CIRCUMSTANŢELE ATENUANTE JUDICIARE, EXISTENŢA UNEI CAUZE DE IMPUNITATE ORI DE REDUCERE A PEDEPSEI, INFRACŢIUNI DE CORUPŢIE, TRAFIC DE INFLUENŢĂ, INDIVIDUALIZAREA ŞI MODALITATEA DE EXECUTARE A PEDEPSEI

CIRCUMSTANŢELE ATENUANTE JUDICIARE, EXISTENŢA UNEI CAUZE DE IMPUNITATE ORI DE REDUCERE A PEDEPSEI, INFRACŢIUNI DE CORUPŢIE, TRAFIC DE INFLUENŢĂ, INDIVIDUALIZAREA ŞI MODALITATEA DE EXECUTARE A PEDEPSEI

Prima instanţă a reţinut că, în cursul anului 2003, martorul denunţător P.O. şi soţia sa, martora P.L.V., au cunoscut-o pe inculpata G.A., în timpul unor vizite făcute de acesta la Mânăstirea N. din Judeţul Neamţ, prin intermediul unei cunoştinţe comune, ocazie în au aflat că inculpata deţine o funcţie importantă în Senatul României şi că, în repetate rânduri s-a oferit să ajute diferite persoane din cercul celor care frecventau mânăstirea şi care aveau afaceri judiciare.
În acest context, denunţătorul P.O. a luat legătura cu inculpata, în cursul lunii noiembrie 2004, căreia i-a cerut sprijinul pentru rezolvarea problemei sale juridice. Astfel acesta i-a spus că a fost condamnat la 3 ani închisoare cu executare în regim de detenţie.
După ce, în prealabil, i-a solicitat denunţătorului să îi pună la dispoziţie copia dosarului în care a fost condamnat, inculpata G.A. i-a vorbit acestuia despre importanţa funcţiei deţinute de ea în Senatul României, afirmând faptul că, prin natura relaţiilor de serviciu, cunoaşte persoane destul de importante în diferite instituţii şi autorităţi ale Senatului, fapt ce îi permite să-şi exercite influenţa în scopul rezolvării favorabile a situaţiei denunţătorului.
În acest sens, inculpata G.A. a susţinut că strategia sa de acţiune se va desfăşura pe două direcţii, pentru a obţine în beneficiul denunţătorului graţierea individuală, ori rejudecarea procesului şi că atingerea acestor obiective este posibilă datorită influenţei pe care putea să o exercite asupra unor funcţionari şi magistraţi de care depindea derularea acestor proceduri.
Astfel, inculpata a afirmat faţă de martorul denunţător că îşi va trafica influenţa asupra unui consilier din Administraţia preşedinţială, pentru facilitarea obţinerii aprobărilor necesare promovării unei cereri de graţiere individuală pentru P.O., şi că, în prealabil va interveni pe lângă colegi de-ai săi din Senat şi la un director din Ministerul Justiţiei, pe lângă magistraţii L. şi P. din cadrul C.S.M. şi pe lângă procurorul B. de la Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie pentru declanşarea unor proceduri care să facă posibilă rejudecarea cauzei pe calea revizuirii.
Pentru a face aceste „demersuri” inculpata a primit de la denunţător suma totală de 273.000.000 lei precum şi un lănţişor şi o brăţară din aur, ambele în greutate de 49,06 grame.
Din înregistrările audio şi video a convorbirilor ambientale purtate la 9 iunie 2005, 10 iunie 2005 şi 16 iunie 2005 de soţii P. cu inculpata G.A., a reieşit modalitatea de săvârşire a infracţiunii de trafic de influenţă şi, mai mult, a susţinut că din banii primiţi de la denunţător a dat câte 3.000 dolari S.U.A. magistraţilor L. şi P., precum şi 2.000 dolari S.U.A. procurorului B. pentru ca aceştia să intervină în beneficiul denunţătorului pentru rejudecarea procesului său.
Prin Sentinţa penală nr. 93 din 26 ianuarie 2006, Tribunalul Bucureşti, Secţia a II-a penală, în baza art. 257 C. pen., raportat la art. 6 din Legea nr. 78/2000 a condamnat inculpata G.A., la 3 ani închisoare, cu suspendarea condiţionată a executării pedepsei pe un termen de încercare de 5 ani, în condiţiile art. 81 – art. 82 C. pen., punându-i-se în vedere acesteia şi dispoziţiile art. 83 şi art. 74 C. pen.
În baza art. 350 alin. (3) C. proc. pen., s-a dispus punerea de îndată în libertate a inculpatei, dacă nu este arestată în altă cauză.
