|
|
CONDAMNĂRILE CU CARACTER POLITIC ŞI MĂSURILE ADMINISTRATIVE ASIMILATE ACESTORA, PRONUNŢATE ÎN PERIOADA 6 MARTIE 1945 – 22 DECEMBRIE 1989
Curtea Constituțională respinge ca devenită inadmisibilă excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 5 alin. (1) lit. a) teza întâi din Legea nr. 221/2009 privind condamnările cu caracter politic şi măsurile administrative asimilate acestora, pronunţate în perioada 6 martie 1945-22 decembrie 1989, excepţie ridicată de statul român, prin Ministerul Finanţelor Publice – Direcţia Generală a Finanţelor Publice Arad, în Dosarul nr. 574/108/2010 al Curţii de Apel Timişoara – Secţia civilă.
În cauză sunt aplicabile dispoziţiile art. 29 alin. (3) din Legea nr. 47/1992, care prevăd că “Nu pot face obiectul excepţiei prevederile constatate ca fiind neconstituţionale printr-o decizie anterioară a Curţii Constituţionale”. Curtea constată că prin deciziile nr. 1.358 din 21 octombrie 2010 şi nr. 1.360 din 21 octombrie 2010, publicate în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 761 din 15 noiembrie 2010, a admis excepţia de neconstituţionalitate şi a constatat că dispoziţiile art. 5 alin. (1) lit. a) teza întâi din Legea nr. 221/2009 privind condamnările cu caracter politic şi măsurile administrative asimilate acestora, pronunţate în perioada 6 martie 1945-22 decembrie 1989 sunt neconstituţionale.
Prin Încheierea din 15 septembrie 2010, pronunţată în Dosarul nr. 574/108/2010, Curtea de Apel Timişoara – Secţia civilă a sesizat Curtea Constituţională cu excepţia de neconstituţionalitate a prevederilor art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009 privind condamnările cu caracter politic şi măsurile administrative asimilate acestora, pronunţate în perioada 6 martie 1945-22 decembrie 1989.
Excepţia de neconstituţionalitate a fost ridicată de statul român, prin Ministerul Finanţelor Publice – Direcţia Generală a Finanţelor Publice Arad, în cadrul soluţionării unei acţiuni prin care se solicită plata unor despăgubiri pentru daunele morale suferite ca urmare a unor condamnări cu caracter politic şi măsuri administrative asimilate acestora, pronunţate în perioada 6 martie 1945-22 decembrie 1989.
Referitor la daunele morale în general, sub aspectul cuantumului, statuând în echitate, astfel cum prevede art. 41 din Convenția pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale, Curtea Europeană a Drepturilor Omului a adoptat o poziţie moderată prin acordarea unor sume rezonabile, cu titlu de reparaţie morală, invocând, cu titlu de exemplu, “Cauza Ţarălungă, Cauza Temeşan sau Cauza Oancea”.
În cauza Oancea OANCEA ET AUTRES c. ROUMANIE (Requête no 5984/02) ARRÊT, 29 juillet 2008 DÉFINITIF 29/10/2008 ( cmiskp.echr.coe.int), Curtea a declarat:
a) que l’Etat défendeur doit verser aux requérants, dans les trois mois à compter du jour où l’arrêt sera devenu définitif en vertu de l’article 44 § 2 de la Convention, les sommes suivantes à convertir dans la monnaie de l’Etat défendeur au taux applicable à la date du règlement :
i. 3 790 EUR (trois mille sept cent quatre-vingt-dix euros) conjointement aux requérants, plus tout montant pouvant être dû à titre d’impôt, pour dommage matériel ;
ii. 1 000 EUR (mille euros) à chacun des requérants, plus tout montant pouvant être dû à titre d’impôt, pour dommage moral ;
b) qu’à compter de l’expiration dudit délai et jusqu’au versement, ces montants seront à majorer d’un intérêt simple à un taux égal à celui de la facilité de prêt marginal de la Banque centrale européenne applicable pendant cette période, augmenté de trois points de pourcentage .
Despăgubirile se acordă potrivit art. 41 din Convenție, « Si la Cour déclare qu’il y a eu violation de la Convention ou de ses Protocoles, et si le droit interne de la Haute Partie contractante ne permet d’effacer qu’imparfaitement les conséquences de cette violation, la Cour accorde à la partie lésée, s’il y a lieu, une satisfaction équitable. », deci pentru modul în care statul român a considerat că rezolvă litigiul, condamnând statul român.
Curtea Constituțională constată că prin deciziile nr. 1.358 din 21 octombrie 2010 şi nr. 1.360 din 21 octombrie 2010, publicate în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 761 din 15 noiembrie 2010, a admis excepţia de neconstituţionalitate şi a constatat că dispoziţiile art. 5 alin. (1) lit. a) teza întâi din Legea nr. 221/2009 privind condamnările cu caracter politic şi măsurile administrative asimilate acestora, pronunţate în perioada 6 martie 1945-22 decembrie 1989 sunt neconstituţionale ( Decizia nr. 178 din 8 februarie 2011, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 242 din 7 aprilie 2011, prin care, reţinând că acest caz de inadmisibilitate a excepţiei de neconstituţionalitate a intervenit după sesizarea Curţii, excepţia de neconstituţionalitate urmează să fie respinsă ca devenită inadmisibilă).
Soluţia legislativă cuprinsă în art. 5 alin. (1) lit. a), astfel cum a fost modificat şi completat prin art. I pct. 1 din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 62/2010 – adică pct. 1-3 referitoare la plafonarea cuantumului acestor despăgubiri -, a fost declarată neconstituţională prin Decizia nr. 1.354 din 20 octombrie 2010, prin care Curtea Constituţională a admis excepţia de neconstituţionalitate ridicată direct de Avocatul Poporului şi a constatat că dispoziţiile art. I pct. 1 din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 62/2010 – prin care se plafonează despăgubirile prevăzute de art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009 – sunt neconstituţionale, în raport cu criticile formulate.
În materia despăgubirilor acordate prin legi cu caracter reparatoriu, limitele valorii acestora şi criteriile de care trebuie să se ţină seama în aprecierea lor sunt stabilite în mod suveran de legiuitor, având în vedere posibilităţile economice şi financiare existente, dar cu respectarea principiului egalităţii cetăţenilor în faţa legii şi a autorităţilor.
Or, dispoziţiile legale instituie o inechitate, fără o motivare temeinică, obiectivă şi raţională, deşi Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 62/2010 este motivată de urgenţa şi necesitatea reglementării “unor măsuri pentru instituirea unui regim echitabil în acordarea despăgubirilor privind condamnările cu caracter politic pronunţate în perioada 6 martie 1945-22 decembrie 1989″.
Curtea Constituţională a statuat în mod constant în jurisprudenţa sa că situaţiile în care se află anumite categorii de persoane trebuie să difere în esenţă pentru a se justifica deosebirea de tratament juridic, iar această deosebire trebuie să se bazeze pe un criteriu obiectiv şi rezonabil.
În cauza de faţă, tratamentul juridic diferit aplicat persoanelor care solicită despăgubiri pentru prejudiciul moral suferit prin condamnare este determinat de celeritatea cu care a fost soluţionată cererea de către instanţele de judecată, prin pronunţarea unei hotărâri judecătoreşti definitive. Stabilirea unui asemenea criteriu, aleatoriu şi exterior conduitei persoanei, este în contradicţie cu principiul egalităţii în faţa legii, consacrat de art. 16 alin. (1) din Constituţie, conform căruia, în situaţii egale, tratamentul juridic aplicat nu poate fi diferit.
În ceea ce priveşte modul de acordare a despăgubirilor, reglementat prin Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 62/2010[1], Curtea observă existenţa unui tratament distinct aplicat persoanelor îndreptăţite la despăgubiri pentru condamnări politice, în funcţie de momentul la care instanţa de judecată a pronunţat hotărârea definitivă – deşi au depus cereri în acelaşi timp şi au urmat aceeaşi procedură prevăzută de Legea nr. 221/2009 -, şi consideră că acesta este determinat de o serie de elemente neprevăzute şi neimputabile persoanelor aflate în cauză.
Instituirea unui tratament distinct între persoanele îndreptăţite la despăgubiri pentru condamnări politice, în funcţie de momentul în care instanţa de judecată a pronunţat hotărârea definitivă, nu are o justificare obiectivă şi rezonabilă. În acest sens, Curtea Constituţională, prin Decizia nr. 599 din 14 aprilie 2009, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 329 din 18 mai 2009, a statuat că violarea principiului egalităţii şi nediscriminării există atunci când se aplică un tratament diferenţiat unor cazuri egale, fără să existe o motivare obiectivă şi rezonabilă, sau dacă există o disproporţie între scopul urmărit prin tratamentul inegal şi mijloacele folosite.
Tratamentul juridic diferenţiat aplicat celor care se consideră îndreptăţiţi la despăgubiri pentru prejudiciul moral suferit prin condamnarea politică, în funcţie de momentul în care hotărârea pronunţată de instanţa privind dreptul la despăgubiri rămâne definitivă, afectează drepturile persoanelor care nu deţineau o hotărâre definitivă la data intrării în vigoare a Ordonanţei de urgenţă a Guvernului nr. 62/2010. În consecinţă, dispoziţiile art. I pct. 1 şi art. II din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 62/2010 pentru modificarea şi completarea Legii nr. 221/2009 privind condamnările cu caracter politic şi măsurile administrative asimilate acestora, pronunţate în perioada 6 martie 1945-22 decembrie 1989, şi pentru suspendarea aplicării unor dispoziţii din titlul VII al Legii nr. 247/2005 privind reforma în domeniile proprietăţii şi justiţiei, precum şi unele măsuri adiacente încalcă prevederile art. 16 alin. (1) din Constituţie privind egalitatea în drepturi.
Această soluţie este în concordanţă şi cu jurisprudenţa constantă a Curţii Europene a Drepturilor Omului, în speţă cea legată de aplicarea art. 14, cât şi a Protocolului 12 al Convenției pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale. Curtea Europeană a Drepturilor Omului a evidenţiat că, pe baza art. 14 din Convenţie, o distincţie este discriminatorie dacă “nu are o justificare obiectivă şi rezonabilă”, adică dacă nu urmăreşte un “scop legitim” sau nu există un “raport rezonabil de proporţionalitate între mijloacele folosite şi scopul vizat” (a se vedea, în special, Hotărârea Marckx împotriva Belgiei din 13 iunie 1979, seria A nr. 31, p. 16, §33). În acelaşi timp, Curtea Europeană a Drepturilor Omului a subliniat că lista care cuprinde articolul 14 capătă un caracter indicativ şi nu unul restrictiv (a se vedea Engel şi alţii împotriva Olandei, Hotărârea din 8 iunie 1976, seria A nr. 22, p. 30, §72, şi Rasmussen împotriva Danemarcei, Hotărârea din 28 noiembrie 1984, seria A nr. 87, p. 13, §34).
Curtea Europeană a Drepturilor Omului a continuat să explice aceste principii în Hotărârea privind Cauza Abdulaziz, Cabales şi Balkandali împotriva Regatului Unit: “o diferenţă de tratament este discriminatorie dacă nu are o «justificare obiectivă şi rezonabilă», adică dacă nu urmăreşte un «scop legitim» sau dacă nu există «un raport rezonabil de proporţionalitate între mijloacele utilizate şi scopul vizat»” (Hotărârea din 28 mai 1985, seria A nr. 94, paragraf 72). În acelaşi timp, Curtea Europeană a Drepturilor Omului, referindu-se la întinderea marjei de apreciere, lăsată la dispoziţia statelor, a statuat că aceasta variază în funcţie de circumstanţele concrete ale fiecărei cauze, de domeniile şi contextul în discuţie (Hotărârea din 28 noiembrie 1984 în Cauza Rasmussen împotriva Danemarcei, seria A, nr. 87, § 40).
Principiul egalităţii şi interzicerii discriminării a fost reluat de Curtea Europeană a Drepturilor Omului în Protocolul nr. 12 la Convenţie, adoptat în anul 2000. Art. 1 al acestui Protocol prevede că “Exercitarea oricărui drept prevăzut de lege trebuie să fie asigurat fără nicio discriminare bazată, în special, pe sex, pe rasă, culoare, limbă, religie, opinii politice sau orice alte opinii, origine naţională sau socială, apartenenţa la o minoritate naţională, avere, naştere sau oricare altă situaţie”. În special, sfera suplimentară de protecţie stabilită de articolul 1 se referă la cazurile în care o persoană este discriminată:
– în exercitarea unui drept specific acordat unei persoane în temeiul legislaţiei naţionale;
– în exercitarea unui drept care poate fi dedus dintr-o obligaţie clară a unei autorităţi publice în conformitate cu legislaţia naţională, adică în cazul în care o autoritate publică, în temeiul legislaţiei naţionale, are obligaţia de a se comporta de o anumită manieră. Aceste principii au fost reluate în jurisprudenţa recentă a Curţii Europene a Drepturilor Omului în Hotărârea privind Cauza Thorne vs. the United Kingdom, adoptată în 2009.
Având în vedere considerentele expuse, Curtea constată că prin adoptarea Ordonanţei de urgenţă a Guvernului nr. 62/2010 se creează premisele unei discriminări între persoane, care, deşi se găsesc în situaţii obiectiv identice, beneficiază de un tratament juridic diferit, ceea ce contravine prevederilor art. 16 alin. (1) din Legea fundamentală.
De asemenea, Curtea constată că prevederile legale criticate încalcă şi principiul neretroactivităţii, consacrat de art. 15 alin. (2) din Constituţie, în sensul că se aplică inclusiv situaţiilor în care există o hotărâre judecătorească pronunţată în primă instanţă, care, deşi nedefinitivă, poate fi legală şi temeinică prin raportare la legislaţia aflată în vigoare la data pronunţării acesteia. Astfel, la data introducerii cererii de chemare în judecată, sub imperiul Legii nr. 221/2009, nemodificată prin Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 62/2010, s-a născut un drept la acţiune pentru a solicita despăgubiri neplafonate sub aspectul întinderii, iar Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 62/2010 nu constituie norme de procedură pentru a se invoca principiul aplicării sale imediate, ci este un act normativ care cuprinde dispoziţii de drept material, astfel că legea aflată în vigoare la data formulării cererii de chemare în judecată este aplicabilă pe tot parcursul procesului. În sensul aplicării principiului neretroactivităţii este şi jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului (Hotărârea din 8 martie 2006 privind Cauza Blecic v. Croaţia, §81).
Pe de altă parte, Curtea constată că dispoziţiile art. I pct. 1 şi art. II ale Ordonanţei de urgenţă a Guvernului nr. 62/2010 pentru modificarea şi completarea Legii nr. 221/2009 privind condamnările cu caracter politic şi măsurile administrative asimilate acestora, pronunţate în perioada 6 martie 1945-22 decembrie 1989, şi pentru suspendarea aplicării unor dispoziţii din titlul VII al Legii nr. 247/2005 privind reforma în domeniile proprietăţii şi justiţiei, precum şi unele măsuri adiacente înfrâng şi prevederile art. 115 alin. (6) din Constituţie, deoarece afectează un drept fundamental – egalitatea în drepturi a cetăţenilor, consfinţit în prevederile constituţionale ale art. 16 alin. (1), drept care a fost respectat cu prilejul instituirii unor măsuri similare cu caracter reparator, astfel cum au fost recunoscute şi prin Decretul-lege nr. 118/1990 privind acordarea unor drepturi persoanelor persecutate din motive politice de dictatura instaurată cu începere de la 6 martie 1945, precum şi celor deportate în străinătate ori constituite în prizonieri (Curtea Constituțională, decizia nr. 1.354 din 20 octombrie 2010, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 761 din 15 noiembrie 2010).
În ceea ce priveşte critica de neconstituţionalitate referitoare la încălcarea art. 111 alin. (1) şi art. 138 alin. (5) din Constituţie , Curtea constată că această critică este neîntemeiată, deoarece, aşa cum a statuat în mod constant în jurisprudenţa sa, obligativitatea indicării sursei de finanţare pentru aprobarea cheltuielilor bugetare, prevăzută de art. 138 alin. (5) din Constituţie, constituie un aspect distinct faţă de cel al lipsei fondurilor pentru susţinerea finanţării din punct de vedere bugetar ( idem, Decizia nr. 1.093 din 15 octombrie 2008, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 711 din 20 octombrie 2008) .
Curtea Constituţională a reţinut că stabilirea sursei de finanţare şi insuficienţa resurselor financiare din sursa astfel stabilită sunt două aspecte diferite: primul aspect este legat de imperativele art. 138 alin. (5) din Constituţie, iar al doilea nu are caracter constituţional, fiind o problemă exclusiv de oportunitate politică, ce priveşte, în esenţă, relaţiile dintre Parlament şi Guvern.
Totodată, dacă s-ar reţine că lipsa precizării exprese a sursei de finanţare presupune, implicit, inexistenţa sursei de finanţare, aceasta ar echivala cu o prezumţie fără suport constituţional, ceea ce este inadmisibil. Prin Decizia nr. 515 din 24 noiembrie 2004, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 1.195 din 14 decembrie 2004, Curtea a statuat că finanţarea cheltuielilor bugetare se face din surse financiare alocate în buget şi că majorarea unor cheltuieli se finanţează fie prin suplimentarea alocaţiilor bugetare din Fondul de rezervă bugetară la dispoziţia Guvernului, fie prin rectificare bugetară.
Legiuitorul român a acordat o atenţie deosebită reglementărilor referitoare la reparaţiile pentru suferinţele cauzate de regimul comunist din perioada 6 martie 1945-22 decembrie 1989, având în vedere voinţa noului stat democratic instaurat în decembrie 1989 de a recunoaşte şi de a condamna aceste fapte. În acest sens au fost iniţiate şi adoptate reglementări privind: 1. restituirea bunurilor mobile şi imobile preluate abuziv şi, în măsura în care acest lucru nu mai este posibil, acordarea de compensaţii pentru acestea; 2. reabilitarea celor condamnaţi din motive politice; 3. acordarea de indemnizaţii, de despăgubiri pentru daunele morale suferite şi de alte drepturi.
Reglementările adoptate au ţinut seama de rezoluţiile Adunării Parlamentare a Consiliului Europei nr. 1.096 (1996) intitulată “Măsurile de eliminare a moştenirii fostelor sisteme totalitare comuniste” şi nr. 1.481 (2006) intitulată “Necesitatea condamnării internaţionale a crimelor comise de regimul comunist”. Potrivit acestor acte cu caracter de recomandare pentru statele membre ale Consiliului Europei (la care România a aderat prin Legea nr. 64/1993 pentru aderarea României la Statutul Consiliului Europei, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 238 din 4 octombrie 1993), având în vedere încălcarea drepturilor omului de către regimul comunist, este necesar ca persoanele nevinovate care au fost persecutate pentru fapte care ar fi considerate legale într-o societate democratică să fie reabilitate, să le fie restituite proprietăţile confiscate (sau să primească compensaţii, dacă acest lucru nu mai este posibil) şi, atât timp cât victimele regimului comunist sau familiile lor mai sunt în viaţă, să poată primi compensaţii pentru daunele morale suferite.
În materia restituirilor au fost adoptate mai multe acte normative privind retrocedarea bunurilor imobile confiscate sau naţionalizate în perioada 6 martie 1945-22 decembrie 1989. Astfel, prin Legea fondului funciar nr. 18/1991, republicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 1 din 5 ianuarie 1998, cu modificările şi completările ulterioare, s-a recunoscut dreptul la restituirea terenurilor, iar prin Legea nr. 1/2000 pentru reconstituirea dreptului de proprietate asupra terenurilor agricole şi celor forestiere, solicitate potrivit prevederilor Legii fondului funciar nr. 18/1991 şi ale Legii nr. 169/1997, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 8 din 12 ianuarie 2000, cu modificările şi completările ulterioare, s-a recunoscut dreptul la despăgubiri în caz de imposibilitate a restituirii integrale în natură. Totodată, prin Legea nr. 112/1995 pentru reglementarea situaţiei juridice a unor imobile cu destinaţia de locuinţe, trecute în proprietatea statului, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 279 din 29 noiembrie 1995, cu modificările ulterioare, apoi prin Legea nr. 10/2001 privind regimul juridic al unor imobile preluate în mod abuziv în perioada 6 martie 1945-22 decembrie 1989, republicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 798 din 2 septembrie 2005, cu modificările şi completările ulterioare, a fost stabilit dreptul la restituire în natură, iar în măsura în care aceasta nu este posibilă, dreptul la măsuri reparatorii prin echivalent, asupra imobilelor preluate abuziv de stat în perioada comunistă. Legea nr.247/2005 privind reforma în domeniile proprietăţii şi justiţiei, precum şi unele măsuri adiacente, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 653 din 22 iulie 2005, cu modificările şi completările ulterioare, a unit procedurile administrative de restituire a bunurilor vizate de legile menţionate mai sus.
De asemenea, cetăţenii aparţinând minorităţilor naţionale au beneficiat de reglementări speciale în materia restituirii proprietăţilor, potrivit Ordonanţei de urgenţă a Guvernului nr. 83/1999 privind restituirea unor bunuri imobile care au aparţinut comunităţilor cetăţenilor aparţinând minorităţilor naţionale din România, republicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 797 din 1 septembrie 2005.
Având în vedere toate aceste reglementări, Curtea constată că statul a creat cadrul legislativ care să garanteze realizarea dreptului la restituire, indiferent dacă este vorba despre o restituire în natură sau despre acordarea unei despăgubiri în caz de imposibilitate a restituirii în natură.
