C |
odul de procedură penală a fost publicat iniţial în Buletinul Oficial nr. 145 – 146 din 12 noiembrie 1968, codul de procedură penală a fost a fost republicat în Buletinul Oficial nr. 58 – 59 din 26 aprilie 1973, în temeiul art. III din Legea nr. 7/1973, publicată în Buletinul Oficial nr. 49 din 6 aprilie 1973, republicat în temeiul art. IV din Legea nr. 141 din 5 noiembrie 1996, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 289 din 14 noiembrie 1996. Codul a mai fost modificat prin Ordonanţă de urgenţă nr.207 din 15 noiembrie 2000 privind modificarea şi completarea Codului penal şi a Codului de procedură penală, publicată în Monitorul Oficial al României nr.594 din 22 noiembrie 2000. Aceasta a fost suspendată prin Ordonanţă de urgenţă nr. 295 din 30 decembrie 2000 pentru suspendarea aplicării sau abrogarea unor ordonanţe şi ordonanţe de urgenţă ale Guvernului, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 707 din 30 decembrie 2000. Ulterior, Legea nr. 456 din 18 iulie 2001, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 410 din 25 iulie 2001, a aprobat Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 207/2000.
Modificări au mai fost introduse prin Legea nr. 296 din 7 iunie 2001 privind extrădarea, publicată în Monitorul Oficial al României nr. 326 din 18 iunie 2001 şi prin Legea nr. 704 din 3 decembrie 2001 privind asistenţa judiciară internaţională în materie penală, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 807 din 17 decembrie 2001.
De asemenea, art.281 a fost modificat prin Legea nr.756 din 27 decembrie 2001, asupra transferării persoanelor condamnate în străinătate, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr.2 din 4 ianuarie 2002; art. 1604-6 şi 209 au fost modificate prin Legea nr.169 din 10 aprilie 2002, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr.261 din 18 aprilie 2002; art. 27 şi art. 209 au fost modificate prin Ordonanţa de urgenţă nr.58 din 23 mai 2002, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr.351 din 27 mai 2002.
Codul a mai fost modificat şi completat prin Legea nr. 281 din 24 iunie 2003, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 468 din 1 iulie 2003. Ulterior, codul a mai fost modificat şi completat prin Ordonanţa de urgenţă nr. 66 din 10 iulie 2003, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 502 din 11 iulie 2003, Ordonanţa de urgenţă nr. 109 din 24 octombrie 2003, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 748 din 26 octombrie 2003, Legea nr. 159 din 14 mai 2004, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 451 din 20 mai 2004, Ordonanţa de urgenţă nr. 55 din 25 iunie 2004, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 592 din 1 iulie 2004, Legea nr. 302 din 28 iunie 2004, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 594 din 1 iulie 2004, Ordonanţa de urgenţă nr. 72 din 30 septembrie 2004, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 909 din 6 octombrie 2004, Legea nr. 480 din 8 noiembrie 2004, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 1088 din 23 noiembrie 2004, Legea nr. 576 din 14 decembrie 2004, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 1223 din 20 decembrie 2004, Ordonanţa de urgenţă nr. 190 din 21 noiembrie 2005, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 1179 din 28 decembrie 2005, Legea nr. 356 din 21 iulie 2006, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 677 din 7 august 2006, Ordonanţa de urgenţă nr. 60, din 6 septembrie 2006, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 764 din 7 septembrie 2006, Legea nr. 79/2007 publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 225 din 2 aprilie 2007, Legea nr. 281/2003, publicată în Monitorul Oficial, Partea I nr. 468 din 1 iulie 2003, Legea nr. 57/2008, publicată în Monitorul Oficial, Partea I nr. 228 din 25 martie 2008, O.U.G. nr. 31/2008, publicată în Monitorul Oficial, Partea I nr. 224 din 24 martie 2008, Legea nr. 8/2009, publicată în Monitorul Oficial, Partea I nr. 105 din 20 februarie 2009, Legea nr. 195/2009 publicată în Monitorul Oficial, Partea I nr. 365 din 1 iunie 2009, Decizia nr. 694/2010 publicată în Monitorul Oficial, Partea I nr. 392 din 14 iunie 2010, Legea nr. 177/2010, publicată în Monitorul Oficial, Partea I nr. 672 din 4 octombrie 2010, Legea nr. 202/2010 publicată în Monitorul Oficial, Partea I nr. 714 din 26 octombrie 2010.
Potrivit art. 146 alin.1 din Codul de procedură penală, dacă sunt întrunite condiţiile prevăzute în art. 143 şi există vreunul dintre cazurile prevăzute în art. 148, procurorul, din oficiu sau la sesizarea organului de cercetare penală, când consideră că arestarea învinuitului este necesară în interesul urmăririi penale, numai după ascultarea acestuia în prezenţa apărătorului, întocmeşte propunerea motivată de luare a măsurii arestării preventive a învinuitului.
Dosarul, împreună cu propunerea de luare a măsurii arestării preventive, întocmită de procurorul care efectuează sau supraveghează urmărirea penală, se prezintă preşedintelui ori judecătorului delegat de acesta de la instanţa căreia i-ar reveni competenţa să judece cauza în fond sau de la instanţa corespunzătoare în grad acesteia în a cărei circumscripţie se află locul de deţinere, locul unde s-a constatat săvârşirea faptei prevăzute de legea penală ori sediul parchetului din care face parte procurorul care efectuează sau supraveghează urmărirea penală.
Propunerea de arestare preventivă se soluţionează în camera de consiliu de un singur judecător, indiferent de natura infracţiunii.
După ascultarea învinuitului, judecătorul, de îndată, admite sau respinge propunerea de arestare preventivă, prin încheiere motivată.
Dacă sunt întrunite condiţiile arătate, judecătorul dispune, prin încheiere motivată, arestarea preventivă a învinuitului pe o durată ce nu poate depăşi 10 zile. Totodată, judecătorul, admiţând propunerea, emite, de urgenţă, mandatul de arestare a învinuitului. Mandatul cuprinde în mod corespunzător menţiunile arătate în art. 151 alin. 3 lit. a) – c), e) şi j), precum şi numele şi prenumele învinuitului şi durata pentru care este dispusă arestarea preventivă a acestuia.
În caz de respingere a propunerii de arestare preventivă, dacă sunt întrunite condiţiile prevăzute de lege, judecătorul poate dispune măsura obligării de a nu părăsi localitatea sau aceea de a nu părăsi ţara.
Articolul 143 dispune că măsura reţinerii poate fi luată de procuror ori de organul de cercetare penală faţă de învinuit sau inculpat, numai după ascultarea acestuia în prezenţa apărătorului, dacă sunt probe sau indicii temeinice că a săvârşit o faptă prevăzută de legea penală.
Organul de cercetare penală este obligat să îl încunoştinţeze, de îndată, pe procuror cu privire la luarea măsurii reţinerii.
Procurorul sau organul de cercetare penală va aduce la cunoştinţă învinuitului sau inculpatului că are dreptul să-şi angajeze apărător. De asemenea, i se aduce la cunoştinţă că are dreptul de a nu face nicio declaraţie, atrăgându-i-se atenţia că ceea ce declară poate fi folosit împotriva sa.
Măsura reţinerii se ia în cazurile prevăzute în art. 148, precum şi în caz de infracţiune flagrantă, oricare ar fi limitele de pedeapsă prevăzute de lege
Cazurile în care se dispune arestarea inculpatului sunt arătate în art. 148. Măsura arestării preventive a inculpatului poate fi luată dacă sunt întrunite condiţiile prevăzute în art. 143 şi există vreunul dintre următoarele cazuri:
a) inculpatul a fugit ori s-a ascuns, în scopul de a se sustrage de la urmărire sau de la judecată, ori există date că va încerca să fugă sau să se sustragă în orice mod de la urmărirea penală, de la judecată ori de la executarea pedepsei, dacă pedeapsa prevăzută de lege este detenţiunea pe viaţă sau închisoarea mai mare de 4 ani;
a1) inculpatul a încălcat, cu rea-credinţă, măsura obligării de a nu părăsi localitatea sau ţara ori obligaţiile care îi revin pe durata acestor măsuri, dacă pedeapsa prevăzută de lege este detenţiunea pe viaţă sau închisoarea mai mare de 4 ani, dacă pedeapsa prevăzută de lege este detenţiunea pe viaţă sau închisoarea mai mare de 4 ani;
b) există date că inculpatul încearcă să zădărnicească în mod direct sau indirect aflarea adevărului prin influenţarea unei părţi, a unui martor sau expert ori prin distrugerea, alterarea sau sustragerea mijloacelor materiale de probă, dacă pedeapsa prevăzută de lege este detenţiunea pe viaţă sau închisoarea mai mare de 4 ani;
c) există date că inculpatul pregăteşte săvârşirea unei noi infracţiuni, dacă pedeapsa prevăzută de lege este detenţiunea pe viaţă sau închisoarea mai mare de 4 ani;
d) inculpatul a săvârşit cu intenţie o nouă infracţiune, dacă pedeapsa prevăzută de lege este detenţiunea pe viaţă sau închisoarea mai mare de 4 ani;
e) există date că inculpatul exercită presiuni asupra persoanei vătămate sau că încearcă o înţelegere frauduloasă cu aceasta, dacă pedeapsa prevăzută de lege este detenţiunea pe viaţă sau închisoarea mai mare de 4 ani; și, cumulativ,
f) inculpatul a săvârşit o infracţiune pentru care legea prevede pedeapsa detenţiunii pe viaţă sau pedeapsa închisorii mai mare de 4 ani şi există probe că lăsarea sa în libertate prezintă un pericol concret pentru ordinea publică.
GARANŢIILE ŞI MĂSURILE DE SALVGARDARE ALE ORICĂREI PERSOANE ARESTATE SAU DEŢINUTE, LEGAL SAU ILEGAL
1. Informarea datorată oricărei persoane arestate asupra motivelor arestării şi asupra oricărei acuzaţii aduse împotriva sa
Informarea trebuie furnizată în termenul cel mai scurt şi într-o limbă înţeleasă de persoana arestată. Un termen de câteva ore (aproximativ cinci ore) între momentul arestării şi această informare a fost judecat ca fiind compatibil cu această dispoziţie (hotărârea Fox, Campbell şi Hartley vs. Regatul Unit din 1990). A se vedea, în acelaşi sens, decizia Kerr vs. Regatul Unit din 1999. In ceea ce priveşte limba, nu trebuie, neapărat, ca aceasta să fie limba maternă a persoanei, ci cel puţin un idiom pe care să-l înţeleagă (a se vedea mutatis mutandis, în contextul articolului 6 § 3, cât priveşte un rechizitoriu, hotărârea Kamasinski vs. Austria din 1989).
Bineînţeles, o absenţă totală a informării asupra motivelor unei privări de libertate încalcă articolul 5 § 2 (hotărârea Van der Leer vs Regatul Unit din 1999).
2. Dreptul de a fi adus de îndată înaintea unui judecător, apoi de a fi judecat într-un termen rezonabil, sau eliberat în cursul procedurii
2. 1. Mai întâi, din momentul arestării sau al plasării în arest preventiv, trebuie ca un judecător (sau un alt magistrat, dar în orice caz un organ independent de executiv şi imparţial) să poată audia de îndată persoana arestată. Un termen de 14 zile, chiar în contextul special al luptei împotriva terorismului, a fost considerat excesiv (hotărârea Aksoy vs. Turcia din 1996). La fel, pentru termene care însumau, după caz, 6, 7 şi 11 zile (hotărârea De Jong, Baljet şi Van den Brink vs. Olanda din 1984).
Şi chiar un termen de patru zile şi jumătate, cu toate că se apropie de limita acceptabilă, a fost considerat incompatibil cu cerinţele articolului 5 § 3 (hotărârea Brogan vs. Regatul Unit din 1988).
Un magistrat asimilat unui judecător, ca urmare a independenţei şi imparţialităţii sale este procurorul de district în cantonul Zurich (hotărârea Schiesser vs. Elvetia din 1979), dar şi un exemplu în sens opus, într-un caz în care Curtea a constatat o dublă încălcare a articolului 5 § 3, pentru că procurorul nu a audiat “de îndată” persoana arestată şi nu putea, pe de altă parte, să apară în speţă ca imparţial, din punct de vedere obiectiv (hotărârea Brincat vs. Italia din 1992).
Şi dacă deţinutul este adus în faţa unui judecător, dar acesta nu are puterea de a dispune eliberarea sa articolul 5 § 3 este încălcat, aşa cum a decis Curtea în hotărârile Aquilina şi T. W. vs Malta din 1999.
2. 2. Garanţia oferită de § 3 al articolului 5 comportă necesitatea de a se pune capăt arestului preventiv într-un termen rezonabil, fie printr-o hotărâre judecătorească care să se pronunţe cu privire la vinovăţia inculpatului, fie prin punerea lui în libertate provizorie înaintea acestei pronunţări. Această exigenţă se bazează pe prezumţia de nevinovăţie şi pe principiul conform căruia libertatea este regula, iar privarea de libertate este excepţia (hotărârea Neumeister vs. Austria din 1968). Ea califică chiar deţinerea drept „o gravă derogare” (a se vedea hotărârea Stogmuller vs. Austria din 1969). Sunt necesare, deci, motive plauzibile de a suspecta că persoana aflată în detenţie ar fi comis o infracţiune (hotărârea Scott vs. Spania din 1996) sau indicii JaVe asupra vinovăţiei sale (hotărârea Tomasi vs. Franța din 1992). Dincolo de aceasta, trebuie ca menţinerea în arest preventiv să continue să se justifice, iar motivele precum tulburarea ordinii publice sau riscul de a fugi trebuie să fie temeinic justificate de autorităţile naţionale (a se vedea, de exemplu, hotărârea Letellier vs. Franța din 1991).
Trebuie, în sfârşit, ca autorităţile judiciare, de altfel, obligate conform articolului 6 § 1 să judece într-un termen rezonabil, să facă dovada, în această materie, a unei celerităţi deosebite, pentru că miza este libertatea. Bineînţeles, este imposibil, într-un domeniu unde apar noi parametri, să se indice un termen rezonabil “ideal” sau, pentru Curte, să procedeze la o evaluare abstractă. Cu titlu de exemplu, cazuri în care Curtea a găsit că termenul era excesiv: Kalashnikov vs. Rusia (hotărâre din 2002: mai mult de patru ani), Debboub vs. Franța (hotărâre din 1999: idem), Kudla vs. Polonia (hotărâre din 2000: aproape doi ani şi jumătate).
3. Dreptul persoanei arestate sau deţinute să facă recurs în faţa unui tribunal pentru ca acesta să statueze intr-un termen scurt asupra legalităţii detenţiei
Legalitatea trebuie să fie apreciată nu numai în raport cu dreptul intern, dar şi faţă de exigenţele Convenţiei (hotărârea Weeks vs. Regatul Unit din 1987). Garanţia funcţionează pentru orice persoană privată de libertatea sa, indiferent că privarea a fost legală sau nu (cauza interstatală Irlanda vs. Regatul Unit, hotărâre din 1978), că ea se înscrie într-un context penal sau de altă natură; de exemplu, ea funcţionează pentru internările pe motive psihiatrice, unde intervenţia judecătorului constituie o garanţie crucială (a se vedea, în acest sens, de exemplu, hotărârea Keus vs. Olanda din 1990, sau Varbanov vs. Bulgaria din 2000). Trebuie ca procedura urmată pentru exercitarea acestui control să fie de natură judiciară (aşa-numita cauză Vagabondaj, hotărârile din 1970 şi 1971 vs. Belgia). Noţiunea de “termen scurt”, dacă urmează a fi apreciată in concreto, trebuie luată în serios de către autorităţile judiciare naţionale (hotărârea Sanchez-Reisse vs. Elvetia din 1986).
Exemple de încălcare a articolului 5 § 4 pentru lipsa controlului jurisdicţional al legalităţii detenţiei: unul în cazul unei detenţii prealabile unei expulzări (hotărârea Dougoz vs. Grecia din 2001), celălalt în cazul menţinerii în detenţie, în baza unei condamnări la pedeapsa închisorii pe viaţă (hotărârea Stafford vs. Regatul Unit din 2002).
4. În sfârşit, dreptul la reparaţii pentru orice persoană arestată sau deţinută cu încălcarea altor dispoziţii ale articolului 5 § 5 şi ultimul. EI obligă statele (în numele principiului subsidiarităţii) ca ele însele să despăgubească victimele unor privări de libertate ilegale sau arbitrare. Iar dacă statul nu-şi îndeplineşte această obligaţie, el încalcă articolul 5 § 5, Curtea fiind aceea care, în virtutea articolului 41, îl va condamna să plătească reclamantului o despăgubire cu titlu de reparaţie echitabilă.
Un exemplu recent de încălcarea articolului 5 § 5 este procesul Hood vs. Regatul Unit (hotărâre din 1999) unde, în cadrul procedurii derulate în faţa curţilor marţiale, reclamantul încercase să obţină controlul legalităţii detenţiei sale. Curtea a hotărât că acest control era încredinţat ofiţerului comandant, care nu putea să treacă drept independent faţă de părţi. În consecinţă, ea a constatat o încălcare a articolului 5 § 3 şi, cum persoana în cauză nu era îndreptăţită la reparaţii pe plan intern, o încălcare, de asemenea, a articolului 5 § 5.
(Jean-Paul Costa, Libertatea şi siguranţa conform jurisprudenţei Curţii Europene a Drepturilor Omului, în ”Buletinul Curţii Constituţionale” nr. 6 din noiembrie 2003)
Normele legale ce prevăd cazurile în care se poate deroga de la principiul că nici o persoană nu poate fi privată de libertatea sa au caracter derogatoriu, iar cazurile pe care le reglementează nu pot fi interpretate decât restrictiv.
Aceasta, deoarece regula în materie o constituie starea de libertate, iar orice restrângere sau atingere, în orice mod şi de orice intensitate a substanţei dreptului imprimă acestuia drept fundamental un caracter relativ. Aşa fiind, cazurile în care legea naţională şi normele europene acceptă ca fiind licită privarea de libertate sunt reglementate prin norme imperative şi exprese, enumerările folosite de legiuitor fiind limitative şi exhaustive.
Astfel, în jurisprudența sa, Convenţia Europeană privind Protecţia Drepturilor Omului şi a Libertăţilor Fundamentale a dezvoltat patru rațiuni fundamentale acceptabile pentru a justifica detenția provizorie a unui acuzat suspectat că ar fi săvârșit o infracțiune (cf Calmanovici , § 93 ):
– riscul să fugă (Stögmuller c. Autriche, arrêt du 10 novembre 1969, série A no 9, § 15 ),
– ca, odată repus în libertate, să împiedice administrarea justiției (Wemhoff c. Germaniei, Hotărârea din 27 iunie 1968, seria A nr. 7, § 14),
– să comită noi infracţiuni (Matzenetter c. Austriei, Hotărârea din 10 noiembrie 1969, seria A nr. 10, § 9) sau
– să tulbure ordinea publică [Letellier c. Franței, Hotărârea din 26 iunie 1991, seria A nr. 207, § 51, şi Hendriks c. Olandei (dec.), nr. 43.701/04, 5 iulie 2007].
Pericolul de împiedicare a bunei desfășurări a procedurii penale nu poate fi invocat în mod abstract de autorități, ci trebuie să se bazeze pe probe faptice (Becciev c. Moldovei, nr. 9.190/03, § 59, 4 octombrie 2005; Calmanovici c. României, § 94). La fel este si cazul tulburării ordinii publice: dacă un astfel de motiv poate intra în discuție din perspectiva art. 5 în aceste circumstanțe excepționale şi în măsura în care dreptul intern recunoaşte această noţiune, el nu poate fi considerat ca relevant şi suficient decât dacă se întemeiază pe fapte de natură să demonstreze că punerea în libertate a deţinutului ar tulbura într-adevăr ordinea publică (Letellier, § 51; Calmanovici, § 94).
LA JUSTIFICATION DE LA DÉTENTION PROVISOIRE
73. La Cour renvoie aux principes fondamentaux se dégageant de sa jurisprudence et déterminant le caractère raisonnable d’une détention, au sens de l’article 5 § 3 de la Convention (Labita c. Italie [GC], no 26772/95, § 152, CEDH 2000-IV et Calmanovici précité, §§ 90-94). Elle rappelle que l’objet de l’article 5 § 3, qui forme un tout avec le paragraphe 1 c) du même article (Lawless c. Irlande (no 3), 1er juillet 1961, § 14, série A no 3), consiste à offrir aux individus privés de leur liberté une garantie spéciale : une procédure judiciaire visant à s’assurer que nul n’est arbitrairement privé de sa liberté (Schiesser c. Suisse, 4 décembre 1979, § 30, série A no 34).
74. La Cour rappelle également que le caractère raisonnable de la durée d’une détention ne se prête pas à une évaluation abstraite (Patsouria c. Georgie, no 30779/04, § 62, 6 novembre 2007). A cet égard, l’article 5 § 3 de la Convention ne saurait être interprété comme autorisant de manière inconditionnelle une détention provisoire pour autant qu’elle ne dépasse pas une certaine durée. Tout maintien en détention provisoire d’un accusé, même pour une courte durée, doit être justifié de manière convaincante par les autorités (voir, parmi d’autres, Chichkov c. Bulgarie, no 38822/97, § 66, CEDH 2003-I, et Musuc c. Moldova, no 42440/06, § 41, 6 novembre 2007).
75. Dans sa jurisprudence, la Cour a développé quatre raisons fondamentales acceptables pour la détention provisoire d’un accusé suspecté d’avoir commis une infraction : le danger de fuite de l’accusé (Stögmuller c. Autriche, arrêt du 10 novembre 1969, série A no 9, § 15) ; le risque que l’accusé, une fois remis en liberté, n’entrave l’administration de la justice (Wemhoff c. Allemagne, 27 juin 1968, § 14, série A no 7), ne commette de nouvelles infractions (Matzenetter c. Autriche, arrêt du 10 novembre 1969, série A no 10, § 9) ou ne trouble l’ordre public (Letellier c. France, 26 juin 1991, § 51, série A no 207 et Hendriks c. Pays-Bas (déc.), no 43701/04, 5 juillet 2007).
76. La Cour reconnaît que, par leur gravité particulière et par la réaction du public à leur accomplissement, certaines infractions peuvent susciter un trouble social de nature à justifier une détention provisoire, au moins pendant un temps. Toutefois, elle note qu’un tel danger décroît nécessairement avec le temps et que, dès lors, les autorités judiciaires doivent présenter des motivations encore plus spécifiques pour justifier la persistance des raisons de la détention (I.A. c. France, 23 septembre 1998, §§ 104-105, Recueil des arrêts et décisions 1998-VII). La poursuite de la détention ne se justifie donc dans une espèce donnée que si des indices concrets révèlent une véritable exigence d’intérêt public prévalant, nonobstant la présomption d’innocence, sur la règle du respect de la liberté individuelle (Smirnova c. Russie, nos 46133/99 et 48183/99, § 61, CEDH 2003-IX (extraits)).
77. La Cour constate qu’en l’espèce les juridictions nationales ont justifié la détention provisoire du requérant par la persistance des raisons initiales, le fait que sa remise en liberté présentait un danger pour l’ordre public et par la nécessité de poursuivre l’enquête. Certes, les besoins de préserver l’ordre public et d’assurer un bon déroulement de l’enquête ont déjà été reconnus par la Cour comme un motif pouvant justifier la continuation d’une privation de liberté (Garycki c. Pologne, no 14348/02, § 48, 6 février 2007). Cependant, en l’espèce, ni les tribunaux internes, ni le Gouvernement n’ont fourni d’explication pour justifier, avec le passage du temps, en quoi la remise en liberté du requérant aurait eu un impact négatif sur la société civile ou aurait entravé l’enquête, d’autant plus après que les témoins avaient été entendus. Il est vrai que le tribunal départemental de Bucarest ait jugé la détention provisoire du requérant injustifiée tant au regard du danger pour l’ordre public qu’à raison du stade de la procédure (paragraphe 18 ci-dessus). Toutefois, sa décision avait été contredite par la cour d’appel de Bucarest, sur recours du parquet, sans motivation concrète.
78. Le bref renvoi à la gravité des faits commis, à la manière dont l’accusé les aurait perpétrés, la perspective d’une peine sévère et le montant du préjudice ne sauraient suppléer le défaut de motivation susmentionné, car il est de nature à soulever encore plus de questions que de réponses quant au rôle de ces éléments dans l’existence alléguée d’un danger pour l’ordre public en l’espèce (Calmanovici précité, § 99). En particulier, la Cour rappelle avoir déjà jugé qu’il incombe aux tribunaux internes de motiver de manière concrète, sur la base des faits pertinents, les raisons pour lesquelles l’ordre public serait effectivement menacé dans le cas où l’accusé comparaitrait libre (mutatis mutandis, Letellier précité, § 51, et Patsouria précité, § 72). Qui plus est, après le renvoi du requérant en jugement, la justification de la détention ne se rapportait pas à sa situation concrète, visant de façon générale les deux personnes mises en examen dans le cadre de la procédure (voir les paragraphes 16, 19 et 20 ci-dessus ainsi que les arrêts Calmanovici précité, § 100, et Mihuta c. Roumanie, no 3275/03, 1 mars 2009, § 29).
79. La Cour rappelle par ailleurs que l’article 5 § 3 de la Convention demande aux juridictions nationales, lorsqu’elles sont confrontées à la nécessité de prolonger une mesure de détention provisoire, de prendre en considération les mesures alternatives prévues par la législation nationale (Jabłoński c. Pologne, no 33492/96, § 83, 21 décembre 2000 et Patsouria précité, §§ 75-76). Or, dans la présente affaire, bien que saisies d’une telle demande et qu’une telle mesure ait été décidée une fois en première instance (paragraphe 18 ci-dessus), les juridictions nationales n’ont pas indiqué les raisons concrètes pour lesquelles cette mesure alternative ne pouvait pas assurer la présence du requérant devant le tribunal.
80. Eu égard aux considérations qui précèdent, la Cour estime que les autorités n’ont pas fourni des motifs « pertinents et suffisants » pour justifier la nécessité de maintenir le requérant en détention provisoire.
81. Dans ces circonstances, il n’est pas nécessaire de rechercher de surcroît si les autorités nationales compétentes ont apporté une « diligence particulière » à la poursuite de la procédure (Dolgova c. Russie, no 11886/05, § 50 in fine, 2 mars 2006).
Il s’ensuit qu’il y a eu violation de l’article 5 § 3 de la Convention.
AFFAIRE JIGA c. ROUMANIE, (Requête no 14352/04), ARRÊT, 16 mars 2010
PERICOL PENTRU ORDINEA PUBLICĂ
În Mihuta c. Roumanie, no 3275/03, 1 martie 2009, se arată că, în mod cert, nevoile de a prezerva ordinea publică și de a asigura o bună derulare a anchetei au fost deja recunoscute de către curte ca un motiv ce poate justifica privarea de libertate (Letellier c. France, arrêt du 26 juin 1991, série A no 207, p. 19, § 39 et mutatis mutandis, Garycki c. Pologne, no 14348/02, § 48, 6 février 2007). În speță, prima instanță nu a furnizat nicio explicație pentru a justifica faptul că punerea în libertate ar avea un impact negativ în societate sau ar obstacula ancheta. Mai mult chiar, justificarea detenției nu se raportează la o situație concretă (§ 29).
Plecând de la jurisprudenţa CEDO, instanţele interne au definit de-a lungul timpului criterii şi elemente care trebuie avute în vedere în analiza existentei “pericolului pentru ordinea publica”, printre care reacţia publică declanşată din cauza faptelor comise, starea de nesiguranţă ce ar putea fi generată prin lăsarea sau punerea în libertate a acuzatului, precum şi profilul personal al acestuia. Totodată, instanţele naţionale au mai stabilit că pericolul pentru ordinea publică la care se face referire nu este prezumat, ci trebuie dovedit, în special dacă este vorba de riscul ca inculpatul să comită o noua infracţiune sau de reacţia publica declanşată de faptele comise. Rezonanta în opinia publică, o anumită stare de nesiguranţă generată de faptele comise sau aspectele referitoare la persoana acuzatului au fost evidenţiate ca elemente constitutive ale pericolului pentru ordinea publică, noţiune care nu trebuie confundată cu cea de “pericol social al faptelor” comise (cf avocatul Constantin Nedelcu, pentru inculpatul Locic Marius).
Pericolul pentru ordinea publică se apreciază nu prin raportare la perioade anterioare, instanţa trebuind să-şi formeze convingerea că persoana despre care se presupune că a săvârşit o infracţiune va fi un pericol pentru societate de acum încolo şi va crea o stare de insecuritate şi nesiguranţă în comunitate.
În cauza dedusă judecăţii, prin încheierea recurată, a fost admisă propunerea de arestare preventivă formulată de Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie – DNA – Secţia de Combatere a Corupţiei, iar în temeiul art. 1491 alin.1 C.pr.pen. raportat la art. 143 alin.1 şi 4 C.pr.pen. şi art. 148 alin.1 lit. f) C.pr.pen. s-a dispus arestarea preventivă a inculpaţilor pentru o perioadă de 29 de zile, începând cu 10 aprilie 2010 până la 8 mai 2010, inclusiv.
Examinând îndeplinirea, în concret, a condiţiilor prevăzute de art. 143 C.pr.pen. pentru luarea măsurii arestării preventive Completul de 9 Judecători constată că în mod întemeiat şi riguros argumentat prima instanţă a concluzionat în sens afirmativ. După cum reiese din examinarea actelor dosarului în cauză, există probe şi indicii temeinice ce nasc bănuiala plauzibilă şi rezonabilă, aptă a convinge un observator obiectiv că inculpaţii au comis o infracţiune pentru care sunt cercetaţi şi pentru care s-a solicitat arestarea. Aşa fiind, rezultă existenţa de indicii şi probe apte a determina presupunerea verosimilă de comitere de către inculpaţi a faptelor pentru care s-a solicitat arestarea, fiind, totodată îndeplinită şi condiţia prevăzută de art. 148 lit. f) teza I C.pr.pen. relativă la cuantumul pedepsei prevăzută de lege.
Fermitatea justiţiei presupune cu necesitate doar respectarea principiilor procesului penal – după cum s-a menţionat în încheierea nr. 304/2005 a Înaltei Curți de Casaţie şi Justiţie, iar reţinerea existenţei pericolului concret pentru ordinea publică presupune probe certe în acest sens ( cf încheierea nr. 437/2006 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, Completul de 9 judecători).
Analizând îndeplinirea celei de-a doua condiţii prevăzută de art. 148 lit. f) C.pr.pen. – care trebuie realizată cumulativ cu cea privind cuantumul sancţiunii privative de libertate, Casația constată că în cauza dedusă judecăţii nu există probe că lăsarea în libertate a inculpaţilor ar prezenta un pericol concret pentru ordinea publică.
Se va reţine că motivele reţinute de prima instanţă în sensul îndeplinirii acestei condiţii, prin raportare la calitatea socială şi morală a inculpaţilor Căşuneanu Costel şi Costiniu Florin, a carierei acestuia din urmă, a naturii faptelor, determinarea unei stări de neîncredere a opiniei publice în exercitarea atribuţiilor organelor judiciare şi, respectiv, a gravităţii infracţiunii, ignorarea legii şi lipsa de repere morale a inculpatului Locic Marius sunt necesare, dar nu şi suficiente pentru a se concluziona în sensul realizării cerinţelor prevăzute de art. 148 lit. f) Cod procedură penală.
Comiterea de infracţiuni, chiar de o gravitate deosebită – reflectată de exemplu prin natura şi cuantumul sancţiunii, nu constituie, prin ea însăşi temei pentru privarea de libertate a învinuitului sau inculpatului în forma detenţiei preventive. De asemenea, tendinţa de nerespectare a ordinii de drept caracterizează orice persoană care comite o faptă din sfera ilicitului penal în calitate de autor, instigator sau complice.
Existenţa pericolului concret pentru ordinea publică se impune a se stabili nu doar în funcţie de criteriile reţinute de prima instanţă, dar şi de elemente ce ţin de persoana inculpatului, astfel după cum acestea sunt prevăzute de art. 136 alin.8 Cod procedură penală. În cauză nu există probe certe în sensul că inculpaţii – persoane lipsite de antecedente penale, ce ocupă o anumită poziţie în societate şi în familie – reprezintă – în stare de libertate – un pericol concret pentru ordinea publică.
Curtea Europeană a Drepturilor Omului reaminteşte că nu se poate supune unei evaluări abstracte caracterul rezonabil al duratei unei detenţii (Patsouria vs Georgiei, nr. 30.779/04, § 62, 6 noiembrie 2007). În această privinţă, art. 5 § 3 din Convenţie nu poate fi interpretat în sensul că ar autoriza în mod necondiţionat o arestare preventivă, în măsura în care aceasta nu depăşeşte o anumită durată. Orice menţinere în arest preventiv a unui acuzat, chiar şi pentru o scurtă durată, trebuie justificată în mod convingător de către autorităţi (vezi, printre altele, Chichkov c. Bulgariei, nr. 38.822/97, § 66, CEDO 2003-I; Musuc c. Moldovei, nr. 42.440/06, § 41, 6 noiembrie 2007; Calmanovici , § 91).