În baza art. 61 alin. (4), raportat la alin. (4) din acelaşi articol, din Legea nr. 78/2000, a fost obligată inculpata la restituirea sumei de 273.000.000 lei către martorul denunţător P.O. şi la restituirea celor două bijuterii din aur indisponibilizate prin Ordonanţa din 20 iunie 2005. Instanţa a menţinut măsura asiguratorie luată în cursul urmăririi penale prin Ordonanţa din 20 iunie 2005 asupra lănţişorului şi a brăţării din aur până la restituirea acestora către denunţător.
Împotriva acestei sentinţe, a declarat apel Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie – D.N.A., criticând-o pentru netemeinicie, motivând că pedeapsa aplicată inculpatei nu a fost corect individualizată sub aspectul modalităţii de executare a pedepsei, considerând că pedeapsa aplicată este prea blândă, în raport de modalitatea şi împrejurările comiterii faptei.
Prin Decizia penală nr. 355 pronunţată în şedinţă publică la data de 3 mai 2006, Curtea de Apel Bucureşti, Secţia I penală, a admis apelul declarat de Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, a desfiinţat sentinţa penală şi a redus pedeapsa aplicată inculpatei de la 3 ani la un an şi 6 luni închisoare, înlăturându-se aplicarea art. 81 – art. 82 C. pen.
Împotriva acestei hotărâri a declarat recurs Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie – D.N.A., criticând-o pentru netemeinicie, formulând două motive de recurs: greşita individualizare a pedepsei aplicate inculpatei şi neaplicarea pedepsei complementare a interzicerii unor drepturi.
În dezvoltarea motivelor de recurs se susţine că prin pedeapsa aplicată nu este atins scopul pedepsei.
Pentru ca pedeapsa aplicată inculpatei să reflecte în concret gradul de pericol social atât al acesteia, cât şi al faptei săvârşite şi pentru realizarea scopului pedepsei în conformitate cu dispoziţiile art. 52 C. pen., în opinia recurentului se impunea condamnarea inculpatei la o pedeapsă cu închisoarea, în limitele speciale prevăzute de lege, dar într-un cuantum majorat faţă de cel stabilit de către instanţa de fond şi care să fie executată prin privare de libertate.
Se apreciază că, în cauză, se impune şi aplicarea pedepsei complementare a interzicerii unor drepturi faţă de natura şi gravitatea infracţiunii.
Recurenta inculpată a solicitat casarea deciziei şi menţinerea sentinţei în sensul de a fi suspendată condiţionat executarea pedepsei. De asemenea, s-a solicitat aplicarea art. 19 din O.U.G. nr. 43/2002, deoarece pe parcursul urmăririi penale inculpata a formulat două denunţuri privind săvârşirea unor fapte de corupţie.
Recursurile declarate în cauză nu sunt fondate.
În cauză nu subzistă cazul de casare prevăzut de art. 3859 pct. 14 C. proc. pen., invocat de recurenţi în cauză.
La individualizarea pedepsei şi la stabilirea modalităţii de executare a acesteia, instanţa de apel a avut în vedere criteriile generale de individualizare a pedepsei prevăzute de art. 72 C. pen.
Instanţa a avut în vedere modalitatea şi împrejurările comiterii faptei în sensul că, inculpata s-a folosit de calitatea sa de expert parlamentar în cadrul Senatului, în discuţiile cu denunţătorul, lăsându-l pe acesta să înţeleagă, că prin prisma funcţiei sale poate să exercite influenţă asupra unei persoane cu funcţii importante în stat, cu putere de decizie.
Având în vedere gradul de pericol social concret al faptei, instanţa de apel a schimbat modalitatea de executare a pedepsei, considerând că numai o pedeapsă privativă de libertate poate atinge scopul prevăzut de art. 52 C. pen.
Instanţa a apreciat însă, în mod corect că o pedeapsă privativă de libertate poate fi aplicată şi într-un cuantum mai mic, reducând-o la un an şi 6 luni închisoare, având în vedere că inculpata nu are antecedente penale, pe parcursul procesului penal a avut o poziţie relativ sinceră, în cauză aplicându-se în mod just circumstanţele atenuante judiciare.
Referitor la pedeapsa complementară, în cauză aplicarea acesteia are caracter facultativ, iar pedeapsa principală aplicată fiind de un an şi 6 luni nu sunt întrunite condiţiile impuse de art. 65 C. pen.
Recurenta inculpată a susţinut că, în cauză, sunt aplicabile dispoziţiile art. 19 O.U.G. nr. 43/2002.
Potrivit acestui text din actul normativ invocat, persoana care a comis una dintre infracţiunile atribuite prin ordonanţa de urgenţă în competenţa D.N.A., iar în timpul urmăririi denunţă şi facilitează identificarea şi tragerea la răspundere penală a altor persoane care au săvârşit astfel de infracţiuni beneficiază de reducerea la jumătate a limitelor pedepsei prevăzute de lege.