În materia acordării altor drepturi persoanelor persecutate de regimul comunist, Curtea constată că există o serie de acte normative cu caracter reparatoriu pentru anumite categorii de persoane care au avut de suferit atât din punct de vedere moral, cât şi social, ca urmare a persecuţiei politice la care au fost supuse în regimul comunist, legiuitorul fiind preocupat constant de îmbunătăţirea legislaţiei cu caracter reparatoriu pentru persoanele persecutate din motive politice şi etnice. Edificatoare în acest sens sunt: prevederile Decretului-lege nr. 118/1990 privind acordarea unor drepturi persoanelor persecutate din motive politice de dictatura instaurată cu începere de la 6 martie 1945, precum şi celor deportate în străinătate ori constituite în prizonieri, republicat în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 631 din 23 septembrie 2009, prevederile Ordonanţei de urgenţă a Guvernului nr. 214/1999, aprobată cu modificări şi completări prin Legea nr. 568/2001, cu modificările şi completările ulterioare, prevederile Legii nr. 221/2009 privind condamnările cu caracter politic şi măsurile administrative asimilate acestora, pronunţate în perioada 6 martie 1945 – 22 decembrie 1989.
Curtea constată că scopul acordării de despăgubiri pentru daunele morale suferite de persoanele persecutate în perioada comunistă este nu atât repararea prejudiciului suferit, prin repunerea persoanei persecutate într-o situaţie similară cu cea avută anterior – ceea ce este şi imposibil, ci finalitatea instituirii acestei norme reparatorii este de a produce o satisfacţie de ordin moral, prin înseşi recunoaşterea şi condamnarea măsurii contrare drepturilor omului, principiu care reiese din actele normative interne, fiind în deplină concordanţă cu recomandările Adunării Parlamentare a Consiliului Europei.
Curtea apreciază că nu poate exista decât o obligaţie “morală” a statului de a acorda despăgubiri persoanelor persecutate în perioada comunistă. De altfel, Curtea Europeană a Drepturilor Omului a statuat, prin Hotărârea din 12 mai 2009 în Cauza Ernewein şi alţii împotriva Germaniei şi prin Hotărârea din 2 februarie 2010 în Cauza Klaus şi Iouri Kiladze contra Georgiei, că dispoziţiile Convenţiei pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale nu impun statelor membre nicio obligaţie specifică de a repara nedreptăţile sau daunele cauzate de predecesorii lor. Totodată, instanţa de la Strasbourg are o jurisprudenţă constantă în sensul că art. 1 din Protocolul nr. 1 la Convenţie nu garantează dreptul de a dobândi un bun (Hotărârea din 23 noiembrie 1983 în Cauza Van der Mussele contra Belgiei, Hotărârea din 9 octombrie 2003 în Cauza Slivenko contra Letoniei, Hotărârea din 18 februarie 2009 în Cauza Andrejeva contra Letoniei). Referindu-se la problema restituirii bunurilor confiscate de către stat, aceeaşi Curte a stabilit că nu se poate interpreta că ar exista vreo obligaţie generală a statului de a restitui proprietăţi care au fost expropriate înainte de ratificarea Convenţiei ori că ar exista posibilitatea impunerii unor restricţii asupra libertăţii statelor de a stabili scopul şi condiţiile oricărei restituiri către foştii proprietari. (Hotărârea din 28 septembrie 2004 în Cauza Kopecky contra Slovaciei, Hotărârea din 4 martie 2003 în Cauza Jantner contra Slovaciei, Decizia asupra admisibilităţii din 13 decembrie 2005 în Cauza Bergauer şi alţii contra Cehiei). În materia reglementărilor privind reabilitarea, restituirea proprietăţilor confiscate sau acordarea de compensaţii pentru acestea, Curtea Europeană a Drepturilor Omului a statuat că statele contractante au o largă marjă de apreciere în stabilirea măsurilor specifice de implementare a politicilor sociale şi economice, a condiţiilor de acordare a despăgubirilor (Hotărârea din 23 noiembrie 2000 în Cauza Ex-Regele Greciei şi alţii contra Greciei).
În acelaşi sens, s-a pronunţat şi Curtea Constituţională a Ungariei, prin Hotărârea nr. 1 din 8 februarie 1995, stabilind că măsura compensării prevăzută de Actul nr. XXXII din 1992, care reglementa acordarea de despăgubiri pentru daune morale persoanelor condamnate politic în perioada comunistă, nu este luată pe baza existenţei unei obligaţii legale care îşi are izvorul în trecut, ci statul a acordat aceste compensaţii în echitate, astfel încât nicio persoană nu poate avea un drept substanţial la despăgubiri pentru daune morale.
Prin urmare, Curtea constată că, a fortiori, nu se poate concluziona că în materia despăgubirilor pentru daunele morale suferite de foştii deţinuţi politici în perioada comunistă ar exista vreo obligaţie a statului de a le acorda şi, cu toate acestea, legiuitorul român de după 22 decembrie 1989 a adoptat 2 acte normative, Decretul-lege nr. 118/1990 şi Legea nr. 221/2009, având acest scop.
Este adevărat că acordarea de despăgubiri pentru daune morale este la libera apreciere a legiuitorului, care – în temeiul art. 61 din Legea fundamentală, potrivit căruia “Parlamentul este organul reprezentativ suprem al poporului român şi unica autoritate legiuitoare a ţării” – este competent să stabilească condiţiile şi criteriile de acordare a acestui drept. Însă, Parlamentul, elaborând politica legislativă a ţării, este în măsură să opteze pentru adoptarea oricărei soluţii legislative de acordare a unor măsuri reparatorii celor îndreptăţiţi pentru daunele suferite în perioada comunistă, dar cu respectarea prevederilor şi principiilor Constituţiei.
Analizând însă prevederile actelor normative incidente în materia despăgubirilor pentru daune morale suferite de persoanele persecutate din motive politice în perioada comunistă, Curtea constată că există două norme juridice – art. 4 din Decretul-lege nr. 118/1990 şi art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009 – cu aceeaşi finalitate.
În expunerea de motive la Legea nr. 221/2009 se arată că “În ceea ce priveşte prejudiciul moral suferit, […] pot exista situaţii în care măsurile reparatorii cu caracter pecuniar prevăzute de către Decretul-lege nr. 118/1990 […] să nu fie suficiente în raport cu suferinţa deosebită resimţită de persoanele care au fost victimele unor măsuri abuzive ale regimului comunist”. Or, Curtea constată că această justificare nu poate sta la baza instituirii unei noi norme juridice – art. 5 lit. a) din Legea nr. 221/2009, cu scop identic celui prevăzut de art. 4 din Decretul-lege nr. 118/1990, diferenţa constând doar în modalitatea de plată – adică prestaţii lunare, până la sfârşitul vieţii, în cazul art. 4 din Decretul-lege nr. 118/1990 şi o sumă globală, în cazul art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009. Totodată, Curtea observă că dispoziţiile de lege criticate instituie, pentru prima dată, posibilitatea ca moştenitorii de până la gradul II ai persoanei persecutate să beneficieze de despăgubiri morale.
Curtea reţine, de asemenea, că despăgubirile pentru daunele morale suferite în perioada comunistă trebuie să fie drepte, echitabile, rezonabile şi proporţionale cu gravitatea şi suferinţele produse prin aceste condamnări sau măsuri administrative. Or, despăgubirile prevăzute de dispoziţiile de lege criticate, având acelaşi scop ca şi indemnizaţia prevăzută de art. 4 din Decretul-lege nr. 118/1990, nu pot fi considerate drepte, echitabile şi rezonabile. Pe de altă parte, prin introducerea posibilităţii moştenitorilor de gradul II de a beneficia de despăgubiri pentru daune morale suferite de persoanele persecutate de regimul comunist, legiuitorul s-a îndepărtat de la principiile care guvernează acordarea acestor despăgubiri, şi anume cel al echităţii şi dreptăţii. Astfel, prin prevederea de lege criticată se diluează scopul pentru care au fost introduse aceste despăgubiri, întrucât nu se poate considera că moştenitorii de gradul II au aceeaşi îndreptăţire la despăgubiri pentru daune morale suferite în perioada comunistă de predecesorul lor, ca şi acesta din urmă.
Prin Decretul-lege nr. 118/1990, legiuitorul a stabilit condiţiile şi cuantumul indemnizaţiilor lunare, astfel încât intervenţia sa prin art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009, după 20 ani de la adoptarea primei reglementări cu acelaşi obiect, aduce atingere valorii supreme de dreptate, una dintre valorile esenţiale ale statului de drept, astfel cum este proclamată în prevederile art. 1 alin. (3) din Constituţie. Totodată, astfel cum a statuat şi Curtea Europeană a Drepturilor Omului, tot în domeniul măsurilor reparatorii, însă în ceea ce priveşte restituirile de bunuri, este necesar a se face în aşa fel încât atenuarea vechilor violări să nu creeze noi nedreptăţi (Hotărârea din 5 noiembrie 2002 în Cauza Pincova şi Pinc contra Cehiei, Hotărârea din 7 octombrie 2009 în Cauza Padalevicius contra Lituaniei). De asemenea, nu s-ar putea susţine că prin adoptarea art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009, persoanele în cauză ar putea avea o “speranţă legitimă” (astfel cum este consacrată în jurisprudenţa constantă a Curţii Europene a Drepturilor Omului) la acordarea despăgubirilor morale, întrucât, aşa cum a statuat instanţa de la Strasbourg – de exemplu, prin Hotărârea din 28 septembrie 2004 în Cauza Kopecky contra Slovaciei -, atunci când există o dispută asupra corectei aplicări a legii interne şi atunci când cererile reclamanţilor sunt respinse în mod irevocabil de instanţele naţionale, nu se poate vorbi despre o “speranţă legitimă” în dobândirea proprietăţii. Totodată, prin Decizia asupra admisibilităţii din 2 decembrie 2008 în Cauza Slavov şi alţii contra Bulgariei, instanţa de contencios al drepturilor omului a acordat o “importanţă deosebită faptului că dispoziţia de lege referitoare la obţinerea compensaţiilor a fost anulată nu ca urmare a unui mecanism ad-hoc, extraordinar, ci ca rezultat al unei operaţiuni normale, pe calea exercitării controlului de constituţionalitate al acesteia”, ceea ce a condus la concluzia Curţii în sensul că reclamanţii nu au putut dobândi o “speranţă legitimă” în obţinerea compensaţiilor respective.
Curtea reţine că şi alte state din Europa au reglementări având ca scop acordarea de despăgubiri pentru daunele morale suferite de foştii deţinuţi politici, modalitatea de plată a acestora fiind de două feluri: ori prestaţii lunare (de exemplu, în Bulgaria, pentru cei deţinuţi în tabere sau lagăre de muncă, este prevăzută suma de 1.500 leva/lună, dar nu mai mult de 50.000 leva total; pentru cei cărora li s-a impus domiciliu forţat sau au fost internaţi în alte localităţi – 800 leva/lună, dar nu mai mult de 25.000 leva total; elevii şi studenţii care au fost siliţi să abandoneze studiile – 10.000 leva), ori o sumă globală (de exemplu, în Cehia, pentru prizonierii politici care s-au aflat în această situaţie cel puţin un an calendaristic, legiuitorul a stabilit o sumă compensatorie de 120.000 coroane, iar pentru fiecare lună de prizonierat în plus, 1.000 coroane, iar soţii supravieţuitori şi urmaşii au dreptul la jumătate din sumele prevăzute); în Lituania, a fost prevăzută suma de 20.000 litas (aproximativ 5.800 euro) pentru urmaşii participanţilor la mişcarea de rezistenţă, morţi în luptă, în detenţie sau în timpul interogatoriilor, 15.000 litas (aproximativ 4.350 euro) familiilor celor care au participat voluntari necombatanţi în mişcarea de rezistenţă, morţi în timpul detenţiei sau interogatoriilor, 12.000 litas (aproximativ 3.480 euro) familiilor participanţilor necombatanţi în mişcarea de rezistenţă ucişi sau morţi în timpul detenţiei după punerea în aplicare a sentinţei.
Având în vedere toate aceste considerente, Curtea Constituțională constată că acordarea de despăgubiri pentru daunele morale suferite de foştii deţinuţi politici, astfel cum a fost reglementată prin art. 5 alin. (1) lit. a) teza întâi din Legea nr. 221/2009, contravine art. 1 alin. (3) din Legea fundamentală privind statul de drept, democratic şi social, în care dreptatea este valoare supremă.
Aşa cum a arătat Curtea, aceste despăgubiri sunt menite a produce satisfacţia morală a recunoaşterii faptelor nelegale, a încălcărilor drepturilor omului, comise în perioada comunistă, iar nu a compensa în bani suferinţa persoanelor persecutate. Prin urmare, reglementarea criticată nu a fost temeinic fundamentată.
Totodată, textul de lege criticat, astfel cum este redactat, fiind prea vag, încalcă şi regulile referitoare la precizia şi claritatea normei juridice. Astfel, lipsa de claritate şi previzibilitatea dispoziţiilor art. 5 alin. (1) lit. a) referitoare la acordarea despăgubirilor din Legea nr. 221/2009 a condus la aplicarea incoerentă a acestora, instanţele de judecată acordând despăgubiri în valoare de până la 600.000 euro, ceea ce reprezintă o aplicare excesivă şi nerezonabilă. Chiar dacă prin art. I pct. 2 din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 62/2010 s-au introdus nişte criterii minime de acordare a despăgubirilor, şi anume durata pedepsei privative de libertate, perioada de timp scursă de la condamnare şi consecinţele negative produse în plan fizic, psihic şi social, precum şi măsurile reparatorii deja acordate în temeiul Decretului-lege nr. 118/1990 şi Ordonanţei de urgenţă a Guvernului nr. 214/1999, aprobată cu modificări şi completări prin Legea nr. 568/2001, cu modificările şi completările ulterioare, Curtea constată că acestea sunt insuficiente pentru a putea caracteriza norma legală ca fiind clară şi previzibilă. Principiul legalităţii presupune, de asemenea, existenţa unor norme de drept intern suficient de accesibile, precise şi previzibile în aplicarea lor, astfel cum reiese şi din jurisprudenţa constantă a Curţii Europene a Drepturilor Omului (Hotărârea din 5 ianuarie 2000 în Cauza Beyeler contra Italiei, Hotărârea din 23 noiembrie 2000 în Cauza Ex-Regele Greciei şi alţii contra Greciei, Hotărârea din 8 iulie 2008 în Cauza Fener Rum Patrikligi contra Turciei).
Curtea observă că în materia reparaţiilor trebuie să existe o legislaţie clară, precisă, adecvată, proporţională care să nu dea naştere la interpretări şi aplicări diferite ale instanţelor de judecată, ceea ce ar putea conduce la constatări ale violării drepturilor omului de către Curtea Europeană a Drepturilor Omului. Această problemă a legislaţiei incoerente şi ineficiente a României în materia restituirilor a fost menţionată şi de Curtea Europeană a Drepturilor Omului prin Hotărârea din 9 decembrie 2008, în Cauza Viaşu împotriva României. Cu acel prilej, Curtea a constatat că Legea nr. 1/2000 a suferit atât de multe modificări ca număr şi conţinut, încât precizia şi previzibilitatea cerute de noţiunea de “legalitate” au fost grav atinse.
Ţinând cont de toate aceste considerente, Curtea constată că dispoziţiile art. 5 alin. (1) lit. a) teza întâi din Legea nr. 221/2009, cu modificările şi completările ulterioare, contravin prevederilor art. 1 alin. (3) şi (5) din Legea fundamentală.
Admite excepţia de neconstituţionalitate ridicată de Statul român, prin Ministerul Finanţelor Publice – Direcţia Generală a Finanţelor Publice şi constată că prevederile art. 5 alin. (1) lit. a) teza întâi din Legea nr. 221/2009 privind condamnările cu caracter politic şi măsurile administrative asimilate acestora, pronunţate în perioada 6 martie 1945-22 decembrie 1989, cu modificările şi completările ulterioare, sunt neconstituţionale[2] .
În interpretarea şi aplicarea dispoziţiilor art. 4 alin. (2) din Legea nr. 221/2009[3] raportat la art. 1 alin. (3) din acelaşi act normativ şi art. 2 alin. (1) din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 214/1999, deportarea şi prizonieratul în fosta U.R.S.S. anterior datei de 6 martie 1945 nu reprezintă măsuri administrative cu caracter politic, în sensul Legii nr. 221/2009.
Legea nr. 221/2009 reprezintă un act normativ ce vine în completarea celorlalte acte normative emise în scopul înlăturării consecinţelor condamnărilor şi măsurilor administrative asimilate acestora pronunţate în perioada 6 martie 1945-22 decembrie 1989.
Ceea ce a determinat această iniţiativă legislativă a fost tocmai faptul că, deşi s-au adoptat cele două acte normative cu caracter reparatoriu (Decretul-lege nr. 118/1990 şi Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 214/1999, aprobată cu modificări şi completări prin Legea nr. 568/2001, cu modificările şi completările ulterioare), totuşi mai există numeroase persoane ale căror condamnări îşi produc în continuare efectele, fără ca acestea să beneficieze de minima reparaţie morală a ştergerii consecinţelor penale ale condamnării lor. De asemenea, procedura constatării inopozabilităţii hotărârilor de condamnare cu caracter politic faţă de persoanele care au obţinut calitatea de luptător în rezistenţa anticomunistă, prevăzută de Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 214/1999, aprobată cu modificări şi completări prin Legea nr. 568/2001, cu modificările şi completările ulterioare, a fost considerată nesatisfăcătoare, în raport cu vârsta înaintată a solicitanţilor şi cu necesitatea ca măsurile reparatorii cu caracter simbolic să fie obţinute de persoanele îndreptăţite, cu un efort minim.
Din cuprinsul celor două acte normative rezultă că prevederile acestora au fost extinse şi asupra persoanelor deportate în străinătate după 23 august 1944, din motive politice, în Decretul-lege nr. 118/1990 în această categorie fiind incluse în mod expres şi persoanele constituite în prizonieri de către partea sovietică după data de 23 august 1944. Art. 4 alin. (2) din Legea nr. 221/2009, cu modificările şi completările ulterioare, condiţionează extinderea prevederilor Legii nr. 221/2009, cu modificările şi completările ulterioare, la persoanele cărora le-au fost recunoscute drepturile prevăzute de Decretul-lege nr. 118/1990 şi de Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 214/1999, aprobată cu modificări şi completări prin Legea nr. 568/2001, cu modificările şi completările ulterioare, de încadrarea în prevederile art. 1, 3 şi 4. Problema care apare este aceea dacă această condiţionare poate fi impusă prin prisma aspectului temporal, respectiv al perioadei în care trebuia să fie pronunţată condamnarea sau luată măsura administrativă (6 martie 1945-22 decembrie 1989) şi a celui vizând organul care a dispus măsura administrativă (fosta Miliţie sau Securitate ori Poliţia sau Siguranţa).
Ceea ce prezintă relevanţă din perspectiva Legii nr. 221/2009, cu modificările şi completările ulterioare, este caracterul politic al condamnărilor, respectiv al măsurilor administrative, pronunţate în perioada regimului comunist, respectiv 6 martie 1945-22 decembrie 1989. Acest caracter poate rezulta ope legis, condamnările sau măsurile administrative regăsindu-se expres între cele prevăzute de lege, sau trebuie constatat de instanţa judecătorească, prin procedura prevăzută de acest act normativ.
În art. 4 alin. (2) din Legea nr. 221/2009, cu modificările şi completările ulterioare, se prevede că persoanele care au făcut obiectul unor măsuri administrative, altele decât cele prevăzute la art. 3, pot, de asemenea, solicita instanţei de judecată să constate caracterul politic al acestora, prevederile art. 1 alin. (3) aplicându-se corespunzător. Aşa cum s-a arătat deja, în alin. (3) al art. 1 se prevede că o condamnare pronunţată în perioada 6 martie 1945-22 decembrie 1989 pentru orice fapte prevăzute de legea penală, altele decât cele menţionate expres în alin. (2) al art. 1, constituie condamnare cu caracter politic, dacă prin săvârşirea acestora s-a urmărit unul dintre scopurile prevăzute la art. 2 alin. (1) din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 214/1999, aprobată cu modificări şi completări prin Legea nr. 568/2001, cu modificările şi completările ulterioare. Constatarea caracterului politic al condamnărilor prevăzute la alin. (3) se realizează de instanţa de judecată [art. 1 alin. (4) din Legea nr. 221/2009], în condiţiile prevăzute la art. 4 din lege.
Raţiunea edictării Legii nr. 221/2009 este, aşa cum s-a arătat, aceea de completare a actelor normative reparatorii deja existente.
Atât deportarea, cât şi prizonieratul au fost consecinţe ale războiului şi ale poziţiei asumate de statul român la acel moment istoric, preexistente apariţiei statului comunist, dar menţinute de acesta, contextul istoric în care s-au luat asemenea măsuri fiind pe larg expus în argumentarea punctului de vedere exprimat de procurorul general.
