite de procurorii din cadrul serviciilor teritoriale ale Direcției Naționale Anticorupție sunt verificate de procurorii-șefi ai acestor servicii, cele întocmite de către procurorii-șefi ai serviciilor teritoriale, precum și cele întocmite de procurorii din cadrul structurii centrale a Direcției Naționale Anticorupție sunt verificate de procurorii-șefi ai secțiilor. Când rechizitoriile sunt întocmite de procurorii-șefi ai secțiilor Direcției Naționale Anticorupție, verificarea se face de către procurorul-șef al acestei direcții.
(2) Plângerea împotriva măsurilor luate sau a actelor efectuate de procuror ori efectuate pe baza dispozițiilor date de acesta se rezolvă de procurorii ierarhici prevăzuți în alin. (1).
Art. 223. – Procurorii din cadrul structurii centrale a Direcției Naționale Anticorupție pot prelua, în vederea efectuării urmăririi penale, cauze de competența structurilor teritoriale ale direcției, din dispoziția motivată a procurorului șef al Direcției Naționale Anticorupție.
Art. 223 alin. (1) lit. a)-d) din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 43/2002:
“(1) Procurorii din cadrul structurii centrale a Direcţiei Naţionale Anticorupţie pot prelua, în vederea efectuării urmăririi penale, cauze de competenţa structurilor teritoriale ale direcţiei, din dispoziţia procurorului-şef al Direcţiei Naţionale Anticorupţie, când:
a) imparţialitatea procurorilor ar putea îi ştirbită datorită împrejurărilor cauzei, duşmăniilor locale sau calităţii părţilor;
b) una dintre părţi are o rudă sau un afin până la gradul patru inclusiv printre procurorii ori grefierii parchetului sau judecătorii, asistenţii judiciari ori grefierii instanţei;
c) există pericolul de tulburare a ordinii publice;
d) urmărirea penală este împiedicată sau îngreunată datorită complexităţii cauzei ori altor împrejurări obiective, cu acordul procurorului care efectuează sau supraveghează urmărirea penală”;
– Art. 201 alin. (1) lit. a)-d) din Legea nr. 508/2004:
“(1) Procurorii din cadrul structurii centrale sau serviciilor teritoriale ale Direcţiei de investigare a Infracţiunilor de Criminalitate Organizată şi Terorism pot prelua, în vederea efectuării urmăririi penale, cauze de competenţa structurilor teritoriale subordonate direcţiei, din dispoziţia procurorului-şef al Direcţiei de Investigare a Infracţiunilor de Criminalitate Organizată şi Terorism, când:
a) imparţialitatea procurorilor ar putea fi ştirbită datorită împrejurărilor cauzei, duşmăniilor locale sau calităţii părţilor;
b) una dintre părţi are o rudă sau un afin până la gradul patru inclusiv printre procurorii ori grefierii parchetului sau judecătorii, asistenţii judiciari ori grefierii instanţei;
c) există pericolul de tulburare a ordinii publice;
d) urmărirea penală este împiedicată sau îngreunată datorită complexităţii cauzei ori altor împrejurări obiective, cu acordul procurorului care efectuează urmărirea penală,”
Examinând excepţia de neconstituţionalitate, Curtea constată că prin Decizia nr. 1.058 din 14 noiembrie 2007, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 810 din 28 noiembrie 2007, a statuat că dispoziţiile art. 209 alin. 41 lit. a), b), c) şi d) din Codul de procedură penală sunt neconstituţionale şi contravin prevederilor art. 132 alin. (1) din Legea fundamentală, deoarece “reglementarea, cu caracter strict şi limitativ, a unor situaţii în care cauze de competenţa parchetelor ierarhic inferioare pot fi preluate, pentru efectuarea urmăririi penale, de procurorii din cadrul parchetelor ierarhic superioare restrânge în mod nejustificat competenţa acestora din urmă, cu consecinţa încălcării principiilor care guvernează activitatea Ministerului Public. […] prin referirea la «alte împrejurări obiective» în care există posibilitatea preluării cauzelor în discuţie, teza finală a aceluiaşi text de lege anulează, practic, acest efect, deoarece condiţionează măsura preluării cauzelor de «acordul procurorului care efectuează sau supraveghează urmărirea penală». Această condiţie impusă de lege nu numai că este într-o vădită contradicţie cu principiul controlului ierarhic ce guvernează activitatea procurorilor, ci poate crea şi suspiciuni cu privire la modul în care aceşti magistraţi îşi îndeplinesc atribuţiile, întrucât induce ideea posibilităţii unei «negocieri», pe linie ierarhică, a competenţei de efectuare a urmăririi penale, în funcţie de diversele particularităţi ale unor cauze”.
Din analiza dispoziţiilor legale criticate Curtea constată că acestea sunt o preluare tale quale a prevederilor art. 209 alin. 41 lit. a), b), c) şi d) din Codul de procedură penală, declarate neconstituţionale prin decizia mai sus menţionată.
Pe cale de consecinţă, viciul de constituţionalitate sancţionat anterior a fost conservat de reglementările contestate în prezenta cauză, motiv pentru care Curtea urmează a admite excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 223 alin. (1) lit. a)-d) din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 43/2002 privind Direcţia Naţională Anticorupţie şi a dispoziţiilor art. 201 alin. (1) lit. a)-d) din Legea nr. 508/2004 privind înfiinţarea, organizarea şi funcţionarea în cadrul Ministerului Public a Direcţiei de Investigare a Infracţiunilor de Criminalitate Organizată şi Terorism. Curtea Constiruțională, DECIZIE nr. 365 din 17 martie 2009 referitoare la excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 223 alin. (1) lit. a)-d) din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 43/2002 privind Direcţia Naţională Anticorupţie şi a dispoziţiilor art. 201 alin. (1) lit. a)-d) din Legea nr. 508/2004 privind înfiinţarea, organizarea şi funcţionarea în cadrul Ministerului Public a Direcţiei de Investigare a Infracţiunilor de Criminalitate Organizată şi Terorism
Art. 23. – Persoanele arestate preventiv în cauzele care sunt de competența Direcției Naționale Anticorupție sunt deținute în locuri anume stabilite în cadrul Direcției Naționale Anticorupție , încadrate cu personal detașat de la Administrația Națională a Penitenciarelor, sau, după caz, în secțiile de arest preventiv ale penitenciarelor ori în arestul Direcției generale anticorupție din cadrul Ministerului Administrației și Internelor.
Art. 24. – Dispozițiile din Codul de procedură penală, dispozițiile procedurale din Legea nr. 78/2000 pentru prevenirea, descoperirea și sancționarea faptelor de corupție și din Legea nr. 115/1999 privind responsabilitatea ministerială, republicată, se aplică în mod corespunzător și în cauzele de competența Direcției Naționale Anticorupție.
Art. 25. – În vederea consultării reciproce în cazul infracțiunilor de competența Direcției Naționale Anticorupție și a schimbului de date și informații cu privire la investigarea și urmărirea acestor infracțiuni se constituie un birou de legătură cu instituții similare din alte state.
CAPITOLUL VI: Dispoziții finale
Art. 27. – (1) Direcția Națională Anticorupție funcționează cu următorul număr maxim de posturi:
a) 195 de posturi de procurori;
b) 220 de posturi de ofițeri și agenți de poliție judiciară;
c) 65 de posturi de specialiști;
d) 159 de posturi de personal auxiliar de specialitate;
e) 44 de posturi de personal conex;
f) 89 de posturi de personal economic și administrativ.(2)Numărul maxim de posturi al Direcției Naționale Anticorupție poate fi modificat prin hotărâre a Guvernului.
H.G. nr. . 650/2021 – (1) Numărul maxim de posturi prevăzut în art. 27 alin. (1) lit. b) din Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 43/2002, aprobată cu modificări prin Legea nr. 503/2002, cu modificările și completările ulterioare, se suplimentează cu 90 de posturi de ofițeri și agenți de poliție judiciară. (…) (3)Suplimentarea numărului maxim de posturi prevăzută la alin. (1) se realizează etapizat, cu câte 30 de ofițeri și agenți de poliție judiciară anual, începând cu anul 2021.
Art. 28. – (6) Salarizarea personalului auxiliar de specialitate și a personalului economic și administrativ este cea prevăzută de lege pentru aceleași categorii de personal al Parchetului de pe lângă Î.C.C.J.
(8) Drepturile bănești și materiale ale procurorilor, personalului auxiliar de specialitate, specialiștilor, personalului economic și administrativ, ale cadrelor militare și ale celorlalte categorii de personal ale Direcției Naționale Anticorupție, precum și ale ofițerilor și agenților de poliție judiciară se plătesc din fondurile acestui departament.
Prin hotărârea la care recurentul a făcut referire, a fost admisă în parte acțiunea pentru perioada 2002-2006, pornind de la faptul că sporul se poate acorda doar pe perioada cât prevederile art. 28 alin. 1 din O.U.G. nr. 43/2002 au fost în vigoare, sentința care nu îl include pe recurent și nici nu i s-ar putea aplica acestuia față de data încadrării sale în structura DCCO.
În raport de calitatea recurentului de lucrător de poliție judiciară, salarizarea acestuia se face potrivit normelor cuprinse în OG nr. 38/2003 și nu prin aplicarea O.U.G. nr. 43/2002 .
Pentru a beneficia de acordarea drepturilor prevăzute de art. 28 alin. 5 din O.U.G. nr. 43/2002 ( în vigoare până la data de 29.03.2006 ), recurentul trebuia să îndeplinească condiția esențială de a fi detașat la Departamentul Național Anticorupție.
Referindu-se la art. 2 alin. 1 din OG nr. 137/2000, intimatul a arătat că pentru stabilirea existenței oricărei forme de discriminare trebuie avute în vedere elementele de fapt ale acesteia, respectiv criteriul de discriminare și încălcarea unui drept recunoscut de lege.
Criteriul de selecție pentru acordarea sporului solicitat numai unora dintre ofițerii judiciariști este prevăzut în chiar cuprinsul dispozițiilor legale invocate.
Nu se pune problema încălcării vreunui drept recunoscut de lege recurentului, atâta vreme cât dreptul invocat nu există.
Actul normativ criticat a fost aprobat printr-o lege ( Legea nr. 503/2002 ), singurul control la care aceasta poate fi supusă fiind cel de constituționalitate.
S-a subliniat că, față de faptul că prevederile O.U.G. nr. 43/2002 au fost în vigoare până la data de 29.03.2006, în cauză a intervenit prescripția în raport de pretențiile recurentului.
Intimata Direcția Generală a Finanțelor Publice B, subrogată în drepturi și obligații de Direcția Regională Generală a Finanțelor Publice B, a formulat întâmpinare, prin care a solicitat respingerea recursului arătând că în mod corect prima instanța a admis excepția lipsei calității procesuale pasive a acestei părți și că, pe fondul cauzei, în mod întemeiat a fost respinsă acțiunea.
Intimatul IGPR a formulat întâmpinare prin care a solicitat respingerea recursului, invocând următoarele apărări:
Față de dispozițiile art. 2 alin. 1 și 2 din OG nr. 137/2000, sub aspectul criteriului de discriminare și al încălcării unui drept recunoscut de leg, s-a arătat că acordarea sporului la salariu solicitat de reclamant numai unora dintre ofițerii de poliție judiciară, este prevăzută chiar în cuprinsul dispozițiilor legale invocate care stipulează că acesta se acordă numai ofițerilor și agenților detașați în cadrul D. N. A. .
Diferențierea de tratament aplicată polițiștilor din cadrul D. N. A. are la bază criteriul obiectiv al detașării acestora în cadrul unei instituții care nu face parte din structura MAI, respectiv P. Î. C. C. J.
Referindu-se la dispozițiile art. 28 alin. 4 din O.U.G. nr. 43/2002 în forma inițială, la art. 28 alin. 3 introdus prin O.U.G. nr. 24/2004 dar și la prevederile anexei nr. 4 din OG nr. 38/2003 cu modificarea adusă prin O.U.G. nr. 120/2005, intimatul a arătat că ofițerii de poliție judiciară detașați la D. N. A. au beneficiat de sporul salarial de 30% în perioada aprilie 2002 – martie 2006 și că recurentul a avut gradul profesional de agent de poliție.
Consiliul Național de Combatere a Discriminării s-a pronunțat deja în spețe similare, stabilind că nu există un tratament diferențiat, discriminatoriu.
Prin art. 41 lit. e din O.U.G. nr. 27/2006, au fost abrogate în mod expres prevederile art. 28 alin. 1-5 din O.U.G. nr. 43/2002, astfel că solicitarea reclamantului este neîntemeiată.
S-a invocat și faptul că prin Decizia nr. 818/03.07.2008 a Curții Constituționale s-a admis excepția de neconstituționalitate invocată de Ministerul Justiției și s-a constatat că prevederile art. 1, 2 alin. 3 și 27 alin. 1 din OG nr. 137/2000 sunt neconstituționale în măsura în care din ele se desprinde înțelesul că instanțele judecătorești au competența să anuleze ori să refuze aplicarea unor acte normative cu putere de lege, considerând că sunt discriminatorii și să le înlocuiască cu norme create pe cale judiciară sau cu prevederi cuprinse în acte normative neavute în vedere de legiuitor la adoptarea actelor normative considerate discriminatorii. Curtea de Apel Brașov , Ssecția Contencios Administrativ și Fiscal, Decizia nr. 4431 din 1 octombrie 2013
Instanța de contencios administrativ și fiscal a fost învestită cu o cerere prin care reclamanții A., B., C., D., E., F. au solicitat în contradictoriu cu pârâta Direcția Națională Anticorupție din cadrul Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție anularea Ordinul nr. 537/20.12.2017, rectificat prin Ordinul nr. 50/27.02.2018 emis de Procurorul șef al Direcției Naționale Anticorupție și obligarea pârâtei să emită un nou ordin prin care să stabilească indemnizația de încadrare a reclamanților, potrivit principiului ierarhizării, pe verticală și pe orizontală, în cadrul aceluiași domeniu, în conformitate cu dispozițiile art. 22 coroborat cu art. 22 alin. (3) din Anexa 5 la Legea nr. 153/2017, cu modificările și completările ulterioare.
Se constată că reclamanții sunt angajați în cadrul Direcției Naționale Anticorupție pe funcții de specialiști, iar numirea acestora s-a făcut în conformitate cu dispozițiile art. II din O.U.G. nr. 43/2002, beneficiind de un statut special, reglementat de dispozițiile art. 28 alin. (8) din O.U.G 43/2002 , O.U.G. nr. 27/2006 privind salarizarea și alte drepturi ale judecătorilor, procurorilor și altor categorii de personal din sistemul justiției și de Legea nr. 45/2007 pentru aprobarea Ordonanței de Urgență a Guvernului nr. 27/2006 privind salarizarea și alte drepturi ale judecătorilor, procurorilor și altor categorii de personal din sistemul justiției.
In urma apariției Legii-cadru nr. 153 din 28 iunie 2017 privind salarizarea personalului plătit din fonduri publice, Direcția Națională Anticorupție prin Procurorul șef a emis Ordinul nr. 537/20.12.2017, rectificat ulterior prin Ordinul nr. 50/28 februarie 2018 prin care reclamanților li s-au stabilit drepturile salariale în conformitate cu noile reglementări.
Reține Înalta Curte că potrivit dispozițiilor art. 6 din Legea nr. 153/2017, “Sistemul de salarizare reglementat prin prezenta lege are la bază următoarele principii: (…) f) principiul ierarhizării, pe verticală, cât și pe orizontală, în cadrul aceluiași domeniu, în funcție de complexitatea și importanța activității desfășurate, iar, conform art. 7 lit. e) din aceeași lege:
“salariul lunar cuprinde salariul de bază ori, după caz, indemnizația lunară sau indemnizația de încadrare, compensațiile, indemnizațiile, sporurile, adaosurile, primele, premiile, precum și celelalte elemente ale sistemului de salarizare corespunzătoare fiecărei categorii de personal din sectorul bugetar”, indemnizația de încadrare reprezentând suma de bani corespunzătoare funcției, gradului, gradației și vechimii în funcție, prevăzută în anexele nr. I-IX.
Având în vedere funcțiile ocupate de reclamanți – specialisti în cadrul D. N. A. – instanța de control judiciar reține că în cauză sunt incidente dispozițiile art. 22 din Anexa V – Familia ocupațională de funcții bugetare “Justiție și Curtea Constituțională” la Legea nr. 153/2017, cu modificările și completările ulterioare, potrivit cărora:
(1) Salariile de bază pentru specialiștii din cadrul Parchetului de pe lângă Î.C.C.J., inclusiv al Direcției Naționale Anticorupție și al Direcției de Investigare a Infracțiunilor de Criminalitate Organizată și Terorism și al celorlalte parchete, sunt prevăzute în prezenta anexă la cap. I lit. B) nr. crt. 4.
(2) Specialiștii prevăzuți la alin. (1) beneficiază și de celelalte drepturi salariale prevăzute de lege pentru categoria profesională din care fac parte, după caz, cu excepția elementelor salariale care compun salariul de bază stabilit pentru categoriile profesionale din care fac parte.
(3) Salariul de bază se stabilește potrivit prezentei anexe, cap. I lit. A) nr. crt. 6 pentru agenții de poliție judiciară din cadrul Direcției Naționale Anticorupție și Direcției de Investigare a Infracțiunilor de Criminalitate Organizată și Terorism și cap. I lit. B) nr. crt. 4 pentru ofițerii de poliție judiciară. Șefii de birou din cadrul D. N. A. și Direcției de Investigare a Infracțiunilor de Criminalitate Organizată și Terorism beneficiază de indemnizația de încadrare corespunzătoare funcției de prim-procuror adjunct din cadrul parchetului de pe lângă judecătorie, iar șefii de serviciu de indemnizația de încadrare corespunzătoare funcției de prim-procuror în cadrul parchetului de pe lângă judecătorie. Ofițerii și agenții de poliție judiciară din Direcția Națională Anticorupție și Direcția de Investigare a Infracțiunilor de Criminalitate Organizată și Terorism beneficiază de drepturile prevăzute în prezenta anexă. Specialiștii prevăzuți la alin. (1) beneficiază și de prevederile art. 23 din Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 27/2006, aprobată cu modificări și completări prin Legea nr. 45/2007, cu modificările și completările ulterioare.”
Din interpretarea textului legal citat, rezultă că indemnizația de bază corespunzătoare funcției pe care sunt încadrați reclamanții trebuie stabilită la nivelul indemnizației de încadrare corespunzătoare funcției de procuror din cadrul parchetului de pe lângă judecătorie, astfel cum este prevăzut în Anexa V la cap. I lit. B) nr. crt. 4, norma legală fiind clară, concisă, univocă și nesusceptibilă de o altă interpretare.
Astfel, constată Înalta Curte că la nr. crt. 4 din Anexa V la cap. I lit. B) la care face trimitere art. 22 sus-enunțat este menționată funcția de procuror cu grad de judecătorie, nr. crt. 4 cuprinzând o ierarhizare pe orizontală, dată de treptele de vechime în muncă, care au fost luate în considerare de către pârâtă la stabilirea drepturilor salariale ale reclamanților și o ierarhizare pe verticală, dată de treptele de vechime în funcție după cum urmează: baza 0-3 ani, 3-5 ani, 10-15 ani, 15-20 ani, peste 20 ani, pârâta raportându-se la acest criteriu la rubrica baza 0-3 ani.
Or, intenția legiuitorului atunci când s-a referit la salariile de bază pentru specialiștii din cadrul D. N. A. , prin dispozițiile art. 22, a făcut trimiterea la nr. crt. 4 din Anexa V la cap. I lit. B), în) integralitatea sa, care cuprinde toate treptele de vechime în funcție antereferite, astfel că în mod eronat pârâta D. N. A. s-a raportat la acest criteriu la rubrica baza 0-3 ani, algoritmul de calcul folosit de aceasta nefiind așadar prevăzut de lege.
Este motivul pentru care este greșită și interpretarea instanței de fond, care a achiesat la apărările pârâtei, referitoare la faptul că trimiterea generică la Cap. I lit. B) nr. crt. 4, adică salariul unui procuror cu grad de judecătorie cu vechimea în muncă (gradație) stabilită pe orizontală și cu vechimea în funcție stabilită pe verticală, trebuie coroborată cu nota de subsol și că legiuitorul a dorit stabilirea unui specialist din cadrul PÎCCJ/D. N. A. /DIICOT numai în funcție de vechimea în muncă (pe orizontală), în cazul în care aceasta ar fi fost intenția legiuitorului, acesta ar fi făcut trimitere în concret la nr. crt. 4 din Anexa V la cap. I lit. B) – baza 0-3 ani.
Așa fiind, prin modalitatea în care a stabilit salariul reclamantilor, pârâta D. N. A. nu a respectat dispozițiile art. 22 din Anexa V – Familia ocupațională de funcții bugetare “Justiție și Curtea Constituțională” la Legea nr. 153/2017 coroborat cu cap. I lit. B) nr. crt. 4 din aceeași Anexă, ceea ce atrage nelegalitatea actului ce formează obiectul acțiunii de față. Pentru considerentele expuse, Înalta Curte, în temeiul dispozițiilor art. 20 alin. (3) din Legea contenciosului administrativ nr. 554/2004, cu modificările și completările ulterioare, coroborat cu art. 496 alin. (1) C. pr. civ., va admite recursul, va casa, în tot, sentința recurată și rejudecând, va admite acțiunea precizată, va anula Ordinul nr. 537/20.12.2017, rectificat prin Ordinul nr. 50/27.02.2018 emis de Procurorul șef al D. N. A. și va obliga pârâta să emită un nou ordin prin care să stabilească indemnizația de încadrare a reclamanților, potrivit principiului ierarhizării, pe verticală și pe orizontală, în cadrul aceluiași domeniu, în conformitate cu dispozițiile art. 22 alin. (3) din Anexa 5 la Legea nr. 153/2017, cu modificările și completările ulterioare. Î.C.C.J. Secția de Contencios Administrativ și Fiscal , Decizia nr. 2291 din 3 iunie 2020
Referitor la fondul cauzei, practica judiciară a instanțelor în materie a fost neunitară astfel că, Î.C.C.J. în exercitarea atribuțiilor conferite de art. 329Cod procedură civilă a soluționat un recurs în interesul legii pentru a o unifica, iar potrivit acesteia, s-a concluzionat că, în aplicarea nediscriminatorie a art. 11 alin. 1 din O.U.G. nr. 177/2002 privind salarizarea și alte drepturi ale magistraților, a art. 28 alin. 4 din O.U.G. nr. 43/2002 modificată prin O.U.G. nr. 24/2004 modificată și aprobată prin Legea nr. 601/2004, drepturile salariate prevăzute de aceste texte legale, li se cuvin tuturor magistraților, decizie obligatorie potrivit art. 330 indice 7 alin. 4 Cod procedură civilă. Sporul de 30% s-a acordat de la data de 1.09. 2002, dată de la care Parchetul Național Anticorupție a început să funcționeze conform art. 31 alin. 3 din O.U.G. nr. 43/2002 și nu de la data de 1.04. 2002, anterior intrării în vigoare a acestei dispoziții, cum greșit se susține. Cu ocazia soluționării recursului în interesul legii, Î.C.C.J. nu a stabilit perioada pentru care se impunea acordarea dreptului salariat constând în sporul de 30%, acest aspect de altfel decurgând din dispoziția legală susmenționată.
Cât privește critica referitoare la faptul că se impunea a fi acordate doar sume nete și nu brute, după deducerea impozitului, a contribuțiilor prevăzute de legislația fiscală, instanța de fond a arătat că din suma acordată urmează a fi dedus impozitul datorat, contribuțiile de asigurări sociale, de CAS, la fondul de șomaj, alte contribuții prevăzute de legislația în vigoare.
Prin decizia nr.838/27.05.2009 pronunțată de Curtea Constituțională, s-a constatat existenta unui conflict de natură constituțională între autoritatea judecătorească, Parlamentul României și Guvernul României, reținându-se că Î.C.C.J. în exercitarea atribuțiilor conferite de art. 126 alin.3 din Constituția României, are obligația de-a asigura interpretarea, aplicarea unitară a legilor de către toate instanțele judecătorești, cu respectarea principiului fundamental al separației și echilibrului puterilor, consacrat de art.1 alin.4 din Constituție, neavând competența de a institui, modifica, abroga norme juridice cu putere de lege, ori să efectueze controlul de constituționalitate al acestora.
Din considerentele acestei decizii se reține faptul că în baza acesteia, nu se poate exercita o cale de atac ce ar avea ca efect lipsirea de efecte juridice a unor hotărâri judecătorești, decizia neputând produce efecte cu privire la valabilitatea deciziilor deja pronunțate de Î.C.C.J. în exercitarea atribuțiilor conferite de art.329C. pr. civ. . Ca urmare, această decizie neputând avea efect asupra deciziei pronunțate în interesul legii de Î.C.C.J. nr.VI/15 1 2007 (anterioară pronunțării deciziei prin care Curtea Constituțională a constatat conflictul constituțional), criticile apel ca nefondate, aspect ce se reține și referitor la excepția de inadmisibilitate invocată.
Cât privește obligarea la plata sumelor acordate, actualizate conform indicilor de inflație și aplicarea dobânzii legale, această dispoziție este conformă practicii constante a Curții în materie, avându-și fundamentul legal în prevederile art. 1081-1088 Cod civil, respectiv art.269 din Codul Muncii, nefiind vorba decât de o reparare integrală a prejudiciului suferit ca urmare a devalorizării constante a monedei naționale de la data la care drepturile trebuiau a fi achitate, nefiind un mijloc de constrângere ci de satisfacere, de acoperire a prejudiciului efectiv cauzat.
Baza legală de acordare a sumelor cu aplicarea indicilor de inflație la data plății, o reprezintă chiar hotărârea judecătorească ce are putere de lege, astfel că, Ministerul Public are implicit obligația de-a face demersurile necesare obținerii creditelor necesare achitării acestora, inclusiv prin deschiderea unui capitol destinat în acest sens.Curtea de Apel Oradea, Decizia civilă nr.3255 din 30 mai 2013
Art. 281. – Direcția Națională Anticorupție poate acorda premii lunare în limita a 5% din cheltuielile de salarizare, cu încadrarea în fondurile aprobate anual prin buget cu această destinație. Premiile se pot acorda magistraților și celorlalte categorii de personal care au realizat sau au participat direct la obținerea unor rezultate, apreciate ca valoroase. Sumele neconsumate pot fi utilizate în lunile următoare în cadrul aceluiași an bugetar.
Art. 282. – Parcul auto, consumul de carburanți și modul de utilizare a parcului auto se stabilesc prin ordin al procurorului șef al Direcției Naționale Anticorupție.
Art. 283. – Drepturile personalului Direcției Naționale Anticorupție, trimis în străinătate sau invitat pe contul organizațiilor ori al altor parteneri străini, se stabilesc prin regulament aprobat prin ordin al procurorului șef al acestei direcții, iar cheltuielile necesare pentru deplasările în străinătate se aprobă, în limitele reglementărilor aprobate personalului instituțiilor publice, de către procurorul șef al Direcției Naționale Anticorupție.
Art. 29. – Fondurile necesare aplicării prezentei ordonanțe de urgență se asigură din bugetul Ministerului Public aprobat pe anul 2002, care se suplimentează prin hotărâre a Guvernului din Fondul de rezervă la dispoziția Guvernului.
Art. 30. – Dispozițiile Legii nr. 92/1992 pentru organizarea judecătorească, republicată, cu modificările și completările ulterioare, se aplică și în cazul Direcției Naționale Anticorupție , în măsura în care prin prezenta ordonanță de urgență nu se prevede altfel.
Legea nr. 92 din 4 august 1992 a fost publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 197 din 13 august 1992 Republicată în temeiul art. VI din Legea nr. 142 din 24 iulie 1997, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 170 din 25 iulie 1997, dându-se textelor o nouă numerotare. Potrivit Art. 133 din Legea nr. 304/2004, (1)Pe data intrării în vigoare a prezentei legi, se abrogă: a)dispozițiile art. 1-5, art. 7 – 11, art. 17 – 26, art. 27-35, art. 44-54, art. 56 și art. 57 din Legea Curții Supreme de Justiție nr. 56/1993, republicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 56 din 8 februarie 1999, cu modificările și completările ulterioare; b)dispozițiile art. 1, art. 2 alin. 1, 3 și 4, art. 4-9, art. 10-16, art. 17 alin. 11-13 și alin. 3-5, art. 18-25, art. 26-41, art. 691-695, art. 70-85, art. 132, art. 133 alin. 1 și 3, art. 134 și art. 136-160 din Legea nr. 92/1992 pentru organizarea judecătorească, republicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 259 din 30 septembrie 1997, cu modificările și completările ulterioare. (2)Dispozițiile art. 17 alin. 1 și 2 din Legea nr. 92/1992, republicată, referitoare la compunerea completelor de judecată și dispozițiile dispozițiile art. 133 alin. 2 și ale art. 135 din Legea nr. 92/1992, republicată, referitoare la directorii economici, se abrogă la data de 1 ianuarie 2005. Legea nr. 304/2004 a fost publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 576 din 29 iunie 2004 și a mai fost modificată prin Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 124/2004, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 1.168 din 9 decembrie 2004, aprobată cu modificări și completări prin Legea nr. 71/2005, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 300 din 11 aprilie 2005. Republicată în temeiul art. XIV al titlului XVI din Legea nr. 247/2005 privind reforma în domeniile proprietății și justiției, precum și unele măsuri adiacente, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 653 din 22 iulie 2005, dându-se textelor o nouă numerotare. La data intrării în vigoare a Legii nr. 304 din 15 noiembrie 2022 privind organizarea judiciară,( promulgată prin Decretul nr. 1.274/2022, M. Of.nr. 1104 din 16 noiembrie2022 ) se abrogă Legea nr. 304/2004 privind organizarea judiciară, republicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 827 din 13 septembrie 2005, cu modificările și completările ulterioare, cu excepția art. 661 care se abrogă la 90 de zile de la data intrării în vigoare Legii nr. 304/2022.
Art. 31. – (1) Guvernul și Consiliul General al Municipiului București vor lua măsuri imediate pentru asigurarea sediului Direcției Naționale Anticorupție.
(2) Ministerul Justiției, Parchetul de pe lângă Curtea Supremă de Justiție, Ministerul de Interne și Ministerul Finanțelor Publice, în termen de 60 de zile de la data intrării în vigoare a prezentei ordonanțe de urgență, vor lua măsurile necesare pentru organizarea Direcției Naționale Anticorupție.
(3) Direcția Națională Anticorupție va începe să funcționeze pe data de 1 septembrie 2002.
Art. 32. – (1) Pentru cauzele privind infracțiunile prevăzute în Legea nr. 78/2000, aflate în curs de urmărire penală la data de 1 septembrie 2002, urmărirea penală se efectuează de către procurorii Direcției Naționale Anticorupție. Actele și lucrările efectuate până la data de 1 septembrie 2002 rămân valabile.
(2) Cauzele privind infracțiunile prevăzute în Legea nr. 78/2000, aflate în fața instanțelor de judecată, trimise, potrivit Codului de procedură penală, organelor de urmărire penală, sunt de competența Direcției Naționale Anticorupție.
Art. 33. – Procurorul șef al Direcției Naționale Anticorupție va adopta, prin ordin, regulamentul de aplicare a dispozițiilor prezentei ordonanțe de urgență.
Prin Ordinul nr. 1.643/C din 15 mai 2015 pentru aprobarea Regulamentului de ordine interioară al Direcției Naționale Anticorupție, Publicat în Monitorul Oficial Nr. 350 din 21 mai 2015, modificat prin Ordinele nr. 2154/C/01.07.2015 publicat în Monitorul Oficial nr. 494 din 6 iulie 2015, nr. 3988/C/24.11.2015 publicat în Monitorul Oficial nr. 897 din 2 decembrie 2015, nr. 1470/C/15.04.2016 publicat în Monitorul Oficial nr. 326 din 27 aprilie 2016, având în vedere propunerile procurorului șef al Direcției Naționale Anticorupție nr. 488/C/200/I-1/2015 din 11 februarie 2015 privind aprobarea Regulamentului de ordine interioară al Direcției Naționale Anticorupție, luând în considerare Hotărârea Plenului Consiliului Superior al Magistraturii nr. 479/2015 prin care a fost avizat favorabil proiectul Regulamentului de ordine interioară al Direcției Naționale Anticorupție, în conformitate cu dispozițiile art. 9 și 13 din Hotărârea Guvernului nr. 652/2009 privind organizarea și funcționarea Ministerului Justiției, cu modificările și completările ulterioare, în temeiul dispozițiilor art. 140 alin. (2) din Legea nr. 304/2004 privind organizarea judiciară, republicată, cu modificările și completările ulterioare, ministrul justiției emite următorul ordin: Art. 1 – Se aprobă Regulamentul de ordine interioară al Direcției Naționale Anticorupție, prevăzut în anexa care face parte integrantă din prezentul ordin. Art. 2 – La data intrării în vigoare a regulamentului prevăzut la art. 1 se abrogă Ordinul ministrului justiției nr. 2.184/C/2006 pentru aprobarea Regulamentului de ordine interioară al Direcției Naționale Anticorupție, publicat în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 852 din 17 octombrie 2006, cu modificările ulterioare. Conform art. 149 – Dispozițiile privind atribuțiile personalului din cadrul Direcției Naționale Anticorupție se completează cu dispozițiile legilor privind activitatea judiciară, ale regulamentului de ordine interioară al parchetelor și ale altor acte normative în legătură cu activitatea Ministerului Public, precum și cu ordinele procurorului șef direcție, în condițiile legii. De asemenea, atribuțiile personalului din cadrul Direcției Naționale Anticorupție se completează cu dispozițiile legilor speciale, aplicabile fiecărei categorii de personal din cadrul direcției.
Art. 34. – Pe data de 1 septembrie 2002 dispozițiile art. 28 și ale art. 29 alin. (2) din Legea nr. 78/2000, cu modificările și completările ulterioare, se abrogă.
Bibliografie
– Joseph S. Nye, Jr. , Viitorul puterii, Polirom, 2012;
– Marius Oprea, Moștenitorii securității, ed. a. II-a, Polirom, 2018;
A. Ionașcu, Probele în procesul civil, Ed. Științifică, București, 1969;
A. Niculiță, D. Ciuncan, Infracțiuni asimilate infracțiunilor de corupție în Legea nr. 78/2000, supliment P.N.A., Buletin documentar, august 2004;
A. Sădeanu, Fraudele cu banii Phare, în Adevărul, 31 august 2002;
Andrei Soldatov, Irina Borogan, Noua „nobilime” . Renașterea statului securist rus și trainica moștenire a KGB, Meteor publishing, 2016;
Andrei Ursu, Roland O. Thomasson, Mădălin Hodor, Trăgători și mistificatori, contrarevoluția Securității în decembrie 1989, Polirom, 2019;
Annie Jacobsen, Creierul Pentagonului, o istorie necenzurată a DARPA, Agenția de cercetare militară ultrasecretă a Statelor Unite, Litera, București, 2018;
C. Bârsan, Convenția Europeană a Drepturilor Omului, 2 vol.
C. Beccaria, Despre infracțiuni și pedepse, Ed. Rosetti, București, 2001;
C. Dănileț, Corupția și anticorupția în sistemul juridic, Ed. C.H. Beck, București, 2009; Programul Statul de Drept Europa de Sud‑Est, Konrad‑Adenauer‑Stiftung;
C. Nicolae, în Business magazin nr. 410 (6/2013);
C. Șandru, Interceptarea convorbirilor telefonice în jurisprudența organelor de la Strasbourg, în Revista română de drepturile omului nr. 6‑7/1994;
C. Stănescu, C. Bîrsan, Drept civil, Teoria generală a obligațiilor, Ed. All Beck, București;
C. van den Wyngaert, C. Gane, H.H. Kuhne, F.M. Cauley, Criminal procedure systems in the European Community, Butterworths, London, Brussels, Dublin, Edinburgh, 1993.
C. Voicu, A. Boroi, F. Sandu, I. Molnar, Dreptul penal al afacerilor, Ed. Rosetti, București, 2002;
C. Voicu, C. Hurdubaie, Criminalitatea informatică – o sfidare a sfârșitului de secol, în Buletin de criminologie și de criminalistică nr. 1‑2/1994;
Carmen Silvia Paraschiv, Dorin Ciuncan, Dicționar de rocedură penală, Universul Juridic, 2023;
Cartea verde asupra protecției penale a intereselor financiare comunitare și creării unui procuror european antifraudă, Bruxelles, 11 decembrie 2001;
Cătălin Augustin Stoica, România continuă. Schimbare și adaptare în comunism și postcomunism, Humanitas, București, 2018;
Catherine Merridale, Trenul lui Lenin. Călătoria care a schimbat cursul istoriei, Litera, București, 2019 ;
Codice di procedura penale e normativa complementare, 2001‑2002, coordonator G. Ubertis, ed. a 9‑a, Raffaelo Cortina Editore, Milano;
Colectiv, Cercetarea penală, Ministerul de Interne, 1974 – capitolul Unele probleme privind planificarea cercetărilor, D. Brânzei;
Comisia Națională de Prognoză, O radiografie a privatizării în România, în Tribuna economică nr. 29/2007;
Corpus Juris, Dispoziții penale privind protecția intereselor financiare ale Uniunii Europene, ed. rom., D.G.C.F. a Comisiei Europene, A.R.C.D.E., Ed. Efemerida, București, 2000;
Cristian Claudiu Teodorescu, Răspunderea penală a persoanei juridice în lumina legiuitorului român, http://www.scribd.com.
Ctin. Mitrache, C. Mitrache, Drept penal român. Partea generală, ed. a 9-a, Ed. Universul Juridic, București, 2012;
D. Ciuncan, Corupția în spațiul public, Ed. Universul Juridic, București, 2013;
D. Ciuncan, Corupție și politică, cronică de jurisprudență penală, Ed.Universul Juridic, București, 2014;
D. Ciuncan, Dreptul penal al afacerilor, Ed. Universul Juridic, București, 2012;
D. Ciuncan, Jurisprudență și doctrină penală în materia corupției, Ed. Lumina Lex, București, 2004;
D. Lucinescu, în Codul penal comentat și adnotat, Partea specială, vol. I;
D. Lupașcu (coord.), Noul Cod penal și Noul Cod de procedură penală, Ed. Universul Juridic, București, 2014;
D. Stark, L. Bruszt, Traiectorii postsocialiste – transformarea politicii și a proprietății în Europa Centrală și de Est, Ed. Ziua, 2002;
D.A. Sitaru, Drept comercial internațional, Tratat, Ed. Lumina Lex, București;
D.I. Cristescu, Interceptarea comunicărilor, înregistrărilor audio‑video, filmărilor și fotografierilor, în Pro Lege nr. 2/2001;
Dan Claudiu Danisor, Constitutia Romaniei comentata, Universul Juridic, 2009
Daniel Morar, Putea să fie altcumva, O istorie subiectivă a justiției după 1990, Humanitas, 2022;
Daron Agemoglu, James A.Robinson, De ce eșuează națiunile Originile puterii, ale prosperității și ale sărăciei, Litera, 2016;
Documentele Pentagonului, în NY TIMES, 13 iunie 1971;
E. Stancu, Criminalistica, Ed. Actami, 1995;
E. Tanislav, Dreptul la intimitate, Ed. Eminescu, Bucuresti,1997;
Edward Snowden, Dosar permanent, Nemira, 2019;
F. Ciutacu, Garanțiile de executare a obligațiilor, Garanțiile personale și garanțiile reale, Ed. Themis Cart;
F. Corlățeanu, D. Ciuncan, Infracțiuni de corupție și infracțiuni privind piața de capital,Ed. Universul Juridic, București, 2009;
G. Paraschiv, Fermitatea represiunii împotriva crimei organizate, în „Revista de drept penal” nr. 4/1998;
G. Pasescu, Gh. Marinache, Falsificarea documentelor cu ajutorul copiatoarelor și a computerelor, în Revista de criminologie și criminalistică nr. 1/1999;
George Antoniu (coordonator), Noul Cod penal, Ed. C H Beck, 2008;
George Antoniu (coordonator), Explicații preliminare ale noului Cod penal român, 4 vol. , Universul Juridic, București, 2011;
George Antoniu, Reflecții asupra normei penale, „Revista de drept penal” nr.3/2004, p.9;
George Antoniu, Reforma penală și constituția, „Revista de drept penal” nr. 1/1996, p.17.
George Antoniu, Tipicitate și antijuridicitate, „Revista de drept penal” nr. 4/1997, p. 15;
George Antoniu, Aplicarea legii penale în timp și spațiu, „Revista de drept penal” nr.4/2001-, p. 9;
George Antoniu, Comentariu, în “Codul penal comentat și adnotat”, Partea generală, Editura Științifică, 1972;
George Antoniu, Elementul material din norma de incriminare, „Revista de drept penal” nr. 2/1999, p. 9;
George Antoniu, Reforma penală și sistematizarea dispozițiilor penale, „Revista de drept penal” nr. 4/1997, p. 9;.
Georgina Bodoroncea, Conferințele Noul Cod Penal, Consiliul Superior al Magistraturii , Institutul Național al Magistraturii, ianuarie-februarie 2014;
Gh. Bocșan, Informatica și libertățile individuale, în Revista juridică nr. 14/1999;
Gh. Vizitiu, Înșelăciunea în contractele comerciale prin folosirea biletului la ordin, în Dreptul nr. 2/2001;
Gr.Gr. Theodoru, Drept procesual penal,Partea generală, Ed. Cugetarea, Iași, 1996;
Gr.Gr. Theodoru, Tratat de drept procesual penal, Ed. Hamangiu, 2007;
I. Lascu, Răspunderea penală a persoanei juridice în lumina noilor modificări ale Codului penal, în „Revista de drept penal” nr. 4/2007;
I. Mircea, Criminalistică, Ed. Lumina Lex, București, 1998;
I. Neagu, M. Damaschin, Tratat de procedură penală, Partea generală, ed. a 2-a, Ed. Universul Juridic, București, 2015;
I. Neagu, M. Damaschin, Tratat de procedură penală, Partea specială, ed. a 2-a, Ed. Universul Juridic, București, 2015;
I. Neagu, Tratat de procedură penală, Ed. Pro, București, 1997;
I. Stoenescu, Probele în Drept procesual civil român, de I. Stoenescu și G. Porumb, Ed. Didacticã și Pedagogicã, București, 1966;
I. Stoenescu, S. Zilberstein, Drept procesual civil, Teoria generalã, ed. a 2‑a, Ed. Didacticã și Pedagogicã, București, 1983;
I. Träger, Der Kausalbegriff im Straff und Zivilrecht, ed. a 2‑a, 1929;
I. Turcu, Întârzierea plății, insolvența și insolvabilitatea, în RDC nr. 5/1996;
I. Turcu, Plata prin card bancar, în RDC nr. 6/1996;
I. Vasiu, Criminalitatea informatică, Ed. Nemira, 1998;
I. Vasiu, Unele aspecte de procedură penală privind mediul informatizat, în „Revista de drept penal” nr. 1/2001;
Internal Valuation Standards Committee, ed. a 4‑a, 2003;
J. H. H. Weller, Constituția Europei, Polirom, 2009
J. Hellman, D. Kaufmann, La captation de l’État dans les économies en transition: un défi à relever, în Finance and Development, FMI, 2001;
J. Hellman, G. Jones, D. Kaufmann, Beyond the ‘Grabbing Hand’ of Government in Transition: Facing Up to ‘State Capture’ by the Corporate Sector, în Transition, août 2000;
John Micklethwait, Adrian Wooldrige, Compania, O scurtă istorie a unei idei revoluționare, Humanitas, București, 2015
Jurnalul Oficial al Uniunii Europene, ediție românească, pe http://eur-lex.europa.eu;
K.S. Williams, Textbook on Criminology, Ed. Oxford University Press, 2001;
L. Moldovan, Luarea de mităîn Codul penal al R.S.R., Ed. Studia Universitatis‑Babeș Boyai, Cluj, 1970;
L. Ocampo Moreno, StateCapture: Who Represents the Poor?, în WBI Development Outreach, 2001;
L.C. Lascu, Autorizarea accesului la sistemele de telecomunicații sau informatice, în Dreptul nr. 1/2003;
Luke Harding, Conspirația, Cum l-a ajutat Rusia pe Trump să ajungă la Casa Albă, Meteor Press, 2018;
M. Apetrei, Procedura urgentă de urmărire pentru unele infracțiuni de corupție, „Anale”, Acad. Poliție Al.I. Cuza, 1994, p.42;
M. Bénilde, Parlamentari francezi și europeni sub presiune, Când lobby‑urile (des)fac legile, în Le monde diplomatique nr. 17/2007;
M. Macovei, D.‑O. Călinescu (coord.), Hotărâri ale CEDO, culegere selectivă, vol. III, Yuval Noah Harari, Sapiens. Scurta istorie a omenirii, Polirom, 2017;
M. Nicolae, Codex Iuris Civilis, tom I, Noul Cod civil, Ediție critică, Ed. Universul Juridic, București, 2014;
M. Șandor, Infracțiuni săvârșite prin emiterea de cecuri fără acoperire, în Dreptul nr. 1/1998;
M. Tăbârcă, Codul de procedură civilă comentat și adnotat, Ed. Rosetti, București;
M.A. Hotca, coordonator, Noul Cod penal, Ed. All Beck, București;
M.I. Papadopolu, în C. Rătescu, Codul penal adnotat, vol. II, 1937;
Martin Mendelski , 15 Years of Anti-Corruption in Romania: Augmentation, Aberration and Acceleration , https://www.academia.edu
Martin Mendelski, 15 ani de luptă anticorupție în România, creștere, abatere și accelerare, https://ro.scribd.com
Monica Șerbănescu, Ilie Botoș, Dumitru Zamfir, Law&Crime. Net, Tritonic, 2003
N. Conea, Gr. Theodoru, O propunere de lege ferenda în legătură cu luarea măsurii asigurătorii a sechestrului, în RRD nr. 10/1976;
N. Iliescu, în Explicații teoretice ale Codului penal român, Partea generală, vol. I, de V. Dongoroz ș.a., Ed. Academiei, București, 1969;
N. Volonciu, Tratat de procedură penală, Partea generalã, vol. I, Ed. Paideia, București, 1993;
O. Loghin, T. Toader, Drept penal român, Partea specială, ed. a 4‑a, Ed. Șansa, București, 2001;
O. Nemțanu, I. Gavriluță, Suveica acționarilor de la FORTUS SA, în Ziua de Iași, 5 martie 2008;
O.A. Stoica, Drept penal, Partea specială, Ed. Didactică și Pedagogică, București, 1976;
Pro Lege – Ministerul Public, P. Î. C. C. J. – colecția;
R.M. Stănoiu, Infracțiuni contra autorității, în Explicații teoretice ale Codului penal român, de V. Dongoroz ș.a., Partea specială, vol. III, București, 1971;
Ramona Ursu, Statul paralel, Humanitas, 2019;
Rec. (81) 12 din 25 iunie 1981 a Consiliului de Miniștri al Consiliului Europei;
Repertoriu de practică judiciară civilă, 1969‑1975;
Revista 22, colecția;
Revista de Criminologie, de Criminalistică și de Penologie, colecția;
Revista de Drept Penal, colecția;
Revista Română de Drept a Afacerilor, colecția;
Revista Română de Drept, colecția;
Robert D. Kaplan, Revenirea lumii lui Marco Polo. Război, strategie și interese americane în secolul XXI, Humanitas, 2019;
S. Alamoreanu, I. Botoș, Aspecte particulare ale infracțiunii de fals, în Revista de criminologie, de criminalistică și de penologie nr. 2/1999;
S. Fusea, Vilele de la RA‑APPS și negocierea directă, pe www.Juridice.ro/ Comentarii;
S. Kahane, Infracțiuni de serviciu sau în legătură cu serviciul, în Explicații teoretice ale Codului penal român, Partea specială,vol. IV, de V. Dongoroz ș.a., Ed. Academiei, București, 1972;
Simon Sebarg Montefiore, Ecaterina cel Mare & Potemkin, o poveste de dragoste imperială, Ed. Trei, 2016
Standardele Internaționale de Evaluare, ed. a 8‑a, 2007;
Strategia națională anticorupție pe perioada 2012‑2015, Guvernul României, publicată în M. Of. nr. 202 din 27 martie 2012;
Ungureanu, A. Ciopraga, Dispoziții penale din legi speciale române, vol. III, Ed. Lumina Lex, București, 1996;
V. Berger, Jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului, ed. a 5‑a, în limba română, Ed. IRDO, București, 2005;
V. Dabu, Unele aspecte privind traficul de influență, în Pro Legenr. 1/2005;
V. Papadopol, Comentariu, în Codul penal comentat și adnotat, Partea specială, vol. II, de T. Vasiliu ș.a., Ed. Științifică și Enciclopedică, București, 1976;
V. Stoica, Drept civil, Drepturile reale principale, Ed. Humanitas, 2004;
V. Stoica, Drept civil. Drepturile reale principale, ed. a 2-a, Ed. C.H. Beck, București, 2013;
Vasile Sebastian Dâncu, Politically Incorrect. Scenarii pentru o Românie posibilă, Cluj-Napoca, 2016 ed. III;
Vintilă Mihăilescu, De ce este România astfel?.Avatarurile excepționalismului românesc, Polirom, 2017;
[1]Publicat în Monitorul Oficial cu numărul 767 din data de 31 octombrie 2003
Constituția României, în forma inițială, a fost adoptată în şedința Adunării Constituante din 21 noiembrie 1991, a fost publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 233 din 21 noiembrie 1991 şi a intrat în vigoare în urma aprobării ei prin referendumul național din 8 decembrie 1991. Modificată şi completată prin Legea de revizuire a Constituției României nr. 429/2003, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 758 din 29 octombrie 2003, republicată de Consiliul Legislativ, în temeiul art. 152 din Constituție, cu reactualizarea denumirilor şi dându-se textelor o nouă numerotare (art. 152 a devenit, în forma republicată, art. 156). Legea de revizuire a Constituției României nr. 429/2003 a fost aprobată prin referendumul național din 18-19 octombrie 2003 şi a intrat în vigoare la data de 29 octombrie 2003, data publicării în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 758 din 29 octombrie 2003 a Hotărârii Curții Constituționale nr. 3 din 22 octombrie 2003 pentru confirmarea rezultatului referendumului național din 18-19 octombrie 2003 privind Legea de revizuire a Constituției României.
ABATERILE JUDICIARE privesc neîndeplinirea în mod nejustificat sau îndeplinirea greşită ori cu întârziere a lucrărilor de citare sau de comunicare a actelor procedurale, de transmitere a dosarelor, precum şi a oricăror alte lucrări, dacă prin aceasta s-au provocat întârzieri în desfăşurarea procesului penal; neîndeplinirea ori îndeplinirea greşită a îndatoririlor de înmânare a citaţiilor sau a celorlalte acte procedurale, precum şi neexecutarea mandatelor de aducere; lipsa nejustificată a martorului, precum şi a persoanei vătămate, părţii civile sau părţii civilmente responsabile, chemate să dea declaraţii, sau părăsirea, fără permisiune ori fără un motiv întemeiat, a locului unde urmează a fi audiate; lipsa nejustificată a avocatului ales sau desemnat din oficiu, fără a asigura substituirea, în condiţiile legii, sau refuzul nejustificat al acestuia de a asigura apărarea, în condiţiile în care s-a asigurat exercitarea deplină a tuturor drepturilor procesuale; împiedicarea în orice mod a exercitării, în legătură cu procesul, a atribuţiilor care revin organelor judiciare, personalului auxiliar de specialitate al instanţelor judecătoreşti şi al parchetelor, experţilor desemnaţi de organul judiciar în condiţiile legii, agenţilor procedurali, precum şi altor salariaţi ai instanţelor şi parchetelor; lipsa nejustificată a expertului sau interpretului legal citat; tergiversarea de către expert sau interpret a îndeplinirii însărcinărilor primite; neîndeplinirea de către orice persoană a obligaţiei de prezentare, la cererea organului de urmărire penală sau a instanţei de judecată, a obiectelor ori înscrisurilor cerute de acestea, precum şi neîndeplinirea aceleiaşi obligaţii de către reprezentantul legal al persoanei juridice sau de cel însărcinat cu aducerea la îndeplinire a acestei obligaţii; nerespectarea obligaţiei de păstrare a obiectelor în procedura percheziţiei; neluarea de către reprezentantul legal al persoanei juridice în cadrul căreia urmează a se efectua o expertiză a măsurilor necesare pentru efectuarea acesteia sau pentru efectuarea la timp a expertizei, precum şi împiedicarea de către orice persoană a efectuării expertizei în condiţiile legii; nerespectarea de către părţi, avocaţii acestora, martori, experţi, interpreţi sau orice alte persoane a măsurilor luate de către preşedintele completului de judecată de interzicere a publicităţii sau solemnităţii şedinţei , cu excepţia situaţiilor avocaţilor care susţin cereri, excepţii, concluzii pe fondul cauzei, precum şi atunci când procedează la audierea părţilor, martorilor şi experţilor; manifestările ireverenţioase ale părţilor, martorilor, experţilor, interpreţilor sau ale oricăror alte persoane faţă de judecător sau procuror; nerespectarea de către suspect sau inculpat a obligaţiei de a încunoştinţa în scris, în termen de cel mult 3 zile, organele judiciare despre orice schimbare a locuinţei pe parcursul procesului penal; neîndeplinirea de către martor a obligaţiei de a încunoştinţa organele judiciare, în termen de cel mult 5 zile, despre schimbarea locuinţei pe parcursul procesului penal, potrivit legii; neîndeplinirea în mod nejustificat de către organul de cercetare penală a dispoziţiilor scrise ale procurorului, în termenul stabilit de acesta; abuzul de drept constând în exercitarea cu rea-credinţă a drepturilor procesuale şi procedurale de către părţi, reprezentanţii legali ai acestora ori consilierii juridici; neîndeplinirea obligaţiei prevăzute la art. 142 alin. (2) de colaborare cu procurorul, organele de cercetare penală sau lucrătorii specializaţi din cadrul poliţiei, în limitele competenţelor acestora, pentru punerea în executare a mandatului de supraveghere tehnicăsau a obligaţiei prevăzute la art. 152 alin. (3) , de a păstra secretul operaţiunii efectuate de către furnizorii de servicii de comunicaţii electronice destinate publicului;neîndeplinirea obligaţiei prevăzute la art. 1461 alin. (7) de predare a înscrisurilor sau informaţiilor la care se face referire în mandatul dispus de judecător sau în autorizaţia emisă de procuror.de către instituţiile de credit sau entităţile financiare care efectuează tranzacţiile financiare; neîndeplinirea obligaţiei prevăzute la art. 1461 alin. (7) de către instituţiile de credit sau entităţile financiare care efectuează tranzacţiile financiare;neîndeplinirea obligaţiei prevăzute la art. 147 alin. (5) de a reţine şi de a preda procurorului scrisorile, trimiterile poştale ori obiectele la care se face referire în mandatul dispus, de către unităţile poştale ori de transport sau orice alte persoane fizice ori juridice care efectuează activităţi de transport sau transfer de informaţii;neîndeplinirea obligaţiei prevăzute la art. 153 alin. (3) de a pune de îndată la dispoziţie datele solicitate.de către furnizorul de servicii sau de persoana în posesia căreia sunt sau care are sub control datele date privind situaţia financiară a unei persoane. A. j. se sancţionează cu amendă judiciară; amenzile judiciare aplicate constituie venituri la bugetul de stat, cuprinzându-se distinct în bugetul Ministerului Public sau al Ministerului Administraţiei şi Internelor, al Ministerului Justiţiei, după caz, potrivit legii; aplicarea amenzii judiciare nu înlătură răspunderea penală, în cazul în care fapta constituie infracţiune; de exemplu, persoanei căreia i se lasă spre păstrare obiectele în procedura percheziţiei i se pune în vedere că are obligaţia de a le păstra şi conserva, precum şi de a le pune la dispoziţia organelor de urmărire penală, la cererea acestora, sub sancţiunea prevăzută la art. 275 C.pen., pentru sustragere sau distrugere de probe. Art. 283, alin. (4), litera o1) a fost introdus prin Ordonanța de urgentță nr. 18/2016 )
ABOLIREA PEDEPSEI CU MOARTEA Pedeapsa cu moartea este abolită. Nimeni nu poate fi condamnat la o asemenea pedeapsă şi nici executat. Un stat poate să prevadă în legislaţia sa pedeapsa cu moartea pentru acte săvârşite în timp de război sau de pericol iminent de război; o asemenea pedeapsă nu va fi aplicată decât în cazurile prevăzute de această legislaţie şi conform dispoziţiilor sale. Statul respectiv va comunica Secretarului General al Consiliului Europei dispoziţiile aferente legislaţiei (Protocolul nr. 6 la C.E.D.H. , privind abolirea pedepsei cu moartea, Strasbourg, 28 aprilie1983).