Hotărârea din 1 iulie 2008 în Cauza Calmanovici vs României (Cererea nr. 42.250/02) , publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 283 din 30/04/2009 a analizat problematica luării şi menţinerii măsurii arestării preventive .
Prin două ordonanţe din data de 2 august 2002, emise în temeiul art. 148 lit. h) din Codul de procedură penală , un procuror de pe lângă Tribunalul Militar Bucureşti a pus în mişcare acţiunea penală vs reclamantului şi a dispus arestarea preventivă pentru o perioadă care a expirat la 31 august 2002. Reclamantul era bănuit de luare de mită şi de sustragere de documente. Procurorul a redactat aceste ordonanţe pe formulare tipizate, făcând trimitere la art. 146, 148 şi 151 din Codul de procedură penală , şi le-a completat în special cu un rezumat al faptelor de care era acuzat reclamantul, precizând că acesta se afla în situaţia prevăzută de art. 148 lit. h) din Codul de procedură penală , al cărui text l-a reprodus.
Arestarea preventivă a reclamantului a fost înscrisă cu titlu provizoriu în cazierul său judiciar.
Prin Încheierea din 12 august 2002, Tribunalul Militar Bucureşti a admis recursul reclamantului vs ordonanţei prin care s-a dispus arestarea preventivă din data de 2 august 2002, cu motivarea că această ordonanţă încalcă art. 136, 137 şi 148 lit. h) din Codul de procedură penală . Instanţa a statuat că ordonanţa respectivă nu preciza motivele concrete pentru care era necesară arestarea preventivă a reclamantului şi pentru care lăsarea acestuia în libertate prezenta un pericol pentru ordinea publică. În această privinţă, instanţa a menţionat că pericolul la care se face referire mai sus, care nu exista în speţă, nu trebuie confundat cu ” pericolul social al faptelor” pe care se presupune că partea interesată le-a comis şi că parchetul ar fi trebuit să ţină cont, conform art. 136 alin. 3 din Codul de procedură penală , şi de buna conduită a reclamantului în societate, faptul că era căsătorit şi tatăl unui copil şi că nu avea antecedente penale.
Prin Decizia din 20 august 2002, Curtea Militară de Apel Bucureşti a admis recursul parchetului şi a confirmat măsura arestării preventive impusă prin ordonanţa citată anterior. Curtea Militară de Apel Bucureşti a constatat că faptele de care era acuzat reclamantul erau pedepsite cu peste 2 ani de închisoare, conform art. 148 lit. h) din Codul de procedură penală , şi că, în ceea ce priveşte pericolul pentru ordinea publică, parchetul luase în calcul posibilitatea ca partea interesată să se împotrivească desfăşurării anchetei şi, prin urmare, aflării adevărului. Observând că în dosar existau dovezi de vinovăţie a reclamantului şi că nu exista niciun motiv de nulitate a ordonanţei în cauză, Curtea Militară de Apel Bucureşti a constatat legalitatea şi temeinicia acesteia.
Prin Încheierea de şedinţă din 20 august 2002, Tribunalul Militar Bucureşti a admis cererea parchetului şi, reproducând textul art. 148 lit. h) din Codul de procedură penală într-un paragraf în care se referea fără deosebire la reclamant şi la coinculpatul său, R.P., acesta a prelungit cu 20 de zile arestarea preventivă a reclamantului, începând cu 1 septembrie 2002, fără a răspunde la argumentele acestuia referitoare la art. 136 alin. 3 din Codul de procedură penală . Recursul declarat de reclamant a fost respins printr-o decizie a Curţii Militare de Apel Bucureşti din 5 septembrie 2002, ale cărei considerente, fără a face diferenţa între reclamant şi coinculpat, precizau că aceştia puteau fi condamnaţi la o pedeapsă de mai mult de 2 ani de închisoare, că punerea în libertate reprezenta un pericol pentru ordinea publică şi că arestarea preventivă era necesară pentru buna desfăşurare a urmăririi penale.
În şedinţa din data de 19 septembrie 2002, Tribunalul Militar Bucureşti a respins ca neîntemeiată excepţia invocată de reclamant referitoare la necompetenţa instanţelor militare în ceea ce îl priveşte începând cu intrarea în vigoare a Legii nr. 360/2002 privind Statutul poliţistului (Legea nr. 360/2002), conform căreia poliţiştii erau, din momentul respectiv, funcţionari publici, nemaifiind militari. Printr-o încheiere din aceeaşi zi, instanţa a admis cererea parchetului şi a prelungit din nou cu 30 de zile arestarea preventivă a reclamantului, de la 21 septembrie până la 20 octombrie 2002. Referindu-se fără deosebire la reclamant şi la coinculpat, aceasta a statuat că menţinerea lor în arest era justificată, deoarece procurorul nu luase încă o decizie în dosarul de urmărire penală, şi că punerea lor în libertate putea să afecteze procesul penal, făcând mai dificilă executarea măsurilor pe care le va putea lua ulterior procurorul-şef al parchetului. Prin Decizia din 15 octombrie 2002, Curtea Militară de Apel Bucureşti a menţinut încheierea tribunalului. Referindu-se în aceeaşi frază la ambii inculpaţi, ea a observat că urmărirea penală avea ca obiect fapte de luare de mită şi că punerea în libertate a acestora ar prezenta un pericol real pentru ordinea publică.
Prin Încheierea din 7 octombrie 2002, Tribunalul Militar Bucureşti a admis cererea parchetului şi a prelungit cu 30 de zile arestarea preventivă a reclamantului, de la 21 octombrie până la 19 noiembrie 2002. Într-un paragraf în care se referea fără deosebire la partea interesată şi la coinculpatul său, instanţa a considerat că sunt întrunite condiţiile art. 136 şi ale art. 148 lit. h) din Codul de procedură penală şi că motivele care au stat la baza luării măsurii arestării preventive erau încă valabile, menţionând în subsidiar necesitatea asigurării bunei desfăşurări a procesului penal. Prin Decizia din 31 octombrie 2002, Curtea Militară de Apel Bucureşti, statuând în ultimă instanţă, a menţinut această încheiere. Referindu-se în acelaşi paragraf la cei 2 coinculpaţi, ea a apreciat că faptele grave de care erau acuzaţi, care ţineau de infracţiunea de luare de mită, calitatea lor şi modalitatea în care au comis aceste fapte justificau concluzia că lăsarea în libertate putea prezenta un pericol pentru ordinea publică.
Prin Decizia definitivă din data de 7 decembrie 2002, Curtea Militară de Apel Bucureşti a casat Sentinţa din 11 noiembrie 2002 pronunţată pe fond de Tribunalul Militar Bucureşti (paragraful 24 de mai jos), cu motivarea că, de la intrarea în vigoare a Legii nr. 360/2002, competenţa de a analiza cauza pe fond le revenea instanţelor de drept comun, sub sancţiunea nulităţii absolute, aceste prevederi aplicându-se şi în cazul fazei de urmărire penală. Ea a statuat că, prin faptul că nu şi-a declinat competenţa, aşa cum ar fi trebuit s-o facă, tribunalul a încălcat prevederile sancţionate prin nulitatea absolută. Totuşi, considerând că tribunalul militar urma să îşi decline competenţa şi că măsurile referitoare la menţinerea în arest preventiv erau dintre cele care necesitau urgenţă, Curtea Militară de Apel Bucureşti a făcut aplicarea art. 43 alin. 6 din Codul de procedură penală şi a confirmat dispozitivul încheierii în ceea ce priveşte prelungirea arestării preventive a reclamantului de la 20 noiembrie până la 19 decembrie 2002.
Prin Încheierea din 19 decembrie 2002, Curtea Supremă de Justiţie, statuând în ultimă instanţă, a confirmat competenţa instanţelor de drept comun în speţă, ţinând cont de intrarea în vigoare a Legii nr. 360/2002, şi a decis să prelungească arestarea preventivă a reclamantului de la 20 decembrie 2002 până la 18 ianuarie 2003.
Prin Decizia din 15 ianuarie 2003, Curtea de Apel Bucureşti a admis, în temeiul art. 197 alin. 2 din Codul de procedură penală , excepţia nulităţii absolute a măsurilor şi actelor procedurale adoptate de instanţele militare necompetente şi a constatat, din acest motiv, încetarea de drept a arestării preventive a reclamantului începând cu 21 octombrie 2002, dată la care tribunalul militar necompetent, sesizat prin rechizitoriu, prelungise măsura arestării preventive în litigiu. Făcând referire la art. 5 § 1 din Convenţie, aceasta a constatat că măsura arestării preventive decisă de o instanţă necompetentă nu este conformă cu legea.
În urma recursului declarat de parchet, prin Decizia din data de 17 ianuarie 2003, Curtea Supremă de Justiţie a casat decizia citată anterior şi a decis menţinerea reclamantului în arest preventiv. Ea a statuat, pe de o parte, că instanţa Curtea de Apel Bucureşti nu trebuia să analizeze decât propria sa sesizare şi că nu era competentă să anuleze măsuri referitoare la arestarea preventivă a reclamantului a căror legalitate fusese confirmată de Curtea Militară de Apel Bucureşti şi de Curtea Supremă de Justiţie în deciziile lor din 7 şi, respectiv, 19 decembrie 2002. Ea a statuat, pe de altă parte, că aceeaşi Curte de Apel nu avea niciun motiv să îşi constate necompetenţa, întrucât art. 197 alin. 2 din Codul de procedură penală nu a fost încălcat.
Reclamantul a fost menţinut în stare de arest preventiv până la data de 18 martie 2003, data deciziei de achitare pronunţate de Curtea de Apel Bucureşti (paragraful 27 de mai jos).
Procedura penală pe fond împotriva reclamantului
Prin Rechizitoriul din data de 25 septembrie 2002 al procurorului N.C., Parchetul Naţional Anticorupţie (PNA) i-a trimis pe reclamant şi pe R.P. în judecată pentru luare de mită şi sustragere de documente.
La o dată neprecizată, reclamantul a solicitat Tribunalului Militar Bucureşti să constate nulitatea actelor de urmărire penală şi a rechizitoriului PNA, invocând în special nulitatea măsurii de ascultare a posturilor telefonice utilizate de el şi de familia lui şi a înregistrărilor audio în privinţa sa. Prin Încheierea din 14 octombrie 2002, Tribunalul Militar Bucureşti a respins cererea reclamantului, motivând că actele autorizate de procuror între 15 şi 22 iulie 2002 nu se refereau la reclamant şi că s-ar impune discutarea lor în timpul dezbaterilor. Cu toate acestea, tribunalul a admis cererea reclamantului de a consulta întregul dosar penal, inclusiv partea clasificată drept “strict confidenţială” de către parchet, care cuprindea, printre altele, autorizaţiile procurorului de punere sub ascultare a coinculpaţilor şi a lui C.J. şi transcrierea conversaţiilor lor telefonice.
Prin Sentinţa din data de 11 noiembrie 2002, Tribunalul Militar Bucureşti a condamnat reclamantul la o pedeapsă cu închisoarea de 5 ani pentru acuzaţiile de luare de mită şi sustragere de documente. Analizând fişa postului reclamantului, precum şi declaraţiile de martori, instanţa a considerat că faptele comise intrau în atribuţiile sale de ofiţer de poliţie.
În urma apelului reclamantului, prin Decizia din data de 7 decembrie 2002, Curtea Militară de Apel Bucureşti a infirmat sentinţa citată anterior, cu motivarea că tribunalul militar devenise necompetent în privinţa reclamantului în urma intrării în vigoare a Legii nr. 360/2002. Ea a trimis cauza spre rejudecare în primă instanţă la Curtea de Apel Bucureşti.
Curtea de Apel Bucureşti a procedat la o nouă audiere a martorilor acuzării şi ai apărării şi i-a ascultat pe reclamant şi pe R.P. Conform afirmaţiilor reclamantului, C.J., asistat de un interpret, a precizat cu această ocazie că nu cunoaşte persoana care denunţase faptele incriminate.
Prin Decizia din data de 18 martie 2003, Curtea de Apel Bucureşti, aplicând principiul in dubio pro reo, l-a achitat pe reclamant cu privire la toate acuzaţiile, în special din cauza contradicţiilor dintre principalele probe ale acuzării, şi anume declaraţiile succesive ale denunţătorului C.J. şi ale coinculpatului R.P. În decizia sa, în care partea referitoare la analiza probelor legate de reclamant cuprindea circa 10 pagini, Curtea de Apel Bucureşti a constatat în special:
“[În faţa organelor de anchetă] denunţarea verbală şi declaraţiile ulterioare ale lui C.J. au fost înregistrate în procese-verbale, cu încălcarea cerinţelor procedurale în materie, în măsura în care C.J. nu a dat declaraţiile în prezenţa unui interpret de limba chineză. (…) Trebuie subliniat faptul că există numeroase contradicţii între denunţ şi celelalte declaraţii succesive (ale lui C.J.), ceea ce ridică serioase îndoieli în ce priveşte veridicitatea lor. [Curtea de Apel Bucureşti a reprodus fragmente din diferitele declaraţii date în faţa ei de către C.J. la data de 15 iulie 2002] (…) Declaraţiile lui C.J. nu conving curtea de faptul că inculpatul [reclamantul] i-ar fi cerut vreo sumă (…) şi versiunea faptelor expusă de C.J. nu este susţinută de declaraţiile martorilor colegi ai reclamantului. Faptul că prenumele inculpatului apare în convorbirile telefonice dintre C.J. şi coinculpatul R.P. nu poate duce la concluzia că partea interesată a fost implicată [în faptele incriminate], din următoarele motive: (…) În plus, declaraţiile coinculpatului R.P. şi cele ale denunţătorului C.J. prezintă următoarele contradicţii: (…)
Din conţinutul convorbirilor telefonice nu reiese în mod concret că coinculpatul R.P. i-ar fi făcut părţii interesate o ofertă din partea cetăţenilor chinezi, nici că partea interesată i-ar fi cerut vreo sumă de bani. (…) Aceste înregistrări nu sunt verosimile în ceea ce priveşte conţinutul lor şi în raport cu încadrarea juridică reţinută împotriva părţii interesate. De altfel, singurele declaraţii care o incriminează pe aceasta sunt cele ale denunţătorului C.J. şi ale coinculpatului R.P., declaraţii contradictorii şi necoroborate cu celelalte mijloace de probă, astfel încât ele trebuie înlăturate în parte, deoarece nu reflectă adevărul. De asemenea, trebuie observat că între declaraţiile lui C.J. există elemente susţinute de coinculpatul R.P., aşadar nu este vorba de o probă directă (…) În speţă, ţinând cont de probele administrate, nu reiese fără echivoc că partea interesată a comis infracţiunea de luare de mită, ceea ce ar justifica răsturnarea prezumţiei de nevinovăţie; îndoielile existente trebuie interpretate în favoarea părţii interesate (in dubio pro reo). (…)”
În ceea ce priveşte infracţiunea de sustragere de documente, Curtea de Apel Bucureşti a făcut trimitere în acelaşi timp la măsurile de securitate stricte luate în privinţa documentelor contabile şi la declaraţiile martorilor referitoare la condiţiile nepotrivite de transport şi de aplicare a sigiliilor la anumiţi saci ce conţin documente şi a constatat că probele administrate nu sunt suficiente pentru a demonstra că reclamantul a sustras documente contabile.
La data de 19 martie 2003, Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Bucureşti a declarat recurs împotriva deciziei menţionate mai sus în faţa Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie (Curtea de Casaţie), cu noua denumire a Curţii Supreme de Justiţie ulterioară anului 2003.
La o dată neprecizată, care, în opinia Guvernului, este posterioară intrării în vigoare, la 14 octombrie 2003, a Ordonanţei de urgenţă a Guvernului nr. 89/2003 pentru modificarea şi completarea Legii nr. 360/2002 privind Statutul poliţistului, aprobată cu modificări prin Legea nr. 101/2004, reclamantul a fost suspendat din funcţia de ofiţer de poliţie.
La data de 3 noiembrie 2003, PNA a depus motivele de recurs, întemeiate pe art. 3859 alin. 17 şi 18 din Codul de procedură penală . În concluziile sale scrise, prin intermediul avocatului său, reclamantul a ridicat excepţia de nulitate a recursului, cu motivarea că acesta fusese introdus de către un parchet necompetent şi că apoi a fost tardiv motivat de PNA, competent în materie. De asemenea, având în vedere probele administrate în faţa Curţii de Apel Bucureşti, reclamantul a solicitat menţinerea deciziei de achitare din cauza ilegalităţii şi a contradicţiilor din aceste probe. În opinia reclamantului, din probele respective nu reieşea că ar fi solicitat sau acceptat, direct sau indirect, plata vreunei sume de bani de către C.J. În plus, reclamantul a arătat ilegalitatea probelor reprezentate de înregistrările convorbirilor sale telefonice efectuate înainte de începerea urmăririi penale. De asemenea, el a contestat că ar fi fost interlocutorul lui R.P. în conversaţia din 17 iulie 2002, pe care îşi întemeia parchetul recursul, având în vedere menţiunea “probabil” indicată de autorităţile însărcinate să identifice dacă vocea respectivă era a sa.
Curtea de Casaţie nu a procedat la o nouă audiere a martorilor sau a reclamantului. Procesul-verbal al şedinţei din data de 10 iunie 2004, cu ocazia dezbaterilor referitoare la recurs, cuprinde următoarele în partea sa relevantă:
“În ceea ce priveşte recursul pe fond, procurorul a solicitat casarea deciziei [din 18 martie 2003] pentru motivele depuse la dosar şi condamnarea inculpatului [reclamantul] (…). Avocaţii [inculpaţilor] au solicitat respingerea recursului. Luând ultimii cuvântul, inculpaţii s-au declarat de acord cu concluziile avocaţilor lor.
Având nevoie de timp pentru a analiza probele administrate la dosar, Curtea amână pronunţarea deciziei (…).”
Prin Decizia din data de 18 iunie 2004, Curtea de Casaţie a respins excepţia nulităţii recursului cu motivarea că fiecare dintre cele două parchete a acţionat în limitele sale de competenţă, având în vedere modificarea prevederilor legale în materie. Pe fond, ea a condamnat reclamantul la o pedeapsă de 3 ani şi 6 luni de închisoare şi a aplicat în consecinţă prevederile art. 64 lit. a) – c) şi art. 71 din Codul penal referitoare la pedepsele complementare şi accesorii. Din dosar rezultă că reclamantul era tatăl unui copil în vârstă de 2 ani la momentul respectiv. Curtea de Casaţie nu a răspuns la motivele reclamantului privind ilegalitatea şi lipsa de valoare probatorie a înregistrărilor convorbirilor sale telefonice. Prin aceeaşi decizie, ea l-a condamnat pe R.P. la 2 ani de închisoare, luând în considerare circumstanţe atenuante. Pasajele relevante ale deciziei sunt următoarele:
“Din totalitatea probelor administrate în speţă rezultă că elementul material al infracţiunii de luare de mită (…) este demonstrat în totalitate. Vinovăţia reclamantului este dovedită prin procesul-verbal ce consemnează denunţul verbal, prin declaraţiile denunţătorului C.J. referitoare la discuţia pe care a avut-o cu partea interesată (…) [şi prin] înregistrarea convorbirii telefonice din data de 17 iulie 2002. (…) Pe de altă parte, declaraţiile martorilor şi analiza comparativă a documentelor găsite asupra denunţătorului şi a celor din sacul de plastic desigilat confirmă foarte clar sustragerea documentelor contabile în discuţie. (…) Prin urmare, achitarea coinculpaţilor (…) nu este întărită de mijloacele de probă furnizate. (…)”.
În ceea ce priveşte art. 148 lit. h) din Codul de procedură penală şi noţiunea de ” pericol pentru ordinea publică”, Curtea de Apel Bucureşti a statuat, într-o decizie din data de 9 aprilie 2004, că simpla reproducere a prevederilor art. 148 lit. h) referitoare la luarea măsurii arestării preventive a unui inculpat, fără să se motiveze în mod concret, aşa cum prevede art. 137 din acelaşi cod, faptele sau cauzele pentru care lăsarea în libertate a acelei persoane ar constitui un pericol pentru ordinea publică, este în măsură să lase loc arbitrarului. Curtea de Apel Bucureşti a statuat în această decizie, precum şi în deciziile sale din 18 februarie şi 2 aprilie 2002 şi din 18 februarie 2003, că pericolul pentru ordinea publică la care se face referire nu este prezumat, ci trebuie dovedit, în special dacă este vorba de riscul ca inculpatul să comită o nouă infracţiune sau de reacţia publică declanşată de faptele comise. Rezonanţa în opinia publică, o anumită stare de nesiguranţă generată de faptele comise sau aspectele referitoare la persoana acuzatului au fost evidenţiate ca elemente constitutive ale pericolului pentru ordinea publică, noţiune care nu trebuie confundată cu cea de ” pericol social al faptelor” comise (deciziile din 28 februarie 1997 şi 16 noiembrie 2005 ale Curţilor de apel Braşov şi, respectiv, Oradea şi Decizia din 16 august 1990 a Curţii Supreme de Justiţie). Într-un mod oarecum diferit, în Decizia din 15 martie 2002 referitoare la fapte de corupţie, Curtea Supremă de Justiţie a considerat că existenţa unui pericol pentru ordinea publică trebuie analizată atât în funcţie de profilul personal al inculpatului, cât şi de pericolul social al infracţiunii pentru care este urmărit acuzatul, de reacţia publică la comiterea infracţiunii şi de posibilitatea ca alte persoane să comită fapte similare în lipsa unei reacţii ferme împotriva persoanelor acuzate de asemenea fapte. În mai multe decizii în care instanţele interne au constatat lipsa unor motive concrete şi a unor probe pentru care lăsarea în libertate a unui inculpat ar constitui un pericol pentru ordinea publică, ele au decis punerea în libertate a părţii interesate, fără a trimite la prima instanţă, pentru o nouă judecată, dosarul referitor la menţinerea inculpatului în arest preventiv (deciziile din 4 februarie 1998, 18 februarie 2003 şi 16 noiembrie 2005 ale Curţilor de apel Braşov, Bucureşti şi Oradea).
Articolul 146 din Codul de procedură penală prevedea că procurorul poate dispune arestarea preventivă a unui învinuit, printr-o decizie motivată, dacă consideră că este necesar pentru urmărirea penală şi dacă sunt îndeplinite condiţiile impuse de art. 143 şi de unul dintre alineatele art. 148 din Codul de procedură penală . Articolul 151 prevede că mandatul de arestare preventivă a inculpatului dat de procuror, mandat care trebuie redactat pe baza unei decizii de luare a acestei măsuri, trebuie să precizeze, printre altele, motivele concrete care au determinat privarea de libertate. Articolul 155 prevede că arestarea preventivă a unui inculpat poate fi prelungită de instanţa competentă dacă acest lucru este necesar şi numai motivat.
TEMEI. PERICOLUL PENTRU ORDINEA PUBLICĂ. motive “relevante şi suficiente”
Reclamantul arată că nici ordonanţa prin care s-a dispus luarea măsurii arestării preventive, emisă de procuror la data de 2 august 2002, nici hotărârile ulterioare ale instanţelor interne care au confirmat această ordonanţă nu au oferit motive concrete pentru a justifica ” pericolul pentru ordinea publică” pe care l-ar fi prezentat lăsarea sa în libertate, în timp ce art. 148 lit. h) din Codul de procedură penală , care face referire la acest lucru, constituia temeiul legal al luării măsurii arestării preventive. Făcând trimitere la art. 137 din Codul de procedură penală şi la Hotărârea Pantea vs României [nr. 33.343/96, §§ 222-223, CEDO 2003-VI (extrase)], reclamantul consideră că măsura arestării preventive nu a fost nici “legală”, nici hotărâtă “conform căilor legale”, contrar prevederilor art. 5 § 1 lit. c) din Convenţie. Mai mult, acesta observă că instanţele interne nu au oferit niciun indiciu în sprijinul afirmaţiei conform căreia el ar fi încercat să influenţeze desfăşurarea anchetei.
Făcând trimitere la faptele rezumate în paragrafele 15-20 de mai sus, reclamantul arată că, în pofida prevederilor Legii nr. 360/2002, intrată în vigoare la data de 24 august 2002, ce prevedea competenţa instanţelor civile în cauzele penale în care erau implicaţi poliţişti, Tribunalul Militar Bucureşti, în încheierile sale de şedinţă din 19 septembrie şi 7 octombrie 2002, s-a considerat competent să dispună menţinerea reclamantului în arest preventiv, respingând excepţia invocată în acest sens. Decizia Curţii Militare de Apel Bucureşti din 7 decembrie 2002 a confirmat lipsa de competenţă a instanţelor militare şi a menţinut, în temeiul art. 43 alin. 6 din Codul de procedură penală, starea de arest preventiv a reclamantului în perioada 20 noiembrie -19 decembrie 2002, însă nu a înlăturat măsura ilegală a arestării preventive indicată anterior.
Invocând jurisprudenţa Curţii în materie, Guvernul consideră că art. 137 şi art. 148 lit. h) din Codul de procedură penală erau prevederi legale clare şi previzibile şi că în Decizia din 20 august 2002 Curtea Militară de Apel Bucureşti a analizat ordonanţa prin care s-a dispus luarea măsurii arestării preventive, emisă de procuror la data de 2 august 2002. Curtea de Apel a reţinut existenţa unor probe care demonstrau vinovăţia reclamantului şi posibilitatea ca acesta, dacă s-ar fi aflat în libertate, să acţioneze pentru a împiedica aflarea adevărului în cauza ce-l privea. Referitor la existenţa pericolului pentru ordinea publică prevăzută de art. 148 lit. h) din Codul de procedură penală , Guvernul consideră că acest pericol consta, fără îndoială, în condiţiile concrete în care reclamantul comisese infracţiunea de luare de mită.
. . . b) Aprecierea Curţii
Curtea observă că, pentru a analiza compatibilitatea măsurii arestării reclamantului cu art. 5 § 1 din Convenţie în privinţa motivelor furnizate de reclamant, trebuie făcută distincţia între două perioade: 2-31 august 2002, şi anume perioada acoperită de ordonanţa prin care s-a dispus luarea măsurii arestării preventive pronunţate de procuror, şi 21 septembrie – 19 noiembrie 2002, perioada pentru care reclamantul a susţinut lipsa de competenţă a Tribunalului Militar Bucureşti de a-l menţine în starea de arest preventiv.
(i) Detenţia reclamantului în perioada 2-31 august 2002
Curtea reaminteşte că termenii “regulamentar” şi “conform căilor legale”, care figurează în articolul citat anterior, fac trimitere esenţialmente la legislaţia naţională şi consacră obligaţia de a respecta normele de fond şi de procedură ale acesteia. În plus, art. 5 § 1 impune conformitatea oricărei privări de libertate cu scopul acestui articol: să protejeze individul împotriva arbitrarului (Amuur vs Franţei, Hotărârea din 25 iunie 1996, Culegere de hotărâri şi decizii 1996-III, § 50; Scott vs Spaniei, Hotărârea din 18 decembrie 1996, Culegere 1996-VI, § 56).
Prin urmare, orice hotărâre luată de instanţele interne în sfera de aplicare a art. 5 trebuie să fie conformă cu cerinţele procedurale şi de fond stabilite printr-o lege preexistentă. Dacă autorităţilor naţionale şi în special instanţelor le revine în primul rând obligaţia de a interpreta şi de a aplica dreptul intern în privinţa art. 5 § 1, nerespectarea dreptului intern atrage după sine o încălcare a Convenţiei, iar Curtea poate şi trebuie să verifice dacă acest drept a fost respectat (Assanidze vs Georgiei [MC], nr. 71.503/01, § 171, CEDO 2004-II, şi Pantea, citată anterior, § 220).
În speţă, Curtea trebuie să analizeze dacă luarea măsurii arestării preventive a reclamantului prin Ordonanţa procurorului din data de 2 august 2002 în baza art. 148 lit. h) din Codul de procedură penală a fost efectuată “conform căilor legale“. Curtea reaminteşte că a constatat deja o încălcare a art. 5 § 1 într-o cauză în care Guvernul a admis că, la luarea măsurii arestării preventive în baza art. 148 lit. h) din Codul de procedură penală , procurorul nu enunţase motivele pentru care el considera că lăsarea în libertate a părţii interesate ar fi prezentat un pericol pentru ordinea publică, aşa cum impuneau prevederile relevante în materie (vezi Pantea, citată anterior, §§ 222 şi 223, şi §§ 40-42). Desigur, o perioadă de detenţie este, în principiu, legală dacă se bazează pe o hotărâre judecătorească. Totuşi, făcând trimitere la cauza Pantea citată anterior, Curtea apreciază că are datoria să verifice respectarea de către procuror a condiţiei citate mai sus care permitea punerea reclamantului sub arest preventiv în temeiul art. 148 lit. h) din Codul de procedură penală .
Curtea observă că în Decizia sa din 20 august 2002 Curtea Militară de Apel Bucureşti a admis recursul parchetului împotriva Încheierii pronunţate de Tribunalul Militar la data de 12 august 2002, care constata lipsa de pericol pentru ordinea publică, cu motivarea că procurorul ce dispusese luarea măsurii arestării preventive a reclamantului la data de 2 august 2002 avusese în vedere posibilitatea că acesta ar putea să obstrucţioneze desfăşurarea anchetei şi, prin urmare, aflarea adevărului. Totuşi, Curtea observă că Ordonanţa din data de 2 august 2002, ce reproducea textul art. 148 lit. h) din Codul de procedură penală , nu făcea nicio menţiune a posibilităţii, pentru partea interesată, de a împiedica aflarea adevărului în timpul urmăririi penale desfăşurate împotriva sa, motiv care ar fi putut conduce la luarea măsurii arestării preventive în temeiul art. 148 lit. d) din Codul de procedură penală . Pe de altă parte, presupunând că aceeaşi Curte Militară de Apel ar fi înţeles să modifice temeiul legal al luării măsurii arestării preventive a reclamantului pentru a face referire la art. 148 lit. d) din Codul de procedură penală , trebuie menţionat că aceasta nu a oferit niciun fapt sau motiv concret în sprijinul afirmaţiei sale [vezi, a contrario, Gaidjurgis vs Lituaniei (dec.), nr. 49.098/99, 16 ianuarie 2001]. În fine, Curtea nu poate accepta argumentul Guvernului care consideră că pericolul pentru ordinea publică pe care l-ar fi prezentat lăsarea în libertate a reclamantului reieşea “în mod indubitabil” din modul în care partea interesată a comis infracţiunea de luare de mită, în măsura în care nici procurorul, nici instanţele interne nu au prezentat un astfel de motiv la data evenimentelor.
În aceste condiţii, Curtea apreciază că Guvernul nu a adus niciun element relevant pentru a face o distincţie în această privinţă între cauza de faţă şi cauza Pantea citată anterior. Prin urmare, nerespectarea “căilor legale” de către procuror la luarea măsurii arestării preventive a reclamantului pentru perioada cuprinsă între 2 şi 31 august 2002 a determinat încălcarea art. 5 § 1 lit. c) din Convenţie.
(ii) Detenţia reclamantului în perioada 21 septembrie – 19 noiembrie 2002
Curtea observă că perioada de detenţie în discuţie se întemeiază pe încheierile din 19 septembrie şi 7 octombrie 2002, pronunţate de Tribunalul Militar Bucureşti, şi că art. 5 § 1 lit. c) este aplicabil, cu excepţia perioadei cuprinse între 11 şi 19 noiembrie 2002, care trebuie analizată din perspectiva art. 5 § 1 lit. a), ca detenţie ce urmează după condamnarea în primă instanţă a reclamantului de acest tribunal la data de 11 noiembrie 2002. Totuşi, ţinând cont de capătul de cerere al reclamantului, prin care susţine lipsa de competenţă a Tribunalului Militar Bucureşti, Curtea consideră că nu este necesar să analizeze cele 3 hotărâri în discuţie după criterii diferite, având în vedere că art. 5 § 1 lit. a) prevede şi ca privarea de libertate să rezulte dintr-o hotărâre judecătorească pronunţată de o instanţă competentă, care are autoritatea necesară pentru a statua asupra cauzei (Dacosta Silva vs Spaniei, nr. 69.966/01, § 43, 2 noiembrie 2006).
Curtea reaminteşte că o perioadă de detenţie este, în principiu, legală dacă are loc ca executare a unei hotărâri judecătoreşti. Constatarea ulterioară a unei încălcări de către judecător nu poate să se răsfrângă, în dreptul intern, asupra valabilităţii detenţiei suferite în acel interval. De aceea, Curtea continuă să refuze să admită cereri provenite de la persoane recunoscute ca vinovate de săvârşirea de infracţiuni şi care folosesc ca argument faptul că instanţele de apel au constatat că verdictul de vinovăţie sau pedeapsa a avut la bază erori de fapt sau de drept (Benham vs Regatului Unit, Hotărârea din 10 iunie 1996, Culegere 1996-III, § 42).