În cauză nu s-a dovedit faptul că recurenta a facilitat identificarea şi tragerea la răspundere penală a altor persoane care au săvârşit astfel de infracţiuni, neimpunându-se aplicarea acestui text de lege.
Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, Secţia Penală, Dosar nr. 30151/3/2005, Decizia nr. 5455 din 22 septembrie 2006, Publicată în: Arhiva instanţei, și Eurolex

Este firesc ca fiecare stat să adopte măsurile legislative şi alte măsuri, inclusiv cele care permit utilizarea tehnicilor de investigaţie speciale conform legislaţiei naţionale, care se dovedesc necesare pentru a facilita strângerea de probe referitoare la unele infracţiuni şi pentru a permite să se identifice, să se cerceteze, blocheze şi să se sechestreze instrumentele şi produsele corupţiei sau bunurile a căror valoare corespunde acestor produse (Consiliul Europei , Convenţia Penală privind Corupţia din 27 ianuarie 1999 (STE-173), adoptată la Strasbourg la 27 ianuarie 1999, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 65 din 30 ianuarie 2002, ratificată prin Legea nr. 27 din 16 ianuarie 2002).
Astfel, Art. 255 alin. 3 din Codul penal prevede că: “Mituitorul nu se pedepseşte dacă denunţă autorităţii fapta mai înainte ca organul de urmărire să fi fost sesizat pentru acea infracţiune.”;
– Art. 223 din Codul de procedură penală: “Denunţul este încunoştinţarea făcută de către o persoană fizică sau de către o persoană juridică despre săvârşirea unei infracţiuni.
Denunţul trebuie să conţină aceleaşi date ca şi plângerea.
Denunţul scris trebuie să fie semnat de denunţător, iar în cazul denunţului oral, acesta se consemnează într-un proces-verbal de către organul în faţa căruia a fost făcut.
Dispoziţiile art. 222 alin. 9 se aplică în mod corespunzător.”;
– Art. 78 din Codul de procedură penală: “Persoana care are cunoştinţă despre vreo faptă sau despre vreo împrejurare de natură să servească la aflarea adevărului în procesul penal poate fi ascultată în calitate de martor.”;
– Art. 19 din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 43/2002: “Persoana care a comis una dintre infracţiunile atribuite prin prezenta ordonanţă de urgenţă în competenţa Direcţiei Naţionale Anticorupţie, iar în timpul urmăririi penale denunţă şi facilitează identificarea şi tragerea la răspundere penală a altor persoane care au săvârşit astfel de infracţiuni beneficiază de reducerea la jumătate a limitelor pedepsei prevăzute de lege.”

Este firesc ca fiecare stat să adopte măsurile legislative şi alte măsuri, inclusiv cele care permit utilizarea tehnicilor de investigaţie speciale conform legislaţiei naţionale, care se dovedesc necesare pentru a facilita strângerea de probe, dar oare nu este excesiv a se extinde reducerea la jumătate a limitelor pedepsei prevăzute de lege și la săvârşirea oricăror altor infracţiuni decât cele care fac obiectul cercetării?
Oare ce valoare probantă poate avea o informație căpătată de la un inculpat,într-un alt dosar , doar sub imperiul unui compromise?
Noi credem că se poate deschide calea unor false denunțuri, ireale, a unor îndemnuri la delațiune; depășind obligația morală a oricărei persoane care are cunoştinţă despre vreo faptă sau despre vreo împrejurare de natură să servească la aflarea adevărului în procesul penal ne este teamă să nu se ajungă la presiune, la șantaj în anchetă. În orice variantă asemenea presiuni ilegale împiedică desfășurarea corectă a unei cercetări penale, și, în ultimă instanță împiedică adevărul.
Judecătorii au decis, marţi, condamnarea la câte 3 ani de închisoare cu executare a foştilor miniştri ai agriculturii Decebal Traian Remes și Ioan Avram Mureşean, pentru trafic de influență și complicitate la cumpărare de influență, în formă continuată. La 1 an și 6 luni cu suspendare a fost condamnat și aşa-zisul denunţător Gheorghe Ciorba, acuzat de cumpărare de influență, cel care a colaborat cu procurorii DNA. Instanţa a dispus, de asemenea, ca inculpaţii sa plătească cheltuieli judiciare de câte 17.000 de lei. Sentinţa dată de ICCJ nu este definitivă, putând fi atacatăcu recurs la completul de 5 judecători al instanţei supreme (Adina A.STANCU , Voichita RASCANU , Condamnare sub sabia C.E.? – Denunţătorul, condamnat la închisoare cu suspendare, miniştrii, trimişi la puşcărie: Decebal Traian Remes și Ioan Avram Mureşean au primit 3 ani de închisoare cu executare pentru cârnaţi si caltaboşi! Judecătorii ICCJ nu au înlăturat filmul făcut public de DNA, deşi expertiza a demonstrat ca este un COLAJ! Luju. ro, 14 februarie 2012 ).
