Dacă lucrarea avea aparat critic (studiu introductiv, note) ea era o lucrare de informare, cu evident caracter istoric. Cuvântul editorului român (“honni soit qui mal y pense”) nu ajută cu nimic pe cititor să se orienteze, aşa cum era, de exemplu, prefaţa primei ediţii franceze de dinainte de război. Românii nu se vor transforma niciodată în adepţi ai hitlerismului, cum nu au fost niciodată. Ceea ce se uită este faptul că românii au fost victime, şi nu agresori. Cartea reprezintă o propagandă naţional-socialistă, dar ea nu poate fi decât o propagandă germană (nazistă). Este adevărat că legea română interzice orice propagandă fascistă, şovină etc., dar o propagandă făcută din punctul de vedere german, al anilor 25-45, nu are relevanţă pentru cititorul român. Nu are nici un fel de impact practic. După noi, incriminarea propagandei, fără întrepătrunderea oricărei acţiunii, era singurul delict de opinie incriminat10. Imposibil de probat, delictul de conştiinţă era o infracţiune imposibilă; rămân astăzi totuşi greu de sancţionat – raportat la pericolul social real – acţiunile din care ar rezulta un pericol grav pentru statul român (fără afectarea vreunui caracter sacrosant). În opinia CEDO, elementele , interpretate coroborat, relevă atitudinea generală a autorităţilor – procurori, instanţe civile şi penale, autorităţi centrale şi locale – care a perpetuat sentimentul reclamanţilor de insecuritate, ulterior lunii iunie 1994, şi care constituie prin ea însăşi o ingerinţă în drepturile reclamanţilor la domiciliu şi la respectarea vieţii private şi de familie. […]