În cauza de faţă, Curtea trebuie să analizeze dacă încheierile din 19 septembrie şi 7 octombrie 2002 şi Sentinţa din 11 noiembrie 2002 pronunţate de Tribunalul Militar Bucureşti constituiau un temei legal pentru privarea de libertate a reclamantului, având în vedere în special lipsa de competenţă pretinsă de partea interesată. În acest sens, Curtea reaminteşte că, pentru a stabili dacă art. 5 § 1 din Convenţie a fost respectat, este potrivit să se facă o distincţie fundamentală între hotărârile prin care s-a dispus în privinţa detenţiei vădit nelegale – de exemplu, cele emise de o instanţă în afara competenţei sale – şi hotărârile prin care s-a dispus asupra detenţiei care sunt prima facie valabile şi eficace până în momentul în care sunt anulate de o altă instanţă internă (Benham citată anterior, §§ 43 şi 46; Lloyd şi alţii vs Regatului Unit, nr. 29.798/96, şi următoarele, §§ 83, 108, 113 şi 116, 1 martie 2005; Khoudoyorov vs Rusiei, nr. 6.847/02, §§ 128-129, 8 noiembrie 2005).
Curtea observă că Guvernul se sprijină pe Decizia Curţii Supreme de Justiţie din 17 ianuarie 2003 şi pe art. 382 alin. 3 şi art. 43 alin. 6 din Codul de procedură penală pentru a conchide că detenţia reclamantului după intrarea în vigoare a Legii nr. 360/2002 era legală. În măsura în care, fiind vorba de perioada în cauză, decizia citată anterior a făcut trimitere, în esenţă, la Decizia Curţii Militare de Apel Bucureşti din data de 7 decembrie 2002, trebuie analizată importanţa acestei ultime decizii în ceea ce priveşte competenţa tribunalului militar.
În această privinţă, Curtea constată că, prin desfiinţarea Sentinţei Tribunalului Militar Bucureşti din 11 noiembrie 2002 din cauza lipsei de competenţă a instanţelor militare în privinţa reclamantului după data de 24 august 2002, Curtea Militară de Apel Bucureşti a aplicat totuşi în speţă art. 43 alin. 6 din Codul de procedură penală , precizând că trebuia menţinută acea parte din dispozitivul sentinţei care dispunea detenţia reclamantului în perioada 20 noiembrie – 19 decembrie 2002 cu motivarea că tribunalul “urma să îşi decline competenţa”. Trebuie reţinut că această instanţă militară a constatat în mod expres lipsa de competenţă a Tribunalului Militar Bucureşti pentru perioada ulterioară datei de 24 august 2002, adică cea pentru care acesta dispusese menţinerea reclamantului în starea de arest în sentinţele din 19 septembrie, 7 octombrie şi 11 noiembrie 2002, dar nu a înlăturat prin intermediul art. 43 alin. 6 din Codul de procedură penală decât perioada de detenţie cuprinsă între 20 noiembrie şi 19 decembrie 2002, pe care prezentul capăt de cerere nu o vizează. În măsura în care doar o interpretare restrânsă se încadrează în cerinţele art. 5 § 1 din Convenţie, textul Deciziei Curţii Militare de Apel Bucureşti din 7 decembrie 2002 nu poate fi înţeles ca validând, în mod retroactiv, detenţia reclamantului de la 21 septembrie până la 19 noiembrie 2002, la care decizia respectivă nu face nicio trimitere. Nu numai că o validare retroactivă a unei detenţii dispuse de o instanţă lipsită de competenţă ar fi contrară dreptului intern şi art. 5 § 1 din Convenţie, dar Curtea observă şi că o astfel de interpretare ar fi în contradicţie, în speţă, cu constatarea că Tribunalul Militar a respins în mod expres excepţia de lipsă de competenţă ridicată de reclamant la data de 19 septembrie 2002 (paragraful 15 de mai sus).
Având în vedere constatarea lipsei de competenţă a Tribunalului Militar Bucureşti şi faptul că nu există nicio altă hotărâre judecătorească care să constituie temeiul legal al detenţiei în discuţie, Curtea consideră că detenţia reclamantului în perioada 21 septembrie -19 noiembrie 2002 a încălcat cerinţele art. 5 § 1 din Convenţie (vezi, mutatis mutandis, Khoudoyorov, citată anterior, §§ 164-166).
B. Asupra fondului
1. Argumentele părţilor
Invocând jurisprudenţa Curţii în materie (vezi, printre altele, Belchev vs Bulgariei, nr. 39.270/98, § 82, 8 aprilie 2004, Trzaska vs Poloniei, nr. 25.792/94, § 65, 11 iulie 2000, şi I.A. vs Franţei, nr. 28.213/95, § 104, CEDO 1998-VII) şi făcând trimitere la textele hotărârilor interne în discuţie, reclamantul consideră că autorităţile nu şi-au îndeplinit obligaţia de a justifica într-un mod concret necesitatea menţinerii măsurii arestării preventive luate împotriva sa în temeiul art. 148 lit. h) din Codul de procedură penală şi, în special, pericolul pentru ordinea publică pe care l-ar fi constituit lăsarea sa în libertate. Pe de altă parte, instanţele interne nu au oferit niciun element de fapt pentru a demonstra că el ar fi încercat să obstrucţioneze urmărirea penală, iar necesitatea de a finaliza ancheta penală nu poate constitui în sine un motiv relevant şi suficient pentru arestarea preventivă a unui acuzat. În sfârşit, instanţele au analizat în acelaşi timp menţinerea în arest a reclamantului şi a coinculpatului său, fără a face vreo diferenţă în ceea ce priveşte situaţia lor personală.
Făcând trimitere la hotărârile în discuţie şi la jurisprudenţa Curţii (vezi, printre altele, Dinler vs Turciei, nr. 61.443/00, § 51, 31 mai 2005, şi Labita, citată anterior, § 153), Guvernul consideră că instanţele interne au motivat în mod adecvat menţinerea în arest preventiv a reclamantului şi că acestea au ţinut seama, cu ocazia primelor prelungiri, şi de faptul că urmărirea penală împotriva sa nu se încheiase încă. El consideră că motivele oferite de instanţe nu respectau un model stereotip şi că nu au existat perioade de inactivitate în urmărirea penală, precum şi că perioada de detenţie în discuţie este mai mică decât cea analizată de Curte în alte cauze în care a constatat încălcarea art. 5 § 3.
2. Aprecierea Curţii
Obiectul art. 5 § 3, ce formează un întreg cu paragraful 1 lit. c) din acelaşi articol [Lawless vs Irlandei (nr. 3), Hotărârea din 1 iulie 1961, seria A nr. 3, p. 52 § 14], constă în a oferi persoanelor lipsite de libertate o garanţie specială: o procedură judiciară al cărei scop este să se asigure că nimeni nu este lipsit de libertatea sa în mod arbitrar (Schiesser vs Elveţiei, Hotărârea din 4 decembrie 1979, seria A nr. 34, p. 13, § 30). Curtea a arătat în mai multe rânduri că art. 5 § 3 din Convenţie oferă persoanelor arestate sau deţinute cu motivarea că sunt bănuite că ar fi comis o infracţiune penală garanţii împotriva lipsirii arbitrare sau nejustificate de libertate (vezi, printre altele, Hotărârea Assenov şi alţii vs Bulgariei din 28 octombrie 1998, Culegere 1998-VIII, p. 3298, § 146). Art. 5 § 3 are în esenţă ca obiect să impună punerea în libertate în momentul în care detenţia încetează a mai fi rezonabilă.
Curtea face trimitere la concluziile sale de mai sus (paragrafele 66 şi 72) în care apreciază că reclamantul nu a fost deţinut “în mod legal”, în sensul art. 5 § 1 din Convenţie, între 2 şi 31 august 2002 şi între 21 septembrie şi 19 noiembrie 2002.
Curtea reaminteşte că în alte cauze în care a constatat încălcarea art. 5 § 1 din Convenţie în privinţa anumitor perioade de arestare preventivă ea a considerat că nu mai era necesar să statueze separat asupra fondului capetelor de cerere referitoare la încălcarea art. 5 § 3 care aveau ca obiect aceleaşi perioade (vezi, mutatis mutandis, Zervudacki vs Franţei, nr. 73.947/01, §§ 60-61, 27 iulie 2006, şi Holomiov vs Moldovei, nr. 30.649/05, § 131, 7 noiembrie 2006). Prin urmare, Curtea apreciază că, în speţă, nu este necesar să analizeze separat capătul de cerere menţionat mai sus formulat de reclamant, conform căruia nu a fost adus “de îndată” în faţa unui magistrat abilitat să exercite funcţii judiciare după arestarea sa preventivă la data de 2 august 2002.
În schimb, Curtea consideră că, în măsura în care capătul de cerere al reclamantului referitor la omisiunea instanţelor interne de a justifica necesitatea menţinerii sale în detenţie se referă şi la o perioadă care nu a fost analizată din perspectiva art. 5 § 1, şi anume cea cuprinsă între 1 şi 20 septembrie 2002 inclusiv, ea are datoria să analizeze acest capăt de cerere astfel cum a fost formulat, având în vedere încălcarea art. 5 § 1 constatată mai sus (vezi, mutatis mutandis, Nakhmanovitch vs Rusiei, nr. 55.669/00, § 75, 2 martie 2006).
a) Principiile care se desprind din jurisprudenţa Curţii
Există o prezumţie în favoarea punerii în libertate. Astfel cum a mai arătat Curtea în Cauza Neumeister vs Austriei (Hotărârea din 27 iunie 1968, seria A nr. 8, p. 37, § 4), cea de-a doua latură a art. 5 § 3 nu oferă autorităţilor judiciare o opţiune între trimiterea în judecată într-un termen rezonabil şi o punere în libertate provizorie. Până la condamnarea sa, persoana acuzată trebuie considerată nevinovată, iar prevederea analizată are, în esenţă, ca obiect să impună punerea în libertate provizorie imediat ce menţinerea în arest încetează a mai fi rezonabilă. Aşadar, continuarea detenţiei nu se mai justifică într-o speţă dată decât dacă anumite indicii concrete relevă o veritabilă cerinţă de interes public care prevalează, în ciuda prezumţiei de nevinovăţie, asupra regulii de respectare a libertăţii individuale stabilite la art. 5 din Convenţie (vezi, printre altele, McKay vs Regatului Unit [MC], nr. 543/03, §§ 41-42, CEDO 2006…). În principal, în baza motivelor care figurează în hotărârile pronunţate de instanţele interne în această privinţă, precum şi a faptelor necontroversate precizate de partea interesată în recursurile sale, Curtea trebuie să stabilească dacă a avut loc sau nu încălcarea art. 5 § 3 din Convenţie (Labita, citată anterior, § 152 in fine).
Curtea reaminteşte că nu se poate supune unei evaluări abstracte caracterul rezonabil al duratei unei detenţii (Patsouria vs Georgiei, nr. 30.779/04, § 62, 6 noiembrie 2007). În această privinţă, art. 5 § 3 din Convenţie nu poate fi interpretat în sensul că ar autoriza în mod necondiţionat o arestare preventivă, în măsura în care aceasta nu depăşeşte o anumită durată. Orice menţinere în arest preventiv a unui acuzat, chiar şi pentru o scurtă durată, trebuie justificată în mod convingător de către autorităţi (vezi, printre altele, Chichkov vs Bulgariei, nr. 38.822/97, § 66, CEDO 2003-I, şi Musuc vs Moldovei, nr. 42.440/06, § 41, 6 noiembrie 2007).
Pe de altă parte, o hotărâre motivată a instanţelor interne în materie dovedeşte că părţile au fost ascultate în mod efectiv. Ea îi permite părţii interesate să facă apel şi îi dă instanţei de apel posibilitatea de a analiza hotărârea respectivă din perspectiva motivelor astfel invocate. Numai oferind motivele pe care se bazează o hotărâre se poate permite un control public al administrării justiţiei (Suominen vs Finlandei, nr. 37.801/97, § 37, 1 iulie 2003). Pe de altă parte, argumentele pro şi contra punerii în libertate nu trebuie să fie “generale şi abstracte” [vezi, printre altele, Smirnova vs Rusiei, nr. 46.133/99 şi 48.183/99, § 63, CEDO 2003-IX (extrase)].
În jurisprudenţa sa, Curtea a dezvoltat patru motive fundamentale pentru a justifica arestarea preventivă a unui acuzat suspectat că ar fi comis o infracţiune: pericolul ca acuzatul să fugă (Stogmuller vs Austriei, Hotărârea din 10 noiembrie 1969, seria A nr. 9, § 15); riscul ca acuzatul, odată repus în libertate, să împiedice administrarea justiţiei (Wemhoff vs Germaniei, Hotărârea din 27 iunie 1968, seria A nr. 7, § 14), să comită noi infracţiuni (Matzenetter vs Austriei, Hotărârea din 10 noiembrie 1969, seria A nr. 10, § 9) sau să tulbure ordinea publică [Letellier vs Franţei, Hotărârea din 26 iunie 1991, seria A nr. 207, § 51, şi Hendriks vs Olandei (dec.), nr. 43.701/04, 5 iulie 2007] Calmanovici §93 .
Pericolul de împiedicare a bunei desfăşurări a procedurii penale nu poate fi invocat în mod abstract de autorităţi, ci trebuie să se bazeze pe probe faptice (Becciev vs Moldovei, nr. 9.190/03, § 59, 4 octombrie 2005). La fel este şi cazul tulburării ordinii publice: dacă un astfel de motiv poate intra în discuţie din perspectiva art. 5 în aceste circumstanţe excepţionale şi în măsura în care dreptul intern recunoaşte această noţiune, el nu poate fi considerat ca relevant şi suficient decât dacă se întemeiază pe fapte de natură să demonstreze că punerea în libertate a deţinutului ar tulbura într-adevăr ordinea publică (Letellier, § 51).
Curtea a admis că, prin gravitatea lor specifice şi reacţia publicului la realizarea acestora, anumite infracţiuni pot crea o perturbare socială pentru a justifica un arest preventiv, cel puţin pentru o vreme. În situaţii excepţionale, acest factor poate fi, prin urmare, luate în considerare în temeiul Convenţiei, cel puţin în măsura în care legea recunoaşte – cum ar fi articolul 144 din Codul de procedură penală francez – noţiunea de perturbare a ordine publică cauzate de o infracţiune.
Cu toate acestea, Curtea Europeană a Drepturilor Omului consideră că nu este suficient de relevant şi numai dacă se bazează pe fapte care arată că se deranjează în fapt ordinea publică. În plus, detenţie vor continua să fie legitim numai dacă ordinea publică rămâne efectiv ameninţată; continuarea acesteia nu poate fi folosită pentru a anticipa o pedeapsă privativă de libertate.
Dar în acest caz, aceste condiţii nu au fost îndeplinite. Actul de acuzare a examinat cauza în mod abstract, luând în considerare doar gravitatea infracţiunii (Letellier, § 51, Pantea) .
b) Aplicarea principiilor în cazul de faţă
Curtea observă că în hotărârile referitoare la arestarea preventivă a reclamantului până la data de 11 noiembrie 2002 instanţele interne au statuat că se impunea menţinerea în arest a părţii interesate, cu motivarea că acele condiţii prevăzute la art. 148 lit. h) continuau să fie valabile, menţionând în subsidiar şi necesitatea de a asigura buna desfăşurare a urmăririi penale şi după trimiterea în judecată de către parchet la data de 25 septembrie 2002 a procesului penal.
Curtea reaminteşte că, în ceea ce priveşte perioada 2-31 august 2002, a constatat încălcarea art. 5 § 1 din Convenţie, având în vedere că procurorul şi, în timpul judecării recursurilor, instanţele interne nu au îndeplinit obligaţia prevăzută în dreptul intern, de a preciza, în cazul luării măsurii arestării preventive întemeiate pe art. 148 lit. h) menţionat mai sus, motivele pentru care lăsarea în libertate a reclamantului ar fi constituit un pericol pentru ordinea publică (paragrafele 64-66 de mai sus).
Curtea observă că, chiar şi în absenţa unei jurisprudenţe naţionale care să fie în mod constant coerentă în materie, instanţele interne au definit de-a lungul timpului criterii şi elemente care trebuie avute în vedere în analiza existenţei ” pericolului pentru ordinea publică”, printre care reacţia publică declanşată din cauza faptelor comise, starea de nesiguranţă ce ar putea fi generată prin lăsarea sau punerea în libertate a acuzatului, precum şi profilul personal al acestuia (paragraful 41 de mai sus). Or, trebuie menţionat că, în speţă, hotărârile instanţelor interne care l-au menţinut pe reclamant în stare de detenţie în perioada în discuţie nu au oferit motive concrete pentru a susţine acest argument al ” pericolului pentru ordinea publică” şi pentru a justifica, pe baza art. 148 lit. h) din Codul de procedură penală , necesitatea de a menţine reclamantul în detenţie. Aceste hotărâri s-au limitat, în esenţă, la a reproduce textul acestui articol într-un mod stereotip şi la a adăuga, în mod abstract, şi motivul care ţinea de buna desfăşurare a urmăririi penale (vezi, mutatis mutandis, Patsouria, citată anterior, § 71), precizând că aceleaşi motive care determinaseră luarea măsurii arestării preventive faţă de reclamant, cele vizate la art. 148 lit. h) din Codul de procedură penală , rămâneau valabile (§§ 14-16 de mai sus).
Or, Curtea observă că noţiunea de “împiedicare a bunei desfăşurări a urmăririi penale” este diferită de cea de “ pericol pentru ordinea publică”, deoarece ea este enunţată la art. 148 lit. d) din Codul de procedură penală , şi nu la art. 148 lit. h) din Codul de procedură penală, care a constituit temeiul legal al menţinerii părţii interesate în arest preventiv. Pe de altă parte, Curtea constată că instanţele interne nu au precizat niciodată modul concret în care s-ar aplica aceste prevederi în cazul reclamantului şi nu au analizat motivele invocate de partea interesată imediat după punerea sa în detenţie referitor la profilul său personal şi la situaţia sa familială, în timp ce art. 136 din Codul de procedură penală prevedea că astfel de motive trebuie luate în considerare, printre altele, în alegerea celei mai potrivite măsuri provizorii (paragrafele 12, 14 şi 40 de mai sus şi, mutatis mutandis, Becciev, citată anterior, § 62). În această privinţă, Curtea reaminteşte că, potrivit art. 5 § 3, autorităţile trebuie să ia în considerare măsuri alternative arestării preventive, în măsura în care acuzatul le oferă garanţii în ceea ce priveşte prezentarea sa la proces. Cu toate acestea, fără a justifica în mod concret împiedicarea adusă de reclamant la buna desfăşurare a urmăririi penale sau a invoca riscul ca el să nu se prezinte în instanţă, instanţele interne nu au analizat niciodată în speţă posibilitatea de a adopta una dintre măsurile alternative prevăzute în dreptul intern (Patsouria, citată anterior, §§ 75-76).
Scurta referire, în Încheierea de şedinţă a Curţii de Apel Bucureşti din 31 octombrie 2002, pronunţată la sfârşitul perioadei în discuţie, la gravitatea faptelor comise, la modul în care acuzaţii se pare că le-ar fi comis şi la calitatea acestora nu poate suplini lipsa de motivare citată anterior, întrucât este capabilă să ridice şi mai multe întrebări decât răspunsuri în ceea ce priveşte rolul acestor elemente în pretinsa existenţă a unui pericol pentru ordinea publică în speţă. În special, Curtea reaminteşte că a statuat deja că este de datoria instanţelor interne să ofere în mod concret, pe baza faptelor relevante, motivele pentru care ordinea publică ar fi efectiv ameninţată dacă acuzatul ar fi lăsat liber (vezi, mutatis mutandis, Letellier, citată anterior, § 51). Cunoscând faptul că instanţele interne trebuie să respecte prezumţia de nevinovăţie atunci când analizează necesitatea de a prelungi arestarea preventivă a unui acuzat, trebuie reamintit faptul că menţinerea în detenţie nu ar putea fi folosită pentru a anticipa aplicarea unei pedepse privative de libertate sprijinindu-se în mod esenţial şi abstract pe gravitatea faptelor comise (vezi, mutatis mutandis, Patsouria, § 72, şi Letellier, § 51, citate anterior).
În fine, Curtea observă că, în toate hotărârile în discuţie, instanţele interne au prelungit arestarea preventivă a reclamantului printr-o formulă globală care îi privea în egală măsură pe partea interesată şi pe coinculpatul său, fără a răspunde argumentelor invocate separat de fiecare dintre aceştia şi fără a ţine cont de situaţia lor deosebită. Ea consideră că o astfel de abordare este incompatibilă cu garanţiile prevăzute de art. 5 § 3 din Convenţie, în măsura în care permite menţinerea mai multor persoane în detenţie fără a analiza, de la caz la caz, motivele ce justifică necesitatea prelungirii detenţiei (vezi, mutatis mutandis, Dolgova vs Rusiei, nr. 11.886/05, § 49, 2 martie 2006).
Având în vedere considerentele de mai sus, Curtea apreciază că, prin aceea că nu au prezentat fapte concrete în ceea ce priveşte riscurile antrenate în caz de punere în libertate a părţii interesate şi prin faptul că nu au ţinut cont de măsurile alternative, precum şi prin faptul că au ales să se sprijine în principal pe gravitatea faptelor comise şi să nu analizeze individual situaţia reclamantului, autorităţile nu au oferit motive “relevante şi suficiente” pentru a justifica necesitatea de a-l menţine în arest preventiv în perioada în discuţie.
În aceste circumstanţe, nu mai este necesar să se mai cerceteze şi dacă autorităţile naţionale competente au manifestat o “diligenţă specială” în continuarea procedurii (Dolgova, citată anterior, § 50 in fine).
Rezultă că a avut loc încălcarea art. 5 § 3 din Convenţie
CEDH, Hotărârea din 1 iulie 2008 în Cauza Calmanovici vs României , Cererea nr. 42.250/02
În concluzie, să reținem, cel puțin, că menţinerea în detenţie nu trebuie folosită pentru a anticipa aplicarea unei pedepse privative de libertate sprijinindu-se în mod esenţial şi abstract pe gravitatea faptelor comise.
Cu privire la ÎNCĂLCAREA ARTICOLULUI 5 § 1 AL CONVENŢIEI, Curtea Europeană a Drepturilor Omului aminteşte că termenii «în mod reglementar» şi «pe căile legale» care figurează la articolul 5 § 1 trimit în esenţă la legislaţia naţională şi consacră obligaţia de a respecta normele de fond şi de procedură. Deşi incumbă în primul rând autorităţilor naţionale interpretarea şi aplicarea dreptului intern, totuşi, ţinând cont că în articolul 5 § 1 nerespectarea dreptului intern reprezintă încălcarea Convenţiei, Curtea poate şi trebuie să exercite un anumit control pentru a urmări dacă dreptul intern a fost respectat.
Reclamantul se plânge apoi că a fost arestat şi reţinut ilegal, în absenţa unor motive plauzibile de a se crede în necesitatea de a-l împiedica să fugă după săvârşirea unei infracţiuni. El invocă 5 § 1 al Convenţiei, care dispune astfel în părţile pertinente:
«Orice persoană are dreptul la libertate şi la siguranţă. Nimeni nu poate fi privat de libertatea sa, decât în cazurile următoare şi urmând căile legale: (…)
c) dacă a fost arestat şi reţinut pentru a fi condus în faţa autorităţii judiciare competente, atunci când există motive plauzibile de a bănui că a comis o infracţiune sau atunci când există motive rezonabile de a crede în necesitatea de a-l împiedica să comită o infracţiune sau de a fugi după săvârşirea acesteia.»
PERICOL PENTRU ORDINEA PUBLICĂ
1. Privind arestarea reclamantului în absenţa unor motive plauzibile de a crede în necesitatea de a-l împiedica să fugă după săvârşirea unei infracţiuni
Reclamantul estimează că a fost arestat în lipsa unor motive plauzibile.
Guvernul admite că arestarea reclamantului nu a fost conformă cu exigenţele dreptului intern. Invocând concluzia la care a ajuns curtea de apel din Oradea în hotărârea sa din 6 aprilie 1995, Guvernul subliniază că, după părerea sa, nu existau motive pentru ca procurorul să elibereze un mandat de arestare împotriva reclamantului, căci, în realitate, acesta nu s-a sustras urmăririi penale. Guvernul constată în plus că procurorul, contrar exigenţelor articolului 146 al C.P.P., nu a menţionat în ordonanţa sa faptele pentru care el estima că menţinerea în libertate a reclamantului ar fi prezentat un pericol pentru ordinea publică.
Curtea aminteşte că termenii «în mod reglementar» şi «pe căile legale» care figurează la articolul 5 § 1 citat mai sus trimit în esenţă la legislaţia naţională şi consacră obligaţia de a respecta normele de fond şi de procedură. (Assenov, § 139). Deşi incumbă la primul cap autorităţilor naţionale, şi mai ales tribunalelor, interpretarea şi aplicarea dreptului intern, totuşi, ţinând cont că în articolul 5 § 1 nerespectarea dreptului intern reprezintă încălcarea Convenţiei, Curtea poate şi trebuie să exercite un anumit control pentru a urmări dacă dreptul intern a fost respectat. (Douiyeb c. Olandei [GC], nr. 31464/96, § 45).
În această privinţă, Curtea relevă că, prin ordonanţa din 5 iulie 1994, procurorul D. a pus reclamantul sub mandat de arest, în aplicarea articolelor 146 şi 148 c), e) şi h) al C.P.P., invocând faptul că se sustrăsese urmăririi penale şi că menţinerea sa în libertate punea în pericol ordinea publică. Ori, în hotărârea sa din 6 aprilie 1995, curtea de apel Oradea a judecat ilegală punerea în detenţie a reclamantului, pe motiv că acesta nu s-a sustras nicidecum urmăririi penale, ci s-a prezentat la toate convocările parchetului dar că fusese lăsat să aştepte degeaba pe coridoare.
Curtea relevă în plus că Guvernul pârât admite că punerea în detenţie a reclamantului nu era conformă exigenţelor dreptului intern în vigoare, pe de o parte, exigenţelor de absenţă a justificării pe baza căreia procurorul a eliberat un mandat de arestare împotriva lui, şi ţinându-se cont, pe de altă parte, de omisiunea procurorului de a enunţa, conform articolului 146 din Codul de procedură penală , faptele pentru care el considera că menţinerea în libertate a reclamantului ar fi prezentat un pericol pentru ordinea publică.
În aceste circumstanţe, Curtea consideră că nerespectarea «căilor legale» în momentul arestării reclamantului, recunoscută de către jurisdicţiile interne şi admisă de Guvern, se găseşte clar stabilită în speţă şi constituie o încălcare a articolului 5 § 1 c) al Convenţiei.
CECH, PANTEA vs. ROMÂNIEI, hotărârea din 3 iunie 2003
DREPT COMPARAT. CONDIŢIILE DE APLICARE A UNEI MĂSURI DE PRECAUŢIUNE PRIVATIVĂ DE LIBERTATE
În Cauza N.C. vs Italiei, hotărârea din 18 decembrie 2002 analizează condiţiile de aplicare a unei măsuri de precauţiune (misura cautelare) în cadrul procedurii penale italiene.
29. Condiţiile de aplicare a unei măsuri de precauţiune (misura cautelare) în cadrul procedurii penale sunt numeroase în baza articolului 272 şi următoarele din Codul de procedură penală (CPP).
1. Existenţa unor “grave indicii de culpabilitate”
30. În termenii articolului 273§ 1 din CPP, “nimic nu poate face obiectul unei măsuri de precauţiune dacă nu există grave indicii de culpabilitate (gravi indizi di colpevolezza) “. Aceste indicii trebuie să privească o infracţiune pedepsită cu închisoarea pe viaţă sau a unei detenţii mai mare de trei ani.
31. Curtea de Casaţie a precizat că prin “grave indicii de culpabilitate” trebuie să se înţeleagă orice element în sarcină, care fără să fie de natură să demonstreze dincolo de orice bănuială rezonabilă responsabilitatea suspectului, permite totodată de a se presupune că o astfel de responsabilitate s-ar putea stabili ulterior, ceea ce creează, în stadiul instrumentării cauzei, o probabilitate de culpabilitate sporită ( a se vedea Curtea de Casaţie, şedinţa plenară, decizia din 21 aprilie 1995, Costantino, publicată în Giust.pen.1996,III,321, şi Curtea de Casaţie, decizia din 10 martie 1999, Capriati, publicată în C.E.D. Cass.,nr.212998 ; a se vedea, de asemenea, Curtea de Casaţie, decizia din 23 februarie 1998, Derzsiova, publicată în Riv.pen. 1998, 816, unde este vorba de “o mare probabilitate ca infracţiunea să fie pusă în sarcina suspectului”, şi Curtea de Casaţie, decizia din 7 februarie 1992, Caparrotta, publicată în Arch.n.proc.pen. 1992, 597, conform căreia indiciile trebuie să constituie un puternic indiciu de culpabilitate [consistente fumus di colpevolezza] care nu este în sine de respins de existenţa unei alte explicaţii posibile de verificat la proces ).
2. Exigenţele precauţiunii : riscul recidivei
32. Articolul 274 din CPP expune circumstanţele care justifică adoptarea unei măsuri de precauţiune. Existenţa cel puţin a uneia din aceste circumstanţe, care se adaugă la “grave indicii de culpabilitate” menţionate în articolul 273§ 1 din CPP, constituie o condiţie sine qua non pentru a lua o măsură privativă de libertate.
33. Articolul 274 dispune în special că măsuri de precauţiune pot fi ordonate pentru a împiedica un obstacol în cursul justiţiei (articolul 274 litera a), în caz de pericol de fugă (articolul 274 litera b) şi pentru a preveni infracţiunile penale (articolul 274 litera c).
34. În termenii articolului 274 litera c), aplicate în cazul reclamantului se ordonă măsuri de precauţiune “atunci când, pentru modalităţile specifice şi circumstanţele faptelor şi ţinând seama de personalitatea suspectului sau a acuzatului, aşa cum ele reies din comportamentele sale, din actele sale sau din cazierul judiciar, există un pericol concret ca cel implicat să comită delicte grave recurgând la arme de foc sau alte mijloace de violenţă împotriva persoanelor, sau delicte împotriva ordinii constituţionale, sau delicte în legătură cu crima organizată sau delicte de acelaşi tip care îi sunt reproşate”.
35. Curtea de Casaţie a precizat că exigenţele legate de protecţia colectivităţii trebuie analizate în lumina unui pericol specific a infracţiunilor care au fost comise ; fiind vorba de un pronostic cu caracter de prezumpţie, judecătorul trebuie să dea o explicaţie concretă şi precisă a criteriilor adoptate, fără să poată, în ipoteza în care mai multe persoane sunt bănuite, să se limiteze la consideraţii de ordin general (Curtea de casaţie, decizia din 8 noiembrie 1993, Stanislao, publicată în C.E.D.Cass., nr. 197719 ). Judecătorul nu trebuie nici atât să ia în considerare gravitatea ipotetică a infracţiunii, dar trebuie să examineze circumstanţele specifice ale faptei în cauză în cadrul procedurii şi punând în lumină periculozitatea suspectului ; pentru a motiva decizia sa, judecătorul trebuie să se bazeze pe fapte concrete şi nu pe criterii generale şi/sau în mod automat (Curtea de Casaţie, decizia din 29 martie 2000, Penna, publicată în C.E.D. Cass., nr.216304).
36. Pe de altă parte, faptul că o persoană are cazier judiciar imaculat nu demonstrează în mod necesar absenţa pericolului social, deoarece aceasta din urmă poate fi reţinută, aşa cum prevede în mod expres articolul 274 litera c) din CPP, având în vedere comportamentul sau actele suspectului (Curtea de Casaţie, decizia din 2 octombrie 1998, Mocci, publicată în Cass.pen.,1999, nr.2584).
37. În sfârşit, conform Curţii de Casaţie riscul de recidivă nu este exclus de circumstanţa că suspectul a demisionat sau de orice altă manieră a încetat să-şi exercite funcţiile în cadrul cărora a abuzat de puterile sale publice ; într-adevăr, legea se mărgineşte a pune ca o condiţie probabilitatea că se va comite o infracţiune de aceeaşi natură ca cea pentru care s-au deschis investigaţiile şi nu există comiterea aceleiaşi infracţiuni.
CEDH, Cauza N.C. vs Italiei, (Cererea nr. 24952/94 ), hotărârea din 18 decembrie 2002
PROBLEME PRIVIND ARESTAREA PREVENTIVĂ
În spiritul Convenţiei, legea română reglementează arestarea preventivă ca o măsură de excepţie şi având caracter provizoriu.
În absenţa circumstanţelor ce constituie argumente pentru privarea de libertate a persoanei, magistratul procuror ori judecător are obligaţia să dispună punerea în libertate a acesteia.