Este adevărat că atât Decretul-lege nr. 118/1990, cât şi Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 214/1999, aprobată cu modificări şi completări prin Legea nr. 568/2001, cu modificările şi completările ulterioare, au fost completate în sensul extinderii prevederilor respective şi asupra persoanelor deportate în străinătate, după 23 august 1944, pentru motive politice, fiind incluşi în aceeaşi categorie şi prizonierii de război. Norma de trimitere din Legea nr. 221/2009, cu modificările şi completările ulterioare, ce vizează aplicarea prevederilor acestei legi şi persoanelor cărora li s-au recunoscut anumite drepturi prin Decretul-lege nr. 118/1990 şi prin Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 214/1999, aprobată cu modificări şi completări prin Legea nr. 568/2001, cu modificările şi completările ulterioare [art. 5 alin. (4) din Legea nr. 221/2009, cu modificările şi completările ulterioare] este însă de strictă interpretare şi condiţionează această aplicare de încadrarea în prevederile art. 1, 3 şi 4 din Legea nr. 221/2009, cu modificările şi completările ulterioare. Or, aceasta înseamnă că, aşa cum în mod corect s-a reţinut şi în opinia susţinută de procurorul general, legiuitorul a optat pentru completarea măsurilor reparatorii acordate prin Decretul-lege nr. 118/1990 şi prin Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 214/1999, aprobată cu modificări şi completări prin Legea nr. 568/2001, cu modificările şi completările ulterioare, numai pentru persoanele care au fost condamnate politic sau cărora li s-a aplicat o măsură administrativă asimilată unei condamnări politice în perioada 6 martie 194522 decembrie 1989, de către fosta miliţie sau securitate, condamnare sau măsură al cărei caracter politic fie rezultă ope legis, conform art. 1 alin. (2) şi art. 3 din Legea nr. 221/2009, cu modificările şi completările ulterioare, fie trebuie constatat de o instanţă judecătorească, cu aplicarea corespunzătoare a art. 1 alin. (4) din aceeaşi lege. Aceasta înseamnă că acea condamnare sau măsură trebuie să fi fost pronunţată, respectiv luată în perioada de referinţă a legii (6 martie 1945-22 decembrie 1989) pentru fapte prin săvârşirea cărora s-a urmărit unul dintre scopurile prevăzute la art. 2 alin. (1) din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 214/1999, aprobată cu modificări şi completări prin Legea nr. 568/2001, cu modificările şi completările ulterioare.
Aşa cum s-a reţinut constant în jurisprudenţa instanţei constituţionale, legiuitorul este liber să opteze, atât în privinţa măsurilor reparatorii, cât şi a întinderii şi a modalităţii de acordare a acestora, în funcţie de situaţia concretă a persoanelor îndreptăţite să beneficieze de aceste despăgubiri, fără ca prin aceasta să se instituie un tratament juridic diferit pentru categoriile de cetăţeni aflate în situaţii identice.
Criteriul temporal avut în vedere prin această lege reparatorie pentru a se constata caracterul politic al condamnării penale sau al măsurii administrative asimilate acesteia este departe de a fi unul aleatoriu sau arbitrar. Momentul 6 martie 1945 marchează instaurarea dictaturii comuniste, iar data de 22 decembrie 1989 vizează sfârşitul acesteia în România. Prin urmare, perioada 6 martie 1945-22 decembrie 1989 este circumscrisă în totalitate perioadei dictaturii comuniste. De altfel, în jurisprudenţa sa, Curtea Constituţională a statuat că egalitatea nu este sinonimă cu uniformitatea, astfel încât, dimpotrivă, situaţiilor diferite, justificate obiectiv şi raţional, trebuie să le corespundă un tratament juridic diferit.
Opţiunea legiuitorului de a edicta o lege reparatorie numai în privinţa persoanelor aflate în ipoteza art. 1 din lege este, astfel, una justificată în mod obiectiv şi raţional şi în deplină concordanţă cu jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului.
Astfel, în practica sa, în mod constant, în speţe legate de aplicarea art. 14 din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale, precum şi a Protocolului adiţional nr. 12, Curtea Europeană a Drepturilor Omului a evidenţiat că, pe baza art. 18 din Convenţie, o distincţie este discriminatorie dacă “nu are o justificare obiectivă şi rezonabilă”, adică dacă nu urmăreşte un “scop legitim” sau nu există un “raport rezonabil de proporţionalitate între mijloacele folosite şi scopul vizat” (a se vedea, în special, Hotărârea Marckx împotriva Belgiei din 13 iunie 1979, seria A nr. 31, pag. 16, paragraful 33). În acelaşi timp, Curtea Europeană de la Strasbourg a subliniat că lista care cuprinde articolul 14 capătă un caracter indicativ, şi nu unul restrictiv (a se vedea Engel şi alţii împotriva Olandei, Hotărârea din 8 iunie 1976, seria A nr. 22, pag. 30, paragraful 72, şi Rasmussen împotriva Danemarcei, Hotărârea din 28 noiembrie 1984, seria A nr. 87, pag. 13, paragraful 34).
Curtea Europeană a continuat să explice aceste principii în Hotărârea privind Cauza Abdulaziz, Cabales şi Balkandali împotriva Regatului Unit: “o diferenţă de tratament este discriminatorie dacă nu are o «justificare obiectivă şi rezonabilă», adică dacă nu urmăreşte un «raport rezonabil de proporţionalitate între mijloacele utilizate şi scopul vizat»” (Hotărârea din 28 mai 1985, seria A nr. 94, paragraful 72). În acelaşi timp, Curtea Europeană a Drepturilor Omului, referindu-se la întinderea marjei de apreciere, lăsată la dispoziţia statelor, a statuat că aceasta variază în funcţie de circumstanţele concrete ale fiecărei cauze, de domeniile şi contextul în discuţie (Hotărârea din 28 noiembrie 1984 în Cauza Rasmussen împotriva Danemarcei, seria A nr. 87, § 40).
Principiul egalităţii şi interzicerii discriminării a fost reluat de Curtea Europeană a Drepturilor Omului în Protocolul nr. 12 la Convenţie, adoptat în anul 2000. Art. 1 al acestui Protocol prevede că “Exercitarea oricărui drept prevăzut de lege trebuie să fie asigurat fără nicio discriminare bazată, în special, pe sex, pe rasă, culoare, limbă, religie, opinii politice sau orice alte opinii, origine naţională sau socială, apartenenţă la o minoritate naţională, avere, naştere sau oricare altă situaţie”. În special, sfera suplimentară de protecţie stabilită de art. 1 se referă la cazurile în care o persoană este discriminată:
– în exercitarea unui drept specific acordat unei persoane în temeiul legislaţiei naţionale;
– în exercitarea unui drept care poate fi dedus dintr-o obligaţie clară a unei autorităţi publice în conformitate cu legislaţia naţională, adică în cazul în care o autoritate publică, în temeiul legislaţiei naţionale, are obligaţia de a se comporta de o anumită manieră. Aceste principii au fost reluate în jurisprudenţa recentă a Curţii Europene a Drepturilor Omului în Hotărârea privind Cauza Thorne vs. the United Kingdom, adoptată în 2009[4].
[1] Ordonanţă de urgenţă nr. 62 din 30 iunie 2010 pentru modificarea şi completarea Legii nr. 221/2009 privind condamnările cu caracter politic şi măsurile administrative asimilate acestora, pronunţate în perioada 6 martie 1945 – 22 decembrie 1989, şi pentru suspendarea aplicării unor dispoziţii din titlul VII al Legii nr. 247/2005 privind reforma în domeniile proprietăţii şi justiţiei, precum şi unele măsuri adiacente , publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 446 din 1 iulie 2010, a fost modificată prin Legea nr. 117 din 4.07.2012, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 456 din 6.07.2012
[2] (Curtea Constituțională, Decizia nr. 1358 din 21 octombrie 2010, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 761 din 15 noiembrie 2010. Idem, Decizia nr. 1360 din 21 octombrie 2010, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 761 din 15 noiembrie 2010.
[3] Publicată în Monitorul oficial al României, Partea I, nr. 396 din 11 iunie 2009, modificată prin Legea nr 42 din 8.3.2013 , publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 129 din 11.3.2013
[4] Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, Completul competent să judece recursul în interesul legii, Decizia nr. 15 din 12/11/2012, publicată în Monitorul Oficial AL României, Partea I, nr. 837 din 12/12/2012, Dosar nr. 12/2012
GARANŢII PROCEDURALE PREVĂZUTE DE ART. 6§3, PROCES ECHITABIL, EGALITATEA ARMELOR, PRINCIPIUL CONTRADICTORIALITĂțII, CALITATEA INFORMAŢIEI, INTEROGAREA MARTORILOR ACUZĂRII
Articolul 6 § 1 din Convenţie impune statelor să-şi organizeze sistemul judiciar în asemenea manieră încât instanţele să poată respecta fiecare dispoziţie a sa, inclusiv obligaţia de a statua într-un termen rezonabil. Probele prezentate în concret demonstrează că au existat întârzieri excesive, care sunt imputabile în cea mai mare parte autorităţilor naţionale. În consecinţă, Curtea Europeană a Drepturilor Omului statuează că art. 6 § 1 din Convenţie a fost violat Curtea Europeană a Drepturilor Omului , Secţia I – Cameră, Cererea nr. 41444/98, HOTĂRÂREA din 2 octombrie 2003, Cauza Hennig vs Austria.
[. . .] 37. Curtea trebuie să se asigure că interpretarea pe care acestea au dat-o legislaţiei interne şi probelor nu are un caracter arbitrar, ceea ce ar fi de natură să aducă atingere echităţii procedurii (a se vedea, printre altele, Tejedor García vs Spaniei, Hotărârea din 16 decembrie 1997, Culegere de hotărâri şi decizii 1997 – VIII, p. 2.796, § 31; Brualla Gómez de la Torre vs Spaniei, Hotărârea din 19 decembrie 1997, Culegere 1997 -VIII, p. 2.796, §§ 31 şi 32; Prinţul Hans-Adam II de Liechtenstein vs Germaniei [MC], nr. 42.527/98, §§ 49 şi 50, CEDO 2001 – VIII).
38. Pe de altă parte, deşi art. 6 § 1 din Convenţie nu reglementează admisibilitatea şi forţa probatorie a motivelor, argumentelor şi mijloacelor de probă ale părţilor, el instituie în sarcina instanţelor obligaţia de a se dedica analizei lor efective, fără să le aprecieze relevanţa (Van de Hurk vs Olandei, Hotărârea din 19 aprilie 1994, seria A nr. 288, p. 19, § 59).
Această obligaţie presupune totuşi ca partea lezată să poată să se aştepte la un răspuns specific şi explicit la mijloacele decisive pentru soluţionarea procedurii respective (a se vedea Ruiz Torija şi Hiro Balani vs Spaniei, hotărârile din 9 decembrie 1994, seria A nr. 303-A şi 303-B, p. 12, §§ 29 şi 30, şi pp. 29 şi 30, §§ 27 şi 28).
Nu este de competenţa Curţii să se ocupe cu erori de fapt sau de drept pretins comise de o instanţă naţională cu excepţia cazului şi în măsura în care acestea pot aduce atingere drepturilor şi libertăţile protejate de Convenţie. În timp ce articolul 6 garantează dreptul la un proces echitabil, aceasta nu înseamnă că reglementează admisibilitatea probelor ca atare, care reprezintă în primul rând o chestiune de drept. Sarcina Curţii este de a stabili dacă procedura în ansamblul său, inclusiv prezentarea de mijloace de probă a fost corectă, în primul rând potrivit dreptului intern (Bracci c. Italiei, nr 36822/02 , § 51, 13 octombrie 2005, a se vedea, mutatis mutandis Spînu c. România, nr 32030/02, § 62, 29 aprilie 2008, CEDH, TROISIÈME SECTION, AFFAIRE V.D. c. ROUMANIE (Requête no 7078/02) ARRÊT 16 février 2010 DÉFINITIF 28/06/2010
Curtea a avut de-a face în mai multe rânduri cu cauze în care a constatat încălcarea art. 6 § 1 din Convenţie din cauza repunerii în discuţie, ca urmare a unui recurs în anulare formulat de procurorul general, a soluţiei date în mod definitiv unui litigiu (vezi, printre altele, Brumărescu, §§ 61-65, Societatea Comercială Maşinexportimport Industrial Group – S.A., § 32, şi Societatea Comercială Editura Orizonturi – S.R.L. vs România, nr. 15.872/03, §§ 59-63, 13 mai 2008).
26. După ce a analizat cauza de faţă, Curtea consideră că Guvernul nu a furnizat niciun argument convingător care să poată conduce la o concluzie diferită (vezi şi Mureşan vs României, nr. 8.015/05, § 19, 26 mai 2009). Prin urmare, Curtea apreciază că, aplicând astfel prevederile art. 330 din Codul de procedură civilă ce reglementează recursul în anulare, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a încălcat prin Decizia sa din 20 septembrie 2005 principiul securităţii raporturilor juridice şi, prin aceasta, dreptul reclamantului la un proces echitabil în sensul art. 6 § 1 din Convenţie.
Prin urmare, a avut loc încălcarea art. 6 § 1 din acest punct de vedere(CEDO, HOTĂRÂREA din 12 octombrie 2010, definitivă, în Cauza Stoian vs României(Cererea nr. 12.221/06) , publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 797 din 29/11/2010).
Quant à l’article 6 § 1 (art. 6-1), donnant à toute personne le droit à ce que sa cause soit entendue dans un délai raisonnable
18. La Cour estime que cette disposition a plus précisément pour objet, en matière pénale, d’obtenir que les accusés ne demeurent pas pendant un temps trop long sous le coup d’une accusation et qu’il soit décidé sur son bien-fondé.
Il n’est donc pas douteux que la période à prendre en considération dans l’application de cette disposition s’étend pour le moins jusqu’à la décision d’acquittement ou de condamnation, fût-elle rendue en degré d’appel. Il n’y a aucune raison au surplus d’arrêter la protection des intéressés contre les lenteurs judiciaires à l’audience par laquelle s’ouvre le procès: des remises injustifiées ou des retards excessifs sont à redouter aussi de la part des juridictions de jugement.
19. Quant au début de la période à prendre en considération, la Cour estime qu’elle doit courir à partir du 9 novembre 1961, date à laquelle furent formulées contre Wemhoff les premières accusations en même temps que son arrestation était ordonnée.
C’est à partir de cette date en effet que s’ouvrit son droit à ce que sa cause fût entendue dans un délai raisonnable afin qu’il pût être statué sur le bien-fondé de ces accusations.
20. Le délai à prendre en considération pour vérifier l’observation de l’article 6 § 1 (art. 6-1) coïncidant ainsi dans le temps, pour sa plus grande partie, en ce qui concerne Wemhoff, avec celui pendant lequel ce dernier se trouvait dans l’état de détention couvert par l’article 5 § 3 (art. 5-3), la Cour, qui n’a pas relevé de manquement des autorités judiciaires au devoir de diligence particulière requis par ladite disposition, doit a fortiori admettre qu’il n’a pas été contrevenu à l’obligation contenue dans l’article 6 § 1 (art. 6-1) de la Convention. Même si la durée de la procédure en cassation doit être prise en considération, elle n’a certainement pas dépassé la limite raisonnable.
PAR CES MOTIFS, LA COUR,
Dit, par six voix contre une, qu’il n’y a pas eu violation de l’article 5 § 3 (art. 5-3) de la Convention;
Dit, à l’unanimité, qu’il n’y a pas eu violation de l’article 6 § 1 (art. 6-1) de la Convention ( COUR (CHAMBRE), AFFAIRE WEMHOFF c. ALLEMAGNE, (Requête no 2122/64), ARRÊT, 27 juin 1968
Aplicarea art. 6 într-o cale de atac ordinară diferă în funcţie de specificul procedurii în discuţie; se vor avea în vedere astfel întreaga procedură internă şi rolul pe care îl are instanţa de control judiciar în sistemul naţional de drept. Dacă a avut loc o dezbatere publică în primă instanţă, lipsa acesteia într-o cale de atac poate fi justificată prin particularităţile procedurii în cauză, avându-se în vedere natura sistemului intern de atac, limitele competenţelor atribuite instanţei de control judiciar, modul în care drepturile reclamantului au fost expuse şi apărate efectiv şi în special natura chestiunilor care trebuie soluţionate (Hotărârea Botten vs Norvegiei din 19 februarie 1996, Culegere de hotărâri şi decizii, 1996-I, nr. 2, pag. 141, alin. 39).
. În faţa unei instanţe de control judiciar care se bucură de plenitudine de jurisdicţie art. 6 nu garantează neapărat dreptul la o şedinţă publică, iar în cazul în care o astfel de şedinţă publică a avut loc, nici dreptul de a participa personal la dezbateri (a se vedea, de exemplu, Hotărârea Fejde vs Suediei din 29 octombrie 1991, Seria A, nr. 212-C, pag. 69, alin. 33).
În schimb atunci când o instanţă de control judiciar este competentă să analizeze atât situaţia de fapt, cât şi chestiunile de drept şi să studieze în ansamblu problema vinovăţiei, ea nu poate, din motive ce ţin de echitatea procedurii, să tranşeze asupra chestiunilor respective fără o apreciere nemijlocită a declaraţiilor persoanei care susţine că nu a comis actul considerat ca infracţiune (Hotărârea Ekbatani vs Suediei din 26 mai 1988, Seria A, nr. 134, pag. 14, alin. 32).
În cauză, după ce a casat hotărârea prin care s-a dispus achitarea, Tribunalul Bucureşti s-a pronunţat cu privire la temeinicia acuzaţiei, constatând că inculpatul se face vinovat de săvârşirea infracţiunii de calomnie, fără să îl audieze nemijlocit. Curtea nu poate accepta punctul de vedere al Guvernului, conform căruia este suficient faptul că inculpatului i s-a acordat ultimul cuvânt. Pe de altă parte Curtea subliniază că există diferenţe între susţinerile reclamantului şi ale Guvernului referitoare la faptul acordării cuvântului. Se mai reţine că dreptul acuzatului de a avea ultimul cuvânt are o importanţă semnificativă, dar acest drept nu poate fi confundat cu dreptul de a fi audiat în timpul dezbaterilor de către o instanţă (§ 58).
Prin urmare, Curtea constată că Tribunalul Bucureşti s-a pronunţat cu privire la temeinicia acuzaţiei şi l-a condamnat pe reclamant pentru săvârşirea infracţiunii de calomnie fără ca acesta să fi fost audiat şi fără a i se permite să aducă probe în apărare. Curtea apreciază că tribunalul trebuia să îl audieze pe reclamant având în vedere mai ales faptul că a dispus pentru prima dată condamnarea (§ 59).
Această cerinţă nu a fost satisfăcută, motiv pentru care Curtea constată că a existat o încălcare a art. 6 alin. 1. În aceste condiţii ea nu consideră utilă o examinare suplimentară care să stabilească dacă alte elemente ale procedurii din faţa Tribunalului Bucureşti erau conforme sau nu cu această prevedere (§ 60).
A existat deci o încălcare a art. 6 alin. 1 din convenţie Hotărâre din 27/06/2000 În cauza Constantinescu vs României, Publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 279 din 30/05/2001
31. La recevabilité des preuves ressortit, au premier chef, aux règles du droit interne et il revient en principe aux juridictions nationales d’apprécier les éléments recueillis par elles. La tâche de la Cour consiste à établir si la procédure envisagée dans son ensemble, y compris le mode de présentation des moyens de preuve, revêtit un caractère équitable (voir en dernier lieu l’arrêt Delta du 19 décembre 1990, série A no 191-A, p. 15, § 35).
Comme là réside le problème fondamental, et que les exigences du paragraphe 3 de l’article 6 (art. 6-3) s’analysent en aspects particuliers du droit à un procès équitable, garanti par le paragraphe 1 (art. 6-1), la Cour examinera le grief sous l’angle de ces deux textes combinés (même arrêt, p. 15, § 34).COUR (CHAMBRE) AFFAIRE ISGRÒ c. ITALIE, (Requête no11339/85), ARRÊT, 19 février 1991
Garanţiile oferite de § 3 completează dreptul la un proces echitabil enunţat în § 1. Printr-o interpretare în sens contrar, conţinutul §ui 3 exprimă acelaşi lucru, întrucât sunt schiţate drepturi minime ce trebuie garantate celui acuzat, nu şi totalitatea protecţiilor garantate de articolul 6 (Adolf vs Austriei (1982)). În general, exista totdeauna posibilitatea de a controla aprecierea echităţii procesului.
36. La Cour n’aperçoit d’abord aucune méconnaissance du principe de l’égalité des armes dès lors qu’aucune des parties au litige n’a eu communication du moyen que la Cour de cassation entendait soulever d’office et n’a pu présenter d’observations.
37. Toutefois, la notion de procès équitable comprend également le droit à un procès contradictoire qui implique le droit pour les parties de faire connaître les éléments qui sont nécessaires au succès de leurs prétentions, mais aussi de prendre connaissance et de discuter toute pièce ou observation présentée au juge en vue d’influencer sa décision, et de la discuter (voir, parmi d’autres, Nideröst-Huber c. Suisse, arrêt du 18 février 1997, Recueil 1997-I, fasc. 29, p. 108, § 24, et Krčmář et autres c. République tchèque, no 35376/97, 3 mars 2000).
38. Le juge doit respecter lui-même le principe du contradictoire, en particulier lorsqu’il prononce la déchéance d’un pourvoi en cassation pour un motif d’irrecevabilité retenu d’office (Skondrianos et autres c. Grèce, nos 63000/00 et 74291/01 et 74292/01, 18 décembre 2003, § 30).
39. En l’espèce, la Cour de cassation a fait usage de son droit incontesté de soulever d’office un motif de pur droit pour rejeter les pourvois des requérantes. Seule la non-communication de cette intention aux requérantes pose problème.