În dosarul „Trofeul Calităţii”, în concluzii s-a arătat că „Martorul P. C. a fost în mod evident implicată în falsificarea la scară largă a evidențelor societarilor în care a fost implicată, fapt pentru care a devenit foarte utilă DNA, care în schimbul imunitarii ei a descoperit ca ar fi utilă pentru a transforma actele falsificate de P. C. în acte care ascundeau implicarea în campania electorală, P. C. pozând într-o persoana ingenuă care, spune ea, ar fi fost obligată de Jianu Irina să comită o serie de infracţiuni. (L.J.,Inalta Curte se pronunţa luni în dosarul Năstase , Aparitorii Irinei Jianu au cerut achitarea acesteia în „Trofeul Calităţii” si constatarea nulităţii actelor de urmărire penala, luju. ro, 29 ianuarie 2012 ).”
Referitor la excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 255 alin. 3 din Codul penal coroborat cu art. 223 din Codul de procedură penală şi art. 19 din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 43/2002 privind Direcţia Naţională Anticorupţie, prin raportare la art. 78 din Codul de procedură penală, excepţie ridicată de Radu Vasile Prisacaru în Dosarul nr. 236/45/2007 al Curţii de Apel Iaşi – Secţia penală şi pentru cauze cu minori, Curtea Constituțională a respins ca inadmisibilă excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 255 alin. 3 din Codul penal coroborat cu art. 223 din Codul de procedură penală şi art. 19 din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 43/2002 privind Direcţia Naţională Anticorupţie, prin raportare la art. 78 din Codul de procedură penală, excepţie ridicată de Radu Vasile Prisacaru în Dosarul nr. 236/45/2007 al Curţii de Apel Iaşi – Secţia penală şi pentru cauze cu minori (Decizia nr. 1.548 din 25 noiembrie 2010, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 69 din 26 ianuarie 2011).

În motivarea excepţiei de neconstituţionalitate autorul acesteia susţine că prevederile legale menţionate încalcă dispoziţiile constituţionale ale art. 11 referitoare la Dreptul intern şi dreptul internaţional, ale art. 20 referitoare la Tratatele internaţionale privind drepturile omului, ale art. 21 alin. (3) referitoare la dreptul la un proces echitabil şi la soluţionarea cauzelor într-un termen rezonabil, precum şi ale art. 6 din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale referitoare la Dreptul la un proces echitabil, deoarece importanţa mijlocului de probă a declaraţiilor martorilor este de necontestat, în condiţiile în care persoana ce întruneşte această calitate este, de principiu, neinteresată, imparţială, echidistantă, atrăgându-i-se atenţia asupra împrejurărilor esenţiale ale cauzei, pe care le prezintă sub prestare de jurământ. Or, raportat la acestea, declaraţia denunţătorului nu poate fi apreciată ca fiind dată de o persoană neinteresată, obiectivă şi imparţială atât timp cât denunţul formulat reprezintă o cauză de impunitate sau un mijloc de reducere a limitelor pedepselor, aşa cum se dispune în art. 255 alin. 3 din Codul penal şi art. 19 din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 43/2002. Totodată, textele legale criticate încalcă dreptul la un proces echitabil, aşa cum este consacrat de Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale, deoarece nesocotesc principiul egalităţii armelor prin aceea că părţile trebuie să fie tratate în mod egal pe toată durata desfăşurării procesului.
Examinând excepţia de neconstituţionalitate, Curtea constată că autorul, după ce, într-o primă argumentare, punând semnul egalităţii între calitatea de martor şi cea de denunţător, evidenţiază aspecte legate de ponderea unei astfel de declaraţii în condiţiile existenţei unei cauze de impunitate ori de reducere a pedepsei, în final, atribuind în procesul penal martorului şi denunţătorului calitatea de parte, extrage aspecte legate de existenţa unor presupuse inegalităţi ale armelor. Or, de vreme ce premisele de la care se porneşte sunt cel puţin discutabile, şi concluzia este lovită de aceleaşi neajunsuri.