Astfel, când se constată că luarea măsurii arestării preventive s-a făcut cu încălcarea legii sau când nu mai există vreun motiv care să justifice menţinerea măsurii se dispune revocarea acesteia (art. 139 alin. 2 C. pr. pen.)
Când s-au schimbat temeiurile care au determinat privarea de libertate, măsura arestării preventive se înlocuieşte cu altă măsură: obligarea de a nu părăsi localitatea, liberarea provizorie sub control judiciar sau pe cauţiune (art. 139 alin. 1 C. pr. pen.).
Prevederile art. 139 C. pr. pen. corespund dispoziţiilor art. 23 din Constituţie care statuează că eliberarea celui arestat este obligatorie când motivele luării acestei măsuri au dispărut.
Caracterul provizoriu al stării de detenţie mai rezultă şi din dispoziţiile art. 140 C. pr. pen. care stabileşte ipotezele în care arestarea preventivă încetează de drept.
Analizând garanţiile de independenţă, de procedură şi de fond conferite de legislaţia română procurorului, în activitatea sa, se poate susţine că acesta îndeplineşte condiţiile pentru a fi considerat magistrat în sensul prevederilor Convenţiei europene a drepturilor omului şi jurisprudenţei Curţii europene a drepturilor omului.
Nu există nici o raţiune pentru a nu concluziona astfel, deoarece procurorul în exercitarea funcţiilor sale nu este supus nici unei ingerinţe de natură a-i influenţa puterea de decizie atribuită prin lege.
Arestarea este măsura preventivă cu consecinţele cele mai grave asupra libertăţii persoanei, fapt ce a determinat legislaţiile naţionale să prevadă anumite garanţii ale inviolabilităţii persoanei.
Garanţiile libertăţii individuale sunt consacrate de Constituţia României în art. 23 (4): arestarea se face în temeiul unui mandat emis de magistrat, pentru o durată de cel mult 30 zile. Asupra legalităţii mandatului, arestatul se poate plânge judecătorului, care este obligat să se pronunţe prin hotărâre motivată. Prelungirea arestării se aprobă numai de instanţa de judecată.
Prevederile constituţionale, în deplin acord cu convenţiile internaţionale privind drepturile omului1, sunt cuprinse şi în Codul de procedură penală.
Condiţiile arestării preventive
În vederea luării măsurii arestării preventive, în doctrină s-a apreciat că este necesară îndeplinirea unor condiţii de fond şi a unor condiţii de formă2 .
A. Condiţii de fond.
O primă condiţie de fond pentru luarea măsurii arestării preventive este săvârşirea unei infracţiuni pentru care legea prevede pedeapsa închisorii (art. 136 alin. 1 C. pr. pen.).
Aşadar măsurile preventive nu pot fi luate decât în cauzele privitoare la infracţiuni pedepsite cu închisoare (art. 136 alin. 1 C. pr. pen.).
Potrivit art. 17 alin. 1 C. pen. infracţiune este fapta care prezintă pericol social, săvârşită cu vinovăţie şi prevăzută de legea penală.
În privinţa vinovăţiei învinuitului sau inculpatului legea cere să existe probe sau indicii temeinice.
Prevederile art. 143 alin. 1 C. pr. pen.3, care acordă indiciilor temeinice o valoare quasi egală cu probele, justifică întrebarea până unde poate merge echivalenţa dintre probe şi indicii temeinice în luarea măsurilor preventive.
Indiciile temeinice sunt definite de art. 143 alin. 3 C. pr. pen. ca fiind presupuneri rezultate din datele existente, iar doctrina arată că indicii sunt fapte, împrejurări, situaţii care luate în sine nu au valoare probatorie constituind doar temeiul unor bănuieli în măsură să orienteze activitatea judecătorească. Indiciile temeinice sunt bănuieli care au o bază serioasă, convingătoare, din care se pot desprinde concluzii corespunzătoare[1].
Deşi existenţa probelor sau indiciilor temeinice este reluată ca o condiţie a arestării, atât în cazul învinuitului (art. 146 C. pr. pen.) cât şi al inculpatului (art. 148 C. pr. pen.), luarea măsurii preventive este posibilă numai dacă există vreunul din cazurile prevăzute în art. 148 C. pr. pen., legiuitorul conferind prin aceasta suficiente garanţii procesuale celui în cauză.
De altfel, legislaţiile penale contemporane admit, dacă se poate spune astfel, un minim grad de incertitudine în privinţa autorului infracţiunii, faţă de care se iau măsuri preventive, cel puţin într-o primă fază a procesului penal, exprimat prin sintagme gen: indicii temeinice, indicii grave etc.[2]
O a doua condiţie este să existe unul din cazurile prevăzute în art. 148 lit. a) – h), a căror incidenţă trebuie constatată de magistratul însărcinat cu luarea măsurii.
Prevederile art. 148 C. pr. pen. enumeră limitativ opt condiţii necesare luării măsurii arestării inculpatului. Aceleaşi condiţii sunt necesare şi în cazul arestării învinuitului.
În vederea luării uneia din acestea măsuri preventive trebuie să fie îndeplinite oricare din condiţiile prevăzute în art. 148 lit. a) – h), cu precizarea că în cazul prevederilor art. 148 lit. h) trebuie îndeplinite ambele condiţii: pedeapsa prevăzut de lege pentru infracţiunea săvârşită să fie mai mare de 2 ani iar lăsarea în libertate a inculpatului să prezinte pericol pentru ordinea publică[3].
O a treia condiţie este să existe învinuit sau inculpat în cauză. Măsurile preventive nu pot fi luate in rem, ci in personam.
Începerea urmăririi penale şi punerea în mişcare a acţiunii penale sunt etape procesuale distincte care conferă persoanei în cauză alte drepturi, alte obligaţii, alte garanţii.
În fine, în doctrină s-a vorbit şi de o a patra condiţie, de fond, dedusă din prevederile art. 146 alin. 1: dacă se consideră că în interesul urmăririi penale este necesară privarea de libertate a învinuitului (inculpatului).
Spre deosebire de alte măsuri[4], măsurile preventive nu sunt obligatorii, ci rămân la aprecierea procurorului sau instanţei de judecată, cu o singură excepţie: arestarea inculpatului în cazul urmăririi şi judecării infracţiunilor flagrante[5].
Prin introducerea acestei ultime condiţii se învederează faptul că măsurile preventive se iau prin excepţie, şi nu ca regulă, şi numai dacă privarea de libertate este în interesul bunei desfăşurări a procesului penal.
Condiţii de formă
Condiţiile de formă, denumite de unii autori[6] condiţii speciale, nu reflectă oportunitatea şi temeinicia măsurii, ci garantează respectarea regulilor de bază ale procesului penal.
O primă condiţie de formă este începerea urmăririi penale, respectiv punerea în mişcare a acţiunii penale.
Începerea urmăririi penale constituie un moment de maximă importanţă pentru că determină limita în timp a declanşării procesului penal şi poziţia procesuală a participanţilor, fixându-le drepturile şi obligaţiile procesuale[7] .
Pentru a se putea începe urmărirea penală sunt necesare două condiţii:
a) să existe un minim de date care permit organului de urmărire să considere că s-a săvârşit în mod cert o infracţiune şi nu doar o faptă prevăzută de legea penală;
b) să nu existe nici unul din cazurile de împiedicare a punerii în mişcare a acţiunii penale prevăzute în art. 10 C. pr. pen.[8]
În ceea ce priveşte punerea în mişcare a acţiunii penale, aceasta este justificată de întrunirea cumulativă a trei condiţii:
a) să existe învinuit;
b) să existe temeiul care justifică tragerea la răspundere penală a acestuia;
c) să nu subziste vreunul din cazurile prevăzute în art. 10 Cod de procedură penală[9]
O a doua condiţie de formă în vederea luării măsurii preventive a arestării învinuitului sau inculpatului o constituie ascultarea acestuia.
Deşi art. 150 C. pr. pen. face referire numai la obligativitatea ascultării inculpatului în vederea arestării, cu excepţia situaţiei când arestarea se dispune în lipsa acestuia, considerăm că se impune şi ascultarea învinuitului înainte de luarea măsurii arestării, declaraţiile acestuia constituind nu numai un mijloc de probă ci şi un mijloc de apărare, prin intermediul său punându-se în lumină un sistem de garanţii procesuale, consacrat în art. 24 din Constituţia României şi art. 6 din C. pr. pen.[10].
În afară de obligaţia ascultării prealabile a inculpatului, instanţa nu are şi obligaţia punerii în discuţia părţilor a măsurii arestării preventive[11].
În privinţa ascultării inculpatului în vederea arestării preventive, jurisprudenţa s-a pronunţat în mod constant că, dacă măsura s-a luat fără ascultarea inculpatului, iar lipsa acestuia nu se datorează cauzelor prevăzute în art. 150 („inculpatul este dispărut, se află în străinătate ori se sustrage de la urmărire sau judecată”), ci împrejurării că procedura de citare nu fusese îndeplinită, măsura s-a luat cu încălcarea dispoziţiilor art. 150 din C. pr. pen. şi prin aceasta s-a adus inculpatului o vătămare ce nu poate fi înlăturată decât prin anularea actului prin care s-a dispus arestarea.[12].
Măsurile preventive au menirea să preîntâmpine sau să înlăture situaţii de pericol pentru procesul penal care tind să împiedice aflarea adevărului şi justa soluţionare a unei cauze penale.
Potrivit art. 136 alin. 1 C. pr. pen., în cauzele privitoare la infracţiunile pedepsite cu închisoare, în scopul asigurării bunei desfăşurări a procesului penal ori împiedicării sustragerii învinuitului sau inculpatului de la urmărire penală, de la judecată ori de la executarea pedepsei, se poate lua faţă de acesta una din următoarele măsuri preventive: reţinerea, obligarea de a nu părăsi localitatea, arestarea preventivă.
Cea mai gravă dintre măsurile preventive înscrise în art. 136 alin. 1 C. pr. pen. este arestarea preventivă.
Realizarea obiectivelor majore ale procesului penal face necesară recurgerea la această măsură. Luarea măsurii arestării preventive în mod nechibzuit poate afecta însă buna înfăptuire a justiţiei. De aici, grija ce trebuie manifestată în privinţa respectării cadrului legal în care poate fi dispusă.
Receptând dispoziţiile de referinţă în domeniul apărării drepturilor omului, Constituţia României proclamă în art. 23 alin. 1 inviolabilitatea persoanei, iar în art. 49 alin. 1 stabileşte circumstanţele în care exerciţiul unor drepturi sau al unor libertăţi poate fi restrâns: apărarea siguranţei naţionale, apărarea ordinii publice, a drepturilor şi libertăţilor cetăţenilor, desfăşurarea instrucţiei penale, etc.
În raport de textul art. 23 alin. 2, potrivit căruia arestarea unei persoane este permisă numai în cazurile şi cu procedura prevăzute de lege, mai trebuie precizat că circumstanţele concrete în care se poate dispune arestarea sunt cele stabilite de legea de procedură penală.
Prin „cazurile prevăzute de lege” urmează să înţelegem cazurile prevăzute de art. 148 lit. a-h C. pr. pen.
Pentru a lua măsura arestării preventive este suficient ca organul judiciar să constate pe bază de indicii serioase posibilitatea ivirii oricăreia din ipotezele prevăzute de art. 148 lit. a – h C. pr. pen. şi care constituie situaţii de pericol pentru procesul penal: pericolul de fugă a învinuitului sau inculpatului, pericolul de compromitere a probelor, pericolul comiterii unei noi infracţiuni, pericolul pentru ordinea publică ş.a.
Dacă reglementarea internaţională prevede că săvârşirea unei infracţiuni constituie un temei suficient pentru arestarea unei persoane, legea română a introdus –formal, preventiv – în plus şi alte condiţii, cu valoare de garanţii suplimentare, menite să asigure protejarea individului împotriva arbitrajului.
Articolul 148 lit. h C. pr. pen. impune ca infracţiunea săvârşită să prezinte o anumită gravitate, materializată într-un anumit minimum de pedeapsă şi să existe un pericol pentru ordinea publică, determinat de lăsarea în libertate a infractorului.
Condiţiile trebuie îndeplinite cumulativ şi dovedite.
Prima condiţie rezultă din lectura textului de lege, iar cea de-a doua condiţie din datele existente la dosar.
În legătură cu prima condiţie – săvârşirea unei infracţiuni pentru care legea să prevadă pedeapsa închisorii mai mare de 2 ani.
Aceasta constituie minimul de gravitate, de pericol social al faptei penale, de la care se poate dispune arestarea.
Pedeapsa mai mare de 2 ani la care se referă art. 148 lit. h C. pr. pen. este pedeapsa prevăzută în textul incriminator (infracţiunile prevăzute de Codul penal sau legile speciale) şi nu cea majorată ca urmare a unor cauze de agravare prevăzute de lege.
Cu privire la cea de-a doua condiţie – lăsarea în libertate a învinuitului sau a inculpatului să prezinte pericolul pentru ordinea publică.
Legea nu defineşte noţiunea de ordine publică.
În vocabularul românesc expresia „ordine publică” semnifică ordinea politică, economică şi socială dintr-un stat care se asigură printr-un ansamblu de norme şi măsuri deosebite de la o orânduire socială la alta şi se traduce prin funcţionarea normală a aparatului de stat, menţinerea liniştii cetăţenilor şi a respectării drepturilor acestora1.
Referitor la aspectul în discuţie, în practica judiciară şi în doctrină, s-a decis că pericolul pentru ordinea publică nu se identifică cu pericolul social al faptei penale2, pericolul pentru ordinea publică la care se referă art. 148 lit. h C. pr. pen. are un sens mai larg decât acela de pericol social al faptei penale3, ordinea publică trebuie înţeleasă şi ca o reacţie a colectivităţii faţă de anumite stări de lucruri negative, reacţie care ar produce perturbaţii la nivelul disciplinei publice, a respectului faţă de lege, stimulând temerea colectivă că împotriva unor fapte periculoase organele judiciare nu reacţionează eficient4, pentru a se susţine că este vorba de un pericol public care să justifice arestarea nu este suficient ca organul judiciar numai să afirme, ci mai trebuie să demonstreze că o întreagă colectivitate este pusă în primejdie dacă infractorul este liber5, este necesar ca la dosar să existe date concrete din care să rezulte, fără echivoc, pericolul pentru ordinea publică, altminteri, se poate ajunge la arbitrariu, situaţie inadmisibilă în luarea unei hotărâri în privinţa libertăţii persoanei6, pericolul pentru ordinea publică la care se referă art. 148 lit. h C. pr. pen. nu trebuie probat prin administrarea unor anumite dovezi, ci poate fi dedus din împrejurările în care s-a comis fapta, natura şi gravitatea acesteia, elementele care caracterizează persoana infractorului7, starea de nelinişte şi sentimentul de insecuritate din rândul colectivităţii, generate de rezonanţa faptei comise, pot proveni din împrejurarea că o persoană care a comis o infracţiune de o gravitate ieşită din comun, este cercetată în stare de libertate8, având în vedere amploarea faptelor în care sunt implicaţi inculpaţii, consecinţele acestora, întinderea însemnată a prejudiciului, funcţiile pe care le-au avut inculpaţii la data comiterii faptelor, se poate aprecia că arestarea preventivă dispusă în baza art. 148 lit. h C. pr. pen., se impune9; lăsarea în libertate a învinuitului sau inculpatului prezintă pericolul pentru ordinea publică şi atunci când partea vătămată ori rudele acestuia ar putea fi tentate să-şi facă singure dreptate ori s-ar face aprecieri nefavorabile de către opinia publică10.
În contextul celor arătate, rezultă că ordinea publică priveşte un anumit mod de organizare a relaţiilor interumane, buna desfăşurare a vieţii în societate şi presupune asigurarea liniştei publice, a siguranţei cetăţenilor, majoritatea acestor reguli fiind cuprinse în norme juridice, rezultă că ordinea publică constituie o componentă a ordinii de drept.
Tulburarea ordinii publice prin săvârşirea unei infracţiuni determină intervenţia organelor statului pentru restabilirea disciplinei publice, a respectului faţă de lege.
În consecinţă, se recunoaşte organelor statului un drept de apreciere asupra luării unor măsuri pentru menţinerea (restabilirea) liniştei publice şi asigurarea siguranţei cetăţenilor.
Pentru a proteja drepturile şi libertăţile cetăţenilor (colectivitatea) şi pentru a impune respectul faţă de lege, autorităţile judiciare pot lua şi unele măsuri care aduc atingere libertăţii individuale.
În aprecierea pericolului pentru ordinea publică şi a măsurilor necesare pentru a fi înlăturat, trebuie să recunoaştem organelor de urmărire penală o libertate de acţiune mult mai largă, deoarece ele se află mult mai bine plasate în raport cu alte autorităţi, în lupta împotriva criminalităţii.
Din această viziune juridică, se poate susţine că arestarea preventivă apare legitimă când are drept scop crearea posibilităţii administrării probelor necesare aducerii în faţa justiţiei a celor care au încălcat ordinea de drept.
Pot constitui astfel de temeiuri de arestare, în baza art. 148 lit. h C. pr. pen.:
– particularităţile urmăririi penale în cauzele privind siguranţa naţională, crima organizată, criminalitatea de violenţă, criminalitatea economico-financiară, faptele de corupţie, traficul de stupefiante şi alte forme de criminalitate gravă:
– dificultăţi incontestabile ale anchetei în anumite situaţii, cum ar fi, cauzele privind faptele penale săvârşite de persoane care au deţinut funcţii importante, existând un real pericol ca aceste persoane, prin relaţiile lor să poată influenţa desfăşurarea procesului penal;
– frecvenţa comiterii unor fapte penale, necesitatea strângerii probelor în cauzele complexe, etc.
Pericolul pentru ordinea publică nu se apreciază numai în raport de gravitatea faptei sau în raport de gravitatea pedepsei la care ar putea fi expus cel care a comis-o, ci mai trebuie avute în vedere şi alte circumstanţe: comportamentul instabil, perturbant sau agresiv al infractorului, reacţia opiniei publice la fapta săvârşită, rezonanţa faptei, etc…
Toate temeiurile (motivele) arestării trebuie menţionate în actele de arestare: ordonanţă, încheiere, mandat.
O altă problemă care se pune în legătură cu arestarea dispusă în temeiul art. 148 lit. h C. pr. pen., o constituie incidenţa prevederilor art. 139 C. pr. pen.
Potrivit art. 139 C. pr. pen., măsura preventivă luată se înlocuieşte cu altă măsură preventivă când s-au schimbat temeiurile care au determinat luarea măsurii (alin. 1), iar când nu mai există temeiuri care să justifice menţinerea măsurii preventive, aceasta trebuie revocată din oficiu sau la cerere (alin. 2).
În această privinţă, jurisprudenţa a reţinut că, în mod greşit, prima instanţă a admis cererea inculpatului – arestat pentru trafic de influenţă, de înlocuire a acestei măsuri cu măsura obligării de a nu părăsi localitatea, argumentând că, în prezent, nu mai există temerea că inculpatul va zădărnici aflarea adevărului deoarece, pe de o parte temeiurile arestării nu s-au schimbat, iar pe de altă parte motivul invocat este irelevant în raport de temeiurile care au determinat arestarea, prevăzute în art. 148 lit. h C. pr. pen.1,împrejurarea că inculpaţii se află de mult timp arestaţi în temeiul art. 148 lit. h C. pr. pen. pentru viol nu constituie un motiv de înlocuire a arestării cu obligarea de a nu părăsi localitatea, deoarece această împrejurare nu constituie o schimbare a temeiurilor care au stat la baza arestării, potrivit art. 139 alin. 1 C. pr. pen.2, cauza fiind în curs de urmărire penală, instanţa sesizată în baza art. 140/1 C. pr. pen. cu plângerea împotriva ordonanţei de arestare avea competenţa să se pronunţe numai asupra legalităţii arestării şi nu să dispună înlocuirea acestei măsuri cu alta, invocând în mod eronat dispoziţiile art. 139 alin. 1 C. pr. pen.; în faza de urmărire penală, competenţa înlocuirii unei măsuri preventive cu alta revine, în mod exclusiv, procurorului3, inculpatul poate reitera cererea de înlocuire sau de revocare a arestării în baza art. 139 C. pr. pen., ori de câte ori consideră că s-au modificat temeiurile care au condus la luarea măsurii; în susţinerea acestor cereri repetate nu pot fi invocate, însă, aceleaşi motive, existând autoritate de lucru judecat4, starea sănătăţii inculpatului este lipsită de relevanţă în ceea ce priveşte soluţionarea cererii de revocare a arestării, această cerere urmând a fi soluţionată în condiţiile art. 139 C. pr. pen., numai dacă se consideră că s-au schimbat temeiurile arestării;starea de boală a inculpatului poate constitui motiv de suspendare a procesului5 dacă măsura a fost luată în baza art. 148 lit. h C. pr. pen. împrejurarea că administrarea probelor a fost epuizată şi că astfel inculpatul nu ar mai putea influenţa cercetarea judecătorească nu poate constitui temei pentru revocarea măsurii arestării preventive6,procedura primei instanţe de a revoca măsura arestării preventive şi a dispune înlocuirea ei cu măsura obligării de a nu părăsi localitatea este nelegală, deoarece o măsură revocată nu mai poate fi înlocuită, lipsind obiectul înlocuirii7 fiind legată de dispariţia temeiurilor arestării,revocarea măsurii nu poate fi decât definitivă, neputând fi acordată pe o durată de timp limitată, ci numai nedeterminată8.
Soluţiile ni se par corecte. Pot fi făcute şi alte sublinieri:
Constituie temeiuri, în sensul art. 139 C. pr. pen. atât cazurile concrete prevăzute de art. 148 lit. „a”-„h” C. pr. pen., cât şi orice considerente de fapt care au stat la baza măsurii preventive.
Schimbarea ori dispariţia temeiurilor arestării reprezintă modificări care au apărut în cursul desfăşurării procesului penal, necunoscute organului judiciar în momentul luării măsurii preventive.
Schimbarea sau dispariţia temeiurilor de drept şi de fapt poate conduce la înlocuirea măsurii arestării cu o măsură neprivativă de libertate sau la revocarea arestării, potrivit art. 139 C. pr. pen., numai dacă nu subzistă alte temeiuri care să justifice privarea de libertate în continuare a celui în cauză.
Reglementarea instituită prin art. 139 alin. 2 C. pr. pen. nu trebuie confundată cu revocarea arestării în temeiul art. 140/1 C. pr. pen. sau art. 300 alin. ultim C. pr. pen.(urmare verificării de către instanţă a legalităţii arestării dispusă de procuror în cursul urmăririi penale) sau art. 141 C. pr. pen. (urmare exercitării de către instanţa de control judiciar a verificării legalităţii şi temeiniciei arestării dispusă în cursul judecăţii). Organul judiciar mai poate dispune punerea în libertate a unei persoane şi în temeiul art. 278 cu referire la art. 220 C. pr. pen.. (admiterea plângerii contra măsurilor luate de procuror şi infirmarea măsurii preventive când a fost luată în mod ilegal).
În cazul prevăzut de art. 148 lit. „h” C. pr. pen. nu se poate vorbi de revocarea arestării în baza art. 139 alin. 2 C. pr. pen., deoarece chiar dacă tulburarea ordinii publice existentă la început s-a atenuat puţin câte puţin,după trecerea unui anumit timp, aceasta nu înseamnă dispariţia sa completă.
Cu toate acestea, chiar dacă nu se pune problema dispariţiei temeiurilor care au stat la baza arestării, dar se ajunge la concluzia că detenţia nu mai este necesară, se poate dispune liberarea provizorie sub control judiciar sau pe cauţiune a inculpatului, dacă sunt îndeplinite condiţiile prevăzute de art. 160/2 sau art. 160/4 C. pr. pen.
Deşi, în doctrină şi în practică[13],în cazul bolii inculpatului, a fost susţinută şi teza revocării arestării, nu împărtăşim acest punct de vede, deoarece împrejurarea invocată nu poate fi pusă în discuţie în cadrul prevederilor art. 139 alin. 2 C. pr. pen.,atâta vreme cât temeiurile care au determinat luare măsurii se menţin (nu au dispărut).
Revocarea arestării preventive presupune punerea în libertate a inculpatului pe timp nelimitat, ori starea sănătăţii acestuia se poate schimba (există posibilitatea însănătoşirii).
Mai curând, această împrejurare ar reprezenta o schimbare a temeiurilor iniţiale ce poate constitui o motivaţie pentru înlocuirea unei măsuri privative de libertate cu măsură neprivativă de libertate.
În sprijinul acestei soluţii, se pot invoca prevederile art. 136 alin. 3 C. pr. pen., în care se arată că organul judiciar va alege măsura ce urmează a fi luată, ţinând seama, printre altele, şi de sănătatea inculpatului.
Extinderea criminalităţii în societatea modernă şi necesitatea luării unor măsuri eficiente pentru asigurarea siguranţei cetăţenilor (colectivităţii) implică în mod obligatoriu stabilirea unui echilibru între posibilităţile de reacţie a societăţii împotriva criminalităţii şi protecţia drepturilor individuale. Altminteri, se ajunge ca legea să nu mai reprezinte mijlocul de ocrotire al celor care o respectă, ci, în principal, al celor care nu o respectă.
Chiar în sistemul codului din 1968, în principiu, urmărirea penală începe in rem (pentru că urmărirea in personam era o excepţie, şi anume în cazul flagrantului);
– există o prezumţie, un minimum de date că s-a săvârşit o infracţiune;
– probele au început să fie produse, dar, în genere, suntem abia în prezenţa unor indicii, din ce în ce mai temeinice că s-a săvârşit o infracţiune de către o anumită persoană;
– în principiu, punerea în mişcare a acţiunii penale are loc atunci când există o persoană certă, ca subiect activ al infracţiunii; există probe sau indicii ce justifică tragerea la răspundere a acesteia; se fixează, astfel, abia acum cadrul urmăririi penale (fapte plus persoane plus o anumită încadrare juridică);
– arestarea preventivă, cu privare de libertate, ca act ireversibil dar provizoriu este o măsură de cea mai mare excepţie;
– ca normă de recomandare, considerăm că este de dorit ca acţiunea penală să fie pusă în mişcare ori de câte ori există un făptuitor cert şi nu numai în cazul în care inculpatul este arestat (ca normă obligatorie), pentru a se lărgi cadrul drepturilor şi garanţiilor persoanei implicate în cauză prin obţinerea de către aceasta a statutului de parte în proces[14];
– atunci când vor exista (toate) probele necesare şi legal administrate, procurorul dă rechizitoriu şi dispune trimiterea în judecată; abia din acest moment nu mai vorbim de indicii (temeinice)[15];
– diferenţele de formulare între art. 143, 146 şi 148 C. pr. pen. vizează etapele transformării calităţii persoanei, nu ale evoluţiei de fond ale cauzei (in rem, in personam plus încadrarea juridică).
Ceea ce trebuie să reţinem este faptul că „probele sau indiciile temeinice” – condiţie a reţinerii şi arestării învinuitului privesc „o faptă prevăzută de legea penală” (art. 143 alin. 1, art. 146 alin. 1 la art. 143 C. pr. pen.), în timp ce „probele sau indicii temeinice” necesare punerii în mişcare a acţiunii penale se referă la justificarea tragerii la răspundere penală a celui faţă de care se efectuează urmărirea penală; condiţiile arestării pleacă de la existenţa acestei premise (ca elemente pur exterioare) şi abia apoi se verifică existenţa cazurilor legale în care se dispune arestarea (inculpatului – art. 148 C. pr. pen.).
SITUAŢII DE PERICOL CONCRET PENTRE ORDINEA PUBLICĂ
În vederea desfăşurării în bune condiţii a procesului penal potrivit scopului acestuia – constatarea la timp şi în mod complet a faptelor care constituie infracţiuni şi tragerea la răspundere penală a celor vinovaţi – cum se arată în prima parte a dispoziţiilor art. 1 C. pr. pen., reglementările în materie au prevăzut şi anumite mijloace de constrângere, concretizate în principal în măsurile preventive.
Măsurile preventive au menirea să preîntâmpine sau să înlăture situaţii de pericol pentru procesul penal care tind să împiedice aflarea adevărului şi justa soluţionare a unei cauze penale.
Realizarea obiectivelor majore ale procesului penal face necesară recurgerea la această măsură. Luarea măsurii arestării preventive în mod nechibzuit poate afecta însă buna înfăptuire a justiţiei. De aici, grija ce trebuie manifestată în privinţa respectării cadrului legal în care poate fi dispusă.
Convenţia europeană a drepturilor omului prin dispoziţiile art. 5 statuează că „nici o persoană nu poate fi lipsită de libertatea sa”, exceptând anumite situaţii, printre care şi ipoteza arestării preventive (paragraful 1). O persoană poate fi arestată atunci când există motive verosimile de a bănui că a săvârşit o infracţiune sau când există motive temeinice de a crede în necesitatea de a o împiedica să săvârşească o infracţiune sau să fugă după săvârşirea acesteia (paragraful 1 lit. c).
Receptând dispoziţiile acestui document de referinţă în domeniul apărării drepturilor omului, Constituţia României proclamă în art. 23 alin. 1 inviolabilitatea persoanei, iar în art. 49 alin. 1 stabileşte circumstanţele în care exerciţiul unor drepturi sau al unor libertăţi poate fi restrâns: apărarea siguranţei naţionale, apărarea ordinii publice, a drepturilor şi libertăţilor cetăţenilor, desfăşurarea instrucţiei penale, etc. În raport de textul art. 23 alin. 2, potrivit căruia arestarea unei persoane este permisă numai în cazurile şi cu procedura prevăzute de lege, mai trebuie precizat că circumstanţele concrete în care se poate dispune arestarea sunt cele stabilite de Legea de procedură penală.
Chiar dacă sunt îndeplinite condiţiile prevăzute de fostul art. 148 lit. h C. pr. pen., organul judiciar va recurge la această măsură numai dacă arestarea preventivă este necesară pentru realizarea scopurilor specificate de dispoziţiile art. 1 C. pr. pen. (scopul procesului penal) şi art. 136 C. pr. pen. (scopul măsurilor preventive). Aceste prevederi se constituie în condiţii speciale şi esenţiale pentru dispunerea arestării preventive.
Observăm că, în privinţa arestării preventive, legea română este mai exigentă decât cerinţele Convenţiei europene a drepturilor omului.
Dacă reglementarea internaţională prevede că săvârşirea unei infracţiuni constituie un temei suficient pentru arestarea unei persoane, teoretic, formal, legea română a introdus în plus şi alte condiţii, cu valoare de garanţii suplimentare, menite să asigure protejarea individului împotriva arbitrajului.
Articolul 148 lit. h C. pr. pen. impune ca infracţiunea săvârşită să prezinte o anumită gravitate, materializată într-un anumit minimum de pedeapsă şi să existe un pericol pentru ordinea publică, determinat de lăsarea în libertate a infractorului.
Condiţiile trebuie îndeplinite cumulativ şi dovedite.
Prima condiţie rezultă din lectura textului de lege, iar cea de-a doua condiţie din datele existente la dosar.
În legătură cu prima condiţie – săvârşirea unei infracţiuni pentru care legea să prevadă pedeapsa închisorii mai mare de –astăzi – 4 ani.
Aceasta constituie minimul de gravitate, de pericol social al faptei penale, de la care se poate dispune arestarea.
Pedeapsa mai mare de 4 ani la care se referă art. 148 este pedeapsa prevăzută în textul incriminator (infracţiunile prevăzute de Codul penal sau legile speciale), şi nu cea majorată ca urmare a unor cauze de agravare prevăzute de lege.
Cu privire la cea de-a doua condiţie – lăsarea în libertate a învinuitului sau a inculpatului să prezinte pericolul pentru ordinea publică.
Referitor la aspectul în discuţie, în practica judiciară şi în doctrină, s-a decis că pericolul pentru ordinea publică nu se identifică cu pericolul social al faptei penale2, pericolul pentru ordinea publică la care se referă art. 148 lit. h C. pr. pen. are un sens mai larg decât acela de pericol social al faptei penale3, ordinea publică trebuie înţeleasă şi ca o reacţie a colectivităţii faţă de anumite stări de lucruri negative, reacţie care ar produce perturbaţii la nivelul disciplinei publice, a respectului faţă de lege, stimulând temerea colectivă că împotriva unor fapte periculoase organele judiciare nu reacţionează eficient4, pentru a se susţine că este vorba de un pericol public care să justifice arestarea nu este suficient ca organul judiciar numai să afirme, ci mai trebuie să demonstreze că o întreagă colectivitate este pusă în primejdie dacă infractorul este liber5, este necesar ca la dosar să existe date concrete din care să rezulte, fără echivoc, pericolul pentru ordinea publică, altminteri, se poate ajunge la arbitrariu, situaţie inadmisibilă în luarea unei hotărâri în privinţa libertăţii persoanei6, pericolul pentru ordinea publică la care se referă art. 148 lit. h C. pr. pen. nu trebuie probat prin administrarea unor anumite dovezi, ci poate fi dedus din împrejurările în care s-a comis fapta, natura şi gravitatea acesteia, elementele care caracterizează persoana infractorului7, starea de nelinişte şi sentimentul de insecuritate din rândul colectivităţii, generate de rezonanţa faptei comise, pot proveni din împrejurarea că o persoană care a comis o infracţiune de o gravitate ieşită din comun, este cercetată în stare de libertate8, având în vedere amploarea faptelor în care sunt implicaţi inculpaţii, consecinţele acestora, întinderea însemnată a prejudiciului, funcţiile pe care le-au avut inculpaţii la data comiterii faptelor, se poate aprecia că arestarea preventivă dispusă în baza art. 148 lit. h C. pr. pen., se impune9; lăsarea în libertate a învinuitului sau inculpatului prezintă pericolul pentru ordinea publică şi atunci când partea vătămată ori rudele acestuia ar putea fi tentate să-şi facă singure dreptate ori s-ar face aprecieri nefavorabile de către opinia publică10.