ABSORBŢIA v. Procedura privind tragerea la răspundere penală a persoanei juridice
ABŢINEREA Persoana incompatibilă este obligată să declare, după caz, preşedintelui instanţei, procurorului care supraveghează urmărirea penală sau procurorului ierarhic superior că se abţine de a participa la procesul penal, cu arătarea cazului de incompatibilitate şi a temeiurilor de fapt care constituie motivul a.; declaraţia de a. se face de îndată ce persoana obligată la aceasta a luat cunoştinţă de existenţa cazului de incompatibilitate.
ACCESUL LA BAZELE ELECTRONICE DE DATE În vederea realizării procedurii de citare, a comunicării actelor de procedură sau a aducerii cu mandat la desfăşurarea procedurilor, procurorul sau instanţa au drept de acces direct la bazele electronice de date deţinute de organele administraţiei de stat; organele administraţiei de stat care deţin baze electronice de date sunt obligate să colaboreze cu procurorul sau cu instanţa de judecată în vederea asigurării accesului direct al acestora la informaţiile existente în bazele electronice de date, în condiţiile legii.
ACCESUL LA UN SISTEM INFORMATIC constă în pătrunderea într-un sistem informatic sau mijloc de stocare a datelor informatice fie direct, fie de la distanţă, prin intermediul unor programe specializate ori prin intermediul unei reţele, în scopul de a identifica probe.
ACCESUL LIBER LA JUSTIŢIE Orice persoană se poate adresa justiţiei pentru apărarea drepturilor, a libertăţilor şi a intereselor sale legitime. Nici o lege nu poate îngrădi exercitarea acestui drept. Părţile au dreptul la un proces echitabil şi la soluţionarea cauzelor într-un termen rezonabil. Jurisdicţiile speciale administrative sunt facultative şi gratuite. A. l. j. , consacrat de art.21 din Legea fundamentală, reprezintă o valorificare a prevederilor art.6 referitor la dreptul la un proces echitabil din CEDH. Exigențele art.6 din Convenție sunt implicit aplicabile în justiție în temeiul art.20 din Constituție. Sub aspectul dreptului de acces la justiție, Curtea de la Strasbourg a stabilit că dreptul de acces la o instanță judecătorească constituie un element inerent al dreptului la un proces echitabil prevăzut de art.6 § 1 din Convenție (Hotărârea din 30 octombrie 1998, Cauza F.E. c Franței, § 44, Hotărârea din 7 mai 2002, Cauza McVicar c Regatului Unit, § 46). În acest sens, CEDO a statuat că art.6 § 1 din Convenție consacră „dreptul la un tribunal”, în raport cu care dreptul de acces, și anume dreptul de a sesiza instanța judecătorească competentă, nu constituie decât un aspect, la care se adaugă garanțiile referitoare la organizarea și la compunerea instanței, respectiv la procedura de judecată, toate aceste aspecte formând dreptul la un proces echitabil (Hotărârea din 21 februarie 1975, Cauza Golder c Regatului Unit, § 36). Convenția are ca scop să protejeze drepturi concrete și efective, nu drepturi teoretice sau iluzorii, afirmație ce vizează în mod special dreptul de acces la o instanță judecătorească, având în vedere locul deosebit pe care dreptul la un proces echitabil îl ocupă într-o societate democratică (Hotărârea din 9 octombrie 1979, Cauza Airey c Irlandei, § 24, Hotărârea din 15 februarie 2005, Cauza Steel și Morris c Regatului Unit, § 59). În această privință, Curtea de la Strasbourg a reținut că faptul de a putea folosi căile de atac interne nu respectă în mod necesar imperativele art.6 § 1 din Convenție, ci mai trebuie constatat faptul că nivelul de acces asigurat de legislația națională este suficient pentru a asigura persoanelor interesate „dreptul la o instanță”, ținând cont de principiul preeminenței dreptului într-o societate democratică (Hotărârea din 21 februarie 1975, Cauza Golder c Regatului Unit, §§ 34—35, Hotărârea din 6 decembrie 2001, Cauza Yagtzilar și alții c Greciei, § 26, Hotărârea din 26 ianuarie 2006, Cauza Lungoci c României, § 35; Curtea Constituțională , Decizia nr.599 din 21 octombrie 2014, Decizia nr.733 din 29 octombrie 2015 ).
ACOPERIREA CHELTUIELILOR JUDICIARE Cheltuielile necesare pentru efectuarea actelor de procedură, administrarea probelor, conservarea mijloacelor materiale de probă, administrarea şi, după caz, valorificarea în cursul procesului penal a bunurilor indisponibilizate, onorariile avocaţilor, precum şi orice alte cheltuieli ocazionate de desfăşurarea procesului penal se acoperă din sumele avansate de stat sau plătite de părţi.Cheltuielile judiciare avansate de stat, sunt cuprinse distinct, după caz, în bugetul de venituri şi cheltuieli al Ministerului Justiţiei, al Ministerului Public, precum şi al altor ministere de resort. Art. 272, alin. (1) a fost modificat prin Legea nr. 6/2021
ACORDUL DE MEDIERE, v. Tranzacţia, medierea şi recunoaşterea pretenţiilor civile
ACORDUL DE RECUNOAŞTERE A VINOVĂŢIEI I.C.C.J. stabileşte că procurorul nu poate, în faza de urmărire penală, în procedura acordului de recunoaştere a vinovăţiei, să reţină dispoziţiile art. 396 alin. (10) C.pr.pen., cu consecinţe directe asupra reducerii limitelor de pedeapsă prevăzute de lege pentru infracţiunea săvârşită. În actuala reglementare, prin voinţa legiuitorului, nu este posibilă reducerea limitelor de pedeapsă nici cu ocazia încheierii acordului între procuror şi inculpat, dar nici cu ocazia verificării acordului de către instanţă. De altfel, această soluţie se prefigura şi anterior modificărilor aduse prin Legea nr. 255/2013, din interpretarea per a contrario a dispoziţiilor art. 108 alin. (4) C.pr.pen. care, reglementând aducerea la cunoştinţă a drepturilor procesual penale dobândite de inculpat ulterior punerii în mişcare a acţiunii penale, prevede în mod diferenţiat că: “Organul judiciar trebuie să aducă la cunoştinţa inculpatului posibilitatea încheierii, în cursul urmăririi penale, a unui acord, ca urmare a recunoaşterii vinovăţiei, iar în cursul judecăţii posibilitatea de a beneficia de reducerea pedepsei prevăzute de lege, ca urmare a recunoaşterii învinuirii”. Rezultă, astfel, că legiuitorul nu a înţeles să acorde acest dublu beneficiu în cursul urmăririi penale, respectiv ca inculpatul să aibă posibilitatea de a negocia pedeapsa prin încheierea acordului de recunoaştere a vinovăţiei şi, în acelaşi timp, să se bucure de diminuarea limitelor de pedeapsă prin aplicarea art. 396 alin. (10) C.pr.pen. (I.C.C.J., Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept în materie penală, Decizia nr. 25/2014, Dosar nr. 27/1/2014/HP/P , în vigoare de la 22 decembrie 2014, M. Of. nr. 935 din 22 decembrie 2014). v. Recunoaşterea vinovăţiei
ACTE CONSIDERATE CA FĂCUTE ÎN TERMEN Actul depus înăuntrul termenului prevăzut de lege la administraţia locului de deţinere ori la unitatea militară sau la oficiul poştal prin scrisoare recomandată este considerat ca făcut în termen. Înregistrarea sau atestarea făcută de către administraţia locului de deţinere pe actul depus, recipisa oficiului poştal, precum şi înregistrarea ori atestarea făcută de unitatea militară pe actul depus servesc ca dovadă a datei depunerii actului; dacă un act care trebuia făcut într-un anumit termen a fost comunicat sau transmis, din necunoaştere ori dintr-o greşeală vădită a expeditorului, înainte de expirarea termenului, unui organ judiciar care nu are competenţă, se consideră că a fost depus în termen, chiar dacă actul ajunge la organul judiciar competent după expirarea termenului fixat; cu excepţia căilor de atac, actul efectuat de procuror este considerat ca făcut în termen dacă data la care a fost trecut în registrul de ieşire al parchetului este înăuntrul termenului cerut de lege pentru efectuarea actului. Un alt exemplu, dispozițiile art.235 alin.(1) C. pr. pen. sunt constituționale în măsura în care nerespectarea termenului „cu cel puțin 5 zile înainte de expirarea duratei arestării preventive” atrage incidența art.268 alin.(1) C. pr. pen. Curtea Constituţională reţine că nerespectarea termenului de depunere a propunerii de prelungire a arestării preventive la judecătorul de drepturi și libertăți „cu cel puţin 5 zile înainte de expirarea duratei arestării preventive” este de natură să cauzeze o vătămare procesuală, concretizată în încălcarea dreptului fundamental la apărare al inculpatului arestat, consacrat de art.24 din Constituţie şi de art.6 §3 lit.b) C.E.D.H. , pe de o parte, şi încalcă dispoziţiile constituţionale ale art.124 privind înfăptuirea justiţiei, pe de altă parte. Prin urmare, la 30 aprilie 2015, Curtea constată că nedepunerea propunerii de prelungire a arestării preventive cu cel puțin 5 zile înainte de expirarea duratei arestării preventive atrage incidenţa normelor procesual penale ale art.268 alin.(1) C. pr. pen. , sancțiunea fiind decăderea procurorului din exerciţiul dreptului de a depune propunerea de prelungire a duratei arestului preventiv și nulitatea actului făcut peste termen.v. Calculul termenelor procedurale
ACTELE ÎNCHEIATE DE COMANDANŢII DE NAVE ŞI AERONAVE Comandanţii de nave şi aeronave sunt competenţi să facă percheziţii corporale sau ale vehiculelor şi să verifice lucrurile pe care făptuitorii le au cu sine sau le folosesc, pe timpul cât navele şi aeronavele pe care le comandă se află în afara porturilor sau aeroporturilor şi pentru infracţiunile săvârşite pe aceste nave sau aeronave, având totodată şi obligaţiile şi drepturile prevăzute de lege; actele încheiate împreună cu mijloacele materiale de probă se înaintează organelor de urmărire penală, de îndată ce nava sau aeronava ajunge în primul port sau aeroport românesc; in cazul infracţiunilor flagrante, comandanţii de nave şi aeronave au dreptul de a face percheziţii corporale sau ale vehiculelor, de a-l prinde pe făptuitor şi de a-l prezenta organelor de urmărire penală; procesul-verbal încheiat în conformitate cu legea constituie act de sesizare a organelor de urmărire penală şi nu poate fi supus controlului pe calea contenciosului administrativ.
ACTELE ÎNCHEIATE DE UNELE ORGANE DE CONSTATARE Ori de câte ori există o suspiciune rezonabilă cu privire la săvârşirea unei infracţiuni, sunt obligate să întocmească un proces-verbal despre împrejurările constatate: organele inspecţiilor de stat, ale altor organe de stat, precum şi ale autorităţilor publice, instituţiilor publice sau ale altor persoane juridice de drept public, pentru infracţiunile care constituie încălcări ale dispoziţiilor şi obligaţiilor a căror respectare o controlează, potrivit legii; organele de control şi cele de conducere ale autorităţilor administraţiei publice, ale altor autorităţi publice, instituţii publice sau ale altor persoane juridice de drept public, pentru infracţiunile săvârşite în legătură cu serviciul de către cei aflaţi în subordinea ori sub controlul lor; organele de ordine publică şi siguranţă naţională, pentru infracţiunile constatate în timpul exercitării atribuţiilor prevăzute de lege; aceste organe au obligaţia să ia măsuri de conservare a locului săvârşirii infracţiunii şi de ridicare sau conservare a mijloacelor materiale de probă. În cazul infracţiunilor flagrante, aceleaşi organe au dreptul de a face percheziţii corporale sau ale vehiculelor, de a-l prinde pe făptuitor şi de a-l prezenta de îndată organelor de urmărire penală; când făptuitorul sau persoanele prezente la locul constatării au de făcut obiecţii ori precizări sau au de dat explicaţii cu privire la cele consemnate în procesul-verbal, organul de constatare are obligaţia de a le consemna în procesul-verbal; actele încheiate împreună cu mijloacele materiale de probă se înaintează, de îndată, organelor de urmărire penală; procesul-verbal încheiat constituie act de sesizare a organelor de urmărire penală şi nu poate fi supus controlului pe calea contenciosului administrativ.
ACTELE ORGANELOR DE URMĂRIRE PENALĂ Procurorul dispune asupra actelor sau măsurilor procesuale şi soluţionează cauza prin ordonanţă, dacă legea nu prevede altfel. Ordonanţa trebuie să cuprindă, printre altele, fapta care face obiectul urmăririi penale, încadrarea juridică a acesteia şi, după caz, datele privitoare la persoana suspectului sau inculpatului, obiectul actului sau măsurii procesuale ori, după caz, tipul soluţiei, precum şi motivele de fapt şi de drept ale acestora şi date referitoare la măsurile asigurătorii, măsurile de siguranţă cu caracter medical şi măsurile preventive luate în cursul urmăririi; date referitoare la măsurile asigurătorii, măsurile de siguranţă cu caracter medical şi măsurile preventive luate în cursul urmăririi;alte menţiuni prevăzute de lege;semnătura celui care a întocmit-o.Organele de cercetare penală dispun, prin ordonanţă, asupra actelor şi măsurilor procesuale şi formulează propuneri prin referat.. Art. 286, alin. (2), litera d1) a fost introdus prin Ordonanța de urgentță nr. 18/2016 ). Art. 286, alin. (3) a fost abrogat prin Legea 255/2013]
ACTELE PREMERGĂTOARE Simplificarea etapei de urmărire penală s-a realizat și prin reglementarea unei proceduri rapide de verificare a sesizării adresate organelor de urmărire penală, ce permite ca, atunci când din cuprinsul acesteia rezultă faptul că s-a săvârşit o faptă prevăzută de legea penală şi nu există vreunul din cazurile care împiedică exercitarea acţiunii penale, organul de urmărire penală să dispună începerea urmăririi penale cu privire la faptă, prin declanşarea fazei de investigare a faptei fiind conturat cadrul procesului penal.În acest mod s-a eliminat etapa actelor premergătoare care, ilegal, se prelungea până la stabilirea identităţii făptuitorului şi presupunea activităţi similare administrării probelor în procesul penal fără asigurarea tuturor garanţiilor specifice acestuia. Prin urmare, toate activităţile desfăşurate de organele de poliţie vor fi efectuate în cadrul urmăririi penale, soluţie care este de natură a asigura atât respectarea drepturilor şi garanţiilor acordate persoanei cercetate, pe parcursul întregului proces penal, cât şi înlăturarea inconvenientelor constatate în practică, generate de extinderea nejustificată a categoriilor de acte de investigaţie care pot fi efectuate în această etapă. Prin desființarea formală a actelor premergătoare simțim nevoia obligării procedurale la momentul de început a urmăririi penale de a se consemna această dispoziție, de principiu, in rem, atunci când există date cu privire la săvârşirea unei infracţiuni; începerea urmăririi penale trebuie consemnată explicit imediat ce se dispune in personam dacă în acelaşi timp există suficiente date şi cu privire la persoana autorului infracţiunii. v. şi Efectuarea de verificări prealabile, Obligaţiile organelor de urmărire penală
ACTIVITĂŢILE CE POT FI EFECTUATE ÎN PROCEDURA URMĂRIRII În vederea identificării, căutării, localizării şi prinderii persoanelor date în urmărire pot fi efectuate, în condiţiile prevăzute de lege, următoarele activităţi:supravegherea tehnică;reţinerea, predarea şi percheziţionarea corespondenţei şi a obiectelor;obţinerea datelor de trafic şi de localizare prelucrate de către furnizorii de reţele publice de comunicaţii electronice ori furnizorii de servicii de comunicaţii electronice destinate publicului;percheziţia;ridicarea de obiecte sau înscrisuri. Activităţile pot fi efectuate numai în baza mandatului emis de judecătorul de drepturi şi libertăţi de la instanţa competentă, respectiv, numai cu autorizarea procurorului care supraveghează activitatea organelor de poliţie care efectuează urmărirea persoanei date în urmărire. Art. 523, alin. (1), litera b). a fost completat prin Legea 75/2016 . v. Darea în urmărire
ACTORI INCUMBI TONUS PROBANDI (lat. ) reclamantului îi revine sarcina probei
ACTUS REUS (lat. ) elementul material al infracţiunii
ACŢIUNEA CIVILĂ exercitată exercitată în cadrul procesului penal are ca obiect tragerea la răspundere civilă delictuală a persoanelor responsabile potrivit legii civile pentru prejudiciul produs prin comiterea faptei care face obiectul acţiunii penale; a. c. se exercită de persoana vătămată sau de succesorii acesteia, care se constituie parte civilă c inculpatului şi, după caz, a părţii responsabile civilmente; când persoana vătămată este lipsită de capacitate de exerciţiu sau are capacitate de exerciţiu restrânsă, acţiunea civilă se exercită în numele acesteia de către reprezentantul legal sau, după caz, de către procuror şi are ca obiect, în funcţie de interesele persoanei pentru care se exercită, tragerea la răspundere civilă delictuală; a. c. se soluţionează în cadrul procesului penal, dacă prin aceasta nu se depăşeşte durata rezonabilă a procesului; repararea prejudiciului material şi moral se face potrivit dispoziţiilor legii civile. În interpretarea şi aplicarea unitară a dispoziţiilor art. 19 din Codul de procedură penală I. C. C. J. stabileşte: În cauzele penale având ca obiect infracţiunile de evaziune fiscală prevăzute în Legea nr. 241/2005, instanţa, soluţionând acţiunea civilă, dispune obligarea inculpatului condamnat pentru săvârşirea acestor infracţiuni la plata sumelor reprezentând obligaţia fiscală principală datorată şi la plata sumelor reprezentând obligaţiile fiscale accesorii datorate, în condiţiile Codului de procedură fiscală (I. C. C. J. , Completul competent să judece recursul în interesul legii, Dec. nr. 17 din 5 octombrie 2015 referitoare la interpretarea şi aplicarea unitară a dispoziţiilor art. 19 din Codul de procedură penală, I. C. C. J. , Completul competent să judece recursul în interesul legii, stabileşte că în cauzele penale având ca obiect infracţiunile de evaziune fiscală prevăzute în Legea nr. 241/2005, instanţa, soluţionând acţiunea civilă, dispune obligarea inculpatului condamnat pentru săvârşirea acestor infracţiuni la plata sumelor reprezentând obligaţia fiscală principală datorată şi la plata sumelor reprezentând obligaţiile fiscale accesorii datorate, în condiţiile Codului de procedură fiscală, M. Of. nr. 875 / 2015.) Prin Dec. nr. 17 din 5 octombrie 2015 referitoare la interpretarea şi aplicarea unitară a dispoziţiilor art. 19 din Codul de procedură penală, Î. C. C. J. , Completul competent să judece recursul în interesul legii, stabileşte că în cauzele penale având ca obiect infracţiunile de evaziune fiscală prevăzute în Legea nr. 241/2005, instanţa, soluţionând acţiunea civilă, dispune obligarea inculpatului condamnat pentru săvârşirea acestor infracţiuni la plata sumelor reprezentând obligaţia fiscală principală datorată şi la plata sumelor reprezentând obligaţiile fiscale accesorii datorate, în condiţiile Codului de procedură fiscală,Î. C. C. J. , Completul competent să judece recursul în interesul legii În interpretarea şi aplicarea unitară a dispoziţiilor art. 19 din Codul de procedură penală stabileşte: în cauzele penale având ca obiect infracţiunile de evaziune fiscală prevăzute în Legea nr. 241/2005, instanţa, soluţionând acţiunea civilă, dispune obligarea inculpatului condamnat pentru săvârşirea acestor infracţiuni la plata sumelor reprezentând obligaţia fiscală principală datorată şi la plata sumelor reprezentând obligaţiile fiscale accesorii datorate, în condiţiile Codului de procedură fiscală. în orice litigii referitoare la valorificarea creanţelor fiscale principale şi accesorii de către creditor, astfel cum acesta este definit de art. 25 din Codul de procedură fiscală, se aplică prevederile Codului fiscal şi ale Codului de procedură fiscală. În consecinţă, împrejurarea că unele componente ale administrării creanţelor fiscale, precum stabilirea şi verificarea contribuţiilor la bugetul general consolidat, se realizează în cadrul unei proceduri judiciare penale nu este de natură a determina, sub aspectele analizate, aplicarea altor acte normative (Ordonanţa Guvernului nr. 9/2000 şi Ordonanţa Guvernului nr. 13/2011), deoarece, în considerarea naturii juridice a raporturilor deduse judecăţii, atât din punct de vedere formai, cât şi substanţial, completarea Codului fiscal şi a Codului de procedură fiscală cu aceste acte normative nu este posibilă.. Pentru toate aceste considerente, având în vedere relaţia dintre creanţele fiscale principale (impozite, taxe şi alte contribuţii datorate bugetului general consolidat) şi cele accesorii (dobânzi, penalităţi şi, după caz, majorări de întârziere), dar şi natura juridică a raportului dedus judecăţii, în soluţionarea laturii civile a cauzei penale, instanţele urmează a acorda despăgubiri pentru prejudiciul cauzat reprezentând exclusiv accesoriile fiscale ale creanţei fiscale principale, şi nu dobânda legală caracteristică raporturilor juridice de drept privat prevăzută de Ordonanţa Guvernului nr. 9/2000, respectiv Ordonanţa Guvernului nr. 13/2011. Cu privire la momentul de la care încep să curgă dobânzile aferente sumelor constatate cu titlu de prejudiciu, potrivit dispoziţiilor art. 111 alin. (1) din Codul de procedură fiscală, “creanţele fiscale sunt scadente la expirarea termenelor prevăzute de Codul fiscal sau de alte legi care le reglementează”, iar în conformitate cu textul art. 141 alin. (2) din Codul de procedură fiscală “titlul de creanţă devine titlu executoriu la data la care creanţa fiscală este scadentă prin expirarea termenului de plată prevăzut de lege sau stabilit de organul competent ori în alt mod prevăzut de lege”. În literatura de specialitate (Adrian Fanu-Moca- Contenciosul fiscal) s-a afirmat că raţiunea acestei particularităţi a titlului de creanţă fiscală constă în necesitatea realizării veniturilor bugetului de stat la termenele şi în cuantumurile stabilite de lege, avându-se primordial în vedere destinaţia acestor sume şi faptul că beneficiarul lor este întreaga societate, fiind vorba, prin urmare, de un interes public . v. Constituirea ca parte civilă, Taxa de timbru
ACŢIUNEA ÎN REGRES v. Procedura reparării pagubei materiale sau a daunei morale în caz de eroare judiciară sau în caz de privare nelegală de libertate ori în alte cazuri
ACŢIUNEA PENALĂ are ca obiect tragerea la răspundere penală a persoanelor care au săvârşit infracţiuni şi se pune în mişcare prin actul de inculpare prevăzut de lege; ea se poate exercita în tot cursul procesului penal, când există probe din care rezultă presupunerea rezonabilă că o persoană a săvârşit o infracţiune şi nu există cazuri care împiedică punerea în mişcare sau exercitarea acesteia. v. Cazurile care împiedică punerea în mişcare şi exercitarea acţiunii penale.
ACŢIUNEA PENTRU REPARAREA PAGUBEI v. Procedura reparării pagubei materiale sau a daunei morale în caz de eroare judiciară sau în caz de privare nelegală de libertate ori în alte cazuri
ACUZARE de la acel moment inculpatul este oficial notificat în scris cu privire la baza juridică a acuzaţiilor ce-i sunt aduse (cauza Kamasinski c. Austriei, Hotărârea din 19 decembrie 1989, § 79). Articolul 6 § 3 din Convenţie recunoaşte acuzatului nu numai dreptul de a fi informat cu privire la „cauza” a, şi anume actele de care este acuzat şi în baza cărora este fundamentată a, ci şi calificarea juridică a acestora, într-o modalitate detaliată (v cauza Pelissier şi Sassi c. Franţei, Hotărârea din 25 martie 1999, § 51 , C.E.D.O., Hotărârea din 1 martie 2001 Cauza Dallos c. Ungariei)
ACUZAT noţiunea generică de a. priveşte persoana căreia i se impută, formal şi explicit sau implicit, prin efectuarea unor acte de urmărire penală îndreptate împotriva sa, săvârşirea unei infracţiuni. (CEDO, Deweer, 27 februarie 1980, § 48; Foti, 10 decembrie 1982; Oztürk, 21 februarie 1984; Brozicek, 18 decembrie 1989).
ACUZAȚIE ÎN MATERIE PENALĂ are o semnificaţie „autonomă”, independentă de clasificările utilizate de sistemele juridice naţionale ale statelor membre. Conceptul de „acuzaţie” trebuie înţeles în sensul Convenţiei. Prin urmare, acesta poate fi definit drept „notificarea oficială, din partea autorităţii competente, privind suspiciunea referitoare la comiterea unei fapte penale”, definiţie care depinde, de asemenea, de existenţa sau absenţa unor „repercusiuni importante asupra situaţiei (suspectului)” (Hotărârea din 27 februarie 1980, Cauza Deweer c Belgiei, § 46; Hotărârea din 15 iulie 1982 Cauza Eckle c Germaniei, § 73, Reinhardt şi Slimane-Kaid c Franţa, decizia din 31 martie 1998, Culegerea 1998-II, p. 660, § 93). Punerea sub acuzare reprezintă comunicarea oficială adresată unei persoane a învinuirii de a fi săvârşit o infracţiune – cu consecinţe importante asupra situaţiei persoanei suspecte (Bursuc, hotărârea din 12 octombrie 2004, § 115; Reinhardt, Slimane–Kaid, hotărârea din 31 martie 1998, § 93) [Curtea Constituţională, Decizia nr. 599 / 2014 referitoare la excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 38 alin. (1) lit. f) şi art. 341 alin. (5)—(8) C. pr. pen., M. Of. nr. 886 / 2014]. Prin Decizia nr. 599 / 2014, §§ 33-34, Curtea Constituțională a reţinut că noţiunea de “a. m. p.” trebuie înţeleasă în sensul Convenţiei şi poate fi definită drept “notificarea oficială, din partea autorităţii competente, privind suspiciunea referitoare la comiterea unei fapte penale”, definiţie care depinde, de asemenea, de existenţa sau absenţa unor “repercusiuni importante asupra situaţiei (suspectului)” (v Hotărârea din 27 februarie 1980, Cauza Deweer c Belgiei, § 46; Hotărârea din 15 iulie 1982, Cauza Eckle c Germaniei, § 73). Codul de procedură penală consacră trei modalităţi de a. m. p. reglementate de art. 307 referitor la aducerea la cunoştinţă a calităţii de suspect, art. 309 referitor la punerea în mişcare a acţiunii penale şi la aducerea la cunoştinţă a calităţii de inculpat şi art. 327 lit. a) referitor la rezolvarea cauzelor prin emiterea rechizitoriului şi sesizarea instanţei de judecată. Dacă în primele două situaţii, notificarea oficială constă în aducerea la cunoştinţă a calităţii de suspect înainte de prima sa audiere şi în comunicarea către inculpat a ordonanţei prin care s-a pus în mişcare acţiunea penală care, de asemenea, este chemat în vederea audierii, în cea de-a treia situaţie, notificarea oficială constă în comunicarea către inculpat a unei copii certificate a rechizitoriului în condiţiile art. 344 alin. (2) din acelaşi cod ce dispune cu privire la procedura camerei preliminare. Pe lângă aceste trei modalităţi de formulare a unei acuzaţii penale, Curtea a identificat şi o altă posibilitate ce izvorăşte din procedura referitoare la soluţionarea plângerilor formulate c soluţiilor de neurmărire sau netrimitere în judecată. Cu toate că procedura ce constituie obiectul analizei sale nu vizează ab initio existenţa unei a m p, deoarece ea a fost înlăturată de soluţiile pronunţate de procuror, câtă vreme, potrivit dispoziţiilor art. 341 alin. (7) pct. 2 lit. c) C. pr. pen., judecătorul de cameră preliminară, prin încheiere, poate desfiinţa soluţia atacată şi dispune începerea judecăţii, atunci încheierea pronunţată are valenţele unui rechizitoriu, deci a unei a m p. Curtea Constituțională constată că dispoziţiile art. 64 alin. (5) C. pr. pen. prevăd că judecătorul care a participat la soluţionarea plângerii c soluţiilor de neurmărire sau netrimitere în judecată nu poate participa, în aceeaşi cauză, la judecata în fond sau în căile de atac. Judecătorul este incompatibil să judece în cadrul completului de judecată nu numai în situaţia pronunţării încheierii de începere a judecăţii, ci în orice situaţie în care, în calitate de judecător de cameră preliminară a soluţionat o plângere c soluţiei procurorului de neurmărire sau de netrimitere în judecată, indiferent că a dispus începerea judecăţii sau a restituit cauza procurorului, care după completarea urmăririi penale a dispus trimiterea în judecată.
ADMINISTRAREA PROBELOR Organul de urmărire penală strânge şi a. p. atât în favoarea, cât şi în defavoarea suspectului sau a inculpatului, din oficiu ori la cerere; instanţa a. p. la cererea procurorului, a persoanei vătămate sau a părţilor şi, în mod subsidiar, din oficiu, atunci când consideră necesar pentru formarea convingerii sale; cererea privitoare la a. p. se admite ori se respinge, motivat; organele judiciare pot respinge o cerere privitoare la administrarea unor probe atunci când: proba nu este relevantă în raport cu obiectul probaţiunii din cauză; se apreciază că pentru dovedirea elementului de fapt care constituie obiectul probei au fost administrate suficiente mijloace de probă; proba nu este necesară, întrucât faptul este notoriu; proba este imposibil de obţinut; cererea a fost formulată de o persoană neîndreptăţită; a. p. este contrară legii. v. şi Sarcina probei
ADMITEREA ÎN PRINCIPIU prin Decizia nr.506 din 30 iunie 2015 s-a constatat că soluția legislativă potrivit căreia admisibilitatea în principiu a cererii de revizuire se examinează de către instanță „fără citarea părților” este neconstituțională, deoarece aduce atingere art.21 alin.(3) din Legea fundamentală referitor la dreptul la un proces echitabil. Curtea Constituțională a statuat că, prin excluderea numai a părților de la soluționarea admisibilității în principiu a cererii de revizuire, fără a dispune expres cu privire la neparticiparea procurorului, acesta fiind prezent în temeiul normelor de generală aplicare ale art.363 alin.(1) C.pr.pen., dispozițiile art.459 alin.(2) C.pr.pen. determină ruperea echilibrului procesual. Astfel, în condițiile în care participarea procurorului în procedura de admisibilitate în principiu a cererii de revizuire este obligatorie, exigențele unui proces echitabil sunt înfrânte, de vreme ce nu se respectă egalitatea de arme între acuzare și apărare, din perspectiva contradictorialității. În același timp, Curtea a reținut că, potrivit jurisprudenței constante a CEDO, art.6 CEDH nu se aplică unei proceduri care urmărește redeschiderea unei proceduri penale, întrucât persoana a cărei condamnare a intrat în puterea lucrului judecat și care solicită o asemenea redeschidere nu este „acuzată de o infracțiune”, în sensul art.6 din Convenție, ceea ce înseamnă că nu face obiectul unei „acuzații în materie penală” (Decizia Comisiei din 16 mai 1995, Cauza Oberschlick c Austriei, cererile nr.19.255/92 și 21.655/93, Decizia din 25 mai 1999, Cauza Dankevich c Ucrainei, cererea nr.40.679/98, Decizia din 6 ianuarie 2000, Cauza Sonnleitner c Austriei, cererea nr.34.813/97). Curtea constată că cele statuate prin Decizia sa nr.506 din 30 iunie 2015, se aplică mutatis mutandis și în cazul dispozițiilor art.431 alin.(1) C.pr.pen., ce reglementează procedura de urmat în etapa admiterii în principiu a contestației în anulare, dispoziții, la rândul lor, criticate sub aspectul soluției legislative potrivit căreia admisibilitatea în principiu se examinează de către instanță „fără citarea părților” (Decizia nr.542 din 14 iulie 2015) v. Recursul în casaţie, Revizuirea
ADMITEREA ÎN PRINCIPIU A CERERII DE RECURS ÎN CASAŢIE Admisibilitatea cererii se examinează în camera de consiliu de un complet format din un judecător, după depunerea raportului magistratului-asistent şi atunci când procedura de comunicare este legal îndeplinită, fără citarea părţilor şi fără participarea procurorului. Dacă cererea de recurs în casaţie nu este făcută în termenul prevăzut de lege sau dacă nu s-au respectat dispoziţiile legale, instanţa respinge, prin încheiere definitivă, cererea de recurs în casaţie. Dacă cererea de recurs în casaţie a fost retrasă, instanţa ia act de retragere, prin încheiere. În cazul în care instanţa constată că cererea îndeplineşte condiţiile legale, dispune prin încheiere admiterea în principiu a cererii de recurs în casaţie şi trimite cauza în vederea judecării recursului în casaţie. În cazul recursurilor în casaţie declarate împotriva deciziilor pronunţate de completele de 5 judecători, ca instanţe de apel, judecătorul care examinează admisibilitatea cererii de recurs în casaţie trebuie să facă parte dintr-un complet de 5 judecători. Prin Dec. nr. 591 din 1 octombrie 2015 referitoare la excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 440 alin. (1) şi (2) din Codul de procedură penală Curtea Constituțională constată că sintagma “dacă cererea este vădit nefondată” din cuprinsul acestora este neconstituţională. Referitor la procedura de examinare a admisibilităţii recursului în casaţie, prevăzută la art. 440 din Codul de procedură penală, Curtea constată că soluţiile ce pot fi pronunţate în urma judecăţii sunt admiterea în principiu şi respingerea. Admiterea în principiu are loc, conform art. 440 alin. (4) din Codul de procedură penală, atunci când se constată că cererea îndeplineşte condiţiile prevăzute la art. 434-438 din Codul de procedură penală, situaţie în care cauza este trimisă în vederea judecării în fond a recursului în casaţie. În aceste condiţii, examinarea fondului cererii de recurs în casaţie se va face cu respectarea tuturor garanţiilor procesuale specifice accesului liber la justiţie, dreptului la un proces echitabil şi dreptului la apărare, incluzând citarea părţilor şi participarea procurorului, conform art. 445 din Codul de procedură penală. Cererea de recurs în casaţie poate fi respinsă, potrivit art. 440 alin. (2) din Codul de procedură penală, atunci când nu este formulată în termenul prevăzut de lege, conform art. 435 din Codul de procedură penală, nu au fost respectate prevederile art. 434, art. 436 alin. (1), (2) şi (6), art. 437 şi art. 438 referitoare la categoriile de hotărâri supuse recursului în casaţie, condiţiile declarării recursului în casaţie, motivarea recursului în casaţie şi cazurile în care se poate face recurs în casaţie din Codul de procedură penală sau dacă cererea este vădit nefondată. Analizând motivele pentru care poate fi dispusă soluţia de respingere a cererii de recurs în casaţie cu ocazia examinării admisibilităţii acesteia, Curtea constată că primele două motive anterior enumerate, respectiv când cererea nu este făcută în termenul prevăzut de lege şi când aceasta este făcută cu nerespectarea prevederilor art. 434, art. 436 alin. (1), (2) şi (6), art. 437 şi art. 438 din Codul de procedură penală, vizează verificarea unor aspecte strict formale, care nu pun în discuţie chestiuni ce ţin de soluţionarea fondului recursului în casaţie. Spre deosebire de acestea, cel din urmă motiv de respingerea cererii de recurs în casaţie, acela că cererea analizată este vădit nefondată, nu poate fi făcută decât cu verificarea unor elemente ce vizează fondul cauzei. Or, verificarea fondului cauzei, în scopul aprecierii caracterului vădit nefondat al cererii, presupune verificarea legalităţii hotărârii atacate, instanţa judecătorească fiind obligată să se pronunţe asupra cazurilor de recurs în casaţie invocate (art. 447). Acest aspect impune ca necesitate evaluarea unor situaţii intrinseci cazurilor de recurs în casaţie, cu alte cuvinte, examinarea concordanţei hotărârii contestate cu cadrul normativ aplicabil. În consecinţă, distincţia realizată prin folosirea noţiunilor de “vădit nefondată” şi “nefondată” nu schimbă cu nimic cele anterior expuse, sub aspectul a ceea ce interesează analiza Curţii Constituţionale, întrucât ambele noţiuni au în vedere o evaluare a legalităţii hotărârilor judecătoreşti, eventuale diferenţe între acestea referindu-se la caracterul mai mult sau mai puţin evident al soluţiei de respingere pe fond, şi nu la problema dihotomiei formă-fond. Prin urmare, criteriul pe care se întemeiază diferenţa între cele două proceduri, respectiv examinarea în principiu şi judecata recursului în casaţie, este distincţia fond-formă şi nu criterii care clasifică la rândul lor fondul. Or, prin Decizia nr. 506 din 30 iunie 2015, paragraful 13, Curtea Constituţională a reţinut că procedura reglementată de normele procesual penale ale art. 459 alin. (2) din Codul de procedură penală priveşte examinarea admisibilităţii exercitării unui drept, iar nu o judecată asupra temeiniciei solicitării ce face obiectul exercitării acelui drept, deci nu vizează însăşi soluţionarea căii extraordinare de atac a revizuirii, instanţa neimplicându-se în niciun fel în judecata pe fond a unei acuzaţii în materie penală, aceasta verificând cererea de revizuire doar sub aspectul regularităţii sale, respectiv al îndeplinirii condiţiilor în care poate fi exercitată referitor la hotărârile ce pot fi atacate, cazurile ce o justifică, titularii cererii şi termenul de introducere. Aşa fiind, instanţa pronunţându-se doar asupra unor aspecte de ordin pur legal, a căror examinare nu face cu nimic necesară o dezbatere, cu citarea părţilor şi, constatându-se absenţa oricăror repercusiuni importante asupra situaţiei revizuentului, Curtea a reţinut că prevederile de lege criticate nu înfrâng accesul liber la justiţie şi dreptul la un proces echitabil. Prin aceeaşi Dec. , paragraful 24, Curtea Constituţională a constatat că admisibilitatea în principiu a cererii de revizuire este o judecată de ordin procesual, privind regularitatea şi seriozitatea cererii de revizuire pentru a se decide dacă este sau nu cazul să fie efectuat un control judecătoresc prin rejudecarea cauzei care face obiectul cererii de revizuire. Curtea reţine că, la fel ca şi în cazul procedurilor referitoare la examinarea admisibilităţii în principiu a cererii de revizuire, verificarea respectării dispoziţiilor art. 434, art. 435, art. 436 alin. (1), (2) şi (6), art. 437 şi art. 438 din Codul de procedură penală presupune analiza unor aspecte de ordin pur legal, a căror examinare nu face cu nimic necesară o dezbatere, cu citarea părţilor, caracterizată prin oralitate şi contradictorialitate. Prin urmare, Curtea constată că doar soluţia de respingere ca vădit nefondată a cererii de recurs în casaţie cu ocazia examinării admisibilităţii în principiu a acesteia presupune antamarea fondului căii de atac, implicând examinarea unor aspecte care vizează temeinicia solicitării care face obiectul recursului în casaţie. Or, procedura examinării admisibilităţii cererii de recurs în casaţie trebuie să vizeze doar aspecte pur formale şi, tocmai de aceea, se poate desfăşura în lipsa Ministerului Public şi a părţilor. În schimb, indiferent de caracterul vădit nefondat sau nefondat al recursului în casaţie, Curtea reţine că această soluţie vizează fondul recursului în casaţie, situaţie în care este necesar ca părţile şi Ministerul Public să îşi poată susţine propriile argumente referitoare la acuzaţiile ce le sunt aduse şi la probele administrate. Astfel, Curtea conchide că respectarea dreptului la un proces echitabil şi a dreptului la apărare, prevăzute la art. 21 alin. (3) şi art. 24 din Constituţie, impune ca examinarea admisibilităţii cererii de recurs în casaţie în situaţia analizată, adică prin pronunţarea asupra caracterului vădit nefondat al cererii, să fie făcută într-o etapă procesuală distinctă de cea reglementată prin prevederile art. 440 alin. (2) din Codul de procedură penală, aceasta fiind etapa soluţionării în fond a acestei căi de atac. Aşadar, indiferent de participarea părţilor şi a Ministerului Public la procedura admiterii în principiu a cererii de recurs în casaţie, acest motiv de respingere a acesteia nu poate face obiectul admiterii în principiu, acesta fiind un element specific fondului căii extraordinare de atac. Caracterul “vădit nefondat” al cererii de recurs în casaţie nu îndrituieşte legiuitorul să plaseze un aspect ce ţine de fondul căii de atac într-o etapă procesuală anterioară în care nu se analizează şi nu se soluţionează fondul cauzei. Includerea soluţiei de respingerea cererii ca vădit nefondată, în etapa admisibilităţii în principiu a recursului în casaţie, eludează finalitatea şi raţiunea acestei etape. Pentru aceste motive, Curtea constată că sintagma “dacă cererea este vădit nefondată” din cuprinsul prevederilor art. 440 alin. (2) din Codul de procedură penală este neconstituţională, întrucât respingerea cererii de recurs în casaţie pentru motivul că aceasta este vădit nefondată obligă instanţa supremă la examinarea fondului cauzei, iar aceasta poate avea loc numai în faza judecării pe fond a recursului în casaţie, care se face, conform art. 445 din Codul de procedură penală, cu citarea părţilor şi cu participarea procurorului. Prin Dec. nr. 432 din 21 iunie 2016 referitoare la excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 436 alin. (2), art. 439 alin. (41) teza întâi şi art. 440 alin. (1) şi (2) din Codul de procedură penală, Curtea Constituțională constată că dispoziţiile din Codul de procedură penală cuprinse în art. 436 alin. (2), art. 439 alin. (41) teza întâi şi art. 440 alin. (2) cu referire la menţiunile care decurg din obligativitatea formulării cererii de recurs prin avocat sunt neconstituţionale. urtea reţine că, prin Decizia nr. 462 din 17 septembrie 2014, publicată în Monitorul Oficial at României, Partea I, nr. 775 din 24 octombrie 2014, a constatat că dispoziţiile din Codul de procedură civilă cuprinse în art. 13 alin. (2) teza a doua, art. 83 alin. (3), precum şi în art. 486 alin. (3) cu referire la menţiunile care decurg din obligativitatea formulării şi susţinerii cererii de recurs prin avocat sunt neconstituţionale. Curtea constată că, prin decizia anterior menţionată, nu a făcut distincţie între obligativitatea redactării cererii de recurs numai prin avocat, pe de-o parte, şi exercitarea şi susţinerea recursului numai prin avocat, pe de altă parte, apreciind că ambele soluţii legislative vin în contradicţie cu prevederile art. 21 şi art. 24 din Constituţie. Curtea apreciază că această concluzie reiese şi din faptul că în dispozitivul Dec. i anterior menţionate, instanţa de contencios constituţional a utilizat sintagma “menţiunile care decurg din obligativitatea formulării şi susţinerii cererii de recurs prin avocat”, fără a distinge între cele două situaţii. În ceea ce priveşte reglementările procesual penale, Curtea observă că, potrivit art. 32 alin. (2) din Codul de procedură penală, părţile din procesul penal sunt inculpatul, partea civilă şi partea responsabilă civilmente. În cursul procesului penal, potrivit art. 83 lit. c) din Codul de procedură penală, inculpatul are, pe lângă alte drepturi, dreptul de a avea un avocat ales, iar dacă nu îşi desemnează unul, în cazurile de asistenţă obligatorie, dreptul de a i se desemna un avocat din oficiu. Curtea observă că desemnarea unui avocat din oficiu nu este obligatorie în toate cazurile, potrivit art. 90 din Codul de procedură penală, asistenţa juridică a inculpatului fiind obligatorie doar când suspectul sau inculpatul este minor, internat într-un centru de detenţie ori într-un centru educativ, când este reţinut sau arestat, chiar în altă cauză, când faţă de acesta a fost dispusă măsura de siguranţă a internării medicale, chiar în altă cauză, precum şi în alte cazuri prevăzute de lege; în cazul în care organul judiciar apreciază că suspectul ori inculpatul nu şi-ar putea face singur apărarea; în cursul procedurii în cameră preliminară şi în cursul judecăţii în cauzele în care legea prevede pentru infracţiunea săvârşită pedeapsa detenţiunii pe viaţă sau pedeapsa închisorii mai mare de 5 ani. În ceea ce priveşte partea civilă şi partea responsabilă civilmente, Curtea observă că dispoziţiile procesual penale nu impun obligativitatea desemnării unui avocat din oficiu pentru asistarea acestora. Potrivit art. 20 alin. (6) din Codul de procedură penală: “În cazul în care un număr mare de persoane care nu au interese contrarii s-au constituit parte civilă, acestea pot desemna o persoană care să le reprezinte interesele în cadrul procesului penal. În cazul în care părţile civile nu şi-au desemnat un reprezentant comun, pentru buna desfăşurare a procesului penal, procurorul sau instanţa de judecată poate desemna, prin ordonanţă, respectiv prin încheiere motivată, un avocat din oficiu pentru a le reprezenta interesele”. Mai mult, Curtea reţine că art. 3 din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 51/2008 privind ajutorul public judiciar în materie civilă, M. Of. nr. 327 din 25 aprilie 2008, dispune în sensul că ajutorul public judiciar prevăzut de această ordonanţă de urgenţă se acordă în cauze civile, comerciale, administrative, de muncă şi asigurări sociale, precum şi în alte cauze, cu excepţia celor penale. În faza judecăţii, în ceea ce priveşte inculpatul, asistenţa juridică este obligatorie numai în anumite situaţii descrise în dispoziţiile art. 90 din Codul de procedură penală, iar, în ceea ce priveşte partea civilă şi partea responsabilă civilmente, desemnarea unui avocat din oficiu este dispusă numai în situaţii extraordinare caracterizate de numărul mare de persoane care nu au interese contrarii. În ceea ce priveşte scopul urmărit de legiuitor prin reglementarea criticată, Curtea observă că, în expunerea de motive ce a însoţit proiectul Codului de procedură penală, nu se face nicio menţiune în acest sens, precizându-se doar că în considerarea faptului că recursul în casaţie este o cale extraordinară de atac, aceasta “presupune analiza conformităţii hotărârilor atacate cu regulile de drept, prin raportare la cazurile de casare expres şi limitativ prevăzute de lege. Faţă de specificul acestei căi extraordinare de atac, proiectul impune condiţii stricte cu privire la cuprinsul cererii de recurs în casaţie în scopul asigurării unei rigori şi discipline procesuale şi al evitării introducerii, în mod abuziv, a unor recursuri care nu se încadrează în motivele prevăzute de lege”. Astfel, Curtea apreciază că, prin reglementarea criticată, legiuitorul a urmărit asigurarea funcţionării corespunzătoare a instanţelor de recurs care examinează numai chestiuni de legalitate, respectiv conformitatea hotărârii pronunţate cu legea. Curtea reţine că, prin Decizia nr. 462 din 17 septembrie 2014, precitată, a statuat că un astfel de scop urmărit de legiuitor este un scop legitim, aceeaşi concluzie fiind valabilă şi în cauza de faţă. În continuare, Curtea observă că, prin aceeaşi Dec. , a reţinut că măsura obligativităţii reprezentării şi asistării părţilor prin avocat în calea de atac a recursului este in abstracto o măsură adecvată pentru impunerea unei rigori şi discipline procesuale şi necesară pentru atingerea scopului urmărit. Cu toate acestea, Curtea a reţinut că această măsură nu este proporţională cu scopul legitim urmărit din perspectiva relaţiei existente între interesul general invocat şi cel individual, afectând dreptul de acces liber la justiţie şi dreptul la apărare. Astfel, Curtea a reţinut, în esenţă, că accesul la justiţie nu este un drept absolut, putând fi limitat prin anumite condiţii de formă şi de fond impuse de legiuitor, prin raportare la dispoziţiile art. 21 din Constituţie. Aceste condiţionări nu pot fi acceptate dacă afectează dreptul fundamental în chiar substanţa sa. Prin urmare, limitările aduse dreptului fundamental sunt admisibile doar în măsura în care vizează un scop legitim şi există un raport de proporţionalitate între mijloacele folosite de legiuitor şi scopul urmărit de acesta (paragraful 25). Prin instituirea obligativităţii reprezentării şi asistării părţilor prin avocat ca o condiţie de admisibilitate a exercitării căii de atac a recursului, legiuitorul a reglementat o limită a accesului liber la justiţie, aspect care se constituie într-o veritabilă intervenţie a statului în configurarea şi structurarea acestui drept fundamental. De asemenea, Curtea a constatat că, de principiu, o asemenea intervenţie a statului este permisă tocmai datorită naturii dreptului prevăzut la art. 21 din Constituţie, drept care presupune, în mod intrinsec, o reglementare statală (paragraful 28). Întrucât exercitarea căilor de atac reprezintă o faţetă a accesului liber la justiţie şi fiind vorba de o intervenţie etatică, Curtea Constituţională a analizat, prin prisma unui test de proporţionalitate dezvoltat în jurisprudenţa sa, dacă limitele impuse acestui drept, prin intervenţia legiuitorului – respectiv reglementarea obligativităţii reprezentării şi asistării prin avocat în etapa procesuală a recursului – reprezintă o limitare rezonabilă care să nu fie disproporţionată cu obiectivul urmărit şi care să nu transforme dreptul într-unui iluzoriu/teoretic. În urma efectuării testului de proporţionalitate, Curtea a ajuns la concluzia că măsura reprezentării şi asistării prin avocat în etapa procesuală a recursului nu este proporţională cu scopul urmărit de legiuitor, avantajul public fiind nesemnificativ în raport cu gradul de afectare a drepturilor şi libertăţilor fundamentale ale individului, respectiv cele consacrate de art. 21 şi art. 24 din Constituţie (paragraful 50). Curtea a mai reţinut că dispoziţiile legale criticate au afectat şi dreptul la apărare din perspectiva intimatului ca o consecinţă a exercitării dreptului de acces liber la justiţie realizat de recurent, însă dispoziţiile legale criticate încalcă art. 24 din Constituţie, garanţie a dreptului la un proces echitabil şi din perspectiva recurentului, din moment ce această dispoziţie constituţională nu vizează doar apărarea în procesul desfăşurat în faţa primei instanţe de judecată, ci şi dreptul de apărare prin exercitarea căilor legale de atac împotriva unor constatări de fapt sau de drept ori unor soluţii adoptate de o instanţă de judecată care sunt considerate greşite de către una sau alta din părţile din proces. În situaţia în care partea interesată este împiedicată să exercite calea de atac, aceasta nu îşi va putea valorifica şi apăra drepturile în faţa instanţei de recurs (paragraful 51). În concluzie, Curtea a reţinut că obligaţia reprezentării şi asistării prin avocat pentru exercitarea recursului echivalează, pe de o parte, cu transformarea conţinutului acestui drept fundamental într-o condiţie de admisibilitate a exercitării unei căi de atac, iar, pe de altă parte, cu convertirea acestui drept într-o obligaţie, ceea ce afectează substanţa dreptului la apărare astfel cum este configurat în Constituţie. Or, legiuitorul nu poate da dreptului la apărare garantat de Constituţie valenţe care, practic, contravin caracterului său de garanţie a dreptului la un proces echitabil (paragraful 52). Soluţia legislativă criticată creează premisele transformării liberului acces la justiţie şi a dreptului la apărare în drepturi iluzorii, fapt care nu este de natură să conducă la consolidarea continuă, firească, a statului de drept, ceea ce atrage neconstituţionalitatea acesteia (paragraful 54). Având în vedere că reglementarea procesual penală este similară celei procesual civile, Curtea apreciază că cele reţinute în Decizia nr. 462 din 17 septembrie 2014, precitată, sunt aplicabile mutatis mutandis şi în ceea ce priveşte dispoziţiile criticate în cauza de faţă. Astfel, Curtea constată că se impune admiterea excepţiei de neconstituţionalitate şi constatarea că dispoziţiile din Codul de procedură penală cuprinse în art. 436 alin. (2), art. 439 alin. (41) teza întâi şi art. 440 alin. (2) cu referire la menţiunile care decurg din obligativitatea formulării cererii de recurs prin avocat sunt neconstituţionale. În ceea ce priveşte excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 440 alin. (1) din Codul de procedură penală, Curtea constată că aceste dispoziţii reglementează etapa admiterii în principiu a recursului în casaţie. Examinarea admisibilităţii cererii se realizează în camera de consiliu de un complet format dintr-un judecător, după depunerea raportului magistratului-asistent şi atunci când procedura de comunicare este legal îndeplinită. În urma acestei examinări, instanţa pronunţă, prin încheiere, o soluţie de admitere în principiu sau de respingere a cererii de recurs în casaţie. Curtea reţine că prin Decizia nr. 591 din 1 octombrie 2015, M. Of. nr. 861 din 19 noiembrie 2015, a admis excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 440 alin. (2) din Codul de procedură penală, în redactarea anterioară modificărilor survenite prin Legea nr. 75/2016, şi a constatat că sintagma “dacă cererea este vădit nefondată” din cuprinsul acestora este neconstituţională. Astfel, Curtea apreciază că, în cadrul procedurii admiterii în principiu nu are loc o judecată asupra temeiniciei recursului în casaţie, ci o judecată asupra îndeplinirii condiţiilor prevăzute de lege pentru introducerea cererii, examinându-se numai admisibilitatea în principiu a recursului, iar nu şi temeinicia acestuia. Pentru aceste motive, Curtea apreciază că dispoziţiile art. 440 alin. (1) din Codul de procedură penală nu încalcă accesul liber la justiţie şi nici dreptul la apărare reglementate de prevederile constituţionale ale art. 21 şi art. 24. Art. 440, alin. (2) și alin. (4) a fost modificat prin Ordonanța de urgență nr. 70/2016 . Art. 440, alin. (1) și alin. (2) a fost modificat prin Legea 75/2016 .v. Recursul în casaţie