40. Bien que le Gouvernement indique que l’avertissement prévu par l’article 1015 du NCPC, du fait de son interprétation, s’impose à tous les moyens soulevés au stade de la procédure en cassation et pas seulement aux moyens de cassation, il considère que, en l’espèce, la soustraction du moyen à la contradiction s’explique par le fait que celui-ci figurait déjà dans le débat.
41. La Cour ne saurait souscrire à cet argument. Outre que cette expression semble avoir eu une signification particulière au travers de la jurisprudence (paragraphe 29 ci-dessus), qui la distinguait finalement du moyen de pur droit, clairement en cause en l’espèce ainsi que l’expression utilisée par la Cour de cassation l’indique, la Cour observe que le moyen des requérantes concernait exclusivement la loi de validation de 1996, qui de l’avis même de la haute juridiction, s’opposait à l’article 6 § 1 de la Convention. Or, c’est au motif de l’absence de texte réglementaire fixant le montant du complément pour FSO pour la période du 19 mai 1991 au 3 décembre 1992 que le pourvoi des requérantes fut rejeté. Le motif ainsi substitué s’appuyait sur les conditions d’application des textes litigieux et en particulier sur la « survivance » de l’arrêté ministériel du 28 décembre 1990 du fait de son abrogation pour l’avenir seulement par l’article 2 de l’arrêté du 13 mai 1991 alors même que celui-ci avait été annulé, avec effet rétroactif, par le Conseil d’Etat en 1994. Force est de constater qu’un tel motif, fût-il incidemment suggéré par les défenderesses en l’espèce, pouvait prêter à controverse. Par ailleurs, il changeait les fondements juridiques des prétentions des requérantes tel qu’ils avaient été jusque là débattus (a contrario, ABPB c. France, no 38436/97, 21 mars 2002, où il n’est question que de correction, par le Conseil d’Etat, d’une erreur de droit visant à rétablir la position de droit et de fait établie contradictoirement devant la juridiction de première instance, § 33). Il n’était dès lors pas superfétatoire, de l’avis de la Cour, de le soumettre à la contradiction.
42. La Cour n’a pas à apprécier le bien-fondé des observations qu’auraient pu soumettre les requérantes si l’avertissement prévu à l’article 1015 du NCPC leur avait été donné, mais elle est d’avis, au vu de l’enjeu du litige, que la question de la portée des arrêts rendus par la Conseil d’Etat en 1994 et 1996 (abrogation ou annulation de l’arrêté du 28 décembre 1990), eût mérité qu’on leur donne la possibilité de répliquer au moyen soulevé par la Cour de cassation avant que celle-ci ne statue.
43. N’ayant pas été informés de la substitution de motifs envisagée par la Cour de cassation, les requérantes, « prises au dépourvu », se sont vu priver d’un procès équitable tel que garanti par l’article 6 § 1 de la Convention (voir, mutatis mutandis, Skondrianos et autres précité § 29, et, a contrario, Andret et autres c. France (déc), no 1956/02, 25 mai 2004, qui concernait une affaire dans laquelle la Cour de cassation avait informé les parties qu’une substitution de motifs était envisagée, et les requérants avaient pu répliquer avant que la Cour de cassation ne statuât). Partant, il y a eu violation de cette disposition.
TROISIÈME SECTION, AFFAIRE CLINIQUE DES ACACIAS ET AUTRES c. FRANCE, (Requêtes nos 65399/01, 65406/01, 65405/01 et 65407/01), ARRÊT, 13 octobre 2005, DÉFINITIF, 13/01/2006
Potrivit art. 97 din Codul de procedură penală , constituie probă orice element de fapt care serveşte la constatarea existenţei sau inexistenţei unei infracţiuni, la identificarea persoanei care a săvârşit-o şi la cunoaşterea împrejurărilor necesare pentru justa soluţionare a cauzei şi care contribuie la aflarea adevărului[1]. Mai amintim că, prin decizia nr. 171 din 23 mai 2001, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 387 din 16 iulie 2001, Curtea Constituţională constată că sunt neconstituţionale dispoziţiile art. 63 alin. 2 din Codul de procedură penală, conform cărora „Aprecierea fiecărei probe se face de organul de urmărire penală şi de instanţa de judecată potrivit convingerii lor […]”.).
Probele nu au valoare mai dinainte stabilită. Aprecierea fiecărei probe se face de organul de urmărire penală care le propune sau de instanţa de judecată în urma examinării tuturor probelor administrate, în scopul aflării adevărului.
- A. Droit à la publicité des débats
35. La Cour observe d’emblée qu’elle n’a pas pour tâche de se prononcer in abstracto sur une législation et une pratique nationales. Elle doit au contraire se limiter à un examen des faits concrets des affaires dont elle est saisie (voir, par exemple, l’arrêt Findlay c. Royaume-Uni du 25 février 1997, Recueil des arrêts et décisions 1997-I, p. 279, § 67). Elle relève qu’aucun des requérants n’a allégué l’iniquité de la procédure interne et que leurs griefs se limitent aux exigences formelles de publicité.
36. La Cour rappelle que l’article 6 § 1 de la Convention énonce que « toute personne a droit à ce que sa cause soit entendue équitablement, publiquement » lorsqu’il est décidé de contestations sur ses droits et obligations de caractère civil. La publicité de la procédure protège les justiciables contre une justice secrète échappant au contrôle du public ; elle constitue aussi l’un des moyens qui contribuent à préserver la confiance dans les cours et tribunaux. Par la transparence qu’elle donne à l’administration de la justice, elle aide à réaliser le but de l’article 6 § 1 : le procès équitable, dont la garantie compte parmi les principes de toute société démocratique (arrêt Sutter c. Suisse du 22 février 1984, série A no 74, p. 12, § 26).
37. Toutefois, l’obligation d’entendre une cause publiquement est subordonnée à des exceptions. Cela ressort du texte de l’article 6 § 1 lui-même, qui dispose que « l’accès de la salle d’audience peut être interdit à la presse et au public pendant la totalité ou une partie du procès (…) lorsque les intérêts des mineurs ou la protection de la vie privée des parties au procès l’exigent, ou dans la mesure jugée strictement nécessaire par le tribunal, lorsque dans des circonstances spéciales la publicité serait de nature à porter atteinte aux intérêts de la justice ». En outre, il est établi dans la jurisprudence de la Cour que, même dans un contexte pénal où la publicité serait escomptée, il peut parfois se révéler nécessaire au regard de l’article 6 de limiter la transparence et la publicité de la procédure, par exemple pour protéger un témoin ou sa vie privée, ou pour promouvoir le libre échange d’informations et d’opinions dans l’intérêt de la justice (voir, par exemple, arrêts Doorson c. Pays-Bas du 26 mars 1996, Recueil 1996-II, p. 470, § 70, Jasper c. Royaume-Uni [GC], no 27052/95, § 52, 16 février 2000, non publié, Z c. Finlande du 25 février 1997, Recueil 1997-I, p. 348, § 99, et T. c. Royaume-Uni [GC], no 24724/94, §§ 83-89, 16 décembre 1999, non publié).
39. Les requérants soutiennent que la présomption en faveur d’un examen à huis clos des affaires relevant de la loi sur les enfants devrait être renversée. Toutefois, si la Cour admet que l’article 6 § 1 énonce que de manière générale les procédures civiles, notamment, doivent se dérouler en public, elle ne juge pas incompatible avec cette disposition de soustraire toute une catégorie d’affaires du champ d’application de cette règle générale lorsque cela est jugé nécessaire à la protection de la morale, de l’ordre public ou de la sécurité nationale, ou pour préserver les intérêts de mineurs et la vie privée des parties (arrêt Campbell et Fell c. Royaume-Uni du 28 juin 1984, série A no 80, p. 42, §§ 87-88), mais la nécessité d’une telle mesure doit toujours être soumise au contrôle de la Cour (voir, par exemple, Riepan c. Autriche, no 35115/97, § 34, CEDH 2000-XII). L’on peut donc considérer que le droit procédural anglais traduit concrètement les exceptions générales prévues par l’article 6 § 1.
40. En outre, les juridictions anglaises jouissent du pouvoir discrétionnaire de conduire en public les procédures relevant de la loi sur les enfants lorsqu’elles estiment que les caractéristiques de l’affaire appellent une telle publicité, et le juge a l’obligation, lorsque l’une des parties le lui demande, d’examiner s’il doit exercer son pouvoir à cet égard. Quant aux faits de l’espèce, la Cour constate que, dans l’affaire du premier requérant, si le juge de la county court a, semble-t-il, estimé dans sa décision du 14 juin 1996 qu’il n’avait aucun pouvoir d’ordonner la tenue d’une audience publique, la juge Bracewell, en appel, a corrigé cet exposé erroné du droit interne en déclarant que le juge avait le pouvoir discrétionnaire d’examiner pareille affaire en public mais que rien ne justifiait de l’exercer dans l’affaire de l’intéressé. En outre, dans son jugement du 23 juillet 1996, le juge de la county court a expliqué qu’il avait refusé la publicité des débats car, selon lui, elle n’était pas dans l’intérêt de l’enfant (paragraphes 14-16 ci-dessus). Le requérant a souligné devant la Cour qu’il avait souhaité apaiser l’anxiété de ses parents au sujet de leur petit-fils en leur permettant d’assister à l’audience, mais en fait il paraît n’avoir jamais demandé expressément que ceux-ci fussent autorisés à assister aux audiences à huis clos. Dans l’affaire du second requérant, en première instance et en appel, les juges ont procédé à un examen minutieux de la demande et expliqué de façon détaillée les motifs à l’appui de leurs décisions de poursuivre la procédure à huis clos (paragraphes 21 et 23 ci-dessus).
41. En conclusion, la Cour estime que, dans les deux cas, la décision d’examiner à huis clos les demandes présentées par les requérants afin d’obtenir la garde de leurs fils respectifs n’a pas emporté violation de l’article 6 § 1 de la Convention.
45. La Cour rappelle sa jurisprudence établie de longue date selon laquelle il y a lieu d’apprécier à la lumière des particularités de la procédure dont il s’agit, et en fonction du but et de l’objet de l’article 6 § 1, la forme de publicité du jugement prévue par le droit interne (arrêt Sutter précité, p. 14, § 33). Ainsi, dans l’arrêt Sutter par exemple, elle a estimé que l’exigence de publicité posée par l’article 6 § 1 avait été remplie par le fait que toute personne justifiant d’un intérêt pouvait consulter le texte intégral des arrêts du Tribunal militaire de cassation ou s’en procurer une copie, et que les plus importants d’entre eux étaient publiés dans un recueil officiel (ibidem, § 34).
46. La Cour rappelle en outre sa conclusion ci-dessus selon laquelle, eu égard au type de questions à examiner dans les affaires concernant la garde d’enfants, les autorités internes étaient fondées à mener ces procédures à huis clos pour protéger la vie privée des enfants et des parties et pour éviter de nuire aux intérêts de la justice. Elle estime avec le Gouvernement qu’un prononcé public des jugements saperait dans une large mesure ces objectifs.
47. La Cour relève que toute personne pouvant justifier d’un intérêt peut consulter ou se procurer une copie du texte intégral des ordonnances et/ou jugements de première instance rendus dans les affaires de garde d’enfants et que les décisions de la Cour d’appel et des tribunaux de première instance dans les affaires présentant un intérêt particulier sont systématiquement publiées, ce qui permet au public de voir quels sont le raisonnement généralement suivi et les principes appliqués par les tribunaux lorsqu’ils statuent sur de pareilles affaires. A cet égard, il y a lieu de noter que le premier requérant, malgré son souhait de partager ses informations au sujet de son fils avec les grands-parents de l’enfant, n’a jamais demandé que ceux-ci fussent autorisés à assister aux audiences devant la county court ni sollicité l’autorisation de leur divulguer le jugement relatif à la garde.
48. Eu égard à la nature de la procédure et à la forme de publicité prévue par le droit interne, la Cour estime qu’une interprétation littérale de l’article 6 § 1 quant au prononcé des jugements serait non seulement inutile aux fins d’un contrôle du public mais pourrait même être préjudiciable au but premier de l’article 6 § 1, à savoir garantir un procès équitable (voir, mutatis mutandis, l’arrêt Sutter précité, p. 14, § 34).
49. Dès lors, la Cour conclut que la Convention n’exigeait pas de mettre à la disposition du grand public les jugements relatifs à la garde des enfants rendus dans les présentes affaires et qu’il n’y a pas eu violation de l’article 6 § 1 à cet égard.
TROISIÈME SECTION, AFFAIRE B. ET P. c. ROYAUME-UNI (Requêtes nos 36337/97 et 35974/97), ARRÊT, 24 avril 2001, DÉFINITIF 05/09/2001
Curtea a examinat plângeri cu privire la calitatea informaţiei conţinute în acuzaţiile penale formale şi a concluzionat încălcări în cauzele în care o Curte de Apel a recalificat delictul fără a permite apărării să se pregătească şi să prezinte alte argumente (Pélissier şi Sassi c. Franţei (1999): acuzaţiile penale erau imprecise; şi Mattoccia c. Italiei (2000): încălcarea Articolului 6.1 şi a Articolului 6.3.b şi în care autorităţile au cerut achitarea unei amenzi pentru recurs abuziv de la individ pronunţându-şi decizia fără audiere (T. c. Austriei (2000): a fost constatată, de asemenea, o încălcare a articolului 6.3.b).
58. La Cour rappelle que les exigences du paragraphe 3 de l’article 6 représentent des aspects particuliers du droit à un procès équitable garanti par le paragraphe 1. Elle examinera donc la présente affaire sous l’angle de ces deux textes combinés (voir, parmi d’autres, l’arrêt T. c. Italie du 12 octobre 1992, série A no 245-C, p. 41, § 25).
59. Le paragraphe 3 a) de l’article 6 montre la nécessité de mettre un soin extrême à notifier l’« accusation » à l’intéressé. L’acte d’accusation joue un rôle déterminant dans les poursuites pénales : à compter de sa signification, la personne mise en cause est officiellement avisée de la base juridique et factuelle des reproches formulés contre elle (voir, mutatis mutandis, l’arrêt Kamasinski c. Autriche du 19 décembre 1989, série A no 168, pp. 36-37, § 79). L’accusé doit être informé « dans le plus court délai » et « d’une manière détaillée » de la cause de l’accusation, c’est-à-dire des faits matériels qui sont mis à sa charge et sur lesquels se fonde l’accusation, et de la nature de l’accusation, c’est-à-dire de la qualification juridique donnée à ces faits. La Cour considère qu’en matière pénale une information précise et complète des charges pesant contre un accusé est une condition essentielle de l’équité de la procédure (voir, mutatis mutandis, Pélissier et Sassi c. France [GC], no 25444/94, §§ 51-52, CEDH 1999-II).
60. Certes, l’étendue de l’information « détaillée » visée par cette disposition varie selon les circonstances particulières de la cause ; toutefois, l’accusé doit en tout cas disposer d’éléments suffisants pour comprendre pleinement les charges portées contre lui en vue de préparer convenablement sa défense. A cet égard, le caractère adéquat des informations doit s’apprécier en relation à l’alinéa b) du paragraphe 3 de l’article 6, qui reconnaît à toute personne le droit de disposer du temps et des facilités nécessaires à la préparation de sa défense, et à la lumière du droit plus général à un procès équitable que garantit le paragraphe 1 de l’article 6 (arrêt Pélissier et Sassi précité, § 54).
61. Quant aux modifications de l’accusation, y compris celles touchant sa « cause », l’accusé doit en être dûment et pleinement informé, et doit disposer du temps et des facilités nécessaires pour y réagir et organiser sa défense sur la base de toute nouvelle information ou allégation.
62. En l’espèce, la tâche de la Cour ne consiste pas à se prononcer sur le point de savoir si les témoignages à charge ont été correctement admis et appréciés par les juges, mais à rechercher si la procédure dans son ensemble, y compris le mode de présentation des moyens de preuve, revêtait le caractère équitable exigé par l’article 6 § 1.
63. La Cour constate qu’au stade préliminaire de la procédure le requérant a été informé qu’il était accusé du viol de R. « à Rome, en novembre 1985 » (paragraphe 18 ci-dessus). Dans l’acte d’inculpation du 23 octobre 1986, aucune autre précision n’a été ajoutée (paragraphe 21 ci-dessus). A ce stade, on avait déclaré aux autorités de poursuite que le viol avait été commis à la fin du mois d’octobre 1985 (paragraphes 12-14 ci-dessus) ou vers le 10 novembre 1985 (paragraphe 17 ci-dessus). Ces autorités avaient également connaissance de l’allégation selon laquelle le viol avait été commis dans les sanitaires de l’école au deuxième étage (paragraphes 12, 13 et 17 ci-dessus). Toutefois, elles n’ont pas communiqué au requérant l’ensemble des informations dont elles disposaient ; elles ne l’ont pas non plus fait au cours de l’interrogatoire du 30 septembre 1986, bien qu’il apparût que le requérant avait manifestement adopté une mauvaise ligne de défense : il n’avait pas abordé le point de savoir s’il avait la possibilité d’entrer dans l’établissement scolaire (paragraphe 20 ci-dessus).
64. A ce stade, le requérant n’avait pas pris connaissance du dossier de l’accusation et n’aurait d’ailleurs pas pu le faire, puisque l’accès n’en est devenu possible qu’après la clôture de l’instruction préliminaire, peu avant le 23 octobre 1986 (paragraphe 48 ci-dessus). En fait, l’intéressé n’a demandé à consulter le dossier qu’en septembre 1989 (paragraphe 22 ci-dessus).
65. D’après le Gouvernement, si le requérant avait présenté plus tôt une demande à cet effet, il aurait disposé de toutes les informations nécessaires au procès. De l’avis de la Cour, l’intéressé aurait certes pu demander à consulter le dossier de l’accusation en temps utile, mais cela ne dispensait pas le parquet de l’obligation de l’informer dans le plus court délai et d’une manière détaillée de l’accusation portée contre lui. Cette obligation incombe entièrement aux autorités de poursuite qui ne peuvent y satisfaire passivement en produisant des informations sans en avertir la défense. En outre, aucune explication n’a été fournie quant à la non-communication à la défense, dès le début, de précisions essentielles telles que la date et le lieu du viol.
66. Quoi qu’il en soit, la Cour relève qu’au cours de la première audience devant la juridiction de jugement, le 19 mai 1989, les témoins à charge ont modifié la date du viol – devenue alors le 21 novembre 1985 (paragraphes 27 et 30 ci-dessus) – et le lieu du crime – devenu les salles de thérapie au troisième étage (paragraphe 27 ci-dessus) ou « une salle meublée d’un lit ou d’une table » au premier étage (paragraphe 26 ci-dessus). En outre, au cours de la deuxième audience, tenue le 12 juin 1990, c’est-à-dire moins d’un mois plus tard, le tribunal a découvert que R. avait cessé de fréquenter l’école le 11 novembre 1985 (paragraphe 33 ci-dessus). Les témoins cités par le tribunal ont confirmé les allégations du requérant selon lesquelles il n’entrait généralement pas dans l’établissement scolaire et ne pouvait pas se rendre dans les salles de thérapie au troisième étage (paragraphes 31-32 ci-dessus). Dans le jugement qu’il a rendu le même jour, le tribunal a estimé que le viol avait été commis juste avant le 11 novembre 1985 et dans l’enceinte de l’école – le lieu exact ne présentant aucun intérêt (paragraphe 37 ci-dessus). En outre, cette même juridiction a estimé que les témoignages favorables au requérant n’étaient pas crédibles.
67. Etant donné que la « cause » de l’accusation a été modifiée à un stade de la procédure – à l’audience du 12 juin 1990 – où il n’était plus possible pour le requérant d’y réagir, il était raisonnable de s’attendre à ce que la juridiction de jugement tînt compte des difficultés causées à la défense, qui a soudain été confrontée à une nouvelle version des faits. Or il n’en fut rien.
68. A réception du texte du jugement, le requérant s’est donc trouvé face à une « cause » de l’accusation qui était différente de celle qui avait été présentée au procès : il était désormais censé être entré à l’école le 10 novembre 1985, avoir accédé aux salles de thérapie au troisième étage et violé R. En outre, aucun des témoignages en sa faveur n’a été jugé crédible. A ce stade, le requérant n’avait plus que la possibilité de demander à produire de nouvelles preuves en appel.
69. En fait, l’intéressé a invité la cour d’appel à entendre son employeur, qui aurait pu apporter des éclaircissements sur son horaire de travail et témoigner sur le point de savoir si les chauffeurs d’autocar attendaient devant l’école jusque dans l’après-midi ou s’ils accomplissaient d’autres tâches ailleurs (paragraphes 23, 32 et 37 ci-dessus), et si les chauffeurs avaient des contacts avec l’administration de l’école pour le compte de leur société (paragraphe 31 et, en sens contraire, paragraphe 37 ci-dessus). La cour d’appel s’est bornée à déclarer que le témoignage de l’employeur était inutile (paragraphe 39 ci-dessus) et la Cour de cassation a estimé que la simple affirmation de la juridiction d’appel selon laquelle les éléments de preuve réunis en première instance étaient suffisants ne demandait aucune explication supplémentaire.
70. La Cour ne partage pas cet avis. Elle ne voit pas comment les éléments de preuve recueillis au procès pouvaient être suffisants, étant donné que la « cause » de l’accusation avait été modifiée à un stade de la procédure – à l’audience du 12 juin 1990 – où il n’était plus possible pour le requérant d’y réagir, si ce n’est en appel.