În contextul celor arătate, rezultă că ordinea publică priveşte un anumit mod de organizare a relaţiilor interumane, buna desfăşurare a vieţii în societate şi presupune asigurarea liniştei publice, a siguranţei cetăţenilor, majoritatea acestor reguli fiind cuprinse în norme juridice, rezultă că ordinea publică constituie o componentă a ordinii de drept.
Tulburarea ordinii publice prin săvârşirea unei infracţiuni determină intervenţia organelor statului pentru restabilirea disciplinei publice, a respectului faţă de lege.
În consecinţă, se recunoaşte organelor statului un drept de apreciere asupra luării unor măsuri pentru menţinerea (restabilirea) liniştei publice şi asigurarea siguranţei cetăţenilor.
Pentru a proteja drepturile şi libertăţile cetăţenilor (colectivitatea) şi pentru a impune respectul faţă de lege, autorităţile judiciare pot lua şi unele măsuri care aduc atingere libertăţii individuale.
În aprecierea pericolului pentru ordinea publică şi a măsurilor necesare pentru a fi înlăturat, trebuie să recunoaştem organelor de urmărire penală o libertate de acţiune mult mai largă, deoarece ele se află mult mai bine plasate în raport cu alte autorităţi, în lupta împotriva criminalităţii.
Din această viziune juridică, se poate susţine că arestarea preventivă apare legitimă când are drept scop crearea posibilităţii administrării probelor necesare aducerii în faţa justiţiei a celor care au încălcat ordinea de drept.
Pot constitui astfel de temeiuri de arestare, în baza art. 148 lit. h C. pr. pen.:
– particularităţile urmăririi penale în cauzele privind siguranţa naţională, crima organizată, criminalitatea de violenţă, criminalitatea economico-financiară, faptele de corupţie, traficul de stupefiante şi alte forme de criminalitate gravă:
– dificultăţi incontestabile ale anchetei în anumite situaţii, cum ar fi, cauzele privind faptele penale săvârşite de persoane care au deţinut funcţii importante, existând un real pericol ca aceste persoane, prin relaţiile lor să poată influenţa desfăşurarea procesului penal;
– frecvenţa comiterii unor fapte penale, necesitatea strângerii probelor în cauzele complexe, etc.
Pericolul pentru ordinea publică nu se apreciază numai în raport de gravitatea faptei sau în raport de gravitatea pedepsei la care ar putea fi expus cel care a comis-o, ci mai trebuie avute în vedere şi alte circumstanţe: comportamentul instabil, perturbant sau agresiv al infractorului, reacţia opiniei publice la fapta săvârşită, rezonanţa faptei, etc…
Toate temeiurile (motivele) arestării trebuie menţionate în actele de arestare: ordonanţă, încheiere, mandat.
O altă problemă care se pune în legătură cu arestarea dispusă în temeiul art. 148 lit. h C. pr. pen., o constituie incidenţa prevederilor art. 139 C. pr. pen.
Potrivit art. 139 C. pr. pen., măsura preventivă luată se înlocuieşte cu altă măsură preventivă când s-au schimbat temeiurile care au determinat luarea măsurii (alin. 1), iar când nu mai există temeiuri care să justifice menţinerea măsurii preventive, aceasta trebuie revocată din oficiu sau la cerere (alin. 2).
În această privinţă, jurisprudenţa a reţinut că, în mod greşit, prima instanţă a admis cererea inculpatului – arestat pentru trafic de influenţă, de înlocuire a acestei măsuri cu măsura obligării de a nu părăsi localitatea, argumentând că, în prezent, nu mai există temerea că inculpatul va zădărnici aflarea adevărului deoarece, pe de o parte temeiurile arestării nu s-au schimbat, iar pe de altă parte motivul invocat este irelevant în raport de temeiurile care au determinat arestarea, prevăzute în art. 148 lit. h C. pr. pen.1,împrejurarea că inculpaţii se află de mult timp arestaţi în temeiul art. 148 lit. h C. pr. pen. pentru viol nu constituie un motiv de înlocuire a arestării cu obligarea de a nu părăsi localitatea, deoarece această împrejurare nu constituie o schimbare a temeiurilor care au stat la baza arestării, potrivit art. 139 alin. 1 C. pr. pen.2, cauza fiind în curs de urmărire penală, instanţa sesizată în baza art. 140/1 C. pr. pen. cu plângerea împotriva ordonanţei de arestare avea competenţa să se pronunţe numai asupra legalităţii arestării şi nu să dispună înlocuirea acestei măsuri cu alta, invocând în mod eronat dispoziţiile art. 139 alin. 1 C. pr. pen.; în faza de urmărire penală, competenţa înlocuirii unei măsuri preventive cu alta revine, în mod exclusiv, procurorului3, inculpatul poate reitera cererea de înlocuire sau de revocare a arestării în baza art. 139 C. pr. pen., ori de câte ori consideră că s-au modificat temeiurile care au condus la luarea măsurii; în susţinerea acestor cereri repetate nu pot fi invocate, însă, aceleaşi motive, existând autoritate de lucru judecat4, starea sănătăţii inculpatului este lipsită de relevanţă în ceea ce priveşte soluţionarea cererii de revocare a arestării, această cerere urmând a fi soluţionată în condiţiile art. 139 C. pr. pen., numai dacă se consideră că s-au schimbat temeiurile arestării;starea de boală a inculpatului poate constitui motiv de suspendare a procesului5 dacă măsura a fost luată în baza art. 148 lit. h) C. pr. pen. împrejurarea că administrarea probelor a fost epuizată şi că astfel inculpatul nu ar mai putea influenţa cercetarea judecătorească nu poate constitui temei pentru revocarea măsurii arestării preventive6,procedura primei instanţe de a revoca măsura arestării preventive şi a dispune înlocuirea ei cu măsura obligării de a nu părăsi localitatea este nelegală, deoarece o măsură revocată nu mai poate fi înlocuită, lipsind obiectul înlocuirii7 fiind legată de dispariţia temeiurilor arestării,revocarea măsurii nu poate fi decât definitivă, neputând fi acordată pe o durată de timp limitată, ci numai nedeterminată8.
Soluţiile ni se par corecte. Pot fi făcute şi alte sublinieri:
Constituie temeiuri, în sensul art. 139 C. pr. pen. atât cazurile concrete prevăzute de art. 148 lit. a) – h) C. pr. pen., cât şi orice considerente de fapt care au stat la baza măsurii preventive.
Schimbarea ori dispariţia temeiurilor arestării reprezintă modificări care au apărut în cursul desfăşurării procesului penal, necunoscute organului judiciar în momentul luării măsurii preventive.
Schimbarea sau dispariţia temeiurilor de drept şi de fapt poate conduce la înlocuirea măsurii arestării cu o măsură neprivativă de libertate sau la revocarea arestării, potrivit art. 139 C. pr. pen., numai dacă nu subzistă alte temeiuri care să justifice privarea de libertate în continuare a celui în cauză.
Reglementarea instituită prin art. 139 alin. 2 C. pr. pen. nu trebuie confundată cu revocarea arestării în temeiul art. 1401 C. pr. pen. sau art. 300 alin. ultim C. pr. pen.(urmare verificării de către instanţă a legalităţii arestării dispusă de procuror în cursul urmăririi penale) sau art. 141 C. pr. pen. (urmare exercitării de către instanţa de control judiciar a verificării legalităţii şi temeiniciei arestării dispusă în cursul judecăţii). Organul judiciar mai poate dispune punerea în libertate a unei persoane şi în temeiul art. 278 cu referire la art. 220 C. pr. pen.. (admiterea plângerii contra măsurilor luate de procuror şi infirmarea măsurii preventive când a fost luată în mod ilegal).
În cazul prevăzut de art. 148 lit. h) C. pr. pen. nu se poate vorbi de revocarea arestării în baza art. 139 alin. 2 C. pr. pen., deoarece chiar dacă tulburarea ordinii publice existentă la început s-a atenuat puţin câte puţin,după trecerea unui anumit timp, aceasta nu înseamnă dispariţia sa completă.
Cu toate acestea, chiar dacă nu se pune problema dispariţiei temeiurilor care au stat la baza arestării, dar se ajunge la concluzia că detenţia nu mai este necesară, se poate dispune liberarea provizorie sub control judiciar sau pe cauţiune a inculpatului, dacă sunt îndeplinite condiţiile prevăzute de art. 1602 sau art. 1604 C. pr. pen.
Deşi, în doctrină şi în practică[16],în cazul bolii inculpatului, a fost susţinută şi teza revocării arestării, nu împărtăşim acest punct de vede, deoarece împrejurarea invocată nu poate fi pusă în discuţie în cadrul prevederilor art. 139 alin. 2 C. pr. pen.,atâta vreme cât temeiurile care au determinat luare măsurii se menţin (nu au dispărut).
Revocarea arestării preventive presupune punerea în libertate a inculpatului pe timp nelimitat, ori starea sănătăţii acestuia se poate schimba (există posibilitatea însănătoşirii).
Mai curând, această împrejurare ar reprezenta o schimbare a temeiurilor iniţiale ce poate constitui o motivaţie pentru înlocuirea unei măsuri privative de libertate cu măsură neprivativă de libertate.
În sprijinul acestei soluţii, se pot invoca prevederile art. 136 alin. 3 C. pr. pen., în care se arată că organul judiciar va alege măsura ce urmează a fi luată, ţinând seama, printre altele, şi de sănătatea inculpatului.
Extinderea criminalităţii în societatea modernă şi necesitatea luării unor măsuri eficiente pentru asigurarea siguranţei cetăţenilor (colectivităţii) implică în mod obligatoriu stabilirea unui echilibru între posibilităţile de reacţie a societăţii împotriva criminalităţii şi protecţia drepturilor individuale. Altminteri, se ajunge ca legea să nu mai reprezinte mijlocul de ocrotire al celor care o respectă, ci, în principal, al celor care nu o respectă.
Înlocuirea şi revocarea măsurilor preventive. Aspecte generale. Potrivit art. 139 C. pr. pen., măsura preventivă luată se înlocuieşte cu altă măsură preventivă când s-au schimbat temeiurile care au determinat luarea măsurii (alin. 1), iar când nu mai există vreun temei care să justifice menţinerea măsurii preventive, aceasta trebuie revocată, din oficiu sau la cerere (alin. 2).
Constituie „temeiuri” în sensul art. 139 C. pr. pen. atât temeiurile concrete prevăzute de art. 148 lit. a – h C. pr. pen., cât şi celelalte temeiuri prevăzute de art. 136 C. pr. pen., art. 146 C. pr. pen., art. 143 C. pr. pen., art. 145 C. pr. pen. ş.a. precum şi orice considerente de fapt care au condus la luarea unei măsuri preventive.
Schimbarea ori dispariţia temeiurilor de drept şi de fapt ale unei măsuri preventive reprezintă modificări apărute în cursul desfăşurării procesului penal şi care nu au existat la momentul luării măsurii respective.
În privinţa detenţiei preventive, chiar dacă temeiurile iniţiale s-au schimbat ori au dispărut, măsura privativă de libertate va fi înlocuită sau revocată potrivit art. 139 C. pr. pen., numai dacă nu subzistă alte temeiuri de drept sau de fapt care să conducă la menţinerea ei.
Dispoziţiile art. 139 C. pr. pen., în cazul arestării preventive, au ca finalitate punerea în libertate a celui arestat. Această reglementare se deosebeşte însă de alte reglementări care au ca finalitate tot punerea în libertate a persoanei arestate, dar pentru alte motive: art. 1401 C. pr. pen. şi art. 300 alin. ultim C. pr. pen.(urmare verificării de către instanţă a legalităţii arestării dispusă de procuror în cursul urmăririi penale), art. 141 C. pr. pen.(urmare exercitării de către instanţa de control judiciar a verificării legalităţii şi temeiniciei măsurii dispuse în cursul judecăţii), art. 1608 C. pr. pen. (urmare admiterii cererii de liberare provizorie), art. 220 şi art. 278 C. pr. pen.(urmare infirmării măsurilor procesuale dacă sunt nelegale şi netemeinice), art. 140 C. pr. pen. (încetarea de drept a măsurilor preventive), art. 239 şi art. 303 C. pr. pen. (suspendarea urmăririi penale sau a judecăţii) etc.
În cadrul instituţiilor juridice enumerate, exceptând situaţiile prevăzute în art. 139 alin. 2 C. pr. pen. şi art. 1401 C. pr. pen., punerea în libertate nu este condiţionată de revocarea măsurii.
În situaţiile prevăzute de art. 139 alin. 2 C. pr. pen. şi art. 1401 C. pr. pen., cu toate că punerea în libertate este succesivă revocării măsurii, cele două reglementări diferă, având în comun doar o modalitate de exprimare normativă. Instituţiile respective nu se confundă având condiţii proprii de aplicare.
Înlocuirea sau revocarea unei măsuri preventive vizează o măsură efectiv pusă în executare, deoarece numai în această ipoteză se pune problema aplicării prevederilor art. 139 C. pr. pen. Practica judiciară a decis că, atâta vreme cât mandatul de arestare nu a fost pus în executare, deoarece inculpatul este dispărut, se află în străinătate ori se sustrage de la urmărire penală sau de la judecată, nu se pune problema revocării măsurii preventive[17].
Înlocuirea unei măsuri preventive cu o altă măsură preventivă sau revocarea măsurii este admisibilă în tot cursul procesului penal.
PERICOLUL PENTRU ORDINEA PUBLICĂ
Legea nu defineşte noţiunea de ordine publică.
În vocabularul românesc expresia „ordine publică” semnifică ordinea politică, economică şi socială dintr-un stat care se asigură printr-un ansamblu de norme şi măsuri deosebite de la o orânduire socială la alta şi se traduce prin funcţionarea normală a aparatului de stat, menţinerea liniştii cetăţenilor şi a respectării drepturilor acestora (Dicţionar explicativ al limbii române, ediţia a II-a, Editura „Univers Enciclopedic”, Bucureşti, 1996, p.726).
În contextul celor arătate, rezultă că ordinea publică priveşte un anumit mod de organizare a relaţiilor interumane, buna desfăşurare a vieţii în societate şi presupune asigurarea liniştei publice, a siguranţei cetăţenilor, majoritatea acestor reguli fiind cuprinse în norme juridice, rezultă că ordinea publică constituie o componentă a ordinii de drept.
Tulburarea ordinii publice prin săvârşirea unei infracţiuni determină intervenţia organelor statului pentru restabilirea disciplinei publice, a respectului faţă de lege.
În consecinţă, se recunoaşte organelor statului un drept de apreciere asupra luării unor măsuri pentru menţinerea (restabilirea) liniştei publice şi asigurarea siguranţei cetăţenilor.
Pentru a proteja drepturile şi libertăţile cetăţenilor (colectivitatea) şi pentru a impune respectul faţă de lege, autorităţile judiciare pot lua şi unele măsuri care aduc atingere libertăţii individuale.
În aprecierea pericolului pentru ordinea publică şi a măsurilor necesare pentru a fi înlăturat, trebuie să recunoaştem organelor de urmărire penală o libertate de acţiune mult mai largă, deoarece ele se află mult mai bine plasate în raport cu alte autorităţi, în lupta împotriva criminalităţii.
Din această viziune juridică, se poate susţine că arestarea preventivă apare legitimă când are drept scop crearea posibilităţii administrării probelor necesare aducerii în faţa justiţiei a celor care au încălcat ordinea de drept.
Pot constitui astfel de temeiuri de arestare, în baza art. 148 lit. h C. pr. pen., actuala lit. f):
– particularităţile urmăririi penale în cauzele privind siguranţa naţională, crima organizată, criminalitatea de violenţă, criminalitatea economico-financiară, faptele de corupţie, traficul de stupefiante şi alte forme de criminalitate gravă:
– dificultăţi incontestabile ale anchetei în anumite situaţii, cum ar fi, cauzele privind faptele penale săvârşite de persoane care au deţinut funcţii importante, existând un real pericol ca aceste persoane, prin relaţiile lor să poată influenţa desfăşurarea procesului penal;
– frecvenţa comiterii unor fapte penale, necesitatea strângerii probelor în cauzele complexe, etc.
Pericolul pentru ordinea publică nu se apreciază numai în raport de gravitatea faptei sau în raport de gravitatea pedepsei la care ar putea fi expus cel care a comis-o, ci mai trebuie avute în vedere şi alte circumstanţe: comportamentul instabil, perturbant sau agresiv al infractorului, reacţia opiniei publice la fapta săvârşită, rezonanţa faptei, etc…
Toate temeiurile (motivele) arestării trebuie menţionate în actele de arestare: ordonanţă, încheiere, mandat.
O altă problemă care se pune în legătură cu arestarea dispusă în temeiul art. 148 lit. h) C. pr. pen., o constituie incidenţa prevederilor art. 139 C. pr. pen.
Potrivit art. 139 C. pr. pen., măsura preventivă luată se înlocuieşte cu altă măsură preventivă când s-au schimbat temeiurile care au determinat luarea măsurii (alin. 1), iar când nu mai există temeiuri care să justifice menţinerea măsurii preventive, aceasta trebuie revocată din oficiu sau la cerere (alin. 2).
În această privinţă, jurisprudenţa a reţinut că, în mod greşit, prima instanţă a admis cererea inculpatului – arestat pentru trafic de influenţă, de înlocuire a acestei măsuri cu măsura obligării de a nu părăsi localitatea, argumentând că, în prezent, nu mai există temerea că inculpatul va zădărnici aflarea adevărului deoarece, pe de o parte temeiurile arestării nu s-au schimbat, iar pe de altă parte motivul invocat este irelevant în raport de temeiurile care au determinat arestarea, prevăzute în art. 148 lit. h C. pr. pen. (C.A. Bucureşti, dec. pen. 652/1998, S. .I pen., „R.D.P.” nr. 3/1999, p.125), împrejurarea că inculpaţii se află de mult timp arestaţi în temeiul art. 148 lit. h C. pr. pen. pentru viol nu constituie un motiv de înlocuire a arestării cu obligarea de a nu părăsi localitatea, deoarece această împrejurare nu constituie o schimbare a temeiurilor care au stat la baza arestării, potrivit art. 139 alin. 1 C. pr. pen. (C.A. Cluj, dec. pen. nr. 96/1996, „R.D.P.” nr. 3/1997, p.120), cauza fiind în curs de urmărire penală, instanţa sesizată în baza art. 1401 C. pr. pen. cu plângerea împotriva ordonanţei de arestare avea competenţa să se pronunţe numai asupra legalităţii arestării şi nu să dispună înlocuirea acestei măsuri cu alta, invocând în mod eronat dispoziţiile art. 139 alin. 1 C. pr. pen.; în faza de urmărire penală, competenţa înlocuirii unei măsuri preventive cu alta revine, în mod exclusiv, procurorului (C.A. Bucureşti, dec. pen. 332/1997, s. II-a pen., „R.D.P.” nr. 2/1998, p.124; d.pen. nr. 68/1998, s a II-a pen., C. Apel Bucureşti. Culegere de practică judiciară pe anul 1998, p.27), inculpatul poate reitera cererea de înlocuire sau de revocare a arestării în baza art. 139 C. pr. pen., ori de câte ori consideră că s-au modificat temeiurile care au condus la luarea măsurii; în susţinerea acestor cereri repetate nu pot fi invocate, însă, aceleaşi motive, existând autoritate de lucru judecat (C.A. Bucureşti, dec. pen. nr. 113/1996, s II pen. „R.D.P.” nr. 3/1996, p.119), starea sănătăţii inculpatului este lipsită de relevanţă în ceea ce priveşte soluţionarea cererii de revocare a arestării, această cerere urmând a fi soluţionată în condiţiile art. 139 C. pr. pen., numai dacă se consideră că s-au schimbat temeiurile arestării;starea de boală a inculpatului poate constitui motiv de suspendare a procesului (C.A. Bucureşti, dec.pen. nr. 169/1995, s. I pen. Culegere de practică judiciară pe anul 1995, p.24; dec.pen. nr. 475/1998, s. II-a pen.; C.A. Bucureşti, Culegere de practică judiciară pe anul 1998, p.97) dacă măsura a fost luată în baza art. 148 lit. h C. pr. pen. împrejurarea că administrarea probelor a fost epuizată şi că astfel inculpatul nu ar mai putea influenţa cercetarea judecătorească nu poate constitui temei pentru revocarea măsurii arestării preventive (T. S., dec.pen. nr. 2902/1994, V.Papadopol, M.Popovici. Repertoriu de practică judiciară pe anii 1969-1975, Bucureşti, 1997, p.49), procedura primei instanţe de a revoca măsura arestării preventive şi a dispune înlocuirea ei cu măsura obligării de a nu părăsi localitatea este nelegală, deoarece o măsură revocată nu mai poate fi înlocuită, lipsind obiectul înlocuirii (C. A. Bucureşti, d.pen.611/1998, s. II-a. Culegere de practică judiciară pe anul 1998, p.38) fiind legată de dispariţia temeiurilor arestării,revocarea măsurii nu poate fi decât definitivă, neputând fi acordată pe o durată de timp limitată, ci numai nedeterminată (C. A. Bucureşti, dec. pen. 69/1993, s I pen., Culegere de practică judiciară pe anul 1993, Editura Şansa, Bucureşti, 1994, p.39).
Soluţiile ni se par corecte. Pot fi făcute şi alte sublinieri:
Constituie temeiuri, în sensul art. 139 C. pr. pen. atât cazurile concrete prevăzute de art. 148 lit. a) – h) C. pr. pen., cât şi orice considerente de fapt care au stat la baza măsurii preventive.
Schimbarea ori dispariţia temeiurilor arestării reprezintă modificări care au apărut în cursul desfăşurării procesului penal, necunoscute organului judiciar în momentul luării măsurii preventive.
Schimbarea sau dispariţia temeiurilor de drept şi de fapt poate conduce la înlocuirea măsurii arestării cu o măsură neprivativă de libertate sau la revocarea arestării, potrivit art. 139 C. pr. pen., numai dacă nu subzistă alte temeiuri care să justifice privarea de libertate în continuare a celui în cauză.
Reglementarea instituită prin art. 139 alin. 2 C. pr. pen. nu trebuie confundată cu revocarea arestării în temeiul art. 1401 C. pr. pen. sau art. 300 alin. ultim C. pr. pen. (urmare verificării de către instanţă a legalităţii arestării dispuse –la vremea respectivă – de procuror în cursul urmăririi penale) sau art. 141 C. pr. pen. (urmare exercitării de către instanţa de control judiciar a verificării legalităţii şi temeiniciei arestării dispusă în cursul judecăţii). Organul judiciar mai poate dispune punerea în libertate a unei persoane şi în temeiul art. 278 cu referire la art. 220 C. pr. pen.. (admiterea plângerii contra măsurilor luate de procuror şi infirmarea măsurii preventive când a fost luată în mod ilegal).
În cazul prevăzut de art. 148 lit. h) C. pr. pen. nu se poate vorbi de revocarea arestării în baza art. 139 alin. 2 C. pr. pen., deoarece chiar dacă tulburarea ordinii publice existentă la început s-a atenuat puţin câte puţin, după trecerea unui anumit timp, aceasta nu înseamnă dispariţia sa completă.
Cu toate acestea, chiar dacă nu se pune problema dispariţiei temeiurilor care au stat la baza arestării, dar se ajunge la concluzia că detenţia nu mai este necesară, se poate dispune liberarea provizorie sub control judiciar sau pe cauţiune a inculpatului, dacă sunt îndeplinite condiţiile prevăzute de art. 1602 sau art. 1604 C. pr. pen.
Deşi, în doctrină şi în practică (Gh. Mateuţ, Notă la încheierea din 29 septembrie 1995, dosar nr. 2819/1995 al Tribunalului Vâlcea, „Dreptul” nr. 2), în cazul bolii inculpatului, a fost susţinută şi teza revocării arestării, nu împărtăşim acest punct de vede, deoarece împrejurarea invocată nu poate fi pusă în discuţie în cadrul prevederilor art. 139 alin. 2 C. pr. pen., atâta vreme cât temeiurile care au determinat luare măsurii se menţin /nu au dispărut.
Revocarea arestării preventive presupune punerea în libertate a inculpatului pe timp nelimitat, ori starea sănătăţii acestuia se poate schimba (există posibilitatea însănătoşirii).
Mai curând, această împrejurare ar reprezenta o schimbare a temeiurilor iniţiale ce poate constitui o motivaţie pentru înlocuirea unei măsuri privative de libertate cu măsură neprivativă de libertate.
În sprijinul acestei soluţii, se pot invoca prevederile art. 136 alin. 3 C. pr. pen., în care se arată că organul judiciar va alege măsura ce urmează a fi luată, ţinând seama, printre altele, şi de sănătatea inculpatului.
Extinderea criminalităţii în societatea modernă şi necesitatea luării unor măsuri eficiente pentru asigurarea siguranţei cetăţenilor (colectivităţii) implică în mod obligatoriu stabilirea unui echilibru între posibilităţile de reacţie a societăţii împotriva criminalităţii şi protecţia drepturilor individuale. Altminteri, se ajunge ca legea să nu mai reprezinte mijlocul de ocrotire al celor care o respectă, ci, în principal, al celor care nu o respectă.
Cu titlu de exemplu, jurisprudența a statuat că fapta funcţionarului public – executor judecătoresc – de a primi mită justifică măsura arestării preventive tocmai prin pericolul public dat de calitatea făptuitorului.
În fapt, prin Încheierea nr. 815 din 19 februarie 2001, Tribunalul Arad, în baza art. 300 raportat la art. 139 alin. 2 C. pr. Pen. , a revocat măsura arestării preventive pentru inculpatul T.A. apreciind că nu mai subzistă temeiurile care au determinat luarea măsurii.
Împotriva încheierii a declarat recurs Parchetul de pe lângă Tribunalul Arad criticând-o pentru netemeinicie.
Curtea de Apel Timişoara a admis recursul şi a casat încheierea, menţinând măsura arestării preventive.
Inculpatul a fost executor judecătoresc şi a fost surprins în flagrant luând o sumă de bani pentru a îndeplini o îndatorire de serviciu.
Prin calitatea sa, opinia publică a perceput fapta ca deosebit de gravă, fiind de natură să afecteze imaginea locală a justiţiei. În acest caz, lăsarea în libertate ar prezenta pericol pentru ordinea publică tocmai datorită perpetuării imaginii negative asupra actului de justiţie .
Curtea de Apel Timişoara, decizia penală nr. 167 din 22 februarie 2001, din programul Lex expert al Companiei de informatică Neamţ
GRADUL DE PERICOL SOCIAL AL UNEI INFRACŢIUNI
De asemenea, prezintă gradul de pericol social al unei infracţiuni primirea unei sume de bani de către un profesor pentru a promova o elevă la disciplina pe care o predă, prevederile art. 181 C. pen. nefiind Aplicabile într-un atare caz.
Prin rechizitoriul nr. 1711/P/1998, Parchetul de pe lângă Tribunalul Bucureşti a dispus trimiterea în judecată a inculpatului G.V. pentru săvârşirea infracţiunii de luare de mită prevăzută de art. 254 alin. 1 C. pen.
S-a reţinut că, la 18 mai 1998, când îndeplinea funcţia de profesor, inculpatul a primit de la o elevă suma de 200.000 de lei cu scopul de a o promova la materia pe care o preda.
Tribunalul Bucureşti, prin sentinţa penală nr.305 din 7 iunie 1999, a dispus achitarea inculpatului, în baza art. 11 pct.2 lit. a) raportat la art. 10 lit. b) C. pr. pen., reţinând că suma de bani primită de la elevă reprezenta echivalentul unui schimb valutar făcut de aceasta la cererea inculpatului.
Curtea de Apel Bucureşti – Secţia I penală, prin decizia nr. 570 din 26 noiembrie 1999, a admis apelul declarat de procuror şi l-a achitat pe inculpat pentru infracţiunea de luare de mită în baza art. 11 pct.2 lit. a) raportat la art. 10 lit. b1 C. pr. pen. şi la art. 181 C. pen..
În considerentele deciziei se arată că deşi inculpatul a săvârşit fapta aşa cum a fost reţinută în rechizitoriu, având în vedere datele ce caracterizează persoana acestuia, fapta nu prezintă gradul de pericol social al unei infracţiuni.
Recursul declarat în cauză, cu motivarea că aplicarea art. 181 C. pen. este greşită, este fondat.
Potrivit art. 181 C. pen., la stabilirea în concret a gradului de pericol social se ţine seama de modul şi mijloacele de săvârşire a faptei, de scopul urmărit, de împrejurările în care fapta a fost comisă, de urmarea produsă sau care s-ar fi putut produce, precum şi de persoana şi conduita făptuitorului.
Luarea de mită este, prin natura sa, o infracţiune cu grad ridicat de pericol social, obiectul special vizând buna desfăşurare a relaţiilor sociale referitoare la serviciu.
În cauză, deşi instanţa de apel a reţinut corect starea de fapt şi vinovăţia inculpatului, apreciind că acesta, contrar atribuţiilor de serviciu pe care le avea în calitate de profesor, a acceptat să primească suma de 200.000 de lei de la eleva sa pentru a o promova, în mod greşit a dispus aplicarea faţă de acesta a prevederilor art. 181 C. pen.
Instanţa trebuia să constate că fapta, în raport cu relaţiile sociale lezate de impactul produs mai ales asupra prestigiului instituţiei în care inculpatul îşi desfăşura activitatea, prezintă pericol social accentuat şi să dispună condamnarea inculpatului.
Decizia nr. 3563 din 22 septembrie 2000 în „Pro lege” nr. 4/2001, p.124
PERICOL PUBLIC
În evaluarea acestui pericol nu trebuie să se aibă în vedere numai datele privind persoana inculpatului, ci şi cele referitoare la infracţiunea de săvârşirea căreia el este învinuit, de pericolul social al acesteia; în cazul în care lăsarea în libertate a inculpatului ar putea încuraja alte persoane să comită fapte asemănătoare, dacă aceasta ar crea în opinia publică un sentiment de insecuritate, credinţa că justiţia nu acţionează suficient de ferm împotriva unor manifestări infracţionale de accentuat pericol social, cerinţa prevăzută în textul de lege menţionat este îndeplinită, măsura arestării preventive fiind justificată.
Curtea de Apel Bucureşti, secţia II penală, prin încheierea nr. 10/F din 27 februarie 2002 a admis sesizarea Parchetului de pe lângă Curtea de Apel Bucureşti şi a prelungit durata arestării preventive a inculpatului C.P. cercetat pentru săvârşirea infracţiunilor prevăzute în art. 215 alin. 1 şi 2 şi în art. 291, ambele cu aplicarea art. 41 alin. 2 C. pen.
În fapt s-a reţinut că, în perioada 1998-2000, folosind titluri de proprietate false, a introdus mai multe acţiuni în numele unor proprietari nereali, având ca obiect revendicări imobiliare, acţiuni care au fost admise de către instanţele de judecată.
Măsura arestării preventive a inculpatului a fost dispusă în cursul urmăririi în temeiul dispoziţiilor art. 148 lit. h C. pr. pen., pedepsele prevăzute de lege pentru infracţiunile reţinute în sarcina sa fiind mai mari de 2 ani închisoare, iar lăsarea în libertate a inculpatului ar prezenta pericol pentru ordinea publică.
Curtea de apel a motivat prelungirea arestării cu aceea că temeiurile avute în vedere la luarea măsurii subzistă în continuare şi că, prin punerea în libertate a inculpatului s-ar produce o reacţie de oprobriu din partea societăţii, mai ales că infracţiunile au fost săvârşite în legătură cu actul de justiţie.
Împotriva încheierii inculpatul a declarat recurs susţinând, între altele, că instanţa a confundat dispoziţia din art. 148 lit. h C. pr. pen. referitoare la pericolul pentru ordinea publică cu pericolul social pe care îl prezintă fapta ce face obiectul învinuirii. Or, pericolul pentru ordinea de drept, arată inculpatul, trebuie să rezulte din datele ce caracterizează persoana inculpatului, şi nu să fie dedus din limitele de pedeapsă ce reflectă gradul de pericol social generic al faptei, substituind pe acesta celui dintâi, aşa cum s-a procedat în cauză.