ADMITEREA ÎN PRINCIPIU A CERERII DE REVIZUIRE La primirea cererii de revizuire, se fixează termen pentru examinarea admisibilităţii în principiu a cererii de revizuire, preşedintele dispunând ataşarea dosarului cauzei.Admisibilitatea în principiu se examinează de către instanţă, în camera de consiliu, cu citarea părţilor şi cu participarea procurorului. Neprezentarea persoanelor legal citate nu împiedică examinarea admisibilităţii în principiu. Instanţa examinează dacă:cererea a fost formulată în termen şi de o persoană dintre cele prevăzute la art. 455;cererea a fost întocmită cu respectarea prevederilor art. 456 alin. (2) şi (3);au fost invocate temeiuri legale pentru redeschiderea procedurilor penale;faptele şi mijloacele de probă în baza cărora este formulată cererea nu au fost prezentate într-o cerere anterioară de revizuire care a fost judecată definitiv;faptele şi mijloacele de probă în baza cărora este formulată cererea conduc, în mod evident, la stabilirea existenţei unor temeiuri legale ce permit revizuirea;persoana care a formulat cererea s-a conformat cerinţelor instanţei dispuse potrivit art. 456 alin. (4).În cazul în care instanţa constată că sunt îndeplinite condiţiile prevăzute la alin. (3), dispune prin încheiere a. p. c. r. În cazul în care instanţa constată neîndeplinirea condiţiilor prevăzute la alin. (3), dispune prin sentinţă respingerea cererii de revizuire, ca inadmisibilă. Când cererea de revizuire a fost făcută pentru un condamnat decedat sau când condamnatul care a făcut cererea ori în favoarea căruia s-a făcut revizuirea a decedat după introducerea cererii, prin excepţie de la dispoziţiile art. 16 alin. (1) lit. f), procedura de revizuire îşi va urma cursul, iar în cazul rejudecării cauzei, după admiterea în principiu, instanţa va hotărî potrivit dispoziţiilor art. 16, care se aplică în mod corespunzător. Încheierea prin care este admisă în principiu cererea de revizuire este definitivă. Sentinţa prin care este respinsă cererea de revizuire, după analiza admisibilităţii în principiu, este supusă aceleiaşi căi de atac ca şi hotărârea la care se referă revizuirea. Prin Dec. nr. 506 din 30 iunie 2015 referitoare la excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 459 alin. (2) din Codul de procedură penală, Curtea Constituțională constată că soluţia legislativă potrivit căreia admisibilitatea în principiu a cererii de revizuire se examinează de către instanţă “fără citarea părţilor” este neconstituţională. normele procesual penale ale art. 403 alin. (1) din Codul de procedură penală din 1968, în redactarea de până la intrarea în vigoare a Legii nr. 202/2010 privind unele măsuri pentru accelerarea soluţionării proceselor, M. Of. nr. 714 din 26 octombrie 2010, prevedeau că “Instanţa, ascultând concluziile procurorului şi ale părţilor, examinează dacă cererea de revizuire este făcută în condiţiile prevăzute de lege şi dacă din probele strânse în cursul cercetării efectuate de procuror rezultă date suficiente pentru admiterea în principiu”. Ulterior, prin modificarea intervenită asupra acestui text de lege conform art. XVII pct. 52 din Legea nr. 202/2010, s-a prevăzut că “Admisibilitatea în principiu se examinează de către instanţă, în camera de consiliu, fără citarea părţilor şi fără participarea procurorului”. Noul Cod de procedură penală stabileşte, în art. 459 alin. (2), că “Admisibilitatea în principiu se examinează de către instanţă, în camera de consiliu, fără citarea părţilor”. Curtea reţine că omisiunea noului Cod de procedură penală de a reglementa, în mod expres, faptul că procurorul nu participă la admisibilitatea în principiu a cererii de revizuire a dat naştere, în practică şi doctrină, interpretării potrivit căreia participarea procurorului într-o astfel de procedură este obligatorie. Temeiul acestei interpretări îl constituie normele procesual penale cuprinse în art. 363 – având denumirea marginală “Participarea procurorului la judecată” – coroborate cu cele ale art. 353 alin. (9) – potrivit cărora “Participarea procurorului la judecata cauzei este obligatorie”, căile extraordinare de atac (între care şi revizuirea) făcând parte din titlul III – “Judecata” – al Codului de procedură penală. Curtea reţine că şi în cazul admisibilităţii în principiu a contestaţiei în anulare, o altă cale extraordinară de atac, actualul Cod de procedură penală prevede la art. 431 alin. (1) faptul că “Instanţa examinează admisibilitatea în principiu, în camera de consiliu, fără citarea părţilor”. Anterior, art. 391 din Codul de procedură penală din 1968 avea un conţinut identic cât priveşte citarea părţilor. Întrucât practica nu a fost unitară sub aspectul participării procurorului la desfăşurarea acestei din urmă proceduri, Î. C. C. J. a statuat, prin Decizia nr. 3 din 19 ianuarie 2015, pronunţată în soluţionarea unui recurs în interesul legii, că admisibilitatea în principiu a contestaţiei în anulare se examinează în cameră de consiliu, “fără citarea părţilor, cu participarea procurorului”. În motivarea acestei soluţii, Înalta Curte a reţinut următoarele: dispoziţiile art. 363 alin. (1) din Codul de procedură penală, care consacră obligativitatea prezenţei procurorului la judecată, instituie o regulă cu caracter general, incidentă ori de câte ori este vorba despre o activitate procesuală de judecată, inclusiv în materia căilor extraordinare de atac, în lipsa unei dispoziţii exprese contrare: admiterea în principiu a contestaţiei în anulare presupune ca instanţa să verifice, între altele, dacă motivele concrete invocate în susţinerea căii extraordinare declarate se încadrează în cazurile expres şi limitativ prevăzute în art. 426 din Codul de procedură penală, în condiţiile în care reglementarea actuală a acestora este diferită de cea prevăzută în Codul de procedură penală din 1968, prin preluarea unora dintre cazurile de casare regăsite anterior în materia recursului: pentru participarea procurorului în această procedură pledează şi dispoziţiile art. 430 din Codul de procedură penală referitoare la suspendarea executării hotărârii atacate, măsură care poate fi dispusă de instanţa sesizată “luând concluziile procurorului”, aşadar instanţa decide asupra suspendării executării hotărârii fie mai înainte, fie cel mai târziu odată cu admisibilitatea în principiu a contestaţiei în anulare, iar aspectele analizate sunt similare, dacă nu chiar identice, cu cele verificate pentru admisibilitatea în principiu: concluzia neparticipării procurorului în procedura admiterii în principiu a contestaţiei în anulare, dedusă din absenţa unei prevederi legale în acest sens, este infirmată de faptul că, dacă legiuitorul ar fi dorit o asemenea ipoteză, ar fi reglementat-o în mod expres, aşa cum a făcut de pildă în cuprinsul art. 341 alin. (5) din Codul de procedură penală şi, în acest context, se face referire la Decizia Curţii Constituţionale nr. 599 din 21 octombrie 2014: nici în reglementarea anterioară a contestaţiei în anulare (art. 391 din Codul de procedură penală din 1968) nu a existat o prevedere legală expresă privind participarea procurorului la examinarea admisibilităţii în principiu a contestaţiei în anulare, însă jurisprudenţa în această materie, inclusiv a instanţei supreme, a fost în sensul participării procurorului atât la judecarea admisibilităţii în principiu, cât şi la judecarea pe fond a contestaţiei în anulare. Revenind la procedura admisibilităţii în principiu a cererii de revizuire, Curtea observă că o parte dintre argumentele reţinute de către Î. C. C. J. pentru a motiva participarea procurorului la procedura admisibilităţii în principiu a contestaţiei în anulare sunt valabile şi pentru a justifica participarea reprezentantului Ministerului Public la soluţionarea admisibilităţii în principiu a cererii de revizuire, respectiv faptul că, în lipsa unei dispoziţii contrare, trebuie să se facă aplicarea art. 363 alin. (1) din Codul de procedură penală care consacră obligativitatea prezenţei procurorului la judecată şi instituie o regulă cu caracter general, incidentă ori de câte ori este vorba despre o activitate procesuală de judecată, inclusiv în materia căilor extraordinare de atac. Aşadar, în condiţiile existenţei acestei norme, cu caracter general, neparticiparea procurorului în procedura examinării admisibilităţii în principiu a cererii de revizuire ar fi fost posibilă doar dacă legiuitorul ar fi stabilit expres acest lucru, aşa cum a făcut-o prin modificarea dispoziţiilor art. 403 alin. (1) din Codul de procedură penală din 1968, conform art. XVII pct. 52 din Legea nr. 202/2010 privind unele măsuri pentru accelerarea soluţionării proceselor, când s-a prevăzut că admisibilitatea în principiu se examinează de către instanţă, în camera de consiliu, fără citarea părţilor şi fără participarea procurorului. În continuare, cât priveşte desfăşurarea activităţii procesuale de judecată în admisibilitatea în principiu a cererii de revizuire, Curtea reţine că instanţa de judecată verifică cererea de revizuire sub aspectul regularităţii sale şi îndeplinirii condiţiilor de folosire a acestei căi de atac extraordinare, realizându-se în fapt o judecată (judicium rescindes). Astfel, potrivit dispoziţiilor art. 459 din Codul de procedură penală, instanţa examinează dacă cererea de revizuire este făcută în condiţiile legii, respectiv cu privire la o hotărâre definitivă, în termen, de către o persoană îndreptăţită să folosească calea de atac a revizuirii, pentru temeiuri care corespund cazurilor de revizuire, reglementate expres de lege. De asemenea, Curtea reţine că instanţa examinează dacă din probele depuse odată cu cererea de revizuire rezultă date suficiente pentru ca judecata asupra cererii să continue, deci cererea să fie admisă în principiu [art. 459 alin. (3) lit. e) din Cod]. Aceste verificări de probe apar ca necesare în cazul de revizuire reglementat la art. 453 alin. (1) lit. a) din Cod – când s-au descoperit fapte sau împrejurări ce nu au fost cunoscute la soluţionarea cauzei şi care dovedesc netemeinicia hotărârii pronunţate în cauză – fiind necesar ca faptele probatorii să fie noi, nefiind posibilă o prelungire a probatoriului pentru fapte sau împrejurări cunoscute de instanţă şi nicio readministrare sau o reinterpretare a probatoriului administrat, iar în cazurile prevăzute la lit. b), c) şi d) ale aceluiaşi articol, referitoare la mărturii mincinoase, înscrisuri false, fapte ilicite comise de subiecţi oficiali, atunci când acestea nu sunt dovedite prin hotărâri judecătoreşti. În verificarea probelor depuse odată cu cererea de revizuire, în această procedură, se face aplicarea dispoziţiilor din partea generală a Codului de procedură penală privitoare la probe şi mijloace de probă. Totodată, Curtea reţine că, odată cu admiterea în principiu a cererii de revizuire (sau ulterior acesteia), instanţa poate suspenda motivat, în tot sau în parte, executarea hotărârii supuse revizuirii şi poate dispune respectarea de către condamnat a unora dintre obligaţiile prevăzute la art. 215 alin. (1) şi (2) privind conţinutul controlului judiciar. Aşadar, Curtea reţine că admisibilitatea în principiu este o judecată de ordin procesual, privind regularitatea şi seriozitatea cererii de revizuire pentru a se decide dacă este sau nu cazul să fie efectuat un control judecătoresc prin rejudecarea cauzei care face obiectul cererii de revizuire. Doctrina în materie arată că admisibilitatea în principiu este o activitate procesuală de statuare, privind exercitarea unui drept procesual şi, implicit, soluţionarea unei situaţii procesuale, deci o judecată. În Decizia nr. 641 din 11 noiembrie 2014, §§ 35 şi 36, Curtea a reţinut că acest concept este definit în doctrină ca dreptul fiecărei părţi de a participa la prezentarea, argumentarea şi dovedirea pretenţiilor sau apărărilor sale, precum şi dreptul de a discuta şi combate susţinerile şi probele celeilalte părţi. Contradictorialitatea se traduce în aducerea la cunoştinţa celeilalte părţi a argumentelor de fapt şi de drept, pe de-o parte, şi posibilitatea celeilalte părţi de a răspunde acestora, pe de altă parte. Astfel, contradictorialitatea este, în primul rând, posibilitatea reală de a dezbate în faţa judecătorului tot ceea ce este avansat în drept sau în fapt de către adversar şi tot ceea ce este prezentat de acesta, probe sau alte documente. Din perspectiva protejării drepturilor omului, Curtea a observat că principiul contradictorialităţii este un element al principiului egalităţii armelor şi al dreptului la un proces echitabil. În ceea ce priveşte principiul egalităţii armelor – unul dintre elementele conceptului mai larg de proces echitabil, acesta presupune ca fiecare parte să dispună de posibilitatea rezonabilă de a-şi prezenta cauza în condiţii care să nu o plaseze într-o situaţie dezavantajoasă faţă de adversarul său. Aşa fiind, Curtea constată că, potrivit normelor procesual penale referitoare la admisibilitatea în principiu a cererii de revizuire, în redactarea de până la intrarea în vigoare a Legii nr. 202/2010 privind unele măsuri pentru accelerarea soluţionării proceselor, instanţa soluţiona admisibilitatea în principiu ascultând concluziile procurorului şi ale părţilor, în condiţii de publicitate, contradictorialitate şi oralitate, cu respectarea dreptului la apărare, ulterior, prin modificarea intervenită asupra acestor norme prevăzându-se că admisibilitatea în principiu se examinează de către instanţă, în camera de consiliu, fără citarea părţilor şi fără participarea procurorului, procedura pierzând caracterul contradictoriu şi oral, legiuitorul păstrând însă echitatea acesteia prin reglementarea, în mod expres, a excluderii atât a părţilor, cât şi a procurorului deopotrivă. Prin urmare, Curtea constată că precedentele soluţii legislative satisfac pe deplin exigenţele unui proces echitabil, din perspectiva egalităţii de arme între acuzare şi apărare. Dispoziţiile actualului Cod de procedură însă, prin excluderea numai a părţilor de la soluţionarea admisibilităţii în principiu a cererii de revizuire, fără a dispune expres cu privire la neparticiparea procurorului, acesta fiind prezent în temeiul normelor de generală aplicare ale art. 363 alin. (1) din Codul de procedură penală, determină ruperea echilibrului procesual. Aşa încât Curtea constată că, în condiţiile în care participarea procurorului în procedura de admisibilitate în principiu a cererii de revizuire este obligatorie, exigenţele unui proces echitabil sunt înfrânte, de vreme ce nu se respectă egalitatea de arme între acuzare şi apărare. Excluderea ab initio a revizuentului din această primă fază a căii de atac extraordinare a revizuirii şi soluţionarea admisibilităţii în principiu a cererii de revizuire doar cu participarea procurorului plasează revizuentul într-o poziţie dezavantajoasă faţă de reprezentantul Ministerului Public. Astfel, revizuentul nu se bucură de posibilitatea reală de a aduce comentarii referitoare la tot ceea ce este avansat în drept sau în fapt de către procuror şi la tot ceea ce este prezentat de acesta cu privire la eventuala excludere a unor probe, la suspendarea executării hotărârii supuse revizuirii ori cu privire la instituirea în sarcina sa a obligaţiilor ce rezultă din dispunerea măsurii controlului judiciar. Aşadar, prin excluderea revizuentului din această procedură este restrânsă în mod absolut posibilitatea acestuia de a avea cunoştinţă şi de a dezbate susţinerile parchetului, revizuentul plasându-se astfel într-o situaţie dezavantajoasă faţă de procuror. Atâta vreme cât admisibilitatea în principiu a cererii de revizuire se soluţionează cu participarea procurorului, din perspectiva contradictorialităţii, ca element definitoriu al egalităţii de arme şi al dreptului la un proces echitabil, Curtea reţine că norma legală trebuie să permită citarea părţilor, fiind suficient să li se asigure părţilor posibilitatea participării în această etapă procesuală, judecătorul putând decide asupra admisibilităţii în principiu a cererii de revizuire şi fără participarea părţilor atât timp cât acestea au fost legal citate, de vreme ce, astfel cum a reţinut Curtea în jurisprudenţa sa, dreptul la un proces în contradictoriu înseamnă, într-un proces penal, că atât procurorului, cât şi părţii trebuie să li se ofere posibilitatea de a avea cunoştinţă şi de a putea aduce observaţii referitoare la toate probele prezentate sau la observaţiile depuse de către cealaltă parte în vederea influenţării Dec. i instanţei. În consecinţă, soluţia legislativă cuprinsă în art. 459 alin. (2) din Codul de procedură penală, potrivit căreia admisibilitatea în principiu a cererii de revizuire se examinează de către instanţă “fără citarea părţilor”, este neconstituţională, întrucât încalcă art. 21 alin. (3) din Legea fundamentală Art. 459, alin. (2) a fost modificat prin Ordonanța de urgență nr. 18/2016 .
ADMITEREA ÎN PRINCIPIU A CONTESTAŢIEI ÎN ANULARE Instanţa examinează admisibilitatea în principiu, în camera de consiliu, cu citarea părţilor şi cu participarea procurorului. Neprezentarea persoanelor legal citate nu împiedică examinarea admisibilităţii în principiu. Instanţa, constatând că cererea de contestaţie în anulare este făcută în termenul prevăzut de lege, că motivul pe care se sprijină contestaţia este dintre cele prevăzute la art. 426 şi că în sprijinul contestaţiei se depun ori se invocă dovezi care sunt la dosar, admite în principiu contestaţia şi dispune citarea părţilor interesate. Prin Dec. nr. 542 din 14 iulie 2015 referitoare la excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 431 alin. (1) din Codul de procedură penală, Curtea Constituțională constată că soluţia legislativă potrivit căreia admisibilitatea în principiu a contestaţiei în anulare se examinează de către instanţă “fără citarea părţilor” este neconstituţională. procedura de judecată a contestaţiei în anulare presupune, ca şi în reglementarea anterioară, două etape, şi anume admiterea în principiu şi judecata după admiterea în principiu a contestaţiei, dispoziţiile în materie fiind asemănătoare cu cele din Codul de procedură din 1968. Potrivit actualei reglementări, însă, parcurgerea etapei admisibilităţii în principiu este obligatorie indiferent de cazul de contestaţie în anulare invocat. În cadrul acestei prime etape procesuale, instanţa examinează îndeplinirea condiţiilor de admitere în principiu a contestaţiei în anulare, condiţii ce rezultă din prevederile art. 426-428 şi ale art. 431 alin. (2) din Codul de procedură penală. Astfel, instanţa verifică dacă cererea de contestaţie în anulare priveşte hotărâri penale definitive, dacă este formulată de o persoană care are calitatea cerută de lege pentru a exercita calea extraordinară de atac, dacă este introdusă în termenul prevăzut de lege, dacă motivele concrete invocate în susţinerea căii extraordinare de atac se încadrează în cazurile expres şi limitativ prevăzute în art. 426 din Codul de procedură penală şi, în fine, dacă în sprijinul contestaţiei sunt depuse dovezi ori sunt invocate dovezi care există în dosar. Reglementarea actuală a cazurilor de contestaţie în anulare diferă de cea din Codul de procedură penală din 1968 prin preluarea unora dintre cazurile de casare regăsite anterior în materia recursului. Referitor la activitatea procesuală desfăşurată de instanţă în etapa admiterii în principiu a contestaţiei în anulare, Curtea constată că instanţa examinează cererea sub aspectul îndeplinirii condiţiilor de folosire a acestei căi extraordinare de atac, realizând o activitate procesuală de statuare în ceea ce priveşte exercitarea unui drept procesual şi, implicit, soluţionarea unei situaţii procesuale, ceea ce înseamnă că este vorba de o judecată şi că sunt incidente prevederile art. 21 alin. (3) din Constituţie, potrivit cărora “părţile au dreptul la un proces echitabil […]”. Aşa cum a statuat Curtea în jurisprudenţa sa, un aspect fundamental al dreptului la un proces echitabil constă în egalitatea armelor între acuzare şi apărare şi în caracterul contradictoriu al procedurii (Decizia nr. 599 din 21 octombrie 2014, citată anterior, §§ 36 şi 41, Decizia nr. 641 din 11 noiembrie 2014, M. Of. nr. 887 din 5 decembrie 2014, §§ 35, 36 şi 38, şi Decizia nr. 506 din 30 iunie 2015, citată anterior, §§ 26-28 şi 32). Cu privire la principiul egalităţii armelor, Curtea a reţinut că acesta presupune ca fiecare parte să dispună de posibilitatea rezonabilă de a-şi prezenta cauza în condiţii care să nu o plaseze într-o situaţie dezavantajoasă faţă de adversarul sau adversarii săi. În acelaşi timp, contradictorialitatea reprezintă dreptul fiecărei părţi de a participa la prezentarea, argumentarea şi dovedirea pretenţiilor sau apărărilor sale, precum şi dreptul de a discuta şi combate susţinerile şi probele adversarului sau adversarilor săi. Contradictorialitatea se traduce în aducerea la cunoştinţa adversarului a argumentelor de fapt şi de drept, pe de-o parte, şi în posibilitatea acestuia de a răspunde, pe de altă parte. Astfel, contradictorialitatea constă în posibilitatea reală de a cunoaşte şi de a dezbate în faţa judecătorului tot ceea ce este avansat în drept sau în fapt de către adversar şi tot ceea ce este prezentat de acesta cu titlu de probe, în vederea influenţării Dec. i instanţei. Or, din această perspectivă, Curtea constată că soluţia legislativă cuprinsă în dispoziţiile art. 431 alin. (1) din Codul de procedură penală – potrivit căreia admisibilitatea în principiu a contestaţiei în anulare se examinează de către instanţă “fără citarea părţilor” -, în condiţiile participării procurorului, înfrânge exigenţele unui proces echitabil, de vreme ce nu respectă egalitatea armelor între acuzare şi apărare, sub aspectul contradictorialităţii procedurii. Potrivit art. 427 alin. (1) din Codul de procedură penală, contestaţia în anulare poate fi făcută de “oricare dintre părţi, de persoana vătămată sau de către procuror”. Excluderea inculpatului, a părţii civile, a părţii responsabile civilmente şi a persoanei vătămate de la această primă etapă a procedurii de judecată a contestaţiei în anulare şi soluţionarea admisibilităţii în principiu a cererii doar cu participarea procurorului plasează părţile şi persoana vătămată într-o poziţie procesuală dezavantajoasă faţă de reprezentantul Ministerului Public, deoarece nu au posibilitatea să ia cunoştinţă şi să facă observaţii referitor la ceea ce este avansat în drept sau în fapt de către acesta din urmă, inclusiv cu privire la excluderea unor probe şi la eventuala suspendare a executării hotărârii supuse contestaţiei în anulare. Curtea reţine că, din perspectiva exigenţelor dreptului la un proces echitabil, este suficient să li se asigure părţilor şi persoanei vătămate posibilitatea participării în etapa admiterii în principiu a contestaţiei în anulare, ceea ce înseamnă că instanţa poate decide asupra admisibilităţii în principiu a cererii şi în lipsa părţilor, respectiv a persoanei vătămate, atâta timp cât acestea au fost legal citate. Pentru aceste motive, Curtea urmează să admită excepţia de neconstituţionalitate şi să constate că soluţia legislativă cuprinsă în dispoziţiile art. 431 alin. (1) din Codul de procedură penală potrivit căreia admisibilitatea în principiu a contestaţiei în anulare se examinează de către instanţă “fără citarea părţilor” este neconstituţională, întrucât încalcă dreptul la un proces echitabil, consacrat de prevederile art. 21 alin. (3) din Constituţie, în componentele sale referitoare la egalitatea armelor între acuzare şi apărare şi la contradictorialitate. Prin urmare, în procedura examinării admisibilităţii în principiu a contestaţiei în anulare, procedură la care participă procurorul, trebuie citate părţile şi persoana vătămată. Art. 431, alin. (1) a fost modificat prin Ordonanța de urgență nr. 18/2016 .
ADMITEREA PROPUNERII DE ARESTARE PREVENTIVĂ ÎN CURSUL URMĂRIRII PENALE Judecătorul de drepturi şi libertăţi, dacă apreciază că sunt întrunite condiţiile prevăzute de lege, admite propunerea procurorului şi dispune arestarea preventivă a inculpatului, prin încheiere motivată; arestarea preventivă a inculpatului poate fi dispusă pentru cel mult 30 de zile; durata reţinerii nu se deduce din durata arestării preventive; după luarea măsurii, inculpatului i se aduc la cunoştinţă, de îndată, în limba pe care o înţelege, motivele pentru care s-a dispus arestarea preventivă.
ADMITEREA PROPUNERII DE PRELUNGIRE A ARESTĂRII PREVENTIVE ÎN CURSUL URMĂRIRII PENALE Judecătorul de drepturi şi libertăţi, dacă apreciază că sunt întrunite condiţiile prevăzute de lege, admite propunerea procurorului şi dispune prelungirea arestării preventive a inculpatului, prin încheiere motivată; prelungirea arestării preventive a inculpatului se poate dispune pentru o durată de cel mult 30 de zile; judecătorul de drepturi şi libertăţi poate acorda în cursul urmăririi penale şi alte prelungiri, fiecare neputând depăşi 30 de zile; durata totală a arestării preventive a inculpatului în cursul urmăririi penale nu poate depăşi un termen rezonabil şi nu poate fi mai mare de 180 de zile.
ADUCEREA LA CUNOŞTINŢĂ A CALITĂŢII DE SUSPECT Persoanei care a dobândit calitatea de suspect i se aduc la cunoştinţă, înainte de prima sa audiere, această calitate, fapta pentru care este suspectată, încadrarea juridică a acesteia, drepturile procesuale prevăzute pentru inculpat, încheindu-se în acest sens un proces-verbal.
ADUCEREA LA CUNOŞTINŢĂ A ÎNVINUIRII, LĂMURIRI ŞI CERERI La primul termen la care procedura de citare este legal îndeplinită şi cauza se află în stare de judecată, preşedintele dispune ca grefierul să dea citire actului prin care s-a dispus trimiterea în judecată ori, după caz, a celui prin care s-a dispus începerea judecăţii sau să facă o prezentare succintă a acestuia. Preşedintele explică inculpatului în ce constă învinuirea ce i se aduce, îl înştiinţează pe inculpat cu privire la dreptul de a nu face nicio declaraţie, atrăgându-i atenţia că ceea ce declară poate fi folosit şi împotriva sa, precum şi cu privire la dreptul de a pune întrebări coinculpaţilor, persoanei vătămate, celorlalte părţi, martorilor, experţilor şi de a da explicaţii în tot cursul cercetării judecătoreşti, când socoteşte că este necesar. Preşedintele încunoştinţează partea civilă, partea responsabilă civilmente şi persoana vătămată cu privire la probele administrate în faza urmăririi penale care au fost excluse şi care nu vor fi avute în vedere la soluţionarea cauzei şi pune în vedere persoanei vătămate că se poate constitui parte civilă până la începerea cercetării judecătoreşti. În cazurile în care acţiunea penală nu vizează o infracţiune care se pedepseşte cu detenţiune pe viaţă, preşedintele pune în vedere inculpatului că poate solicita ca judecata să aibă loc numai pe baza probelor administrate în cursul urmăririi penale şi a înscrisurilor prezentate de părţi şi de persoana vătămată, dacă recunoaşte în totalitate faptele reţinute în sarcina sa, aducându-i la cunoştinţă dispoziţiile art. 396 alin. (10). Preşedintele întreabă procurorul, părţile şi persoana vătămată dacă propun administrarea de probe. În cazul în care se propun probe, trebuie să se arate faptele şi împrejurările ce urmează a fi dovedite, mijloacele prin care pot fi administrate aceste probe, locul unde se află aceste mijloace, iar în ceea ce priveşte martorii şi experţii, identitatea şi adresa acestora. Probele administrate în cursul urmăririi penale şi necontestate de către părţi sau de către persoana vătămată nu se readministrează în cursul cercetării judecătoreşti. Acestea sunt puse în dezbaterea contradictorie a părţilor, a persoanei vătămate şi a procurorului şi sunt avute în vedere de instanţă la deliberare. Probele prevăzute la alin. (7) pot fi administrate din oficiu de către instanţă, dacă apreciază că este necesar pentru aflarea adevărului şi justa soluţionare a cauzei. Procurorul, persoana vătămată şi părţile pot cere administrarea de probe noi şi în cursul cercetării judecătoreşti. Instanţa poate dispune din oficiu administrarea de probe necesare pentru aflarea adevărului şi justa soluţionare a cauzei. Art. 374, alin. (4) , alin. (7) a fost modificat prin Ordonanța de urgență nr. 18/2016.Prin Dec. nr. 76 din 26 februarie 2015 referitoare la excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 374 alin. (7) teza a doua din Codul de procedură penală, Curtea Constituțională constată că soluţia legislativă de excludere a procurorului de la dezbaterea contradictorie a probelor cuprinsă în art. 374 alin. (7) teza a doua din Codul de procedură penală este neconstituţională. Cu prilejul judecăţii în primă instanţă a unei cauze penale, probele administrate în cursul urmăririi penale şi necontestate de către părţi sunt puse în dezbaterea contradictorie a “părţilor”. Art. 32 din Codul de procedură penală defineşte in terminis părţile în procesul penal, care sunt numai inculpatul, partea civilă şi partea responsabilă civilmente. Potrivit art. 30 din acelaşi cod, procurorul este un organ judiciar care participă în procesul penal alături de subiecţii menţionaţi în art. 29, fiecare având roluri şi poziţii diferite. Prin urmare, din economia textelor legale mai sus arătate procurorul nu este parte în procesul penal. Aşa fiind, prevederile art. 374 alin. (7) teza a doua din Codul de procedură penală nu permit procurorului să participe la dezbaterea contradictorie a probelor administrate în cursul urmăririi penale, sens în care Curtea constată că o astfel de reglementare contravine dispoziţiilor constituţionale ale art. 131 referitor la Rolul Ministerului Public, pentru următoarele argumente: Astfel, art. 131 din Legea fundamentală consacră procurorului un rol esenţial în activitatea judiciară şi anume acela de reprezentant al intereselor generale ale societăţii, de apărător al ordinii de drept, precum şi al drepturilor şi libertăţilor fundamentale ale cetăţenilor. Dispoziţiile constituţionale instituie atribuţii cu caracter de generalitate care sunt concretizate detaliat, după caz, prin legi organice sau prin legi ordinare. De aceea, formele concrete prin care Ministerul Public îşi poate îndeplini rolul de reprezentant al interesului social, general şi public constau, potrivit art. 63 din Legea nr. 304/2004 privind organizarea judiciară, în: efectuarea urmăririi penale în cazurile şi în condiţiile prevăzute de lege, conducerea şi supravegherea activităţii de cercetare penală a poliţiei judiciare, precum şi conducerea şi controlul altor organe de cercetare penală, sesizarea instanţelor judecătoreşti pentru judecarea cauzelor penale, potrivit legii, exercitarea acţiunii civile, în cazurile prevăzute de lege, participarea, în condiţiile legii, la şedinţele de judecată, exercitarea căilor de atac împotriva hotărârilor judecătoreşti, în condiţiile prevăzute de lege, apărarea drepturilor şi intereselor legitime ale minorilor, ale persoanelor puse sub interdicţie, ale dispăruţilor şi ale altor persoane, în condiţiile legii, acţionarea pentru prevenirea şi combaterea criminalităţii, sub coordonarea ministrului justiţiei, pentru realizarea unitară a politicii penale a statului, studierea cauzelor care generează sau favorizează criminalitatea, sens în care elaborează şi prezintă ministrului justiţiei propuneri în vederea eliminării acestora, precum şi pentru perfecţionarea legislaţiei în domeniu, verificarea respectării legii la locurile de deţinere preventive, precum şi în exercitarea oricăror altor atribuţii prevăzute de lege. De asemenea, potrivit art. 67 alin. (1) din Legea nr. 304/2004, “procurorul participă la şedinţele de judecată, în condiţiile legii, şi are rol activ în aflarea adevărului”, iar, potrivit dispoziţiilor art. 351 şi art. 363 din Codul de procedură penală, judecata se desfăşoară oral, nemijlocit şi contradictoriu, la ea participând, în mod obligatoriu, procurorul care exercită un rol activ, în vederea aflării adevărului şi a respectării dispoziţiilor legale, putând formula motivat cereri, ridica excepţii şi pune concluzii în acord cu obiectivele stabilite de Constituţie. În timp ce textul constituţional se referă la apărarea ordinii de drept, precum şi la drepturile şi libertăţile cetăţenilor, art. 374 alin. (7) teza a doua din Codul de procedură penală restrânge posibilitatea procurorului de a participa la dezbaterea contradictorie a probelor administrate în cursul urmăririi penale şi necontestate de către părţi. Contradictorialitatea, prin natura sa, este ea însăşi o garanţie a dreptului la un proces echitabil pentru realizarea şi apărarea drepturilor şi libertăţilor fundamentale, întrucât duce la atingerea obiectivelor constituţionale prin posibilitatea atât a acuzării, cât şi a apărării, nu numai de a lua cunoştinţă de toate piesele, Observaţiile sau elementele de probă propuse judecătorului de natură să îi influenţeze decizia, ci şi de a le discuta ori comenta. Această exigenţă poate fi realizată în diferite moduri, cu condiţia ca partea adversă să aibă posibilitatea de a combate în mod direct observaţiile depuse. Totodată, Curtea Europeană a Drepturilor Omului a statuat în jurisprudenţa sa că principiul contradictorialităţii nu priveşte numai părţile între ele, ci şi Ministerul Public sau chiar o altă jurisdicţie independentă, participantă, potrivit normelor naţionale, la o fază superioară a procesului, cum este cazul instanţei de fond (a se vedea în acest sens Hotărârea din 18 februarie 1997, pronunţată în Cauza Niderost-Huber împotriva Elveţiei, §§ 23, 27, 31). Limitarea prevăzută de textul legal criticat este neconstituţională, deoarece art. 131 alin. (1) din Legea fundamentală stabileşte în mod clar şi categoric sfera atribuţiilor procurorului, fără a trimite la cazuri stabilite prin altă lege. Este adevărat că în alin. (2) al art. 131 se prevede că “Ministerul Public îşi exercită atribuţiile prin procurori constituiţi în parchete, în condiţiile legii”, dar referirea la condiţiile legii priveşte organizarea parchetelor şi nu exercitarea atribuţiilor stabilite în alin. (1). Legiuitorul constituant a înţeles să confere procurorului un rol determinat în reprezentarea intereselor generale ale societăţii, din moment ce a aşezat dispoziţiile referitoare la Ministerul Public în capitolul referitor la “Autoritatea judecătorească ” şi nicio lege organică sau ordinară nu poate să deroge de la textele constituţionale. Procurorul participă în proces şi contribuie la aflarea adevărului, sens în care, în cursul urmăririi penale, strânge şi administrează probe, atât în favoarea, cât şi în defavoarea suspectului sau a inculpatului, din oficiu sau la cerere. Textul constituţional, referindu-se la apărarea drepturilor şi libertăţilor cetăţenilor, nu are în vedere transformarea procurorului într-un avocat al uneia dintre părţi, el având numai rolul de a veghea la respectarea legii în procesele care pun în discuţie astfel de drepturi şi libertăţi. Fiind vorba de un proces penal, este de necontestat că în acest domeniu există interese generale care trebuie apărate, iar, în activitatea judiciară, Constituţia a stabilit acest rol de apărător pentru procuror a cărui participare obligatorie în procesele penale nu poate avea caracter formal. De aceea, este fără îndoială că dezbaterea contradictorie a probelor, în condiţiile textului legal criticat, afectează ordinea de drept astfel instituită de Constituţie care consacră rolul Ministerului Public. În concluzie, Curtea constată că soluţia legislativă consacrată de dispoziţiile art. 374 alin. (7) teza a doua din Codul de procedură penală sunt neconstituţionale, întrucât afectează dreptul constituţional al procurorului de a participa la dezbaterea contradictorie a probelor administrate în cursul urmăririi penale şi necontestate. v. Rezolvarea acţiunii penale
AFFIDAVIT declarație scrisă făcută sub jurământ în fața unui funcționar public sau de un notar (lat.)
AFLAREA ADEVĂRULUI obligă organele judiciare de a asigura, pe bază de probe, reconstituirea faptelor şi a împrejurărilor cauzei, precum şi indicarea suspectului şi inculpatului; organele de urmărire penală au obligaţia de a strânge şi de a administra probe atât în favoarea, cât şi în defavoarea suspectului şi inculpatului; respingerea sau neconsemnarea cu rea-credinţă a probelor propuse în favoarea suspectului şi inculpatului se sancţionează .
ALTE FORME DE PERCHEZIŢIE v. Percheziţia corporală, Percheziţia informatică, Percheziţia unui vehicul
ALTE MODIFICĂRI DE PEDEPSE Pedeapsa pronunţată poate fi modificată, dacă la punerea în executare a hotărârii sau în cursul executării pedepsei se constată, pe baza unei alte hotărâri definitive, existenţa vreuneia dintre următoarele situaţii: concursul de infracţiuni; recidiva;pluralitatea intermediară;acte care intră în conţinutul aceleiaşi infracţiuni. Instanţa competentă să dispună asupra modificării pedepsei este instanţa de executare a ultimei hotărâri sau, în cazul în care persoana condamnată se află în stare de deţinere, instanţa corespunzătoare în a cărei circumscripţie se află locul de deţinere; sesizarea instanţei se face din oficiu, la cererea procurorului ori a celui condamnat; la primirea cererii, preşedintele completului de judecată dispune ataşarea la dosar a înscrisurilor şi luarea tuturor măsurilor necesare soluţionării cauzei. Prin DECIZIE nr. 29 din 19 noiembrie 2015 referitoare la pronunţarea unei hotărâri prealabile referitoare la chestiunea de drept: dacă în aplicarea art. 585 alin. (1) lit. a) din Codul de procedură penală, în cazul operaţiunii de contopire a unei pedepse cu închisoarea aplicate în temeiul Codului penal din 1968 pentru o infracţiune săvârşită sub imperiul acestei legi cu o pedeapsă cu închisoarea aplicată în temeiul noului Cod penal pentru o infracţiune săvârşită sub imperiul Codului penal din 1968 se impune determinarea legii penale mai favorabile condamnatului în temeiul art. 5 din noul Cod penal sau se aplică legea în vigoare la momentul efectuării operaţiunii de contopire, I. C. C. J. s tabileşte că în procedura de modificare a pedepsei prevăzută de art. 585 alin. (1) lit. a) din Codul de procedură penală, în cadrul operaţiunii de contopire a unei pedepse cu închisoarea aplicată în temeiul Codului penal anterior pentru o infracţiune săvârşită sub imperiul acestei legi cu o pedeapsă cu închisoarea aplicată în temeiul noului Cod penal pentru o infracţiune săvârşită sub Codul penal anterior se impune determinarea legii penale mai favorabile condamnatului conform art. 5 din Codul penal. Dispoziţiile art. 10 din Legea nr. 187/2012 sunt aplicabile numai în situaţia în care cel puţin una dintre infracţiunile concurente a fost comisă după intrarea în vigoare a noului Cod penal, când tratamentul sancţionator al concursului de infracţiuni va fi obligatoriu, cel prevăzut de noul Cod penal – art. 39-40, mai sever, deoarece sub imperiul acestuia s-a desăvârşit, finalizat pluralitatea infracţională. Per a contrario, în situaţia în care niciuna dintre infracţiunile concurente pentru care s-au aplicat pedepse individuale prin hotărâri definitive nu a fost comisă după intrarea în vigoare a noului Cod penal, tratamentul sancţionator al pluralităţii de infracţiuni va fi cel prevăzut de Codul penal anterior – care, în acest caz, este legea penală mai favorabilă condamnatului căruia i se stabileşte în procedura reglementată de art. 585 alin. (1) lit. a) din Codul de procedură penală pentru prima dată pedeapsa rezultantă. În această situaţie tranzitorie, nu există temei legal pentru a aplica tratamentul sancţionator al concursului de infracţiuni prevăzut de noul Cod penal. Sub un alt aspect, se reţine că în jurisprudenţa sa, Curtea Constituţională a statuat, cu valoare de principiu, că forţa obligatorie ce însoţeşte actele jurisdicţionale, deci şi deciziile Curţii Constituţionale, se ataşează nu numai dispozitivului, ci şi considerentelor pe care se sprijină acesta. Astfel, Curtea a reţinut că atât considerentele, cât şi dispozitivul deciziilor sale sunt general obligatorii şi se impun cu aceeaşi forţă tuturor subiectelor de drept (în acest sens, Decizia Plenului Curţii Constituţionale nr. 1/1995 privind obligativitatea deciziilor sale pronunţate în cadrul controlului de constituţionalitate, M. Of. nr. 16 din 26 ianuarie 1995, Decizia nr. 1.415 din 4 noiembrie 2009, M. Of. nr. 796 din 23 noiembrie 2009, Decizia nr. 414 din 14 aprilie 2010, M. Of. nr. 291 din 4 mai 2010, Decizia nr. 265 din 6 mai 2014, M. Of. nr. 372 din 20 mai 2014). Prin Decizia nr. 214 din 16 iunie 1997, M. Of. nr. 234 din 8 septembrie 1997, Curtea Constituţională a statuat în considerentele hotărârii că “situaţia tranzitorie în succesiunea legilor penale se iveşte, dacă de la data săvârşirii infracţiunii, când ia naştere raportul juridic penal de conflict şi până la încetarea sau stingerea acestui raport prin executarea sau considerarea ca executată a pedepsei aplicate, iar uneori până la înlăturarea consecinţelor condamnării prin reabilitare, au intervenit una sau mai multe legi penale. Legea aplicabilă este întotdeauna legea cea mai favorabilă”. Prin raportare la Decizia Curţii Constituţionale anterior menţionată, ale cărei considerente sunt obligatorii, se apreciază că, în cazul modificării pedepsei, situaţia tranzitorie se creează de la data săvârşirii infracţiunilor din structura pluralităţii şi durează până la executarea pedepsei rezultante stabilită pentru prima dată într-o procedură distinctă. Întrucât în acest interval a intervenit o lege penală – art. 38-40 din noul Cod penal – care a schimbat modalitatea de stabilire a pedepsei rezultante în situaţia concursului de infracţiuni, determinarea legii aplicabile se face potrivit regulilor înscrise în art. 15 alin. (2) din Constituţia României şi art. 5 din noul Cod penal – în sensul aplicării legii penale mai favorabile, independent de data la care cele două sentinţe de condamnare au rămas definitive. Sub un ultim aspect, se reţine că dispoziţiile legale privitoare la pedeapsă în cazul concursului de infracţiuni constituie norme de drept penal substanţial potrivit legislaţiei penale, precum şi jurisprudenţei Curţii Constituţionale – în acest sens, Decizia nr. 1.470 din 8 noiembrie 2011, M. Of. nr. 853 din 2 decembrie 2012, Decizia nr. 1.483 din 8 noiembrie 2011, M. Of. nr. 853 din 2 decembrie 2011. În considerentele deciziilor amintite s-a statuat că “în ceea ce priveşte criteriile de delimitare a normelor de drept penal de cele de procedură penală, aşezarea acestor norme în Codul penal sau în Codul de procedură penală nu constituie un criteriu pentru deosebirea lor. De asemenea, dacă se ia în considerare criteriul obiectului de reglementare…norma care priveşte cuantumul pedepsei aplicabile anumitor infracţiuni poate fi încadrată în categoria normelor de drept substanţial, şi nu în categoria celor de procedură penală. La aceeaşi concluzie se ajunge şi dacă se ia în considerare criteriul scopului no/mei, care atribuie un drept, o facultate, nefiind o normă care să reglementeze proceduri. Totodată, nu poate fi înlăturat nici criteriul rezultatului la care conduce norma.În măsura în care aplicarea concretă a unei norme la o speţă dedusă judecăţii, indiferent de ramura de drept căreia îi aparţine, aduce o schimbare cu privire la… aplicarea pedepselor, aceasta va cădea sub incidenţa legii penale mai favorabile. Aşadar, faptul că textul legal figurează în Codul de procedură penală nu este un impediment în considerarea lui ca fiind o normă de drept penal susceptibilă de a fi aplicată retroactiv, în cazul în care este mai blândă”. În cauză, aplicarea concretă a dispoziţiilor legale referitoare la concursul de infracţiuni aduce o schimbare cu privire la pedeapsa rezultantă, astfel că, având caracterul de norme de drept penal substanţial, potrivit criteriilor enunţate, devine incident principiul aplicării legii penale mai favorabile (mitior lex). Procedura de modificare a pedepsei prevăzută în art. 585 alin. (1) lit. a) din Codul de procedură penală priveşte exclusiv stabilirea pedepsei rezultante pe baza dispoziţiilor referitoare la pedeapsă în situaţia concursului de infracţiuni. În cadrul acestei proceduri distincte de judecarea fiecăreia dintre infracţiunile din structura pluralităţii, instanţa aplică pentru prima dată normele de drept penal substanţial în materia concursului de infracţiuni. Aplicând pentru prima dată normele de drept penal substanţial în cadrul unei judecăţi distincte, nu există temei legal pentru a înlătura incidenţa principiului aplicării legii penale mai favorabile în condiţiile art. 5 din noul Cod penal şi nici pentru a înlocui acest principiu specific normelor de drept substanţial cu principiul imediatei aplicabilităţi ce caracterizează normele de drept procesual penal. Prin determinarea legii penale mai favorabile în procedura de modificare a pedepsei prevăzute în art. 585 alin. (1) lit. a) din Codul de procedură penală nu se nesocoteşte Decizia Curţii Constituţionale nr. 265 din 6 mai 2014, M. Of. nr. 372 din 20 mai 2014, potrivit căreia dispoziţiile art. 5 din noul Cod penal sunt constituţionale în măsura în care nu permit combinarea prevederilor din legi succesive în stabilirea şi aplicarea legii penale mai favorabile. În cadrul judecăţii distincte pe care o presupune aplicarea pedepsei rezultante, instanţa nu poate combina prevederile din Codul penal anterior cu prevederile din noul Cod penal, ci aplică global dispoziţiile uneia dintre legile succesive care sunt mai favorabile.
AMENDA JUDICIARĂ se aplică de organul de urmărire penală prin ordonanţă, iar de judecătorul de drepturi şi libertăţi, de judecătorul de cameră preliminară şi de instanţa de judecată, prin încheiere; persoana amendată poate cere anularea ori reducerea amenzii. Cererea de anulare sau de reducere se poate face în termen de 10 zile de la comunicarea ordonanţei ori a încheierii de amendare; dacă persoana amendată justifică de ce nu şi-a putut îndeplini obligaţia, judecătorul de drepturi şi libertăţi, judecătorul de cameră preliminară sau instanţa de judecată poate dispune anularea ori reducerea amenzii; cererea de anulare sau de reducere a amenzii aplicate prin ordonanţă va fi soluţionată de judecătorul de drepturi şi libertăţi, prin încheiere; cererea de anulare sau de reducere a amenzii aplicate prin încheiere va fi soluţionată de un alt judecător de drepturi şi libertăţi, respectiv de un alt judecător de cameră preliminară ori de un alt complet, prin încheiere. A. j. se pune în executare de către organul judiciar care a aplicat-o; punerea în executare se face prin trimiterea unui extras de pe acea parte din dispozitiv care priveşte aplicarea amenzii judiciare organului care, potrivit legii, execută amenda penală.
AMNISTIA ŞI GRAŢIEREA se aplică, atunci când intervin după rămânerea definitivă a hotărârii, se face de către judecătorul delegat cu executarea de la instanţa de executare, iar dacă cel condamnat se află în executarea pedepsei, de către judecătorul delegat cu executarea de la instanţa corespunzătoare în a cărei circumscripţie se află locul de deţinere; judecătorul se pronunţă prin încheiere executorie, dată în camera de consiliu, cu participarea procurorului; c încheierii se poate declara contestaţie de către procuror, în termen de 3 zile de la pronunţare; contestaţia este suspensivă de executare.
AMPRENTE v. Fotografierea şi luarea amprentelor suspectului, inculpatului sau ale altor persoane
ANULAREA RENUNŢĂRII LA APLICAREA PEDEPSEI se dispune, din oficiu sau la sesizarea procurorului, de instanţa care judecă ori a judecat în primă instanţă infracţiunea ce atrage anularea. Dacă constată că sunt îndeplinite condiţiile art. 83 alin. (3) din Codul penal, instanţa, anulând renunţarea la aplicarea pedepsei, dispune condamnarea inculpatului pentru infracţiunea cu privire la care se renunţase la aplicarea pedepsei, stabileşte pedeapsa pentru aceasta, aplicând apoi, după caz, dispoziţiile cu privire la concursul de infracţiuni, recidivă sau pluralitate intermediară. Dacă constată că sunt îndeplinite condiţiile art. 82 alin. (3) din Codul penal, instanţa, anulând renunţarea la aplicarea pedepsei, dispune condamnarea inculpatului pentru infracţiunea cu privire la care se renunţase la aplicarea pedepsei, stabileşte pedeapsa pentru aceasta, aplicând apoi, după caz, dispoziţiile cu privire la concursul de infracţiuni, recidivă sau pluralitate intermediară. La stabilirea pedepsei pentru infracţiunea cu privire la care se anulează renunţarea la aplicarea pedepsei, instanţa va avea în vedere exclusiv criteriile de individualizare şi circumstanţele din cauza în care s-a pronunţat iniţial soluţia de renunţare la aplicarea pedepsei. Art. 5811, alin. (2) a fost modificat prin Ordonanța de urgență nr. 18/2016 .
APĂRARE interes justificat de a discuta în contra celeilalte părţi, înainte de închiderea dezbaterilor (Borgers c. Belgiei, hotărârea din 30 octombrie 1991), drept de a-şi prezenta cauza (Ankerl c. Elveţiei, 23 octombrie 1996 § 38) , pe acelaşi nivel ca şi cealaltă parte sau procuror cu egalitate de arme şi potrivit principiului contradictorialităţii (Nideröst-Huber c. Elveţiei, hotărârea din 18 februarie 1997, Reinhardt şi Slimane Kaid c. Franţei, hotărârea din 31 martie 1998, Berger c. Franţei, hotărârea din 3 decembrie 2002) v. Asigurarea apărării
APLICAREA DIRECTĂ ACONSTITUŢIEI v Curtea Constituțională , Decizia nr. 486 / 1997, M. Of. nr. 105 / 1998;Decizia nr. 186 / 1999, M. Of. nr. 213 / 2000; Decizia nr. 774 / 2015, M. Of. nr. 8 / 2016; Decizia nr. 895 / 2015, M. Of. nr. 84 / 2016; Decizia nr. 24 / 2016, M. Of. nr. 276 / 2016, § 34; Decizia nr. 794 /2016, M. Of. nr. 1.029 / 2016, § 37; Decizia nr. 321 / 2017, M. Of. nr. 580 / 2017, § 28; Prin Dec. nr. 236 din 2 iunie 2020 referitoare la excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 246 şi art. 248 din Codul penal din 1969, ale art. 297 alin. (1) din Codul penal, ale art. 114 alin. (2) şi ale art. 118 din Codul de procedură penală, precum şi ale art. 132 din Legea nr. 78/2000 pentru prevenirea, descoperirea şi sancţionarea faptelor de corupţie, M. Of. nr. 597 / 2020, Curtea a reconsiderat soluţia Dec. i nr. 519 / 2017, şi, în acest sens, a preluat doctrina dreptului viu, care produce efecte directe în privinţa determinării conţinutului normativ al normei de referinţă, şi anume Constituţia, iar în această privinţă Curtea este unica autoritate jurisdicţională care are competenţa de a realiza o asemenea interpretare (ad similis, Decizia nr. 276 /2016, M. Of. nr. 572 din 28 iulie 2016, § 19, respectiv Decizia nr. 369 / 2017, M. Of. nr. 582 / 2017, § 19.