71. En conclusion, tout en étant consciente du fait que les procès pour viol soulèvent des questions très sensibles et importantes qui préoccupent vivement la société, et que dans les affaires de viol concernant de très jeunes enfants ou des handicapés mentaux, les autorités de poursuite et les tribunaux se trouvent souvent confrontés à de sérieux obstacles pour rassembler des preuves au cours de la procédure, la Cour estime qu’en l’espèce la défense s’est heurtée à des difficultés exceptionnelles. Etant donné que les informations contenues dans l’acte d’accusation se caractérisaient par leur imprécision quant à des détails essentiels tels que la date et le lieu du crime et qu’elles ont été maintes fois contredites et modifiées au cours du procès, et eu égard à la longue période qui s’est écoulée entre le renvoi en jugement et le procès (plus de trois ans et demi) par rapport à la rapidité de ce dernier (moins d’un mois), l’équité exigeait d’offrir au requérant plus de possibilités et de facilités pour se défendre concrètement et effectivement, par exemple de citer des témoins pour établir un alibi.
72. Cela étant, la Cour conclut qu’il y a eu violation du droit du requérant à être informé de manière détaillée de la nature et de la cause de l’accusation portée contre lui et de son droit de disposer du temps et des facilités nécessaires à la préparation de sa défense.
Partant, il y a eu violation du paragraphe 3 a) et b) de l’article 6 de la Convention, combiné avec le paragraphe 1 de cette disposition. Mattoccia c. Italiei
Liberul acces la justiţie presupune accesul la mijloacele procedurale prin care justiţia se înfăptuieşte[2].
Ceea ce se urmăreşte prin reglementarea fazei urmăririi penale este necesitatea asigurării unui sistem omogen de garanţii procesuale, izvorând din interesul general al societăţii şi al persoanelor vătămate prin infracţiune, al restabilirii situaţiei anterioare, al dezdăunării victimei, dar şi din ideea garantării drepturilor omului şi din prezumţia de nevinovăţie, pentru a nu limita libertatea nici unei persoane şi a nu supune rigorilor legii penale nici o persoană nevinovată.
Orice persoană care se află în curs de urmărire penală sau de judecată trebuie tratată cu respectarea demnităţii umane. Supunerea acesteia la tortură sau la tratamente cu cruzime, inumane ori degradante este pedepsită prin lege.
45. La Cour rappelle que la Convention ne réglemente pas le régime des preuves en tant que tel. La Cour ne saurait donc exclure par principe et in abstracto l’admissibilité d’une preuve recueillie sans respecter les prescriptions du droit national. Il revient aux juridictions internes d’apprécier les éléments obtenus par elles et la pertinence de ceux dont une partie souhaite la production. La Cour a néanmoins pour tâche de rechercher si la procédure considérée dans son ensemble, y compris la manière dont la preuve a été administrée, a revêtu le caractère équitable voulu par l’article 6 § 1 (voir les arrêts Mantovanelli c. France du 18 mars 1997, Recueil des arrêts et décisions 1997-II, pp. 436-437, § 34, et, mutatis mutandis, Schenk c. Suisse du 12 juillet 1988, série A n° 140, p. 29, § 46).
46. L’équité d’une procédure s’apprécie au regard de l’ensemble de celle-ci (voir, notamment, arrêts Delta c. France du 19 décembre 1990, série A n° 191-A, p. 15, § 35 ; Imbrioscia c. Suisse du 24 novembre 1993, série A n° 275, pp. 13-14, § 38 ; Miailhe c. France (n° 2) du 26 septembre 1996, Recueil 1996-IV, p. 1338, § 43). (Pélissier şi Sassi c. Franţei)
70. La Cour rappelle que les garanties consacrées par le paragraphe 3 de l’article 6 sont des aspects spécifiques du droit à un procès équitable énoncé au paragraphe 1, et examinera donc les griefs du requérant sous l’angle des deux dispositions combinées (voir, parmi d’autres, l’arrêt Kremzow c. Autriche du 21 septembre 1993, série A no 268-B, p. 41, § 44).
71. Comme la Commission, la Cour relève que le tribunal de district, le 11 avril 1994, a ordonné au requérant de compléter sa demande d’aide judiciaire, mais ne lui a pas indiqué qu’il le suspectait d’avoir commis une infraction relevant de l’article 69 du code de procédure civile. Sans avoir tenu d’audience, il l’a reconnu coupable de cette infraction le 5 mai 1994 et lui a infligé une amende de fol appel. Ainsi, le requérant n’a été informé des charges portées contre lui qu’au moment où la décision du tribunal de district lui a été signifiée. Contrairement à ce qu’affirme le Gouvernement, l’intéressé a fait appel de cette décision (paragraphe 40 ci-dessus). Toutefois, ce recours n’était pas de nature à pallier les lacunes de la procédure de première instance, puisque le tribunal régional a confirmé la décision du tribunal de district le 28 février 1995 sans tenir d’audience, et a rejeté les observations présentées par le requérant pour sa défense au motif qu’elles constituaient des faits nouveaux irrecevables en appel.
72. Partant, la Cour conclut qu’il y a eu violation de l’article 6 § 1 combiné avec l’article 6 § 3 a) et b) de la Convention. T. c. Austriei
Această dispoziţie este strâns legată de dreptul de a fi informat plenar, garantat de Articolul 6.3.a, şi de dreptul de a fi reprezentat de un avocat, garantat de Articolul 6.3.c. Curtea a constatat încălcările acestei clauze în cauze în care un tribunal a recalificat o infracţiune penală la o etapă a procedurii penale la care apărării îi este practic imposibil să reacţioneze (Sadak şi alţii c. Turciei (2001) şi Mattoccia c. Italiei (2000)) şi în care un martor a modificat depoziţia sa în cursul procedurii fără ca apărarea să poată contesta valabil această schimbare de părere (G.B. c. Franţei (2001)).
Paragraful 1 din art. 6, combinat cu § 3, obligă statele contractante să ia măsuri pozitive ce constau în special în a-i permite acuzatului să interogheze sau să obţină interogarea martorilor acuzării (Barbera, Messegue şi Jabardo vs Spaniei, Hotărârea din 6 decembrie 1988, seria A nr. 146, p. 33, § 78). Astfel de măsuri ţin, într-adevăr, de “diligenţa” de care statele contractante trebuie să dea dovadă pentru a asigura exercitarea efectivă a drepturilor garantate de art. 6 (Sadak şi alţii vs Turciei, nr. 29.900/96, 29.901/96, 29.902/96 şi 29.903/96, § 67, CEDO 2001-VIII).
B. Sur l’équité de la procédure devant la cour de sûreté de l’Etat
1. En général
41. La Cour rappelle avoir déjà jugé dans des affaires précédentes qu’un tribunal dont le manque d’indépendance et d’impartialité a été établi ne peut, en toute hypothèse, garantir un procès équitable aux personnes soumises à sa juridiction et que, partant, il n’y a pas lieu d’examiner les griefs concernant l’équité de la procédure suivie devant ce tribunal (voir, parmi plusieurs autres, Çıraklar, p. 3074, §§ 44-45).
42. Eu égard toutefois aux circonstances particulières de l’affaire, elle estime en l’espèce devoir poursuivre son examen des griefs tirés du manque d’équité du procès des requérants indépendamment de la question du statut des cours de sûreté de l’Etat. C’est seulement ainsi, en effet, qu’elle pourra connaître de la substance de l’allégation principale des requérants selon laquelle l’accusation portée contre eux (appartenance à bande armée) n’aurait pu être considérée comme établie s’ils avaient bénéficié d’un procès équitable. La Cour ne peut non plus perdre de vue que son examen des griefs tirés des articles 10, 11 et 14 de la Convention sera conditionné par la question de savoir si les faits fondant la condamnation des requérants ont été établis à l’issue d’un procès équitable.
2. Modification de la qualification des accusations au cours du procès
43. Les requérants estiment que la requalification des faits opérée juste avant le prononcé de leur condamnation s’analyse en une violation de l’article 6 de la Convention. La Cour examinera ce grief sous l’angle des dispositions de l’article 6 §§ 1 et 3 a) et b) dont voici le texte :
« 1. Toute personne a droit à ce que sa cause soit entendue équitablement (…) par un tribunal (…) qui décidera (…) du bien-fondé de toute accusation en matière pénale dirigée contre elle. (…)
3. Tout accusé a droit notamment à :
(…)
a) être informé, dans le plus court délai, dans une langue qu’il comprend et d’une manière détaillée, de la nature et de la cause de l’accusation portée contre lui ;
b) disposer du temps et des facilités nécessaires à la préparation de sa défense ; »
44. Les requérants se plaignent, en particulier, que la qualification des accusations portées contre eux ait été modifiée lors de la dernière audience de leur procès. L’accusation leur reprochait à l’origine d’avoir prôné le séparatisme et d’avoir porté atteinte à l’intégrité de l’Etat. Or, le jour de l’arrêt, à savoir le 8 décembre 1994, la cour de sûreté de l’Etat les aurait invités à élaborer sur-le-champ leur défense face à une nouvelle accusation, à savoir celle d’appartenance à une organisation armée illégale. Elle aurait ensuite rejeté leur demande tendant à l’obtention d’un délai supplémentaire pour la préparation de leur défense contre la nouvelle accusation. Les requérants estiment qu’ils n’ont pu se défendre convenablement et présenter leurs éléments de preuve contre cette nouvelle accusation.
45. La Commission souscrit en substance à cette thèse. Selon elle, il ressort du dossier que les requérants n’ont pas été avisés suffisamment tôt de la requalification des faits et qu’ils ne se sont pas vu offrir la possibilité d’organiser leur défense en fonction de celle-ci.
46. L’Union interparlementaire note qu’alors que les requérants étaient accusés au départ d’avoir enfreint l’article 125 du code pénal, qui prévoyait la peine capitale, la cour de sûreté de l’Etat les a condamnés finalement à une peine d’emprisonnement pour appartenance à une organisation séparatiste. Dans ces conditions, les intéressés ont dû éprouver l’impression d’avoir fait l’objet d’une condamnation basée sur des considérations plus politiques que juridiques.
47. Le Gouvernement, de son côté, soutient que l’on ne saurait reprocher à la cour de sûreté de l’Etat, faisant usage de son pouvoir de requalifier les faits objet de la poursuite, d’avoir retenu une qualification moins grave pour les requérants que celle initialement choisie par l’accusation. Il fait observer que l’article 125 du code pénal prévoit la peine de mort, alors que l’article 168 prévoit des peines d’emprisonnement. Selon lui, il n’est pas possible en l’espèce de parler de requalification de l’infraction, dans la mesure où les articles 125 et 168 figurent dans la même section du code pénal, intitulée « Des crimes contre la personnalité de l’Etat ». L’article 168 serait une « disposition commune » aux autres dispositions de la section mentionnée et viserait « quiconque, en vue de commettre les infractions énoncées aux articles 125 (…), créera une bande ou organisation armée ». L’article 125 prévoirait un crime de « but » impliquant un préjudice grave ; l’article 168, en revanche, prévoirait un crime de « moyen » par rapport au but précisé. En réalité, la condamnation des requérants sur la base de l’article 168 du code pénal plutôt que sur celle de l’article 125 serait le résultat de l’appréciation des preuves et de la prise en compte des arguments de la défense par les juridictions pénales.
48. La Cour rappelle que les dispositions de l’article 6 § 3 a) de la Convention traduisent la nécessité de mettre un soin extrême à notifier l’« accusation » à l’intéressé. L’acte d’accusation joue un rôle déterminant dans les poursuites pénales : à compter de sa signification, la personne mise en cause est officiellement avisée par écrit de la base juridique et factuelle des reproches formulés contre elle (Kamasinski c. Autriche, arrêt du 19 décembre 1989, série A no 168, pp. 36-37, § 79). Par ailleurs, l’article 6 § 3 a) reconnaît à l’accusé le droit d’être informé non seulement de la cause de l’accusation, c’est-à-dire des faits matériels qui sont mis à sa charge et sur lesquels se fonde l’accusation, mais aussi, d’une manière détaillée, de la qualification juridique donnée à ces faits (Pélissier et Sassi c. France [GC], no 25444/94, § 51, CEDH 1999-II).
49. La portée de cette disposition doit notamment s’apprécier à la lumière du droit plus général à un procès équitable que garantit le paragraphe 1 de l’article 6 de la Convention (voir, mutatis mutandis, arrêts Deweer c. Belgique, 27 février 1980, série A no 35, pp. 30-31, § 56, Artico c. Italie, 13 mai 1980, série A no 37, p. 15, § 32, Goddi c. Italie, 9 avril 1984, série A no 76, p. 11, § 28, et Colozza c. Italie, 12 février 1985, série A no 89, p. 14, § 26). La Cour considère qu’en matière pénale une notification précise et complète à l’accusé des charges pesant contre lui – et donc la qualification juridique que la juridiction pourrait retenir à son encontre – est une condition essentielle de l’équité de la procédure (Pélissier et Sassi, précité, § 52).
50. Enfin, quant au grief tiré de l’article 6 § 3 b) de la Convention, la Cour estime qu’il existe un lien entre les alinéas a) et b) de l’article 6 § 3 et que le droit à être informé de la nature et de la cause de l’accusation doit être envisagé à la lumière du droit pour l’accusé de préparer sa défense (ibidem, § 54).
51. En l’espèce, la Cour relève d’abord que, dans l’acte d’accusation présenté par le parquet le 21 juin 1994, seul le crime de trahison contre l’intégrité de l’Etat, tel que prévu par l’article 125 du code pénal, était reproché aux requérants. Bien que les liens de ceux-ci avec les membres du PKK aient été évoqués par l’accusation, la Cour constate qu’ils n’ont été examinés tout au long de l’instruction qu’en vue de vérifier les éléments constitutifs de l’infraction initialement reprochée par l’accusation. Il n’est pas contesté que, devant la cour de sûreté de l’Etat, les débats ont porté uniquement, jusqu’au dernier jour, sur le crime de trahison contre l’intégrité de l’Etat.
52. Dans ces conditions, la Cour doit rechercher s’il était suffisamment prévisible pour les requérants que l’infraction initialement retenue de trahison contre l’intégrité de l’Etat pouvait être requalifiée en appartenance à une organisation armée se fixant pour but de rompre l’intégrité de l’Etat.
53. La Cour tient compte de l’interprétation donnée par la cour de sûreté de l’Etat dans son arrêt du 8 décembre 1994 et selon laquelle l’article 125 du code pénal prévoit un crime de « but » et l’article 168 un crime de « moyen ». Ces deux crimes seraient distincts tant dans leur élément matériel que dans leur élément moral : la trahison contre l’intégrité de l’Etat ne pourrait être consommée que par la commission d’actes assez graves pour mettre en danger réel la survie de l’Etat. Par contre, l’élément matériel de l’infraction sanctionnée par l’article 168, alinéa 2, du code pénal résiderait dans l’appartenance à une organisation armée déjà considérée comme agissant dans un but contraire à l’article 125 et dotée d’un régime disciplinaire et d’une structure hiérarchique. Il ne serait pas nécessaire dans le cadre de cette infraction que les personnes poursuivies aient commis elles-mêmes des actes propres à mettre en danger réel la survie de l’Etat. De surcroît, ce crime comporterait un élément moral spécifique, à savoir la conscience de faire partie de l’organisation illégale (paragraphe 18 ci-dessus).
54. Aussi la Cour ne peut-elle suivre la thèse qui semble être avancée par le Gouvernement et selon laquelle les infractions prévues par les articles 125 et 168, alinéa 2, du code pénal représenteraient des degrés différents d’une même infraction. Même s’ils figurent dans le même chapitre du code pénal, intitulé « Des crimes contre la personnalité de l’Etat », ces deux articles se distinguent clairement par leurs éléments constitutifs, tant matériels que moraux.
55. La Cour n’a pas à apprécier le bien-fondé des moyens de défense que les requérants auraient pu utiliser s’ils avaient disposé du temps nécessaire à la préparation de leur défense contre l’accusation d’appartenance à une organisation armée illégale. Elle relève simplement qu’il peut raisonnablement être soutenu que ces moyens auraient été différents de ceux choisis afin de contester l’accusation de trahison contre l’intégrité de l’Etat. En effet, les débats relatifs à celle-ci ont porté sur le point de savoir si, en tant que telles, les activités des requérants étaient propres à créer un danger réel pour l’intégrité de l’Etat. Or, une fois accusés d’appartenance à une organisation armée illégale, les requérants devaient convaincre la cour de sûreté de l’Etat, d’une part, qu’ils n’avaient pas pris place dans la structure hiérarchique du PKK et n’avaient pas été astreints au respect de sa discipline, et, d’autre part, qu’ils n’avaient pas eu conscience de faire partie de cette organisation.
56. Compte tenu de ce qui précède, la Cour considère que l’appartenance à une organisation armée illégale ne constituait pas un élément intrinsèque de l’infraction dont les intéressés se trouvaient accusés depuis le début de la procédure.
57. Aussi la Cour estime-t-elle que la cour de sûreté de l’Etat d’Ankara, faisant usage de son droit incontesté de requalifier les faits dont elle était régulièrement saisie, aurait dû offrir aux requérants la possibilité d’exercer leurs droits de défense sur ce point d’une manière concrète et effective, notamment en leur accordant le temps nécessaire à cet égard. Or il ressort du dossier que la cour de sûreté de l’Etat, qui aurait pu par exemple décider d’ajourner les débats une fois les faits requalifiés, n’a pas donné aux requérants l’occasion d’organiser leur défense en fonction de la nouvelle qualification, qui ne fut portée à la connaissance des intéressés que le dernier jour du procès, juste avant le prononcé de la décision, ce qui était à l’évidence tardif. S’ajoute à cela la circonstance que les avocats des requérants étaient absents le jour de la dernière audience. Quelle que soit la raison de cette absence, le fait est que les requérants n’ont pu consulter leurs avocats quant à la requalification des faits par l’accusation et par la cour de sûreté de l’Etat.
58. Eu égard à tous ces éléments, la Cour conclut qu’une atteinte a été portée au droit des requérants à être informés d’une manière détaillée de la nature et de la cause de l’accusation portée contre eux, ainsi qu’à leur droit à disposer du temps et des facilités nécessaires à la préparation de leur défense (voir, mutatis mutandis, Pélissier et Sassi, précité, §§ 60-63, et Mattoccia c. Italie, no 23969/94, §§ 62-72, CEDH 2000-IX).
59. Partant, il y a eu violation du paragraphe 3 a) et b) de l’article 6 de la Convention, combiné avec le paragraphe 1 du même article, qui prescrit une procédure équitable. Sadak şi alţii c. Turciei
Curtea a subliniat că una din „facilităţile” cele mai importante pentru pregătirea propriei apărări este posibilitatea de a consulta un consilier juridic (Campbell şi Fell c. Regatului Unit (1984)). Datorită faptului că autorităţile responsabile de anchetă permit doar aceste consultaţii sub supravegherea lor, judecătorii de la Strasbourg au ajuns la concluzia unei încălcări (Lanz c. Austriei (2002)).
50. The Court recalls that an accused’s right to communicate with his defence counsel out of hearing of a third person is part of the basic requirements of a fair trial in a democratic society and follows from Article 6 § 3 of the Convention. If a lawyer were unable to confer with his client and receive confidential instructions from him without surveillance, his assistance would loose much of its usefulness, whereas the Convention is intended to guarantee rights that are practical and effective (S. v. Switzerland judgment of 28 November 1991, Series A no. 220, p. 16, § 48). In the latter case the Court noted that the risk of collusion merits consideration, however the possibility of several defence counsel collaborating with a view to co-ordinating their defence strategy was not sufficient to restrict the accused’s rights of defence (loc. cit., p. 16, § 49).
51. The Court observes that the surveillance of the applicant’s contacts with his defence counsel lasted from 25 October until 25 December 1991 because of a risk that the applicant might influence witnesses or remove documents not yet seized.
52. However, the Court cannot find that these reasons are sufficient to justify the measure. Surveillance by the investigating judge of the contacts of a detainee with his defence counsel is a serious interference with an accused’s defence rights and very weighty reasons should be given for its justification. This was so in the case of Kempers v. Austria where the applicant was suspected of being the member of a gang and utmost confidentiality was necessary in order to catch the other members (No. 21842/93, Kempers v. Austria, Dec. 27.2.97, unpublished). In the present case such extraordinary features cannot be made out. The Court finds that the domestic courts essentially relied on a risk of collusion, but this was the very reason for which detention on remand had already been ordered. The restriction on contacts with defence counsel for a person who is already placed in detention on remand is an additional measure which requires further arguments. The Court cannot find that the Austrian courts or the Government have furnished convincing arguments in this respect.
53. There has, therefore, been a violation of Article 6 § 3 (b) and (c) of the Convention.
57. The Court recalls that under the principle of equality of arms, as one of the features of the wider concept of a fair trial, each party must be afforded a reasonable opportunity to present his case under conditions that do not place him at a disadvantage vis-à-vis his opponent (Dombo Beheer B.V. v. the Netherlands judgment of 27 October 1993, Series A no. 274, p. 19, § 33; Ankerl v. Switzerland judgment of 23 October 1996, Reports 1996-V, p. 1567, § 38). In this context, importance is attached to appearances as well as to the increased sensitivity to the fair administration of justice (Bulut v. Austria judgment, op. cit., § 47).