Pe de altă parte, împrejurarea că art. 13 din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 43/2002 atribuie competenţei Direcţiei Naţionale Anticorupţie infracţiunile prevăzute de Legea nr. 78/2000 privind prevenirea, descoperirea şi sancţionarea faptelor de corupţie, atestă că legiuitorul a instituit o normă specială, care, din perspectiva acestor fapte, derogă de la dreptul comun, respectiv Codul penal. Modalitatea în care textele sunt interpretate şi aplicate în aceste cauze nu poate fi supusă cenzurii instanţei de contencios constituţional, întrucât, potrivit art. 2 alin. (3) din Legea nr. 47/1992 privind organizarea şi funcţionarea Curţii Constituţionale, aceasta se pronunţă fără a putea modifica sau completa prevederile legale supuse controlului, neputând interveni în înfăptuirea actului de justiţie, care, potrivit art. 126 alin. (1) din Constituţie “se realizează prin Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie şi prin celelalte instanţe judecătoreşti stabilite de lege”.
De asemenea, prin Decizia nr. 35 din 11 ianuarie 2007, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 88 din 5 februarie 2007, Curtea Constituţională a respins ca inadmisibilă excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 19 din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 43/2002, statuând că, “în esenţă, autorul excepţiei nu critică măsura de individualizare a pedepsei instituită de legiuitor, ci faptul că nu s-a prevăzut aplicarea acestei măsuri şi faţă de denunţătorii a căror urmărire penală pentru infracţiuni de corupţie se efectuează de alte organe decât cele prevăzute de Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 43/2002. Altfel spus, autorul excepţiei nu critică conţinutul unei reglementări ci o omisiune de reglementare”.
Ţinând seama de dispoziţiile art. 2 alin. (3) din Legea nr. 47/1992, conform cărora “Curtea Constituţională se pronunţă numai asupra constituţionalităţii actelor cu privire la care a fost sesizată, fără a putea modifica sau completa prevederile supuse controlului”, urmează ca excepţia de neconstituţionalitate să fie respinsă ca inadmisibilă.
De altfel, aspectele reclamate de autor au fost dezlegate în mare parte de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie – Secţiile Unite, care, cu prilejul pronunţării Deciziei nr. LIX (59) din 24 septembrie 2007, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 274 din 7 aprilie 2008, a statuat că “dispoziţiile art. 255 alin. 3 şi 5 din Codul penal sunt aplicabile doar în cazul infracţiunilor încadrate exclusiv conform art. 255 din Codul penal, nefiind aplicabile dispoziţiile legii speciale, respectiv ale art. 61 alin. (2) şi (4) din Legea nr. 78/2000” ( Curtea Constituţională, Decizia nr. 1.548 din 25 noiembrie 2010, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 69 din 26 ianuarie 2011).

Referitor la excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 19 din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 43/2002 privind Direcţia Naţională Anticorupţie, excepţie ridicată de Ioan Halici în Dosarul nr. 1.807/39/2006 (nr. vechi 318/2006) al Curţii de Apel Suceava – Secţia penală, ținând seama de dispoziţiile art. 2 alin. (3) din Legea nr. 47/1992, conform cărora “Curtea Constituţională se pronunţă numai asupra constituţionalităţii actelor cu privire la care a fost sesizată, fără a putea modifica sau completa prevederile supuse controlului”, Curtea Constituțională o respinge ca inadmisibilă .

Prin Încheierea din 4 septembrie 2006, pronunţată în Dosarul nr. 1.807/39/2006 (nr. vechi 318/2006), Curtea de Apel Suceava – Secţia penală a sesizat Curtea Constituţională cu excepţia de neconstituţionalitate a prevederilor art. 19 din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 43/2002 privind Direcţia Naţională Anticorupţie, excepţie ridicată de Ioan Halici în dosarul de mai sus, având ca obiect soluţionarea unei cauze penale aflate în calea de atac a apelului.
În motivarea excepţiei de neconstituţionalitate se susţine că prevederile legale menţionate încalcă dispoziţiile constituţionale ale art. 16 alin. (1) referitoare la egalitatea cetăţenilor în faţa legii, ale art. 21 alin. (3) referitoare la dreptul părţilor la un proces echitabil şi ale art. 53 alin. (1) referitoare la cazurile în care poate fi restrâns exerciţiul unor drepturi sau al unor libertăţi, precum şi cele ale art. 6 paragraful 1 din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale.
În acest sens, se arată că dispoziţiile legale criticate pun într-o poziţie de inegalitate persoana care, deşi în cursul urmăririi penale denunţă şi facilitează identificarea şi tragerea la răspundere penală a altor persoane care au săvârşit aceleaşi infracţiuni ca şi acelea care intră în competenţa Direcţiei Naţionale Anticorupţie, nu beneficiază de cauza de reducere a pedepsei pentru motivul neraţional că datorită criteriilor nerezonabile prevăzute de lege – calitatea subiectului activ sau cuantumul mai redus al prejudiciului produs prin infracţiunea de corupţie – a fost cercetată de alt organ de urmărire penală.
