Dorin CIUNCAN

Infracţiunea de şantaj, în conformitate cu dispoziţiile art. 194 C. pen., constă în „constrângerea unei persoane, prin violenţă sau ameninţare, să dea, să facă, să nu facă sau să sufere ceva, dacă fapta este comisă spre a dobândi în mod injust un folos, pentru sine sau pentru altul.” Prin incriminarea şantajului în Titlul II „Infracţiuni contra persoanei”, Capitolul II „Infracţiuni contra libertăţii persoanei”, legiuitorul a urmărit să ocrotească în principal relaţiile sociale care privesc libertatea psihică a persoanei, iar în secundar sau adiacent relaţiile sociale cu caracter patrimonial sau nepatrimonial care sunt periclitate sau lezate prin scopul ilicit urmărit de făptuitor, de a obţine un folos injust. Acţiunea de constrângere ce constituie latura obiectivă a şantajului se realizează prin violenţă sau ameninţare. Ameninţarea are un înţeles mai larg decât cel din art. 193 C. pen., deoarece textul incriminator nu limitează obiectul acesteia (o infracţiune sau o faptă păgubitoare), ceea ce înseamnă că se poate ameninţa cu orice altă faptă, chiar licită. În acest sens, şi intenţia specială de a şantaja ce constituie latura subiectivă a şantajului este îndeplinită potrivit legii, chiar dacă folosul este just, dacă făptuitorul a urmărit să-l dobândească în mod injust. […]