Pronunțarea unei hotărâri legale sau temeinice nu poate fi rediscutată decât în situația apariției unei realității care să privească situația avută în vedere cu ocazia judecății primare. Având ca finalitate înlăturarea efectelor erorilor judiciare prin desființarea unei hotărâri definitive, revizuirea este de natură să aducă o serioasă atingere puterii lucrului judecat; interese sociale majore ar impune ca împărțirea justiției să se facă numai cu respectarea adevărului, trecându-se atunci când este cazul peste exigențele autorității lucrului judecat[31]. Preponderența care se acordă aflării adevărului nu înseamnă însă și desconsiderarea intereselor ocrotite prin prezumția de lucru judecat; de aceea reglementarea instituției revizuirii trebuie făcută cu mare prudență pentru a nu degenera justiția, pentru a se evita ca atingerile aduse puterii lucrului judecat să se facă cu prea mare ușurință. Nu poate fi admis ca porțile instituției să fie atât de larg deschise încât interese străine să fie tentate de a repune mereu în discuție cauze definitiv judecate. Accesul nelimitat la revizuire ar transforma o cale extraordinară de atac într-una obișnuită, incompatibilă cu un stat de drept. […]