Recursul nu este fondat.
În ceea ce priveşte condiţia ca lăsarea în libertate a inculpatului să prezinte un pericol pentru ordinea publică, prevăzută în art. 148 lit. h C. pr. pen., este, desigur, adevărat că pericolul pentru ordinea publică nu se confundă cu pericolul social ca trăsătură esenţială a infracţiunii; aceasta nu înseamnă, însă, că în aprecierea pericolului pentru ordinea publică trebuie făcută abstracţie de gravitatea faptei. Sub acest aspect, existenţa pericolului public poate rezulta, între altele, şi din însuşi pericolul social al infracţiunii de care este învinuit inculpatul, de reacţia publică la comiterea unei astfel de infracţiuni, de posibilitatea comiterii, chiar, a unor fapte asemănătoare de către alte persoane, în lipsa unei reacţii ferme faţă de cei bănuiţi ca autori ai unor astfel de fapte.
Prin urmare, la stabilirea pericolului public nu se pot avea în vedere numai date ce sunt legate de persoana inculpatului, cum se susţine, ci şi date referitoare la faptă, nu de puţine ori acestea din urmă fiind de natură a crea în opinia publică un sentiment de insecuritate, credinţa că justiţia, cei care concurează la înfăptuirea ei, nu acţionează îndeajuns împotriva infracţionalităţii.
Decizia nr. 1435 din 15 martie 2002
„PROBĂ” ŞI „INDICII TEMEINICE”. ACTE DE LUARE DE MITĂ CARE NU PRIVESC ATRIBUŢIILE SPECIFICE DE JUDECĂTOR SAU DE PREŞEDINTE DE TRIBUNAL, CI ÎNDEPLINIREA DE CĂTRE INCULPATĂ A UNOR ÎNSĂRCINĂRI ADMINISTRATIVE, EVIDENT EXTRAJUDICIARE. REVOCAREA MĂSURII
Invocând dispoziţiile art. 1401 C. pr. pen., inculpata a formulat plângere împotriva ordonanţei prin care s-a dispus arestarea sa preventivă.
Prin motivele formulate, s-a susţinut, în esenţă, că arestarea preventivă este ilegală deoarece a fost dispusă la 5 iunie 2003, în condiţiile în care urmărirea penală a început abia la 6 iunie 2003, că punerea în mişcare a acţiunii penale prin ordonanţă contravine art. 468 C. pr. pen., prin care se prevede că aceasta se face prin rechizitoriu în cazul infracţiunilor flagrante, că s-au încălcat dispoziţiile art. 20 şi ale art. 23 alin. (4) din Constituţie, precum şi ale art. 5 § 3 din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi libertăţilor fundamentale, deoarece mandatul de arestare preventivă a fost emis de un procuror care, fiind subordonat ierarhic procurorului general şi ministrului justiţiei, nu este independent faţă de puterea executivă şi nici imparţial.
În fine, s-a mai susţinut că luarea măsurii arestării preventive nu se justifică deoarece nu s-a dovedit că inculpata s-a aflat în vreunul din cazurile prevăzute în art. 148 alin. (1) lit. d), g) şi h) C. pr. pen., invocate prin ordonanţă şi mandat, iar cazul prevăzut la lit. b) din acelaşi articol nu mai poate fi invocat în urma aplicării procedurii obişnuite de efectuare a urmăririi penale.
Curtea Supremă de Justiţie, secţia penală, prin încheierea nr. 57 din 9 iunie 2003, a admis plângerea formulată împotriva ordonanţei de arestare preventivă, dispunând revocarea acestei măsuri şi punerea în libertate a inculpatei.
În motivarea acestei soluţii s-a relevat că, în raport cu dispoziţiile art. 136 C. pr. pen., luarea unei măsuri preventive este condiţionată, potrivit art. 143 C. pr. pen., la care se face referire prin art. 148 alin. (1) din acelaşi cod, de existenţa de probe sau indicii temeinice că inculpatul a săvârşit o faptă prevăzută de legea penală.
Analizându-se înţelesul noţiunilor de „probă” şi „indicii temeinice” în sensul legii penale, s-a învederat că din examinarea materialului de urmărire penală aflat în dosarul cauzei nu rezultă că în momentul luării măsurii arestării preventive faţă de inculpată ar fi existat probe sau indicii temeinice suficiente pentru confirmarea presupunerii săvârşirii faptei imputate.
S-a relevat, în acest sens, că afirmaţiile din cele două denunţuri ale lui Ţ.V.A. nu se coroborează cu nici un mijloc de probă.
Tot astfel, s-a subliniat, prin considerentele hotărârii, că inculpata a susţinut, chiar din momentul constatării flagrantului, că suma de 210 milioane lei reprezintă un împrumut negociat anterior cu denunţătorul, iar acesta a declarat la rândul său, oscilant, fie că numai o parte din sumă ar face obiectul unui împrumut, fie că întreaga sumă i-ar fi fost pretinsă de inculpată pentru a-i asigura protecţie în justiţie.
S-a mai motivat că, la aprecierea sincerităţii afirmaţiilor denunţătorului, mai trebuie să se ţină seama că obiectivul Sovata, a cărui executare l-a pus în situaţia de a intra în tratative cu inculpata, a fost finalizat încă din luna februarie 2002, precum şi de natura cu totul aparte a legăturilor ce s-au creat şi menţinut între cei doi, care pot face explicabilă şi existenţa unor relaţii financiare personale.
Conchizându-se, s-a arătat că, în lipsa unor probe sau indicii temeinice suficiente, care să susţină, în acest stadiu al urmăririi penale, presupunerea săvârşirii faptei de către inculpată, măsura preventivă luată este ilegală şi se impune revocarea arestării şi punerea în libertate a inculpatei.
Cu privire la celelalte motive invocate, s-a subliniat că din actele dosarului rezultă că urmărirea penală a început la 5 iunie 2003, iar nu la 6 iunie 2003, cum s-a menţionat în procesul verbal numai datorită unei erori materiale vădite, precum şi că nu sunt aplicabile dispoziţiile art. 468 C. pr. pen., relative la punerea în mişcare a acţiunii penale prin rechizitoriu, deoarece urmărirea penală s-a efectuat potrivit procedurii obişnuite.
În legătură cu critica privind nerespectarea prevederilor art. 5 § 3 din Convenţie, s-a motivat că din moment ce legea a împuternicit pe procuror să poată lua măsura arestării preventive, în cursul urmăririi penale, iar calitatea de magistrat îi este recunoscută prin art. 42 din Legea pentru organizarea judecătorească, competenţa de a examina această problemă, care priveşte organizarea şi funcţionarea instituţiilor cu atribuţii judiciare, revine altei puteri constituite în stat, respectiv Parlamentului.
Împotriva acestei hotărâri, a declarat recurs Parchetul Naţional Anticorupţie, invocând cazul de casare prevăzut în art. 3859 alin. (1) pct. 171 C. pr. pen.
S-a susţinut, în dezvoltarea motivului de casare, că măsura arestării preventive a fost luată cu stricta respectare a condiţiilor cerute de dispoziţiile legale aplicabile, astfel că soluţia de admitere a plângerii formulate de inculpată împotriva ordonanţei prin care s-a dispus arestarea sa preventivă este greşită.
S-a relevat, în acest sens, că instanţa era competentă să se pronunţe strict numai în legătură cu legalitatea luării măsurii preventive şi să nu facă aprecieri de domeniul judecăţii în fond, prin analizarea probelor în încercarea de a demonstra nelegalitatea măsurii dispuse de procuror”.
Detaliindu-se, s-a susţinut că, din moment ce inculpata a fost surprinsă cu suma de 210 milioane lei primită de la denunţător, procurorul în mod judicios a constatat şi înserat, în cuprinsul ordonanţei nr. 210/P/2003 şi al mandatului de arestare preventivă nr. 45 din 5 iunie 2003, existenţa atât a condiţiei cerute de art. 143 C. pr. pen., cât şi a cazului prevăzut de art. 148 lit. b) din acelaşi cod.
S-a mai susţinut că nu s-a ţinut seama de faptul că inculpata ar fi încercat să zădărnicească aflarea adevărului, ceea ce ar constitui cazul de arestare prevăzut de art. 148 lit. d) C. pr. pen., invocându-se, în această privinţă, împrejurarea că ea a înaintat mai multe memorii Ministerului Justiţiei, Consiliului Superior al Magistraturii, Parchetului de pe lângă Curtea Supremă de Justiţie, Parchetului Naţional Anticorupţie şi altor instituţii.
S-a invocat şi împrejurarea că inculpata a încercat să trimită apărătorilor săi un bilet prin care le-a sugerat să-i formuleze apărarea în sensul că a primit suma de 210 milioane lei cu titlu de împrumut, subliniindu-se, totodată, că această apărare este lipsită de relevanţă, deoarece împrumutul de bani constituie un folos susceptibil a face obiectul infracţiunii de luare de mită.
În fine, s-a relevat, în dezvoltarea motivului de casare, că nu s-a ţinut seama că, în cauză, este aplicabilă şi dispoziţia înscrisă în art. 148 lit. g) C. pr. pen., deoarece inculpata a săvârşit fapta în condiţiile unor circumstanţe agravante, decurgând din calitatea sa de judecător, care îi impunea să aibă o conduită ireproşabilă, pentru a nu aduce atingere încrederii în actul de justiţie.
S-a susţinut că şi existenţa cazului de arestare prevăzut în art. 148 lit. h) C. pr. pen. este de netăgăduit deoarece pentru fapta imputată inculpatei este prevăzută o pedeapsă superioară celei la care se referă acest text de lege, iar pericolul pentru ordinea publică apare evident dacă se ţine seama de starea de nelinişte şi sentimentul de insecuritate produse în rândul societăţii civile de cercetarea în stare de libertate a persoanelor asupra cărora planează acuzaţii grave.
S-a învederat că primirea sumelor de bani rezultă din înregistrarea convorbirii avute de inculpată la data de 14 mai 2003 cu Ţ.V.A., precum şi din găsirea, asupra acesteia, a sumei de 210 milioane lei, iar susţinerile denunţătorului că inculpata a intervenit în favoarea sa sunt confirmate de judecătoarele G.F. şi B.M.E., precum şi de alţi martori.
În fine, s-a relevat că după data de 9 iunie 2003, când a fost soluţionată plângerea inculpatei de prima instanţă, s-a dispus începerea urmăririi penale şi pentru săvârşirea de către aceasta a altor infracţiuni, precum şi că au apărut indicii temeinice cu privire la comiterea de către ea a unei alte infracţiuni de luare de mită şi a unor abuzuri în serviciu.
De asemenea, prin nota anexată motivului de casare, astfel cum aceasta a fost prezentată şi oral, s-a susţinut că procurorului nu i se poate contesta calitatea de magistrat cât timp este garantată şi asigurată independenţa sa în raport cu puterea executivă şi întruneşte toate cerinţele ce-i conferă calitatea de alt magistrat”, împuternicit prin lege cu exercitarea atribuţiilor judiciare, în sensul prevederilor art. 5 § 3 din Convenţie.
Conchizându-se, s-a subliniat că măsura arestării preventive a fost luată cu stricta respectare a dispoziţiilor legii, iar soluţia de admitere a plângerii împotriva ordonanţei prin care s-a dispus această măsură este nefondată.
Din examinarea actelor dosarului, în raport cu criticile formulate prin motivul de casare invocat, se constată următoarele:
A. Cu privire la legalitatea luării măsurii arestării preventive
[. . . ]
B. Cu privire la temeinicia soluţiei de revocare a măsurii arestării preventive
În adevăr, aşa cum s-a arătat în cadrul motivului de casare invocat, prin ordonanţă şi mandatul de arestare preventivă, s-au menţionat ca temeiuri ale acestei măsuri, dispoziţiile art. 148 lit. b), d), g) şi h) C. pr. pen., motivându-se şi modul de îndeplinire a fiecăreia dintre situaţiile la care se referă aceste texte de lege.
Dar, după cum corect s-a relevat prin considerentele hotărârii atacate cu recurs, condiţia esenţială pentru luarea unei asemenea măsuri este aceea a întrunirii cerinţelor înscrise în art. 148 cu referire la art. 143 C. pr. pen.
Sub acest aspect, prin art. 148 alin. (1) C. pr. pen. se prevede că măsura arestării inculpatului poate fi luată numai dacă sunt întrunite condiţiile prevăzute în art. 143, adică dacă sunt probe sau indicii temeinice că a săvârşit o faptă prevăzută de legea penală”.
Făcând referire la prevederile art. 143 alin. (3) C. pr. pen., potrivit cărora sunt indicii temeinice atunci când din datele existente în cauză rezultă presupunerea că persoana faţă de care se efectuează urmărirea penală a săvârşit fapta”, prima instanţă a examinat în ce măsură elementele pe care le conţine materialul de urmărire penală era susceptibil să confirme presupunerea că inculpata a comis infracţiunea de luare de mită ce i s-a imputat.
Numai în urma analizei detaliate a relatărilor succesive ale denunţătorului, comparativ cu susţinerile făcute de inculpată în apărarea sa, precum şi cu datele ce rezultă din celelalte acte ale dosarului, s-a ajuns la concluzia că materialul probator adunat nu justifică presupunerea săvârşirii faptei imputate.
Pe lângă că nu a fost infirmată prin dovezi negarea constantă a inculpatei de a fi primit alte sume de bani, în afară de aceea pentru care s-a organizat flagrantul, ca şi a celorlalte foloase ce s-a pretins că i s-ar fi dat, nu s-au invocat elemente probatorii credibile pentru demonstrarea netemeiniciei apărării pe care ea şi-a formulat-o în sensul că suma găsită asupra sa cu acel prilej fusese obţinută cu titlu de împrumut.
Or, faţă de susţinerea inculpatei că i s-a dat cu titlu de împrumut suma de 210 milioane lei, se impunea să se facă verificări şi să fie adunate elemente probatorii, ţinând seama că din coroborarea declaraţiilor denunţătorului cu relatările martorilor rezultă că între cei doi au existat mai mult timp neîndoielnice relaţii de încredere reciprocă, de natură a face credibilă ipoteza împrumutului unei sume mai mari de bani.
Tot astfel, aşa cum s-a relevat prin considerentele hotărârii atacate, pretinderea şi primirea succesivă de către inculpată a unor sume relativ importante de bani şi a altor foloase, la care se referă Ţ.V.A. prin denunţurile sale, nu este confirmată de nici o probă de natură a justifica presupunerea că, în realitate, acele sume şi foloase i s-au şi dat.
Mai mult, îndelungata relaţie de încredere reciprocă dintre denunţător şi inculpată, bazată şi pe comunicarea realizată între ei cu prilejul construirii de către firma administrată de denunţător a mai multor obiective pentru care inculpata a avut împuternicire să le supravegheze, face neverosimilă pretinsa teamă a denunţătorului de a refuza să-i dea acele foloase pe motiv că inculpata l-ar fi constrâns.
De altfel, aşa cum s-a subliniat şi prin hotărâre, însăşi declaraţiile făcute de inculpată şi denunţător cu ocazia confruntărilor efectuate confirmă că între ei au existat relaţii de încredere de natură a infirma pretinsa constrângere exercitată de inculpată asupra denunţătorului, iar existenţa altor interese pentru care să fi fost date foloasele nu poate fi presupusă neîndoielnic în raport de conţinutul materialului probator din dosar.
În această privinţă, declaraţiile judecătorilor G.F. şi B.M.E. referitoare la pretinse intervenţii ale inculpatei, în favoarea denunţătorului şi a altor agenţi economici, nu pot avea relevanţa ce le este atribuită prin motivul de casare cât timp aceste martore au făcut doar referiri cu caracter general, neconcretizate, iar existenţa unor relaţii tensionate între cele două judecătoare şi inculpată, explicată şi de interesul acestora de a promova în urma înlăturării inculpatei din funcţia de preşedinte de tribunal, nu poate da valoare neîndoielnică relatărilor pe care le-au făcut.
Tot astfel, este de observat că declaraţiile martorilor M.F.A., L.A.E. şi C.R., salariate la S.C. P. S.A., se referă doar la prezenţa inculpatei la această firmă, în mai multe ocazii, ceea ce este explicabil dacă se au în vedere atribuţiile încredinţate inculpatei pentru a veghea la executarea lucrărilor contractate cu firma respectivă.
Dintre ceilalţi martori invocaţi prin motivul de casare, C.I., merceolog la Tribunalul Mureş, s-a referit la achiziţionarea unor bunuri pentru această instanţă, fără a face vreo relatare de natură a confirma faptele imputate inculpatei, judecătorul Ţ.I. s-a referit doar la relaţii nesemnificative de serviciu, grefiera T.M. a declarat că, efectuând şi lucrări de statistică, nu a primit nici o dispoziţie din partea inculpatei în sensul de a menţiona date ireale, şoferul P.D. a declarat că inculpata nu i-a cerut niciodată să transporte documente sau dosare la domiciliul ei, iar judecătorul L.I.D. s-a referit numai la xeroxarea unor situaţii cu ocazia unui control efectuat la Tribunalul Mureş.
Referirile din motivul de casare la existenţa cazurilor de arestare preventivă prevăzute în art. 148 alin. (1) lit. b), d), g) şi h) C. pr. pen. nu mai pot avea relevanţă, cât timp, aşa cum s-a motivat prin hotărârea atacată, arestarea preventivă nu poate fi dispusă fără să fie îndeplinită condiţia esenţială a existenţei probelor sau indiciilor temeinice că persoana aflată în unul din acele cazuri a săvârşit o faptă prevăzută de legea penală, astfel că examinarea acestei critici devine inutilă.
Ca urmare, este evident că nu poate fi infirmată concluzia primei instanţe că nu este îndeplinită condiţia esenţială referitoare la existenţa de probe sau indicii temeinice că inculpata a săvârşit o faptă prevăzută de legea penală, astfel cum această condiţie este reglementată prin art. 148 alin. (1) cu referire la art. 143 C. pen.
În ceea ce priveşte susţinerile făcute prin motivul de casare în sensul că la data de 12 iunie 2003, după pronunţarea hotărârii atacate cu recurs, a fost pornit procesul penal împotriva inculpatei pentru săvârşirea altor infracţiuni, se impune a se constata că noile fapte penale la care se face referire exced posibilităţii de a fi examinate, obiectul cauzei de faţă fiind limitat la soluţionarea recursului privind soluţia de revocare a măsurii arestării preventive pentru săvârşirea pretinsei infracţiuni de luare de mită de la denunţătorul Ţ.V.A.
Totodată, în legătură cu această faptă, în raport cu incontestabilele relaţii de încredere reciprocă dintre inculpată şi denunţător, care au existat timp de mai mulţi ani, nu poate fi primită susţinerea că împrumutarea celor 210 milioane lei ar constitui un folos în accepţiunea prevederilor art. 254 C. pen., cât timp astfel de convenţii nu presupun neapărat obţinerea, în schimb, a unui avantaj sau rezolvarea unui anumit interes, mai ales că, aşa cum s-a arătat, nu s-a confirmat presupunerea că inculpata ar fi promis, în schimbul împrumutului, îndeplinirea sau neîndeplinirea unor acte intrând în sfera atribuţiilor sale de serviciu.
De altfel, este de remarcat că pretinsele acte de luare de mită nici nu privesc atribuţiile specifice de judecător sau de preşedinte de tribunal, ci îndeplinirea de către inculpată a unor însărcinări administrative, evident extrajudiciare.
În consecinţă, nefiind întemeiate criticile aduse încheierii atacate prin motivul invocat şi cum alte motive, susceptibile de a fi luate în considerare din oficiu nu se constată, urmează ca recursul declarat de procuror să fie respins ca nefondat.
Ca urmare a respingerii recursului, se va dispune punerea, de îndată, în libertate a inculpatei de sub puterea mandatului de arestare preventivă emis în cauză, dacă nu este arestată în baza altui mandat emis de un judecător în conformitate cu prevederile art. 5 § 3 din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi libertăţilor fundamentale, obligatorii potrivit art. 20 alin. (2) din Constituţia României şi preeminente faţă de prevederile legii române.
C. 9, decizia nr. 102 din 19 iunie 2003
PERICOL SOCIAL
De asemenea, prezintă gradul de pericol social al unei infracţiuni primirea unei sume de bani de către un profesor pentru a promova o elevă la disciplina pe care o predă, prevederile art. 181 C. pen. nefiind Aplicabile într-un atare caz.
Prin rechizitoriul nr. 1711/P/1998, Parchetul de pe lângă Tribunalul Bucureşti a dispus trimiterea în judecată a inculpatului G.V. pentru săvârşirea infracţiunii de luare de mită prevăzută de art. 254 alin. 1 C. pen.
S-a reţinut că, la 18 mai 1998, când îndeplinea funcţia de profesor, inculpatul a primit de la o elevă suma de 200.000 de lei cu scopul de a o promova la materia pe care o preda.
Tribunalul Bucureşti, prin sentinţa penală nr.305 din 7 iunie 1999, a dispus achitarea inculpatului, în baza art. 11 pct.2 lit. a) raportat la art. 10 lit. b) C. pr. pen., reţinând că suma de bani primită de la elevă reprezenta echivalentul unui schimb valutar făcut de aceasta la cererea inculpatului.
Curtea de Apel Bucureşti – Secţia I penală, prin decizia nr. 570 din 26 noiembrie 1999, a admis apelul declarat de procuror şi l-a achitat pe inculpat pentru infracţiunea de luare de mită în baza art. 11 pct.2 lit. a) raportat la art. 10 lit. b1 C. pr. pen. şi la art. 181 C. pen..
În considerentele deciziei se arată că deşi inculpatul a săvârşit fapta aşa cum a fost reţinută în rechizitoriu, având în vedere datele ce caracterizează persoana acestuia, fapta nu prezintă gradul de pericol social al unei infracţiuni.
Recursul declarat în cauză, cu motivarea că aplicarea art. 181 C. pen. este greşită, este fondat.
Potrivit art. 181 C. pen., la stabilirea în concret a gradului de pericol social se ţine seama de modul şi mijloacele de săvârşire a faptei, de scopul urmărit, de împrejurările în care fapta a fost comisă, de urmarea produsă sau care s-ar fi putut produce, precum şi de persoana şi conduita făptuitorului.
Luarea de mită este, prin natura sa, o infracţiune cu grad ridicat de pericol social, obiectul special vizând buna desfăşurare a relaţiilor sociale referitoare la serviciu.
În cauză, deşi instanţa de apel a reţinut corect starea de fapt şi vinovăţia inculpatului, apreciind că acesta, contrar atribuţiilor de serviciu pe care le avea în calitate de profesor, a acceptat să primească suma de 200.000 de lei de la eleva sa pentru a o promova, în mod greşit a dispus aplicarea faţă de acesta a prevederilor art. 181 C. pen.
Instanţa trebuia să constate că fapta, în raport cu relaţiile sociale lezate de impactul produs mai ales asupra prestigiului instituţiei în care inculpatul îşi desfăşura activitatea, prezintă pericol social accentuat şi să dispună condamnarea inculpatului
Decizia nr. 3563 din 22 septembrie 2000 în „Pro lege” nr. 4/2001, p.124
PERICOLULUI SOCIAL CONCRET PENTRU ORDINEA PUBLICĂ. INDICII TEMEINICE
Măsura arestării preventive s-a impus a fi menţinută şi prin raportare la exigenţele art. 5 § 3 din C.E.D.O., câtă vreme s-a bazat pe motive pertinente şi suficiente a o justifica, mai ales că o detenţie preventivă de aproximativ 6 luni (inculpatul M.F. fiind reţinut şi apoi arestat preventiv din 31 august 2009) şi respectiv de 9 luni (inculpatul C.R.G. fiind reţinut şi apoi arestat preventiv din 27 iunie 2009) nu depăşeşte un termen rezonabil în sensul art. 5 § 3 din C.E.D.O., având în vedere natura și complexitatea cauzei, dată de împrejurarea că inculpaţii nu au acționat singuri, ci împreună cu alți inculpați, în cadrul unei reţele de narcotraficanţi atât pe teritoriul ţării, cât şi în afara graniţelor statului român.
Înalta Curte, în raport de modalitatea concretă de săvârşire a faptelor şi de gravitatea acestora, dar mai ales efectul negativ resimţit de societatea civilă în cazul lăsării acestora în libertate, constată că instanţa de prim control judiciar a reţinut în mod corect incidenţa, dispoziţiilor art. 148 lit. f) C. pr. pen., cu atât mai mult cu cât cauza se află încă în faza soluţionării apelurilor în faţa Curţii de Apel Bucureşti, secţia a-II-a penală şi pentru cauze cu minori.
De asemenea şi condiţia existenţei pericolului social concret pentru ordinea publică este evident îndeplinită, întrucât infracţiunile pentru care au fost cercetaţi şi deduşi judecăţii sunt, prin ele însele, fapte gravă ce au adus atingere unor valori sociale importante ocrotite de lege: viaţa şi sănătatea persoanei.
În cauză, aşa cum rezultă din încheierea atacată, instanţa de apel a procedat corect atunci când, printre altele, a menţinut, justificat, măsura arestării preventive şi a inculpaţilor C.G.R. şi M.F., constatând motivat, că există indicii temeinice că aceştia au săvârşit faptele deduse judecăţii, fapte care, prin modalitatea prin care s-au comis, conduc la concluzia existenţei pericolului concret pentru ordinea publică.
Totodată, Înalta Curte mai constată că, lăsarea în libertate a inculpaţilor exclude atingerea dezideratelor impuse de legea penală chemată să ocrotească adevăratele valori ale statului de drept, creându-se un climat de insecuritate socială şi de neîncredere al cetăţenilor oneşti în actul de justiţie.
Mai mult decât atât, manifestările nejustificate de clemenţă ale instanţei nu ar face decât să încurajeze, la modul general, astfel de tipuri de comportament antisocial şi să afecteze nivelul încrederii societăţii în instituţiile statului, chemate să vegheze la respectarea şi aplicarea legii.
De asemenea, Înalta Curte, în raport şi de prevederile art. 5 § 1 lit. c) din C.E.D.O. ratificată prin Legea nr. 30/1994, care stipulează că se exceptează de la dreptul de a nu putea fi lipsit de libertate şi cel care a fost arestat sau reţinut în vederea aducerii sale în faţa autorităţii judiciare competente sau când există motive verosimile de a bănui că a săvârşit o infracţiune ori când există motive temeinice de a crede în necesitatea de a-l împiedica să săvârşească o infracţiune sau să fugă după săvârşirea acesteia ”, constată, cu referire expresă la excepţia reprezentată de arestarea preventivă, că s-a stipulat, printre altele, că privarea de libertate trebuie să se realizeze numai în formele legale şi după procedura prevăzută de legislaţia fiecărui stat, conform convenţiei, respectiv cu respectarea procedurii prevăzută de legea procesual penală, prin raportare şi la dispoziţiile constituţionale.
Rezultă, aşadar, că dispunerea măsurii arestării preventive şi menţinerea acesteia trebuie să se facă cu respectarea dispoziţiilor generale, înscrise în legea procesual penală, fiind subordonate dovedirii interesului superior pe care îl deservesc.
În speţă, pericolul concret pentru ordinea publică, pe care-l reprezintă inculpaţii C.G.R. şi M.F., este actual şi concomitent cu cel al posibilităţii influenţării probelor, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a-II-a penală şi pentru cauze cu minori, reţinând corect îndeplinirea cumulativă a dispoziţiilor art. 143 şi art. 148 lit. f) C. pr. pen.
De altfel, legalitatea şi temeinicia acestei măsuri a fost succesiv verificată, constatându-se, de fiecare dată, că temeiurile ce au fost avute în vedere nu s-au schimbat, neputând fi reţinute susţinerile apărătorului desemnat din oficiu al recurentului inculpat C.R.G. şi al apărătorului ales al recurentului inculpat M.F. că această măsură nu se mai impune a fi menţinută, urmând a fi revocată.
De asemenea, persistenţa şi suficienţa acestor motive se apreciază de către Înalta Curte în ansamblul circumstanţelor particulare ale cauzei şi prin raportare la prevederile art. 136 C. pr. pen., considerând că, pentru buna desfăşurare a procesului penal, se impune, în continuare, privarea de libertate a ambilor inculpaţi.
Decizia nr. 1104 din 22 martie 2010
PERICOLUL SOCIAL AL FAPTEI
Este adevărat că pericolul concret pentru ordinea publică, astfel cum este reglementat de dispoziţiile art. 148 lit. f) C. pr. pen., nu se confundă cu pericolul social al faptei, ca trăsătură a infracţiunii, având un sens mult mai larg şi presupune o rezonanţă deosebită a faptei în rândul colectivităţii. Totuşi, nu se poate face abstracţie în cadrul analizei asupra menţinerii arestării preventive, de gravitatea concretă a faptelor comise, după cum nu se poate ignora nici faptul că în cazul unor infracţiuni grave – cum sunt cele reţinute în sarcina inculpatului – pericolul concret pentru ordinea publică subzistă chiar dacă detenţia preventivă se prelungeşte în timp.
Pe de altă parte, se constată că în cauză s-a dispus condamnarea inculpatului, hotărârea de condamnare, chiar nedefinitivă – constituind un temei suficient pentru a se constata că menţinerea detenţiei provizorii este licită, respectându-se, astfel, atât dispoziţiile cuprinse în legea internă cât şi prevederile CEDO.
În acelaşi sens, Înalta Curte reţine că, hotărârea de condamnare nedefinitivă nu alternează nici prezumţia de nevinovăţie şi nici dreptul inculpatului de a fi judecat într-un termen rezonabil, limitarea libertăţii acestuia, încadrându-se în limitele legii.
Decizia nr. 132 din 18 ianuarie 2010
TEMEIURI . INCULPATUL AR PUTEA COMITE ŞI ALTE INFRACŢIUNI DE ACELAŞI GEN
Inculpatul J.D.N. a fost condamnat la pedeapsa de 5 ani închisoare pentru săvârşirea infracţiunii de viol calificat prevăzută în art. 197 alin. (1) şi (3) C. pen., cu aplicarea art. 74 – art. 76 C. pen., reţinându-se că la data de 5 noiembrie 2008 a avut raport sexual prin violenţă cu minorul în vârstă de 8 ani.
Motivele invocate de inculpat nu pot fi avute în vedere şi nici nu pot constitui temeiuri pentru a aprecia că nu se impune menţinerea stării de arest a acestuia.
Fapta dedusă judecăţii, prin modalitatea comiterii şi urmările ei păstrându-şi pericolul social concret, cât şi temerea că în stare de libertate, inculpatul ar putea comite şi alte infracţiuni de acelaşi gen.
În acelaşi timp, sunt suficiente indicii ce conduc la presupunerea rezonabilă că inculpatul a comis infracţiunea dedusă judecăţii.
Decizia nr. 133 din 18 ianuarie 2010
PRESUPUNERI REZONABILE
Cu referire la motivele de recurs invocate, se reţine că instanţa de apel, la 8 aprilie 2010 a constatat că nu au intervenit împrejurări noi care să modifice temeiurile care au determinat iniţial arestarea preventivă a inculpatului şi chiar dacă hotărârea de condamnare a inculpatului pronunţată pe fond de Tribunalul Bucureşti, secţia a II-a penală, nu are caracter definitiv, ea este totuşi de natură să justifice continuarea privării de libertate a acestuia, în condiţiile art. 5 § 1 lit. a) din C.E.D.O.
Astfel, se constată că inculpatul Z.S. a fost condamnat, de Tribunalul Bucureşti, secţia a II-a penală, la o pedeapsă de 5 ani închisoare pentru săvârşirea infracţiunii prev. în art. 20 raportat la art. 174-175 lit. i) C. pen. cu aplicarea art. 74 lit. a), b), c) şi art. 76 lit. a) C. pen.
Faţă de cele arătate, se constată că temeiurile avute în vedere la luarea măsurii arestării preventive a inculpatului nu s-au schimbat si impun în continuare privarea de libertate a acestuia, apreciind că lăsarea în libertate ar prezenta pericol concret pentru ordinea publică, de natură să aducă atingere desfăşurării procesului penal, în raport de natura şi gravitatea infracţiunii săvârşite, de modalitatea de săvârşire, de circumstanţele reale în care a fost produsă, de recrudescenta acestui gen de fapte, de starea de pericol şi de urmările sociale produse prin însăşi natura faptei.
Măsura arestării preventive se justifică în continuare, fără a încălca prezumţia de nevinovăţie de care se bucură inculpatul până la rămânerea definitivă a hotărârii de condamnare, deoarece a fost luată pe baza presupunerii rezonabile, în sensul comiterii unei infracţiuni şi nu tinde să reprezinte o executare anticipată a pedepsei, durata nedepăşind, la acest moment procesual, caracterul rezonabil, având în vedere complexitatea cauzei si faptul că până în prezent a fost pronunţată o hotărâre în cauză.