APELUL Sentinţele pot fi atacate cu a., dacă legea nu prevede altfel; încheierile pot fi atacate cu a. numai odată cu sentinţa, cu excepţia cazurilor când, potrivit legii, pot fi atacate separat cu a.; a. declarat c sentinţei se socoteşte făcut şi c încheierilor; hotărârile pronunţate în primă instanţă după intrarea în vigoare a legii noi sunt supuse căilor de atac, termenelor şi condiţiilor de exercitare ale acestora, prevăzute de legea nouă; sentinţele supuse căilor de atac ordinare potrivit legii vechi, cu privire la care termenul de declarare a căii ordinare de atac nu expirase la data intrării în vigoare a legii noi, sunt supuse a.; a. se judecă de către instanţa competentă conform legii noi, potrivit regulilor prevăzute de aceeaşi lege. În acest caz, termenul de declarare a a. se calculează potrivit art. 363 C.pr.pen. din 1968. Deciziile pronunţate în aceste a. sunt definitive, în condiţiile actualului Cod de procedură penală. Cererile de recurs c sentinţelor supuse căilor de atac ordinare potrivit legii vechi, depuse anterior intrării în vigoare a legii noi se vor considera cereri de a. Pot face a.: procurorul, referitor la latura penală şi latura civilă; inculpatul, în ceea ce priveşte latura penală şi latura civilă; partea civilă, în ceea ce priveşte latura penală şi latura civilă, şi partea responsabilă civilmente, în ceea ce priveşte latura civilă, iar referitor la latura penală, în măsura în care soluţia din această latură a influenţat soluţia în latura civilă; persoana vătămată, în ceea ce priveşte latura penală; martorul, expertul, interpretul şi avocatul, în ceea ce priveşte cheltuielile judiciare, indemnizaţiile cuvenite acestora şi amenzile judiciare aplicate; orice persoană fizică ori juridică ale cărei drepturi legitime au fost vătămate nemijlocit printr-o măsură sau printr-un act al instanţei, în ceea ce priveşte dispoziţiile care au provocat asemenea vătămare.poate fi declarat şi de către reprezentantul legal ori de către avocat, iar pentru inculpat, şi de către soţul acestuia. Pentru procuror, persoana vătămată şi părţi, termenul de apel este de 10 zile, dacă legea nu dispune altfel, şi curge de la comunicarea copiei minutei;în cazul martorului, expertului, interpretului şi avocatului, în ceea ce priveşte cheltuielile judiciare, indemnizaţiile cuvenite acestora şi amenzile judiciare aplicate, apelul poate fi exercitat de îndată după pronunţarea încheierii prin care s-a dispus asupra cheltuielilor judiciare, indemnizaţiilor şi amenzilor judiciare şi cel mai târziu în 10 zile de la pronunţarea sentinţei prin care s-a soluţionat cauza; pentru orice persoană fizică ori juridică ale cărei drepturi legitime au fost vătămate nemijlocit printr-o măsură sau printr-un act al instanţei, termenul de a. este de 10 zile şi curge de la data la care acestea au aflat despre actul sau măsura care a provocat vătămarea.a. declarat după expirarea termenului prevăzut de lege este considerat ca fiind făcut în termen dacă instanţa de a. constată că întârzierea a fost determinată de o cauză temeinică de împiedicare, iar cererea de a. a fost făcută în cel mult 10 zile de la încetarea acesteia; hotărârea este definitivă până la momentul în care instanţa de a. admite cererea de repunere în termen; până la soluţionarea repunerii în termen, instanţa de a. poate suspenda executarea hotărârii atacate; aceste dispoziţii nu se aplică în situaţia redeschiderii procesului penal cerute de persoana condamnată în lipsă.Pentru persoana care nu poate să semneze, cererea va fi atestată de un grefier de la instanţa a cărei hotărâre se atacă sau de avocat; cererea de a. nesemnată ori neatestată poate fi confirmată în instanţă de parte ori de reprezentantul ei la primul termen de judecată cu procedura legal îndeplinită; a. se motivează în scris, arătându-se motivele de fapt şi de drept pe care se întemeiază. Cererea de a. se depune la instanţa a cărei hotărâre se atacă;persoana care se află în stare de deţinere poate depune cererea de a.şi la administraţia locului de deţinere; cererea de a.înregistrată sau atestată în condiţiile de mai sus ori procesul-verbal întocmit de administraţia locului de deţinere se înaintează de îndată instanţei a cărei hotărâre este atacată. După pronunţarea hotărârii şi până la expirarea termenului de declarare a a., părţile şi persoana vătămată pot renunţa în mod expres la această cale de atac; asupra renunţării, cu excepţia a. care priveşte latura civilă a cauzei, se poate reveni înăuntrul termenului pentru declararea a.; renunţarea sau revenirea asupra renunţării poate să fie făcută personal sau prin mandatar special.Până la închiderea dezbaterilor la instanţa de a., persoana vătămată şi oricare dintre părţi îşi pot retrage a. declarat; retragerea trebuie să fie făcută personal de parte sau prin mandatar special, iar dacă partea se află în stare de deţinere, printr-o declaraţie atestată sau consemnată într-un proces-verbal de către administraţia locului de deţinere; declaraţia de retragere se poate face fie la instanţa a cărei hotărâre a fost atacată, fie la instanţa de a.; reprezentanţii legali pot retrage a., cu respectarea, în ceea ce priveşte latura civilă, a condiţiilor prevăzute de legea civilă; inculpatul minor nu poate retrage a. declarat personal sau de reprezentantul său legal; a.declarat de procuror poate fi retras de procurorul ierarhic superior; a. declarat de procuror şi retras poate fi însuşit de partea în favoarea căreia a fost declarat. A. declarat în termen este suspensiv de executare, atât în ceea ce priveşte latura penală, cât şi în ceea ce priveşte latura civilă, în afară de cazul când legea dispune altfel. Instanţa judecă a. numai cu privire la persoana care l-a declarat şi la persoana la care se referă declaraţia de a. şi numai în raport cu calitatea pe care apelantul o are în proces; în cadrul limitelor prevăzute mai sus, instanţa este obligată ca, în afară de temeiurile invocate şi cererile formulate de apelant, să examineze cauza sub toate aspectele de fapt şi de drept. Instanţa de a., soluţionând cauza, nu poate crea o situaţie mai grea pentru cel care a declarat a.; de asemenea, în a. declarat de procuror în favoarea unei părţi, instanţa de a. nu poate agrava situaţia acesteia. Instanţa de a. examinează cauza prin extindere şi cu privire la părţile care nu au declarat a. sau la care acesta nu se referă, putând hotărî şi în privinţa lor, fără să poată crea acestor părţi o situaţie mai grea. Judecarea a. se face cu citarea părţilor şi a persoanei vătămate; judecarea a.i nu poate avea loc decât în prezenţa inculpatului, când acesta se află în stare de deţinere; participarea procurorului la judecarea a.este obligatorie; instanţa de a. procedează la ascultarea inculpatului, când aceasta este posibilă, potrivit regulilor de la judecata în fond; instanţa de a. poate readministra probele administrate la prima instanţă şi poate administra probe noi; când a. este în stare de judecată, preşedintele completului dă cuvântul apelantului, apoi intimatului şi pe urmă procurorului; dacă între a. declarate se află şi a. procurorului, primul cuvânt îl are acesta; procurorul şi părţile au dreptul la replică cu privire la chestiunile noi ivite cu ocazia dezbaterilor; Inculpatului i se acordă ultimul cuvânt; instanţa verifică hotărârea atacată pe baza lucrărilor şi a materialului din dosarul cauzei, precum şi a oricăror probe administrate în faţa instanţei de a. ; în vederea soluţionării a., instanţa, motivat, poate da o nouă apreciere probelor; instanţa se pronunţă asupra tuturor motivelor de a. invocate;la judecarea a. se aplică regulile de la judecata în fond, în măsura în care în prezentul titlu nu există dispoziţii contrare; a. c încheierilor care, potrivit legii, pot fi atacate separat se judecă în camera de consiliu fără prezenţa părţilor, care pot depune concluzii scrise, cu excepţia cazurilor în care legea dispune altfel ori a celor în care instanţa apreciază că este necesară judecata în şedinţă publică. Instanţa, judecând a., respinge a., menţinând hotărârea atacată dacă a. este tardiv sau inadmisibil sau dacă a. este nefondat; instanţa poate admite a.şi desfiinţează sentinţa primei instanţe şi pronunţă o nouă hotărâre procedând potrivit regulilor referitoare la soluţionarea acţiunii penale şi a acţiunii civile la judecata în fond sau desfiinţează sentinţa primei instanţe şi dispune rejudecarea de către instanţa a cărei hotărâre a fost desfiinţată pentru motivul că judecarea cauzei la acea instanţă a avut loc în lipsa unei părţi nelegal citate sau care, legal citată, a fost în imposibilitate de a se prezenta şi de a înştiinţa instanţa despre această imposibilitate, invocată de acea parte. Rejudecarea de către instanţa a cărei hotărâre a fost desfiinţată se dispune şi atunci când există vreunul dintre cazurile de nulitate absolută, cu excepţia cazului de necompetenţă, când se dispune rejudecarea de către instanţa competentă. Instanţa, deliberând asupra a., face, atunci când este cazul, aplicarea dispoziţiilor privitoare la reluarea dezbaterilor şi a celor privind rezolvarea acţiunii civile, măsurile asigurătorii, cheltuielile judiciare şi orice alte aspecte de care depinde soluţionarea completă a apelului; De asemenea, instanţa de a. verifică dacă s-a făcut o justă aplicare de către prima instanţă a dispoziţiilor privitoare la deducerea duratei reţinerii, arestării preventive, arestului la domiciliu sau internării medicale şi adaugă, dacă este cazul, timpul de arestare scurs după pronunţarea hotărârii atacate cu a. În caz de admitere a a., hotărârea atacată se desfiinţează, în limitele dispoziţiilor privind efectul devolutiv şi extensiv al a; hotărârea poate fi desfiinţată numai cu privire la unele fapte sau persoane ori numai în ceea ce priveşte latura penală sau civilă, dacă aceasta nu împiedică justa soluţionare a cauzei; în caz de desfiinţare a hotărârii, instanţa de a.poate menţine măsura arestării preventive ; Dispozitivul cuprinde soluţia dată de instanţa de a., data pronunţării Dec. i şi menţiunea că pronunţarea s-a făcut în şedinţă publică; instanţa de a. se pronunţă asupra măsurilor preventive potrivit dispoziţiilor referitoare la conţinutul sentinţei; în cazul în care inculpatul se află în stare de arest preventiv sau de arest la domiciliu, în expunere şi dispozitiv se arată timpul care se deduce din pedeapsă; când s-a dispus rejudecarea, decizia trebuie să indice care este ultimul act procedural rămas valabil de la care procesul penal trebuie să îşi reia cursul, în caz contrar toate actele procedurale fiind desfiinţate de drept; decizia instanţei de a. se comunică procurorului, părţilor, persoanei vătămate şi administraţiei locului de deţinere. Instanţa de rejudecare trebuie să se conformeze hotărârii instanţei de a., în măsura în care situaţia de fapt rămâne cea avută în vedere la soluţionarea a. ; dacă hotărârea a fost desfiinţată în a. procurorului, declarat în defavoarea inculpatului sau în apelul persoanei vătămate, instanţa care rejudecă poate agrava soluţia dată de prima instanţă; când hotărârea este desfiinţată numai cu privire la unele fapte sau persoane ori numai în ceea ce priveşte latura penală sau civilă, instanţa de rejudecare se pronunţă în limitele în care hotărârea a fost desfiinţată; Rejudecarea cauzei de către instanţa a cărei hotărâre a fost desfiinţată ori de către instanţa competentă, dispusă după intrarea în vigoare a actualului Cod de procedură penală, se desfăşoară conform legii noi.
APLICAREA LEGII PROCESUALE PENALE ÎN TIMP ŞI SPAŢIU se referă la actele efectuate şi la măsurile dispuse în procesul penal , pe teritoriul României, de la intrarea ei în vigoare şi până în momentul ieşirii din vigoare, cu excepţia situaţiilor prevăzute în dispoziţiile tranzitorii; legea nouă se aplică de la data intrării ei în vigoare tuturor cauzelor aflate pe rolul organelor judiciare, cu excepţiile prevăzute în cuprinsul Legii nr. 255/2013 ; actele de procedură îndeplinite înainte de intrarea în vigoare a Codului de procedură penală, cu respectarea dispoziţiilor legale în vigoare la data îndeplinirii lor, rămân valabile, cu excepţiile prevăzute de Legea nr. 255/2013. I.C.C.J.constată în aplicarea legii penale mai favorabile, după judecarea definitivă a cauzei, în aplicarea dispoziţiilor art. 6 din Codul penal cu referire la art. 21 alin. (1), (2) şi (3) din Legea nr. 187/2012, că: pedeapsa închisorii executabilă sau pedeapsa în cazul pluralităţii de infracţiuni executabilă aplicată pentru infracţiunile comise în timpul minorităţii, al cărei cuantum este până la 15 ani, se va înlocui cu măsura educativă a internării într-un centru de detenţie pe o perioadă egală cu durata pedepsei închisorii, şi nicidecum cu perioada de 5 ani prevăzută în art. 125 alin. (2) teza I din Codul penal; pedeapsa executabilă sau pedeapsa în cazul pluralităţii de infracţiuni executabilă aplicată pentru infracţiunile comise în timpul minorităţii mai mare de 15 ani, însă care nu depăşeşte 20 de ani, se va înlocui cu măsura educativă a internării într-un centru de detenţie pe o perioadă de 15 ani (I. C. C. J., Completul pentru Dezlegarea unor Chestiuni de Drept în Materie Penală,Decizia nr. 18/2014 , Dosar nr. 19/1/2014/HP/P, M.Of.nr. 775 din 24 octombrie 2014)
APRECIEREA PRELIMINARĂ A DATELOR din dosar nu poate semnifica faptul că ar fi de natură să influențeze aprecierea finală, ceea ce interesează fiind ca această apreciere să se facă la momentul luării hotărârii și să se bazeze pe elementele dosarului și pe dezbaterile din ședința de judecată (v Hotărârea din 6 iunie 2000, Cauza Morel c. Franței, §45; Curtea Constituţională, Decizia nr.663 din 11 noiembrie 2014 referitoare la excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor art.339—348 C. pr. pen. , M. Of. nr.52 din 22 ianarie 2015).
APRECIEREA PROBELOR Probele nu au o valoare dinainte stabilită prin lege şi sunt supuse liberei aprecieri a organelor judiciare în urma evaluării tuturor probelor administrate în cauză; în luarea Dec. i asupra existenţei infracţiunii şi a vinovăţiei inculpatului instanţa hotărăşte motivat, cu trimitere la toate probele evaluate; condamnarea se dispune doar atunci când instanţa are convingerea că acuzaţia a fost dovedită dincolo de orice îndoială rezonabilă;
ARESTAREA PREVENTIVĂ poate fi luată de către judecătorul de drepturi şi libertăţi, în cursul urmăririi penale, de către judecătorul de cameră preliminară, în procedura de cameră preliminară, sau de către instanţa de judecată în faţa căreia se află cauza, în cursul judecăţii, numai dacă din probe rezultă suspiciunea rezonabilă că inculpatul a săvârşit o infracţiune şi există una dintre următoarele situaţii: inculpatul a fugit ori s-a ascuns, în scopul de a se sustrage de la urmărirea penală sau de la judecată, ori a făcut pregătiri de orice natură pentru astfel de acte; inculpatul încearcă să influenţeze un alt participant la comiterea infracţiunii, un martor ori un expert sau să distrugă, să altereze, să ascundă ori să sustragă mijloace materiale de probă sau să determine o altă persoană să aibă un astfel de comportament; inculpatul exercită presiuni asupra persoanei vătămate sau încearcă să realizeze o înţelegere frauduloasă cu aceasta; există suspiciunea rezonabilă că, după punerea în mişcare a acţiunii penale c sa, inculpatul a săvârşit cu intenţie o nouă infracţiune sau pregăteşte săvârşirea unei noi infracţiuni. Măsura a. p. a inculpatului poate fi luată şi dacă din probe rezultă suspiciunea rezonabilă că acesta a săvârşit o infracţiune intenţionată contra vieţii, o infracţiune prin care s-a cauzat vătămarea corporală sau moartea unei persoane, o infracţiune contra securităţii naţionale, o infracţiune de trafic de stupefiante, trafic de arme, trafic de persoane, acte de terorism, spălare a banilor, falsificare de monede ori alte valori, şantaj, viol, lipsire de libertate, evaziune fiscală, ultraj, ultraj judiciar, o infracţiune de corupţie, o infracţiune săvârşită prin mijloace de comunicare electronică sau o altă infracţiune pentru care legea prevede pedeapsa închisorii de 5 ani ori mai mare şi, pe baza evaluării gravităţii faptei, a modului şi a circumstanţelor de comitere a acesteia, a anturajului şi a mediului din care acesta provine, a antecedentelor penale şi a altor împrejurări privitoare la persoana acestuia, se constată că privarea sa de libertate este necesară pentru înlăturarea unei stări de pericol pentru ordinea publică. Curtea Constituțională reține că prin traficul de droguri se înțelege oricare dintre faptele incriminate la art.2—10 din Legea nr.143/2000, mai puțin faptele de consum de astfel de substanțe, pedepsite penal prin aceleași articole. Or, cum drogurile sunt definite, la art.1 lit.b) din Legea nr.143/2000, ca fiind plantele și substanțele stupefiante ori psihotrope sau amestecurile care conțin asemenea plante și substanțe, prevăzute în tabelele nr.I—III, iar substanțele stupefiante sunt cele prevăzute la pct.I (1) din anexa la Legea nr.339/2005, Curtea constată că traficul de stupefiante ar putea consta în aceleași fapte, având ca obiect substanțele din anexa anterior referită. De asemenea, Curtea reține că, potrivit art.359 din Codul penal, infracțiunea de trafic de produse sau substanțe toxice constă în producerea, deținerea, precum și orice operațiune privind circulația produselor ori substanțelor toxice, cultivarea în scop de prelucrare a plantelor care conțin astfel de substanțe ori experimentarea produselor sau substanțelor toxice, fără drept. În fine, în legislația românească se regăsește și Legea nr.194/2011 privind combaterea operațiunilor cu produse susceptibile de a avea efecte psihoactive, altele decât cele prevăzute de acte normative în vigoare,republicată M. Of. nr.140 din 26 februarie 2014. Având în vedere toate aceste considerente, Curtea conchide că infracțiunea de „trafic de stupefiante” nu se regăsește definită în cuprinsul Codului penal sau al unei legi speciale. Sensul noțiunii de „trafic de stupefiante”, folosită de legiuitor, ar putea fi dedus doar prin interpretarea coroborată a dispozițiilor legale analizate, respectiv art.2 lit.d) din Legea nr.339/2005 și pct.I (1) din anexa la legea anterior arătată, precum și art.1 lit.b) și art.2—10 din Legea nr.143/2000. Or, lipsa unei definiții clare a infracțiunii de „trafic de stupefiante” este de natură a genera interpretări diferite de către instanțele de judecată, cu ocazia aplicării dispozițiilor art.223 alin.(2) C.pr.pen., în contextul dispunerii măsurii arestării preventive (Sintagma „trafic de stupefiante” din cuprinsul dispozițiilor art.223 alin.(2) C.pr.pen. este neconstituțională, cf Decizia nr.553 din 16 iulie 2015). Articolul 5 § 3 din C.E.D.H. dispune că orice persoană arestată sau deţinută, în condiţiile prevăzute de § 1 lit. c) din prezentul articol, trebuie adusă de îndată înaintea unui judecător sau a altui magistrat împuternicit prin lege cu exercitarea atribuţiilor judiciare şi are dreptul de a fi judecată într-un termen rezonabil sau eliberată în cursul procedurii. Punerea în libertate poate fi subordonată unei garanţii care să asigure prezentarea persoanei în cauză la audiere. Orice persoană are dreptul la libertate şi la siguranţă . Nimeni nu poate fi lipsit de libertatea sa, cu excepţia unor cazuri şi potrivit căilor legale, printre care : dacă a fost arestat sau reţinut în vederea aducerii sale în faţa autorităţii judiciare competente, atunci când există motive verosimile de a bănui că a săvârşit o infracţiune sau când există motive temeinice de a crede în necesitatea de a-l împiedica să săvârşească o infracţiune sau să fugă după săvârşirea acesteia (§ 1 lit. c). Referitor la detenția provizorie, Curtea a subliniat în mai multe rânduri principiile fundamentale care se degajă din jurisprudența sa, determinând caracterul rezonabil al unei detenții, în sensul art. 5 § 3 din Convenție(Labita c. Italiei , GC, no 26772/95, § 152, C.E.D.H. 2000-IV şi Calmanovici, §§ 90-94). Ea reamintește că obiectul art. 5 § 3, care formează un tot cu § 1 lit. c) din acelașii articol (Lawless c. Irlanda (no 3), 1er juillet 1961, § 14, série A no 3), constă în a oferi indivizilor privați de libertate o garanție specială : o procedură judiciară vizând ca nimeni să nu fie în mod arbitrar privat de libertate (Schiesser c. Suisse, 4 décembre 1979, § 30, série A no 34, Cauza Jiga, § 73 ). De asemenea, CEDO reamintește că un caracter rezonabil a duratei detenției nu se pretează la o evaluarenabstractă (Patsouria c. Georgiei, no 30779/04, § 62, 6 novembre 2007). În acest sens, art. 5 § 3 nu poate fi interpretat ca autorizând o manieră necondiționată a unei detenții provizorii (vezi și , Chichkov c. Bulgariei, no 38822/97, § 66, C.E.D.H. 2003-I, Musuc c. Moldovei, no 42440/06, § 41, 6 novembre 2007). În jurisprudența sa, Curtea a dezvoltat patru rațiuni fundamentale acceptabile pentru detenția provizorie a unui acuzat suspectat de a fi comis i infracțiune : pericol de fugă (Stögmuller c. Autriche, arrêt du 10 novembre 1969, série A no 9, § 15) Stögmüller a subliniat în mod întemeiat că, în perioada primei sale de eliberare provizorie (21 aprilie 1958 până la 25 august 1961), a făcut mai multe vizite în străinătate şi întotdeauna s-a întors în Austria. Ar fi fost suficientă măsura de a i se ridica pașaportul. În aceste condiţii, Curtea constată că, cel puţin de la această dată, pericolul de fugă nu a fost suficient pentru a justifica menţinerea în detenţie ;riscul ca acuzatul, odată pus în liberate, împiedică administrarea justiției (Wemhoff c. Allemagne, 27 juin 1968, § 14, série A no 7) dacă ar exista pericolul de a intra în comunicare cu persoane care ar putea fi implicate; Wemhoff este puternic suspectat de incitare la abuzul de încredere (Anstiftung zur Untreue, art. 266 şi 48 C.pen. german): client al Băncii August-Thyssen din Berlin, ar fi determinat pe unii angajaţi să deturneze sume mari de bani, existând pericolul că ar încearcă să distrugă probele (art. 112 din Codul german de procedură penală), implicând persoane care nu sunt cunoscute de autorităţi;comiterea unei noi infracțiuni (Matzenetter c. Autriche, arrêt du 10 novembre 1969, série A no 10, § 9); tulburarea ordinii publice (Letellier c. Franței, 26 juin 1991, § 51, série A no 207 et Hendriks c. Pays-Bas (déc.), no 43701/04, 5 juillet 2007. Condamnată în final la trei ani închisoare pentru complicitate la asasinat, dna Letellier a acuzat încălcarea art. 5 § 3 din Convenție. Curtea recunoaște că un risc de presiune asupra martorilor poate să fi existat la început însă consideră că el s-a diminuat și chiar a dispărut de-alungul timpului. Riscul sustragerii petiționarei nu se poate aprecia numai pe baza gravității pedepsei la care se expune; el trebuie analizat în funcție de ansamblul de elemente pertinente proprii, dar riscul de fugă trebuie argumentat. Prin gravitatea lor deosebită și prin reacția publicului la săvârșirea faptei, anumite infracțiuni pot să suscite o tulburare socială de natură să justifice o detenție provizorie, dar acest element nu ar putea fi apreciat ca pertinent și suficient decât dacă se arată în mod real, concret că ordinea publică este efectiv amenințată. Continuarea detenției nu poate servi pentru a anticipa o pedeapsă privativă de libetate. ( Cauza Jiga c. României, §75). Conform jurisprudenţei bine stabilite a Curţii (Wemhoff c. Germaniei, Hotărârea din 27 iunie 1968, seria A nr. 7, pp. 23-24, § 9; B. c. Austriei, Hotărârea din 28 martie 1990, seria A nr. 175, p. 14, § 36, Negoescu c. României , dec., nr. 55.450/00, 17 martie 20059), persoanei condamnate în primă instanţă, indiferent dacă a fost sau nu arestată până în acel moment, îi sunt aplicabile prevederile art. 5 § 1 a) din C.E.D.H. , şi nu cele ale art. 5 § 1 c), Mujea c. României (dec.), nr. 44.696/98, 10 septembrie 2002, mutatis mutandis, Rosengren c. României (dec.), nr. 70.786/01, 27 aprilie 2004, Hotărârea din 1 decembrie 2008 în Cauza Vitan c. României, M.Of. nr. 114 din 19 februarie 2010. Perioada acoperită de art. 5 § 1 c) din C.E.D.H. se încheie în general la data la care se statuează asupra temeiniciei acuzaţiei aduse c părţii interesate, chiar dacă acest lucru ar avea loc numai în primă instanţă (Kudla c. Poloniei , MC, nr. 30.210/96, § 104, CEDO 2000-XI, şi Lavents c. Letoniei, nr. 58.442/00, § 66, 28 noiembrie 2002). În ceea ce priveşte perioada care trebuie luată în considerare din perspectiva art. 5 § 3 din C.E.D.H. , Curtea reaminteşte că ea este aceeaşi ca şi pentru art. 5 § 1 c) (Svipsta c. Letoniei, nr. 66.820/01, § 107, CEDO 2006-III).Art. 5 § 3 din C.E.D.H. impune necesitatea ca orice perioadă de arest preventiv, indiferent cât de scurtă ar fi ea, să fie justificată într-un mod convingător de către autorităţi (v Shishkov c. Bulgariei, nr. 38.822/97, § 66, CEDO 2003-I; Belchev c. Bulgariei, nr. 39.270/98, § 82, 8 aprilie 2004, Sarban, § 97). O hotărâre motivată convinge părţile cu privire la faptul că argumentele lor au fost avute în vedere (Sarban, § 98). necesitatea de a păstra ordinea publică şi de a asigura o bună desfăşurare a anchetei a fost deja recunoscută de Curte ca motiv ce poate justifica continuarea unei privări de libertate (Letellier c. Franţei, hotărârea din 26 iunie 1991, seria A nr. 207, p. 19, § 39, şi, mutatis mutandis, Garycki Poloniei, nr. 14.348/02, § 48, 6 februarie 2007). c. ). Art. 5 § 3 din C.E.D.H. le impune instanţelor naţionale, atunci când sunt confruntate cu necesitatea de a prelungi o măsură de arestare preventivă, să ia în considerare măsurile alternative prevăzute de legislaţia naţională. Într-adevăr, articolul citat mai sus garantează nu numai “dreptul de a fi judecat într-un termen rezonabil”, ci prevede şi că punerea în libertate poate fi subordonată unei garanţii ce asigură prezentarea părţii interesate la termenul de judecată (Jablonski c. Poloniei, nr. 33.492/96, § 83, 21 decembrie 2000, şi Patsouria c. Georgiei, nr. 30.779/04, §§ 75-76, 6 noiembrie 2007). Instanţele naţionale, deşi sesizate cu o astfel de cerere, nu au precizat motivele pentru care o astfel de măsură alternativă nu ar fi fost pertinentă. art. 5 § 4 nu garantează niciun drept, ca atare, la un recurs c hotărârilor ce dispun sau ce prelungesc o măsură de detenţie. Cu toate acestea, un stat care se dotează cu un astfel de sistem trebuie, în principiu, să le acorde deţinuţilor aceleaşi garanţii în apel ca şi în primă instanţă (Toth c. Austriei, hotărârea din 12 decembrie 1991, seria A nr. 224, p. 23, § 84). Această cale de atac îi oferă părţii interesate garanţii suplimentare privind evaluarea necesităţii de a se prelungi arestarea preventivă [Van Thuil c. Olandei (dec.), nr. 20.510/02, 9 decembrie 2004] şi trebuie să ducă, în scurt timp, la o hotărâre judecătorească prin care să se pună capăt arestării, dacă aceasta se dovedeşte a fi ilegală (Baranowski c. Poloniei, nr. 28.358/95, § 68, CEDO 2000-III). art. 5 § 4 trebuie să se interpreteze astfel încât drepturile pe care le consacră să nu fie teoretice şi iluzorii, ci concrete şi efective ( Artico c. Italiei, hotărârea din 13 mai 1980, seria A nr. 37, pp. 15-16, § 33, şi Schops c. Germaniei, nr. 25.116/94, § 47, CEDO 2001-I). Prima garanţie fundamentală care se desprinde în mod natural din art. 5 § 4 din C.E.D.H. este dreptul de a-ţi fi analizată efectiv cererea de judecătorul sesizat cu un recurs c unei măsuri de detenţie. Desigur, această prevedere nu obligă magistratul să studieze în profunzime fiecare dintre argumentele avansate de recurent. Totuşi, garanţiile pe care le consacră ar fi golite de sens dacă judecătorul ar putea omite să ia în considerare fapte concrete invocate de deţinut şi susceptibile să arunce o umbră de îndoială peste “legalitatea” privării de libertate (Nikolova c. Bulgariei , MC, nr. 31.195/96, § 61, CEDO 1999-II, Hotărârea din 14 septembrie 2009 în Cauza Mihuţă c. României, M.Of. nr.47 din 21 ianuarie 2010 § 40.). Din analiza dispozițiilor constituționale ale art. 53, Curtea Constituțională reține condițiile care trebuie îndeplinite pentru restrângerea exercițiului unor drepturi sau libertăți, respectiv: domeniul să vizeze doar drepturile fundamentale, și nu orice drepturi subiective de natură legală sau convențională; restrângerea exercițiului acestor drepturi să poată fi înfăptuită numai prin lege; restrângerea să poată opera numai dacă se impune și doar dacă este necesară într-o societate democratică, restrângerea să poată opera numai în una din ipotezele limitativ enumerate de art. 53 din Constituție; restrângerea să fie proporțională cu cauza, restrângerea să fie nediscriminatorie; restrângerea să nu afecteze substanța dreptului ( v și Decizia nr.872 și nr.874 din 25 iunie 2010, M.Of., nr.433 din 28 iunie 2010) v Accesul persoanei arestate la o autoritate judiciară, Procedura prelungirii arestării preventive în cursul urmăririi penale
ARESTAREA PREVENTIVĂ A INCULPATULUI ÎN PROCEDURA DE CAMERĂ PRELIMINARĂ ŞI ÎN CURSUL JUDECĂŢII Arestarea preventivă a inculpatului poate fi dispusă în procedura de cameră preliminară şi în cursul judecăţii, de către judecătorul de cameră preliminară sau de către instanţa de judecată în faţa căreia se află cauza, din oficiu ori la propunerea motivată a procurorului, pentru o perioadă de cel mult 30 de zile, pentru aceleaşi temeiuri şi în aceleaşi condiţii ca şi arestarea preventivă dispusă de către judecătorul de drepturi şi libertăţi în cursul urmăririi penale; în cursul judecăţii, măsura se poate dispune de către instanţa de judecată în compunerea prevăzută de lege; în acest caz, mandatul de arestare preventivă este emis de către preşedintele completului; faţă de inculpatul care a mai fost anterior arestat preventiv în aceeaşi cauză, în cursul urmăririi penale, al procedurii de cameră preliminară sau al judecăţii, se poate dispune din nou această măsură numai dacă au intervenit temeiuri noi care fac necesară privarea sa de libertate.
Curtea Constituțională observă că, potrivit Recomandării nr.11(80) a Comitetului de miniștri către statele membre cu privire la detențiunea în așteptarea judecării, adoptată de către Comitetul de miniștri al Consiliului Europei în data de 27 iunie 1980, în lumina Convenției pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale, statele membre trebuie să se asigure că legislația și practica lor în cazuri care implică detențiunea în așteptarea procesului se călăuzesc după anumite principii, printre care și cel statuat la art. II pct.13 potrivit căruia „Detențiunea în așteptarea judecării nu se va prelungi mai mult decât este necesar în lumina obiectivelor stabilite în principiul 3, nici nu va fi continuată dacă perioada petrecută în detențiune în așteptarea judecării ar fi disproporționată față de sentința care poate fi pronunțată în cazul condamnării”, având în vedere că, în preambulul recomandării, se afirmă că „este de dorit, din motive umanitare și sociale, reducerea aplicării detențiunii în așteptarea judecării la un minimum compatibil cu interesele justiției” (Decizia nr.361 din 7 mai 2015, §18). Prin Dec. nr. 704 din 29 noiembrie 2016 referitoare la excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 231 alin. (7) şi art. 238 alin. (1) teza finală din Codul de procedură penală, în varianta anterioară modificării prin art. II pct. 54 din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 18/2016 Curtea Constituțională admite excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 238 alin. (1) teza finală din Codul de procedură penală, în varianta anterioară modificării prin art. II pct. 54 din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 18/2016, şi constată că soluţia legislativă care exclude aplicarea dispoziţiilor art. 227 din Codul de procedură penală este neconstituţională. Curtea constată că, după modificarea sa prin Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 18/2016, teza finală a art. 238 alin. (1) din Codul de procedură penală are în prezent următorul conţinut: “Dispoziţiile art. 225-232 se aplică în mod corespunzător.” Autorul excepţiei de neconstituţionalitate susţine că dispoziţiile legale criticate încalcă prevederile constituţionale ale art. 16 referitor la Egalitatea în drepturi, art. 20 referitor la Tratatele internaţionale privind drepturile omului şi art. 21 referitor la Accesul liber la justiţie, precum şi dispoziţiile art. 6 paragraful 3, referitor la drepturile pe care le are orice acuzat, din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale. Curtea constată că la termenul din 18 decembrie 2015 judecătorul de cameră preliminară a apreciat că îi revine competenţa să soluţioneze cererea de arestare preventivă în lipsă a inculpatului Ouahmane Khalid formulată încă din timpul urmăririi penale şi pentru care a existat şi o solicitare orală formulată de reprezentantul Parchetului de pe lângă Tribunalul Călăraşi, în cursul procedurii de cameră preliminară, în temeiul art. 238 din Codul de procedură penală. În acest sens, având în vedere că neprezentarea inculpatului în faţa judecătorului de cameră preliminară, în condiţiile legalei sale citări, echivalează cu situaţia reglementată de art. 223 alin. (1) lit. a) din Codul de procedură penală (inculpatul a fugit ori s-a ascuns, în scopul de a se sustrage de la urmărirea penală sau de la judecată), iar faptele pentru care s-a dispus trimiterea în judecată se încadrează între cele definite din perspectiva limitelor de pedeapsă (mai mare de 5 ani închisoare) şi că gravitatea şi consecinţele acestora, modul de săvârşire, numărul de persoane implicate şi conduita procesuală a inculpatului (despre care există date că ar fi părăsit teritoriul României, chiar dacă a avut cunoştinţă despre existenţa procedurilor penale derulate împotriva sa) impun privarea de libertate necesară pentru înlăturarea unei stări de pericol pentru ordinea publică, s-a dispus arestarea preventivă în lipsă a inculpatului Ouahmane Khalid pe o durată de 30 de zile începând cu data prinderii. Totodată, judecătorul de cameră preliminară a dispus sesizarea Curţii Constituţionale cu excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 231 alin. (7) şi art. 238 alin. (1) din Codul de procedură penală. Cât priveşte pretinsa contrarietate a prevederilor criticate cu dispoziţiile art. 16 din Constituţie, Curtea constată că acestea se aplică în mod egal tuturor persoanelor aflate în ipoteza juridică a normei. Principiul egalităţii nu înseamnă uniformitate, aşa încât dacă la situaţii egale trebuie să corespundă un tratament egal, la situaţii diferite tratamentul juridic nu poate fi decât diferit. Încălcarea principiului egalităţii şi nediscriminării există atunci când se aplică tratament diferenţiat unor cazuri egale, fără să existe o motivare obiectivă şi rezonabilă, sau dacă există o disproporţie între scopul urmărit prin tratamentul inegal şi mijloacele folosite. În alţi termeni, principiul egalităţii nu interzice reguli specifice, în cazul unei diferenţe de situaţii. Egalitatea formală ar conduce la aceeaşi regulă, în ciuda diferenţei de situaţii. De aceea, inegalitatea reală, care rezultă din această diferenţă, poate justifica reguli distincte, în funcţie de scopul legii care le conţine (a se vedea Decizia nr. 107 din 1 noiembrie 1995, M. Of. nr. 85 din 26 aprilie 1996). În cauza de faţă se invocă faptul că la confirmarea măsurii arestării preventive dispuse în lipsa inculpatului nu se recunoaşte dreptul apărătorului inculpatului de a participa la dezbateri. Autorul excepţiei, deşi nu o arată in terminis, lasă de înţeles că aceasta ar constitui o discriminare faţă de situaţia juridică a inculpatului arestat preventiv în prezenţa acestuia. Or, o astfel de critică nu poate fi primită, deoarece, aşa cum rezultă din textul art. 231 alin. (7) din Codul de procedură penală, aplicabil şi în procedura de cameră preliminară conform art. 238 alin. (1) din acelaşi cod, judecătorul de cameră preliminară va proceda la audierea inculpatului potrivit art. 225 alin. (7) şi (8) din Codul de procedură penală, respectiv inculpatul va fi audiat în prezenţa avocatului acestuia despre fapta de care este acuzat şi despre motivele pe care se întemeiază propunerea de arestare, după ce în prealabil i-au fost aduse la cunoştinţă infracţiunea de care este acuzat, precum şi dreptul de a nu face nicio declaraţie, atrăgându-i-se atenţia că ceea ce declară poate fi folosit împotriva sa. De asemenea, nu pot fi ignorate nici dispoziţiile art. 225 alin. (4) şi (5) din Codul de procedură penală – aplicabile şi în procedura de cameră preliminară conform art. 238 alin. (1) din acelaşi cod – potrivit cărora soluţionarea propunerii de arestare preventivă se face numai în prezenţa inculpatului, în afară de cazul când acesta lipseşte nejustificat, este dispărut, se sustrage ori din cauza stării sănătăţii, din cauză de forţă majoră sau stare de necesitate nu se prezintă sau nu poate fi adus în faţa judecătorului, sens în care, în toate cazurile, este obligatorie asistenţa juridică a inculpatului de către un avocat ales sau numit din oficiu. Aşa fiind, audierea inculpatului – arestat anterior în lipsă – numai în prezenţa avocatului său ales sau numit din oficiu are, asemenea audierii inculpatului prezent, pentru care asistenţa juridică este tot obligatorie, aceleaşi valenţe. Prin urmare, fiind incidentă ipoteza în care asistenţa juridică este obligatorie, apărătorul ales sau numit din oficiu are toate drepturile procesuale astfel consacrate de art. 91 (referitor la Avocatul din oficiu), art. 92 (referitor la Drepturile avocatului suspectului şi inculpatului) şi art. 94 (referitor la Consultarea dosarului) din Codul de procedură penală, fie că în cauză se soluţionează o cerere de arestare preventivă în cursul procedurii de cameră preliminară cu inculpatul prezent, fie că se soluţionează o confirmare a arestării preventive şi executarea mandatului de arestare dispus în lipsa inculpatului care se sustrage. De altfel, dincolo de aceste argumente, Curtea constată că dispoziţiile legale criticate se aplică tuturor inculpaţilor aflaţi în ipoteza normei. În plus, situaţia juridică în care se află inculpaţii arestaţi în lipsă nu este identică cu cea a inculpaţilor prezenţi la momentul arestării preventive, pentru că, faţă de aceştia din urmă, privarea de libertate a primilor a fost dispusă în absenţa lor, situaţie care impune cu stringenţă instituirea ulterioară a unei proceduri speciale de executare a unui astfel de mandat de arestare preventivă emis în lipsa inculpatului. În acest sens, Curtea constată că, potrivit art. 231 alin. (4) şi (7) din Codul de procedură penală, atunci când măsura arestării preventive a fost dispusă în lipsa inculpatului, organul de poliţie va proceda la arestarea persoanei arătate în mandat, căreia îi va preda un exemplar al acestuia, după care o va conduce, în cel mult 24 de ore, la judecătorul care a dispus măsura. Totodată, judecătorul va proceda la audierea inculpatului cu privire la fapta de care este acuzat şi despre motivele pe care s-a întemeiat propunerea de arestare – conform art. 225 alin. (7) din Codul de procedură penală – în prezenţa avocatului acestuia şi, numai după evaluarea acestei declaraţii în contextul probelor administrate, a motivelor avute în vedere la luarea măsurii şi a concluziilor procurorului, va dispune confirmarea arestării preventive şi executarea mandatului ori, după caz, revocarea sau înlocuirea arestului preventiv cu una dintre măsurile preventive prevăzute de art. 202 alin. (4) lit. b)-d) şi punerea în libertate a inculpatului, dacă nu este arestat în altă cauză. Cât priveşte pretinsa contrarietate a dispoziţiilor art. 231 alin. (7) din Codul de procedură penală cu dreptul la un proces echitabil, Curtea constată că este neîntemeiată, deoarece, aşa cum s-a arătat, în procedura de confirmare a măsurii arestării preventive şi a executării mandatului de arestare emis în lipsa inculpatului, acesta beneficiază de garanţiile specifice dreptului fundamental la apărare, fiind audiat cu privire la fapta de care este acuzat şi despre motivele pe care se întemeiază propunerea de arestare preventivă formulată de procuror, în prezenţa apărătorului ales sau numit din oficiu, în condiţii de oralitate şi contradictorialitate. În concluzie, Curtea constată că excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 231 alin. (7) din Codul de procedură penală este neîntemeiată.
ARESTUL LA DOMICILIU a fost reglementat pentru prima dată în România prin Legea nr.135/2010 privind Codul de procedură penală, M. Of. nr.486 din 15 iulie 2010. Potrivit art.202 alin.(4) lit.d) C.pr.pen., arestul la domiciliu constituie o măsură preventivă, alături de reținere, controlul judiciar, controlul judiciar pe cauțiune și arestarea preventivă . a. d. se dispune de către judecătorul de drepturi şi libertăţi, de către judecătorul de cameră preliminară sau de către instanţa de judecată, dacă sunt îndeplinite condiţiile arestării preventive şi luarea acestei măsuri este necesară şi suficientă pentru realizarea unuia dintre scopurile asigurării bunei desfăşurări a procesului penal, al împiedicării sustragerii suspectului ori a inculpatului de la urmărirea penală sau de la judecată ori al prevenirii săvârşirii unei alte infracţiuni; aprecierea îndeplinirii acestor condiţii se face ţinându-se seama de gradul de pericol al infracţiunii, de scopul măsurii, de sănătatea, vârsta, situaţia familială şi alte împrejurări privind persoana faţă de care se ia măsura; măsura nu poate fi dispusă cu privire la inculpatul faţă de care există suspiciunea rezonabilă că a săvârşit o infracţiune asupra unui membru de familie şi cu privire la inculpatul care a fost anterior condamnat definitiv pentru infracţiunea de evadare; persoanei faţă de care s-a dispus măsura a. d. i se comunică, sub semnătură, în scris, drepturile inculpatului, dreptul vizând reţinerea, dreptul de acces la asistenţă medicală de urgenţă, dreptul de a contesta măsura şi dreptul de a solicita revocarea sau înlocuirea acestei măsuri cu o altă măsură preventivă, iar în cazul în care persoana nu poate ori refuză să semneze, se va încheia un proces-verbal; măsura a. d. constă în obligaţia impusă inculpatului, pe o perioadă determinată, de a nu părăsi imobilul unde locuieşte, fără permisiunea organului judiciar care a dispus măsura sau în faţa căruia se află cauza şi de a se supune unor restricţii stabilite de acesta. Pe durata a. d. , inculpatul are obligaţia să se prezinte în faţa organului de urmărire penală, a judecătorului de drepturi şi libertăţi, a judecătorului de cameră preliminară sau a instanţei de judecată ori de câte ori este chemat şi să nu comunice cu persoana vătămată sau membrii de familie ai acesteia, cu alţi participanţi la comiterea infracţiunii, cu martorii ori experţii, precum şi cu alte persoane stabilite de organul judiciar; judecătorul de drepturi şi libertăţi, judecătorul de cameră preliminară sau instanţa de judecată poate dispune ca pe durata arestului la domiciliu inculpatul să poarte permanent un sistem electronic de supraveghere ; în cuprinsul încheierii prin care se dispune măsura sunt prevăzute în mod expres obligaţiile pe care inculpatul trebuie să le respecte şi i se atrage atenţia că, în caz de încălcare cu rea-credinţă a măsurii sau a obligaţiilor care îi revin, măsura a. d. poate fi înlocuită cu măsura arestării preventive; pe durata măsurii, inculpatul poate părăsi imobilul indicat pentru prezentarea în faţa organelor judiciare, la chemarea acestora; la cererea scrisă şi motivată a inculpatului, judecătorul de drepturi şi libertăţi, judecătorul de cameră preliminară sau instanţa de judecată, prin încheiere, îi poate permite acestuia părăsirea imobilului pentru prezentarea la locul de muncă, la cursuri de învăţământ sau de pregătire profesională ori la alte activităţi similare sau pentru procurarea mijloacelor esenţiale de existenţă, precum şi în alte situaţii temeinic justificate, pentru o perioadă determinată de timp, dacă acest lucru este necesar pentru realizarea unor drepturi ori interese legitime ale inculpatului; în cazuri urgente, pentru motive întemeiate, inculpatul poate părăsi imobilul, fără permisiunea judecătorului de drepturi şi libertăţi, a judecătorului de cameră preliminară sau a instanţei de judecată, pe durata de timp strict necesară, informând imediat despre aceasta instituţia, organul sau autoritatea desemnată cu supravegherea sa şi organul judiciar care a luat măsura a. d. ori în faţa căruia se află cauza; copia încheierii judecătorului de drepturi şi libertăţi, a judecătorului de cameră preliminară sau a instanţei de judecată prin care s-a luat măsura a. d. se comunică, de îndată, inculpatului şi instituţiei, organului sau autorităţii desemnate cu supravegherea sa, organului de poliţie în a cărei circumscripţie locuieşte acesta, serviciului public comunitar de evidenţă a persoanelor şi organelor de frontieră; instituţia, organul sau autoritatea desemnate de organul judiciar care a dispus arestul la domiciliu verifică periodic respectarea măsurii şi a obligaţiilor de către inculpat, iar în cazul în care constată încălcări ale acestora, sesizează de îndată procurorul, în cursul urmăririi penale, judecătorul de cameră preliminară, în procedura de cameră preliminară, sau instanţa de judecată, în cursul judecăţii; pentru supravegherea respectării măsurii a. d. sau a obligaţiilor impuse inculpatului pe durata acesteia, organul de poliţie poate pătrunde în imobilul unde se execută măsura, fără învoirea inculpatului sau a persoanelor care locuiesc împreună cu acesta; în cazul în care inculpatul încalcă cu rea-credinţă măsura a. d. sau obligaţiile care îi revin ori există suspiciunea rezonabilă că a săvârşit cu intenţie o nouă infracţiune pentru care s-a dispus punerea în mişcare a acţiunii penale c sa, judecătorul de drepturi şi libertăţi, judecătorul de cameră preliminară ori instanţa de judecată, la cererea motivată a procurorului sau din oficiu, poate dispune înlocuirea a. d. cu măsura arestării preventive, în condiţiile prevăzute de lege. Curtea Constituțională a observat că art. 220 C.pr.pen. prevede că judecătorul de cameră preliminară sau instanța de judecată în fața căreia se află cauza pot dispune, prin încheiere, a. d. al inculpatului, la cererea motivată a procurorului sau din oficiu, neprecizându-se, însă, nici termenul și nici durata maximă pentru care poate fi dispusă această măsură în cele două faze procesuale (Decizia nr.361 din 7 mai 2015, §18). Cu privire la verificarea legalității și a temeiniciei măsurilor preventive, Curtea a reținut că, în procedura de cameră preliminară, art. 207 alin.(6) raportat la art. 348 C.pr.pen. prevede că, în tot cursul procedurii de cameră preliminară, judecătorul de cameră preliminară, din oficiu, verifică periodic, dar nu mai târziu de 30 de zile, dacă subzistă temeiurile care au determinat luarea măsurii arestării preventive și a măsurii a. d. ; potrivit art. 208 alin.(4) raportat la art. 362 C.pr.pen., în tot cursul judecății, instanța, din oficiu, prin încheiere, verifică periodic, dar nu mai târziu de 60 de zile, dacă subzistă temeiurile care au determinat menținerea măsurii arestării preventive și a măsurii a. d. dispuse față de inculpat; aceste din urmă dispoziții reprezintă aplicarea, în cadrul legislației infraconstituționale, a garanțiilor constituționale privitoare la libertatea individuală, de vreme ce, potrivit art. 23 alin.(6) din Constituție, în faza de judecată instanța este obligată, în condițiile legii, să verifice periodic, și nu mai târziu de 60 de zile, legalitatea și temeinicia arestării preventive și să dispună, de îndată, punerea în libertate a inculpatului, dacă temeiurile care au determinat arestarea preventivă au încetat sau dacă instanța constată că nu există temeiuri noi care să justifice menținerea privării de libertate. Această verificare periodică presupune însă existența unei măsuri preventive luate inițial, pe o anumită durată. Tocmai acest lucru nu este reglementat de dispozițiile art. 218—222 C.pr.pen. în ceea ce privește a. d. Reținând că atât persoanele aflate în arest preventiv, cât și cele aflate în a. d. se află într-o formă de privare de libertate, iar din perspectiva naturii/substanței, efectelor, manierii de executare și a intensității, a condițiilor și cazurilor de luare a acestora, cele două măsuri privesc o interferență majoră în dreptul la libertatea individuală a persoanei, și observând că doar în cazul arestării preventive normele procesual penale reglementează atât termenele, cât și durata maximă pentru care această măsură poate fi dispusă în procedura de cameră preliminară și de judecată în primă instanță, Curtea Constituțională a examinat susținerile autorului excepției potrivit cărora nereglementarea în normele procesual penale criticate a duratei maxime pentru care poate fi dispusă măsura a. d. în procedura de cameră preliminară și de judecată în primă instanță determină încălcarea dispozițiilor art. 23, 25, 26, 32, 33 și 53 din Legea fundamentală (§20). Atât instanța de la Strasbourg, cât și Curtea Constituțională au stabilit în jurisprudența lor faptul că a. d. este considerat „o privare de libertate”, în sensul art. 5 din C.E.D.H. , constituind o ingerință în dreptul fundamental al libertății individuale, prevăzut de art. 23 din Constituție ( v Decizia nr.650 din 11 noiembrie 2014, în care au fost reținute Hotărârea din 2 august 2001, Cauza Mancini c. Italiei; Hotărârea din 28 noiembrie 2002, Cauza Lavents c. Letoniei; Hotărârea din 8 iulie 2004, Cauza Vachev c Bulgariei; Hotărârea din 30 septembrie 2004, Cauza Nikolova c Bulgariei (nr.2); Hotărârea din 30 martie 2006, Cauza Pekov c Bulgariei și Hotărârea din 7 noiembrie 2013, Cauza Ermakov c Rusiei) . A. d. reprezintă o măsură intruzivă ce poate afecta și alte drepturi și libertăți fundamentale, respectiv libera circulație [art. 221 alin.(1) și (2) lit.a) și b) C.pr.pen.], viața intimă, familială și privată [art. 221 alin.(9) și (10) C.pr.pen.], dreptul la învățătură și munca și protecția socială a muncii [art. 221 alin.(6) C.pr.pen.], reglementate în art. 25, 26, 32 și, respectiv, art. 41 din Constituție. Drepturile fundamentale anterior enumerate nu sunt absolute prin natura lor, ele putând fi supuse unor limitări rezonabile, însă, în cauză, normele procesual penale se referă la o restrângere a exercitării drepturilor, situație în care Curtea constată incidența în cauză a art. 53 din Legea fundamentală, așa încât urmează să analizeze dacă această restrângere este conformă cu prevederile textului constituțional (§22). Din analiza dispozițiilor constituționale ale art. 53, Curtea reține condițiile care trebuie îndeplinite pentru restrângerea exercițiului unor drepturi sau libertăți, respectiv: domeniul să vizeze doar drepturile fundamentale, și nu orice drepturi subiective de natură legală sau convențională; restrângerea exercițiului acestor drepturi să poată fi înfăptuită numai prin lege; restrângerea să poată opera numai dacă se impune și doar dacă este necesară într-o societate democratică, restrângerea să poată opera numai în una din ipotezele limitativ enumerate de art. 53 din Constituție (§23); restrângerea să fie proporțională cu cauza, restrângerea să fie nediscriminatorie; restrângerea să nu afecteze substanța dreptului ( v Decizia nr.872 și nr.874 din 25 iunie 2010). Ingerința generată de măsura a. d. are ca scop legitim desfășurarea instrucției penale; dispunerea măsurii a. d. , în procedura de cameră preliminară și a judecății în primă instanță, fără a se reglementa cu privire la termenele pentru care poate fi dispusă și durata maximă a acesteia, nu asigură un just echilibru între interesul public și cel individual, întrucât această măsură poate fi dispusă pentru o perioadă nelimitată de timp (§25). Principiul proporționalității, astfel cum este reglementat în ipoteza particulară a art. 53 din Constituție, presupune caracterul excepțional al restrângerilor exercițiului drepturilor sau libertăților fundamentale, ceea ce implică, în mod necesar, și caracterul lor temporar. Din moment ce autoritățile publice pot recurge la restrângerea exercițiului unor drepturi în lipsa unor alte soluții, pentru salvgardarea valorilor statului democratic, este logic ca această măsură gravă să înceteze de îndată ce a încetat și cauza care a provocat-o ( v Decizia nr.872 din 25 iunie 2010 și Decizia nr.712 din 4 decembrie 2014). Curtea constată că o asemenea restrângere este neconstituțională, întrucât încalcă principiul proporționalității, afectând substanța drepturilor fundamentale vizate, nerezumându-se la restrângerea exercițiului acestora (§26). Prin Hotărârea din 28 martie 2000, Cauza Baranowski c Poloniei (§ 56), CEDO a statuat că practica prin care, datorită unei lacune legislative, o persoană este deținută pentru o perioadă nedeterminată este în contradicție cu principiul securității raporturilor juridice. Curtea constată că, deși prevederile art. 241 alin.(11 ) C.pr.pen. stabilesc același regim juridic, sub aspectul cazurilor de încetare de drept, atât pentru măsura arestului la domiciliu, cât și pentru măsura arestului preventiv, nereglementarea duratei maxime pentru care poate fi dispus arestul la domiciliu în procedura de cameră preliminară și de judecată în primă instanță atrage ineficiența acestor prevederi, iar nu neconstituționalitatea lor. Curtea reține că remedierea deficienței de reglementare constatate determină înlăturarea viciului de neconstituționalitate și menținerea în fondul activ al legislației a dispozițiilor art. 222 C. pr. pen. , împreună cu corectivele aduse în sensul arătat. Curtea Constituțională admite excepția de neconstituționalitate și constată că dispozițiile art. 222 C.pr.pen. sunt neconstituționale ( Decizia nr.361 din 7 mai 2015). Prin Ordonanța de urgență a Guvernului nr.24/2015, deficiența de reglementare constatată prin Decizia nr.361 din 7 mai 2015 a fost remediată, motiv pentru care dispozițiile art.222 C.pr.pen. au fost menținute în fondul activ al legislației (Decizia nr.740 din 3 noiembrie 2015 §16). Curtea reține că, spre deosebire de arestarea preventivă, a. d. nu beneficiază de o consacrare constituțională, durata maximă a acestuia nefiind prevăzută, prin urmare, în cuprinsul Legii fundamentale. (Decizia nr.740 din 3 noiembrie 2015 §18). Atât persoanele aflate în arest preventiv, cât și cele aflate în a. d. se află într-o formă de privare de libertate, iar din perspectiva naturii/substanței, efectelor, manierei de executare și a intensității, a condițiilor și cazurilor de luare a acestora, cele două măsuri reprezintă o interferență majoră în dreptul la libertatea individuală a persoanei ( v Decizia nr.361 din 7 mai 2015, Decizia nr.650 din 11 noiembrie 2014 §§ 20—22). Spre deosebire de controlul judiciar sau controlul judiciar pe cauțiune, unde se poate impune interdicția de a părăsi țara sau o anumită localitate, ce reprezintă o restrângere a exercițiului la liberă circulație, atât în cazul a. d., cât și în cazul arestului preventiv inculpatul este obligat, pe durata luării măsurilor, să se afle într-un loc anume desemnat. Din perspectiva naturii/substanței și a duratei, măsura preventivă a a. d. este similară cu cea a arestului preventiv. Ceea ce diferențiază în mod esențial o privare de libertate de o restrângere a exercițiului la liberă circulație este intensitatea măsurii dispuse și modul în care aceasta este dusă la îndeplinire. Măsura a. d. are ca efect rămânerea persoanei în cauză la domiciliul personal, în prezența propriei familii; cu toate acestea, părăsirea incintei propriului domiciliu nu poate fi realizată decât pentru prezentarea în fața organelor judiciare, la chemarea acestora, iar pentru alte motive doar dacă judecătorul de drepturi și libertăți, judecătorul de cameră preliminară sau instanța de judecată, prin încheiere, i-a permis acest lucru. Din această perspectivă s-a apreciat că, din modul de reglementare a măsurii a. d., aceasta reprezintă o afectare a drepturilor persoanei care, prin intensitate și modul de aplicare/de punere în executare, afectează libertatea persoanei, având caracteristicile unei privări de libertate. Curtea a statuat că eventuala diferență de confort sau regim intern existentă la un moment dat între diferitele locații privative de libertate nu este o condiție a stabilirii dacă măsura respectivă este sau nu o măsură privativă de libertate, altele fiind condițiile ce trebuie îndeplinite în acest sens (v Decizia ÎCCJ nr.22 din 12 octombrie 2009). CEDO a stabilit că măsura a. d. reprezintă o măsură privativă de libertate, în accepțiunea art.5 CEDH (Hotărârea din 2 august 2001, Cauza Mancini c Italiei, §17; Hotărârea din 28 noiembrie 2002, Cauza Lavents c Letoniei, §63, Hotărârea din 8 iulie 2004, Cauza Vachev c Bulgariei, § 64; Hotărârea din 30 martie 2006, Cauza Pekov c Bulgariei, § 73; Hotărârea din 7 noiembrie 2013, Cauza Ermakov c Rusiei, § 238. Hotărârea din 6 noiembrie 1980, Cauza Guzzardi c Italiei §§ 93 și 95). Instanța de la Strasbourg a statuat că privarea de libertate poate îmbrăca diverse forme, nu întotdeauna asemănătoare cu închisoarea, acestea fiind necesar a fi evaluate nu din perspectiva formei, ci a conținutului, cum ar fi obligația de a sta într-un spațiu limitat, izolarea de societate și de familie, încetarea îndeplinirii îndatoririlor oficiale, imposibilitatea contactului liber cu diferite categorii de persoane. CEDO a reamintit că art.5 din Convenție nu reglementează condițiile privării de libertate. De fapt, noțiunile de „grad” și „intensitate”, ce figurează în jurisprudența organelor Convenției ca fiind criterii de aplicabilitate pentru art.5 din Convenție, vizează exclusiv nivelul restricțiilor legate de libertatea de deplasare, și nu diferența de confort sau regim intern în diferitele locații privative de libertate (Decizia nr.740 din 3 noiembrie 2015 § 25; Recomandarea nr.R (80) § 11) . Norma constituțională trebuie interpretată, în sens larg, ca limitând, pe parcursul urmăririi penale, la 180 de zile durata maximă a arestării, indiferent că este vorba despre arestarea preventivă sau despre a. d. Curtea constată că legiuitorul constituant a avut în vedere, cu prilejul reglementării art.23 alin.(5) din Legea fundamentală, limitarea oricărei privări de libertate, cu excepția reținerii, care beneficiază de o reglementare separată prin alin.(3) al aceluiași art.23, la 180 de zile. A permite ca prin cumularea duratei celor două măsuri preventive privative de libertate să se depășească limita maximă de 180 de zile înseamnă a înfrânge exigențele normei constituționale prevăzute la art.23 alin.(5). Curtea Constituțională conchide că, prin prisma acestei interpretări, prevederile art.222 alin.(10) C.pr.pen., care nu permit luarea în considerare a duratei privării de libertate dispuse prin măsura a. d. pentru calculul duratei maxime a măsurii arestării preventive a inculpatului în cursul urmăririi penale, sunt neconstituționale (Decizia nr.740 din 3 noiembrie 2015 § 28) v și Control judiciar; Măsurile preventive
ASIGURAREA APĂRĂRII Persoana vătămată, inculpatul, celelalte părţi şi avocaţii acestora au dreptul să ia cunoştinţă de actele dosarului în tot cursul judecăţii; când persoana vătămată sau una dintre părţi se află în stare de deţinere, preşedintele completului ia măsuri ca aceasta să îşi poată exercita acest drept şi să poată lua contact cu avocatul său; în cursul judecăţii, persoana vătămată şi părţile au dreptul la un singur termen pentru angajarea unui avocat şi pentru pregătirea apărării; în situaţia în care persoana vătămată sau una dintre părţi nu mai beneficiază de asistenţa juridică acordată de avocatul său ales, instanţa poate acorda un alt termen pentru angajarea unui alt avocat şi pregătirea apărării; în aceste situaţii, acordarea înlesnirilor necesare pregătirii apărării efective trebuie să fie conformă respectării termenului rezonabil al procesului penal.