58. As regards the contents of submissions filed by the prosecution, the Court recalls further that the principle of the equality of arms does not depend on further, quantifiable unfairness flowing from a procedural inequality. It is a matter for the defence to assess whether a submission deserves a reaction. It is therefore unfair for the prosecution to make submissions to a court without the knowledge of the defence (Bulut v. Austria judgment, op.cit. § 49).
59. In the present case the Procurator General filed a short comment on the applicant’s plea of nullity which has not been communicated to the applicant.
60. The Court observes, that in the case of Bulut v. Austria it has found a breach of the principle of equality of arms because the Procurator General had submitted to the Supreme Court comments on a plea of nullity – similar to those made in the present case – without bringing them to the attention of the accused. The Court sees no reason to come to a different conclusion in the present case and finds that the principle of equality of arms has not been respected in the proceedings before the Supreme Court.
61. As regards the appeal proceedings, the parties agree that the Senior Public Prosecutor submitted written observations on the applicant’s appeal which were not served on the applicant. The Government argue, however, that because an oral hearing was held in which the Senior Public Prosecutor essentially repeated his written submissions, there was no need to serve these observations on the applicant.
62. The Court is not persuaded by the Government’s argument. It finds that the situation is essentially the same as in the case of Brandstetter v. Austria where the Court found a breach of Article 6 § 1 on account of the failure of the Court of Appeal to communicate to the accused observations filed by the Senior Public Prosecutor (Brandstetter v. Austria judgment of 28 August 1991, Series A no. 211, §§ 64-69). In that case the Court did not attach any weight to the fact that upon Mr. Brandstetter’s appeal hearings were held before the Court of Appeal. The Court cannot see why a different approach should be taken in the present case. In a system where the filing of written observations by the parties before a hearing is not excluded and where a court, therefore, when deliberating on a case has at its disposal in addition to oral statements made at a hearing written statements filed beforehand, a party which is not informed about written submissions of the opposing party and thus deprived from reacting thereto is put at a substantial disadvantage vis-à-vis its opponent.
63. In view of the above, the Court concludes that the principle of the equality of arms has also not been respected in the proceedings before the Court of Appeal.
64. There has, therefore, been a violation of Article 6 § 1 on account of the Attorney-General’s submission of observations to the Supreme Court without the applicant’s knowledge and the Senior Public Prosecutor’s submissions to the Court of Appeal. Lanz c. Austriei
În conformitate cu noţiunea de „decizie” asupra unei acuzaţii evocate anterior, exigenţa Articolului 6.3.b cu privire la „timpul şi facilităţile necesare” se extinde la procedurile de recurs. Astfel, Curtea a conchis existenţa unei încălcări a acestei dispoziţii combinate cu Articolul 6.1 într-o cauză în care un tribunal militar nu a argumentat suficient hotărârea sa şi a oferit un timp destul de scurt pentru a înainta un recurs împotriva hotărârii (Hadjianastassiou vs Greciei (1992)).
Donna Gomien, Ghid (Vade-mecum) al Convenţiei Europene a Drepturilor Omului , ediţia a 3-a, 2OO6
Se pare că ministerul public nu ar putea dispune de o situație privilegiată în raport cu alte părți. Importanța funcției sale, care este apărarea ordinii publice este incontestabilă, dar nu poate justifica privilegii procedurale, plasând astfel celelalte părți într-o poziție cu mult prea defavorabilă în raport cu a sa (CEDO, 6 aprilie 2006 Stankiewicz vs Polonia, nr. 46917/99).
Acest articol nu consacră în mod expres principiul contradictorialității. Dar se referă la noțiunea de proces echitabil care implică egalitatea armelor, care presupune, în mod necesar contradicția, – garanție implicită( Jean-Francois Renucci, Tratat de drept european al drepturilor omului, Ed Hamangiu, 2009, p. 483, nr. 347).
Enfin, la condamnation du requérant par la cour d'appel de Caen reposait exclusivement sur le procès-verbal établi par les gardes-chasse, procès-verbal faisant foi jusqu'à preuve contraire en vertu de l'article 537 du code de procédure pénale (paragraphe 16 ci-dessus).
36. La Cour estime donc, avec la Commission, qu'il était important pour le requérant d'avoir accès à son dossier et d'obtenir la communication des pièces le composant, afin d'être en mesure de contester le procès-verbal établi à son encontre.
Comme l'a justement énoncé le tribunal de police d'Argentan, "les prévenus auraient dû avoir la possibilité d'accéder à leur dossier pour préparer leur défense, (...) l'intérêt de cet accès au dossier [étant] suffisamment démontré par l'usage qu'en font les mandataires de justice (...)" (paragraphe 10 ci-dessus).
Faute d'avoir eu cette possibilité, l'intéressé n'était pas en mesure de préparer sa défense d'une manière adéquate et n'a pas bénéficié de l'égalité des armes, contrairement aux exigences de l'article 6 § 1 de la Convention, combiné avec l'article 6 § 3 (art. 6-3+6-1). AFFAIRE FOUCHER c. FRANCE 18/03/1997, Recueil 1997-II, 22209/93
Nu este de competenţa Curţii să examineze erorile de fapt sau de drept pretins comise de o instanţă internă (Garcia Ruiz vs Spaniei [MC] nr. 30.544/96, § 28, CEDO 1999-I), interpretarea legislaţiei interne revenind în primul rând autorităţilor naţionale şi, în special, curţilor şi tribunalelor (Perez, § 82, şi Coeme şi alţii vs Belgiei, nr. 32.492/96, 32.547/96, 32.548/96, 33.209/96 şi 33.210/96, § 115, CEDO2000-VII). Totuşi, în cauza de faţă, Curtea observă că Judecătoria Timişoara nu a procedat la interpretarea tuturor elementelor constitutive ale infracţiunii şi că nu a analizat probele depuse de reclamant, ceea ce i-ar fi permis să le înlăture, dacă era cazul, într-un mod motivat, pe cele pe care nu le considera relevante[3].
49. Comme les exigences du paragraphe 3 de l'article 6 (art. 6-3) représentent des aspects particuliers du droit à un procès équitable garanti par le paragraphe 1 (art. 6-1), la Cour examinera le grief sous l'angle de ces deux textes combinés (art. 6-1+6-3-d) (voir, parmi beaucoup d'autres, l'arrêt Doorson précité, pp. 469-470, § 66).
50. La Cour rappelle que la recevabilité des preuves relève au premier chef des règles du droit interne, et qu'en principe il revient aux juridictions nationales d'apprécier les éléments recueillis par elles. La mission confiée à la Cour par la Convention ne consiste pas à se prononcer sur le point de savoir si des dépositions de témoins ont été à bon droit admises comme preuves, mais à rechercher si la procédure considérée dans son ensemble, y compris le mode de présentation des moyens de preuve, a revêtu un caractère équitable (voir, entre autres, l'arrêt Doorson précité, p. 470, § 67).
51. De surcroît, les éléments de preuve doivent en principe être produits devant l'accusé en audience publique, en vue d'un débat contradictoire. Ce principe ne va pas sans exceptions, mais on ne saurait les accepter que sous réserve des droits de la défense; en règle générale, les paragraphes 1 et 3 d) de l'article 6 (art. 6-1, art. 6-3-d) commandent d'accorder à l'accusé une occasion adéquate et suffisante de contester un témoignage à charge et d'en interroger l'auteur, au moment de la déposition ou plus tard (arrêt Lüdi c. Suisse du 15 juin 1992, série A n° 238, p. 21, § 49).
52. Ainsi que la Cour a eu l'occasion de le dire dans son arrêt Doorson précité (ibidem, p. 470, § 69), l'utilisation de dépositions anonymes pour asseoir une condamnation n'est pas en toutes circonstances incompatible avec la Convention.
53. Dans le même arrêt, la Cour s'est ainsi exprimée: "Certes, l'article 6 (art. 6) ne requiert pas explicitement que les intérêts des témoins en général, et ceux des victims appelées à déposer en particulier, soient pris en considération.
Toutefois, il peut y aller de leur vie, de leur liberté ou de leur sûreté, comme d'intérêts relevant, d'une manière générale, du domaine de l'article 8 de la Convention (art. 8). Pareils intérêts des témoins et des victimes sont en principe protégés par d'autres dispositions, normatives, de la Convention, qui impliquent que les Etats contractants organisent leur procédure pénale de manière que lesdits intérêts ne soient pas indûment mis en péril. Cela posé, les principes du procès équitable commandent également que, dans les cas appropriés, les intérêts de la défense soient mis en balance avec ceux des témoins ou des victimes appelés à déposer." (ibidem, p. 470, § 70)
54. Or si l'on préserve l'anonymat des témoins à charge, la défense se trouve confrontée à des difficultés qui, normalement, ne devraient pas s'élever dans le cadre d'un procès pénal. Aussi la Cour a-t-elle reconnu qu'en pareil cas l'article 6 § 1 combiné avec l'article 6 § 3 d) de la Convention (art. 6-1+6-3-d) exige que les obstacles auxquels se heurte la défense soient suffisamment compensés par la procédure suivie devant les autorités judiciaires (ibidem, p. 471,§ 72).
55. Enfin, il échet de rappeler qu'une condamnation ne peut se fonder uniquement, ni dans une mesure déterminante, sur des déclarations anonymes (ibidem, p. 472, § 76).
2. Application des principes précités
56. La Cour estime que la mise en balance des intérêts de la défense et des arguments militant en faveur du maintien de l'anonymat des témoins pose des problèmes particuliers si les témoins en question appartiennent aux forces de police de l'Etat. Si les intérêts de ces derniers - comme évidemment ceux de leurs familles - méritent eux aussi la protection de la Convention, il faut reconnaître que leur situation diffère quelque peu de celle d'un témoin désintéressé ou d'une victime.
Ils ont un devoir général d'obéissance envers les autorités exécutives de l'Etat, ainsi d'ordinaire que des liens avec le ministère public; pour ces seules raisons déjà, il ne faut les utiliser comme témoins anonymes que dans des circonstances exceptionnelles. De surcroît, il est dans la nature des choses que parmi leurs devoirs figure, spécialement dans le cas de policiers investis de pouvoirs d'arrestation, celui de témoigner en audience publique.
57. Par ailleurs, la Cour a reconnu en principe que, pourvu que les droits de la défense soient respectés, il peut être légitime pour des autorités de police de souhaiter préserver l'anonymat d'un agent employé à des activités secrètes, afin non seulement d'assurer sa protection et celle de sa famille, mais aussi de ne pas compromettre la possibilité de l'utiliser dans des opérations futures (arrêt Lüdi précité, p. 21, § 49).
58. Eu égard à la place éminente qu'occupe le droit à une bonne administration de la justice dans une société démocratique, toute mesure restreignant les droits de la défense doit être absolument nécessaire. Dès lors qu'une mesure moins restrictive peut suffire, c'est elle qu'il faut appliquer.
59. En l'espèce, les policiers en question se trouvaient avec le juge d'instruction dans une pièce dont les accusés et même leurs avocats avaient été exclus. Toute communication se faisait par l'intermédiaire d'une connexion sonore. Dès lors, non seulement la défense ignorait l'identité des policiers appelés à témoigner, mais elle a également été privée de la possibilité d'observer leurs réactions à des questions directes, ce qui lui eût permis de contrôler leur fiabilité (arrêt Kostovski précité, p. 20, § 42 in fine).
60. Il n'a pas été expliqué de manière satisfaisante à la Cour en quoi il était nécessaire de recourir à des limitations aussi extrêmes du droit de l'accusé à ce que les preuves à charge soient produites en sa présence, ni pourquoi des mesures moins restrictives n'ont pas été envisagées.
Faute de plus amples informations, la Cour estime que les besoins opérationnels de la police ne sauraient constituer une justification suffisante. Il convient de noter que l'exposé des motifs accompagnant le projet qui devint la loi du 11 novembre 1993 (paragraphe 42 ci-dessus) se réfère, à cet égard, aux possibilités d'utiliser un maquillage ou un déguisement et d'éviter que les regards puissent se croiser.
61. La Cour n'est pas davantage persuadée que la cour d'appel se soit suffisamment efforcée d'évaluer les risques pour les policiers ou leurs familles de subir des représailles. Il ne ressort pas de l'arrêt de la cour d'appel que celle-ci ait cherché à déterminer si les requérants auraient été en mesure de se livrer à de telles représailles ou d'inciter d'autres personnes à s'en charger. Sa décision se fondait exclusivement sur la gravité des infractions commises (paragraphe 26 ci-dessus).Van Mechelen et autres c. Pays-Bas, 21363/93 ; 21364/93 ; 21427/93 ;... 23/04/1997, Recueil 1997-III
Dreptul la un proces echitabil contradictoriu presupune, în principiu, posibilitatea de a lua cunoștință de observațiile sau documentele prezentate, precum și de a le pune în discuție ( CEDO, 24 februarie 1995, MacMichael vs UK , § 81, 24 noiembrie 1997, Werner vs Austria, J. –J vs Țările de jos , § 43).
45. La Cour rappelle que la publicité des débats judiciaires constitue un principe fondamental consacré par l’article 6 § 1. Ladite publicité protège les justiciables contre une justice secrète échappant au contrôle du public ; elle constitue aussi l’un des moyens de contribuer à préserver la confiance dans les cours et tribunaux. Par la transparence qu’elle donne à l’administration de la justice, elle aide à atteindre le but de l’article 6 § 1 : le procès équitable, dont la garantie compte parmi les principes de toute société démocratique au sens de la Convention (voir, par exemple, l’arrêt Diennet c. France du 26 septembre 1995, série A n° 325-A, pp. 14–15, § 33).
46. En l’occurrence, ni le tribunal régional ni la cour d’appel de Vienne n’ont consacré de débats publics à la demande d’indemnité du requérant (paragraphes 14 et 17 ci-dessus). Celui-ci avait en principe droit à une audience publique, aucune des exceptions de la seconde phrase de l’article 6 § 1 n’entrant en jeu (arrêt Håkansson et Sturesson précité, p. 20, § 64).
47. Il est vrai que M. Werner n’a pas expressément sollicité la tenue d’une audience publique et la Cour doit examiner s’il a de ce fait renoncé à son droit.
48. A l’audience devant la Cour, les comparants se sont opposés sur les dispositions législatives pertinentes applicables en l’espèce. A cet égard, l’argument du Gouvernement, d’après lequel la tenue d’une audience publique dans une procédure d’indemnisation serait la règle, ne saurait jouer en l’espèce, puisque justement, il n’y a pas eu d’audience au principal sur l’accusation pénale, les poursuites ayant été abandonnées par le juge d’instruction (paragraphe 10 ci-dessus). Même si les dispositions pertinentes n’excluaient pas expressis verbis, comme ce fut le cas dans l’affaire Diennet (arrêt précité, p. 15, § 34), la tenue d’une audience publique, la Cour, avec la Commission, estime acquis qu’en pratique une telle procédure, relevant de l’article 6 § 2 de la loi sur l’indemnisation pénale (paragraphe 19 ci-dessus), après abandon des poursuites par le juge d’instruction, ne donne jamais lieu à des débats publics. Cela se dégage à la fois clairement de l’esprit de la loi et de l’analyse qu’en fait la doctrine.
Dès lors, on ne saurait reprocher à l’intéressé de n’avoir pas formulé une demande qui n’avait aucune chance d’aboutir. Sur ce point, la présente espèce se distingue fondamentalement des affaires Håkansson et Sturesson (arrêt précité, pp. 20–21, § 67), Schuler-Zgraggen c. Suisse (arrêt du 24 juin 1993, série A n° 263, pp. 19–20, § 58), Zumtobel c. Autriche (arrêt du 21 septembre 1993, série A n° 268-A, p. 14, § 34) et Pauger (arrêt précité, p. 896, § 60), où les dispositions pertinentes prévoyaient expressément, à certaines conditions, la possibilité de débats publics.
49. Quant à la nécessité de tels débats, la Cour estime, avec la Commission, que la question de la responsabilité pénale est entièrement distincte de celle du dédommagement au titre de la détention, de sorte que la procédure d’indemnisation ne saurait passer pour une « instance d’appel » par rapport à l’action principale devant les juridictions pénales, au cours de laquelle la détention provisoire a été ordonnée. Elle note par ailleurs que l’instance pénale, elle non plus, n’a pas donné lieu à une audience publique.
50. Enfin, l’argument du Gouvernement relatif à la nécessité de protéger la vie privée du requérant n’emporte pas la conviction. Comme le Gouvernement lui-même le rappelle, quand une personne est mise hors de cause par un tribunal dans une procédure pénale, celui-ci tient toujours une audience et tranche immédiatement après et publiquement la question de l’attribution d’une indemnité pour la détention subie. Même en admettant qu’il en va différemment lorsque, comme en l’espèce, l’abandon des poursuites émane du juge d’instruction, devant lequel la procédure n’est pas publique, la Cour n’estime pas qu’il fallût faire prévaloir la protection de la vie privée de M. Werner sur le principe de publicité prévu à l’article 6 § 1 de la Convention.
51. Partant, la Cour rejette l’exception préliminaire du Gouvernement et, statuant au fond, estime qu’il y a eu violation de l’article 6 § 1 en raison de l’absence de débats publics dans la procédure litigieuse.AFFAIRE WERNER c. AUTRICHE (138/1996/757/956) ARRET, 24 novembre 1997
42. La Cour relève qu’aux fins de la présente espèce les caractéristiques essentielles de la procédure applicable devant la Cour de cassation néerlandaise et de celle applicable devant la Cour de cassation belge sont similaires. Premièrement, les conclusions du ministère public ont pour but d’assister la Cour de cassation et de contribuer au maintien de l’unité de la jurisprudence. Deuxièmement, le parquet de la Cour de cassation a l’obligation d’agir en observant la plus stricte objectivité (voir, notamment et mutatis mutandis, les arrêts Vermeulen c. Belgique du 20 février 1996, Recueil 1996-I, p. 233, §§ 29 et 30, et Van Orshoven c. Belgique du 25 juin 1997, Recueil 1997-III, pp. 1050–1051, §§ 37 et 38).
Comme dans les affaires belges précitées, la Cour estime toutefois devoir attacher une grande importance au rôle assumé par le membre du ministère public dans la procédure devant la Cour de cassation, et plus particulièrement au contenu et aux effets de ses conclusions. Celles-ci renferment un avis qui emprunte son autorité à celle du ministère public lui-même. Objectif et motivé en droit, ledit avis n’en est pas moins destiné à conseiller et, partant, influencer la Cour de cassation (voir les arrêts Vermeulen, p. 233, § 31, et Van Orshoven, p. 1051, § 39, précités).
43. La Cour a déjà jugé que l’issue de la procédure suivie devant la Cour de cassation devait s’analyser en une décision sur le bien-fondé d’une « accusation en matière pénale » dirigée contre le requérant (paragraphes 39 et 40 ci-dessus). Dès lors, compte tenu de ce qu’était l’enjeu pour l’intéressé dans la procédure et de la nature des conclusions de l’avocat général, l’impossibilité pour le requérant de répondre à celles-ci avant que la Cour de cassation ne rendît sa décision a méconnu son droit à une procédure contradictoire. Celui-ci implique en principe le droit pour les parties à un procès de se voir communiquer et de discuter toute pièce ou observation présentée au juge, fût-ce par un magistrat indépendant, en vue d’influencer sa décision (voir les arrêts Vermeulen, p. 234, § 33, et Van Orshoven, p. 1051, § 41, précités).
Partant, il y a eu violation de l’article 6 § 1 de la Convention.AFFAIRE J.J. c. PAYS-BAS
CASE OF J.J. v. THE NETHERLANDS (9/1997/793/994) ARRÊT/JUDGMENT, 27 mars/March 1998 , Recueil des arrêts et décisions 1998, édité par Carl Heymanns Verlag KG (Luxemburger Straße 449, D-50939 Cologne
După ce judecătorul intră în posesia probelor, acesta trebuie să obţină un echilibru între interesul public în nedesecretizare şi importanţa documentelor pentru chestiunile de interes, sau care pot fi de interes, pentru acuzat. Dacă probele disputate pot dovedi nevinovăţia inculpatului sau pot evita o eroare judiciară, echilibrul s-a manifestat în mod ferm în favoarea desecretizării lor. Atunci când, pe de o parte, probele în cauză nu îi sunt utile acuzatului, ci, în fapt, acuzării, echilibrul se manifestă în mod evident în favoarea nedesecretizării.
25. The leading case on disclosure at the time of the applicants’ trials was the judgment of the Court of Appeal in R. v. Keane ([1994] 1 WLR 746). The Lord Chief Justice, giving the judgment of the court, held that the prosecution should put before the judge only those documents which it regarded as material but wished to withhold on grounds of public interest immunity. “Material” evidence was defined as evidence which could be seen, “on a sensible appraisal by the prosecution: (1) to be relevant or possibly relevant to an issue in the case; (2) to raise or possibly raise a new issue whose existence is not apparent from the evidence which the prosecution proposes to use; (3) to hold out a real (as opposed to fanciful) prospect of providing a lead on evidence which goes to (1) or (2)”.
26. Once the judge was seized of the material, he or she had to perform the balancing exercise between the public interest in non-disclosure and the importance of the documents to the issues of interest, or likely to be of interest, to the accused. If the disputed material might prove the defendant’s innocence or avoid a miscarriage of justice, the balance came down firmly in favour of disclosing it. Where, on the other hand, the material in question would not be of assistance to the accused, but would in fact assist the prosecution, the balance was likely to be in favour of non-disclosure.Botmeh şi Alami vs Regatului Unit, Curtea Europeană a Drepturilor Omului (Secţia a patra), 15 mai 2007
[1] Adăugare faţă de art. 63 vCP. Era evident că proba trebuie să aibă valoare documentară la cauză !