Nu în ultimul rând s-a avut în vedere vătămarea adusă relaţiilor sociale, precum şi limitele de pedeapsă prevăzute de lege, astfel că, instanţa, constatând legală si temeinică măsura arestării preventive luata faţă de inculpatul Z.S. a dispus menţinerea acesteia.
Decizia nr. 1537 din 20 aprilie 2010
CARACTER PROVIZORIU. EFICIENTA DESFĂŞURARE A PROCESULUI PENAL. PERICOLUL CONCRET PENTRU ORDINEA PUBLICĂ . O „REACŢIE COLECTIVĂ FAŢĂ DE INFRACŢIUNEA SĂVÂRŞITĂ”,
Arestarea preventivă reprezintă o măsură excepţională care privează de libertate o persoană, iar luarea acesteia trebuie dispusă numai după ce se ajunge la concluzia că s-ar afecta grav buna desfăşurare a procesului penal şi ar avea urmări imediate şi directe asupra ordinii publice.
Curtea Europeană a Drepturilor Omului a statuat cu valoare de principiu, ca, în cursul desfăşurării procesului penal, învinuitul sau inculpatul trebuie să se afle în stare de libertate şi numai în cazuri deosebite, ca de exemplu atunci când persoana făptuitorului prezintă un pericol grav, (C. contra Italia), acuzatul să se afle în stare de deţinere, fără ca privarea de libertate să apară ca o anticipare a pedepsei închisorii (L. contra Franţa).
În cauză prin referatul Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie – D.N.A., se solicită arestarea preventivă a inculpaţilor G.L.C., M.I.R., B.B. şi G.D.I., fiind îndeplinite condiţiile prevăzute în art. 143, art. 148 lit. f), iar pentru inculpatul G.L.C., şi art. 148 lit. b) C. pr. pen., învederându-se că la 9 ianuarie 2008 la D.G.A. a fost consemnat denunţul penal formulat de numitul A.K., fiul lui R. şi A., asociat şi administrator al SC R.E.T. SRL, cu sediul social în sector 6, Bucureşti, împotriva AN, lucrători ai Poliţiei de Frontieră din cadrul Punctului de Trecere a Frontierei Aeroport Bucureşti – Băneasa A.V. şi respectiv, AN, traducător de limbă turcă pentru săvârşirea infracţiunilor de luare de mită şi respectiv, de complicitate luare de mită.
După audierea inculpaţilor de către instanţa de recurs, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie apreciază reţinute corect neconcordanţele şi inadvertenţele din materialul probator de către instanţa de fond, apreciind că în cauză nu există temeiuri pentru a se dispune arestarea preventivă a inculpaţilor, lăsarea acestora în libertate nu creează o stare de pericol pentru ordinea publică.
Conform jurisprudenţei C.E.D.O., pericolul concret pentru ordinea publică este înţeles ca o „reacţie colectivă faţă de infracţiunea săvârşită”, care, prin rezonanţa ei, efectuează echilibrul social firesc, creează o stare de indignare şi dezaprobare, de temere şi insecuritate socială, stimulează temerea că justiţia nu acţionează suficient de ferm împotriva unor manifestări infracţionale de accentuat pericol social şi poate încuraja alte persoane să comită fapte asemănătoare.
În speţă, acuzarea nu a dovedit cu probe pericolul concret pe care îl prezintă pentru ordinea publică lăsarea în libertate a inculpaţilor la mai bine de doi ani de la săvârşirea presupusei fapte, a cărei rezonanţă socială s-a estompat odată cu trecerea timpului.
Curtea de la Strasbourg a statuat cu valoare de principiu că, o dată cu trecerea timpului, autorităţile naţionale au obligaţia pozitivă să indice în concret elemente care să legitimeze starea de arest, respectiv în fiecare caz a interesului public.
Aceeaşi Curte a statuat cu privire la luarea măsurii arestării preventive a unei persoane de către instanţa naţională, aceasta are obligaţia să verifice dacă nu este posibil să se recurgă la alte măsuri prin care să se asigure buna desfăşurare a procesului (V. contra Serbia, K. contra Polonia).
Or, în cauză, în mod corect, instanţa de fond evaluând datele existente la dosar (contradicţii în materialul probator, de la data săvârşirii faptei au trecut doi ani, timp în care inculpaţii nu au săvârşit nicio faptă de natură penală, ba mai mult şi-au desfăşurat activitatea la acelaşi loc de muncă, s-au pus la dispoziţia organului de urmărire penală) a apreciat că cea mai potrivită măsură pentru inculpaţi este obligarea de a nu părăsi ţara, asigurându-se astfel suficiente garanţii pentru buna desfăşurare a procesului penal, precum şi pentru eliminarea riscului săvârşirii unor noi infracţiuni.
A raţiona altfel, în sensul că punerea în primejdie a colectivităţii prin lăsarea în libertate a inculpaţilor sau rezonanţa faptei în colectivitate pot fi deduse exclusiv din împrejurările în care s-a comis fapta, natura şi gravitatea acesteia sau elementele ţinând de profesia, funcţia avută anterior şi că pericolul social concret nu trebuie să rezulte neapărat din probe certe aflate la dosarul cauzei, ar însemna ca instanţele să se pronunţe cu neobservarea condiţiilor expres stabilite prin textul de lege prevăzute în art. 148 alin. (1) lit. f) C. pr. pen., ceea ce este inadmisibil faţă de libertatea persoanei prezumat nevinovată (S. contra României), (C. contra României).
Nici referirea la presupusa încurajare a altor persoane să comită fapte penale asemănătoare nu poate fi reţinută şi nu priveşte, direct, cauzal, actul de justiţie care constă în stabilirea corectă a silogismului judiciar, fermitatea însemnând respectarea întocmai a regulilor de desfăşurare a procesului penal în vederea pronunţării de soluţii corespunzătoare legii şi adevărului, prin oferirea imparţială a protecţiei judiciare.
Decizia nr. 1345 din 8 aprilie 2010
CARACTER PROVIZORIU. EFICIENTA DESFĂŞURARE A PROCESULUI PENAL. PERICOLUL CONCRET PENTRU ORDINEA PUBLICĂ . O „REACŢIE COLECTIVĂ FAŢĂ DE INFRACŢIUNEA SĂVÂRŞITĂ”,
Arestarea preventivă reprezintă o măsură excepţională care privează de libertate o persoană, iar luarea acesteia trebuie dispusă numai după ce se ajunge la concluzia că s-ar afecta grav buna desfăşurare a procesului penal şi ar avea urmări imediate şi directe asupra ordinii publice.
Curtea Europeană a Drepturilor Omului a statuat cu valoare de principiu, ca, în cursul desfăşurării procesului penal, învinuitul sau inculpatul trebuie să se afle în stare de libertate şi numai în cazuri deosebite, ca de exemplu atunci când persoana făptuitorului prezintă un pericol grav, (C. contra Italia), acuzatul să se afle în stare de deţinere, fără ca privarea de libertate să apară ca o anticipare a pedepsei închisorii (L. contra Franţa).
În cauză prin referatul Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie – D.N.A., se solicită arestarea preventivă a inculpaţilor G.L.C., M.I.R., B.B. şi G.D.I., fiind îndeplinite condiţiile prevăzute în art. 143, art. 148 lit. f), iar pentru inculpatul G.L.C., şi art. 148 lit. b) C. pr. pen., învederându-se că la 9 ianuarie 2008 la D.G.A. a fost consemnat denunţul penal formulat de numitul A.K., fiul lui R. şi A., asociat şi administrator al SC R.E.T. SRL, cu sediul social în sector 6, Bucureşti, împotriva AN, lucrători ai Poliţiei de Frontieră din cadrul Punctului de Trecere a Frontierei Aeroport Bucureşti – Băneasa A.V. şi respectiv, AN, traducător de limbă turcă pentru săvârşirea infracţiunilor de luare de mită şi respectiv, de complicitate luare de mită.
După audierea inculpaţilor de către instanţa de recurs, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie apreciază reţinute corect neconcordanţele şi inadvertenţele din materialul probator de către instanţa de fond, apreciind că în cauză nu există temeiuri pentru a se dispune arestarea preventivă a inculpaţilor, lăsarea acestora în libertate nu creează o stare de pericol pentru ordinea publică.
Conform jurisprudenţei C.E.D.O., pericolul concret pentru ordinea publică este înţeles ca o „reacţie colectivă faţă de infracţiunea săvârşită”, care, prin rezonanţa ei, efectuează echilibrul social firesc, creează o stare de indignare şi dezaprobare, de temere şi insecuritate socială, stimulează temerea că justiţia nu acţionează suficient de ferm împotriva unor manifestări infracţionale de accentuat pericol social şi poate încuraja alte persoane să comită fapte asemănătoare.
În speţă, acuzarea nu a dovedit cu probe pericolul concret pe care îl prezintă pentru ordinea publică lăsarea în libertate a inculpaţilor la mai bine de doi ani de la săvârşirea presupusei fapte, a cărei rezonanţă socială s-a estompat odată cu trecerea timpului.
Curtea de la Strasbourg a statuat cu valoare de principiu că, o dată cu trecerea timpului, autorităţile naţionale au obligaţia pozitivă să indice în concret elemente care să legitimeze starea de arest, respectiv în fiecare caz a interesului public.
Aceeaşi Curte a statuat cu privire la luarea măsurii arestării preventive a unei persoane de către instanţa naţională, aceasta are obligaţia să verifice dacă nu este posibil să se recurgă la alte măsuri prin care să se asigure buna desfăşurare a procesului (V. contra Serbia, K. contra Polonia).
Or, în cauză, în mod corect, instanţa de fond evaluând datele existente la dosar (contradicţii în materialul probator, de la data săvârşirii faptei au trecut doi ani, timp în care inculpaţii nu au săvârşit nicio faptă de natură penală, ba mai mult şi-au desfăşurat activitatea la acelaşi loc de muncă, s-au pus la dispoziţia organului de urmărire penală) a apreciat că cea mai potrivită măsură pentru inculpaţi este obligarea de a nu părăsi ţara, asigurându-se astfel suficiente garanţii pentru buna desfăşurare a procesului penal, precum şi pentru eliminarea riscului săvârşirii unor noi infracţiuni.
A raţiona altfel, în sensul că punerea în primejdie a colectivităţii prin lăsarea în libertate a inculpaţilor sau rezonanţa faptei în colectivitate pot fi deduse exclusiv din împrejurările în care s-a comis fapta, natura şi gravitatea acesteia sau elementele ţinând de profesia, funcţia avută anterior şi că pericolul social concret nu trebuie să rezulte neapărat din probe certe aflate la dosarul cauzei, ar însemna ca instanţele să se pronunţe cu neobservarea condiţiilor expres stabilite prin textul de lege prevăzute în art. 148 alin. (1) lit. f) C. pr. pen., ceea ce este inadmisibil faţă de libertatea persoanei prezumat nevinovată (S. contra României), (C. contra României).
Nici referirea la presupusa încurajare a altor persoane să comită fapte penale asemănătoare nu poate fi reţinută şi nu priveşte, direct, cauzal, actul de justiţie care constă în stabilirea corectă a silogismului judiciar, fermitatea însemnând respectarea întocmai a regulilor de desfăşurare a procesului penal în vederea pronunţării de soluţii corespunzătoare legii şi adevărului, prin oferirea imparţială a protecţiei judiciare.
Decizia nr. 1345 din 8 aprilie 2010
TEMEIURI. pericol concret pentru ordinea publică, de natură să aducă atingere desfăşurării procesului penal, în raport de natura şi gravitatea infracţiunii săvârşite, de modalitatea de săvârşire, de circumstanţele reale în care a fost produsă, de recrudescenta acestui gen de fapte, de starea de pericol şi de urmările sociale produse prin însăşi natura faptei.
Potrivit art. 136 alin. (1) C. pr. pen., în cauzele privitoare la infracţiuni pedepsite cu închisoare, pentru a se asigura buna desfăşurare a procesului penal, ori pentru a se împiedica sustragerea inculpatului de la judecată, se poate lua faţă de acesta una din măsurile preventive, lit. d) a acestui articol prevăzând arestarea preventivă.
Articolul 148 alin. (1) C. pr. pen., astfel cum a fost modificat prin Legea nr. 356/06, prevede că măsura arestării inculpatului poate fi luata dacă sunt întrunite condiţiile prevăzute în art. 143 si inculpatul a săvârşit o infracţiune pentru care legea prevede pedeapsa detenţiunii pe viaţă sau pedeapsa închisorii mai mare de 4 ani si există probe că lăsarea sa în libertate prezintă pericol concret pentru ordinea publica.
Cu referire la motivele de recurs invocate, se reţine că instanţa de apel, la 25 martie 2010 a constatat că nu au intervenit împrejurări noi care să modifice temeiurile care au determinat iniţial arestarea preventivă a inculpatului şi chiar dacă hotărârea de condamnare a inculpatului pronunţată pe fond de Tribunalul Vaslui nu are caracter definitiv, ea este totuşi de natură să justifice continuarea privării de libertate a acestuia, în condiţiile art. 5 § 1 lit. a) din C.E.D.O.
Astfel, se constată că inculpatul I.N. a fost condamnat, de Tribunalul Vaslui, la o pedeapsă de 5 ani închisoare pentru săvârşirea infracţiunii de viol , prevăzute în art. 197 alin. (1), (3) C. pen. cu aplic. art. 99 alin. (3) C. pen.
Faţă de cele arătate, se constată că temeiurile avute în vedere la luarea măsurii arestării preventive a inculpatului nu s-au schimbat si impun în continuare privarea de libertate a acestuia, apreciind că lăsarea în libertate ar prezenta pericol concret pentru ordinea publică, de natură să aducă atingere desfăşurării procesului penal, în raport de natura şi gravitatea infracţiunii săvârşite, de modalitatea de săvârşire, de circumstanţele reale în care a fost produsă, de recrudescenta acestui gen de fapte, de starea de pericol şi de urmările sociale produse prin însăşi natura faptei.
Măsura arestării preventive se justifică în continuare, fără a încălca prezumţia de nevinovăţie de care se bucură inculpatul până la rămânerea definitivă a hotărârii de condamnare, deoarece a fost luată pe baza presupunerii rezonabile, în sensul comiterii unei infracţiuni şi nu tinde să reprezinte o executare anticipată a pedepsei, durata nedepăşind, la acest moment procesual, caracterul rezonabil, având în vedere complexitatea cauzei si faptul că până în prezent a fost pronunţată o hotărâre în cauză.
Nu în ultimul rând s-a avut în vedere vătămarea adusă relaţiilor sociale, împrejurarea că partea vătămată era un copil în vârsta de aproape 11 ani, precum şi limitele de pedeapsă prevăzute de lege, astfel că, instanţa, constatând legală si temeinică măsura arestării preventive luata faţă de inculpatul I.N. a dispus menţinerea acesteia.
Decizia nr. 1533 din 20 aprilie 2010
PERICOL CONCRET PENTRU ORDINEA PUBLICĂ . PROTECŢIA COMUNITĂŢII . SENTIMENT DE NESIGURANŢĂ SOCIALĂ, DE NEÎNCREDERE ÎN ORGANELE JUDICIARE
Lăsarea în libertate a inculpatului prezintă un pericol concret pentru ordinea publică care ar înregistra negativ sentimentul de nesiguranţă socială, de neîncredere în organele judiciare care nu asigură protecţia comunităţii împotriva persoanelor trimise în judecată pentru infracţiuni de violenţă extremă.
Decizia nr. 1329 din 7 aprilie 2010
GRADUL DE PERICOL SOCIAL AL FAPTELOR. PERICOLUL CONCRET PENTRU ORDINEA PUBLICĂ
Este semnificativ de relevat şi că sumele de bani au fost retrase prin carduri contrafăcute din conturi emise de instituţii bancare din străinătate, în special Italia, ceea ce evocă posibilul caracter transnaţional al actelor infracţionale.
Gradul de pericol social al faptelor nu se confundă cu pericolul concret pentru ordinea publică ce ar rezulta din lăsarea în libertate a inculpaţilor însă nici nu este exclus, regăsindu-se în acesta din urmă, alături de alte date circumstanţiale, dintre care sunt de evidenţiat cele privind rezonanţa în colectivitate a unor astfel de fapte, amplificată de frecvenţa acestora şi posibilitatea repetării lor, susţinută de multitudinea datelor descoperite la percheziţii.
Toate aceste date definitorii pentru pericolul pentru ordinea publică se completează cu starea de nelinişte şi sentimentul de insecuritate şi injustiţie resimţit de comunitate în cazul lăsării în libertate a inculpaţilor.
Faţă de complexitatea cauzei, conduita procesuală a inculpaţilor şi probele a căror administrare a fost cerută în apărare, durata arestării preventive este rezonabilă, inculpaţii fiind lipsiţi de libertate în prezent şi în baza condamnării pronunţate de un tribunal competent, chiar dacă hotărârea nu este definitivă.
Împrejurările la care face trimitere instanţa, de luat în seamă la aprecierea pericolului concret pentru ordinea publică, respectiv caracterul şi moralitatea inculpaţilor, domiciliul, profesia şi legăturile lor familiale, nu sunt noi, ci ele au existat încă din momentul arestării inculpaţilor, aşa încât nu se constată, în cauză, încetarea temeiurilor care au determinat privarea de libertate.
Decizia nr. 1798 din 5 mai 2010
PERICOLUL PENTRU ORDINEA PUBLICĂ
Este adevărat că pericolul pentru ordinea publică prevăzut de art. 148 lit. f) C. pr. pen. nu se confundă cu pericolul social ca trăsătură esenţială a infracţiunii. Aceasta nu înseamnă însă că, în aprecierea pericolului pentru ordinea publică trebuie făcută abstracţie de gravitatea faptei. Sub acest aspect, existenta pericolului public poate rezulta, între altele, şi din însuşi pericolul social al infracţiunilor imputate apelantului – inculpat, de reacţia publică la comiterea faptei, de posibilitatea săvârşirii, chiar a unor fapte asemănătoare de către alte persoane, în lipsa unei reacţii ferme faţă de cei bănuiţi ca autori ai unor astfel de fapte.
La stabilirea pericolului pentru ordinea publică, se au în vedere nu doar datele referitoare la persoana inculpatului ci şi împrejurările comiterii faptei pentru care acesta a fost trimis în judecată, gradul ridicat de pericol social al acesteia, iar lăsarea lui libertate este de natură să creeze un sentiment de insecuritate la nivelul comunităţii.
Faţă de aceste împrejurări, curtea, consideră că nici-o altă măsură preventivă nu este suficientă. Un argument în plus în susţinerea acestei opinii îl constituie condamnarea inculpatului la pedeapsa închisorii de către prima instanţă.
Decizia nr. 411 din 3 februarie 2010
LĂSAREA ÎN LIBERTATE . PERICOL . ORDINEA PUBLICĂ.
Pericolul pentru ordinea publică nu se prezumă, nu trebuie dovedit, ci demonstrat.
Ca atare, numai criteriul referitor la pericolul social concret sau generic al infracţiunii săvârşite de inculpat nu constituie un temei pentru luarea sau, după caz, menţinerea arestării preventive.
Decizia nr. 921 din 16 august 1990, publicată în D.C.S.J 1990, „Dreptul” nr. 12/1991, p. 94
PERICOL CONCRET PENTRU ORDINEA PUBLICĂ
Lăsarea în libertate a inculpaţilor „ar prezenta un pericol concret pentru ordinea publică, pericol ce reiese din circumstanţele reale ale comiterii faptelor – perioada lungă de timp în care se reţine că s-ar fi desfăşurat activitatea, cantitatea deosebit de mare de ţigări de contrabandă, amploarea operaţiunilor privind activitatea de contrabandă exercitată de inculpaţi, numărul mare de persoane implicate printre care se numără şi poliţişti de frontieră; s-a mai apreciat că pericolul social rezultă şi din amploarea pe care au luat-o astfel de operaţiuni de contrabandă în zonă, existând o percepţie la nivelul opiniei publice, în sensul că este cunoscut faptul că în mod frecvent se practică activităţi de contrabandă pe linia de frontieră respectivă.
Curtea constată că încheierea atacată, este netemeinică sub aspectul înlocuirii măsurii arestării preventive cu măsura obligării de a nu părăsi ţara. Astfel, aprecierile instanţei de fond în sensul că s-a procedat deja la audierea inculpaţilor, „că celelalte acte de judecată ce urmează a fi efectuate nu sunt împiedicate de prezenţa inculpaţilor în stare de libertate”, că nu s-ar produce o perturbare esenţială şi substanţială a ordinii publice şi nici gradul de previzibilitate şi probabilitate a perturbărilor nu sunt fondate.
Chiar dacă inculpaţii care au fost trimişi în judecată, prin rechizitoriu în stare de arest preventiv, au fost audiaţi, nu s-au schimbat temeiurile care a determinat arestarea lor preventivă; astfel, faţă de natura şi amploarea infracţiunilor comise, ca şi faţă de atragerea în componenţa grupului – prin corupţie – a unor cadre din poliţia de frontieră, se impune pentru buna desfăşurare a procesului penal şi pentru a înlătura orice suspiciuni cu privire la influenţarea în vreun mod a aflării adevărului în cazul menţinerea stării de arest a inculpaţilor.
Decizia nr. 104 din 15 ianuarie 2010
PERICOLUL CONCRET PENTRU ORDINE PUBLICĂ
Instanţa de prim control judiciar a reţinut în mod corect incidenţa dispoziţiilor art. 148 lit. f) C. pr. pen., constatându-se, în mod justificat, că pericolul concret pentru ordine publică este relevat în speţă, şi de modalitatea în care a acţionat inculpatul, care a recrutat-o, a sechestrat-o şi a obligat-o pe parte vătămată minoră V.A.C. să practice prostituţia, însuşindu-şi în interes personal sumele de bani astfel obţinute.
De asemenea şi condiţia existenţei pericolului social concret pentru ordinea publică este evident îndeplinită, întrucât infracţiunea pentru care a fost cercetat şi dedus judecăţii este, prin ea însăşi, faptă deosebit de gravă ce a adus atingere unor valori sociale importante ocrotite de lege: libertatea de mişcare şi dreptul la viaţă sexuală a persoanei.
În cauză, instanţa de prim control judiciar a procedat corect atunci când a menţinut, justificat, măsura arestării preventive a inculpatului, constatând motivat că există indicii temeinice că inculpatul a săvârşit fapta gravă dedusă judecăţii, faptă care, prin modalitatea prin care s-a comis, conduce la concluzia existenţei pericolului concret pentru ordinea publică.
Lăsarea în libertate a inculpatului, exclude atingerea dezideratelor impuse de legea penală chemată să ocrotească adevăratele valori ale statului de drept, creându-se un climat de insecuritate socială şi de neîncredere al cetăţenilor oneşti în actul de justiţie.
Mai mult decât atât, manifestările nejustificate de clemenţă ale instanţei nu ar face decât să încurajeze, la modul general, astfel de tipuri de comportament antisocial şi să afecteze nivelul încrederii societăţii în instituţiile statului, chemate să vegheze la respectarea şi aplicarea legii.
De asemenea, Înalta Curte, în raport şi de prevederile art. 5 § 1 lit. c) din C.E.D.O. ratificată prin Legea nr. 30/1994, care stipulează că se exceptează de la dreptul de a nu putea fi lipsit de libertate şi cel care a fost arestat sau reţinut în vederea aducerii sale în faţa autorităţii judiciare competente sau când există motive verosimile de a bănui că a săvârşit o infracţiune ori când există motive temeinice de a crede în necesitatea de a-l împiedica să săvârşească o infracţiune sau să fugă după săvârşirea acesteia ”, constată, cu referire expresă la excepţia reprezentată de arestarea preventivă că s-a stipulat, printre altele, că privarea de libertate trebuie să se realizeze numai în formele legale şi după procedura prevăzută de legislaţia fiecărui stat, conform convenţiei, respectiv cu respectarea procedurii prevăzută de legea procesual penală internă, prin raportare şi la dispoziţiile constituţionale. Rezultă, aşadar, că dispunerea măsurii arestării preventive şi menţinerea acesteia trebuie să se facă cu respectarea dispoziţiilor generale, înscrise în legea procesual penală, fiind subordonate dovedirii interesului superior pe care îl deservesc.
În speţă, pericolul concret pentru ordinea publică, pe care-l reprezintă inculpatul, este actual şi concomitent cu cel al posibilităţii influenţării probelor, iar consecinţa zădărnicirii aflării adevărului subzistă, Curtea de Apel Piteşti, secţia penală şi pentru cauze cu minori şi de familie, reţinând corect îndeplinirea cumulativă a dispoziţiilor art. 143 şi art. 148 lit. f) C. pr. pen.
De altfel, legalitatea şi temeinicia acestei măsuri a fost succesiv verificată, constatându-se, de fiecare dată, că temeiurile ce au fost avute în vedere nu s-au schimbat, neputând fi reţinută susţinerea apărătorului ales al recurentului inculpat că această măsură se impune a fi revocată.
De asemenea, la stabilirea pericolului public nu se pot avea în vedere numai date legate de persoana inculpatului, cum s-a susţinut de apărătorul ales, dar şi de datele referitoare la fapte, întrucât nu de puţine ori acestea din urmă sunt de natură a crea în opinia publică temerea că justiţia şi cei care concură la înfăptuirea ei nu acţionează îndeajuns de ferm împotriva infracţionalităţii, iar rezonanţa socială a faptelor reprezintă, totodată, unul din criteriile de apreciere a pericolului social concret.
Decizia nr. 1100 din 22 martie 2010
PERICOLUL CONCRET PENTRU ORDINEA PUBLICĂ . STARE DE PRIMEJDIE PENTRU RAPORTURILE SOCIALE
Pericolul concret pentru ordinea publică rezultă atât din natura şi gravitatea faptei reţinute în sarcina inculpatului, cât şi din modalitatea concretă de comitere a faptei, împrejurarea în care a acţionat şi gradul de pericol social crescut ce caracterizează faptele de trafic de droguri de mare risc, pericolul pentru sănătatea publică pe care îl reprezintă punerea în circulaţie a unor asemenea substanţe, urmările produse, precum şi circumstanţele personale ale inculpatului.
De asemenea, se apreciază că infracţiunea reţinută în sarcina inculpatului prin gravitatea deosebită şi prin reacţia publicului, tulbură nu numai ordinea publică dar şi normele mediului social ocrotit de valorile sale fundamentale, datorită faptului că generează o stare de primejdie pentru raporturile sociale, pentru normala lor desfăşurare şi dezvoltare în interesul societăţii însăşi, creând o stare de nelinişte capabilă să justifice menţinerea arestării preventive, fiind îndeplinite astfel şi prevederile art. 5 § 1 lit. c) şi § 3 din C.E.D.O.
Decizia nr. 14 din 6 ianuarie 2010
TRAFIC DE DROGURI. VERIFICARE DIN OFICIU. LEGALITATEA ŞI TEMEINICIA ARESTĂRII PREVENTIVE
Potrivit dispoziţiilor art. 3001 alin. (1) şi (3) C. pr. pen., după înregistrarea dosarului la instanţă, în cauzele în care inculpatul este trimis în judecată în stare de arest, instanţa este datoare să verifice din oficiu, legalitatea şi temeinicia arestării preventive, iar când constată că temeiurile care au determinat arestarea impun în continuare privarea de libertate sau că există temeiuri noi care justifică privarea de libertate, instanţa menţine, prin încheiere motivată, arestarea preventivă.
Arestarea s-a dispus în baza art. 148 alin. (1) lit. f) teza a II-a C. pen., avându-se în vedere că pedeapsa prevăzută de lege pentru această infracţiune este mai mare de 4 ani şi rezultă că lăsarea în libertate a inculpaţilor prezintă pericol concret pentru ordinea publică, raportat la extinderea fenomenului infracţional în acest domeniu, amplificarea şi diversificarea criminalităţii asociate, consumului de droguri, creşterea numărului de consumatori de droguri, cantitatea de droguri care a făcut obiectul faptelor, contribuţia fiecărui inculpat, dar şi circumstanţele personale ale inculpatului.
Trebuie relevat şi faptul că, deşi au recunoscut în parte săvârşirea faptelor, fără a coopera cu organele judiciare au încercat să înlăture răspunderea penală asupra celorlalţi inculpaţi şi, nu în ultimul rând, repetabilitatea modalităţii de comitere.
De altfel, faptele au fost săvârşite de inculpata D.C.I. sub forma recidivei postcondamnatorii ca şi inculpatul Z.C., fiind îndeplinite condiţiile de existenţă ale pluralităţii de infracţiuni.
În sfârşit, este de menţionat că măsura arestării preventive este de natură a asigura potrivit art. 136 C. pr. pen. buna desfăşurare a procesului penal.
Decizia nr. 1004 din 16 martie 2010
MENŢINEREA ARESTĂRII PREVENTIVE. PUTERNICĂ REZONANŢĂ SOCIALĂ NEGATIVĂ. STARE DE INDIGNARE. DEZAPROBARE PUBLICĂ
Probele administrate până în prezent nu fac să înceteze presupunerea rezonabilă că inculpaţii au comis faptele pentru care au fost trimişi în judecată, fapte pe care, de altfel, aceştia le-au recunoscut iar pe de altă parte, pedeapsa prevăzută de lege pentru respectivele infracţiuni este închisoarea mai mare de 4 ani şi există probe că lăsarea inculpaţilor în libertate prezintă pericol concret pentru ordinea publică.
În aprecierea acestei ultime condiţii, Curtea are în vedere natura şi gravitatea faptelor pentru care sunt cercetaţi inculpaţii, împrejurările şi modalitatea în care se presupune că au acţionat – 3 persoane împreună, cu premeditare, prin folosirea unui pistol cu electroşocuri pentru a paraliza victima, urmată de sugrumarea acesteia cu centura de siguranţă a autoturismului şi rotirea capului de mai multe ori pentru a fi siguri că a decedat, în scopul deposedării acesteia de sumele de bani pe care le avea asupra ei (victima fiind factor poştal) – aspecte ce pun în evidenţă potenţialul criminogen ridicat al inculpaţilor şi lipsa respectului faţă de valorile sociale apărate de lege.
Fapte de natura celor de care sunt acuzaţi inculpaţii presupun o puternică rezonanţă socială negativă, o stare de indignare, de dezaprobare publică iar judecarea inculpaţilor în stare de libertate ar crea un sentiment de insecuritate în rândul opiniei publice, cu urmări nefaste asupra încrederii şi stabilităţii de care trebuie să se bucure mediul social.
Menţinerea măsurii arestării preventive se justifică şi din perspectiva jurisprudenţei C.E.D.O. care, în aplicarea dispoziţiilor art. 5 § 3 din Convenţia europeană a drepturilor şi libertăţilor fundamentale, a arătat că motivele pentru a menţine o persoană arestată în detenţie preventive sunt „suficiente şi pertinente” atunci când interesul public al menţinerii ordinii în cauză trece înaintea dreptului persoanei de a fi judecată în libertate, în condiţiile în care ordinea publică rămâne realmente ameninţată raportat la persoana în cauză şi la natura infracţiunii, care produce o anumită tulburare socială.
Decizia nr. 943 din 11 martie 2010
MENŢINEREA UNEI MĂSURI PREVENTIVE. MOTIVE VEROSIMILE. PERICOLUL CONCRET PENTRU ORDINEA PUBLICĂ. REACŢIA COMUNITĂŢII
Referitor la legalitatea măsurii menţinerii arestării preventive, aceasta respectă atât normele europene, constituţionale şi procesuale interne privind luarea şi menţinerea unei măsuri preventive, prezumţia de nevinovăţie şi termenul rezonabil al arestării dispuse.
În temeiul art. 148 lit. f) C. pr. pen. şi al art. 5 alin. (1) lit. c) din C.E.D.O. este legitimă luarea şi menţinerea arestării preventive existând motive verosimile de a bănui că inculpaţii au comis infracţiuni sancţionate cu pedepse mai mari de 4 ani şi lăsarea în libertate a inculpaţilor prezintă pericol pentru ordinea publică.
O analiză succintă a pericolului concret pentru ordinea publică demonstrează că în cauză acesta nu este unul abstract, nici prezumat şi nici redat doar de pedeapsa care sancţionează faptele presupus a fi comise de inculpaţi, ci rezidă în gravitatea acestor fapte de corupţie şi violenţă, de numărul făptuitorilor care şi-au adus contribuţia într-o formă sau alta la comiterea lor, de modalitatea în care au fost concepute şi executate şi nu în ultimul rând de calitatea unora din persoanele implicate.
În asemenea situaţie, jurisprudenţa C.E.D.O. (cauza Letellier vs Franței) a statuat că privarea de libertate va continua să fie legitimă dacă ordinea publică va continua să fie ameninţată de reacţia comunităţii faţă de gravitatea şi pericolul unor infracţiuni, astfel percepute de membrii comunităţii.
Şi desigur, în situaţia de fapt dată se impune o reacţie a autorităţilor judiciare pentru o corectă înfăptuire a justiţiei.