Curtea de Apel Suceava – Secţia penală opinează că excepţia de neconstituţionalitate este întemeiată, deoarece restrângerea dreptului de a beneficia de reducerea pedepselor în raport de competenţa organelor ce efectuează urmărirea penală contravine principiilor constituţionale care consacră egalitatea cetăţenilor în faţa legii, accesul liber la justiţie, dreptul la un proces echitabil, precum şi dispoziţiilor potrivit cărora exerciţiul unor drepturi sau libertăţi poate fi restrâns numai de lege şi numai în anumite cazuri.
De asemenea, Avocatul Poporului consideră că excepţia de neconstituţionalitate este întemeiată, deoarece prin dispoziţiile legale criticate se instituie un tratament juridic diferit pentru persoane aflate în aceeaşi situaţie, şi anume de a denunţa şi a facilita identificarea şi tragerea la răspundere penală a altor persoane care au săvârşit o infracţiune ce intră în competenţa Direcţiei Naţionale Anticorupţie. Astfel, fără o motivare obiectivă şi raţională, numai denunţătorii care au săvârşit la rândul lor o infracţiune care intră în competenţa direcţiei pot beneficia de cauza de reducere a pedepsei, în timp ce denunţătorii care au comis o infracţiune similară pentru care cercetarea penală nu este efectuată de organele din cadrul direcţiei nu pot beneficia de această reducere.
Pentru raţiuni similare, textul legal criticat contravine şi dreptului părţilor la un proces echitabil şi la soluţionarea cauzei într-un termen rezonabil.

Examinând excepţia de neconstituţionalitate, Curtea constată că, în esenţă, autorul excepţiei nu critică măsura de individualizare a pedepsei instituită de legiuitor, ci faptul că nu s-a prevăzut aplicarea acestei măsuri şi faţă de denunţătorii a căror urmărire penală pentru infracţiuni de corupţie se efectuează de alte organe decât cele prevăzute de Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 43/2002. Altfel spus, autorul excepţiei nu critică conţinutul unei reglementări ci o omisiune de reglementare ( Curtea Constituţională, DECIZIA Nr. 35 din 11 ianuarie 2007 , publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 88 din 5 februarie 2007).

Probabil nu este vorba de individualizarea pedepsei.

În legătură cu aplicarea dispoziţiilor art. 61 alin. (2) şi (4) din Legea nr. 78/2000, referitoare la nepedepsirea făptuitorului şi restituirea banilor, valorilor sau oricăror altor bunuri care au făcut obiectul infracţiunii, s-a constatat că instanţele judecătoreşti nu au un punct de vedere unitar.
Astfel, unele instanţe au considerat că dispoziţiile art. 61 alin. (2) şi (4) din Legea nr. 78/2000 se aplică şi în cazul infracţiunilor prevăzute la art. 256 şi 257 din Codul penal.
Alte instanţe, dimpotrivă, au apreciat că dispoziţiile art. 61 din Legea nr. 78/2000, de nepedepsire şi, respectiv, de restituire a banilor, valorilor sau a oricăror altor bunuri care au făcut obiectul infracţiunii, sunt aplicabile numai în cazul infracţiunii prevăzute în acest text de lege, iar nu şi în cazul infracţiunilor prevăzute la art. 256 şi 257 din Codul penal sau al celorlalte infracţiuni la care se referă Legea nr. 78/2000.
Aceste din urmă instanţe au interpretat şi aplicat corect dispoziţiile legii.
Potrivit art. 61 alin. (1) din Legea nr. 78/2000 pentru prevenirea, descoperirea şi sancţionarea faptelor de corupţie, introdus în această lege prin art. I pct. 3 din Legea nr. 161/2003, “promisiunea, oferirea sau darea de bani, de bunuri ori alte foloase, direct sau indirect, unei persoane care are influenţă sau lasă să se creadă că are influenţă asupra unui funcţionar, pentru a-l determina să facă ori să nu facă un act ce intră în atribuţiile sale de serviciu, se pedepseşte cu închisoare de la 2 la 10 ani”.
Prin alin. (2) al aceluiaşi articol s-a prevăzut că “făptuitorul nu se pedepseşte dacă denunţă autorităţii fapta mai înainte ca organul de urmărire să fi fost sesizat pentru acea faptă”.
În fine, în cadrul alin. (3) din articolul menţionat se mai prevede că “banii, valorile sau orice alte bunuri care au făcut obiectul infracţiunii prevăzute la alin. (1) se confiscă, iar dacă acestea nu se găsesc, condamnatul este obligat la plata echivalentului lor în bani”, pentru ca în alin. (4) să se precizeze că “banii, valorile sau orice alte bunuri se restituie persoanei care le-a dat în cazul prevăzut la alin. (2)”.