ASIGURAREA ORDINII ŞI SOLEMNITĂŢII ŞEDINŢEI Preşedintele veghează asupra menţinerii ordinii şi solemnităţii şedinţei, putând lua măsurile necesare în acest scop; preşedintele poate limita accesul publicului la şedinţa de judecată, ţinând seama de mărimea sălii de şedinţă; părţile şi persoanele care asistă sau participă la şedinţa de judecată sunt obligate să păstreze disciplina şedinţei; când o parte sau oricare altă persoană tulbură şedinţa ori nesocoteşte măsurile luate, preşedintele îi atrage atenţia să respecte disciplina, iar în caz de repetare ori de abateri grave, dispune îndepărtarea ei din sală; partea sau persoana îndepărtată este chemată în sală înainte de începerea dezbaterilor. Preşedintele îi aduce la cunoştinţă actele esenţiale efectuate în lipsă şi îi citeşte declaraţiile celor audiaţi; dacă partea sau persoana continuă să tulbure şedinţa, preşedintele poate dispune din nou îndepărtarea ei din sală, dezbaterile urmând a avea loc în lipsa acesteia.
ASISTENŢA JUDICIARĂ INTERNAŢIONALĂ Cooperarea judiciară internaţională va fi solicitată sau acordată în conformitate cu dispoziţiile actelor juridice ale UE, tratatelor internaţionale din domeniul cooperării judiciare internaţionale în materie penală la care România este parte, precum şi cu dispoziţiile cuprinse în legea specială şi în prezentul capitol, dacă în tratatele internaţionale nu se prevede altfel; actele membrilor străini detaşaţi ai unei echipe comune de anchetă efectuate în baza şi conform acordului încheiat şi dispoziţiilor conducătorului echipei au o valoare similară actelor efectuate de către organele de urmărire penală române.
ASISTENŢA JURIDICĂ A PERSOANEI VĂTĂMATE, A PĂRŢII CIVILE ŞI A PĂRŢII RESPONSABILE CIVILMENTE În cursul urmăririi penale, avocatul persoanei vătămate, al părţii civile sau al părţii responsabile civilmente are dreptul să fie încunoştinţat, să asiste la efectuarea oricărui act de urmărire penală în condiţiile legii, dreptul de a consulta actele dosarului şi de a formula cereri şi a depune memorii; asistenţa juridică este obligatorie când persoana vătămată sau partea civilă este o persoană lipsită de capacitate de exerciţiu ori cu capacitate de exerciţiu restrânsă.
ASISTENŢA JURIDICĂ A SUSPECTULUI SAU A INCULPATULUI este obligatorie: când suspectul sau inculpatul este minor, internat într-un centru de detenţie ori într-un centru educativ, când este reţinut sau arestat, chiar în altă cauză, când faţă de acesta a fost dispusă măsura de siguranţă a internării medicale, chiar în altă cauză, precum şi în alte cazuri prevăzute de lege; în cazul în care organul judiciar apreciază că suspectul ori inculpatul nu şi-ar putea face singur apărarea; în cursul procedurii în cameră preliminară şi în cursul judecăţii în cauzele în care legea prevede pentru infracţiunea săvârşită pedeapsa detenţiunii pe viaţă sau pedeapsa închisorii mai mare de 5 ani. Art. 90, litera c) a fost modificat prin Ordonanța de urgență nr. 18/2016
ASISTENŢA JURIDICĂ OBLIGATORIE A SUSPECTULUI SAU A INCULPATULUI există atunci: când suspectul sau inculpatul este minor, internat într-un centru de detenţie ori într-un centru educativ, când este reţinut sau arestat, chiar în altă cauză, când faţă de acesta a fost dispusă măsura de siguranţă a internării medicale, chiar în altă cauză, precum şi în alte cazuri prevăzute de lege; în cazul în care organul judiciar apreciază că suspectul ori inculpatul nu şi-ar putea face singur apărarea; în cursul judecăţii în cauzele în care legea prevede pentru infracţiunea săvârşită pedeapsa detenţiunii pe viaţă sau pedeapsa închisorii mai mare de 5 ani; în cauzele aflate în curs de judecată la data intrării în vigoare a legii noi, încălcarea, în cursul urmăririi penale, a dispoziţiilor legale privind prezenţa obligatorie a învinuitului sau a inculpatului ori asistarea obligatorie a acestora de către apărător poate fi invocată până la începerea dezbaterilor.
ATRIBUŢIILE PREŞEDINTELUI COMPLETULUI Preşedintele completului conduce şedinţa, îndeplinind toate îndatoririle prevăzute de lege, şi decide asupra cererilor formulate de procuror, persoana vătămată şi de părţi, dacă rezolvarea acestora nu este dată în căderea completului; în cursul judecăţii, preşedintele, după consultarea celorlalţi membri ai completului, poate respinge întrebările formulate de părţi, persoana vătămată şi de procuror, dacă acestea nu sunt concludente şi utile soluţionării cauzei; dispoziţiile preşedintelui completului sunt obligatorii pentru toate persoanele prezente în sala de şedinţă.
AUDIATUR ET ALTERA PARS (lat. ) regula ascultării şi a celeilalte părţi. v Principiul contradictorialității
AUDIEREA EXPERTULUI În cursul urmăririi penale sau al judecăţii, expertul poate fi audiat de organul de urmărire penală sau de instanţă, la cererea procurorului, a părţilor, a subiecţilor procesuali principali sau din oficiu, dacă organul judiciar apreciază că audierea este necesară pentru lămurirea constatărilor sau concluziilor expertului; dacă expertiza a fost efectuată de o instituţie medico-legală, institut sau laborator de specialitate, instituţia va desemna un expert, dintre persoanele care au participat la efectuarea expertizei, ce urmează a fi audiat de către organul de urmărire penală sau de instanţă; a. e. se efectuează potrivit dispoziţiilor privitoare la audierea martorilor.
AUDIEREA INCULPATULUI Inculpatul este lăsat să arate tot ce ştie despre fapta pentru care a fost trimis în judecată, apoi i se pot pune întrebări în mod nemijlocit de către procuror, de persoana vătămată, de partea civilă, de partea responsabilă civilmente, de ceilalţi inculpaţi, precum şi de avocaţii acestora şi de avocatul inculpatului a cărui audiere se face. Preşedintele şi ceilalţi membri ai completului pot, de asemenea, pune întrebări, dacă apreciază necesar, pentru justa soluţionare a cauzei; instanţa poate respinge întrebările care nu sunt concludente şi utile cauzei; întrebările respinse se consemnează în încheierea de şedinţă; în situaţiile în care legea prevede posibilitatea ca inculpatul să fie obligat la prestarea unei munci neremunerate în folosul comunităţii, acesta va fi întrebat dacă îşi manifestă acordul în acest sens, în cazul în care va fi găsit vinovat; când inculpatul nu îşi mai aminteşte anumite fapte sau împrejurări ori când există contraziceri între declaraţiile făcute de inculpat în instanţă şi cele date anterior, preşedintele îi cere acestuia explicaţii şi poate da citire, în întregime sau în parte, declaraţiilor anterioare; când inculpatul refuză să dea declaraţii, instanţa dispune citirea declaraţiilor pe care acesta le-a dat anterior; inculpatul poate fi reascultat ori de câte ori este necesar. Dacă sunt mai mulţi inculpaţi, audierea fiecăruia dintre ei se face în prezenţa celorlalţi inculpaţi; când interesul aflării adevărului o cere, instanţa poate dispune audierea vreunuia dintre inculpaţi fără ca ceilalţi să fie de faţă; declaraţiile luate separat sunt citite în mod obligatoriu celorlalţi inculpaţi, după audierea lor; inculpatul poate fi din nou audiat în prezenţa celorlalţi inculpaţi sau a unora dintre ei.
AUDIEREA MARTORULUI MINOR în vârstă de până la 14 ani are loc în prezenţa unuia dintre părinţi, a tutorelui sau a persoanei ori a reprezentantului instituţiei căreia îi este încredinţat minorul spre creştere şi educare. Dacă persoanele arătate nu pot fi prezente sau au calitatea de suspect, inculpat, persoană vătămată, parte civilă, parte responsabilă civilmente ori martor în cauză ori există suspiciunea rezonabilă că pot influenţa declaraţia minorului, audierea acestuia are loc în prezenţa unui reprezentant al autorităţii tutelare sau a unei rude cu capacitate deplină de exerciţiu, stabilite de organul judiciar. Dacă se consideră necesar, la cerere sau din oficiu, organul de urmărire penală sau instanţa dispune ca la a m m să asiste un psiholog. A m m trebuie să evite producerea oricărui efect negativ asupra stării psihice a acestuia. Martorului minor care la data audierii nu a împlinit vârsta de 14 ani nu i se comunică obligaţiile prevăzute la art. 120 alin. (2) lit. d) şi nu depune jurământ, dar i se atrage atenţia să spună adevărul. Art. 124, alin. (5) a fost modificat prin. Ordonanta de urgenta nr. 18/2016
AUDIEREA MARTORULUI PROTEJAT se poate efectua prin intermediul mijloacelor audiovideo, fără ca martorul să fie prezent fizic în locul unde se află organul judiciar; subiecţii procesuali principali, părţile şi avocaţii acestora pot adresa întrebări martorului audiat ; organul judiciar respinge întrebările care ar putea conduce la identificarea martorului; declaraţia martorului protejat se înregistrează prin mijloace tehnice video şi audio şi se redă integral în formă scrisă; in cursul urmăririi penale declaraţia se semnează de organul de urmărire penală ori, după caz, de judecătorul de drepturi şi libertăţi şi de procurorul care a fost prezent la audierea martorului şi se depune la dosarul cauzei; declaraţia martorului, transcrisă, va fi semnată şi de acesta şi va fi păstrată în dosarul depus la parchet, într-un loc special, în condiţii de confidenţialitate; suportul pe care a fost înregistrată declaraţia martorului, în original, sigilat cu sigiliul parchetului sau, după caz, al instanţei de judecată în faţa căreia s-a făcut declaraţia, se păstrează în condiţii de confidenţialitate; suportul care conţine înregistrările efectuate în cursul urmăririi penale este înaintat la terminarea urmăririi penale instanţei competente, împreună cu dosarul cauzei, şi este păstrat în aceleaşi condiţii privind confidenţialitatea.
AUDIEREA MARTORULUI ŞI A EXPERTULUI Dacă martorul a fost propus de către procuror, acestuia i se pot pune în mod nemijlocit întrebări de către procuror, inculpat, persoana vătămată, partea civilă, partea responsabilă civilmente; dacă martorul sau expertul a fost propus de către una dintre părţi, i se pot pune întrebări de către aceasta, de către procuror, persoana vătămată şi de către celelalte părţi; preşedintele şi ceilalţi membri ai completului pot adresa întrebări martorului ori de câte ori consideră necesar, pentru justa soluţionare a cauzei; instanţa poate respinge întrebările care nu sunt concludente şi utile cauzei; întrebările respinse se consemnează în încheierea de şedinţă; martorul care posedă un înscris în legătură cu depoziţia făcută poate să îl citească în instanţă; procurorul şi părţile au dreptul să examineze înscrisul, iar instanţa poate dispune reţinerea înscrisului la dosar, în original sau în copie; când martorul nu îşi mai aminteşte anumite fapte sau împrejurări ori când există contraziceri între declaraţiile făcute în instanţă şi cele date anterior, după ce martorul a fost lăsat să declare tot ceea ce ştie, preşedintele poate da citire, în întregime sau în parte, declaraţiilor anterioare ; instanţa, luând concluziile procurorului, persoanei vătămate şi ale părţilor, poate încuviinţa plecarea martorilor, după audierea lor.v. Capacitatea de a fi martor, Dreptul martorului de a nu se acuza, Întrebările privind persoana martorului, Obiectul şi limitele declaraţiei martorului, Persoanele audiate ca martor, Persoanele care au dreptul de a refuza să dea declaraţii în calitate de martor,
AUDIEREA PERSOANEI VĂTĂMATE, A PĂRŢII CIVILE ŞI A PĂRŢII RESPONSABILE CIVILMENTEse face după ascultarea inculpatului şi, după caz, a coinculpaţilor; persoanele menţionate sunt lăsate să arate tot ce ştiu despre fapta care face obiectul judecăţii, apoi li se pot pune în mod nemijlocit întrebări de către procuror, inculpat, avocatul inculpatului, persoana vătămată, partea civilă, partea responsabilă civilmente şi avocaţii acestora; preşedintele şi ceilalţi membri ai completului pot de asemenea pune întrebări, dacă apreciază necesar, pentru justa soluţionare a cauzei; instanţa poate respinge întrebările care nu sunt concludente şi utile cauzei. Întrebările respinse se consemnează în încheierea de şedinţă; persoana vătămată, partea civilă şi partea responsabilă civilmente pot fi reascultate ori de câte ori este necesar. v. şi Modul de audiere a persoanei vătămate, Modul de audiere a părţii civile şi a părţii responsabile civilmente, Protecţia persoanei vătămate şi a părţii civile
AUDIEREA PREALABILĂ A PERSOANEI CARE FACE IDENTIFICAREA După dispunerea măsurii şi înainte ca identificarea să fie realizată, persoana care face identificarea trebuie audiată cu privire la persoana sau obiectul pe care urmează să îl identifice;audierea constă în descrierea tuturor caracteristicilor persoanei sau ale obiectului, precum şi a împrejurărilor în care au fost văzute; persoana care face identificarea este întrebată dacă a mai participat anterior la o altă procedură de identificare privind aceeaşi persoană sau acelaşi obiect ori dacă persoana sau obiectul de identificat i-au fost indicate ori descrise anterior.
AUDIEREA PRIN INTERPRET Ori de câte ori persoana audiată nu înţelege, nu vorbeşte sau nu se exprimă bine în limba română, audierea se face prin interpret. Interpretul poate fi desemnat de organele judiciare sau ales de părţi ori persoana vătămată, dintre interpreţii autorizaţi, potrivit legii; în mod excepţional, în situaţia în care se impune luarea urgentă a unei măsuri procesuale sau dacă nu se poate asigura un interpret autorizat, audierea poate avea loc în prezenţa oricărei persoane care poate comunica cu cel ascultat, organul judiciar având însă obligaţia de a relua audierea prin interpret imediat ce aceasta este posibilă.
AUDIEREA SUSPECTULUI SAU A INCULPATULUI v. Întrebările privind persoana suspectului sau a inculpatului, Comunicarea drepturilor şi a obligaţiilor, Modul de ascultare, Consemnarea declaraţiilor
AUTOPSIA MEDICO-LEGALĂ se dispune de către organul de urmărire penală sau de către instanţa de judecată, în caz de moarte violentă ori când aceasta este suspectă de a fi violentă sau când nu se cunoaşte cauza morţii ori există o suspiciune rezonabilă că decesul a fost cauzat direct sau indirect printr-o infracţiune ori în legătură cu comiterea unei infracţiuni; în cazul în care corpul victimei a fost înhumat, este dispusă exhumarea pentru examinarea cadavrului prin autopsie; procurorul dispune de îndată efectuarea unei a. m. l. dacă decesul s-a produs în perioada în care persoana se află în custodia poliţiei, a Administraţiei Naţionale a Penitenciarelor, în timpul internării medicale nevoluntare sau în cazul oricărui deces care ridică suspiciunea nerespectării drepturilor omului, a aplicării torturii sau a oricărui tratament inuman; pentru a constata dacă există motive pentru a efectua autopsia medico-legală, organul de urmărire penală sau instanţa de judecată poate solicita opinia medicului legist; autopsia se efectuează în cadrul instituţiei medico-legale, potrivit legii speciale; la efectuarea a. m. l. pot fi cooptaţi şi specialişti din alte domenii medicale, în vederea stabilirii cauzei decesului, la solicitarea medicului legist, cu excepţia medicului care a tratat persoana decedată.; organul de urmărire penală trebuie să încunoştinţeze un membru de familie despre data autopsiei şi despre dreptul de a desemna un expert independent autorizat care să asiste la efectuarea autopsiei. A. m. l. a unui fetus se dispune pentru a se stabili vârsta intrauterină, capacitatea de supravieţuire extrauterină, felul şi cauza morţii, precum şi pentru stabilirea filiaţiei, când este cazul ; a. m. l. a unui nou-născut se dispune pentru a se stabili dacă copilul a fost născut viu, viabilitatea, durata supravieţuirii extrauterine, felul şi cauza medicală a morţii, data morţii, dacă i s-au acordat îngrijiri medicale după naştere, precum şi pentru stabilirea filiaţiei, când este cazul.
AUTORIZAREA EXECUTĂRII LUCRĂRILOR DE CONSTRUCŢII Instanţa de judecată, prin hotărârea prin care soluţionează fondul cauzei privind Legea nr. 50/1991 privind autorizarea executării lucrărilor de construcţii, M.Of.nr. 933 din 13 octombrie 2004, poate dispune încadrarea lucrărilor în prevederile autorizaţiei sau desfiinţarea construcţiilor realizate nelegal. Procurorul sau instanţa de judecată poate dispune, din oficiu sau la cerere, oprirea temporară a executării lucrărilor, pe tot parcursul procesului penal. În situaţiile prevăzute de lege, organele de control vor putea cere organelor judiciare să dispună măsurile legale. Organele de control competente, potrivit legii, pot cere organelor de urmărire penală sesizate şi, după caz, instanţei să dispună oprirea temporară a executării lucrărilor, pe tot parcursul procesului penal.
AUTORITATEA HOTĂRÂRII PENALE ÎN PROCESUL CIVIL ŞI EFECTELE HOTĂRÂRII CIVILE ÎN PROCESUL PENAL se referă la existenţa faptei şi a persoanei care a săvârşit-o; instanţa civilă nu este legată de hotărârea definitivă de achitare sau de încetare a procesului penal în ceea ce priveşte existenţa prejudiciului ori a vinovăţiei autorului faptei ilicite; hotărârea definitivă a instanţei civile prin care a fost soluţionată acţiunea civilă nu are autoritate de lucru judecat în faţa organelor judiciare penale cu privire la existenţa faptei penale, a persoanei care a săvârşit-o şi a vinovăţiei acesteia.
AUTORIZAREA UNOR MĂSURI DE SUPRAVEGHERE TEHNICĂ DE CĂTRE PROCUROR Procurorul poate autoriza, pe o durată de maximum 48 de ore, măsurile de supraveghere tehnică atunci când: există urgenţă, iar obţinerea mandatului de supraveghere tehnică de la judecătorul de drepturi şi libertăţi ar conduce la o întârziere substanţială a cercetărilor, la pierderea, alterarea sau distrugerea probelor ori ar pune în pericol siguranţa persoanei vătămate, a martorului sau membrilor familiilor acestora;există o suspiciune rezonabilă cu privire la pregătirea sau săvârşirea infracţiunilor contra securităţii naţionale prevăzute de Codul penal şi de legi speciale, precum şi în cazul infracţiunilor de trafic de droguri, de trafic de arme, de trafic de persoane, acte de terorism, de spălare a banilor, de falsificare de monede ori alte valori, de falsificare de instrumente de plată electronică, contra patrimoniului, de şantaj, de viol, de lipsire de libertate, de evaziune fiscală, în cazul infracţiunilor de corupţie şi al infracţiunilor asimilate infracţiunilor de corupţie, infracţiunilor c intereselor financiare ale UE, al infracţiunilor care se săvârşesc prin sisteme informatice sau mijloace de comunicaţii electronice ori în cazul altor infracţiuni pentru care legea prevede pedeapsa închisorii de 5 ani sau mai mare; măsura să fie proporţională cu restrângerea drepturilor şi libertăţilor fundamentale, date fiind particularităţile cauzei, importanţa informaţiilor ori a probelor ce urmează a fi obţinute sau gravitatea infracţiunii; probele nu ar putea fi obţinute în alt mod sau obţinerea lor ar presupune dificultăţi deosebite ce ar prejudicia ancheta ori există un pericol pentru siguranţa persoanelor sau a unor bunuri de valoare; procurorul are obligaţia de a sesiza, în termen de cel mult 24 de ore de la expirarea măsurii, judecătorul de drepturi şi libertăţi de la instanţa căreia i-ar reveni competenţa să judece cauza în primă instanţă sau de la instanţa corespunzătoare în grad acesteia în a cărei circumscripţie se află sediul parchetului din care face parte procurorul care a emis ordonanţa, în vederea confirmării măsurii, înaintând totodată un proces-verbal de redare rezumativă a activităţilor de supraveghere tehnică efectuate şi dosarul cauzei; în cazul în care judecătorul de drepturi şi libertăţi apreciază că au fost îndeplinite condiţiile prevăzute de lege confirmă în termen de 24 de ore măsura dispusă de procuror, prin încheiere, pronunţată în camera de consiliu, fără citarea părţilor; încheierea prin care judecătorul de drepturi şi libertăţi se pronunţă asupra măsurilor dispuse de procuror nu este supusă căilor de atac.
AVERTISMENTUL Executarea a. i are loc de îndată, în şedinţa în care s-a pronunţat hotărârea; dacă a. nu poate fi executat îndată după pronunţare, punerea în executare a acestuia se face la rămânerea definitivă a hotărârii, prin comunicarea unei copii de pe aceasta persoanei căreia i se aplică.
AVOCATUL asistă sau reprezintă, în procesul penal, părţile ori subiecţii procesuali principali, în condiţiile legii; nu poate fi a. al unei părţi sau al unui subiect procesual principal: soţul ori ruda până la gradul al IV-lea cu procurorul sau cu judecătorul; martorul citat în cauză; cel care a participat în aceeaşi cauză în calitate de judecător sau de procuror; o altă parte sau un alt subiect procesual; a. ales sau desemnat din oficiu este obligat să asigure asistenţa juridică a părţilor ori a subiecţilor procesuali principali; părţile sau subiecţii procesuali principali cu interese contrare nu pot fi asistaţi sau reprezentaţi de acelaşi a. Prin DECIZIE nr. 637 din 19 octombrie 2021 referitoare la excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 88 alin. (2) lit. b) şi ale art. 346 alin. (3) lit. b) din Codul de procedură penală, Curtea Constituțională constată că dispoziţiile art. 88 alin. (2) lit. b) din Codul de procedură penală sunt constituţionale în măsura în care nu se referă la persoanele care s-au prevalat de dreptul de a refuza să dea declaraţii în calitate de martor, în temeiul art. 117 alin. (1) lit. a) şi b) din Codul de procedură penală. Curtea reţine că legea procesual penală în vigoare reglementează şi dispoziţii care, prin conţinutul lor normativ, dau expresie secretului profesional al a. , o altă garanţie a dreptului la apărare. Astfel, potrivit art. 116 alin. (3) din Codul de procedură penală, “(3) Nu pot face obiectul declaraţiei martorului acele fapte sau împrejurări al căror secret ori confidenţialitate poate fi opusă prin lege organelor judiciare.”, iar, potrivit art. 306 alin. (6) din acelaşi act normativ, “(6) Secretul bancar şi cel profesional, cu excepţia secretului profesional al a., nu sunt opozabile procurorului, după începerea urmăririi penale.” Curtea constată însă că, în vederea aflării adevărului în cauza penală, calitatea de martor are întâietate faţă de calitatea de a. cu privire la faptele şi împrejurările de fapt pe care persoana le-a cunoscut înainte de a dobândi această (s.n. din urmă) calitate [art. 114 alin. (3) din Codul de procedură penală], iar, “(4) Faptele sau împrejurările prevăzute la alin. (3) pot face obiectul declaraţiei martorului atunci când autoritatea competentă sau persoana îndreptăţită îşi exprimă acordul în acest sens sau atunci când există o altă cauză legală de înlăturare a obligaţiei de a păstra secretul sau confidenţialitatea.” [art. 116 alin. (4) din Codul de procedură penală]. Aşadar, Curtea reţine instituirea, prin normele criticate, a unei incompatibilităţi între două calităţi procesuale, respectiv cea de a. şi cea de martor, de principiu, calitatea de martor având întâietate, obligaţia de a depune mărturie constituind o obligaţie civică în raport cu interesul public de a se exercita în mod eficient acţiunea penală. Cu toate acestea, Curtea constată că exercitarea dreptului oricărei persoane de a beneficia de asistenţa juridică a unui avocat ales – garanţie a dreptului fundamental la apărare – constituie, în mod firesc, o manifestare privată, pe care, de principiu, legea procesual penală o poate condiţiona de respectarea unor obiective de interes public, cum este asigurarea unei bune desfăşurări a procesului penal. În mod particular, există însă şi situaţii în care această manifestare/opţiune nu mai produce consecinţe în sfera obligaţiei organelor judiciare “de a asigura, pe bază de probe, aflarea adevărului cu privire la faptele şi împrejurările cauzei, precum şi cu privire la persoana suspectului sau inculpatului” [art. 5 alin. (1) din Codul de procedură penală]. Legea procesual penală în vigoare normează o astfel de ipoteză la art. 117 atunci când stabileşte persoanele care au dreptul de a refuza să dea declaraţii în calitate de martor. În materia audierii martorilor, art. 117 din Codul de procedură penală, având denumirea marginală “Persoanele care au dreptul de a refuza să dea declaraţii în calitate de martor”, instituie o situaţie de excepţie de la regula generală prevăzută la art. 114 alin. (1) din acelaşi act normativ, conform căreia orice persoană care deţine cunoştinţe pertinente obiectului probaţiunii are capacitatea şi obligaţia de a da declaraţii în calitate de martor. Norma procesual penală precitată reglementează un drept de refuz al audierii prin enumerarea, în mod limitativ, a anumitor categorii de persoane care pot refuza să declare în calitate de martor, printre care soţul, ascendenţii şi descendenţii în linie directă, precum şi fraţii şi surorile suspectului sau inculpatului, respectiv persoanele care au avut calitatea de soţ al suspectului sau al inculpatului. La acestea, ca urmare a publicării Deciziei Curţii Constituţionale nr. 562 din 19 septembrie 2017 în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 837 din 23 octombrie 2017, se adaugă şi persoanele care au stabilit relaţii asemănătoare acelora dintre soţi în cazul în care convieţuiesc ori nu mai convieţuiesc cu suspectul sau inculpatul. Asemenea martori sunt eliberaţi de dilema morală de a alege între o mărturie adevărată, care ar putea periclita relaţia lor cu suspectul/inculpatul, şi o mărturie falsă, care ar proteja această relaţie, cu riscul condamnării pentru mărturie mincinoasă. În jurisprudenţa sa, , respectiv Decizia nr. 136 din 10 martie 2016, instanţa de control constituţional a subliniat caracterul de protecţie al incompatibilităţii reglementate la art. 88 alin. (2) lit. b) din Codul de procedură penală, din perspectiva exercitării cu obiectivitate a mandatului avocaţial, în vederea respectării dreptului la apărare al părţilor sau al unui alt subiect procesual principal. Or, Curtea constată că, în măsura în care “martorul (s.n. avocat) citat în cauză” este o persoană care s-a prevalat de dreptul de a refuza să dea declaraţii în această calitate, în temeiul art. 117 alin. (1) lit. a) şi b) din Codul de procedură penală, raţionamentul dezvoltat în Decizia nr. 136 din 10 martie 2016, precitată, nu mai subzistă, aşa încât Curtea constată că norma criticată respectă dreptul fundamental la apărare în măsura în care nu se referă la această din urmă categorie de persoane. Curtea a statuat, în jurisprudenţa sa, că dreptul la apărare este în serviciul efectivităţii realizării dreptului constituţional al cetăţenilor de a se adresa justiţiei pentru apărarea drepturilor, libertăţilor şi intereselor lor legitime (Decizia nr. 64 din 2 iunie 1994, M. Of. nr. 177 din 12 iulie 1994). Totodată, Curtea a calificat art. 24 din Constituţie ca fiind o garanţie a dreptului la un proces echitabil (Decizia nr. 462 din 17 septembrie 2014, M. Of. nr. 775 din 24 octombrie 2014, paragraful 51, şi Decizia nr. 111 din 3 martie 2016, M. Of. nr. 373 din 16 mai 2016, paragraful 23). Având în vedere aceste evoluţii jurisprudenţiale, Curtea reţine că în cursul procedurilor judiciare dispoziţiile art. 24 din Constituţie se analizează coroborat cu cele ale art. 21 alin. (3) din Constituţie, întrucât se subsumează acestora din urmă. În aceste condiţii, raportat la cauza de faţă şi ţinând seama de faptul că încălcarea dreptului la apărare vizează o procedură judiciară, Curtea reţine incidenţa în cauză a dispoziţiilor art. 21 alin. (3) coroborat cu art. 24 alin. (1) din Constituţie. Prin raportare la exigenţele art. 21 alin. (3) coroborat cu art. 24 alin. (1) din Constituţie, Curtea constată că dispoziţiile art. 88 alin. (2) lit. b) din Codul de procedură penală, care reglementează ordinea de preferinţă în cazul în care o persoană întruneşte, în cauza penală, două calităţi procesuale, cea de martor şi cea de avocat, instituie – în ipoteza în care martorul (a.) citat în cauză este o persoană care s-a prevalat de dreptul de a refuza să dea declaraţii în această calitate în temeiul art. 117 alin. (1) lit. a) şi b) din Codul de procedură penală – o limitare nelegală a exercitării dreptului la apărare al părţilor sau al unui subiect procesual principal. Totodată, Curtea Constituţională a reţinut în jurisprudenţa sa că dreptul la apărare conferă oricărei părţi implicate într-un proces, potrivit intereselor sale şi indiferent de natura procesului, posibilitatea de a utiliza toate mijloacele prevăzute de lege pentru a invoca în apărarea sa fapte sau împrejurări. Acest drept presupune participarea la şedinţele de judecată, folosirea mijloacelor de probă şi invocarea excepţiilor prevăzute de legea procesual penală (v Decizia nr. 667 din 15 octombrie 2015, M. Of. nr. 870 din 20 noiembrie 2015, paragraful 33). Prin urmare, Curtea constată că, drept exigenţă impusă de prevederile art. 21 alin. (3) şi ale art. 24 alin. (1) din Constituţie, este necesar ca dispoziţiile art. 88 alin. (2) lit. b) din Codul de procedură penală, care reglementează incompatibilitatea calităţii de a. cu cea de martor citat în procesul penal, să instituie, în mod expres, o exceptare în ceea ce priveşte persoanele care s-au prevalat de dreptul de a refuza să dea declaraţii în calitate de martor, enumerate la art. 117 alin. (1) lit. a) şi b) din Codul de procedură penală şi stabilite prin Decizia Curţii Constituţionale nr. 562 din 19 septembrie 2017. În aceste condiţii, în acord cu dreptul părţilor la un proces echitabil coroborat cu dreptul fundamental la apărare, Curtea constată că dispoziţiile art. 88 alin. (2) lit. b) din Codul de procedură penală sunt constituţionale în măsura în care nu se referă la “martorul (a.) citat în cauză”, care s-a prevalat, în temeiul art. 117 alin. (1) lit. a) şi b) din Codul de procedură penală, de dreptul de a refuza să fie audiat.
AVOCATUL DIN OFICIU este desemnat în cazurile in care asistenţa juridică este obligatorie, dacă suspectul sau inculpatul nu şi-a ales un avocat; dacă avocatul ales lipseşte nejustificat, nu asigură substituirea sau refuză nejustificat să exercite apărarea, deşi a fost asigurată exercitarea tuturor drepturilor procesuale, organul judiciar ia măsuri pentru desemnarea unui avocat din oficiu care să îl înlocuiască, acordându-i acestuia un termen rezonabil şi înlesnirile necesare pentru pregătirea unei apărări efective, făcându-se menţiune despre aceasta într-un proces-verbal ori, după caz, în încheierea de şedinţă; în cursul judecăţii, când asistenţa juridică este obligatorie, dacă avocatul ales lipseşte nejustificat la termenul de judecată, nu asigură substituirea sau refuză să efectueze apărarea, deşi a fost asigurată exercitarea tuturor drepturilor procesuale, instanţa ia măsuri pentru desemnarea unui avocat din oficiu care să îl înlocuiască, acordându-i un termen de minimum 3 zile pentru pregătirea apărării ; a. o. desemnat este obligat să se prezinte ori de câte ori este solicitat de organul judiciar, asigurând o apărare concretă şi efectivă în cauză; delegaţia a. o. încetează la prezentarea apărătorului ales.
AVOCATUL POPORULUI Pe durata exercitării mandatului, Avocatul Poporului poate fi urmărit şi trimis în judecată penală pentru fapte, altele decât cele prevăzute la art. 30 din Legea nr. 35/1997 privind organizarea şi funcţionarea instituţiei Avocatului Poporului, republicată în M.Of. nr. 844 din 15 septembrie 2004,, dar nu poate fi reţinut, percheziţionat, arestat la domiciliu sau arestat preventiv fără încuviinţarea preşedinţilor celor două Camere ale Parlamentului. Adjuncţii Avocatului Poporului pot fi urmăriţi şi trimişi în judecată penală pentru fapte, altele decât cele prevăzute la art. 30, dar nu pot fi reţinuţi, percheziţionaţi, arestaţi la domiciliu sau arestaţi preventiv fără înştiinţarea prealabilă a Avocatului Poporului.
C
CALCULUL TERMENELOR PROCEDURALE La calcularea termenelor procedurale se porneşte de la ora, ziua, luna sau anul prevăzut în actul care a provocat curgerea termenului, în afară de cazul când legea dispune altfel.La calcularea termenelor pe ore sau pe zile nu se socoteşte ora sau ziua de la care începe să curgă termenul, nici ora sau ziua în care acesta se împlineşte.Termenele socotite pe luni sau pe ani expiră, după caz, la sfârşitul zilei corespunzătoare a ultimei luni ori la sfârşitul zilei şi lunii corespunzătoare din ultimul an. Dacă această zi cade într-o lună care nu are zi corespunzătoare, termenul expiră în ultima zi a acelei luni.Când ultima zi a unui termen cade într-o zi nelucrătoare, termenul expiră la sfârşitul primei zile lucrătoare care urmează. Prin Dec. nr. 12 din 28 aprilie 2020 privind interpretarea dispoziţiilor art. 269 şi art. 270 C. pr. pen. Î. C. C. J. , Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept în materie penală stabileşte că în interpretarea dispoziţiilor art. 269 şi art. 270 din Codul de procedură penală, dacă actul de procedură care trebuie făcut într-un anumit termen este trimis prin e-mail sau fax, în ultima zi a termenului care se calculează pe zile, este socotit a fi făcut în termen, chiar dacă actul de procedură se înregistrează la organul judiciar după expirarea termenului. Depunerea unui act procedural la instanţa de judecată reprezintă acţiunea pe care subiectul procesual interesat o realizează, în exercitarea unui drept prevăzut de lege, constând în predarea organului judiciar a instrumentului probator care confirmă existenţa actului procedural.În condiţiile societăţii actuale, caracterizată prin dezvoltarea amplă a tehnologiei informatice, depunerea unui act procedural se poate realiza prin modalităţi clasice, personal, prin prezentarea celui interesat la sediul organului judiciar, prin poştă, ori prin utilizarea mijloacelor tehnice informatice de comunicare, prin poştă electronică ori fax.Ultima modalitate de depunere are o consacrare legală clară, Codul de procedură penală permiţând utilizarea acesteia de către subiecţii procesuali, aşa cum acest lucru rezultă din coroborarea prevederilor art. 264 alin. (1) C. pr. pen. cu art. 257 alin. (5) C. pr. pen..Primul text legal prevede: “Comunicarea celorlalte acte de procedură se face potrivit dispoziţiilor prevăzute în prezentul capitol”, în vreme ce al doilea text legal, aflat în acelaşi capitol, prevede: “Citarea se poate realiza şi prin intermediul poştei electronice sau prin orice alt sistem de mesagerie electronică, cu acordul persoanei citate”.Chiar dacă ultimul text legal se referă la procedura de citare, în condiţiile în care art. 264 alin. (1) C. pr. pen. face trimitere la toate dispoziţiile capitolului I din titlul VI, nu există vreo raţiune pentru a considera că subiecţilor procesuali nu le este permisă apelarea la această modalitate de comunicare.Prevederile art. 270 alin. (1) C. pr. pen. instituie norme speciale pentru persoanele care fie se află în anumite situaţii care nu le permit depunerea personală a actelor procedurale, respectiv sunt într-un loc de deţinere sau militari, fie înţeleg să utilizeze o cale de comunicare clasică, prin intermediul scrisorii recomandate.Instituirea acestei categorii distincte de acte procedurale considerate ca fiind făcute în termen nu exclude acceptarea depunerii prin intermediul poştei electronice ori prin fax a înscrisurilor emanând de la subiecţii procesuali interesaţi, iar realitatea cotidiană demonstrează că realizarea comunicării în acest mod este din ce în ce mai prezentă.Momentul depunerii actului de procedură la instanţa de judecată prin e-mail sau fax este cel care rezultă din analiza informaţiilor oferite de către mijloacele tehnice ale organului judiciar, atât comunicarea prin poşta electronică, cât şi cea prin intermediul faxului, permiţând identificarea cu certitudine a intervalului orar de recepţionare, prin analiza rapoartelor informatice, element care înlătură necesitatea certificării avute în vedere de textul legal anterior citat.Actul de procedură trimis prin poştă electronică sau fax instanţei de judecată este un document care se depune în mod direct şi instantaneu la organul judiciar, neexistând un interval de timp între momentul depunerii şi cel al recepţionării, cum este situaţia avută în vedere de prevederile art. 270 C. pr. pen..Înregistrarea reprezintă activitatea desfăşurată de personalul instanţei de judecată de înscriere în evidenţele specifice a actului procedural.Această activitate este reglementată în acte normative subsidiare, respectiv în Regulamentul de ordine interioară a instanţelor judecătoreşti, aprobat prin Hotărârea nr. 1.375 din 17 decembrie 2015 a Plenului Consiliului Superior al Magistraturii, publicat în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 970 din 28 decembrie 2015, cu modificările ulterioare.Astfel, potrivit prevederilor art. 132 alin. (1) din Regulament: “Căile de atac prezentate direct sau primite prin poştă, curier, fax sau poştă electronică se înregistrează mai întâi în registrul general de dosare, în formă informatizată sau scrisă, după care registratorul le predă preşedintelui instanţei sau persoanei desemnate de acesta, care le va rezolva, de regulă, în aceeaşi zi.”Rezultă din elementele prezentate anterior faptul că, în vreme ce depunerea unui act procedural reprezintă o manifestare a voinţei unui subiect procesual, înregistrarea acestui act în evidenţele instanţei de judecată reprezintă o activitate administrativă, ulterioară. Efectele atribuite celor două noţiuni prin Codul de procedură penală sunt diferite, în sensul că prin raportare la momentul depunerii unor acte procedurale se determină respectarea unor termene procedurale peremptorii, a căror nesocotire atrage sancţiunea decăderii, cum este cazul declarării apelului, a contestaţiei, în vreme ce data înregistrării prezintă relevanţă pentru determinarea momentului de început al termenelor de recomandare, care nu sunt susceptibile de sancţiuni procesuale.Procesul penal implică desfăşurarea în timp a unei activităţi compuse dintr-o succesiune de acte reglementate de legea de procedură penală. Această desfăşurare în timp impune ca, în disciplinarea actelor procesuale şi procedurale componente, să se ţină seama de elementul timp. Condiţia instituită prin art. 269 C. pr. pen. este ca exerciţiul dreptului procesual penal să se realizeze în interiorul termenului stabilit de norma care îl prevede, în modalităţile stabilite prin aceasta, iar sancţiunea care intervine în cazul nerespectării termenului este cea prevăzută de art. 268 alin. (1) C. pr. pen., respectiv decăderea din exerciţiul dreptului şi nulitatea actului făcut peste termen.Cum noţiunea de “depunere” este utilizată în Codul de procedură penală în relaţie cu exercitarea apelului sau contestaţiei, rezultă că dreptul de a exercita aceste căi de atac trebuie să se realizeze prin depunerea cererii de apel, respectiv de contestaţie, la organul judiciar indicat prin normă, în interiorul termenului prevăzut de aceasta, legea necondiţionând valabilitatea manifestării de voinţă de înregistrarea în evidenţele instanţei în interiorul termenului.În cazul particular analizat, când această activitate este realizată de subiectul procesual prin intermediul mijloacelor informatice de comunicare, poştă electronică sau fax, depunerea cererii este realizată efectiv în momentul la care aparatura specifică a instanţei de judecată a recepţionat comunicarea, iar acest lucru este demonstrat de raportul informatic oferit de dispozitiv.Ca atare, dacă actul de procedură care trebuie făcut într-un anumit termen este trimis prin e-mail sau fax în ultima zi a termenului care se calculează pe zile, este socotit a fi făcut în termen, chiar dacă înregistrarea sa la organul judiciar se realizează după expirarea termenului, în condiţiile în care depunerea acestuia se realizează la momentul recepţionării comunicării de aparatura informatică a organului judiciar, fapt ce este dovedit prin raportul informatic oferit, indiferent de momentul înregistrării în evidenţele instanţei, operaţie administrativă ulterioară. În raport cu cele arătate, Î. C. C. J. va admite sesizarea prin care se solicită pronunţarea unei hotărâri prealabile pentru dezlegarea chestiunii de drept: “Dacă, în interpretarea dispoziţiilor art. 269 şi art. 270 C. pr. pen. , actul de procedură care trebuie făcut într-un anumit termen, este trimis prin e-mail/fax, în ultima zi a termenului care se calculează pe zile, este socotit a fi făcut în termen, chiar dacă actul de procedură se înregistrează la organul judiciar după expirarea termenului.”