Decizia nr. 206 din 21 ianuarie 2010
INSTANŢA VERIFICĂ PERIODIC DAR NU MAI TÂRZIU DE 60 DE ZILE, LEGALITATEA ŞI TEMEINICIA ARESTĂRII PREVENTIVE
Atunci când instanţa constată că temeiurile care au determinat arestarea impun în continuare privarea de libertate sau că există temeiuri noi care justifică privarea de libertate, instanţa dispune, prin încheiere motivată, menţinerea măsurii arestării preventive.
Din actele dosarului rezultă că arestarea preventivă s-a dispus în temeiul dispoziţiilor art. 148 lit. b) şi f) C. pr. pen. cu referire la art. 143 C. pr. pen.
Reţinerea dispoziţiilor art. 148 lit. b) C. pr. pen. a fost determinată de împrejurarea că, după consumarea agresiunii, inculpatul a exercitat presiuni şi ameninţări asupra martorului ocular C.T. cerându-i să denatureze adevărul, în caz contrar, acesta îl va omorî.
Deşi aceste dispoziţii nu mai pot fi reţinute ca temei de arestare – cercetarea judecătorească în primă instanţă fiind finalizată – se constată ca fiind îndeplinite cumulativ condiţiile prevăzute de art. 148 lit. f) C. pr. pen., temei suficient pentru menţinerea, în continuare a măsurii arestării preventive.
Relativ la condiţia pericolului concret pentru ordinea publică, Înalta Curte reţine că acesta rezultă din probele administrate care confirmă faptul că inculpatul este o persoană violentă, dar şi din cazierul judiciar care atestă că acesta a fost condamnat anterior, de trei ori, pentru săvârşirea unor infracţiuni de violenţă. Chiar dacă s-a împlinit termenul de reabilitare, condamnările anterioare, pentru acelaşi gen de fapte, configurează o tendinţă de violentă a inculpatului şi, pe cale de consecinţă, faptul că acesta prezintă un pericol concret pentru ordinea publică.
Elementele de fapt care impun menţinerea, în continuare, a măsurii arestării preventive sunt conjugate de pronunţarea unei hotărâri de condamnare în primă instanţă, care chiar nedefinitivă, justifică pe deplin detenţia provizorie.
Decizia nr. 1030 din 17 martie 2010
PERICOL PENTRU BUNA DESFĂŞURARE A PROCESULUI PENAL
În cauză, se constată că temeiul care a stat la baza luării şi menţinerii măsurii arestării preventive, prevăzut de art. 148 lit. f) C. pr. pen. subzistă şi în prezent, fiind îndeplinite, cumulativ, condiţiile prevăzute de textul de lege: inculpatul a săvârşit o infracţiune pentru care legea prevede pedeapsa detenţiunii pe viaţă sau pedeapsa închisorii mai mare de 4 ani şi există probe că lăsarea sa în libertate prezintă un pericol concret pentru ordinea publică.
Referitor la acest temei, în practica C.E.D.O., s-a stabilit că menţinerea detenţiei este justificată atunci când se face dovada că asupra procesului penal planează cel puţin unul dintre următoarele pericole care trebuie apreciate in concreto pentru fiecare caz în parte: pericolul de săvârşire a unei noi infracţiuni, pericolul de distrugere a probelor, riscul presiunii asupra martorilor, pericolul de dispariţie a inculpatului sau pericolul de a fi tulburată ordinea publică.
Din examinarea lucrărilor şi actelor dosarului, rezultă, într-adevăr, că în raport de natura şi gradul deosebit de ridicat de pericol social al faptei de trafic de droguri de mare risc, săvârşită în stare de recidivă postexecutorie şi postcondamnatorie, pentru săvârşirea cărora a fost condamnat de prima instanţă la pedeapsa rezultantă de 14 ani închisoare, lăsarea inculpatului în libertate ar putea crea riscul ca acesta să repete asemenea fapte.
Pe de altă parte, natura şi modalitatea de comitere a infracţiunii sus-menţionate relevă nu doar o periculozitate infracţională, dar şi una socială care impun o reacţie fermă, deoarece lăsarea în libertate ar putea crea riscul ca acesta să repete asemenea fapte şi ar induce un sentiment de insecuritate în ordinea publică.
Aşa fiind, temeiurile care au stat iniţial la baza luării măsurii arestării preventive nu s-au schimbat, iar condamnarea în primă instanţă, chiar dacă nu înlătură prezumţia de nevinovăţie, care subzistă în favoarea inculpatului, oferă indicii cu privire la vinovăţia acestuia şi constituie un temei care justifică în continuare privarea de libertate.
Decizia nr. 1272 din 1 aprilie 2010
PRELUNGIREA DURATEI. PROCUROR COMPETENT. PERICOL PUBLIC . insecuritate socială. Săvârşirea infracţiunii de trafic de influenţă implicând reprezentanţi ai Ministerului Public
Sesizarea instanţei în vederea prelungirii duratei arestării preventive poate fi legal făcută de procurorul şef al secţiei de resort al Parchetului de pe lângă Curtea Supremă de Justiţie, nu numai de procurorul general al acelui parchet.
Săvârşirea infracţiunii de trafic de influenţă implicând reprezentanţi ai Ministerului Public, prin natura relaţiilor socio-profesionale afectate, face ca lăsarea în libertate a făptuitorului să constituie un pericol pentru ordinea publică.
Parchetul de pe lângă Curtea Supremă de Justiţie a pus în mişcare acţiunea penală împotriva inculpatei R.C. pentru săvârşirea infracţiunii de trafic de influenţă prevăzută în art. 257 C. pen. raportat la art. 7 alin. 3 din Legea nr. 78/2000, reţinându-se că, în cursul anului 2001, având calitatea de procuror, a pretins şi primit 3000 de dolari de la N.M. pentru a interveni pe lângă un alt procuror în vederea soluţionării favorabile a unui memoriu prin care se solicita declararea unui recurs în anulare.
Totodată, s-a dispus arestarea preventivă a inculpatei, constatându-se că aceasta se află în situaţia prevăzută în art. 148 alin. 1 lit. h C. pr. pen.
Ulterior, parchetul a solicitat prelungirea duratei arestării preventive, iar Curtea Supremă de Justiţie, Secţia penală, prin încheierea din 8 ianuarie 2002, a admis cererea şi a dispus prelungirea duratei arestării preventive pe timp de 30 de zile, cu motivarea că măsura preventivă a fost luată cu respectarea dispoziţiilor legii, iar prelungirea duratei acesteia se impune deoarece inculpata continuă să se afle în situaţia prevăzută în art. 148 alin. 1 lit. h, C. pr. pen., în baza căruia a fost arestat.
Împotriva acestei încheieri inculpata a declarat recurs, cu motivarea că prin prelungirea duratei arestării preventive au fost încălcate dispoziţii procedurale sancţionate cu nulitatea absolută, între altele prin aceea că numai procurorul general al Parchetului de pe lângă Curtea Supremă de Justiţie, iar nu şi procurorii şefi de secţie din acel parchet pot cere prelungirea duratei arestării preventive, acesta fiind singurul conducător în măsură să sesizeze instanţa conform art. 156 alin. 2 C. pr. pen., iar menţinerea inculpatei în starea de arest nu se justifică întrucât cerinţele înscrise în art. 148 alin. 1 lit. h C. pr. pen. nu pot fi considerate întrunite cât timp nu s-a demonstrat, pe bază de indicii temeinice, că lăsarea sa în libertate ar prezenta un pericol pentru ordinea publică.
Recursul este nefondat.
În raport cu reglementarea de ansamblu dată Ministerului Public şi structurilor sale componente prin dispoziţiile Legii de organizare judecătorească, astfel cum a fost modificată prin Legea nr. 142/1997, nu se poate considera că atribuţiile procurorului şef de secţie menţionate în art. 156 alin. 2 C. pr. pen. ar fi fost preluate, în urma acelor modificări, de către procurorul general al Parchetului de pe lângă Curtea Supremă de Justiţie, astfel că sesizarea primei instanţe pentru prelungirea duratei arestării preventive făcută de procurorul şef al secţiei de resort este corectă, aşa cum temeinic s-a reţinut prin încheierea atacată cu recurs.
În ceea ce priveşte temeiul arestării şi al prelungirii acesteia, invocarea prevederilor art. 148 alin. 1 lit. h C. pr. pen. este, de asemenea, corectă.
În adevăr, aşa cum s-a motivat şi în considerentele încheierii, condiţiile cumulative prevăzute în art. 148 alin. 1 lit. h sunt îndeplinite, deoarece fapta imputată inculpatei, recunoscută constant de aceasta, constituie o infracţiune pentru care legea prevede pedeapsa închisorii mai mare de 2 ani, iar modalitatea în care s-a comis fapta şi natura relaţiilor socio-profesionale afectate impun concluzia că lăsarea inculpatei în libertate generează o stare de insecuritate socială, prezentând un pericol pentru ordinea publică.
În consecinţă, recursul a fost respins.
Completul de 9 judecători, decizia nr. 8 din 11 ianuarie 2002
REVOCAREA MĂSURII ARESTĂRII PREVENTIVE. ZĂDĂRNICIREA AFLĂRII ADEVĂRULUI, PRIN INFLUENŢAREA UNOR MARTORI
[…] Prin încheierea nr. 2/I/P din 20 februarie 2003 Curtea de Apel Oradea, secţia penală, admiţând plângerea formulată de inculpatul S.C. împotriva ordonanţei din 11 februarie 2003, emisă de Parchetul Naţional Anticorupţie, Serviciul Anticorupţie Oradea, a dispus revocarea măsurii arestării preventive şi punerea de îndată în libertate a inculpatului de sub puterea mandatului de arestare preventivă nr. 2 din 11 februarie 2003, emisă de acelaşi organ.
Pentru a hotărî astfel, instanţa a reţinut, în esenţă că, faţă de faptul că, cercetările în cauză au fost începute în luna decembrie 2001 de către Parchetul Militar Oradea, care în luna noiembrie 2002 şi-a declinat competenţa în favoarea Parchetului Naţional Anticorupţie, Serviciul Anticorupţie Oradea, iar arestarea inculpatului a avut loc abia la 11 februarie 2003, deci peste un an de la data comiterii presupusei infracţiuni, fără ca în acest interval de timp să fi schimbat în vreun fel starea de fapt, nu se mai poate susţine că lăsarea sa în libertate prezintă pericol pentru ordinea publică situaţie în care, continuarea cercetărilor s-ar putea face cu inculpatul în stare de libertate.
Împotriva menţionatei încheieri, Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Oradea, în termen legal a declarat recurs, solicitând casarea acesteia în temeiul art. 3859 pct. 171 C. pr. pen., susţinându-se că în cauză s-a făcut o greşită aplicare a legii, revocarea măsurii arestării preventive a inculpatului nefiind justificată.
Recursul este întemeiat pentru următoarele considerente:
Potrivit art. 148 alin. (1) lit. d) şi h) C. pr. pen., măsura arestării inculpatului poate fi luată dacă sunt întrunite condiţiile prevăzute în art. 143 din acelaşi cod, respectiv dacă sunt probe sau indicii temeinice că s-a săvârşit o faptă penală şi numai dacă, în primul caz sunt date suficiente că inculpatul a încercat să zădărnicească aflarea adevărului, prin influenţarea vreunui martor sau expert, distrugerea ori alterarea mijloacelor materiale de probă sau prin alte asemenea fapte, iar în cel de al doilea, inculpatul a săvârşit o infracţiune pentru care legea prevede pedeapsa închisorii mai mare de 2 ani, iar lăsarea sa în libertate ar prezenta un pericol pentru ordinea publică.
Împotriva inculpatului s-a pus în mişcare acţiunea penală pentru săvârşirea infracţiunii de luare de mită, prevăzută de art. 254 alin. (1) şi (2) C. pen., cu referire la art. 1 lit. a) şi c) şi art. 7 din Legea nr. 78/2000 prin ordonanţa din 11 februarie 2003 a Parchetului Naţional Anticorupţie, Serviciul Anticorupţie Oradea.
Din actele dosarului rezultă că, în calitate de ofiţer, încadrat în Poliţia municipiului Oradea, având gradul de căpitan, actualmente inspector principal şi având şi funcţia de şef Birou ordine publică, la data de 24 decembrie 2001, împreună cu C.D., ofiţer în cadrul aceluiaşi birou, au pretins şi primit de la B.D. suma de 1000 mărci germane pentru a-i restitui o cantitate de aproximativ 150 – 200 cartuşe de ţigări netimbrate şi fără documente de provenienţă, ce au fost în prealabil ridicate de inculpatul C.D. Cu aceeaşi ocazie, inculpatul a pretins suma de 1000 mărci germane, în fiecare lună, în numele coinculpatului C.D., subordonatul său, pentru a asigura „protecţia” lui B.D., în sensul de a nu-şi îndeplini atribuţiile de serviciu privind modul în care se respectă dispoziţiile Legii nr. 12/1990 (republicată) referitoare la regimul comerţului.
S-a mai stabilit că aceste acte materiale fac parte dintr-o activitate infracţională complexă în care sunt implicate şi alte persoane, inculpatul fiind cercetat şi pentru infracţiunile de abuz în serviciu contra intereselor publice prevăzută de art. 248 alin. (1) C. pen., cu referire la art. 17 lit. d) din Legea nr. 78/2000, instigare la mărturie mincinoasă prevăzută de art. 25 raportat la art. 261 C. pen., cât şi pentru încercarea de a determina mărturia mincinoasă.
De menţionat este faptul că în declaraţiile date la procuror, martorii B.D., V.T. şi M.A. au relatat că inculpatul S.C., împreună cu C.D., coinculpat în cauză, au făcut presiuni asupra lor pentru a-i determina să-şi schimbe declaraţiile date iniţial la organul de urmărire penală, unora dintre ei oferindu-le şi sume de bani în acest scop.
Motivarea instanţei, în sensul că declaraţiile celor patru martori, autentificate la notariat, ar fi fost date pentru a folosi inculpatului în faţa Consiliului de disciplină nu poate fi acceptată, întrucât din cuprinsul declaraţiilor luate acestora de către procuror, rezultă fără dubiu, că prin obţinerea lor, inculpatul a urmărit să scape de răspundere pentru infracţiunile comise.
Existând deci indicii temeinice că inculpatul a săvârşit infracţiunea de luare de mită pentru care legea prevede pedeapsa închisorii mai mare de 2 ani, cât şi dovezi că a încercat să zădărnicească aflarea adevărului, prin influenţarea unor martori, revocarea măsurii arestării preventive dispusă de Curtea de Apel Oradea nu se justifică.
În consecinţă, recursul declarat de Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Oradea fiind întemeiat, urmează a fi admis, în temeiul art. 38515 pct. 2 C. pr. pen., a se casa încheierea atacată şi a se respinge plângerea formulată de inculpat împotriva ordonanţei din 11 februarie 2003, emisă de Parchetul naţional Anticorupţie, Serviciul Anticorupţie Oradea.
Decizia nr. 1170 din 6 martie 2003
De lege ferenda apreciem ca absolut necesară revederea urgentă a dispoziţiilor procesuale punând măsura preventivă a arestării în tendinţa firească a edificării unui stat de drept. În esenţă, este necesară dezvoltarea normativă a garanţiilor procesuale în sensul înlăturării oricăror posibilităţi de intervenţie a executivului în faza judiciară. Și mai ales, aplicarea aplicarea legii –tautologic – cu bună credință.
Codul nou de procedură penală prevede în art. 223 condiţiile şi cazurile de aplicare a măsurii arestării preventive .
Măsura arestării preventive poate fi luată de către judecătorul de drepturi şi libertăţi, în cursul urmăririi penale, de către judecătorul de cameră preliminară, în procedura de cameră preliminară, sau de către instanţa de judecată în faţa căreia se află cauza, în cursul judecăţii, numai dacă din probe rezultă suspiciunea rezonabilă că inculpatul a săvârşit o infracţiune şi există una dintre următoarele situaţii:
a) inculpatul a fugit ori s-a ascuns, în scopul de a se sustrage de la urmărirea penală sau de la judecată, ori a făcut pregătiri de orice natură pentru astfel de acte;
b) inculpatul încearcă să influenţeze un alt participant la comiterea infracţiunii, un martor ori un expert sau să distrugă, să altereze, să ascundă ori să sustragă mijloace materiale de probă sau să determine o altă persoană să aibă un astfel de comportament;
c) inculpatul exercită presiuni asupra persoanei vătămate sau încearcă să realizeze o înţelegere frauduloasă cu aceasta;
d) există suspiciunea rezonabilă că, după punerea în mişcare a acţiunii penale împotriva sa, inculpatul a săvârşit cu intenţie o nouă infracţiune sau pregăteşte săvârşirea unei noi infracţiuni.
(2) Măsura arestării preventive a inculpatului poate fi luată şi dacă din probe rezultă suspiciunea rezonabilă că acesta a săvârşit o infracţiune intenţionată contra vieţii, o infracţiune prin care s-a cauzat vătămarea corporală sau moartea unei persoane, o infracţiune contra securităţii naţionale prevăzută de Codul penal şi alte legi speciale, o infracţiune de trafic de stupefiante, trafic de arme, trafic de persoane, acte de terorism, spălare a banilor, falsificare de monede ori alte valori, şantaj, viol, lipsire de libertate, evaziune fiscală, ultraj, ultraj judiciar, o infracţiune de corupţie, o infracţiune săvârşită prin mijloace de comunicare electronică sau o altă infracţiune pentru care legea prevede pedeapsa închisorii de 5 ani ori mai mare şi, pe baza evaluării gravităţii faptei, a modului şi a circumstanţelor de comitere a acesteia, a anturajului şi a mediului din care acesta provine, a antecedentelor penale şi a altor împrejurări privitoare la persoana acestuia, se constată că privarea sa de libertate este necesară pentru înlăturarea unei stări de pericol pentru ordinea publică.
Din moment ce există o limită de 5 ani, ce nevoie mai era de enumerarea anterioară. Sau se presupune că ”o infracţiune intenţionată contra vieţii, o infracţiune prin care s-a cauzat vătămarea corporală sau moartea unei persoane, o infracţiune contra securităţii naţionale prevăzută de Codul penal şi alte legi speciale, o infracţiune de trafic de stupefiante, trafic de arme, trafic de persoane, acte de terorism, spălare a banilor, falsificare de monede ori alte valori, şantaj, viol, lipsire de libertate, evaziune fiscală, ultraj, ultraj judiciar, o infracţiune de corupţie, o infracţiune săvârşită prin mijloace de comunicare electronică” nu are gravitate, modul şi circumstanţele de comitere a acesteia, anturajului şi mediul din care acesta provine, antecedentele penale şi alte împrejurări privitoare la persoana acestuia nu pot duce la constatarea că privarea de libertate este necesară pentru înlăturarea unei stări de pericol pentru ordinea publică. Este mai complicat, dar se înțelege.
Lipsește formula stării de pericol concret pentru ordinea publică.
Numai pentru o altă infracţiune pentru care legea prevede pedeapsa închisorii de 5 ani ori mai mare şi, pe baza evaluării gravităţii faptei, a modului şi a circumstanţelor de comitere a acesteia, a anturajului şi a mediului din care acesta provine, a antecedentelor penale şi a altor împrejurări privitoare la persoana acestuia, se constată că privarea sa de libertate este necesară pentru înlăturarea unei stări de pericol pentru ordinea publică, dar nu și pentru ”o infracţiune intenţionată contra vieţii, o infracţiune prin care s-a cauzat vătămarea corporală sau moartea unei persoane, o infracţiune contra securităţii naţionale prevăzută de Codul penal şi alte legi speciale, o infracţiune de trafic de stupefiante, trafic de arme, trafic de persoane, acte de terorism, spălare a banilor, falsificare de monede ori alte valori, şantaj, viol, lipsire de libertate, evaziune fiscală, ultraj, ultraj judiciar, o infracţiune de corupţie, o infracţiune săvârşită prin mijloace de comunicare electronică”.
Cu cât reglementarea se ferește de arbitrar, cu atât, devenind mai stufoasă, încorsetează pe judecător, care trebuie să fie suveran în apreciere, dar la adăpost de alte ingerințe neprofesionale.
BIBLIOGRAFIE
– Anastasiu Crişu , Arestarea preventivă. Condiţii. „Revista de drept penal” nr.2/1996, p.104;
– D. Ciuncan , Probleme privind arestarea preventivă, „Pro lege” nr.1/1999, p. 114;
– D. Ciuncan , Arestarea preventivă, Pro lege nr. 3/2001, p. 27;
– Rodica Mihaela Stănoiu, Ortansa Brezeanu , Detenţia preventivă şi legislaţia europeană, „Revista de drept penal” nr.2/2003 p.32;
– Popescu Corneliu-Liviu – Conformitatea cu Legea fundamentală şi Convenţia Europeană a Drepturilor Omului a competenţei procurorului de a lua măsura arestării preventive, în lumina jurisprudenţei Curţii Constituţionale, Dreptul nr.6/1999, p. 60;
– Lavinia Lefterache , Arestarea preventivă. Temeiuri., „Revista de drept penal” nr. 2/2005, p. 128;
– Dabu Valerică , Cazurile în care se poate dispune arestarea prevăzute de art. 148 lit. e şi h din Codul de procedură penală. Ordine de drept. Ordine publică. Ordine constituţională. Pericolul social al faptei. Pericol social al infracţiunii. Pericol concret pentru ordinea publică. În cursul urmăririi penale şi instanţa poate dispune obligarea de a nu părăsi ţara, „Pro lege” nr.2/2005, p. 41;
– M. Buzea , Condiţii legale de formulare a cererii de prelungire a măsurii arestării – preventive, Dreptul nr.12/2002 p.162;
– C. Sima, Studiu de drept comparat privind arestarea preventivă, în „Pro lege” nr. 2/2003, p. 94;
– Gh. Radu, Din nou despre arestarea preventivă, în „Revista de drept penal” nr. 4/2003, p. 63;
– D. Ciuncan, Dreptul de a sesiza CEDH în cazul epuizării căilor interne, „Drepturile omului”, IRDO, nr. 2/1997, p. 44;
– D. Ciuncan, Analiza solicitărilor adresate autorităţilor române a căror soluţionare este de competenţa Ministerului Public, în „Drepturile omului” nr. 3/1997, p. 31 şi 32;
1 A se vedea Convenţia europeană a drepturilor omului, ratificată de România prin legea nr. 30/1994, publicată în M.Of. nr. 135 din 31 mai 1994; Pactul internaţional cu privire la drepturile economice, sociale şi culturale şi Pactul internaţional cu privire la drepturile civile şi politice, ratificate de România prin Decretul nr. 212 din 9 decembrie 1974 (Principalele instrumente internaţionale privind drepturile omului la care România este parte, IRDO, 2 volume, Bucureşti, 1996, 1997).
2 A. Crişu, Arestarea preventivă. Condiţii în „R.D.P.” nr.2-1996, p.104.
A. Ţuculeanu. Măsura arestării preventive, în „Pro lege” nr. 1/1995, p. 46
3 Art. 43 alin. 1 C.pr.pen. „Măsura reţinerii poate fi luată de organul de cercetare penală faţă de învinuit, dacă sunt probe sau indicii temeinice că a săvârşit o faptă prevăzută de legea penală”.
[1] G. Antoniu, N. Volonciu, N. Zaharia. Dicţionar de procedură penală. Editura Ştiinţifică şi Enciclopedică, Bucureşti, 1988, p. 127
[2] G. Stefani, G. Levassseur. Droit penal general et procedure penale. Dalloz, 1964, tome II, p. 203
[3] C. de Apel Bucureşti, dec. pen. 122/1995, Culegere de practică judiciară pe anul 1995,. Editura Continent XXI, 1996, p. 24
[4] A se vedea măsurile de siguranţă a căror aplicare este obligatorie, ori de câte ori sunt întrunite condiţiile prevăzute de lege.
[5] A. Crişu, op.cit. p. 107
[6] A. Ţuculeanu. Măsura arestării preventive în „Pro lege” nr. 1/1995, p. 46
[7] N. Volonciu. Tratat de drept penal. Paideia, Bucureşti, 1996, vol. II, p.64
[8] Ibidem, p.65
[9] Ibidem, p. 69. Autorul indică alături de probe, ca o condiţie a punerii în mişcare a acţiunii penale şi indiciile temeinice.
[10] I. Doltu. Declaraţiile învinuitului sau ale inculpatului – mijloc de apărare în procesul penal „Dreptul” nr. 10/1994, p. 78
[11] T. S. S. pen.., d.22-1981, p. 22. Repertoriu alfabetic de practică judiciară în materie penală de V. Papadopol, Şt. Daneş, Ed. Ştiinţifică şi Enciclopedică, Bucureşti, 1987, p.22
[12] T. jud. Timiş, dec. pen. nr. 458/1978, „R.R.D.” nr. 11/1979, p. 69. T. m. Bucureşti, S. I pen., dec. nr. 552/1990, „Dreptul” nr. 2/1992, p.87. C.S.J., S. pen., dec. nr. 919/1992, în Codul de procedură penală adnotat de V. Papadopol, V. Dobrinoiu, M. Apetrei, Ed. Albatros, Bucureşti, 1996, p. 425
1 Dicţionar explicativ al limbii române, ediţia a II-a, Editura „Univers Enciclopedic”, Bucureşti, 1996, p.726
2 Curtea de Apel Bucureşti, d.pen.nr.279/1998, S. .I pen. Culegere de practică judiciară pe anul 1998 cu note de V. Papadopol, Editura „ALL Beck”, Bucureşti, 1999, p.32
3 Curtea de Apel Braşov, dec. pen. nr. 66/1997, Culegere de practică judiciară pe anul 1997, Editura „OMNIA UNI SAST”, Braşov, 1998, p.43
4 Curtea de Apel Braşov, dec. pen. nr. 68/1997, Culegere de practică judiciară pe anul 1997, p.44
5 Curtea de Apel Constanţa, d.pen. nr. 23/1993, „Dreptul” nr. 12/1994, p.78
6 Tribunalul Covasna, d.pen. nr. 22/1985, „Dreptul” nr. 3/1996, p.108
7 Curtea de Apel Bucureşti, d.pen.331/1997, s II-a pen., „R.D.P.” nr. 3/1998, p.135
8 Curtea de Apel Cluj, d.pen. nr. 137/1997, „R.D.P.” nr. 4/1998, p.139
9 Curtea de Apel Constanţa, dec. pen. 63/1994, „RD.P”. nr. 4/1998, p.139
10 I. Istrate. Libertatea persoanei şi garanţiile ei procesuale. Editura „Scrisul Românesc” Craiova, 1984, p.66
1 C.A. Bucureşti, dec. pen. 652/1998, S. .I pen., „R.D.P.” nr. 3/1999, p.125
2 C.A. Cluj, dec. pen. nr. 96/1996, „R.D.P.” nr. 3/1997, p.120
3 C.A. Bucureşti, dec. pen. 332/1997, s. II-a pen., „R.D.P.” nr. 2/1998, p.124; d.pen. nr. 68/1998, s a II-a pen., C.Apel Bucureşti. Culegere de practică judiciară pe anul 1998, p.27
4 C.A. Bucureşti, dec. pen. nr. 113/1996, s II pen. „R.D.P.” nr. 3/1996, p.119
5 C.A. Bucureşti, dec.pen. nr. 169/1995, s. I pen. Culegere de practică judiciară pe anul 1995, p.24; dec.pen. nr. 475/1998, s. II-a pen.; C.A. Bucureşti, Culegere de practică judiciară pe anul 1998, p.97.
6 T. S., dec.pen.2902/1994, S.pen. V.Papadopol, M.Popovici. Repertoriu de practică judiciară pe anii 1969-1975, Bucureşti, 1997, p.49
7 C. A. Bucureşti, d.pen.611/1998, s. II-a. Culegere de practică judiciară pe anul 1998, p.38
8 C. A. Bucureşti, dec. pen. 69/1993, s I-a pen., Culegere de practică judiciară pe anul 1993, Editura Şansa, Bucureşti, 1994, p.39
[13] Gh. Mateuţ. Notă la încheierea din 29 septembrie 1995, dosar nr. 2819/1995 al Tribunalului Vâlcea, „Dreptul” nr. 2
[14] În acest sens, a se vedea şi N. Volonciu, Tratat de procedură penală, Partea specială, vol. II, Paideia, Bucureşti, 1994, p.71.
Începerea urmăririi penale permite organelor de urmărire să îndeplinească acte pe care nu le-ar fi putut efectua. Subliniem că în procedura specială a flagrantului există întotdeauna un învinuit.
[15] Există indicii temeinice, atunci când din datele existente în cauză rezultă presupunerea că persoana faţă de care se efectuează urmărirea penală a săvârşit fapta (a se vedea şi I. Neagu, Drept procesual penal, Partea generală, Tipar Artprint, f.a., p. 314); Gh. Dărângă, (Măsurile preventive în noul cod de procedură penală, în „Revista română de drept” nr. 4/1969, p.24) vorbeşte de deducţii logice bazate pe premise serioase.
„Indicii temeinice” semnifică faptul că din datele existente s-ar putea presupune că persoana în cauză a săvârşit cu adevărat fapta (Curtea Constituţională, decizia nr. 268/1998, în M.Of.nr.134/1998).
Prin indicii de culpabilitate se înţelege suspiciunea gravă (în dreptul olandez), bănuiala puternică (în dreptul german), indicii serioase de culpabilitate (în dreptul belgian sau grec). Vezi şi Jean Pradel ş.a., Les atteintes à la liberté avant jugement en droit pénal comparé, Ed.Cujas, Paris, 1992, p. 397.
Întotdeauna ne vom raporta, în acest spirit, la prevederile art. 5 §1 c) din CEDH (Legea nr. 30/1994) care vizează existenţa de motive verosimile de a bănui o persoană că a săvârşit o infracţiune sau de motive temeinice de a crede în necesitatea de a o împiedica să săvârşească o infracţiune sau să fugă după săvârşirea acesteia.
2 Curtea de Apel Bucureşti, d.pen.nr.279/1998, S. .I pen. Culegere de practică judiciară pe anul 1998 cu note de V. Papadopol, Editura „ALL Beck”, Bucureşti, 1999, p.32
3 Curtea de Apel Braşov, dec. pen. nr. 66/1997, Culegere de practică judiciară pe anul 1997, Editura „OMNIA UNI SAST”, Braşov, 1998, p.43
4 Curtea de Apel Braşov, dec. pen. nr. 68/1997, Culegere de practică judiciară pe anul 1997, p.44
5 Curtea de Apel Constanţa, d.pen. nr. 23/1993, „Dreptul” nr. 12/1994, p.78
6 Tribunalul Covasna, d.pen. nr. 22/1985, „Dreptul” nr. 3/1996, p.108
7 Curtea de Apel Bucureşti, d.pen.331/1997, s II-a pen., „R.D.P.” nr. 3/1998, p.135
8 Curtea de Apel Cluj, d.pen. nr. 137/1997, „R.D.P.” nr. 4/1998, p.139
9 Curtea de Apel Constanţa, dec. pen. 63/1994, „RD.P”. nr. 4/1998, p.139
10 I. Istrate. Libertatea persoanei şi garanţiile ei procesuale. Editura „Scrisul Românesc” Craiova, 1984, p.66
1 C.A. Bucureşti, dec. pen. 652/1998, S. .I pen., „R.D.P.” nr. 3/1999, p.125
2 C.A. Cluj, dec. pen. nr. 96/1996, „R.D.P.” nr. 3/1997, p.120
3 C.A. Bucureşti, dec. pen. 332/1997, s. II-a pen., „R.D.P.” nr. 2/1998, p.124; d.pen. nr. 68/1998, s a II-a pen., C.Apel Bucureşti. Culegere de practică judiciară pe anul 1998, p.27
4 C.A. Bucureşti, dec. pen. nr. 113/1996, s II pen. „R.D.P.” nr. 3/1996, p.119
5 C.A. Bucureşti, dec.pen. nr. 169/1995, s. I pen. Culegere de practică judiciară pe anul 1995, p.24; dec.pen. nr. 475/1998, s. II-a pen.; C.A. Bucureşti, Culegere de practică judiciară pe anul 1998, p.97.
6 T. S., dec.pen.2902/1994, S.pen. V.Papadopol, M.Popovici. Repertoriu de practică judiciară pe anii 1969-1975, Bucureşti, 1997, p.49
7 C. A. Bucureşti, d.pen.611/1998, s. II-a. Culegere de practică judiciară pe anul 1998, p.38
8 C. A. Bucureşti, dec. pen. 69/1993, s I-a pen., Culegere de practică judiciară pe anul 1993, Editura Şansa, Bucureşti, 1994, p.39
[16] Gh. Mateuţ. Notă la încheierea din 29 septembrie 1995, dosar nr. 2819/1995 al Tribunalului Vâlcea, „Dreptul” nr. 2
[17] Curtea de Apel, s. II-a pen., d.pen. nr. 1403/1998. Culegere de practică judiciară pe anul 1998, Bucureşti, 1999, p.50
Leave a Reply
You must be logged in to post a comment.