[2] Curtea Constituţională, dec. nr. 1 din 8 februarie 1994, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 69 din 16 martie 1994. În acelaşi sens, Curtea Constituţională, dec. nr. 92/1996, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 297/1996, dec. nr. 16/1999, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 136/1999 şi nr. 69/1994
[3] Cedo, Secţia A Treia, Hotărârea din 15 februarie 2007 în Cauza Boldea vs României, Cererea nr. 19.997/02, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 615 din 21/08/2008.
MARTORII ACUZĂRII, INTEROGARE, URMĂRIRE PENALĂ, CONFRUNTARE CU MARTORI, AVOCAT, PARTICIPARE LA DEZBATERI, ASIGURAREA SUBSTITUIRII
Paragraful 1 din art. 6, combinat cu paragraful 3, obligă statele contractante să ia măsuri pozitive ce constau în special în a-i permite acuzatului să interogheze sau să obţină interogarea martorilor acuzării (Barbera, Messegue şi Jabardo împotriva Spaniei, Hotărârea din 6 decembrie 1988, seria A nr. 146, p. 33, § 78). Astfel de măsuri ţin, într-adevăr, de “diligenţa” de care statele contractante trebuie să dea dovadă pentru a asigura exercitarea efectivă a drepturilor garantate de art. 6 (Sadak şi alţii împotriva Turciei, nr. 29.900/96, 29.901/96, 29.902/96 şi 29.903/96, § 67, CEDO 2001-VIII).
Curtea Europeană a Drepturilor Omului apreciază că trebuie făcută o distincţie în funcţie de reclamanţii în cauză.
Curtea constată că, în cauza de faţă, majoritatea martorilor ale căror declaraţii au fost luate în considerare de instanţele naţionale pentru a-şi întemeia deciziile nu au fost niciodată audiaţi de un judecător, cu excepţia lui V.V., audiat de Tribunalul Bucureşti. În faţa acestei instanţe şi contrar declaraţiei date în cursul urmăririi penale, acest martor a negat că i-ar fi văzut pe reclamanţi agresând victima. Totuşi, Curtea observă că instanţele nu au arătat motivele care le-au determinat să acorde întâietate mărturiei făcute de V.V. în cursul urmăririi penale mai degrabă decât declaraţiei pe care acesta a făcut-o în faţa instanţei. Într-adevăr, motivarea sentinţei Tribunalului Bucureşti, singura instanţă care l-a audiat pe V.V., s-a redus la o simplă trimitere la rechizitoriul Parchetului, fără nicio menţiune suplimentară. Curtea de Apel şi Curtea Supremă fac trimitere numai la declaraţia dată de V.V. în cursul urmăririi penale, indicând chiar paginile din dosarul de urmărire penală, fără a menţiona sau a comenta faptul că şi-a schimbat depoziţia în faţa instanţei.
În ceea ce îi priveşte pe ceilalţi martori, ale căror declaraţii făcute în cursul urmăririi penale au contribuit în mod hotărâtor la condamnarea reclamanţilor, Curtea subliniază că nu au fost niciodată audiaţi de instanţe. Atât Tribunalul cât şi Curtea de Apel au respins, fără o motivare suficientă, cererile repetate ale reclamanţilor care solicitau audierea directă a acestor martori de către judecători. Mai mult, aşa cum reiese din elementele aflate în posesia sa, Curtea constată că în cursul urmăririi penale reclamanţii nu au avut ocazia să se confrunte cu martorii. Prin urmare, nici în faza urmăririi penale, nici în timpul dezbaterilor, părţile interesate nu au putut interoga sau obţine audierea acestor martori. Deşi declaraţiile acestor martori au fost citite în faţa instanţei, ei nu au putut verifica credibilitatea lor şi nici să pună la îndoială declaraţiile lor (§ 73).
În ceea ce îl priveşte pe martorul O.A.A., Curtea constată că între acesta şi domnul Paisz a avut loc o confruntare în cursul cercetării prealabile. Totuşi, în măsura în care în declaraţia sa din 24 martie 1992, martorul O.A.A. declarase că nu poate spune dacă reclamantul agresase victima, subiectul însuşi al dezbaterii ar putea ridica semne de întrebare. În plus, Curtea constată că confruntarea s-a desfăşurat în faţa procurorului însărcinat cu cercetarea prealabilă, care nu îndeplinea cerinţele de independenţă şi imparţialitate ale unui magistrat (Pantea, menţionată mai sus, § 238), şi că reclamantul nu a beneficiat de asistenţa unui avocat. Or, un element important al unui proces echitabil este posibilitatea acuzatului de a se confrunta cu martorii hotărâtori în prezenţa judecătorului care trebuie, în ultimul rând, să ia o decizie asupra cauzei (Graviano împotriva Italiei, nr. 10.075/02, § 38, 10 februarie 2005). Prin urmare, Curtea apreciază că o astfel de confruntare nu putea scuti instanţele de obligaţia de a proceda la audierea martorilor acuzării în prezenţa acuzatului.
Pe de altă parte, Curtea constată că, dacă este adevărat că instanţele au statuat asupra fondului cauzei după 10 ani de la comiterea faptelor, astfel încât localizarea martorilor respectivi prezenta probabil o anumită dificultate [Scheper împotriva Olandei (dec.), nr. 39.209/02, 5 aprilie 2005], nu e mai puţin adevărat faptul că această dificultate nu poate fi imputată reclamanţilor şi că această motivare nu a fost invocată de instanţele naţionale.
În ceea ce îl priveşte pe domnul Konrad, Curtea constată că situaţia sa este diferită de cea a reclamantului din Cauza Ivanciuc împotriva României [(dec.), nr. 18.624/03, CEDO 2005-XI]. Astfel, în această cauză, reclamantul se plângea de faptul că a fost condamnat fără să fi fost audiat de o instanţă, fapt care îi putea fi imputat în măsura în care nu a fost niciodată prezent în cursul procedurii. Or, în cauza de faţă, reclamantul, deşi nu a fost prezent la termenul de judecată, a fost totuşi reprezentat de un avocat care a întrebat dacă poate interoga martorii (a se vedea paragraful 31 şi Hotărârea Luca împotriva Italiei, nr. 33.354/96, § 43, CEDO 2001-II).
În lumina celor de mai sus şi ţinând cont de circumstanţele speţei, Curtea consideră că drepturile de apărare au suferit o limitare, astfel încât domnii Paisz, Reiner şi Konrad nu au beneficiat de un proces echitabil.
Prin urmare, a avut loc încălcarea art. 6 alin. 1 şi 3 lit. d) din Convenţie în ceea ce îi priveşte pe aceşti reclamanţi.
Curtea observă, împreună cu Guvernul, că instanţele naţionale şi-au întemeiat soluţia de condamnare a domnului Hejja nu numai pe declaraţiile martorilor, ci şi pe declaraţia sa din cursul urmăririi penale. Pe de altă parte, Curtea constată că, aşa cum reiese din dosar, domnul Hejja nu a revenit asupra declaraţiei sale în cursul procedurii judiciare. Rezultă că soluţia de condamnare a acestui reclamant nu s-a întemeiat, exclusiv sau într-o măsură hotărâtoare, pe declaraţiile făcute de persoanele pe care nu le-a putut interoga sau a căror audiere nu a putut să o obţină nici în faza urmăririi penale, nici în timpul dezbaterilor(§ 78).
Desigur, în declaraţia sa dată în faţa instanţei, martorul V.V. a revenit asupra declaraţiei pe care o făcuse cu 10 ani înainte în cursul urmăririi penale. Totuşi, în condiţiile speciale care îl privesc pe domnul Hejja, lipsa de motivare a instanţelor în ceea ce priveşte prioritatea acordată declaraţiei date de V.V. în anul 1991 nu este suficientă pentru a constata că drepturile de apărare ale reclamantului au fost limitate într-un mod incompatibil cu garanţiile art. 6 din Convenţie.
Prin urmare, nu a avut loc încălcarea art. 6 alin. 1 şi 3 lit. d) din Convenţie în ceea ce îl priveşte pe domnul Hejja.
Invocând art. 6 alin. 3 lit. c) din Convenţie, reclamanţii se plâng de faptul că au fost lipsiţi de posibilitatea de a-şi pleda cauza în ceea ce priveşte temeinicia acuzaţiei în fapt şi în drept, din cauză că nu s-au putut face ascultaţi, la termenul de judecată din 18 ianuarie 1999, prin intermediul avocatului pe care îl aleseseră. Invocând art. 14 din Convenţie combinat cu art. 6 alin. 1 şi 3 lit. d) din Convenţie, ei se plâng că nu au avut un proces echitabil din cauza originii lor etnice maghiare.
În ceea ce priveşte capătul de cerere întemeiat pe art. 6 alin. 3 lit. c) din Convenţie, Curtea observă că, în ceea ce îi priveşte pe domnii Paisz, Hejja şi Reiner, avocatul lor şi-a asigurat substituirea de către unul dintre colaboratorii săi care a putut participa la dezbateri. Ea apreciază că din acest fapt nu decurge nicio încălcare a drepturilor de apărare. În ceea ce îl priveşte pe domnul Konrad, trebuie menţionat că, la termenul din 18 ianuarie 1999, el nu era prezent, nu-şi alesese un avocat care să-l reprezinte şi a fost reprezentat de un avocat din oficiu. Mai mult, el a fost achitat prin Sentinţa Tribunalului din 15 februarie 1999. În concluzie, drepturile sale la apărare nu au fost încălcate prin lipsa unui avocat liber ales ( CURTEA EUROPEANĂ A DREPTURILOR OMULUI , SECŢIA A TREIA , HOTĂRÂREA din 27 septembrie 2007, în Cauza Reiner şi alţii împotriva României , Cererea nr. 1.505/02)
FALS ÎN DECLARATII DIN EROARE
Tribunalul București a admis, pe 18 noiembrie 2011, recursul procurorilor împotriva deciziei magistraților de la Judecătoria Sectorului 1, prin care profesorul de sport de la Liceul “Jean Monnet”, acuzat ca ar fi întreținut relații sexuale cu o elevă minoră, a fost lăsat în libertate. în acea dată, profesorul a fost încarcerat. La judecarea recursului împotriva lăsării în libertate, procurorul de ședință a susținut, în fața instanței, că magistrații de la judecătorie au respins în mod greșit propunerea de arestare preventiva. Reprezentantul Parchetului a arătat ca, din dosarul cauzei, reiese ca profesorul ar fi întreținut, în repetate rânduri, la sfârșitul lunii octombrie, relații sexuale cu eleva sa minora, în vârsta de 17 ani, în timpul unei excursii la Predeal.
De asemenea, în opinia Parchetului, lăsarea în libertate reprezintă un pericol concret pentru ordinea publică, având în vedere și impactul negativ al presupuselor fapte asupra opiniei publice[1].
„Îmi puteți spune dacă reclamanții care prin acțiunea înaintata instanței declară o serie de neadevăruri pot fi atrași în răspundere penala în temeiul art. 292 Cod penal, mai ales că pot demonstra cu probe declarațiile în fals făcute în acțiunea formulată ?
A doua întrebare este legată de un material audio-video prezentat pe un post de televiziune locală în care comentariul care însoțește acest material prezintă neadevăruri despre o hotărâre judecătorească aflată în posesia reclamanților vremelnica şi executorie ca urmare a unei ordonanţe președințiale formulate de aceștia, precum că ar fi o hotărâre prin care instanța le- a atribuit o calea de acces comună. în proprietatea acestora; lucru neadevărat de altfel şi care a stat la baza realizării acestui reportaj prezentat pe post .Împotriva cui pot formula plângere penală de fals în declarații, în condițiile în care reporterul, deși i- a fost prezentată situația corectă de la faţa loculuiş probată cu o hotărâre judecătorească definitivă şi învestită cu formula executorie şi de dată recentă ,a dat pe post varianta neconformă cu realitatea? ”
S- a răspuns cu: “Faptele descrise de dvs. nu intra în sfera infracțiunilor de fals”.
„Falsul în declarații, ca infracțiune nu se poate reține în cazul reclamanților sau pârâților care susțin neadevăruri, tocmai pentru simplul fapt ca ele constituie o exercitare a dreptului la apărare, chiar ales a fi făcut prin a denatura realitatea. Oricare dintre ei pot susține orice, fiindcă atâta timp cât nu probează cele susținute, instanța nu le va da câștig de cauză și deci nu se vor produce consecințe juridice. Altfel, putem spune că partea care pierde un proces civil și care în timpul acesteia a susținut contrariul celor afirmate de partea câștigătoare, poate fi urmărită pentru fals în declarații. Pentru neconformitatea cu adevărul a unor probe în susținerea celor afirmate de părțile dintr-un proces există instituțiile mărturiei mincinoase sau a uzului de fals, în cazul în care avem martori care nu declara adevărul sau se folosesc în instanță înscrisuri falsificate.”[2]
Dar organele pot minți?
În activitatea curentă, organele de urmărire penală nu pot folosi declarații necorespunzătoare adevărului. Declararea necorespunzătoare adevărului făcută unui organ competent și producătoare de consecințe de consecințe are, în unele cazuri, o incriminare distinctă. În asemenea cazuri, fapta nu constituie infracțiunea de fals în declarații, ci o altă infracțiune – mărturie mincinoasă, denunțare calomnioasă etc.
Falsul în declarații poate constitui și un mijloc de săvârșire a altei infracțiuni[3]
Nu credem că o simplă declarație poate convinge procurorul/procurorul ce ar verifica rechizitoriul[4] .
Dacă – prin absurd – declarația falsă a determinat actul procurorului, faptele acestuia (și a oricărui funcționar care consemnează declarația falsă orală) pot îmbrăca cel puțin forma participației improprii; orice asemenea funcționar care cunoaște, în orice mod, falsul și omite să sesizeze justiția, răspunde pentru omisiune.
În principiu, motivele de recurs nu pot fi decât de drept: errores în procedendo și errores în iudicendo. Dar există și erori grave, pentru că instanța (de recurs) controlează și dacă faptele au fost constatate (la fond) cu respectarea regulilor de drept material sau procesual. Dar aceeași chestiune poate fi privită și ca una de fapt. Ea cade în controlul instanței (de recurs) pentru care faptul nu poate fi privit ca stabilit atunci când înfrânge dreptul[5] .
O eroare în stabilirea faptelor se pot produce în primul rând din cauza lipsei de rol activ al instanței în a administra toate probele necesare pentru lămurirea cauzei sub toate aspectele[6].
Profesorul de sport de la “Jean Monet” a fost condamnat, definitiv, la trei ani de închisoare cu suspendare[7].
Magistraţii de la Curtea de Apel Bucureşti au decis, de asemenea, să îl oblige să participe la şedinţe de consiliere psihologică şi să înlăture măsura de siguranţă a interzicerii practicării profesiei în cazul său, se precizează în soluţia de vineri a judecătorilor. Totodată, instanţa a decis să respingă recursul formulat de partea vătămată din dosar. Iniţial, fusese condamnat, la 19 decembrie 2012, de Judecătoria Sectorului 1 la trei ani şi şase luni de închisoare cu suspendare. Instanţa Judecătoriei Sectorului 1 a dispus atunci suspendarea pedepsei pe o perioadă de încercare de cinci ani şi şase luni.
El a recunoscut că a întreţinut relaţii sexuale cu o elevă din clasa a XI-a, în mai multe rânduri, şi a demisionat din unitatea de învăţământ.
[1] 15 decembrie 2011, Sursa: NewsIn
[2] http://www.avocatnet.ro , 21 Iulie 2011.
[3] V. Dongoroz ș. a., Explicatii. . . , vol. IV, pp. 456 sqq ; O. Loghin, T. Toader, Drept penal român, Partea specială, ed. 4-a Șansa, 2001, pp. 550 sqq.
[4] RIL, S. U. 9/2008.
[5] I. Neagu, Drept procesual penal, tratat, Global Lex, 2002, p. 707; V. Dongoroz în I. Tanoviceanu, Tratat de drept penal și procedură penală, vol. V, p. 502; T.Pop, Drept procesual penal, vol. IV, Cluj, 1848, p. 463.
[6] Gr. Gr. Theodoru, Teoria și practica recursului penal, Junimea, Iași, 2002, pp. 298 sqq .
[7] http://www.realitatea.net/ 25 Octombrie 2013
CONFLICTUL DE INTERESE
Articolul 2531 din vechiul cod penal[1] aplicabil până la data de 1 februarie 2014 reglementa conflictul de interese ca fiind (1) fapta funcţionarului public care, în exerciţiul atribuţiilor de serviciu, îndeplineşte un act ori participă la luarea unei decizii prin care s-a realizat, direct sau indirect, un folos material pentru sine, soţul său, o rudă ori un afin până la gradul II inclusiv, sau pentru o altă persoană cu care s-a aflat în raporturi comerciale ori de muncă în ultimii 5 ani sau din partea căreia a beneficiat ori beneficiază de servicii sau foloase de orice natură, şi se pedepseşte cu închisoare de la 6 luni la 5 ani şi interzicerea dreptului de a ocupa o funcţie publică pe durată maximă.
Alineatul (2) arată că dispoziţiile alin. 1 nu se aplică în cazul emiterii, aprobării sau adoptării actelor normative.
O redactare similară se menţine în art. 301 din noul cod[2].
În legislaţia naţională, conflictul de interese a fost introdus în Titlul VI (Infracţiuni care aduc atingere unor activităţi de interes public sau altor activităţi reglementate de lege), Capitolul I C. pen. român – partea specială, fiind menit să completeze, alături de faptele de abuz în serviciu şi neglijenţă în serviciu, infracţiunile de corupţie, cadrul normativ general de ocrotire a relaţiilor de serviciu ca valoare socială.
Incriminarea faptei a fost generată de apariţia unor noi forme de relaţii între sectorul public şi sectoarele comerciale care dau naştere unor parteneriate publice, existând un potenţial de creştere de forme noi de conflict de interese care implică interesele personale şi obligaţiile publice ale persoanei care exercită o funcţie publică.
Prin incriminarea conflictului de interese, legiuitorul a urmărit să ocrotească relaţiile sociale referitoare la buna desfăşurare a activităţii funcţionarului public, activitate care presupune o comportare corectă a celui care exercită o activitate în cadrul unei autorităţi publice. Aceasta presupune corectitudinea funcţionarului public în îndeplinirea atribuţiilor de serviciu, dar şi abţinerea acestuia de la luarea unor decizii de natură să-i confere, direct sau indirect, ori prin terţe persoane, un anumit avantaj material, fiind exclusă favorizarea rudelor sau persoanelor cu care acesta a avut raporturi comerciale. De asemenea, prin incriminarea faptei s-a urmărit ocrotirea relaţiilor sociale referitoare la apărarea intereselor legale ale persoanelor fizice sau publice împotriva intereselor ilicite ale funcţionarului public.
Deşi conflictul de interese nu înseamnă ipso facto corupţie, totuşi apariţia unor conflicte între interesele personale şi obligaţiile publice ale funcţionarilor publici, dacă nu este tratată corespunzător, poate duce la corupţie.
Incriminarea faptei presupune nu numai simpla interzicere a intereselor de natură privată a funcţionarului public, ci şi formarea corectitudinii deciziilor administrative, pentru ca un conflict de interese nesoluţionat să nu conducă la un abuz în serviciu[3].
În sectorul public, conflictele de interese sunt de multă vreme obiectul unei politici specifice; abordările legislative şi administrative au avut scopul de a susţine integritatea şi luarea deciziilor în mod dezinteresat în instituţiile guvernamentale şi publice. Şi în sectorul privat există de mult preocupări legate de integritatea în afaceri şi în mod special de protejarea intereselor acţionarilor şi a marelui public. Recentele scandaluri au atras atenţia asupra importanţei evitării conflictelor de interese care pot deveni o problemă atunci când, de exemplu, un funcţionar public pleacă din serviciul public pentru a se angaja în sectorul privat sau la un ONG sau când o firmă de contabilitate oferă atât servicii de auditare cât şi servicii de consultanţă aceluiaşi client sau o agenţie de reglementare se aliniază prea mult la interesele societăţilor comerciale pe care are datoria să le supravegheze[4].
Poziția Comisiei Europene față de problema conflictelor de interese s-a construit pe parcursul ultimilor zece ani, pornind de la negocierile pentru aderarea la UE a României. Una dintre condițiile care trebuiau îndeplinite înainte de aderare .
În vederea asigurării exercitării funcţiilor şi demnităţilor publice în condiţii de imparţialitate, integritate, transparenţă, prin organizarea în mod unitar şi instituţionalizat a activităţii de control al averii dobândite în perioada exercitării mandatelor sau a îndeplinirii funcţiilor respective şi a verificării conflictelor de interese, precum şi de sesizare a incompatibilităţilor, potrivit art. 1 din Legea nr. 144/2007[5], activitatea de verificare privind averea dobândită în perioada exercitării mandatelor sau a îndeplinirii funcţiilor ori demnităţilor publice, după caz, a conflictelor de interese şi a incompatibilităţilor se efectuează de către Agenţia Naţională de Integritate şi este supusă controlului judecătoresc.
Fapta de conflict de a fost incriminată pentru prima dată în legislaţia română abia prin Legea nr. 278/2006[6], şi intrată în vigoare la 11 august 2006[7], rezultând că , anterior, se dispune neînceperea urmăririi penale, dacă nu a fost săvârşită în astfel de condiţii încât să poată fi reţinută o altă încadrare juridică.