CALEA DE ATAC Împotriva sentinţei pronunţate potrivit art. 485 şi 486, la acordul de recunoaştere a vinovăţiei procurorul, inculpatul, celelalte părţi şi persoana vătămată pot declara apel, în termen de 10 zile de la comunicare. La soluţionarea apelului se citează părţile şi persoana vătămată.Instanţa de apel pronunţă una dintre următoarele soluţii:respinge apelul, menţinând hotărârea atacată, dacă apelul este tardiv sau inadmisibil ori nefondat;admite apelul, desfiinţează sentinţa prin care acordul de recunoaştere a fost admis şi pronunţă o nouă hotărâre, procedând potrivit art. 485 şi 486, care se aplică în mod corespunzător;admite apelul, desfiinţează sentinţa prin care acordul de recunoaştere a fost respins, admite acordul de recunoaştere a vinovăţiei. Prin Dec. nr. 235 din 7 aprilie 2015 referitoare la excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 484 alin. (2) şi ale art. 488 din Codul de procedură penală, Curtea Constituțională constată că dispoziţiile art. 488 din Codul de procedură penală, precum şi soluţia legislativă cuprinsă în art. 484 alin. (2) din Codul de procedură penală, care exclude persoana vătămată, partea civilă şi partea responsabilă civilmente de la audierea în faţa instanţei de fond, sunt neconstituţionale. Pronunţându-se asupra dreptului părţii civile şi al părţii civilmente responsabile de a exercita căile de atac, prin Decizia nr. 482 din 9 noiembrie 2004, M. Of. nr. 1.200 din 15 decembrie 2004, Curtea Constituţională, prin raportare la critici de neconstituţionalitate similare, a admis excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 362 alin. 1 lit. d) din Codul de procedură penală din 1968 şi a constatat că acestea sunt neconstituţionale în măsura în care nu permit părţii civile şi părţii civilmente responsabile să exercite calea de atac ordinară a apelului şi în ce priveşte latura penală a procesului. S-a arătat că, în această interpretare, dispoziţiile art. 362 alin. 1 lit. d) din Codul de procedură penală contravin prevederilor art. 16 alin. (1), art. 21, art. 24 şi art. 129 din Constituţie. Potrivit art. 362 alin. 1 lit. d) din Codul de procedură penală din 1968, “Pot face apel: […] d) partea civilă şi partea responsabilă civilmente, în ce priveşte latura civilă.”. În concepţia art. 23-24 din Codul de procedură penală din 1968, părţile procesului penal erau inculpatul, partea vătămată, partea civilă şi partea responsabilă civilmente. Inculpatul era definit, prin art. 23 din acest cod, ca fiind persoana împotriva căreia s-a pus în mişcare acţiunea penală. Partea vătămată era, conform alin. 1 al art. 24, persoana care a suferit prin fapta penală o vătămare fizică, morală sau materială, dacă participa în procesul penal. Aceeaşi persoană, dacă exercita acţiunea civilă în cadrul procesului penal dobândea calitatea de parte civilă, conform alin. 2 al aceluiaşi art. 24, iar persoana chemată în procesul penal să răspundă, potrivit legii civile, pentru pagubele provocate prin fapta învinuitului sau inculpatului, se numea parte responsabilă civilmente, potrivit art. 24 alin. 3 din acest cod. Prin Decizia nr. 482 din 9 noiembrie 2004, Curtea a reţinut că diferenţierea realizată prin art. 362 din Codul de procedură penală din 1968 între regimul juridic al părţii vătămate, pe de o parte, şi cel al părţii civile şi al părţii civilmente responsabile, pe de altă parte, este neconstituţională, încălcând dispoziţiile art. 16 alin. (1) din Constituţie. S-a arătat că, în cazul în care persoana vătămată formula, în cadrul procesului penal, pretenţii pentru repararea prejudiciului material suferit ca urmare a săvârşirii infracţiunii, aceasta cumula două calităţi procesuale: calitatea de parte vătămată şi calitatea de parte civilă. Aceste două părţi ale procesului penal se aflau însă într-o situaţie identică, şi anume în situaţia de persoane lezate în drepturile lor prin săvârşirea infracţiunii, ceea ce justifica existenţa “interesului legitim”, la care se referă art. 21 din Constituţie. Aşa fiind, diferenţierea operată prin dispoziţiile lit. c) şi, respectiv, ale lit. d) ale art. 362 alin. 1 din Codul de procedură penală din 1968 – în sensul că partea vătămată putea face apel în ceea ce priveşte latura penală a cauzei, iar partea civilă, numai în ceea ce priveşte latura civilă – era contrară principiului constituţional al egalităţii cetăţenilor în faţa legii. S-a constatat că exista, de asemenea, o inegalitate de tratament în ceea ce priveşte accesul la căile de atac între partea civilă şi partea civilmente responsabilă, pe de o parte, şi inculpat, pe de altă parte, inegalitate nejustificată, în condiţiile în care toţi aceşti participanţi la procesul penal aveau aceeaşi calitate, de părţi, iar restrângerea dreptului părţii civile şi al părţii civilmente responsabile de a face apel în ce priveşte latura penală le priva pe acestea de posibilitatea de a-şi apăra interesele lor legitime specifice, în vreme ce inculpatul îşi putea apăra nestânjenit propriile sale interese. S-a mai reţinut că exista o inegalitate flagrantă şi nejustificată între statutul părţii civile şi al părţii civilmente responsabile, care nu puteau ataca hotărârea instanţei decât în ce priveşte latura civilă, şi statutul “oricăror altor persoane ale căror interese legitime au fost vătămate printr-o măsură sau printr-un act al instanţei”, persoane care, potrivit art. 362 alin. 1 lit. f), puteau face apel atât cu privire la latura penală, cât şi cu privire la cea civilă. În ceea ce priveşte încălcarea prin textul criticat a prevederilor art. 21 alin. (1) şi (2) din Constituţie, prin aceeaşi Dec. , Curtea a constatat că, întrucât textul constituţional nu distinge, rezultă că accesul liber la justiţie nu se referă exclusiv la acţiunea introductivă la prima instanţă de judecată, ci şi la sesizarea oricăror altor instanţe care, potrivit legii, au competenţa de a soluţiona fazele ulterioare ale procesului, inclusiv, aşadar, la exercitarea căilor de atac, deoarece apărarea drepturilor, a libertăţilor şi a intereselor legitime ale persoanelor presupune, în mod logic, şi posibilitatea acţionării împotriva hotărârilor judecătoreşti considerate ca fiind nelegale sau neîntemeiate. Ca urmare, limitarea dreptului unor părţi ale unuia şi aceluiaşi proces penal de a exercita căile legale de atac constituie o restrângere a accesului liber la justiţie. S-a arătat că această îngrădire este neconstituţională, nefiind îndeplinite condiţiile restrictive stabilite de art. 53 alin. (1) din Constituţie. S-a reţinut că controlul judiciar, prin diferite grade de jurisdicţie, are menirea de a repara eventualele erori cuprinse în soluţiile pronunţate prin hotărârile instanţelor inferioare şi că, la fel cum poate greşi o instanţă judecătorească, şi reprezentantul Ministerului Public este supus aceleiaşi eventualităţi, astfel încât este posibil ca în mod eronat să nu atace cu apel ori cu recurs o hotărâre nelegală sau netemeinică. Într-o asemenea situaţie, când – conform art. 362 alin. 1 lit. d) din Codul de procedură penală din 1968 – partea civilă şi partea civilmente responsabilă erau private de dreptul de a exercita căile de atac, hotărârile respective nu mai erau supuse controlului judiciar, cu consecinţa menţinerii unor eventuale erori judiciare. În acelaşi sens, instanţa de contencios constituţional a reţinut că părţii civile şi celei responsabile civilmente nu le este străin interesul pentru soluţionarea laturii penale a procesului, în condiţiile în care de stabilirea existenţei faptei penale şi a vinovăţiei inculpatului judecat în cauză depinde şi soluţionarea laturii civile a procesului. S-a conchis, aşadar, că nu poate fi primită susţinerea că atribuţiile Ministerului Public în exercitarea acţiunii penale sunt de natură să înlăture interesul părţii civile şi al celei responsabile civilmente pentru soluţionarea laturii penale a procesului şi, în consecinţă, posibilitatea acestora de a exercita căile de atac în această privinţă. Cu privire la încălcarea prevederilor art. 129 din Constituţie, s-a constatat, prin aceeaşi Dec. că, în privinţa condiţiilor de exercitare a căilor de atac, legiuitorul poate să reglementeze termenele de declarare a acestora, forma în care trebuie făcută declaraţia, conţinutul său, instanţa la care se depune, competenţa şi modul de judecare, soluţiile ce pot fi adoptate şi altele de acelaşi gen, astfel cum prevede art. 126 alin. (2) din Legea fundamentală, potrivit căruia “competenţa instanţelor judecătoreşti şi procedura de judecată sunt prevăzute numai prin lege”. Dar legiuitorul nu poate suprima dreptul substanţial al unei părţi interesate de a exercita căile de atac şi nici nu poate restrânge exerciţiul acestui drept decât în condiţiile restrictive stabilite în art. 53 din Constituţie. S-a arătat că, într-adevăr, deşi art. 129 din Constituţie asigură folosirea căilor de atac “în condiţiile legii”, această dispoziţie constituţională nu are semnificaţia că legea ar putea înlătura ori restrânge exerciţiul acestui drept expres consacrat de Constituţie. S-a reţinut, prin aceeaşi Dec. că, prin Decizia nr. 100 din 9 martie 2004, M. Of. nr. 261 din 24 martie 2004, Curtea Constituţională a constatat că dispoziţia “Pot face apel: [… ] c) partea vătămată în cauzele în care acţiunea penală se pune în mişcare la plângerea prealabilă, dar numai în ce priveşte latura penală” din cuprinsul art. 362 alin. 1 lit. c) din Codul de procedură penală din 1968 este neconstituţională, urmând ca persoana vătămată să poată exercita calea de atac ordinară a apelului indiferent de modul în care se pune în mişcare acţiunea penală (din oficiu sau la plângere prealabilă). S-a stabilit, totodată, că considerentele Dec. i nr. 100 din 9 martie 2004 sunt în întregime valabile şi în ce priveşte dispoziţiile art. 362 alin. 1 lit. d) din Codul de procedură penală din 1968. Decizia nr. 482 din 9 noiembrie 2004 a reprezentat un reviriment jurisprudenţial, întrucât prin Decizia nr. 45 din 14 martie 2000, M. Of. nr. 370 din 9 august 2000, Decizia nr. 139 din 13 iulie 2000, M. Of. nr. 513 din 19 octombrie 2000, Decizia nr. 157 din 21 septembrie 2000, M. Of. nr. 653 din 13 decembrie 2000, Decizia nr. 14 din 18 ianuarie 2001, M. Of. nr. 78 din 15 februarie 2001, Decizia nr. 154 din 10 mai 2001, M. Of. nr. 387 din 16 iulie 2001, Decizia nr. 307 din 15 noiembrie 2001, M. Of. nr. 108 din 8 februarie 2002, sau Decizia nr. 274 din 26 iunie 2003, M. Of. nr. 559 din 4 august 2003, Curtea Constituţională a respins excepţia de neconstituţionalitate a prevederilor art. 362 alin. 1 lit. d) din Codul de procedură penală din 1968. Curtea observă faptul că persoana vătămată, inculpatul, partea civilă şi partea responsabilă civilmente, participanţi în procesul penal, conform Codului de procedură penală în vigoare, şi, respectiv, părţi ale procesului penal, potrivit Codului de procedură penală din 1968, sunt definiţi la fel de cele două coduri anterior referite, iar suspectul, reglementat la art. 77 din actualul Cod de procedură penală, reprezintă participantul în procesul penal similar învinuitului, conform prevederilor vechiului Cod. Soluţia legislativă care respectă considerentele şi dispozitivul Dec. i nr. 482 din 9 noiembrie 2004 se regăseşte în actualul Cod de procedură penală. Astfel, potrivit regulilor generale de procedură penală, respectiv, conform prevederilor art. 409 alin. (1) din Codul de procedură penală, partea civilă poate face apel în ceea ce priveşte latura penală şi latura civilă a cauzei [art. 409 alin. (1) lit. c) teza întâi], iar partea responsabilă civilmente poate face apel în ceea ce priveşte latura civilă, iar, referitor la latura penală, în măsura în care soluţia pronunţată influenţează soluţionarea laturii civile [art. 409 alin. (1) lit. c) teza a doua]. De asemenea, persoana vătămată poate face apel în privinţa laturii penale [art. 409 alin. (1) lit. d)]. În privinţa laturii civile a cauzei, conform regulilor generale de procedură, respectiv dispoziţiilor art. 23 din Codul de procedură penală, inculpatul, partea civilă şi partea responsabilă civilmente pot încheia, în condiţiile legii, o tranzacţie sau un acord de mediere [art. 23 alin. (1) din Codul de procedură penală]. De asemenea, inculpatul, cu acordul părţii responsabile civilmente, poate recunoaşte, în tot sau în parte, pretenţiile părţii civile [art. 23 alin. (2)]. În cazul recunoaşterii pretenţiilor civile, instanţa obligă la despăgubiri în măsura recunoaşterii, iar cu privire la pretenţiile civile nerecunoscute pot fi administrate probe [art. 23 alin. (3)]. Cu toate acestea, potrivit dispoziţiilor aceluiaşi art. 409 alin. (1) lit. b) şi c) din Codul de procedură penală, partea civilă şi partea responsabilă civilmente pot formula apel cu privire la latura civilă a cauzei, în egală măsură cu inculpatul. În planul dreptului procesual civil, Codul de procedură civilă reglementează dreptul pârâtului de a recunoaşte pretenţiile reclamantului, precum şi posibilitatea încheierii unor acorduri de mediere sau de tranzacţie cu privire la pretenţiile formulate în cauze. Potrivit art. 436 din acest cod, dacă pârâtul a recunoscut în tot sau în parte pretenţiile reclamantului, instanţa, la cererea acestuia din urmă, va da o hotărâre în măsura recunoaşterii, iar, dacă recunoaşterea este parţială, judecata va continua cu privire la pretenţiile rămase nerecunoscute, instanţa urmând a pronunţa o nouă hotărâre asupra acestora. Potrivit art. 21 din Codul de procedură civilă, medierea este o formă de împăcare a părţilor, prin soluţionarea amiabilă a litigiului, operaţiune juridică ce se realizează, potrivit legii speciale – Legea nr. 192/2006 privind medierea şi organizarea profesiei de mediator, M. Of. nr. 441 din data de 22 mai 2006, şi pe care judecătorul o constată în cuprinsul hotărârii pe care o dă, potrivit art. 227 alin. (5) din Codul de procedură civilă. Conform art. 438 alin. (1) din Codul de procedură civilă, părţile se pot înfăţişa oricând în cursul judecăţii, chiar fără să fi fost citate, pentru a cere să se dea o hotărâre care să consfinţească tranzacţia lor. Potrivit art. 437 din Codul de procedură civilă, hotărârea dată în baza recunoaşterii pretenţiilor de către instanţa de fond poate fi atacată numai cu recurs la instanţa ierarhic superioară, iar când recunoaşterea pretenţiilor a fost făcută înaintea instanţei de apel, hotărârea primei instanţe va fi anulată în măsura recunoaşterii, dispunându-se admiterea, în mod corespunzător, a cererii. În privinţa hotărârii prin care se încuviinţează învoiala părţilor – tranzacţia, art. 440 din Codul de procedură civilă prevede că aceasta poate fi atacată, pentru motive procedurale, numai cu recurs la instanţa ierarhic superioară, dispoziţii aplicabile, în mod corespunzător, şi în cazul în care învoiala părţilor este urmarea procedurii de mediere, potrivit art. 441 din Codul de procedură civilă. Potrivit procedurii comune prevăzute de Codul de procedură penală, persoana vătămată, partea civilă şi partea responsabilă civilmente pot formula apel după cum urmează: partea civilă, atât pe latură penală, cât şi pe latură civilă; partea responsabilă civilmente, pe latură civilă, iar pe latură penală, numai când influenţează latura civilă; şi persoana vătămată, numai pe latură penală. Curtea observă, totodată, că, în condiţiile aceluiaşi cod, împotriva soluţiei pronunţate pe latura civilă a cauzei poate fi formulat apel, chiar dacă, cu privire la aceasta a fost încheiat un act de mediere, de tranzacţie sau de recunoaştere a obligaţiilor civile. De asemenea, şi Codul de procedură civilă reglementează o cale de atac atunci când procesele se sting prin mediere, tranzacţie sau recunoaştere a pretenţiilor celorlalte părţi. Spre deosebire de procedura comună, în cadrul procedurii speciale a acordului de recunoaştere a vinovăţiei, reglementată de art. 478-488 din Codul de procedură penală, Curtea constată că, potrivit normei supuse controlului de constituţionalitate [art. 488 alin. (1) din Codul de procedură penală], partea civilă, partea responsabilă civilmente şi persoana vătămată sunt excluse total de la dreptul de a face apel, indiferent că este vorba despre latura penală sau civilă a cauzei. Prin urmare, examinând critica de neconstituţionalitate a art. 488 alin. (1) din Codul de procedură penală, se impune a se analiza în ce măsură considerentele de principiu rezultate din Decizia nr. 482 din 9 noiembrie 2004 sunt aplicabile şi în cazul acestei proceduri speciale şi dacă textul art. 488 alin. (1) din Codul de procedură penală încalcă exigenţele constituţionale ale art. 16, art. 21 şi art. 24. Din logica acestei proceduri speciale, Curtea reţine că intenţia legiuitorului a fost aceea de a spori celeritatea procesului penal, prin înlocuirea unei părţi importante a acestuia cu un acord încheiat între procuror şi inculpat, prin care acesta din urmă îşi recunoaşte vinovăţia, acceptă încadrarea juridică şi participă la stabilirea pedepsei, atunci când există suficiente date cu privire la existenţa faptei cu privire la care s-a pus în mişcare acţiunea penală şi cu privire la vinovăţia sa [conform art. 480 alin. (2) din Codul de procedură penală]. În acest fel, în cazul infracţiunilor pentru care legea prevede pedeapsa închisorii de cel mult 7 ani, legiuitorul a înţeles să reglementeze posibilitatea încheierii acordului de recunoaştere a vinovăţiei în scopul soluţionării într-un termen optim şi previzibil a respectivelor cauze. De asemenea, în ceea ce priveşte modul de soluţionare a laturii civile, conform art. 486 alin. (1) din Codul de procedură penală, în cazul în care instanţa admite acordul de recunoaştere a vinovăţiei şi între părţi s-a încheiat tranzacţie sau acord de mediere cu privire la acţiunea civilă, instanţa ia act de aceasta prin sentinţă. Iar potrivit alin. (2) al art. 486, în cazul în care instanţa admite acordul de recunoaştere a vinovăţiei şi între părţi nu s-a încheiat tranzacţie sau acord de mediere cu privire la acţiunea civilă, instanţa lasă nesoluţionată acţiunea civilă. În această situaţie, hotărârea prin care a fost admis acordul de recunoaştere a vinovăţiei nu are autoritate de lucru judecat asupra întinderii prejudiciului în faţa instanţei civile, înţelegând prin aceasta că hotărârea în cauză are autoritate de lucru judecat în faţa instanţei civile în ceea ce priveşte existenţa faptei şi a vinovăţiei. Prin urmare, în cazul în care între părţile cauzei penale s-a încheiat un acord de recunoaştere a vinovăţiei, dar nu s-a încheiat tranzacţie sau acord de mediere cu privire la acţiunea civilă, instanţa civilă, în soluţionarea laturii civile a cauzei, nu poate pune în discuţie şi nu poate să se pronunţe prin hotărârea pe care o dă asupra acestor aspecte ale laturii penale (existenţa faptei şi a vinovăţiei), ele fiind stabilite deja prin sentinţa care admite acordul de recunoaştere a vinovăţiei. În acord cu Decizia nr. 482 din 9 noiembrie 2004, Curtea reţine că, din perspectiva instituţiei acordului de recunoaştere a vinovăţiei, persoana vătămată şi partea civilă sunt persoane lezate în drepturile lor prin săvârşirea infracţiunii. Totodată, săvârşirea aceleiaşi infracţiuni afectează şi drepturile patrimoniale ale părţii responsabile civilmente. Aceste aspecte justifică interesul legitim al acestor participanţi în procesul penal pentru aflarea adevărului. Prin urmare, dispoziţiile art. 488 alin. (1) din Codul de procedură penală creează o inegalitate de tratament între persoana vătămată, partea civilă şi partea responsabilă civilmente, pe de o parte, şi inculpat, pe de altă parte, sub aspectul dreptului de a formula apel împotriva sentinţei prin care instanţa de fond admite sau respinge acordul de recunoaştere a vinovăţiei, în ceea ce priveşte latura penală a cauzei. Această inegalitate de tratament juridic nu este justificată în mod obiectiv şi rezonabil, motiv pentru care textul criticat contravine dispoziţiilor art. 16 din Constituţie privind egalitatea în drepturi. Accesul liber la justiţie şi dreptul la un proces echitabil nu presupune garantarea acestor drepturi doar la nivelul instanţei de fond, ci şi în privinţa sesizării instanţelor competente să soluţioneze următoarele faze ale procesului penal, întrucât garantarea drepturilor şi a libertăţilor participanţilor în procesul penal presupune şi asigurarea posibilităţii legale a acestora de a ataca hotărârile judecătoreşti prin care drepturile şi libertăţile lor sunt lezate. În acest sens, este de subliniat că de stabilirea existenţei faptei şi a vinovăţiei făptuitorului depinde soluţionarea laturii civile a cauzei şi că, potrivit art. 486 alin. (2) din Codul de procedură penală, hotărârea instanţei penale competente să se pronunţe referitor la acordul de recunoaştere a vinovăţiei are autoritate de lucru judecat în faţa instanţei civile cu privire la aceste două aspecte ale cauzei, atunci când admite acordul şi între părţi nu s-a încheiat tranzacţie sau acord de mediere cu privire la acţiunea civilă, aşa cum s-a arătat la paragraful 43. Din acest punct de vedere, nereglementarea dreptului persoanei vătămate, părţii civile şi al părţii responsabile civilmente de a ataca cu apel, sub aspectul laturii penale a cauzei, hotărârea pronunţată potrivit art. 485 din Codul de procedură penală, încalcă prevederile art. 21 alin. (1) şi (3) din Legea fundamentală, precum şi dispoziţiile art. 6 din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale.Dreptul la apărare, prevăzut la art. 24 din Constituţie, presupune şi posibilitatea de exercitare a căilor de atac prevăzute de lege împotriva hotărârilor judecătoreşti în cuprinsul cărora se regăsesc aspecte de fapt sau de drept ori soluţii pe care titularul dreptului la apărare, care are calitatea de participant în procesul penal, le consideră greşite, în cazul în care acestea îi afectează drepturile sau interesele legitime. Or, în condiţiile în care persoana vătămată, partea civilă şi partea responsabilă civilmente nu pot declara apel cu privire la aspectele penale ale cauzei împotriva hotărârii de admitere sau de respingere a acordului de recunoaştere a vinovăţiei, acestea nu-şi pot apăra drepturile şi interesele în faţa instanţei de apel. Pentru acest motiv, prevederile art. 488 alin. (1) din Codul de procedură penală încalcă dreptul la apărare al participanţilor în procesul penal, contravenind normei constituţionale de la art. 24 alin. (1).
48. În ceea ce priveşte dispoziţiile art. 129 din Constituţie, Curtea observă faptul că acestea consacră dreptul subiectiv al părţilor unui proces de a exercita căile de atac împotriva hotărârilor judecătoreşti pe care le consideră nelegale sau neîntemeiate, drept despre care acelaşi text prevede că poate fi exercitat “în condiţiile legii”. Prin urmare, conform acestui text constituţional, legiuitorul are dreptul de a reglementa aspecte precum termenele de introducere a căilor de atac, condiţiile de fond şi de formă ale acţiunilor astfel promovate, competenţa instanţelor şi procedura de judecată în vederea soluţionării lor, precum şi soluţiile ce pot fi pronunţate în acest scop. De altfel, această atribuţie a legiuitorului este prevăzută la art. 126 alin. (2) din Legea fundamentală, potrivit căruia “competenţa instanţelor judecătoreşti şi procedura de judecată sunt prevăzute numai prin lege”. Cu atât mai mult, legiuitorul are dreptul de a reglementa diferit regimul căilor de atac într-o procedură specială, cum este cea a acordului de recunoaştere a vinovăţiei, raportat la regimul comun al căilor de atac, în speţă al apelului. Însă aceasta nu presupune posibilitatea legiuitorului de a suprima dreptul substanţial al unora dintre participanţi într-un proces, respectiv al persoanei vătămate, al părţii civile şi al părţii responsabile civilmente, de a recurge la folosirea căilor de atac. . Cele trei categorii de participanţi sunt persoane lezate în dreptul lor prin săvârşirea infracţiunii, justificându-se interesul legitim de a participa în proces, inclusiv prin declararea apelului, în vederea stabilirii unei situaţii corecte în fapt şi în drept, în scopul aflării adevărului. Această evaluare este valabilă indiferent dacă procedura de urmărire şi judecată a infracţiunii se desfăşoară după regulile dreptului comun sau după o procedură specială. Curtea constată, astfel, că prevederile art. 488 alin. (1) din Codul de procedură penală încalcă dispoziţiile art. 129 din Constituţie. Din cauza restrângerii motivelor de apel numai la cele cu privire la felul şi cuantumul pedepsei ori la forma de executare a acesteia, dispoziţiile art. 488 alin. (2) din Codul de procedură penală sunt neconstituţionale, contravenind prevederilor art. 16, art. 21 şi art. 24 din Constituţie, întrucât exclud formularea apelului împotriva modului de soluţionare a laturii civile. În ceea ce priveşte critica expresă de neconstituţionalitate a prevederilor art. 488 alin. (2) din Codul de procedură penală, din coroborarea acestor dispoziţii cu cele ale art. 488 alin. (4) din Codul de procedură penală, Curtea constată că legiuitorul nu a reglementat posibilitatea participanţilor la procesul penal de a ataca hotărârea instanţei de fond pentru alte motive decât felul şi cuantumul pedepsei şi forma de executare a acesteia. În analiza criticii, Curtea porneşte de la ideea că procesul penal este guvernat de principiul legalităţii, prevăzut la art. 2 din Codul de procedură penală, care presupune ca întreaga sa desfăşurare să aibă loc potrivit dispoziţiilor legale. Nerespectarea acestor dispoziţii atrage nulitatea absolută sau relativă a actului încheiat, potrivit distincţiilor făcute prin prevederile art. 281 şi 282 din Codul de procedură penală. Aşa fiind, şi acordul de recunoaştere a vinovăţiei, ca instituţie procesual penală, trebuie să respecte normele procesual penale, în general, şi dispoziţiile legale care îl reglementează, în special. Astfel, nerespectarea condiţiilor încheierii acestuia, prevăzute la art. 480 din Codul de procedură penală, atrage nulitatea sa. În acest sens, încheierea acordului de recunoaştere a vinovăţiei cu privire la infracţiuni pentru care legea prevede pedeapsa închisorii mai mare de 7 ani [art. 480 alin. (1) din Codul de procedură penală] sau fără asigurarea asistenţei juridice obligatorii [art. 480 alin. (2) teza a doua din Codul de procedură penală] este nulă. Este, de asemenea, nulă încheierea unui acord de recunoaştere a vinovăţiei înaintea punerii în mişcare a acţiunii penale [art. 478 alin. (1) din Codul de procedură penală] sau de către un inculpat minor [art. 478 alin. (6) din Codul de procedură penală]. La cele arătate, se adaugă ca potenţiale cauze de nulitate cel puţin cauzele de nulitate absolută limitativ enumerate la art. 281 alin. (1) din Codul de procedură penală, respectiv nerespectarea dispoziţiilor legale privind: a) compunerea completului de judecată; b) competenţa materială şi competenţa personală a instanţelor judecătoreşti, atunci când judecata a fost efectuată de o instanţă inferioară celei legal competente; c) publicitatea şedinţei de judecată; d) participarea procurorului, atunci când participarea sa este obligatorie potrivit legii; e) prezenţa suspectului sau a inculpatului, atunci când participarea sa este obligatorie potrivit legii; f) asistarea de către avocat a suspectului sau a inculpatului, precum şi a celorlalte părţi, atunci când asistenţa este obligatorie. De asemenea, potrivit art. 282 alin. (1) din Codul de procedură penală, încălcarea oricăror dispoziţii legale, în afara celor prevăzute la art. 281 din Codul de procedură penală, determină nulitatea relativă a actului astfel încheiat, atunci când prin nerespectarea cerinţei legale s-a adus o vătămare a drepturilor părţilor ori ale subiecţilor procesuali principali, care nu poate fi înlăturată altfel decât prin desfiinţarea respectivului act. Conform art. 281 alin. (2) din Codul de procedură penală, nulitatea absolută se constată din oficiu sau la cerere, iar, potrivit alin. (3) al art. 281, aceasta poate fi invocată în orice stare a procesului, cu excepţia nulităţii pentru cauzele prevăzute la art. 281 alin. (1) lit. e) şi f) din Codul de procedură penală. Acestea din urmă, potrivit art. 281 alin. (4) din Codul de procedură penală, pot fi invocate: a) până la încheierea procedurii în camera preliminară, dacă încălcarea a intervenit în cursul urmăririi penale sau în procedura camerei preliminare; b) în orice stare a procesului, dacă încălcarea a intervenit în cursul judecăţii; c) în orice stare a procesului, indiferent de momentul la care a intervenit încălcarea, când instanţa a fost sesizată cu un acord de recunoaştere a vinovăţiei. Conform art. 282 alin. (2) şi (3) din Codul de procedură penală, nulitatea relativă poate fi invocată de procuror, suspect, inculpat, celelalte părţi sau persoana vătămată, atunci când există un interes procesual propriu în respectarea dispoziţiei legale încălcate, în cursul sau imediat după efectuarea actului ori cel mai târziu în termenele prevăzute la alin. (4) al aceluiaşi articol, respectiv: a) până la închiderea procedurii de cameră preliminară, dacă încălcarea a intervenit în cursul urmăririi penale sau în această procedură; b) până la primul termen de judecată cu procedura legal îndeplinită, dacă încălcarea a intervenit în cursul urmăririi penale, când instanţa a fost sesizată cu un acord de recunoaştere a vinovăţiei; c) până la următorul termen de judecată cu procedura completă, dacă încălcarea a intervenit în cursul judecăţii. Aşa fiind, limitarea motivelor de apel împotriva soluţiei instanţei de fond prin care aceasta admite sau respinge acordul de recunoaştere a vinovăţiei la cele referitoare la felul şi cuantumul pedepsei şi forma de executare a acesteia este de natură a acoperi, ex lege, orice alte vicii ce pot constitui temei al nulităţii absolute sau relative ale acordului. Rămân, astfel, nesancţionate aspecte precum nelegalitatea încheierii acordului de recunoaştere a vinovăţiei, nelegalitatea sentinţei de admitere a acordului de recunoaştere a vinovăţiei, lipsa competenţei materiale a instanţei de fond care a admis acordul, vicierea consimţământului persoanei care a încheiat acordul de recunoaştere a vinovăţiei sau nerespectarea dispoziţiilor legale referitoare la soluţionarea laturii civile. O astfel de limitare este de natură a prejudicia interesele părţilor interesate să solicite, pe calea apelului, desfiinţarea sentinţei instanţei de fond de soluţionare a acordului de recunoaştere a vinovăţiei, încheiat cu nerespectarea altor condiţii decât cele privind felul, cuantumul şi forma de executare a pedepsei, cu consecinţa încălcării drepturilor fundamentale ale acestora, prevăzute la art. 21 şi art. 24 din Constituţie. Mai mult, încălcarea principiului legalităţii procesului penal, astfel cum a fost dezvoltat la §§ 51 şi 52, este de natură a contraveni şi dispoziţiilor art. 1 alin. (5) din Constituţie, conform căruia “în România, respectarea Constituţiei, a supremaţiei sale şi a legilor este obligatorie”. Totodată, având în vedere invocarea în una dintre cauzele deduse judecăţii a excepţiei de neconstituţionalitate de către reprezentantul Ministerului Public, prin raportare la dispoziţiile art. 131 alin. (1) din Constituţie, ce reglementează rolul Ministerului Public de reprezentant al intereselor generale ale societăţii şi de apărător al ordinii de drept, precum şi al drepturilor şi libertăţilor cetăţenilor, Curtea reţine că, în contextul celor anterior arătate, cu atât mai mult procurorul trebuie să poată solicita cenzurarea hotărârii instanţei de fond prin care a fost admis sau respins acordul de recunoaştere a vinovăţiei, atunci când aceasta a fost pronunţată cu încălcarea dispoziţiilor privind nulitatea absolută sau relativă. În continuare, Curtea constată că dispoziţiile art. 488 alin. (1) şi alin. (2) din Codul de procedură penală, ce reglementează dreptul procurorului şi al inculpatului de a declara apel împotriva sentinţei referitoare la admiterea sau respingerea de către instanţa de judecată a acordului de recunoaştere a vinovăţiei, în mod necesar şi evident, nu pot fi disociate de prevederile art. 488 alin. (4) din Codul de procedură penală. Având în vedere art. 31 alin. (2) din Legea nr. 47/1992 privind organizarea şi funcţionarea Curţii Constituţionale, care prevede că, “în caz de admitere a excepţiei, Curtea se va pronunţa şi asupra constituţionalităţii altor prevederi din actul atacat, de care, în mod necesar şi evident, nu pot fi disociate prevederile menţionate în sesizare”, Curtea îşi va extinde controlul de constituţionalitate şi asupra prevederilor art. 488 alin. (4) din Codul de procedură penală. Recunoaşterea de către instanţa de contencios constituţional a drepturilor procesuale mai sus arătate implică constatarea neconstituţionalităţii dispoziţiilor art. 488 alin. (4) din Codul de procedură penală, care prevede soluţiile ce pot fi dispuse de către instanţa de apel în urma examinării sentinţei de admitere sau de respingere a acordului de recunoaştere a vinovăţiei. Potrivit dispoziţiilor art. 488 alin. (4) din Codul de procedură penală, instanţa poate: să respingă apelul şi să menţină hotărârea atacată, dacă apelul este tardiv sau inadmisibil ori nefondat; să admită apelul şi să desfiinţeze sentinţa prin care acordul de recunoaştere a fost admis numai cu privire la felul şi cuantumul pedepsei sau la forma de executare a acesteia şi pronunţă o nouă hotărâre, procedând potrivit art. 485 alin. (1) lit. a), care se aplică în mod corespunzător; să admită apelul şi să desfiinţeze sentinţa prin care acordul de recunoaştere a fost respins şi, pe cale de consecinţă, să admită acordul de recunoaştere a vinovăţiei, dispoziţiile art. 485 alin. (1) lit. a) şi art. 486 aplicându-se în mod corespunzător. Curtea reţine că, printre soluţiile acceptate de art. 488 alin. (4) din Codul de procedură penală, nu se regăseşte nici soluţia admiterii apelului privind modul de soluţionare a laturii civile şi nici soluţia admiterii apelului şi a desfiinţării sentinţei prin care acordul de recunoaştere a vinovăţiei a fost admis pentru aspecte precum nelegalitatea încheierii acordului de recunoaştere a vinovăţiei, nelegalitatea sentinţei de admitere a acordului de recunoaştere a vinovăţiei, lipsa competenţei materiale a instanţei de fond care a admis acordul sau vicierea consimţământului persoanei care a încheiat acordul de recunoaştere a vinovăţiei. Prin urmare, se poate constata că, în pofida normelor procedurale cuprinse în Partea generală a Codului de procedură penală referitoare la dispoziţiile speciale privind competenţa instanţelor şi la regimul nulităţilor, care constituie fundamentul interpretării şi aplicării normelor din Partea specială a codului, instanţa de apel competentă să se pronunţe asupra sentinţei prin care s-a dispus cu privire la acordul de recunoaştere a vinovăţiei poate pronunţa doar soluţiile prevăzute la art. 488 alin. (4) din Codul de procedură penală, deşi, potrivit art. 124 din Constituţie, trebuie să înfăptuiască justiţia, în numele legii. În concluzie, aşa cum rezultă din economia art. 488 alin. (4) din Codul de procedură penală, indiferent că se pronunţă asupra unei sentinţe nedefinitive prin care a fost admis sau a fost respins acordul de recunoaştere a vinovăţiei, instanţa de apel nu va putea să remedieze necompetenţa instanţei inferioare prin trimiterea cauzei la instanţa competentă, potrivit dispoziţiilor din Partea generală a codului care prevăd posibilitatea invocării de către instanţă, din oficiu, a nulităţii absolute, întrucât aceasta este ţinută să pronunţe exclusiv soluţiile prevăzute la art. 488 alin. (4) din Codul de procedură penală, care, reglementând procedura specială a acordului de recunoaştere a vinovăţiei, derogă de la dispoziţiile din normele procesual penale generale. Potrivit dispoziţiilor art. 488 alin. (2) din Codul de procedură penală, sentinţa prin care a fost admis acordul de recunoaştere a vinovăţiei poate fi atacată cu apel numai cu privire la felul, cuantumul şi forma de executare a pedepsei. S-ar putea deduce, printr-o interpretare per a contrario, având în vedere şi art. 488 alin. (1) din Codul de procedură penală, că sentinţa prin care a fost respins acordul ar putea fi apelată pentru orice motiv. Cu toate acestea, raportându-se la soluţiile pe care instanţa de apel le poate pronunţa, Curtea observă că într-o astfel de situaţie instanţa are doar două posibilităţi, fie să respingă apelul ca nefondat (în măsura în care nu ar fi incidente motive de tardivitate ori de inadmisibilitate) – potrivit art. 488 alin. (4) lit. a), fie să admită apelul şi, în consecinţă, să admită acordul de recunoaştere a vinovăţiei – potrivit art. 488 alin. (4) lit. c). Aşa fiind, nici în această situaţie instanţa de apel nu va putea cenzura hotărârea instanţei de fond dată cu încălcarea dispoziţiilor privind nulitatea absolută şi relativă. Toate aspectele legate de nulitatea absolută, prevăzute de art. 281 alin. (1) lit. a)-f) din Codul de procedură penală, care, potrivit art. 281 alin. (3) şi alin. (4) lit. c) din acelaşi cod, pot fi invocate în orice stare a procesului, instanţa de apel va fi ţinută în imposibilitate de a le cenzura. Principiul legalităţii care trebuie să guverneze orice act de înfăptuire a justiţiei este astfel profund afectat prin lipsa de corelare relevată, motiv pentru care Curtea constată că statuarea cu privire la existenţa căii de atac a apelului este golită de conţinut, cu atât mai mult cu cât principiul liberului acces la justiţie reprezintă fundamentul art. 129 din Constituţie potrivit căruia “Împotriva hotărârilor judecătoreşti, părţile interesate şi Ministerul Public pot exercita căile de atac, în condiţiile legii”. De aceea, dincolo de acceptarea unor condiţionări referitoare la regulile de desfăşurare a procesului în faţa instanţelor judecătoreşti, soluţie ce rezultă din dispoziţiile art. 126 alin. (2) din Constituţie şi pe care legiuitorul are deplina libertate să le impună, orice limitare a accesului liber la justiţie, inclusiv sub aspectul exercitării căilor de atac, trebuie să fie temeinic justificată, analizându-se în ce măsură dezavantajele create de ea nu cumva depăşesc posibilele avantaje (Decizia nr. 266 din 7 mai 2014, M. Of. nr. 464 din 25 iunie 2014). Aşadar, instituirea unei căi de atac ca modalitate de acces la justiţie implică în mod necesar şi asigurarea posibilităţii de a o utiliza pentru toţi cei care au un drept, un interes legitim, capacitate şi calitate procesuală (a se vedea Decizia nr. 462 din 17 septembrie 2014, M. Of. nr. 775 din 24 octombrie 2014, paragraful 26). Prin urmare, respectarea principiilor constituţionale şi a drepturilor fundamentale prevăzute la art. 1 alin. (5), art. 21 şi art. 24 din Constituţie impune reglementarea de către legiuitor, la art. 488 alin. (1) şi (2) din Codul de procedură penală, a dreptului persoanei vătămate, a părţii civile şi a părţii responsabile civilmente, alături de procuror şi de inculpat, de a formula apel împotriva sentinţei de admitere sau de respingere a acordului de recunoaştere a vinovăţiei şi pentru alte motive decât cele referitoare la felul, cuantumul şi forma de executare a pedepsei, atunci când acestea au interesul procesual de a invoca astfel de motive de nulitate absolută sau relativă, şi corelativ la art. 488 alin. (4) din Codul de procedură penală, a competenţei instanţei de apel de a pronunţa şi alte soluţii decât cele de la lit. a)-c) ale alin. (4) al acestui articol. De asemenea, pentru asigurarea constituţionalităţii instituţiei reglementate la art. 478-488 din Codul de procedură penală trebuie recunoscută posibilitatea instanţei de a admite apelul şi de a respinge acordul de recunoaştere a vinovăţiei dacă constată că nu sunt îndeplinite condiţiile prevăzute la art. 485 alin. (1) lit. b) din Codul de procedură penală. În acest context, Curtea observă că, din perspectiva dispoziţiilor constituţionale invocate mai sus şi a prevederilor art. 126 alin. (1) din Constituţie, conform căruia “justiţia se realizează prin Î. C. C. J. şi prin celelalte instanţe judecătoreşti stabilite de lege”, este criticabilă soluţia legislativă reglementată de dispoziţiile art. 485 alin. (1) lit. a) şi b) din Codul de procedură penală, prin raportare la art. 480-482 din acelaşi cod, care nu permite instanţei de judecată să verifice corectitudinea încadrării juridice a faptelor săvârşite, întrucât, în funcţie de încadrarea juridică, este stabilit şi maximul special al pedepsei, iar situarea acestui maxim în limita de cel mult 7 ani reprezintă una dintre condiţiile de încheiere a acordului de recunoaştere a vinovăţiei, conform art. 480 alin. (1) din Codul de procedură penală. Dispoziţiile art. 488 alin. (1), (2) şi (4) din Codul de procedură penală, ce reglementează dreptul procurorului şi al inculpatului de a declara apel împotriva sentinţei referitoare la admiterea sau respingerea de către instanţa de judecată a acordului de recunoaştere a vinovăţiei, în mod necesar şi evident, nu pot fi disociate de prevederile art. 488 alin. (3) şi art. 484 alin. (2) din Codul de procedură penală. Având în vedere art. 31 alin. (2) din Legea nr. 47/1992 privind organizarea şi funcţionarea Curţii Constituţionale, care prevede că, “în caz de admitere a excepţiei, Curtea se va pronunţa şi asupra constituţionalităţii altor prevederi din actul atacat, de care, în mod necesar şi evident, nu pot fi disociate prevederile menţionate în sesizare”, pentru argumentele mai sus arătate, Curtea îşi va extinde controlul de constituţionalitate şi asupra prevederilor art. 488 alin. (3) din Codul de procedură penală, precum şi asupra soluţiei legislative consacrate de art. 484 alin. (2) din Codul de procedură penală. Curtea constată că, pentru restabilirea stării de constituţionalitate, se impune ca dispoziţiile art. 488 alin. (3) din Codul de procedură penală să reglementeze în mod corelativ dreptul participanţilor anterior enumeraţi de a fi citaţi în procedura de soluţionare a acestei căi de atac. De asemenea, art. 484 alin. (2) din Codul de procedură penală prevede că instanţa de fond se pronunţă asupra acordului de recunoaştere a vinovăţiei prin sentinţă, în urma unei proceduri necontradictorii, în şedinţă publică, după ascultarea procurorului, a inculpatului şi avocatului acestuia, precum şi a părţii civile, dacă este prezentă. Or, având în vedere argumentele arătate mai sus, Curtea constată că se impune ca instanţa de fond să se pronunţe asupra acordului de recunoaştere a vinovăţiei în urma citării şi ascultării şi a persoanei vătămate, a părţii civile şi a părţii responsabile civilmente, dacă, legal citate, acestea sunt prezente. Art. 488, alin. (1) – alin. (4), litera b) a fost modificat prin Ordonanța de urgență nr. 18/2016 . v. Recunoaşterea vinovăţiei, Revizuirea
CALEA DE ATAC ÎMPOTRIVA ÎNCHEIERILOR PRIN CARE SE DISPUNE ASUPRA MĂSURILOR PREVENTIVE ÎN CURSUL URMĂRIRII PENALE împotriva încheierilor prin care judecătorul de drepturi şi libertăţi dispune asupra măsurilor preventive, inculpatul şi procurorul pot formula contestaţie, în termen de 48 de ore de la pronunţare sau, după caz, de la comunicare; contestaţia se depune la judecătorul de drepturi şi libertăţi care a pronunţat încheierea atacată şi se înaintează, împreună cu dosarul cauzei, judecătorului de drepturi şi libertăţi de la instanţa ierarhic superioară, în termen de 48 de ore de la înregistrare; contestaţiile c încheierilor prin care judecătorul de drepturi şi libertăţi de la I.C.C.J.dispune asupra măsurilor preventive se soluţionează de un complet compus din judecători de drepturi şi libertăţi de la I. C. C. J., dispoziţiile prezentului articol aplicându-se în mod corespunzător; contestaţia formulată c încheierii prin care s-a dispus luarea sau prelungirea unei măsuri preventive ori prin care s-a constatat încetarea de drept a acesteia nu este suspensivă de executare; contestaţia formulată de inculpat se soluţionează în termen de 5 zile de la înregistrare; contestaţia formulată de procuror c încheierii prin care s-a dispus respingerea propunerii de prelungire a arestării preventive, revocarea unei măsuri preventive sau înlocuirea unei măsuri preventive cu o altă măsură preventivă se soluţionează înainte de expirarea duratei măsurii preventive dispuse anterior; în vederea soluţionării contestaţiei, inculpatul se citează; soluţionarea contestaţiei se face în prezenţa inculpatului, în afară de cazul când acesta lipseşte nejustificat, este dispărut, se sustrage ori din cauza stării sănătăţii, din cauză de forţă majoră sau stare de necesitate nu poate fi adus în faţa judecătorului; dosarul cauzei se restituie procurorului în termen de 48 de ore de la soluţionarea contestaţiei; dacă încheierea judecătorului de drepturi şi libertăţi de la prima instanţă nu este atacată cu contestaţie, acesta restituie dosarul procurorului în termen de 48 de ore de la expirarea termenului de contestaţie; recursurile aflate în curs de judecată la data intrării în vigoare a legii noi, declarate c încheierilor din cursul urmăririi penale privitoare la măsurile preventive, rămân în competenţa aceleiaşi instanţe şi se judecă potrivit regulilor prevăzute de legea veche; dacă instanţa admite recursul şi casează încheierea, procedează la rejudecarea cauzei conform legii noi, putând lua oricare dintre măsurile preventive prevăzute de aceasta.
CALEA DE ATAC ÎMPOTRIVA ÎNCHEIERILOR PRIN CARE SE DISPUNE ASUPRA MĂSURILOR PREVENTIVE ÎN PROCEDURA CAMEREI PRELIMINARE Împotriva încheierilor prin care judecătorul de cameră preliminară de la instanţa sesizată cu rechizitoriu dispune asupra măsurilor preventive, inculpatul şi procurorul pot formula contestaţie, în termen de 48 de ore de la pronunţare sau, după caz, de la comunicare. Contestaţia se depune la judecătorul de cameră preliminară care a pronunţat încheierea atacată şi se înaintează, împreună cu dosarul cauzei, judecătorului de cameră preliminară de la instanţa ierarhic superioară, în termen de 48 de ore de la înregistrare. Contestaţiile împotriva încheierilor prin care judecătorul de cameră preliminară de la I. C. C. J. dispune în procedura camerei preliminare asupra măsurilor preventive se soluţionează de un alt complet al aceleiaşi instanţe, în condiţiile legii.Contestaţia formulată împotriva încheierii prin care s-a dispus luarea sau menţinerea unei măsuri preventive ori prin care s-a constatat încetarea de drept a acesteia nu este suspensivă de executare.Contestaţia formulată de inculpat se soluţionează în termen de 5 zile de la înregistrare.Contestaţia formulată de procuror împotriva încheierii prin care s-a dispus revocarea unei măsuri preventive sau înlocuirea unei măsuri preventive cu o altă măsură preventivă se soluţionează înainte de expirarea duratei măsurii preventive dispuse anterior.În vederea soluţionării contestaţiei, inculpatul se citează. Dispoziţiile art. 204 alin. (7) se aplică în mod corespunzător.În toate cazurile, este obligatorie acordarea asistenţei juridice pentru inculpat de către un avocat, ales sau numit din oficiu.Participarea procurorului este obligatorie.Dacă sunt întrunite condiţiile prevăzute de lege, odată cu soluţionarea contestaţiei se poate dispune luarea uneia dintre măsurile preventive prevăzute la art. 202 alin. (4) lit. b)-d) sau majorarea cuantumului cauţiunii. Art. 205, alin. (1) a fost modificat prin Legea nr. 75/2016 . Art. 205, alin. (7) a fost modificat prin Ordonanța de urgență nr. 18/2016 .
CALEA DE ATAC ÎMPOTRIVA ÎNCHEIERILOR PRIN CARE SE DISPUNE ASUPRA MĂSURILOR PREVENTIVE ÎN CURSUL JUDECĂŢII Împotriva încheierilor prin care instanţa dispune, în primă instanţă, asupra măsurilor preventive inculpatul şi procurorul pot formula contestaţie, în termen de 48 de ore de la pronunţare sau, după caz, de la comunicare. Contestaţia se depune la instanţa care a pronunţat încheierea atacată şi se înaintează, împreună cu dosarul cauzei, instanţei ierarhic superioare, în termen de 48 de ore de la înregistrare; încheierile prin care I.C.C.J.dispune în primă instanţă asupra măsurilor preventive pot fi contestate la completul competent de la I. C. C. J.; contestaţia se soluţionează în şedinţă publică, cu participarea procurorului şi cu citarea inculpatului; contestaţia formulată c încheierii prin care s-a dispus luarea sau menţinerea unei măsuri preventive ori prin care s-a constatat încetarea de drept a acesteia nu este suspensivă de executare; contestaţia formulată de inculpat se soluţionează în termen de 5 zile de la înregistrare; contestaţia formulată de procuror c încheierii prin care s-a dispus revocarea unei măsuri preventive sau înlocuirea unei măsuri preventive cu o altă măsură preventivă se soluţionează înainte de expirarea duratei măsurii preventive dispuse anterior; dacă sunt întrunite condiţiile prevăzute de lege, instanţa poate dispune luarea uneia dintre măsurile preventive evident, alta decât reţinerea,sau majorarea cuantumului cauţiunii; recursurile aflate în curs de judecată la data intrării în vigoare a legii noi, declarate c încheierilor prin care, în cursul judecăţii, s-a dispus luarea, menţinerea, revocarea, înlocuirea sau încetarea măsurilor preventive, rămân în competenţa aceleiaşi instanţe şi se judecă potrivit regulilor prevăzute de legea veche; dacă instanţa admite recursul şi casează încheierea, procedează la rejudecarea cauzei conform legii noi, putând lua oricare dintre măsurile preventive prevăzute de aceasta. Prin Dec. nr. 11 /2014 privind pronunţarea unei hotărâri prealabile pentru dezlegarea chestiunii de drept referitoare la interpretarea dispoziţiilor art. 216 alin. (1) şi (2) raportat la art. 242 alin. (10) din Codul de procedură penală, în sensul de a lămuri dacă examinarea sesizării privind controlul judiciar pe cauţiune presupune admiterea în principiu a acesteia, după care magistratul analizează temeinicia cererii atât cu ocazia luării iniţiale a acestei măsuri, cât şi cu ocazia înlocuirii măsurii arestului preventiv sau a arestului la domiciliu cu măsura controlului judiciar pe cauţiune, precum şi a chestiunii de drept privind interpretarea dispoziţiilor art. 242 alin. (10), (11) şi (12) raportat la art. 203 alin. (5) şi (6) şi art. 206 alin. (3) coroborat cu art. 352 alin. (1) şi art. 362 alin. (2) din Codul de procedură penală, în sensul de a lămuri dacă examinarea sesizării privind controlul judiciar pe cauţiune de către instanţa de control judiciar în cadrul procedurii înlocuirii măsurii arestului preventiv sau a arestului la domiciliu cu măsura controlului judiciar pe cauţiune se realizează în şedinţă publică sau în camera de consiliu, I. C. C. J. , Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept în materie penală respinge, ca inadmisibilă, sesizarea privind pronunţarea unei hotărâri prealabile pentru dezlegarea chestiunii de drept referitoare la interpretarea dispoziţiilor art. 216 alin. (1) şi (2) raportat la art. 242 alin. (10) din Codul de procedură penală, în sensul de a lămuri dacă examinarea sesizării privind controlul judiciar pe cauţiune presupune admiterea în principiu a acesteia, după care magistratul analizează temeinicia cererii atât cu ocazia luării iniţiale a acestei măsuri, cât şi cu ocazia înlocuirii măsurii arestului preventiv sau a arestului la domiciliu cu măsura controlului judiciar pe cauţiune, precum şi a chestiunii de drept privind interpretarea dispoziţiilor art. 242 alin. (10), (11) şi (12) raportat la art. 203 alin. (5) şi (6) şi art. 206 alin. (3) coroborat cu art. 352 alin. (1) şi art. 362 alin. (2) din Codul de procedură penală, în sensul de a lămuri dacă examinarea sesizării privind controlul judiciar pe cauţiune de către instanţa de control judiciar în cadrul procedurii înlocuirii măsurii arestului preventiv sau a arestului la domiciliu cu măsura controlului judiciar pe cauţiune se realizează în şedinţă publică sau în camera de consiliu.