În completarea acestor reglementări, prin art. 19 din aceeaşi lege s-a mai prevăzut că în cazul săvârşirii infracţiunilor la care se referă prezentul capitol (III), banii, valorile sau orice alte bunuri care au fost date pentru a determina săvârşirea infracţiunii sau pentru a răsplăti pe infractor ori cele dobândite prin săvârşirea infracţiunii, dacă nu sunt restituite persoanei vătămate şi în măsura în care nu servesc la despăgubirea acesteia, se confiscă, iar dacă bunurile nu se găsesc, condamnatul este obligat la plata echivalentului lor în bani.
În legătură cu aplicarea acestor din urmă prevederi, s-a pus problema dacă dispoziţiile art. 256 alin. 2 şi ale art. 257 alin. 2 din Codul penal nu au fost înlocuite cu dispoziţiile corespunzătoare din legea specială.
Sub acest aspect, este de observat că prevederile Legii nr. 78/2000 cuprind reglementări cu caracter particular special în raport cu cele existente în Codul penal, în domenii apropiate sau chiar în aceeaşi materie.
Astfel, aşa cum s-a arătat, prin art. 61 din Legea nr. 78/2000 este incriminată fapta de cumpărare de influenţă, în timp ce prevederile din Codul penal nu o cuprind în sfera lor de reglementare, sancţionându-l doar pe traficantul de influenţă.
În acelaşi timp, pe când în Legea nr. 78/2000 este reglementată la art. 61 alin. (2) denunţarea ca o cauză specială de nepedepsire, care înlătură în mod firesc şi incidenţa măsurii de siguranţă a confiscării, prevăzută la art. 19 din aceeaşi lege, în Codul penal nu este instituită o asemenea cauză de nepedepsire pentru infracţiunile adiacente de primire de foloase necuvenite sau de trafic de influenţă, în cazul acestora fiind aplicabilă, în toate situaţiile în care se constată existenţa infracţiunilor, măsura confiscării bunurilor ce au făcut obiectul lor.
Ca urmare, prevederile art. 61 alin. (4) din Legea nr. 78/2000, potrivit cărora “banii, valorile sau orice alte bunuri se restituie persoanei care le-a dat”, nu sunt aplicabile decât atunci când este incidentă dispoziţia de nepedepsire din alin. (2) al aceluiaşi articol, care se referă numai la sfera restrânsă a infracţiunii prevăzute la art. 61 alin. (1) din această lege.
De aceea, este evident că aplicarea dispoziţiilor de restituire a bunurilor ce au făcut obiectul infracţiunii, cuprinse în alin. (4) al art. 61 din Legea nr. 78/2000, nu poate fi extinsă şi la infracţiunile de primire de foloase necuvenite şi de trafic de influenţă prevăzute restrictiv în art. 256 şi, respectiv, în art. 257 din Codul penal, deoarece cauza de nepedepsire determinată de denunţarea faptei, cu consecinţa înlăturării incidenţei confiscării bunului, operează, limitativ, numai în cazul infracţiunilor avute în vedere de legiuitor.
Aşa fiind, din moment ce în astfel de cazuri nu există identitate de situaţie juridică, nu se poate pretinde nici identitate de tratament juridic.
Tot astfel, pentru aceeaşi raţiune, nu poate fi extinsă aplicarea dispoziţiilor art. 255 alin. 3 şi 5 din Codul penal, incidente pentru infracţiunea de dare de mită prevăzută la alin. 1 al acestui articol, la cazurile de dare de mită săvârşite de subiecţii calificaţi la care se referă Legea nr. 78/2000.
În această privinţă, trebuie avut în vedere că subiecţii infracţiunii de dare de mită specificaţi la art. 1, art. 7 alin. (2), art. 81, 82, 13 şi 185 din Legea nr. 78/2000, calificaţi în raport cu reglementarea dată infracţiunii de dare de mită în Codul penal, atrag şi sancţiuni diferite, relevând un grad de pericol social mai ridicat.
Tot aşa se explică şi nepreluarea, în cazul infracţiunii de dare de mită săvârşite în condiţiile Legii nr. 78/2000, a cauzei de nepedepsire cuprinse în art. 255 alin. 3 din Codul penal.
Mai mult, din moment ce dispoziţiile înscrise în art. 255 alin. 5, cu referire la alin. 3, din Codul penal constituie excepţia în materia confiscării speciale de la regula instituită prin art. 118 din acelaşi cod, iar reglementarea excepţiei este de strictă interpretare, se impune să se reţină că atât timp cât, prin art. 19 din Legea nr. 78/2000, au fost preluate dispoziţii de la art. 118 alin. 1 lit. d) şi e) din Codul penal, fără să se facă nicio distincţie în raport cu bunurile provenind de la mituitorii care au denunţat fapta, nu se poate considera că legiuitorul ar fi acceptat ca noua reglementare, cu caracter special agravat, să mai permită restituirea bunurilor mituitorului care a făcut denunţul.