CALEA DE ATAC ÎMPOTRIVA ÎNCHEIERILOR PRIN CARE SE DISPUNE ASUPRA MĂSURILOR PREVENTIVE ÎN CURSUL URMĂRIRII PENALE inculpatul şi procurorul pot formula contestaţie, în termen de 48 de ore de la pronunţare sau, după caz, de la comunicare. Contestaţia se depune la judecătorul de drepturi şi libertăţi care a pronunţat încheierea atacată şi se înaintează, împreună cu dosarul cauzei, judecătorului de drepturi şi libertăţi de la instanţa ierarhic superioară, în termen de 48 de ore de la înregistrare. Contestaţiile împotriva încheierilor prin care judecătorul de drepturi şi libertăţi de la I. C. C. J. dispune asupra măsurilor preventive se soluţionează de un complet compus din judecători de drepturi şi libertăţi de la I. C. C. J. , dispoziţiile prezentului articol aplicându-se în mod corespunzător.Contestaţia formulată împotriva încheierii prin care s-a dispus luarea sau prelungirea unei măsuri preventive ori prin care s-a constatat încetarea de drept a acesteia nu este suspensivă de executare.Contestaţia formulată de inculpat se soluţionează în termen de 5 zile de la înregistrare.Contestaţia formulată de procuror împotriva încheierii prin care s-a dispus respingerea propunerii de prelungire a arestării preventive, revocarea unei măsuri preventive sau înlocuirea unei măsuri preventive cu o altă măsură preventivă se soluţionează înainte de expirarea duratei măsurii preventive dispuse anterior.În vederea soluţionării contestaţiei, inculpatul se citează.Soluţionarea contestaţiei se face în prezenţa inculpatului, în afară de cazul când acesta lipseşte nejustificat, este dispărut, se sustrage ori din cauza stării sănătăţii, din cauză de forţă majoră sau stare de necesitate nu poate fi adus în faţa judecătorului. Se consideră că este prezent şi inculpatul privat de libertate care, cu acordul său şi în prezenţa apărătorului ales sau numit din oficiu şi, după caz, şi a interpretului, participă la soluţionarea contestaţiei prin videoconferinţă, la locul de deţinere. În toate cazurile, este obligatorie acordarea asistenţei juridice pentru inculpat de către un avocat, ales sau numit din oficiu.Participarea procurorului este obligatorie.În cazul admiterii contestaţiei formulate de procuror şi dispunerii arestării preventive a inculpatului, dispoziţiile art. 226 se aplică în mod corespunzător. În cazul admiterii contestaţiei formulate de procuror şi dispunerii prelungirii arestării preventive a inculpatului, dispoziţiile art. 236 alin. (1) şi (2) se aplică în mod corespunzător.Dacă sunt întrunite condiţiile prevăzute de lege, se poate dispune luarea uneia dintre măsurile preventive prevăzute la art. 202 alin. (4) lit. b)-d) sau majorarea cuantumului cauţiunii.În cazul admiterii contestaţiei formulate de inculpat împotriva încheierii prin care s-a dispus luarea sau prelungirea măsurii arestării preventive, se poate dispune, în condiţiile prevăzute de lege, respingerea propunerii de luare sau de prelungire a măsurii preventive ori, după caz, înlocuirea acesteia cu o altă măsură preventivă mai uşoară şi, după caz, punerea de îndată în libertate a inculpatului, dacă nu este arestat în altă cauză. Dosarul cauzei se restituie procurorului în termen de 48 de ore de la soluţionarea contestaţiei.Dacă încheierea judecătorului de drepturi şi libertăţi de la prima instanţă nu este atacată cu contestaţie, acesta restituie dosarul procurorului în termen de 48 de ore de la expirarea termenului de contestaţie. Art. 204, alin. (7) a fost modificat prin Ordonanța de urgență nr. 18/2016
CALEA DE ATAC ÎMPOTRIVA MĂSURII CONTROLULUI JUDICIAR DISPUSE DE PROCUROR Împotriva ordonanţei procurorului prin care s-a luat măsura controlului judiciar, în termen de 48 de ore de la comunicare, inculpatul poate face plângere la judecătorul de drepturi şi libertăţi de la instanţa căreia i-ar reveni competenţa să judece cauza în fond. Judecătorul de drepturi şi libertăţi sesizat fixează termen de soluţionare în camera de consiliu şi dispune citarea inculpatului. Neprezentarea inculpatului nu împiedică judecătorul de drepturi şi libertăţi să dispună asupra măsurii luate de procuror.Judecătorul de drepturi şi libertăţi îl ascultă pe inculpat atunci când acesta este prezent.Asistenţa juridică a inculpatului şi participarea procurorului sunt obligatorii. Judecătorul de drepturi şi libertăţi poate revoca măsura, dacă au fost încălcate dispoziţiile legale care reglementează condiţiile de luare a acesteia, sau poate modifica obligaţiile din conţinutul controlului judiciar. Încheierea prin care judecătorul de drepturi şi libertăţi soluţionează plângerea este definitivă. Dosarul cauzei se restituie procurorului în termen de 48 de ore de la pronunţarea încheierii. *) Curtea Constituţională admite excepţia de neconstituţionalitate şi constată că dispoziţiile art. 213 alin. (2) sunt constituţionale în măsura în care soluţionarea plângerii împotriva ordonanţei procurorului prin care s-a luat măsura controlului judiciar se face cu aplicarea prevederilor art. 204 alin. (4) C. pr. pen. Prin Dec. nr. 712 din 4 decembrie 2014 referitoare la excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 211-217 din Codul de procedură penală Curtea Constituțională constată că prevederile art. 211-217 din Codul de procedură penală sunt neconstituţionale. ingerinţa generată de instituţia controlului judiciar vizează drepturi fundamentale, respectiv dreptul la libertate individuală, dreptul la liberă circulaţie, dreptul la viaţă intimă, familială şi privată, libertatea întrunirilor, munca şi protecţia socială a muncii şi libertatea economică, este reglementată prin lege, respectiv art. 211-215 din Codul de procedură penală, are ca scop legitim desfăşurarea instrucţiei penale, fiind o măsură judiciară aplicabilă în cursul urmăririi penale şi al judecăţii, se impune, fiind adecvată in abstracto scopului legitim urmărit, este nediscriminatorie şi este necesară într-o societate democratică, pentru protejarea valorilor statului de drept. Ingerinţa analizată nu este însă proporţională cu cauza care a determinat-o. În acest sens, Curtea reţine că aceasta nu asigură un just echilibru între interesul public şi cel individual, întrucât poate fi dispusă pentru o perioadă nelimitată de timp. Principiul proporţionalităţii, astfel cum este reglementat în ipoteza particulară a art. 53 din Constituţie, presupune caracterul excepţional al restrângerilor exerciţiului drepturilor sau libertăţilor fundamentale, ceea ce implică, în mod necesar, şi caracterul lor temporar. Din moment ce autorităţile publice pot recurge la restrângerea exerciţiului unor drepturi în lipsa unor alte soluţii, pentru salvgardarea valorilor statului democratic, este logic ca această măsură gravă să înceteze de îndată ce a încetat şi cauza care a provocat-o (a se vedea Decizia nr. 872 din 25 iunie 2010). Acesta este şi sensul dat dispoziţiilor art. 53 din Legea fundamentală de către Curtea Constituţională, prin jurisprudenţa sa, instanţa de contencios constituţional stabilind prin Decizia nr. 139 din 14 decembrie 1994, M. Of.nr. 353 din 21 decembrie 1994, că este neconstituţională impunerea pe termen nelimitat a taxei de trecere a frontierei, iar prin Decizia nr. 6 din 11 noiembrie 1992, M. Of.nr. 48 din 4 martie 1993, că este neconstituţională interdicţia înstrăinării imobilelor trecute în proprietatea statului după 23 august 1944, întrucât operaţiunea în cauză era afectată de un termen incert, respectiv până la adoptarea de către Parlament a unei legi, conform unei dispoziţii din cuprinsul actului normativ criticat. De asemenea, prin Decizia nr. 2 din 30 iunie 1992, M. Of.nr. 165 din 16 iulie 1992, s-a constatat constituţionalitatea restrângerii, la 6 luni anterioare datei alegerilor, a exerciţiului dreptului de a candida pentru funcţiile de prefect, de subprefect şi pentru funcţii de conducere din cadrul serviciilor publice ale ministerelor şi ale autorităţilor guvernamentale descentralizate. Totodată, prin Decizia nr. 291 din 22 martie 2007, M. Of.nr. 302 din 7 mai 2007, Curtea Constituţională a constatat ca fiind constituţională restrângerea la 3 luni a dreptului la liberă circulaţie în străinătate a cetăţeanului român returnat de un stat străin cu care România a semnat un acord în acest sens. De asemenea, prin deciziile nr. 872 şi nr. 874 din 25 iunie 2010, Curtea a reţinut constituţionalitatea restrângerii exercitării dreptului la muncă a personalului plătit din fonduri publice, măsura fiind conformă cu prevederile art. 53 din Legea fundamentală, numai în condiţiile strict şi limitativ prevăzute de această normă constituţionala. Curtea observă, de asemenea, că art. 241 alin. (1) lit. a) din Codul de procedură penală reglementează ca primă modalitate de încetare de drept a măsurilor preventive expirarea termenelor prevăzute de lege, urmată de expirarea termenelor stabilite de organele judiciare. Din interpretarea sistematică a normei anterior referite, în contextul dispoziţiilor art. 241 din Codul de procedură penală în ansamblul său, reiese necesitatea existenţei în cuprinsul legii procesual penale a termenului pentru care poate fi dispusă fiecare măsură preventivă, indiferent de natura sa privativă sau neprivativă de libertate, ceea ce în cazul măsurilor preventive ale controlului judiciar şi ale controlului judiciar pe cauţiune legiuitorul nu a prevăzut. Dacă în cazul măsurilor preventive privative de libertate legiuitorul a prevăzut atât termenele pe care pot fi luate, cât şi durata maximă pentru care acestea pot fi dispuse, în cazul măsurii preventive a controlului judiciar, dispoziţiile art. 211-215 şi 241 din Codul de procedură penală nu prevăd nici termenul pentru care poate fi dispusă şi nici durata maximă a acestei măsuri. Apare astfel ca evident dreptul organelor judiciare de a dispune controlul judiciar, ca măsură preventivă, pentru perioade nelimitate de timp, drept ce presupune restrângerea nelimitată temporal a drepturilor şi libertăţilor fundamentale vizate de conţinutul acestei măsuri. Or, potrivit standardelor de constituţionalitate anterior arătate, o asemenea restrângere este neconstituţională, întrucât principiul proporţionalităţii afectează conţinutul normativ al drepturilor fundamentale vizate, aşadar substanţa acestora, nerezumându-se la restrângerea exerciţiului acestora. Pentru acest motiv, Curtea urmează să admită excepţia de neconstituţionalitate a art. 211-215 din Codul de procedură penală, prin raportare la art. 20, art. 23, art. 25, art. 26, art. 39, art. 41, art. 45 şi art. 53 din Constituţie, precum şi art. 5 din Convenţie. Prin Dec. nr. 17 din 17 ianuarie 2017 referitoare la excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 213 alin. (2) şi art. 2151 alin. (6) din Codul de procedură penală, Curtea Constituțională constată că dispoziţiile art. 213 alin. (2) din Codul de procedură penală sunt constituţionale în măsura în care soluţionarea plângerii împotriva ordonanţei procurorului prin care s-a luat măsura controlului judiciar se face cu aplicarea prevederilor art. 204 alin. (4) din Codul de procedură penală. în cursul urmăririi penale, împotriva luării/prelungirii măsurii preventive a controlului judiciar prin ordonanţă a procurorului se poate face, potrivit art. 213 şi art. 2151 alin. (5) din Codul de procedură penală, plângere la judecătorul de drepturi şi libertăţi de la instanţa căreia i-ar reveni competenţa să judece cauza în fond. Încheierea prin care judecătorul de drepturi şi libertăţi soluţionează plângerea formulată de inculpat împotriva ordonanţei procurorului prin care s-a luat ori s-a prelungit măsura preventivă a controlului judiciar este definitivă, potrivit art. 213 şi art. 2151 alin. (5) din Codul de procedură penală, în interpretarea dată prin Decizia Î. C, C. J. nr. 25 din 7 decembrie 2015, M. Of.nr. 46 din 20 ianuarie 2016, pronunţată într-un recurs în interesul legii. Totodată, Curtea reţine că, tot în cursul urmăririi penale, dar în cazul în care măsura preventivă a controlului judiciar este dispusă de judecătorul de drepturi şi libertăţi, în contextul respingerii unei propuneri de luare a măsurii arestării preventive sau a arestului la domiciliu, va deveni aplicabilă norma cu caracter general ce se regăseşte la art. 204 din Codul de procedură penală, cu denumirea marginală – Calea de atac împotriva încheierilor prin care se dispune asupra măsurilor preventive în cursul urmăririi penale. Aceasta prevede că, împotriva încheierilor prin care judecătorul de drepturi şi libertăţi dispune asupra măsurilor preventive, inculpatul şi procurorul pot formula contestaţie, în termen de 48 de ore de la pronunţare sau, după caz, de la comunicare. În acest context, Curtea apreciază că o deosebită importanţă o are alineatul (4) al articolului 204, care prevede că “Contestaţia formulată de inculpat se soluţionează în termen de 5 zile de la înregistrare”, stabilind, astfel, un termen cert de soluţionare a contestaţiei ce priveşte luarea măsurii preventive a controlului judiciar. În ceea ce priveşte luarea măsurii preventive a controlului judiciar de către judecătorul de cameră preliminară, în procedura de cameră preliminară, sau de către instanţa de judecată, în cursul judecăţii, Curtea remarcă că aceasta este reglementată de dispoziţiile art. 214 din Codul de procedură penală, dispoziţii care nu stabilesc calea de atac împotriva încheierii prin care a fost luată măsura preventivă a controlului judiciar. Cu toate acestea, similar situaţiei anterioare, aceste dispoziţii se coroborează cu cele ale art. 205 şi 206 din Codul de procedură penală. Potrivit acestora, împotriva încheierii prin care se dispune măsura preventivă a controlului judiciar de către judecătorul de cameră preliminară, în procedura de cameră preliminară, sau de către instanţa de judecată, în cursul judecăţii, inculpatul şi procurorul pot formula contestaţie, în termen de 48 de ore de la pronunţare sau, după caz, de la comunicare. Curtea observă că şi în acest caz contestaţiile formulate de inculpat se soluţionează, potrivit art. 205 alin. (4) şi art. 206 alin. (5) din Codul de procedură penală, în termen de 5 zile de la înregistrare. Din analiza tuturor situaţiilor expuse anterior rezultă că singurul caz în care legiuitorul nu a reglementat un termen de soluţionare a căii de atac este cel al formulării unei plângeri împotriva ordonanţei procurorului prin care acesta a dispus luarea/prelungirea măsurii controlului judiciar, în cursul urmăririi penale, în toate celelalte cazuri legiuitorul precizând expres termenul de 5 zile de la înregistrarea contestaţiei în care instanţa judecătorească este obligată să se pronunţe. Cu alte cuvinte, atunci când măsura preventivă a controlului judiciar este luată de judecător (fie el judecătorul de drepturi şi libertăţi, judecătorul de cameră preliminară sau instanţa de judecată), contestaţia formulată de inculpat împotriva încheierii va fi soluţionată în toate cazurile într-un termen de 5 zile de la înregistrare, pe când în cazurile în care măsura preventivă a controlului judiciar este luată/prelungită de către procuror, plângerea împotriva ordonanţei va fi soluţionată într-un termen incert, legiuitorul nereglementând în acest caz obligaţia instanţei judecătoreşti de a se pronunţa într-un anumit termen. De altfel, Curtea reţine că şi doctrina relevă faptul că, faţă de procedura de înregistrare şi soluţionare a căii de atac a contestaţiei formulate împotriva încheierilor prin care judecătorul de drepturi şi libertăţi dispune asupra unor măsuri preventive în cursul urmăririi penale, în procedura plângerii nu se prevede un termen în care procurorul trebuie să înainteze dosarul cauzei către judecătorul de drepturi şi libertăţi, nici vreun termen procedural în interiorul căruia trebuie soluţionată plângerea. În ceea ce priveşte chestiunile referitoare la efectele pe care hotărârea pronunţată le produce, Curtea observă că, potrivit art. 213 alin. (6) din Codul de procedură penală, judecătorul de drepturi şi libertăţi poate revoca măsura, dacă au fost încălcate dispoziţiile legale care reglementează condiţiile de luare a acesteia, sau poate modifica obligaţiile din conţinutul controlului judiciar. Astfel cum s-a arătat anterior, apare că legiuitorul a reglementat posibilitatea instanţei de judecată de a examina în mod efectiv ansamblul mijloacelor, argumentelor şi probelor prezentate şi de a pronunţa o soluţie, consemnată în acest caz într-o încheiere. Curtea apreciază însă că de esenţa măsurii preventive a controlului judiciar este aplicarea acesteia din momentul în care a fost dispusă, neputându-se suspenda aplicarea până la pronunţarea instanţei de judecată. Astfel, în condiţiile în care instanţa de judecată constată nelegalitatea sau netemeinicia aplicării acestei măsuri preventive, după trecerea unei perioade însemnate de timp de la momentul luării/prelungirii sau chiar după expirarea măsurii, constatările instanţei vor rămâne fără efect în ceea ce priveşte situaţia persoanei faţă de care măsura preventivă a controlului judiciar a fost luată/prelungită. Aceasta rezultă şi din faptul că, în ansamblul măsurilor preventive, dreptul la repararea pagubei este recunoscut de legiuitor doar în cazul privării nelegale de libertate, potrivit art. 539 din Codul de procedură penală, care se circumscrie doar măsurilor preventive ale arestului preventiv şi arestului la domiciliu, iar nu şi măsurii preventive a controlului judiciar. Totodată, un alt argument în acest sens este faptul că doar durata măsurilor preventive privative de libertate, a internării medicale şi internării într-o instituţie de specialitate în vederea efectuării expertizei psihiatrice se deduc din durata pedepsei, potrivit art. 184 alin. (28), art. 393 alin. (2), art. 399 alin. (9), art. 404 alin. (4) lit. a), art. 422 şi art. 424 alin. (3). Or, Curtea constată că efectivitatea accesului la justiţie nu se caracterizează doar prin posibilitatea instanţei de judecată de a examina ansamblul mijloacelor, argumentelor şi probelor prezentate şi de a pronunţa o soluţie, ci şi prin faptul că soluţia pronunţată determină înlăturarea încălcării denunţate şi a consecinţelor sale pentru titularul dreptului încălcat. În acest context, Curtea reţine că, prin Hotărârea din 5 februarie 2002, pronunţată în Cauza Conka împotriva Belgiei, § 79, C.E.D.O. a statuat că dreptul la un recurs efectiv impune ca recursul să fie de natură a împiedica executarea unor măsuri contrare dispoziţiilor Convenţiei şi ale căror consecinţe apar ca “potenţial ireversibile”. În consecinţă, art. 13 se opune ca asemenea măsuri luate de autorităţile naţionale şi contestate de reclamant să fie executate chiar înainte de a se cunoaşte soluţia examinării compatibilităţii lor cu dispoziţiile Convenţiei. În acelaşi sens, instanţa de contencios constituţional a statuat că caracterul efectiv al unei căi de atac impune ca aceasta să fie de natură a împiedica executarea unor măsuri contrare dispoziţiilor Convenţiei şi ale căror consecinţe apar ca potenţial ireversibile (Decizia nr. 694 din 20 mai 2010, M. Of.nr. 392 din 14 iunie 2010).Aşa fiind, Curtea constată că, în cazul luării/prelungirii măsurii preventive a controlului judiciar dispuse de către procuror, nereglementarea de către legiuitor a unui termen cert şi imperativ în cadrul căruia plângerea trebuie soluţionată determină lăsarea la aprecierea subiectivă a judecătorului stabilirea acestuia. Or, marja mare de apreciere lăsată instanţelor de judecată ce se manifestă în stabilirea unor termene care se împlinesc după ce măsura dispusă/prelungirea acesteia a expirat sau la un termen îndepărtat faţă de momentul luării/prelungirii măsurii, termene ce pot ajunge la luni de zile, este de natură a lipsi de efectivitate această cale de atac. Curtea constată că, prin modul cum a înţeles să reglementeze soluţionarea plângerii împotriva luării/prelungirii măsurii preventive a controlului judiciar, legiuitorul a introdus un element de incertitudine, de natură să pună în discuţie însăşi efectivitatea acestei căi de atac. În acest context, devin incidente cele reţinute de C.E.D.O. , care a statuat că nu poate fi considerată ca fiind o cale de recurs efectivă aceea care nu este condiţionată de niciun termen clar definit şi, respectiv, creează o incertitudine (Decizia din 17 februarie 2009, pronunţată în Cauza Williams împotriva Regatului Unit). Pentru aceste argumente, Curtea constată că dispoziţia de lege criticată, prin faptul că nu prevede un termen cert de soluţionare a plângerii împotriva ordonanţei procurorului prin care s-a luat/prelungit măsura preventivă a controlului judiciar determină ca această cale de atac să nu poată fi exercitată efectiv, încălcându-se dispoziţiile art. 21 din Constituţie. Prin urmare, Curtea constată că dispoziţiile art. 213 alin. (2) din Codul de procedură penală sunt constituţionale doar în măsura în care soluţionarea plângerii împotriva ordonanţei procurorului prin care s-a luat măsura controlului judiciar se face cu aplicarea prevederilor art. 204 alin. (4) din Codul de procedură penală. În ceea ce priveşte excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 2151 alin. (6) din Codul de procedură penală, Curtea reţine că acestea reglementează durata maximă a măsurii controlului judiciar dispusă în cursul urmăririi penale, respectiv un an sau doi ani, în funcţie de pedeapsa prevăzută pentru infracţiunile reţinute în sarcina inculpatului. Referitor la critica potrivit căreia termenul maxim pentru care măsura preventivă a controlului judiciar poate fi dispusă nu respectă principiul proporţionalităţii, Curtea apreciază că aceasta nu poate fi reţinută. Proporţionalitatea duratei măsurii preventive a controlului judiciar se analizează din două perspective. Astfel, având în vedere caracteristicile acestei măsuri preventive, Curtea constată existenţa unei proporţionalităţi obiective ce se circumscrie stabilirii de către legiuitor a termenului maxim pentru care măsura poate fi dispusă şi de o proporţionalitate subiectivă ce se circumscrie situaţiei de fapt şi de drept în care inculpatul se găseşte la momentul dispunerii faţă de acesta a măsurii preventive. Curtea apreciază că analiza proporţionalităţii obiective ţine de resortul contenciosului constituţional, pe când analiza proporţionalităţii subiective ţine de resortul instanţei judecătoreşti chemate să se pronunţe asupra luării/prelungirii acestei măsuri. În acest context, Curtea reţine că legiuitorul constituant a apreciat necesară reglementarea la nivelul Legii fundamentale a duratei maxime pentru care se pot dispune, în cursul urmăririi penale, măsurile preventive privative de libertate, stabilind, în consecinţă, că reţinerea nu poate depăşi 24 de ore, iar arestarea preventivă şi arestul la domiciliu (a se vedea Decizia nr. 740 din 3 noiembrie 2015, M. Of.nr. 927 din 15 decembrie 2015) nu pot depăşi împreună 180 de zile. Astfel, Curtea reţine că, nereglementând expres, la nivel constituţional, durata maximă pentru care se poate dispune, în cursul urmăririi penale, măsura preventivă a controlului judiciar, legiuitorul constituţional a lăsat la aprecierea legiuitorului ordinar stabilirea acesteia în cadrul reglementării măsurilor ce ţin de politica penală a statului. Art. 213, alin. (6) a modificat prin Ordonanța de urgență nr. 18/2016 .
CAMERA PRELIMINARĂ Obiectul procedurii camerei preliminare îl constituie verificarea, după trimiterea în judecată, a competenţei şi a legalităţii sesizării instanţei, precum şi verificarea legalităţii administrării probelor şi a efectuării actelor de către organele de urmărire penală. Durata procedurii în camera preliminară este de cel mult 60 de zile de la data înregistrării cauzei la instanţă. v. şi Calea de atac împotriva încheierilor prin care se dispune asupra măsurilor preventive în procedura camerei preliminare
CARACTERUL ECHITABIL ŞI TERMENUL REZONABIL AL PROCESULUI PENAL obligă organele judiciare au de a desfăşura urmărirea penală şi judecata cu respectarea garanţiilor procesuale şi a drepturilor părţilor şi ale subiecţilor procesuali, astfel încât să fie constatate la timp şi în mod complet faptele care constituie infracţiuni, nicio persoană nevinovată să nu fie trasă la răspundere penală, iar orice persoană care a săvârşit o infracţiune să fie pedepsită potrivit legii, într-un termen rezonabil.
CAZIERUL JUDICIAR La Inspectoratul General al Poliţiei Române se organizează şi funcţionează c. j. central în care se ţine evidenţa persoanelor fizice născute în afara României şi a persoanelor juridice străine care fac obiectul c. j. , al evidenţei operative şi al evidenţelor speciale ale poliţiei, care au comis infracţiuni pe teritoriul României şi au fost condamnate sau faţă de care a fost pronunţată renunţarea ori amânarea aplicării pedepsei sau faţă de care au fost dispuse măsuri preventive, precum şi a celor aflate în una dintre situaţiile prevăzute la art. 14 alin. (2) din Legea nr. 290/2004 privind c. j. , republicată în M.Of. nr. 777 din 13 noiembrie 2009. În cazurile de începere a executării pedepsei într-un loc de detenţie ori în cazul reţinerii, arestului la domiciliu, arestării preventive sau internării medicale, precum şi la începerea executării măsurilor educative privative de libertate, comunicările vor fi însoţite de fişa dactiloscopică decadactilară. Comunicările se trimit c. j. de la locul de naştere al persoanei în cauză sau, după caz, c. j. din cadrul Inspectoratului General al Poliţiei Române, iar fişa dactiloscopică se trimite serviciului de specialitate pe probleme de dactiloscopie din cadrul Inspectoratului General al Poliţiei Române ori, după caz, compartimentelor de la nivelul serviciilor judeţene de profil şi al Direcţiei Generale de Poliţie a Municipiului Bucureşti. Pentru persoanele aflate în executarea unor măsuri educative privative de libertate, fişa dactiloscopică se întocmeşte de unitatea locală de poliţie, care trimite şi comunicarea.
CAZURI SPECIALE DE VALORIFICARE A BUNURILOR MOBILE SECHESTRATE În cursul procesului penal, înainte de pronunţarea unei hotărâri definitive, procurorul sau instanţa de judecată care a instituit sechestrul poate dispune de îndată valorificarea bunurilor mobile sechestrate, la cererea proprietarului bunurilor sau atunci când există acordul acestuia. În cursul procesului penal, înainte de pronunţarea unei hotărâri definitive, atunci când nu există acordul proprietarului, bunurile mobile asupra cărora s-a instituit sechestrul asigurător pot fi valorificate, în mod excepţional, în următoarele situaţii:atunci când, în termen de un an de la data instituirii sechestrului, valoarea bunurilor sechestrate s-a diminuat în mod semnificativ, respectiv cu cel puţin 40% în raport cu cea de la momentul dispunerii măsurii asigurătorii. Dispoziţiile art. 252 alin. (1) se aplică în mod corespunzător şi în acest caz;atunci când există riscul expirării termenului de garanţie sau când sechestrul asigurător s-a aplicat asupra unor animale sau păsări vii;atunci când sechestrul asigurător s-a aplicat asupra produselor inflamabile sau petroliere;atunci când sechestrul asigurător s-a aplicat asupra unor bunuri a căror depozitare sau întreţinere necesită cheltuieli disproporţionate în raport cu valoarea bunului.În cursul procesului penal, înainte de pronunţarea unei hotărâri definitive, atunci când sunt îndeplinite cumulativ următoarele condiţii: proprietarul nu a putut fi identificat şi valorificarea nu se poate face potrivit dispozițiilor de mai sus, autovehiculele asupra cărora s-a instituit sechestrul asigurător pot fi valorificate, în următoarele situaţii:atunci când acestea au fost folosite, în orice mod, la săvârşirea unei infracţiuni;dacă de la data instituirii măsurii asigurătorii asupra acestor bunuri a trecut o perioadă de un an sau mai mare.Sumele de bani rezultate din valorificarea bunurilor mobile făcută potrivit legiise depun în contul constituit potrivit legii speciale, în termen de cel mult 3 zile de la ridicarea banilor ori de la valorificarea bunurilor. Art. 2521, alin. (4) a fost modificat prin Legea 318/2015 . Art. 2521, alin. (5) a fost abrogat prin Legea 318/2015. v. Procedura sechestrului
CAZURILE CARE ÎMPIEDICĂ PUNEREA ÎN MIŞCARE ŞI EXERCITAREA ACŢIUNII PENALE sunt atunci când fapta nu există; nu este prevăzută de legea penală ori nu a fost săvârşită cu vinovăţia prevăzută de lege; nu există probe că o persoană a săvârşit infracţiunea sau există o cauză justificativă sau de neimputabilitate; lipseşte plângerea prealabilă, autorizarea sau sesizarea organului competent ori o altă condiţie prevăzută de lege, necesară pentru punerea în mişcare a acţiunii penale; a intervenit amnistia sau prescripţia, decesul suspectului ori al inculpatului persoană fizică sau s-a dispus radierea suspectului ori inculpatului persoană juridică; a fost retrasă plângerea prealabilă, în cazul infracţiunilor pentru care retragerea acesteia înlătură răspunderea penală, a intervenit împăcarea ori a fost încheiat un acord de mediere în condiţiile legii; există o cauză de nepedepsire prevăzută de lege; există autoritate de lucru judecat; a intervenit un transfer de proceduri cu un alt stat, potrivit legii; atunci când, în cursul procesului, se constată că în privinţa unei fapte comise anterior intrării în vigoare a Codului penal sunt aplicabile dispoziţiile art. 181 C.pen. din 1968, ca lege penală mai favorabilă, procurorul dispune clasarea, iar instanţa dispune achitarea, în condiţiile Codului de procedură penală.
CAZURILE DE AMÂNARE Executarea pedepsei închisorii sau a detenţiunii pe viaţă poate fi amânată în următoarele cazuri:când se constată, pe baza unei expertize medico-legale, că persoana condamnată suferă de o boală care nu poate fi tratată în reţeaua sanitară a Administraţiei Naţionale a Penitenciarelor şi care face imposibilă executarea imediată a pedepsei, dacă specificul bolii nu permite tratarea acesteia cu asigurarea pazei permanente în reţeaua sanitară a Ministerului Sănătăţii şi dacă instanţa apreciază că amânarea executării şi lăsarea în libertate nu prezintă un pericol pentru ordinea publică. În această situaţie, executarea pedepsei se amână pentru o durată determinată;când o condamnată este gravidă sau are un copil mai mic de un an. În aceste cazuri, executarea pedepsei se amână până la încetarea cauzei care a determinat amânarea. În cazul prevăzut la alin. (1) lit. a), amânarea executării pedepsei nu poate fi dispusă dacă cel condamnat şi-a provocat singur starea de boală, prin refuzul tratamentului medical, al intervenţiei chirurgicale, prin acţiuni de autoagresiune sau prin alte acţiuni vătămătoare, sau în situaţia în care se sustrage efectuării expertizei medico-legale. Cererea de amânare a executării pedepsei închisorii sau a detenţiunii pe viaţă poate fi făcută de procuror şi de condamnat. Cererea poate fi retrasă de persoana care a formulat-o. Hotărârile prin care se dispune amânarea executării pedepsei sunt executorii de la data pronunţării. În cazul în care în timpul amânării executării pedepsei pe numele condamnatului este emis un alt mandat de executare a pedepsei închisorii, acesta nu poate fi executat până la expirarea termenului de amânare stabilit de instanţă sau, după caz, până la încetarea cauzei care a determinat amânarea. Hotărârea prin care instanţa se pronunţă asupra cererii de amânare a executării pedepsei poate fi atacată cu contestaţie la instanţa ierarhic superioară, în termen de 3 zile de la comunicare. Prin DECIZIE nr. 535 din 24 septembrie 2019 referitoare la excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 589 alin. (1) lit. b) fraza întâi teza a doua din Codul de procedură penală, Curtea Constituțională constată că soluţia legislativă cuprinsă în dispoziţiile art. 589 alin. (1) lit. b) fraza întâi teza a doua din Codul de procedură penală, care exclude bărbatul condamnat care are un copil mai mic de un an de la posibilitatea amânării executării pedepsei închisorii sau a detenţiunii pe viaţă, este neconstituţională. Referitor la problema de a şti dacă tratamentul diferenţiat instituit prin dispoziţiile art. 453 alin. 1 lit. b) din Codul de procedură penală din 1968 avea o justificare obiectivă, Curtea Europeană a Drepturilor Omului a amintit, prin hotărârea pronunţată în Cauza Alexandru Enache împotriva României, menţionată anterior, paragraful 70, că o diferenţă de tratament este discriminatorie atunci când nu este justificată în mod obiectiv şi rezonabil, aceasta însemnând că nu urmăreşte un scop legitim sau nu păstrează un raport rezonabil de proporţionalitate între mijloacele folosite şi scopul urmărit prin tratamentul inegal. Statele contractante se bucură de o anumită marjă de apreciere pentru a determina dacă şi în ce măsură diferenţele dintre situaţii care în alte privinţe sunt analoage justifică un tratament diferit [a se vedea Hotărârea din 24 ianuarie 2017, pronunţată în Cauza Khamtokhu şi Aksenchik împotriva Rusiei (Marea Cameră), paragraful 64]. În acest sens, prin hotărârea pronunţată în Cauza Alexandru Enache împotriva României, paragraful 71, Curtea de la Strasbourg a amintit jurisprudenţa sa privind dreptul la respectarea vieţii private şi familiale, potrivit căreia interesul superior al copilului trebuie să constituie principalul criteriu, astfel că în toate deciziile referitoare la copii trebuie să primeze interesul lor superior [a se vedea Hotărârea din 26 noiembrie 2013, pronunţată în Cauza X împotriva Letoniei (Marea Cameră), paragrafele 95 şi 96, şi Hotărârea din 24 ianuarie 2017, pronunţată în Cauza Paradiso şi Campanelli împotriva Italiei (Marea Cameră), paragraful 208]. Într-adevăr, cu privire la ratio legis, Curtea Constituţională, analizând şi jurisprudenţa sa în materia dispoziţiilor art. 453 alin. 1 lit. b) din Codul de procedură penală din 1968, observă că instituţia amânării executării pedepsei închisorii sau a detenţiunii pe viaţă – pe motiv de graviditate, respectiv pentru motivul îngrijirii unui copil mai mic de un an – are ca principal obiectiv protejarea interesului superior al copilului (a se vedea în acest sens Decizia Curţii Constituţionale nr. 413 din 12 octombrie 2004, M. Of. nr. 1056 din 15 noiembrie 2004). Or, raportat la contextul încarcerării unui părinte, interesul superior al copilului presupune asigurarea cadrului necesar dezvoltării sale normale pe durata vieţii intrauterine şi a posibilităţii de a beneficia de atenţia şi îngrijirea părintească adecvată pe durata primului an de viaţă. Aşa fiind, cazul de amânare a executării pedepsei prevăzut de dispoziţiile art. 589 alin. (1) lit. b) din Codul de procedură penală nu vizează doar interesul femeii condamnate de a amâna punerea în executare a hotărârii penale definitive – având în vedere situaţia specială în care se află, aceea de graviditate, respectiv de a fi născut şi de a avea în îngrijire un copil mai mic de un an -, ci urmăreşte, în primul rând, ocrotirea interesului superior al copilului. Acesta este şi motivul pentru care femeilor condamnate care sunt gravide sau care au un copil mai mic de un an nu li se acordă automat amânarea/întreruperea executării pedepsei. Atunci când se pronunţă cu privire la cereri formulate în acest sens, instanţele judecătoreşti efectuează un examen circumstanţiat al respectivelor cereri, respingându-le în cazul în care situaţia personală a solicitantelor nu justifică amânarea/întreruperea executării pedepsei. Astfel, sub imperiul vechiului Cod de procedură penală, în practica instanţelor s-a stabilit că nu se poate dispune întreruperea executării pedepsei închisorii – pentru femeia însărcinată – în situaţia în care aceasta a fost condamnată pentru uciderea unui copil abia născut şi a fost decăzută din drepturile părinteşti, apreciindu-se că în regim de detenţie se poate asigura o supraveghere adecvată a petentei însărcinate, ceea ce este în interesul copilului (Sentinţa nr. 436 din 4 iulie 2000 a Tribunalului Bucureşti – Secţia I penală, menţinută de Curtea de Apel Bucureşti prin Decizia nr. 444/2000). Curtea constată că există situaţii în care copilul nou-născut este privat – în totalitate sau în mare parte – de îngrijirea maternă, şi anume în cazul decesului mamei, al decăderii acesteia din drepturile părinteşti, al abandonării copilului, al unei boli îndelungate sau în orice altă situaţie în care mama nu se ocupă de copil, iar în astfel de situaţii interesul superior al copilului poate să reclame ca tatăl condamnat să rămână în libertate, pentru a acorda personal copilului atenţia şi îngrijirile corespunzătoare în primul său an de viaţă. Sub acest aspect Curtea observă faptul că, în materie de asigurări sociale, legea română prevede dreptul la concediu de maternitate şi, respectiv, paternal, precum şi la concediu pentru creşterea copilului care se poate acorda atât femeilor, cât şi bărbaţilor. De altfel, aşa cum a subliniat şi Curtea Europeană a Drepturilor Omului în jurisprudenţa sa cu privire la concediul parental, o analiză de drept comparat relevă faptul că în societăţile europene contemporane rolul taţilor în îngrijirea copiilor mici este mai bine recunoscut [Hotărârea din 22 martie 2012, pronunţată în Cauza Konstantin Markin împotriva Rusiei (Marea Cameră), paragraful 140]. Ţinând cont de rolul important al tatălui începând de la cea mai fragedă vârstă a copilului, Curtea reţine că tratamentul juridic diferenţiat constând în excluderea bărbatului condamnat care are un copil mai mic de un an din sfera beneficiarilor dispoziţiilor de lege ce prevăd posibilitatea amânării executării pedepsei închisorii sau a detenţiunii pe viaţă nu serveşte interesului superior al copilului, ci, dimpotrivă – mai ales în situaţiile în care copilul este privat de îngrijirea maternă. Astfel, Curtea constată că principiul egalităţii în drepturi, coroborat cu elementele fundamentale ale vieţii de familie, impune ca textul de lege criticat să permită şi tatălui condamnat să solicite amânarea executării pedepsei privative de libertate cu scopul de a-şi îngriji copilul mai mic de un an, urmând ca instanţa judecătorească să aprecieze, prin raportare la ansamblul circumstanţelor fiecărei speţe în parte, dacă o atare amânare se justifică. Curtea observă că, pentru a ajunge la concluzia că tratamentul diferit reglementat de dispoziţiile art. 453 alin. 1 lit. b) din Codul de procedură penală din 1968 nu era unul discriminatoriu, Curtea Europeană a Drepturilor Omului a reţinut ca argument – prin hotărârea pronunţată în Cauza Alexandru Enache împotriva României, paragraful 74 – faptul că, potrivit vechiului Cod de procedură penală, persoanele condamnate – atât femeile, cât şi bărbaţii – aveau la dispoziţie şi alte posibilităţi pentru a solicita amânarea executării pedepsei. Astfel, în temeiul prevederilor art. 453 alin. 1 lit. c) din Codul de procedură penală din 1968, instanţele puteau să examineze dacă anumite circumstanţe speciale ce decurgeau din executarea pedepsei erau susceptibile de a avea consecinţe grave pentru condamnat sau, în egală măsură, pentru familia acestuia ori pentru angajator. Instanţele interne erau cele care apreciau dacă dificultăţile invocate intrau sau nu în categoria împrejurărilor speciale avute în vedere de dispoziţiile art. 453 alin. 1 lit. c) din vechiul Cod de procedură penală, putând acorda amânarea executării unei pedepse privative de libertate – pentru o perioadă de cel mult trei luni şi numai o singură dată – oricărei persoane condamnate, inclusiv bărbatului care avea un copil mic. Curtea Constituţională constată însă că argumentul menţionat nu mai subzistă în contextul noului Cod de procedură penală, întrucât acesta nu a preluat cazul de amânare a executării pedepsei închisorii sau a detenţiunii pe viaţă reglementat de prevederile art. 453 alin. 1 lit. c) din Codul de procedură penală din 1968. În continuare, Curtea observă că, în Cauza Alexandru Enache împotriva României, la paragraful 73 din hotărârea citată anterior, Curtea de la Strasbourg a argumentat lipsa încălcării prevederilor art. 8 şi art. 14 din Convenţie şi pe faptul că femeilor condamnate nu li se acordă automat o amânare a executării pedepsei. Astfel, atunci când s-au pronunţat cu privire la cereri similare formulate de femei condamnate, instanţele interne au efectuat un examen circumstanţiat al respectivelor cereri, respingându-le în cazul în care situaţia personală a solicitantelor nu justifica amânarea executării pedepsei. Curtea constată că nici acest argument nu poate constitui un motiv imperios care să justifice o diferenţă de tratament între bărbaţii condamnaţi care au un copil mai mic de un an şi femeile care se află în aceeaşi situaţie. Dimpotrivă, faptul că amânarea executării pedepsei nu intervine ope legis în favoarea mamelor condamnate care au un copil mai mic de un an este de natură a susţine necesitatea recunoaşterii unei asemenea posibilităţi şi în favoarea taţilor condamnaţi care au un copil de aceeaşi vârstă şi a căror situaţie personală justifică o atare măsură. În fine, prin Hotărârea din 3 octombrie 2017, pronunţată în Cauza Alexandru Enache împotriva României, instanţa de contencios al drepturilor omului a invocat şi faptul că diverse instrumente europene şi internaţionale vizează protecţia femeilor împotriva violenţelor fondate pe sex, a abuzurilor şi a hărţuirii sexuale în mediul penitenciar, precum şi necesitatea de a proteja femeile însărcinate şi mamele (paragraful 71). Or, Curtea Constituţională apreciază că atât maternitatea, în general, cât şi femeile care tocmai au născut şi se află într-o situaţie vulnerabilă, în special, nu sunt mai puţin protejate dacă, în situaţiile când se justifică, tatăl unui nou-născut poate obţine amânarea executării unei pedepse privative de libertate pentru a îngriji copilul până la împlinirea vârstei de un an. . În plus, Curtea reţine că, potrivit jurisprudenţei Curţii de la Strasbourg, în ceea ce priveşte diferenţele de tratament aplicat deţinuţilor, accentul în politica penală europeană cade acum pe reabilitare ca scop al detenţiei, acest principiu aplicându-se indiferent de infracţiunea comisă sau de durata pedepsei aplicate şi indiferent de sexul persoanei condamnate. Curtea Europeană a Drepturilor Omului a subliniat, astfel, faptul că menţinerea legăturilor de familie este o modalitate esenţială de a contribui la reintegrarea socială şi la reabilitarea tuturor deţinuţilor, indiferent de sex (Hotărârea din 10 ianuarie 2019, pronunţată în Cauza Ecis împotriva Letoniei, paragrafele 86 şi 92). . Prin urmare, Curtea Constituţională constată că, odată ce legiuitorul a decis să reglementeze ca motiv de amânare a executării pedepsei închisorii sau a detenţiunii pe viaţă cazul îngrijirii unui copil mai mic de un an, trebuia să o facă într-un mod compatibil cu prevederile art. 16 alin. (1) coroborate cu cele ale art. 26 alin. (1) din Constituţie, fără să excludă bărbaţii condamnaţi, ci oferind posibilitatea unei evaluări efective, de la caz la caz, cu acordarea unei amânări a executării pedepsei privative de libertate tuturor persoanelor condamnate, indiferent de sex, care au un copil mai mic de un an şi a căror situaţie impune o atare măsură.
CAZURILE DE CONTESTAŢIE ÎN ANULARE Împotriva hotărârilor penale definitive se poate face contestaţie în anulare în următoarele cazuri:când judecata în apel a avut loc fără citarea legală a unei părţi sau când, deşi legal citată, a fost în imposibilitate de a se prezenta şi de a înştiinţa instanţa despre această imposibilitate;când inculpatul a fost condamnat, deşi existau probe cu privire la o cauză de încetare a procesului penal;când hotărârea din apel a fost pronunţată de alt complet decât cel care a luat parte la dezbaterea pe fond a procesului;când instanţa de apel nu a fost compusă potrivit legii ori a existat un caz de incompatibilitate;când judecata în apel a avut loc fără participarea procurorului sau a inculpatului, când aceasta era obligatorie, potrivit legii;când judecata în apel a avut loc în lipsa avocatului, când asistenţa juridică a inculpatului era obligatorie, potrivit legii;când şedinţa de judecată în apel nu a fost publică, în afară de cazurile când legea prevede altfel;când instanţa de apel nu a procedat la audierea inculpatului prezent, dacă audierea era legal posibilă;când împotriva unei persoane s-au pronunţat două hotărâri definitive pentru aceeaşi faptă. Prin Dec. nr. 10 din 29 martie 2017 privind pronunţarea unei hotărâri prealabile pentru dezlegarea chestiunii de drept: “Dacă, în interpretarea dispoziţiilor art. 426 lit. b) din Codul de procedură penală, instanţa care soluţionează contestaţia în anulare, după admiterea în principiu a acesteia, poate reanaliza o cauză de încetare a procesului penal, în cazul în care instanţa de apel a dezbătut şi a analizat incidenţa cauzei de încetare a procesului penal, pentru care existau probe la dosar” Î. C. C. J. , COMPLETUL PENTRU DEZLEGAREA UNOR CHESTIUNI DE DREPT ÎN MATERIE PENALĂ Stabileşte că, în interpretarea dispoziţiilor art. 426 lit. b) din Codul de procedură penală, instanţa care soluţionează contestaţia în anulare nu poate reanaliza o cauză de încetare a procesului penal, în cazul în care instanţa de apel a dezbătut şi a analizat incidenţa cauzei de încetare a procesului penal. Contestaţia în anulare are ca obiect, exclusiv, actele de procedură, dar, în acelaşi timp, nu orice act de procedură poate genera declanşarea acestei căi extraordinare de atac, dat fiind faptul că procesul penal, în esenţa sa, se desfăşoară prin suprapunerea unei întregi serii de acte procedurale, iar regularitatea sau neregularitatea acestor acte trebuie relevată şi analizată în căile ordinare de atac. Fiecare dintre căile extraordinare de atac are o reglementare proprie, impunând la parcurgerea unor etape obligatorii şi doar în cazuri strict şi limitativ prevăzute de lege.Astfel, în timp ce revizuirea este instituită, ca regulă, pentru îndreptarea hotărârilor judecătoreşti definitive ce conţin erori judiciare, ca urmare a reţinerii unor situaţii de fapt neconforme cu realitatea, contestaţia în anulare permite înlăturarea erorilor produse de vicii procedurale. În fine, recursul în casaţie, ca şi cale extraordinară de atac, se exercită în cazurile expres şi limitativ prevăzute de lege, scopul fiind acela de verificare a conformităţii hotărârii atacate cu regulile de drept aplicabile provocând, aşadar, o reexaminare doar a chestiunilor de drept.Modificările succesive survenite în materia căilor de atac – suplimentarea motivelor de revizuire, adăugarea altor cazuri de recurs în casaţie sau contestaţie în anulare – nu schimbă natura juridică a acestora, contestaţia în anulare, fiind, aşa cum s-a arătat anterior, o cale de atac de anulare, respectiv de retractare şi nu de reformare.În ceea ce priveşte cazul de contestaţie în anulare prevăzut de dispoziţiile art. 426 lit. b) din Codul de procedură penală – când inculpatul a fost condamnat, deşi existau probe cu privire la o cauză de încetare a procesului penal – se observă că, spre deosebire de reglementarea anterioară – când instanţa de recurs nu s-a pronunţat asupra unei cauze de încetare a procesului penal dintre cele prevăzute în art. 10 alin. (1) lit. f-i), cu privire la care existau probe în dosar – textul nu mai prevede condiţia ca instanţa să fi omis a se pronunţa cu privire la o cauză de încetare a procesului penal cu privire la care existau probe în dosar.Aceasta nu modifică însă limitele de aplicare a acestui caz de contestaţie şi nu afectează natura juridică mixtă de anulare, respectiv de retractare a contestaţiei în anulare.Cazul de contestaţie în anulare prevăzut de art. 426 lit. b) din Codul de procedură penală se întemeiază exclusiv pe modul viciat al instanţei de apel de a judeca şi nu pe modul în care aceasta a examinat şi motivat neincidenţa cazului de încetare a procesului penal. Numai în situaţia în care instanţa de apel nu s-a pronunţat asupra cauzei de încetare a procesului penal – pentru care existau la dosar probele necesare care conduceau la soluţia de încetare a procesului penal – se poate constata o eroare de procedură, adică o nepronunţare imputabilă instanţei care, prejudiciind interesele legitime ale părţii, îi dă dreptul să formuleze contestaţie în anulare.Spre deosebire de contestaţia în anulare, chestiunile ce ţin de fondul unei cauze sunt supuse controlului judiciar pe calea extraordinară a recursului în casaţie, întemeiat pe dispoziţiile art. 438 alin. (1) pct. 8 din Codul de procedură penală (“în mod greşit s-a dispus încetarea procesului penal”).Dispoziţiile art. 426 alin. (1) lit. b) din Codul de procedură penală se impun a fi analizate prin prisma dispoziţiilor art. 396 alin. (6) din Codul de procedură penală, încetarea procesului penal operând în cazurile prevăzute la art. 16 alin. (1) lit. e-j din Codul de procedură penală, respectiv: a) fapta nu există; b) fapta nu este prevăzută de legea penală ori nu a fost săvârşită cu vinovăţia prevăzută de lege; c) nu există probe că o persoană a săvârşit infracţiunea; d) există o cauză justificativă sau de neimputabilitate; e) lipseşte plângerea prealabilă, autorizarea sau sesizarea organului competent ori o altă condiţie prevăzută de lege, necesară pentru punerea în mişcare a acţiunii penale; f) a intervenit amnistia sau prescripţia, decesul suspectului ori al inculpatului persoană fizică sau s-a dispus radierea suspectului ori inculpatului persoană juridică; g) a fost retrasă plângerea prealabilă, în cazul infracţiunilor pentru care retragerea acesteia înlătură răspunderea penală, a intervenit împăcarea ori a fost încheiat un acord de mediere în condiţiile legii; h) există o cauză de nepedepsire prevăzută de lege; i) există autoritate de lucru judecat; j) a intervenit un transfer de proceduri cu un alt stat, potrivit legii.Din analiza dispoziţiilor legale enunţate anterior rezultă cu claritate că poate fi introdusă contestaţie în anulare doar pentru încălcări ale legii de procedură, iar când aceasta este întemeiată pe prevederile art. 426 lit. b) din Codul de procedură penală, doar atunci când instanţa a pronunţat o soluţie de condamnare, deşi existau probe cu privire la o cauză de încetare a procesului penal, cu excepţia celei referitoare la existenţa autorităţii de lucru judecat, în acest caz fiind incidente dispoziţiile art. 16 alin. (1) lit. i) din Codul de procedură penală.A interpreta altfel acest caz de contestaţie în anulare ar însemna transformarea contestaţiei în anulare, ca şi cale extraordinară de atac, într-un apel deghizat, permiţându-se, contrar legii, pronunţarea unei soluţii diametral opuse, exclusiv pe baza unei interpretări diferite date aceloraşi elemente avute în vedere de instanţa de apel, de către judecători din cadrul aceleiaşi instanţe.O nouă analiză a fondului cauzei poate fi dispusă, exclusiv, în ipoteza în care în cadrul contestaţiei în anulare apar elemente noi circumscrise unei erori de procedură a instanţei de apel, pornindu-se, în mod obligatoriu, de la principiul prezumţiei legalităţii hotărârilor judecătoreşti.Ca atare, orice aspect care a fost pus în discuţia părţilor de către instanţa de apel şi cu privire la care s-a pronunţat definitiv constituie o chestiune care intră în puterea lucrului judecat, neputând fi invocată ca şi caz de contestaţie în anulare.O interpretare contrară a textului de lege ar echivala, pe de-o parte, cu o abatere de la doctrina şi jurisprudenţa constantă în sistemul nostru de drept penal, astfel cum s-a arătat anterior, iar, pe de altă parte, ar schimba natura juridică a contestaţiei în anulare dintr-o cale extraordinară de atac într-o cale ordinară de atac, adică în exercitarea unui nou control judiciar asupra fondului cauzei, prin posibilitatea reexaminării legalităţii şi temeiniciei soluţiei instanţei de apel care, pe baza probelor de la dosar, a examinat şi motivat lipsa incidenţei cauzei de încetare a procesului penal.Această concluzie derivă, astfel cum rezultă din jurisprudenţa Curţii Europeană a Drepturilor Omului, şi din aceea că unul dintre principiile fundamentale ale supremaţiei dreptului este principiul securităţii juridice care impune, inter alia, ca, atunci când instanţele au pronunţat o soluţie definitivă, soluţia lor să nu poată fi repusă în discuţie (…), securitatea juridică implicând respectul pentru principiul res judicata (…) care constituie principiul caracterului definitiv al hotărârilor judecătoreşti. Acest principiu subliniază că nici partea nu poate solicita revizuirea unei decizii definitive şi executorie cu unicul scop de a obţine o reexaminare a situaţiei de fapt.Jurisprudenţa instanţei de contencios european a statuat că revizuirea nu ar trebui tratată ca un apel deghizat, iar simpla posibilitate de a exista două puncte de vedere asupra aceleiaşi situaţii nu este un temei suficient pentru a constitui premisa unei rejudecări a aceleiaşi cauze (Cauza Urbanovici c. României, Cauza Mitrea c. României, Cauza Riabykh c. Rusiei).În acelaşi sens, Curtea Europeană a Drepturilor Omului a reţinut, în mod constant, că revizuirea unei hotărâri irevocabile poate interveni numai pentru un “defect fundamental”, care a devenit cunoscut numai după terminarea procesului, iar atunci când este/devine cunoscut în cursul procesului, părţile au la îndemână căile ordinare de atac (Cauza Popescu Stanca contra României).Curtea Europeană a Drepturilor Omului a apreciat că reprezintă “defect fundamental”, care justifică revizuirea unei hotărâri intrată în puterea lucrului judecat, numai “circumstanţele nou descoperite”, iar nu “circumstanţele noi”. Circumstanţele care au legătură cu cazul şi care au existat anterior în cursul procesului şi nu fuseseră dezvăluite judecătorului, devenind cunoscute numai după terminarea procesului, sunt “nou descoperite”, în timp ce circumstanţele care privesc cazul, dar au luat naştere după proces, sunt “noi”.Simpla divergenţă de păreri asupra aceleiaşi chestiuni pusă în discuţie nu va putea reprezenta un asemenea “defect fundamental” şi nu poate justifica desfiinţarea unei hotărâri judecătoreşti intrată în puterea lucrului judecat (Cauza Stanca Popescu c. România, Hotărârea din 7 iulie 2009, Cauza Pradevnaia c. Rusiei, Hotărârea din 18 noiembrie 2004).Este incontestabil că atunci când se soluţionează un conflict de drept penal se stabileşte, implicit, şi o situaţie de fapt şi un raport juridic, ambele în complexitatea lor, astfel că soluţionarea definitivă şi irevocabilă a conflictului implică recunoaşterea definitivă şi irevocabilă a conţinutului acestui conflict, adică a situaţiei de fapt şi a raportului juridic.Autoritatea de lucru judecat conduce la recunoaşterea a două efecte de natură diferită: a) un prim efect pozitiv, în sensul că hotărârea care a dobândit autoritatea de lucru judecat poate fi pusă în executare; b) un efect negativ, în sensul că hotărârea cu autoritate de lucru judecat constituie un obstacol la repunerea în discuţie, în faţa instanţei, a conflictului judecat definitiv şi irevocabil.Toate legislaţiile moderne consacră acest principiu nu numai pentru consideraţii logice, ci şi pentru însăşi raţiunea de a fi a puterii judecătoreşti. O justiţie care nu ar putea pune niciodată capăt unui conflict nu va avea niciun prestigiu în faţa persoanelor împotriva cărora s-a declanşat conflictul penal, nici vreun folos pentru societate şi nici pentru dreptul în sine.Recunoaşterea acestui principiu, precum şi a premisei prezumţiei de legalitate a soluţiilor pronunţate au impus o reglementare strictă a căilor extraordinare de atac, respectiv: pentru a repara eventuale erori de fapt care ar vicia prezumţia res judicata pro veritate habetur (revizuirea), pentru a repara erorile privitoare la aplicarea legilor (recursul în casaţie) şi pentru a înlătura erorile de procedură (contestaţia în anulare). Concluzionând, faţă de specificul căilor extraordinare de atac, în raport cu deosebirea fundamentală, de necontestat, între căile ordinare şi căile extraordinare de atac, cu respectarea principiului autorităţii de lucru judecat, dar şi a premisei prezumţiei de legalitate a soluţiilor pronunţate de instanţele de apel, cu evoluţia modificărilor legislative în materia contestaţiei în anulare, se apreciază că orice element care a fost pus în discuţia instanţei de apel şi cu privire la care aceasta s-a pronunţat în mod definitiv, nu mai poate constitui temei al contestaţiei în anulare, conform art. 426 lit. (b) din Codul de procedură penală.
CAZURILE DE REVIZUIRE Revizuirea hotărârilor judecătoreşti definitive, cu privire la latura penală, poate fi cerută când: s-au descoperit fapte sau împrejurări ce nu au fost cunoscute la soluţionarea cauzei şi care dovedesc netemeinicia hotărârii pronunţate în cauză;hotărârea a cărei revizuire se cere s-a întemeiat pe declaraţia unui martor, opinia unui expert sau pe situaţiile învederate de un interpret, care a săvârşit infracţiunea de mărturie mincinoasă în cauza a cărei revizuire se cere, influenţând astfel soluţia pronunţată;un înscris care a servit ca temei al hotărârii a cărei revizuire se cere a fost declarat fals în cursul judecăţii sau după pronunţarea hotărârii, împrejurare care a influenţat soluţia pronunţată în cauză;un membru al completului de judecată, procurorul ori persoana care a efectuat acte de urmărire penală a comis o infracţiune în legătură cu cauza a cărei revizuire se cere, împrejurare care a influenţat soluţia pronunţată în cauză;când două sau mai multe hotărâri judecătoreşti definitive nu se pot concilia;hotărârea s-a întemeiat pe o prevedere legală care, după ce hotărârea a devenit definitivă, a fost declarată neconstituţională ca urmare a admiterii unei excepţii de neconstituţionalitate ridicate în acea cauză, în situaţia în care consecinţele încălcării dispoziţiei constituţionale continuă să se producă şi nu pot fi remediate decât prin revizuirea hotărârii pronunţate. Revizuirea hotărârilor judecătoreşti penale definitive, exclusiv cu privire la latura civilă, poate fi cerută numai în faţa instanţei civile, potrivit Codului de procedură civilă. Cazurile prevăzute la alin. (1) lit. a) (apte sau împrejurări ce nu au fost cunoscute la soluţionarea cauzei)şi f) (prevedere legală care, după ce hotărârea a devenit definitivă, a fost declarată neconstituţională)pot fi invocate ca motive de revizuire numai în favoarea persoanei condamnate sau a celei faţă de care s-a dispus renunţarea la aplicarea pedepsei ori amânarea aplicării pedepsei. Cazul prevăzut la alin. (1) lit. a) constituie motiv de revizuire dacă pe baza faptelor sau împrejurărilor noi se poate dovedi netemeinicia hotărârii de condamnare, de renunţare la aplicarea pedepsei, de amânare a aplicării pedepsei ori de încetare a procesului penal, iar cazurile prevăzute la alin. (1) lit. b)-d) şi f) constituie motive de revizuire dacă au dus la pronunţarea unei hotărâri nelegale sau netemeinice. În cazul hotărârilor care nu se pot concilia , toate sunt supuse revizuirii. Prin Dec. nr. 126 din 3 martie 2016 referitoare la excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 88 alin. (2) lit. d), art. 452 alin. (1), art. 453 alin. (1) lit. f), precum şi ale art. 459 alin. (2) din Codul de procedură penală, Curtea Constituțională constată că soluţia legislativă cuprinsă în art. 453 alin. (1) lit. f) din Codul de procedură penală, care nu limitează cazul de revizuire la cauza în care a fost invocată excepţia de neconstituţionalitate, este neconstituţională. Curtea reţine că acest caz de revizuire corespunde celui reglementat în art. 4082 din Codul de procedură penală din 1968, însă, potrivit noii reglementări, acest caz constituie motiv de revizuire indiferent de invocarea excepţiei de neconstituţionalitate în cauza în care s-a pronunţat hotărârea a cărei revizuire se cere, dacă prevederea legală pe care s-a întemeiat hotărârea a fost declarată neconstituţională după ce hotărârea a devenit definitivă, iar consecinţele încălcării dispoziţiei constituţionale continuă să se producă şi nu pot fi remediate decât prin revizuirea hotărârii. Dintr-o perspectivă istorică, Curtea reţine că deciziile instanţei de contencios constituţional prin care s-a constatat neconstituţionalitatea unui text de lege au reprezentat motiv de revizuire odată cu adoptarea Legii nr. 177/2010 pentru modificarea şi completarea Legii nr. 47/1992 privind organizarea şi funcţionarea Curţii Constituţionale, a Codului de procedură civilă şi a Codului de procedură penală al României, M. Of. nr. 672 din 4 octombrie 2010, act normativ prin care s-a eliminat suspendarea judecării cauzei în situaţia invocării excepţiei de neconstituţionalitate. Aşadar, prin art. II pct. 1 şi art. III pct. 2 din Legea nr. 177/2010 s-a reglementat un nou motiv de revizuire, atât în materie civilă – art. 322 pct. 10 din Codul de procedură civilă din 1865, cât şi în materie penală – art. 4082 din Codul de procedură penală din 1968, cererea de revizuire întemeiată pe dispoziţiile precitate fiind reglementată ca un remediu procesual pentru nesuspendarea soluţionării cauzei, rezultată din abrogarea art. 29 alin. (5) din Legea nr. 47/1992, remediu aplicabil doar în cauza în care a fost invocată excepţia de neconstituţionalitate şi în care s-a pronunţat hotărârea a cărei revizuire se cere. Potrivit art. 4082 alin. 1 din Codul de procedură penală din 1968, “Hotărârile definitive pronunţate în cauzele în care Curtea Constituţională a admis o excepţie de neconstituţionalitate pot fi supuse revizuirii, dacă soluţia pronunţată în cauză s-a întemeiat pe dispoziţia legală declarată neconstituţională sau pe alte dispoziţii din actul atacat care, în mod necesar şi evident, nu pot fi disociate de prevederile menţionate în sesizare.” De asemenea, art. 322 pct. 10 din Codul de procedură civilă din 1865, stabilea că “Revizuirea unei hotărâri rămase definitivă în instanţa de apel sau prin neapelare, precum şi a unei hotărâri dată de o instanţă de recurs atunci când evocă fondul, se poate cere în următoarele cazuri:[…] 10. dacă, după ce hotărârea a devenit definitivă, Curtea Constituţională s-a pronunţat asupra excepţiei invocate în acea cauză, declarând neconstituţională legea, ordonanţa ori o dispoziţie dintr-o lege sau dintr-o ordonanţă care a făcut obiectul acelei excepţii ori alte dispoziţii din actul atacat, care, în mod necesar şi evident, nu pot fi disociate de prevederile menţionate în sesizare.” Totodată, Curtea reţine că, în considerentele Dec. i nr. 1.106 din 22 septembrie 2010 asupra obiecţiei de neconstituţionalitate a Legii pentru modificarea şi completarea Legii nr. 47/1992 privind organizarea şi funcţionarea Curţii Constituţionale, a Codului de procedură civilă şi a Codului de procedură penală al României, M. Of. nr. 672 din 4 octombrie 2010, a statuat că “dispoziţiile art. II şi III din legea criticată consacră un nou efect juridic al deciziilor Curţii Constituţionale prin care se constată neconstituţionalitatea unor legi sau ordonanţe ori a unor dispoziţii din acestea, şi anume dreptul persoanelor prevăzute de lege de a exercita calea extraordinară de atac a revizuirii împotriva hotărârii definitive prin care s-a soluţionat cauza în care a fost invocată excepţia. Soluţia legislativă nu intră în coliziune cu prevederile constituţionale privind efectele ex nune ale Dec. i Curţii Constituţionale, revizuirea putând fi exercitată numai după publicarea în Monitorul Oficial al României a actului Curţii. În ceea ce priveşte admisibilitatea cererii de revizuire, aceasta se va întemeia, în mod evident, pe decizia Curţii Constituţionale, dacă dispoziţia legală declarată neconstituţională a avut o înrâurire decisivă asupra hotărârii pronunţate în cauză. Reglementarea legislativă este firească şi echitabilă, atâta vreme cât, în cauza respectivă, părţile, dând dovadă de diligenţă, au invocat excepţia de neconstituţionalitate, înţelegând să se folosească de acest mijloc de apărare în scopul valorificării drepturilor şi intereselor lor legitime. Dimpotrivă, lipsa reglementării unei căi de atac ar fi lipsit de fundament însuşi controlul de constituţionalitate, întrucât ar fi pus părţile în imposibilitatea de a beneficia de efectele Dec. i Curţii, deci ale controlului de constituţionalitate pe care ele l-au declanşat, împrejurare ce ar fi echivalat cu o veritabilă sancţiune aplicabilă acestora.” După adoptarea Legii nr. 177/2010, având în vedere că, în materie civilă, dispoziţiile art. 322 pct. 10 din Codul de procedură civilă din 1865 stabileau că revizuirea se poate cere dacă, după ce hotărârea a devenit definitivă, Curtea Constituţională s-a pronunţat asupra excepţiei invocate în acea cauză, declarând neconstituţională legea, ordonanţa ori o dispoziţie dintr-o lege sau dintr-o ordonanţă care a făcut obiectul acelei excepţii, jurisprudenţa instanţei constituţionale s-a conturat în sensul că o Dec. de admitere a excepţiei de neconstituţionalitate se aplică numai în cauzele aflate pe rolul instanţelor judecătoreşti la momentul publicării acesteia, cauze în care respectivele dispoziţii sunt aplicabile, precum şi în cauzele în care a fost invocată aceeaşi excepţie de neconstituţionalitate până la data menţionată (a publicării), ipoteză în care decizia constituie temei al revizuirii (în acest sens, a se vedea Decizia nr. 223 din 13 martie 2012, M. Of. nr. 256 din 18 aprilie 2012, şi Decizia nr. 319 din 29 martie 2012, M. Of. nr. 274 din 25 aprilie 2012). De asemenea, în exercitarea controlului a posteriori cu privire la dispoziţiile art. II pct. 1 din Legea nr. 177/2010, Curtea a pronunţat Decizia nr. 636 din 14 iunie 2012, M. Of. nr. 554 din 7 august 2012, în considerentele căreia a reţinut că prevederile legale criticate nu încalcă dispoziţiile art. 16 din Constituţie, pentru că “persoanele despre care autoarea excepţiei de neconstituţionalitate face vorbire se află în situaţii juridice diferite, pe de o parte se află persoanele care invocă neconstituţionalitatea unor dispoziţii legale, iar de cealaltă parte se află persoanele care nu înţeleg să îşi valorifice acest drept constituţional şi legal. […]. Atât timp cât partea nu manifesta diligentă şi nu înţelege să ridice o excepţie de neconstituţionalitate în faţa instanţei competente, potrivit legii, şi atât timp cât nu există o Dec. de constatare a neconstituţionalităţii M. Of. dispoziţiile legale aplicabile acelui litigiu beneficiază de prezumţia de constituţionalitate”. Aceste considerente se regăsesc şi în Decizia nr. 48 din 4 februarie 2014, M. Of. nr. 274 din 15 aprilie 2014, în care susţinerile autorului excepţiei au fost în sensul că liberul acces la justiţie este încălcat prin recunoaşterea dreptului de a se adresa instanţei de judecată [s.n. prin revizuire] doar persoanelor în a căror cauză s-a invocat şi s-a admis excepţia de neconstituţionalitate, astfel încât doar aceste persoane îşi pot apăra drepturile şi interesele legitime deduse judecăţii, deşi decizia de admitere a unei astfel de excepţii pronunţată de Curtea Constituţională produce efecte erga omnes. Curtea constată că jurisprudenţa anterior citată a fost menţinută şi după adoptarea Codului de procedură civilă în vigoare, care în art. 509 alin. (1) pct. 11 stabileşte, în mod similar vechilor norme procesual civile, faptul că revizuirea poate fi cerută dacă, “după ce hotărârea a devenit definitivă, Curtea Constituţională s-a pronunţat asupra excepţiei invocate în acea cauză, declarând neconstituţională prevederea care a făcut obiectul acelei excepţii”, în acest sens fiind Decizia nr. 616 din 4 noiembrie 2014, paragraful 16, M. Of. nr. 84 din 30 ianuarie 2015, Decizia nr. 404 din 3 iulie 2014, paragraful 18, M. Of. nr. 597 din 11 august 2014, şi Decizia nr. 29 din 3 februarie 2015, paragraful 15, M. Of. nr. 170 din 11 martie 2015. Revenind la materia penală, Curtea reaminteşte că dispoziţiile art. 4082 alin. (1) din Codul de procedură penală din 1968 prevedeau că hotărârile definitive pronunţate în cauzele în care Curtea Constituţională a admis o excepţie de neconstituţionalitate pot fi supuse revizuirii, dacă soluţia pronunţată în cauză s-a întemeiat pe dispoziţia legală declarată neconstituţională sau pe alte dispoziţii din actul atacat care, în mod necesar şi evident, nu pot fi disociate de prevederile menţionate în sesizare. Cu privire la dispoziţiile art. 4082 din Codul de procedură penală din 1968, în Decizia nr. 474 din 21 noiembrie 2013, M. Of. nr. 48 din 21 ianuarie 2014, Curtea a statuat că “revizuirea hotărârilor judecătoreşti ca urmare a pronunţării deciziilor Curţii Constituţionale reprezintă o cale extraordinară de atac cu caracter sui generis circumscris cauzelor în care a fost invocată excepţia de neconstituţionalitate”, reţinând, anterior, în Decizia nr. 1.000 din 22 noiembrie 2012, M. Of. nr. 29 din 14 ianuarie 2013, că, “pe parcursul soluţionării cauzei, autorul excepţiei a beneficiat de toate garanţiile procesuale specifice procesului penal, dar nu a înţeles să se prevaleze de dreptul de a ridica excepţia de neconstituţionalitate a cărei soluţionare i-ar fi putut conferi dreptul de a formula cerere de revizuire. Prin urmare, acesta se află într-o situaţie juridică diferită de cea a persoanei care a invocat aceeaşi excepţie de neconstituţionalitate, într-o altă cauză, şi care, în urma declarării de către Curtea Constituţională a neconstituţionalităţii textului criticat, a avut dreptul de a cere revizuirea hotărârii judecătoreşti rămase definitivă”. Aşadar, pe cale jurisprudenţială, instanţa de contencios constituţional a statuat în sensul că o Dec. prin care s-a admis excepţia de neconstituţionalitate profită, în exercitarea căii de atac a revizuirii, persoanelor care au invocat excepţia de neconstituţionalitate în cauze soluţionate definitiv până la publicarea în Monitorul Oficial a Dec. i prin care se constată neconstituţionalitatea şi autorilor aceleiaşi excepţii, invocate anterior publicării Dec. i Curţii, în alte cauze, soluţionate definitiv. Prin aceasta Curtea a interpretat în mod extensiv dispoziţiile Codului de procedură civilă din 1865 şi ale Codului de procedură penală din 1968, astfel cum acestea au fost modificate şi completate prin Legea nr. 177/2010, lărgindu-le practic sfera de aplicare sub aspectul hotărârilor supuse revizuirii, ţinând cont de faptul că legiuitorul a reglementat calea de atac a revizuirii unei hotărâri judecătoreşti definitive pronunţate în cauzele în care a fost invocată şi ulterior admisă o excepţie de neconstituţionalitate, în scopul acordării mijloacelor de apărare în vederea realizării drepturilor şi intereselor părţilor în faţa justiţiei. Curtea constată că jurisprudenţa anterior menţionată este o reflectare a dispoziţiilor art. 147 alin. (4) din Constituţie, potrivit cărora “Deciziile Curţii Constituţionale se publică în Monitorul Oficial al României. De la data publicării, deciziile sunt general obligatorii şi au putere numai pentru viitor”. Aceste prevederi constituţionale, reluate, la nivel legal, prin art. 11 alin. (3) şi art. 31 alin. (1) din Legea nr. 47/1992, consacră efectele deciziilor Curţii Constituţionale, respectiv aplicarea pentru viitor şi caracterul general obligatoriu al acestora. În ceea ce priveşte efectele unei decizii de admitere a excepţiei de neconstituţionalitate, Curtea a reţinut că “decizia de constatare a neconstituţionalităţii face parte din ordinea juridică normativă, prin efectul acesteia prevederea neconstituţională încetându-şi aplicarea pentru viitor” (Decizia nr. 847 din 8 iulie 2008, M. Of. nr. 605 din 14 august 2008). În aceste condiţii, decizia de constatare a neconstituţionalităţii se va aplica în privinţa raporturilor juridice ce urmează a se naşte după publicarea sa în Monitorul Oficial – facta futura, însă, având în vedere faptul că excepţia de neconstituţionalitate este, de principiu, o chestiune prejudicială, o problemă juridică a cărei rezolvare trebuie să preceadă soluţionarea litigiului cu care este conexă (potrivit Dec. i nr. 660 din 4 iulie 2007, M. Of. nr. 525 din 2 august 2007) şi un mijloc de apărare care nu pune în discuţie fondul pretenţiei deduse judecăţii (în acest sens, Decizia nr. 5 din 9 ianuarie 2007, M. Of. nr. 74 din 31 ianuarie 2007), Curtea reţine că aceasta nu poate constitui doar un instrument de drept abstract, prin aplicarea deciziilor de constatare a neconstituţionalităţii numai raporturilor juridice care urmează a se naşte, deci unor situaţii viitoare ipotetice, întrucât şi-ar pierde esenţialmente caracterul concret. Aşadar, Curtea reţine că aplicarea pentru viitor a deciziilor sale vizează atât situaţiile juridice ce urmează a se naşte – facta futura, cât şi situaţiile juridice pendinte şi, în mod excepţional, astfel cum vom arăta, acele situaţii care au devenit facta praeterita. O Dec. de admitere a excepţiei de neconstituţionalitate se aplică în cauzele aflate pe rolul instanţelor judecătoreşti la momentul publicării acesteia – cauze pendinte, în care respectivele dispoziţii sunt aplicabile – indiferent de invocarea excepţiei până la publicarea Dec. i de admitere, întrucât ceea ce are relevanţă în privinţa aplicării Dec. i Curţii este ca raportul juridic guvernat de dispoziţiile legii declarate neconstituţionale să nu fie definitiv consolidat. În acest mod, efectele Dec. i de admitere a instanţei de contencios constituţional se produc erga omnes. În privinţa cauzelor care nu se află pe rolul instanţelor judecătoreşti la momentul publicării Dec. i de admitere a Curţii, fiind vorba despre un raport juridic epuizat – facta praeterita, Curtea reţine că partea nu mai poate solicita aplicarea Dec. i de admitere, întrucât decizia de admitere a Curţii nu poate constitui temei legal pentru o acţiune în justiţie, în caz contrar consecinţa fiind extinderea efectelor Dec. i Curţii pentru trecut. Curtea reţine însă că, în mod excepţional, aplicarea pentru viitor a deciziilor sale vizează şi cauzele în care a fost invocată excepţia de neconstituţionalitate, indiferent dacă până la momentul publicării în Monitorul Oficial a Dec. i prin care se constată neconstituţionalitatea acestea au fost soluţionate definitiv şi irevocabil, de vreme ce, prin exercitarea căii extraordinare de atac a revizuirii, decizia Curţii Constituţionale se va aplica acestor cauze. Cererea de revizuire urmează a fi soluţionată în acord cu decizia Curţii care modifică sau înlătură, după caz, pentru viitor toate efectele juridice pe care norma neconstituţională le produce cu privire la acel raport juridic. Astfel cum a statuat Curtea în jurisprudenţa sa, “soluţia legislativă care consacră dreptul persoanelor prevăzute de lege de a exercita calea de atac a revizuirii nu intră în coliziune cu prevederile constituţionale privind efectele ex nunc ale Dec. i de admitere a Curţii, revizuirea putând fi exercitată numai după publicarea în Monitorul Oficial al României a actului Curţii. Efectele unei decizii de admitere pronunţate de instanţa de contencios constituţional se întind inter partes numai ex nunc, deoarece revizuirea este cea care în mod direct produce efecte pentru trecut, şi nu decizia de admitere a Curţii Constituţionale, aceasta din urmă fiind numai un instrument, un motiv legal pentru reformarea viitoare a hotărârilor judecătoreşti care s-au întemeiat pe dispoziţia declarată neconstituţională. Prin urmare, decizia de admitere a Curţii Constituţionale mediază revizuirea, şi nu invers, iar efectele pentru trecut de remediere a aspectelor dintr-o hotărâre judecătorească definitivă ce nu au putut fi prevenite sunt o consecinţă a căii de atac extraordinare, şi nicidecum a actului emis de instanţa de contencios constituţional” (în acest sens, Decizia nr. 1.106 din 22 septembrie 2010, M. Of. nr. 672 din 4 octombrie 2010, Decizia nr. 998 din 22 noiembrie 2012, M. Of. nr. 39 din 17 ianuarie 2013, Decizia nr. 130 din 7 martie 2013, M. Of. nr. 225 din 19 aprilie 2013, şi Decizia nr. 474 din 21 noiembrie 2013, M. Of. nr. 48 din 21 ianuarie 2014). Totodată, astfel cum s-a arătat anterior în paragraful 22, Curtea a stabilit că o Dec. de admitere a excepţiei de neconstituţionalitate se aplică şi în cauzele în care a fost invocată excepţia de neconstituţionalitate până la data publicării, altele decât cea în care a fost pronunţată decizia Curţii Constituţionale, soluţionate definitiv prin hotărâre judecătorească, ipoteză ultimă în care decizia de admitere constituie motiv de revizuire. În schimb, Curtea reţine că, în ceea ce priveşte cauzele soluţionate până la publicarea Dec. i Curţii Constituţionale şi în care nu a fost dispusă sesizarea Curţii Constituţionale cu o excepţie având ca obiect o dispoziţie dintr-o lege sau ordonanţă declarată neconstituţională, acestea reprezintă o facta praeterita, de vreme ce cauza a fost definitiv şi irevocabil soluţionată. Curtea reţine că, din momentul introducerii cererii în instanţă şi până la soluţionarea definitivă a cauzei, norma incidenţă a beneficiat de o prezumţie de constituţionalitate, care nu a fost răsturnată decât ulterior pronunţării hotărârii prin care s-a tranşat în mod definitiv litigiul. Aşa încât Curtea constată că incidenţa Dec. i de admitere a instanţei de contencios constituţional într-o atare cauză ar echivala cu atribuirea de efecte ex tunc actului jurisdicţional al Curţii, cu încălcarea dispoziţiilor art. 147 alin. (4) din Legea fundamentală, şi ar nega, în mod nepermis, autoritatea de lucru judecat care este ataşată hotărârilor judecătoreşti definitive. Curtea observă că, în dezacord cu jurisprudenţa instanţei de contencios constituţional precitată şi cu considerentele reţinute în paragraful anterior, potrivit noilor norme procesual penale, respectiv art. 453 alin. (1) lit. f) din Codul de procedură penală, decizia Curţii prin care s-a constatat neconstituţionalitatea unui text de lege constituie motiv de revizuire indiferent dacă s-a invocat sau nu excepţia de neconstituţionalitate în cauza în care s-a pronunţat hotărârea a cărei revizuire se cere.Fără a face un control de constituţionalitate expres cu privire la dispoziţiile art. 453 alin. (1) lit. f) din Codul de procedură penală, instanţa de contencios constituţional a statuat, incidental, în exercitarea controlului a posteriori, cu privire la efectele deciziilor sale de admitere pronunţate în materie penală, în considerentele Dec. i nr. 508 din 7 octombrie 2014, paragraful 26, M. Of. nr. 843 din 19 noiembrie 2014, stabilind că, “potrivit prevederilor art. 147 alin. (4) din Constituţie, coroborate cu cele ale art. 11 alin. (3) din Legea nr. 47/1992 privind organizarea şi funcţionarea Curţii Constituţionale, deciziile instanţei de contencios constituţional au putere numai pentru viitor, iar dreptul de a formula cerere de revizuire, potrivit art. 453 alin. (1) lit. f) din Codul de procedură penală, îl au doar părţile din cauza în care a fost invocată prezenta excepţie de neconstituţionalitate”. Aceste considerente au fost reţinute ulterior şi în Decizia nr. 585 din 21 octombrie 2014, paragraful 14, M. Of. nr. 921 din 18 decembrie 2014, şi Decizia nr. 740 din 16 decembrie 2014, paragraful 14, M. Of. nr. 129 din 19 februarie 2015. Activitatea desfăşurată în ciclul ordinar al procesului penal, în măsura în care a fost legală şi temeinică, se finalizează cu pronunţarea unei hotărâri penale definitive în care faptele reţinute exprimă adevărul, iar legea penală şi legea civilă au fost aplicate corect. Practica învederează însă şi cazuri de hotărâri definitive, având autoritate de lucru judecat, care cuprind grave erori de fapt şi de drept ce pot să persiste şi în căile ordinare de atac şi, cu atât mai mult, dacă nu au fost exercitate căile de atac ordinare. Într-o astfel de ipoteză rezidă raţiunea pentru care legiuitorul a instituit căile de atac extraordinare, ca mijloace procesual penale de desfiinţare a hotărârilor cu autoritate de lucru judecat, dar care nu corespund legii şi adevărului. Instituirea unor astfel de mijloace procesuale aduce atingere autorităţii de lucru judecat, aşadar stabilităţii hotărârilor judecătoreşti definitive, menite a da încredere în activitatea justiţiei, însă numai în cazurile şi în condiţiile strict reglementate de legiuitor, în vederea restabilirii ordinii juridice. Aşa încât, având în vedere efectele exercitării căilor extraordinare de atac asupra hotărârilor judecătoreşti care reprezintă actul final şi de dispoziţie al instanţei prin care se soluţionează cu autoritate de lucru judecat cauza, Curtea reţine că opţiunea legiuitorului în reglementarea unei căi de atac ce urmăreşte reformarea unei hotărâri judecătoreşti trebuie să se realizeze în limite constituţionale. Referitor la principiul autorităţii de lucru judecat, Curtea reaminteşte cele statuate prin Decizia nr. 1.470 din 8 noiembrie 2011, M. Of. nr. 853 din 2 decembrie 2011, şi Decizia nr. 365 din 25 iunie 2014, paragraful 38, M. Of. nr. 587 din 6 august 2014, astfel: “rămânerea definitivă a unei hotărâri judecătoreşti produce un efect pozitiv care constituie temeiul juridic al executării dispozitivului hotărârii şi poartă denumirea de puterea lucrului judecat. De asemenea, tot ca urmare a pronunţării unei hotărâri definitive, se produce un efect negativ în sensul că se împiedică o nouă urmărire şi judecată pentru faptele şi pretenţiile astfel soluţionate, fapt care a consacrat regula non bis in idem, cunoscută sub denumirea de autoritatea lucrului judecat.” Aşadar, instanţele superioare nu trebuie să îşi folosească dreptul de reformare decât pentru a corecta erorile de fapt sau de drept şi erorile judiciare, şi nu pentru a proceda la o nouă analiză a cauzei. Hotărârea întemeiată pe o eroare judiciară nu trebuie să îşi prelungească existenţa, chiar dacă este învestită cu puterea lucrului judecat, revizuirea – cale de atac extraordinară – având tocmai rolul de a atrage anularea hotărârilor în care judecata s-a bazat pe o eroare de fapt şi de a reabilita judecătoreşte persoanele condamnate pe nedrept. În mod similar, autoritatea de lucru judecat a hotărârii penale este înfrântă şi în ipoteza reglementată în art. 453 alin. (1) lit. f) din Codul de procedură penală, deoarece stabilitatea hotărârii judecătoreşti nu poate să primeze în raport cu prevederile cu valoare de principiu cuprinse în Constituţie. Curtea constată însă că, în reglementarea cazului de revizuire examinat – art. 453 alin. (1) lit. f) din Codul de procedură penală, deşi intenţia legiuitorului actual a fost de a da în continuare eficienţă controlului de constituţionalitate, posibilitatea de a beneficia de efectele Dec. i de admitere a Curţii este necesar a fi circumscrisă sferei persoanelor care au declanşat acest control, anterior momentului publicării Dec. i, în condiţiile prevăzute de lege. În acest sens este şi jurisprudenţa recentă a Curţii, respectiv Decizia nr. 866 din 10 decembrie 2015, paragraful 30, M. Of. nr. 69 din 1 februarie 2016, potrivit căreia, “în cadrul procesului judiciar, excepţia de neconstituţionalitate se înscrie în rândul excepţiilor de procedură prin care se urmăreşte împiedicarea unei judecăţi care s-ar întemeia pe o dispoziţie legală neconstituţională. Constatarea neconstituţionalităţii unui text de lege ca urmare a invocării unei excepţii de neconstituţionalitate trebuie să profite autorilor acesteia şi nu poate constitui doar un instrument de drept abstract, întrucât şi-ar pierde caracterul concret”. În aceste condiţii, având în vedere importanţa principiului autorităţii de lucru judecat, Curtea constată că, pentru a garanta atât stabilitatea raporturilor juridice, cât şi o bună administrare a justiţiei, este necesar ca ceea ce a stabilit instanţa de contencios constituţional, pe cale jurisprudenţială, cu privire la condiţiile în care se poate formula revizuire, în temeiul unei decizii de admitere a excepţiei de neconstituţionalitate, să se transpună în cuprinsul normelor procesual penale examinate în prezenta cauză. Aşadar, Curtea reţine că o Dec. de constatare a neconstituţionalităţii unei prevederi legale trebuie să profite, în formularea căii de atac a revizuirii, numai acelei categorii de justiţiabili care a invocat excepţia de neconstituţionalitate în cauze soluţionate definitiv până la publicarea în Monitorul Oficial a Dec. i prin care se constată neconstituţionalitatea, precum şi autorilor aceleiaşi excepţii, invocate anterior publicării Dec. i Curţii, în alte cauze, soluţionate definitiv, acest lucru impunându-se din nevoia de ordine şi stabilitate juridică. Întrucât principiul autorităţii de lucru judecat este de o importanţă fundamentală atât în ordinea juridică naţională, cât şi în ordinea juridică comunitară, precum şi la nivelul Curţii Europene a Drepturilor Omului, Curtea reţine că atingerea adusă acestuia prin legislaţia naţională trebuie să fie limitată, fiind necesar ca acestui principiu să i se aducă derogare doar dacă o impun motive substanţiale şi imperioase (Hotărârea din 7 iulie 2009, pronunţată în Cauza Stanca Popescu împotriva României, paragraful 99, şi Hotărârea din 24 iulie 2003, pronunţată în Cauza Ryabykh împotriva Rusiei, paragraful 52). În speţă, Curtea constată că motivul substanţial şi imperios care justifică derogarea de la principiul autorităţii de lucru judecat îl constituie decizia de admitere a excepţiei de neconstituţionalitate, pronunţată de instanţa de contencios constituţional. Însă nereglementarea condiţiei ca excepţia de neconstituţionalitate să fi fost invocată în cauza în care s-a pronunţat hotărârea a cărei revizuire se cere atribuie efecte ex tunc actului jurisdicţional al Curţii, cu încălcarea dispoziţiilor art. 147 alin. (4) din Constituţie, determină o încălcare nepermisă a autorităţii de lucru judecat, o atingere adusă principiului securităţii raporturilor juridice – element fundamental al supremaţiei dreptului, care prevede, printre altele, ca soluţia dată în mod definitiv oricărui litigiu de către instanţe să nu mai poată fi supusă rejudecării (Hotărârea din 28 octombrie 1999, pronunţată în Cauza Brumărescu împotriva României, paragraful 61). Soluţia legislativă cuprinsă în art. 453 alin. (1) lit. f) din Codul de procedură penală, care nu circumstanţiază cazul de revizuire la cauza în care a fost invocată excepţia de neconstituţionalitate, este neconstituţională.
Prin Dec. nr. 2 din 17 ianuarie 2017 referitoare la excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 453 alin. (3) şi (4) teza întâi şi ale art. 457 alin. (2) din Codul de procedură penală, Curtea Constituțională constată că dispoziţiile art. 453 alin. (3) din Codul de procedură penală sunt neconstituţionale cu privire la cazul de revizuire prevăzut la alin. (1) lit. a); admite excepţia de neconstituţionalitate şi constată că soluţia legislativă cuprinsă în dispoziţiile art. 453 alin. (4) teza întâi din Codul de procedură penală, care exclude posibilitatea revizuirii hotărârii de achitare pentru cazul prevăzut la alin. (1) lit. a), este neconstituţională; admite excepţia de neconstituţionalitate şi constată că soluţia legislativă cuprinsă în dispoziţiile art. 457 alin. (2) din Codul de procedură penală, care exclude cazul de revizuire prevăzut la art. 453 alin. (1) lit. a), este neconstituţională. Examinând excepţia de neconstituţionalitate, Curtea constata că activitatea desfăşurată în ciclul ordinar al procesului penal – dacă a fost legală şi temeinică – trebuie să se finalizeze cu pronunţarea unei hotărâri definitive, având autoritate de lucru judecat, în care faptele reţinute exprimă adevărul, iar legea penală şi cea civilă au fost aplicate corect. Practica a învederat însă şi cazuri de hotărâri definitive care au soluţionat cauzele penale cu grave erori de fapt şi de drept. Legiuitorul a avut în vedere o asemenea ipoteză, raţiune pentru care a instituit căile de atac extraordinare ca mijloace procesual penale de desfiinţare a hotărârilor cu autoritate de lucru judecat care nu corespund legii şi adevărului. Având în vedere faptul că instituirea unor astfel de mijloace procesuale aduce atingere autorităţii de lucru judecat, aşadar stabilităţii hotărârilor judecătoreşti definitive, care este menită a da încredere în activitatea justiţiei, cazurile şi condiţiile de exercitare a căilor extraordinare de atac trebuie să fie strict reglementate de legiuitor, în vederea restabilirii ordinii de drept. În egală măsură, opţiunea legiuitorului în reglementarea căilor extraordinare de atac trebuie să se realizeze în limite constituţionale. Calea extraordinară de atac care permite instanţei penale să revină asupra propriei sale hotărâri este revizuirea, aceasta având caracterul unei căi de atac de fapt, prin care sunt constatate şi înlăturate erorile de judecată intervenite în rezolvarea cauzelor penale. Cererea de revizuire se formulează împotriva unei hotărâri care a dobândit autoritate de lucru judecat, în temeiul unor fapte sau împrejurări ce nu au fost cunoscute de instanţă la soluţionarea cauzei, fiind descoperite ulterior, care fac dovada că hotărârea definitivă se întemeiază pe o eroare judiciară. Potrivit art. 455 din Codul de procedură penală, titularii acestei căi extraordinare de atac de retractare sunt: “părţile din proces, în limitele calităţii lor procesuale”, “un membru de familie al condamnatului, chiar şi după moartea acestuia, numai dacă cererea este formulată în favoarea condamnatului” şi procurorul, care poate cere din oficiu revizuirea laturii penale a hotărârii. În ceea ce priveşte obiectul căii de atac, revizuirea poate fi exercitată – în cazurile limitativ prevăzute de art. 453 din Codul de procedură penală – numai împotriva hotărârilor penale definitive prin care s-a rezolvat fondul cauzei, deoarece, aşa cum s-a arătat în doctrină, finalitatea revizuirii constă în înlăturarea erorii judiciare, iar funcţia procesuală a instituţiei se concentrează în înlesnirea descoperirii, adunarea şi deducerea în faţa justiţiei a unui material probator cu totul inedit sau cel puţin necunoscut instanţei, care să permită constatarea erorii judiciare şi înlăturarea ei. Curtea reţine că motivul de revizuire prevăzut de art. 453 alin. (1) lit. a) din Codul de procedură penală priveşte situaţia în care s-au descoperit fapte sau împrejurări ce nu au fost cunoscute la soluţionarea cauzei şi care dovedesc netemeinicia hotărârii pronunţate. Cu privire la înţelesul expresiei “fapte sau împrejurări”, în literatura de specialitate, ca şi în practica judiciară, s-a considerat că aceasta se referă la probele propriu-zise, ca elemente de fapt cu caracter informativ cu privire la ceea ce trebuie dovedit în calea de atac a revizuirii, şi anume orice întâmplare, situaţie sau stare care, în mod autonom sau în coroborare cu alte probe, poate duce la dovedirea netemeiniciei hotărârii. Dispoziţiile art. 453 alin. (4) teza întâi din Codul de procedură penală consacră menţinerea sistemului revizuirii totale cu privire la motivul prevăzut la alin. (1) lit. a) din acelaşi articol, limitând incidenţa acestui caz de revizuire la situaţiile în care pe baza faptelor sau împrejurărilor noi se poate dovedi netemeinicia hotărârii de condamnare, de renunţare la aplicarea pedepsei, de amânare a aplicării pedepsei ori de încetare a procesului penal. Aceasta înseamnă că faptele sau împrejurările noi trebuie să conducă la o soluţie opusă celei pronunţate prin hotărârea a cărei revizuire se cere. Dacă prin faptele sau împrejurările noi nu se tinde la dovedirea netemeiniciei hotărârii de condamnare, de renunţare la aplicarea pedepsei, de amânare a aplicării pedepsei ori de încetare a procesului penal, ci numai la dovedirea anumitor elemente care implică însă menţinerea respectivei soluţii, faptele sau împrejurările noi nu constituie motiv de revizuire. Potrivit actualei reglementări, spre deosebire de cea cuprinsă în codurile de procedură penală din 1936 şi 1968, cazul de revizuire prevăzut de art. 453 alin. (1) lit. a) din Codul de procedură penală nu este incident în situaţia netemeiniciei hotărârii de achitare a inculpatului. Acest aspect rezultă atât din enumerarea cuprinsă în alin. (4) teza întâi al art. 453 din Codul de procedură penală, cât şi din condiţia prevăzută de alin. (3) al aceluiaşi articol, condiţie potrivit căreia cazul prevăzut la alin. (1) lit. a) poate fi invocat ca motiv de revizuire numai în favoarea persoanei condamnate sau a celei faţă de care s-a dispus renunţarea la aplicarea pedepsei ori amânarea aplicării pedepsei. Curtea constată că soluţia legislativă potrivit căreia cazul prevăzut de art. 453 alin. (1) lit. a) din Codul de procedură penală poate fi invocat ca motiv de revizuire numai în favoarea persoanei condamnate sau a celei faţă de care s-a dispus renunţarea la aplicarea pedepsei ori amânarea aplicării pedepsei, cu excluderea posibilităţii revizuirii hotărârii de achitare, este de natură să înfrângă egalitatea în drepturi între cetăţeni în ceea ce priveşte recunoaşterea dreptului fundamental de acces liber la justiţie. Curtea observă, astfel, că excluderea posibilităţii invocării în defavoarea persoanei achitate a motivului de revizuire prevăzut de art. 453 alin. (1) lit. a) din Codul de procedură penală – constând în descoperirea de fapte sau împrejurări ce nu au fost cunoscute la soluţionarea cauzei şi care dovedesc netemeinicia hotărârii pronunţate în cauză – creează un tratament discriminatoriu pentru partea civilă din respectiva cauză faţă de părţile civile din alte cauze soluţionate tot prin hotărâri definitive de achitare, dar cu privire la care sunt incidente motivele de revizuire prevăzute de art. 453 alin. (1) lit. b)-d) din Codul de procedură penală, şi anume: hotărârea s-a întemeiat pe declaraţia unui martor, opinia unui expert sau pe situaţiile învederate de un interpret, care a săvârşit infracţiunea de mărturie mincinoasă în cauza a cărei revizuire se cere, influenţând astfel soluţia pronunţată; ori un înscris care a servit ca temei al hotărârii a cărei revizuire se cere a fost declarat fals în cursul judecăţii sau după pronunţarea hotărârii, împrejurare care a influenţat soluţia pronunţată; sau un membru al completului de judecată, procurorul ori persoana care a efectuat acte de urmărire penală a comis o infracţiune în legătură cu cauza a cărei revizuire se cere, împrejurare care a influenţat soluţia pronunţată. Cu privire la cele două categorii de părţi civile menţionate. Curtea reţine că, deşi se găsesc în situaţii similare, acestea beneficiază – din perspectiva posibilităţii de a formula calea extraordinară de atac a revizuirii – de un tratament juridic diferit, ceea ce este de natură a contraveni prevederilor art. 16 din Constituţie, în condiţiile în care tratamentul discriminatoriu nu-şi găseşte nicio justificare obiectivă şi rezonabilă. Sub aspectul asigurării egalităţii cetăţenilor în exercitarea drepturilor lor procesuale, inclusiv a căilor de atac, Curtea a statuat în jurisprudenţa sa că, în instituirea regulilor de acces al justiţiabililor la aceste drepturi, legiuitorul este ţinut de respectarea principiului egalităţii cetăţenilor în faţa legii. Prin urmare, instituirea unor reguli speciale în ceea ce priveşte căile de atac nu este contrară acestui principiu, atât timp cât ele asigură egalitatea juridică a cetăţenilor în utilizarea lor. Principiul egalităţii în faţa legii presupune instituirea unui tratament egal pentru situaţii care, în funcţie de scopul urmărit, nu sunt diferite. El nu exclude, ci, dimpotrivă, presupune soluţii diferite pentru situaţii diferite. În consecinţă, un tratament diferit nu poate fi doar expresia aprecierii exclusive a legiuitorului, ci trebuie să se justifice raţional, în respectul principiului egalităţii cetăţenilor în faţa legii şi a autorităţilor publice (Decizia Plenului Curţii Constituţionale nr. 1 din 8 februarie 1994, M. Of. nr. 69 din 16 martie 1994). Totodată, Curtea a statuat că art. 16 din Constituţie vizează egalitatea în drepturi între cetăţeni în ceea ce priveşte recunoaşterea în favoarea acestora a unor drepturi şi libertăţi fundamentale, nu şi identitatea de tratament juridic asupra aplicării unor măsuri, indiferent de natura lor (Decizia nr. 53 din 19 februarie 2002, M. Of. nr. 224 din 3 aprilie 2002, Decizia nr. 1.615 din 20 decembrie 2011, M. Of. nr. 99 din 8 februarie 2012, Decizia nr. 323 din 30 aprilie 2015, M. Of. nr. 467 din 29 iunie 2015, paragraful 19, şi Decizia nr. 540 din 12 iulie 2016, M. Of. nr. 841 din 24 octombrie 2018, paragraful 21). Or, din perspectiva interesului de a cere şi obţine îndreptarea erorilor judiciare, părţile civile din cauzele în care s-a pronunţat o hotărâre definitivă de achitare – a cărei netemeinicie ar putea fi dovedită pe baza faptelor sau împrejurărilor noi, în condiţiile art. 453 alin. (1) lit. a) din Codul de procedură penală – se află, sub aspectul recunoaşterii liberului acces la justiţie, într-o situaţie similară cu părţile civile din cauzele soluţionate prin hotărâri definitive de achitare cu privire la care sunt incidente motivele de revizuire prevăzute de lit. b)-d) ale alin. (1) din art. 453 din Codul de procedură penală. Liberul acces la justiţie presupune accesul la mijloacele procedurale prin care justiţia se înfăptuieşte. Este adevărat că regulile de desfăşurare a procesului în faţa instanţelor judecătoreşti sunt de competenţa exclusivă a legiuitorului, aşa cum rezultă din prevederile art. 126 alin. (2) din Constituţie – text potrivit căruia “Competenţa instanţelor judecătoreşti şi procedura de judecată sunt prevăzute numai prin lege”- şi din cele ale art. 129 din Legea fundamentală, în conformitate cu care “împotriva hotărârilor judecătoreşti, părţile interesate şi Ministerul Public pot exercita căile de atac, în condiţiile legii”. Astfel, principiul liberului acces la justiţie presupune posibilitatea neîngrădită a celor interesaţi de a utiliza aceste proceduri în formele şi în modalităţile instituite de lege, însă numai cu respectarea regulii consacrate de art. 21 alin. (2) din Constituţie, potrivit căreia nicio lege nu poate îngrădi accesul la justiţie, ceea ce semnifică faptul că legiuitorul nu poate exclude de la exerciţiul drepturilor procesuale pe care le-a instituit nicio categorie sau grup social (Decizia Plenului Curţii Constituţionale nr. 1 din 8 februarie 1994 şi Decizia nr. 540 din 12 iulie 2016, paragraful 22). În ceea ce priveşte rolul procurorului în cadrul procesului penal. Curtea observă că, potrivit prevederilor art. 131 din Constituţie, în activitatea judiciară, Ministerul Public reprezintă interesele generale ale societăţii şi apără ordinea de drept, precum şi drepturile şi libertăţile cetăţenilor, exercitându-şi atribuţiile prin procurori constituiţi în parchete. Astfel, în temeiul dispoziţiilor art. 62 alin. (2) din Legea nr. 304/2004 privind organizarea judiciară (re M. Of. nr. 827 din 13 septembrie 2005), procurorii îşi desfăşoară activitatea potrivit principiilor legalităţii, imparţialităţii şi controlului ierarhic, iar, în baza prevederilor art. 67 din acelaşi act normativ, procurorul participă la şedinţele de judecată, în condiţiile legii, şi are rol activ în aflarea adevărului. În acest sens, dispoziţiile art. 55 alin. (3) lit. f) din Codul de procedură penală prevăd atribuţia procurorului de a formula şi exercita, în cadrul procesului penal, contestaţiile şi căile de atac prevăzute de lege împotriva hotărârilor judecătoreşti. Aşadar, pornind de la scopul instituirii căii extraordinare de atac a revizuirii – acela de a asigura posibilitatea îndreptării hotărârilor penale definitive care se întemeiază pe erori judiciare, prin raportare la cazurile de revizuire expres şi limitativ prevăzute de lege – şi de la rolul procurorului, care, aşa cum a reţinut instanţa de contencios constituţional în jurisprudenţa sa, acţionează ca apărător al intereselor generale ale societăţii, dar şi ale părţilor din proces, în spiritul legalităţii (Decizia nr. 983 din 8 iulie 2010, M. Of. nr. 551 din 5 august 2010, şi Decizia nr. 641 din 11 noiembrie 2014, M. Of. nr. 887 din 5 decembrie 2014, paragraful 51), Curtea apreciază că exigenţele art. 131 din Constituţie impun legiuitorului să asigure posibilitatea revizuirii – inclusiv la iniţiativa procurorului, în calitatea sa de titular al acestei căi extraordinare de atac – a hotărârilor de achitare a căror netemeinicie poate fi dovedită pe baza faptelor sau împrejurărilor noi, în condiţiile art. 453 alin. (1) lit. a) din Codul de procedură penală. Dispoziţiile art. 453 alin. (3) din Codul de procedură penală cu privire la cazul de revizuire prevăzut la alin. (1) lit. a), precum şi soluţia legislativă cuprinsă în dispoziţiile art. 453 alin. (4) teza întâi din acelaşi cod, care exclude posibilitatea revizuirii hotărârii de achitare pentru cazul prevăzut la alin. (1) lit. a), încalcă prevederile constituţionale ale art. 16 referitor la egalitatea în drepturi, ale art. 21 privind accesul liber la justiţie şi ale art. 131 referitor la rolul Ministerului Public, întrucât lipsesc partea civilă de posibilitatea apărării drepturilor şi a intereselor sale legitime, respectiv procurorul de pârghiile necesare exercitării rolului său specific în cadrul procesului penal. Curtea reţine că, în situaţia în care se descoperă fapte sau împrejurări ce nu au fost cunoscute la soluţionarea cauzei şi care dovedesc netemeinicia hotărârii de achitare, trebuie să se asigure atât părţii civile, cât şi procurorului posibilitatea de a cere şi obţine restabilirea adevărului judiciar prin retractarea hotărârii pronunţate în cauză. Art. 453, alin. (1), litera f) a fost modificat prin Ordonanța de urgență nr. 18/2016 . v. Revizuirea
CAZURILE DE SOLUŢIONARE A ACŢIUNII CIVILE LA INSTANŢA CIVILĂ. Dacă nu s-au constituit parte civilă în procesul penal, persoana vătămată sau succesorii acesteia pot introduce la instanţa civilă acţiune pentru repararea prejudiciului cauzat prin infracţiune; persoana vătămată sau succesorii acesteia, care s-au constituit parte civilă în procesul penal, pot introduce acţiune la instanţa civilă dacă, prin hotărâre definitivă, instanţa penală a lăsat nesoluţionată acţiunea civilă; probele administrate în cursul procesului penal pot fi folosite în faţa instanţei civile; persoana vătămată sau succesorii acesteia care s-au constituit parte civilă în procesul penal pot să introducă acţiune în faţa instanţei civile dacă procesul penal a fost suspendat; în caz de reluare a procesului penal, acţiunea introdusă la instanţa civilă se suspendă ; persoana vătămată sau succesorii acesteia, care au pornit acţiunea în faţa instanţei civile, pot să părăsească această instanţă şi să se adreseze organului de urmărire penală, judecătorului ori instanţei, dacă punerea în mişcare a acţiunii penale a avut loc ulterior sau procesul penal a fost reluat după suspendare; părăsirea instanţei civile nu poate avea loc dacă aceasta a pronunţat o hotărâre, chiar nedefinitivă; în cazul în care acţiunea civilă a fost exercitată de procuror, dacă se constată din probe noi că prejudiciul nu a fost integral acoperit prin hotărârea definitivă a instanţei penale, diferenţa poate fi cerută pe calea unei acţiuni la instanţa civilă; persoana vătămată sau succesorii acesteia pot introduce acţiune la instanţa civilă, pentru repararea prejudiciului născut ori descoperit după constituirea ca parte civilă; dacă nu există constituire de parte civilă de către persoana vătămată sau succesorii acesteia, judecata în faţa instanţei civile se suspendă după punerea în mişcare a acţiunii penale şi până la rezolvarea în primă instanţă a cauzei penale, dar nu mai mult de un an.
CAZURILE SPECIALE DE AUDIERE A MARTORULUI Audierea martorului minor în vârstă de până la 14 ani are loc în prezenţa unuia dintre părinţi, a tutorelui sau a persoanei ori a reprezentantului instituţiei căreia îi este încredinţat minorul spre creştere şi educare; dacă acele persoane nu pot fi prezente sau au calitatea de suspect, inculpat, persoană vătămată, parte civilă, parte responsabilă civilmente ori martor în cauză ori există suspiciunea rezonabilă că pot influenţa declaraţia minorului, audierea acestuia are loc în prezenţa unui reprezentant al autorităţii tutelare sau a unei rude cu capacitate deplină de exerciţiu, stabilite de organul judiciar; dacă se consideră necesar, la cerere sau din oficiu, organul de urmărire penală sau instanţa dispune ca la audierea martorului minor să asiste un psiholog; audierea martorului minor trebuie să evite producerea oricărui efect negativ asupra stării psihice a acestuia; martorului minor care la data audierii nu a împlinit vârsta de 14 ani i se atrage atenţia să spună adevărul.
CAZURI SPECIALE DE VALORIFICARE A BUNURILOR MOBILE SECHESTRATEÎn cursul procesului penal, înainte de pronunţarea unei hotărâri definitive, procurorul sau instanţa de judecată care a instituit sechestrul poate dispune de îndată valorificarea bunurilor mobile sechestrate, la cererea proprietarului bunurilor sau atunci când există acordul acestuia.În cursul procesului penal, înainte de pronunţarea unei hotărâri definitive, atunci când nu există acordul proprietarului, bunurile mobile asupra cărora s-a instituit sechestrul asigurător pot fi valorificate, în mod excepţional, în următoarele situaţii:atunci când, în termen de un an de la data instituirii sechestrului, valoarea bunurilor sechestrate s-a diminuat în mod semnificativ, respectiv cu cel puţin 40% în raport cu cea de la momentul dispunerii măsurii asigurătorii. Dispoziţiile art. 252 alin. (1) se aplică în mod corespunzător şi în acest caz;atunci când există riscul expirării termenului de garanţie sau când sechestrul asigurător s-a aplicat asupra unor animale sau păsări vii;atunci când sechestrul asigurător s-a aplicat asupra produselor inflamabile sau petroliere;atunci când sechestrul asigurător s-a aplicat asupra unor bunuri a căror depozitare sau întreţinere necesită cheltuieli disproporţionate în raport cu valoarea bunului.În cursul procesului penal, înainte de pronunţarea unei hotărâri definitive, atunci când sunt îndeplinite cumulativ următoarele condiţii: proprietarul nu a putut fi identificat şi valorificarea nu se poate face potrivit celor de mai sus autovehiculele asupra cărora s-a instituit sechestrul asigurător pot fi valorificate, în următoarele situaţii:atunci când acestea au fost folosite, în orice mod, la săvârşirea unei infracţiuni;dacă de la data instituirii măsurii asigurătorii asupra acestor bunuri a trecut o perioadă de un an sau mai mare.Sumele de bani rezultate din valorificarea bunurilor mobile făcută potrivit legii se depun în contul prevăzut de art. 252 alin. (8). Art. 2521, alin. (4) a fost modificat prin Legea 318/2015 . Art. 2521, alin. (5) a fost abrogat prin Legea 318/2015.
CAZURILE URGENTE Procurorul sau organul de cercetare penală, după caz, este obligat să efectueze actele de urmărire penală care nu suferă amânare, chiar dacă acestea privesc o cauză care nu este de competenţa acestuia; lucrările efectuate în astfel de cazuri se trimit, de îndată, procurorului competent.
CĂILE DE ATAC folosirea procedurilor scrise în c. a. este, în general, acceptată ca fiind compatibilă cu art.6 C.E.D.H. . O procedură orală poate să nu fie necesară în căile de atac atunci când nu există probleme cu credibilitatea martorilor, nu sunt contestate faptele, părților le sunt oferite posibilități adecvate de a-și prezenta cazurile lor în scris și de a contesta dovezile aduse c lor (Hotărârea din 8 ianuarie 2009 Cauza Schlumpf c. Elveției, §§ 65—70; Hotărârea din 10 martie 2009 Cauza Igual Coll c. Spaniei, §§ 28—38).