În consecinţă, se admite recursul în interesul legii şi se stabililește că dispoziţiile art. 61 alin. (2) şi (4) din Legea nr. 78/2000, privind nepedepsirea făptuitorului şi restituirea banilor, valorilor sau oricăror altor bunuri care au făcut obiectul infracţiunii, sunt aplicabile numai infracţiunilor prevăzute în legea specială, iar dispoziţiile art. 255 alin. 3 şi 5 din Codul penal sunt aplicabile doar în cazul infracţiunilor încadrate exclusiv conform art. 255 din Codul penal, nefiind aplicabile şi dispoziţiile legii speciale, respectiv ale art. 61 alin. (2) şi (4) din Legea nr. 78/2000( ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE – SECŢIILE UNITE – DECIZIA Nr. LIX (59) din 24 septembrie 2007 publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 274 din 07/04/2008).

CONVENŢIA din 9 decembrie 2003 împotriva corupţiei, adoptată la New York la 31 octombrie 2003, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 903 din 5 octombrie 2004, ratificată prin Legea nr. 365 din 15 septembrie 2004. are ca obiect:
a) promovarea şi consolidarea măsurilor în scopul prevenirii şi combaterii corupţiei în modul cel mai eficient;
b) promovarea, înlesnirea şi sprijinul cooperării internaţionale şi asistenţei tehnice în scopul prevenirii corupţiei şi al luptei împotriva acesteia, inclusiv recuperarea de bunuri;
c) promovarea integrităţii, responsabilităţii şi bunei gestiuni a afacerilor publice şi a bunurilor publice.

Referitor la politicile şi practicile de prevenire a corupției, art. 5 dispune că fiecare stat elaborează şi aplică sau are în vedere, conform principiilor fundamentale ale sistemului său juridic, politici de prevenire a corupţiei eficiente şi coordonate care favorizează participarea societăţii şi care reflectă principiile de stat de drept, buna gestiune a problemelor politice şi bunurile publice, de integritate, transparenţă şi responsabilitate.
Fiecare stat se străduieşte să evalueze periodic instrumentele juridice şi măsurile administrative pertinente pentru a determina dacă acestea sunt corespunzătoare pentru a preveni şi combate corupţia.
Fiecare stat are în vedere să prevadă posibilitatea, în cazurile corespunzătoare, micşorării pedepsei de care este pasibil un învinuit care cooperează într-un mod substanţial la anchetă sau la urmăririle referitoare la o infracţiune prevăzută de prezenta convenţie.
Fiecare stat are în vedere să prevadă posibilitatea, conform principiilor fundamentale ale dreptului său intern, acordării de imunitate de urmărire a unei persoane care cooperează în mod substanţial la anchetă sau la urmăriri referitoare la o infracţiune prevăzută de prezenta convenţie (Art. 37).
Fiecare stat parte ia, conform sistemului său juridic intern şi în limita mijloacelor sale, măsuri corespunzătoare pentru a asigura o protecţie eficace împotriva eventualelor acte de represalii sau de intimidare a martorilor şi experţilor care depun mărturie referitor la infracţiunile prevăzute în prezenta convenţie şi, dacă este cazul, a rudelor şi a altor persoane apropiate.
Măsurile avute în vedere pot consta mai ales, fără prejudicierea drepturilor pârâtului, inclusiv a dreptului la o procedură normală, în:
a) stabilirea pentru protecţia fizică a acestor persoane a unor proceduri privind îndeosebi, după nevoie şi în măsura posibilului, de a li se oferi un nou domiciliu şi de a li se permite, dacă este cazul, ca informaţiile privind identitatea lor şi locul unde se află să nu fie dezvăluite sau ca dezvăluirea lor să fie limitată;
b) prevederea unor reguli de probaţiune care să permită martorilor şi experţilor să depună într-un mod care să le garanteze securitatea, în special să fie autorizat să depună mărturie recurgând la tehnici de comunicare cum sunt legăturile video sau la alte mijloace adecvate (Art. 32).
Fiecare stat parte are în vedere încorporarea în sistemul său juridic intern a măsurilor corespunzătoare pentru a asigura protecţia împotriva oricărui tratament nejustificat al oricărei persoane care semnalează autorităţilor competente, de bună-credinţă şi în baza unor presupuneri rezonabile, orice fapt privind infracţiunile prevăzute de prezenta convenţie (Art. 33 – Protecţia persoanelor care comunică informaţii).

În concluzie, ni se par judicioase normele procedurale ale codului, și excesive dispozițiile de circumstanțiere a pedepselor relativ la orice altă infracțiune, cu care subiectul are sau nu are nicio legătură. Îndemnul la delațiune afectează adevărul judiciar.