Participarea unui funcţionar public la luarea unor decizii de natură să faciliteze obţinerea unor avantaje de natură patrimonială pentru o asociaţie al cărei preşedinte şi membru fondator este soţul respectivului funcţionar public constituie o încălcare a prevederilor legale privind regimul juridic al conflictelor de interese, astfel cum acesta e stabilit prin conţinutul dispoziţiilor art. 70 şi 72 din Legea nr. 161/2003 privind unele măsuri pentru asigurarea transparenţei în exercitarea demnităţilor publice, a funcţiilor publice şi în mediul de afaceri, prevenirea şi sancţionarea corupţiei. Potrivit art.70 şi art. 72 din Legea nr.161/2003 „prin conflict de interese se înţelege situaţia în care persoana ce exercită o demnitate publică sau o funcţie publică are un interes personal de natură patrimonială care ar putea influenţa îndeplinirea cu obiectivitate a atribuţiilor care îi revin potrivit Constituţiei şi altor acte normative”.
Articolul 72 din acelaşi act normativ, prevede că „persoana care exercită funcţia de membru al Guvernului, secretar de stat, subsecretar de stat sau funcţii asimilate acestora, este obligată să nu participe la luarea unei decizii în exercitarea funcţiei publice de autoritate care produce un folos material pentru sine, pentru soţul său ori rudele sale de gradul I”[8].
Curtea de Apel Ploieşti, secţia penală şi pentru cauze cu minori şi de familie, prin sentinţa penală nr. 89 din 30 iunie 2010 a dispus ca nefondată plângerea în baza art. 2781 C. proc. pen. formulată în calitate de persoană vătămată de petenta C.F. menţinând rezoluţia din 19 ianuarie 2010 dată în Dosar nr. 136/P/2009 al Parchetului de pe lângă Curtea de Apel Ploieşti – confirmată la controlul administrativ-jurisdicţional ulterior prevăzut de art. 278 C. proc. pen. conform rezoluţiei nr. 201/II-2/2010 din 29 martie 2010 a procurorului general al organului judiciar amintit – prin care a fost dispusă soluţia de neîncepere a urmăririi penale , în speţă pretinsa faptă ilicită fiind comisă anterior incriminării sale ca infracţiune] faţă de numitul B.C. funcţionar al biroului urbanism din cadrul Primăriei oraş Slănic judeţul Prahova sub aspectul săvârşirii infracţiunii de conflict de interese prevăzută de art. 2531 C. pen.
În speţă, este de necontestat că actele materiale imputate intimatului B.C. pretins a fi comise în dubla calitate de funcţionar public în cadrul Biroului de Urbanism şi Cadastru la Primăria oraşului Slănic şi persoană fizică autorizată de către Oficiul de Cadastru Prahova, inclusiv încălcarea incompatibilităţii privind conflictul de interese şi având consecinţe prejudiciabile pentru petenta – persoană vătămată C.F., se referă la întocmirea şi avizarea în acelaşi timp a documentaţiei cadastrale privind un imobil situat pe raza oraşului Slănic, în data de 1 aprilie 2003.
Prin urmare, obiectul actelor premergătoare , raportat la calitatea de funcţionar public a făptuitorului şi natura faptei sesizate, respectiv aceea prevăzute de art. 2531 C. pen., îl constituie acţiuni ce ar putea fi raportate la atragerea răspunderii penale instituite prin promulgarea Legii nr. 278/2006 pentru modificarea şi completarea C. pen., Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. nr. 601 din 12 februarie 2006.
Este real că o atare incompatibilitate se regăseşte şi în Legea nr. 161/2003, însă dispoziţiile legale nu sunt aplicabile în cauză, deoarece s-a făcut dovada că prin declaraţia depusă la 19 iunie 2003, făptuitorul B.C. şi-a îndeplinit obligaţia de încunoştinţare a conducătorului autorităţii publice asupra conflictului de interese existent între cele două calităţi vizate, deci cu respectarea termenului de 60 zile cerut de art. 112 alin. (1) din Legea nr. 161/2003.
Cât priveşte eventualele abuzuri comise în exerciţiul funcţiei publice de inspector şi aceea la întocmirea respectivei documentaţii şi care în opinia persoanei vătămate C.F. ar atrage răspunderea penală în sensul art. 246, art. 288 C. pen. ori al altei fapte penale, astfel cum s-a expus în precedente, Curtea observă că disjungerea cercetărilor dispusă prin Ordonanţa din 13 aprilie 2009 s-a menţinut prin Ordonanţa din 15 mai 2009.
Împrejurarea că prin acţiunile exercitate până în prezent petenta nu a obţinut o soluţie favorabilă în faţa instanţelor civile sesizate cu rezolvarea limitelor şi condiţiilor dobândirii proprietăţii asupra imobilului aflat pe raza oraşului Slănic, faţă de cele ce preced, nu constituie suficient temei de natură a conduce la desfiinţarea actelor procedurale adoptate de procuror şi redeschiderea cercetărilor sub aspectele analizate.
Recursul în termen declarat în cauză de către petenta C.F. reiterând solicitarea adresată primei instanţe privind desfăşurarea rezoluţiei actuale de netrimitere în judecată şi înaintarea dosarului organului judiciar iniţial sesizat în vederea începerii urmăririi penale faţă de intimatul făptuitor B.C. sub aspectul săvârşirii infracţiunilor prevăzute de art. 2531, 246 şi art. 288 C. pen. prin aplicarea în cauză a dispoziţiilor art. 2781 alin. (8) lit. b) C. proc. pen. este nefondat . .
Referitor la soluţia de neîncepere a urmăririi penale în temeiul art. 228 alin. (4) raportat la art. 10 lit. f) C. proc. pen. sub aspectul infracţiunii prevăzute de art. 2531 C. pen., hotărârea primei instanţe, de respingere a plângerii în baza art. 2781 alin. (8) lit. a) C. proc. pen. este fondată din considerentele arătate în expunerea sentinţei penale recurate, respectiv:
Fapta de conflict de interese într-o formă apropiată de faptele reclamate de persoana vătămată C.F., a fost incriminată pentru prima dată în legislaţia română abia prin Legea nr. 278/2006 şi intrată în, vigoare la 11 august 2006, rezultă că în mod legal prin rezoluţiile atacate s-a dispus neînceperea urmăririi penale, fiind incidente dispoziţiile art. 228 alin. (4) teza II C. proc. pen., care împiedică continuarea cercetărilor în această fază procesuală, atunci când punerea în mişcare a acţiunii penale cade sub incidenţa articolului 10 lit. f) din acelaşi cod, lipsind o condiţie esenţială pentru tragerea la răspundere penală[9].
Prin Sentinţa penală nr. 142 din 25 noiembrie 2011, pronunţată de Curtea de Apel Cluj, s-a dispus în baza art. 2531 C. pen. cu aplicarea art. 74 alin. (1) lit. a) şi c) C. pen., art. 76 lit. c) C. pen. şi art. 3201 alin. (7) C. proc. pen. condamnarea inculpatului D.V. (primar al comunei Tiha Bârgăului) la pedeapsa de 3 luni închisoare pentru săvârşirea infracţiunii de conflict de interese, cu suspendare condiţionată
Incriminarea conflictului de interese presupune corectitudinea funcţionarului public în îndeplinirea atribuţiilor de serviciu, dar şi abţinerea acestuia de la luarea unor decizii de natură să-i confere, direct sau indirect, ori prin terţe persoane, un anumit avantaj material, fiind exclusă favorizarea rudelor sau persoanelor cu care acesta a avut raporturi comerciale. De asemenea, prin incriminarea faptei s-a urmărit ocrotirea relaţiilor sociale referitoare la apărarea intereselor legale ale persoanelor fizice sau publice împotriva intereselor ilicite ale funcţionarului public.
Incriminarea faptei presupune nu numai simpla interzicere a intereselor de natură privată a funcţionarului public, ci şi formarea corectitudinii deciziilor administrative, pentru ca un conflict de interese nesoluţionat să nu conducă la un abuz în serviciu.
Corelând scopul urmărit prin incriminarea conflictului de interese cu modalitatea şi împrejurările concrete în care inculpatul a comis fapta, Înalta Curte apreciază că aceasta prezintă gradul de pericol social al unei infracţiuni, astfel cum a reţinut instanţa de fond.
Inculpatul D.V. – primar al comunei Tiha Bârgăului – deşi ştia că fiul său este asociat şi administrator unic al SC B.A. SRL din Tureac, a încheiat un contract de servicii, fiind conştient că prin activitatea sa ilicită înlesneşte obţinerea unui folos material în beneficiul fiului său.
Procedând astfel pe lângă faptul că fiul său a obţinut un folos material – fiind asociat şi administrator unic – inculpatul a exclus posibilitatea participării altor societăţi comerciale care puteau oferi preţuri mai mici pentru executarea confecţiilor metalice, acesta fiind obiectul contractului de servicii.
Pe de altă parte, prin fapta inculpatului s-a creat neîncrederea derulării unor raporturi comerciale licite, oneste, ceea ce exclude lipsa pericolului social concret al faptei.
Cu privire la acest aspect – inculpatul solicitând achitarea în temeiul art. 11 pct. 2 lit. a) raportat la art. 10 lit. b1) C. proc. pen. şi aplicarea unei sancţiuni administrative – se impune a se reţine că procedura simplificată nu exclude posibilitatea achitării inculpatului şi aplicarea unei sancţiuni administrative, dacă evident instanţa constată că fapta săvârşită nu prezintă gradul de pericol social al unei infracţiuni.
Esenţa procedurii simplificate constă în aceea că judecata se face pa baza probelor administrate în faza de urmărire penală, cu posibilitatea instanţei de a înlătura probele – atunci când este cazul – administrate în mod ilegal.
Potrivit dispoziţiilor art. 3201 alin. (1), (2) şi (4) C. proc. pen., inculpatul, pentru a beneficia de procedura simplificată, trebuie să recunoască fapta săvârşită, astfel cum este descrisă în actul de sesizare al instanţei, nu şi încadrarea juridică dată de procuror, care are un caracter provizoriu.
Prin urmare, instanţa de judecată învestită cu judecarea cauzei este îndrituită să verifice prealabil – pe baza probelor administrate în faza de urmărire penală – dacă fapta recunoscută prezintă gradul de pericol social al unei infracţiuni şi dacă aceasta întruneşte elementele constitutive ale infracţiunii reţinută în sarcina inculpatului prin rechizitoriu sau ale unei alte infracţiuni[10].
Menirea A.N.I. constă în asigurarea integrităţii în exercitarea demnităţilor şi funcţiilor publice şi prevenirea corupţiei instituţionale, însă interesul public pentru înfiinţarea şi funcţionarea unei asemenea instituţii nu este suficient pentru a justifica un demers al Agenţiei în faţa judecătorului, în procedura instituită în art. 2781 C. proc. pen., căci pe această cale s-ar depăşi atribuţiile A.N.I, clar limitate la „responsabilităţi în evaluarea declaraţiilor de avere, a datelor şi informaţiilor privind averea, precum şi a modificărilor patrimoniale intervenite, a incompatibilităţilor şi a conflictelor de interese potenţiale în care se pot afla persoanele prevăzute la art. 1, pe perioada îndeplinirii funcţiilor şi demnităţilor publice” (a se vedea art. 8 din Legea nr. 176/2010[11]).
Încunoştinţând organele judiciare cu privire la săvârşirea unei presupuse infracţiuni, denunţătorul acţionează în virtutea unui interes public, ca reprezentant al societăţii, ajutând astfel aceste organe să cerceteze fapte prevăzute de legea penală despre care ele nu au avut cunoştinţă pe altă cale (plângere sau sesizare din oficiu).
Acest interes public este limitat însă la sesizarea organelor de urmărire penală şi nu conferă denunţătorului dreptul de a supune cauza cenzurii instanţei de judecată, atunci când nu s-a dispus începerea urmăririi penale sau trimiterea în judecată.
Prin urmare, atribuţiile Agenţiei se limitează la această evaluare, putându-se dosar sesiza alte organe (fiscale, de urmărire penală sau comisia de cercetare a averilor ori, după caz, disciplinare), care vor decide în mod suveran, potrivit propriilor competenţa, dacă au fost încălcate dispoziţiile legii fiscale ori sunt întrunite condiţiile răspunderii penale sau disciplinare, după caz.
În concluzie, sesizând organele de urmărire penale, A.N.I. acţionează ca un denunţător şi nu este îndrituită, faţă de cele expuse anterior, la un demers în faţa instanţei, în procedura instituită de art. 2781 C. proc. pen.
De altfel, prin Decizia nr. 13 pronunţată de Secţii Unite ale Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, într-un recurs în interesul legii s-a stabilit că, în aplicarea dispoziţiilor art. 2781 alin. (1) C. proc. pen., A.N.I. nu are calitatea procesuală de a ataca soluţiile de neurmărire penală sau de netrimitere în judecată dispuse de procuror, plângerile astfel formulate, urmând a fi respinse, ca inadmisibile[12].
Statul de drept și un sistem democratic au fost aspecte care s-au aflat pe primele locuri în lista de reforme solicitate de la statul român de către comunitatea internațională, ca precondiție pentru ambițiile sale.
Impunerea modelului statului de drept este şi produsul unor presiuni mai explicite exercitate asupra ţărilor din Est: instituţiile europene şi instituţiile financiare internaţionale au favorizat astfel puternic, prin intermediul “condiţionării democratice”, importarea principiilor şi mecanismul statului de drept.
Admiterea ţărilor din Europa centrală şi de Est în instituţiile europene a fost subordonată introducerii mecanismelor statului de drept. Uniunea Europeană a făcut din statul de drept unul dintre criteriile tranziţiei (vezi programele PHARE )[13], dar şi de admitere : printre criteriile fixate de Consiliul Europei la Copenhaga, în iunie 1993 figurează existenţa „unor instituţii stabile, care să garanteze democraţia, primatul dreptului, drepturile omului şi respectarea minorităţilor”. Aplicarea acestor criterii a condus , la acceptarea intrării în Uniune a zece noi state din 2004, celelalte aderări fiind atunci amânate, România şi Bulgaria intrând în 2007.
Se vorbeşte de o rezistență enormă din partea sistemului[14], care ar fi făcut reforma imposibilă .
În anii ’90 și la începutul anilor 2000, când majoritatea eforturilor erau direcționate spre construirea cadrului legal și instituțional. România era văzută ca o țară vulnerabilă la incompatibilități în România. Codul de conduită a funcţionarilor publici, Legea 7/2004[15] stabilește incompatibilitățile și regulile de conduită pentru funcționarii publici.
Pe lângă legislația generală, există proceduri speciale pentru parlamentari care se referă la reguli de conduită, conflicte de interese, incompatibilități și mecanisme de pierdere a mandatului specificate în Legea 96/2006 privind Statutul Deputaților și al Senatorilor[16]. De asemenea, Regulamentele celor două Camere conțin referiri la conflictul de interese, declarațiile de avere și incompatibilități. Existența lor paralelă a creat conflicte legale cu privire la jurisdicția instituțională, care vor fi explicate în cele ce urmează.
Lipsa de reglementare clară și interferențele politice în cadrul procedurilor legale sunt demonstrate de cazul senatorului M. D., care a ajuns și în atenția Comisiei Europene[17].
La începutul mandatului, D. a solicitat Comisiei Juridice din Senat – care nu are atribuții legale în acest sens –să stabilească dacă funcția sa de director la un teatru din București este incompatibilă cu cea de senator. Din răspunsul primit a rezultat că nu există incompatibilitate. Cu toate acestea, în 2011, A.N.I. a constatat că se află în stare de incompatibilitate. Chiar dacă senatorul a contestat decizia, Înalta Curte de Casație și Justiție a confirmat soluția ANI. Conform legii, senatorul ar fi trebuit să își piardă mandatul dacă a fost găsit incompatibil, însă Senatul a refuzat să voteze pentru demiterea sa (23 de senatori au votat pentru revocare, 32 împotrivă și 10 s-au abținut în plen). Această poziție reflectă și decizia Comisiei Juridice, care a votat împotriva demiterii sale.
Mai mult, întrucât Senatul la susținut pe M. D. și a refuzat să pună în practică decizia Înaltei Curți de Casație și Justiție, Consiliul Superior al Magistraturii a înaintat o solicitare Curții Constituționale prin care a cerut soluționarea conflictului constituțional și dispunerea de măsuri.
Curtea Constituţională a constatat existența unui conflict de puteri și a acordat precădere deciziei Înaltei Curți.
În decembrie 2012, M. D. a demisionat. De asemenea, senatorul a fost pus sub acuzare și pentru conflict de interese în cinci cazuri, întrucât a acordat contracte soției sale în calitate de director al teatrului unde lucra și aceasta.
Raportul MCV din iulie 2012 a inclus referințe la adoptarea de proceduri cu privire la demisia membrilor Parlamentului în cazul în care există o decizie finală de incompatibilitate, conflict de interese sau corupție la nivel înalt[18].
Prin rechizitoriul din 20 noiembrie 2012 al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, Secţia de urmărire penală şi criminalistică, a fost trimis în judecată inculpatul D.M. pentru săvârşirea a cinci infracţiuni de conflict de interese prevăzute de art. 2531 C. pen., cu aplicarea art. 33 lit. a) C. pen.
Procurorul a reţinut, în ceea ce priveşte infracţiunile anterior menţionate şi pretins a fi fost săvârşite de către inculpatul D.M. că, în calitate de director al Teatrului C.I.N. Bucureşti, a participat la negocierea condiţiilor contractuale şi apoi, la data de 27 aprilie 2007, a semnat contractul de drepturi intelectuale (regie), având ca obiect realizarea de către soţia sa a spectacolului R., contract în baza căruia s-a realizat în mod direct un folos material pentru aceasta în cuantum total de 6.620 RON, beneficiu realizat în două tranşe, la 11 mai 2007 şi respectiv 12 noiembrie 2007.
S-a mai reţinut că, la data de 13 august 2007, în calitate de director al Teatrului C.I.N. Bucureşti, inculpatul a prezidat Comisia de examinare pentru ocuparea postului vacant de regizor artistic la această instituţie publică de cultură, după ce în cursul aceleaşi luni a aprobat şi tematica de concurs pentru regizorul artistic şi cunoştea cu exactitate că numai soţia sa se va prezenta la concursul organizat pentru promovarea în această funcţie, a acordat calificative maximei, iar apoi a emis Decizia nr. 67/2007 de promovare a soţiei sale în funcţia de regizor artistic, act administrativ în baza căruia acesta a realizat un folos material direct, concretizat în creşterea salarială de la nivelul corespunzător salariului de bază al treptei profesionale S I la salariul de bază al treptei profesionale S IA, respectiv de la 1.309 RON, la 1.486 RON în lunile imediat următoare promovării, respectiv la suma de 2.355 RON la finele anului 2012.
Tot astfel, procurorul a reţinut că, în calitate de director al Teatrului C.I.N. Bucureşti, inculpatul a participat la negocierea condiţiilor contractuale şi apoi, la data de 31 octombrie 2007, a semnat contractul de drepturi conexe (autor), pe perioadă nedeterminată, respectiv pe toată perioada în care piesa „D.T.O.D.” se joacă de către Teatrul C.I.N. Bucureşti, în ţară şi în străinătate, cu soţia sa în calitate de colaborator, pentru rolurile Femeia 1 şi Soţia, contract în baza căruia s-a realizat în mod direct un folos material pentru aceasta în cuantum total de 12.200 RON, respectiv 690 RON în 2007, 2.970 RON în 2008, 3.555 RON în 2009, 3.160 RON în 2010, 1.460 RON în 2011 şi 365 RON în 2012.
De asemenea, s-a reţinut în actul de sesizare că, la data de 25 mai 2011, în calitate de director al Teatrului C.I.N. Bucureşti, inculpatul a participat la negocierea condiţiilor contractuale şi apoi a semnat contractul de drepturi intelectuale (regie), pe perioadă nedeterminată, având ca obiect realizarea de către soţia sa a scenografiei, respectiv a decorului şi costumelor pentru piesa „N.V.A.”, în regia soţiei sale, contract în baza căruia s-a realizat în mod direct un folos material pentru aceasta, în cuantum total de 9.070 RON.
S-a mai reţinut că, la data de 27 iunie 2011, în calitate de director al Teatrului C.I.N. Bucureşti, inculpatul a participat la negocierea condiţiilor contractuale şi apoi a semnat contractul de drepturi intelectuale (regie), pe perioadă neprecizată, cu soţia sa în calitate de colaborator-actor, pentru rolul E.S. din spectacolul „N.V.A.” a cărui regie şi scenografie era realizată tot de soţia sa, contract în baza căruia s-a realizat în mod direct un folos material pentru acesta în cuantum total de 1.222 RON.
Conform art. 197 alin. (2) C. proc. pen., dispoziţiile relative la competenţa după materie sau după calitatea persoanei sunt prevăzute sub sancţiunea nulităţii.
Totodată, conform art. 29 C. proc. pen., la data emiterii rechizitoriului, respectiv 20 noiembrie 2012, competenţa în prezenta cauză aparţinea Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, în raport de calitatea persoanei, respectiv calitatea de senator a inculpatului D.M.
Înalta Curte reţine, însă, că în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 845 din 13 decembrie 2012 a fost publicată Hotărârea Senatului nr. 45 privind constatarea încetării mandatului de senator pentru M.D., care are calitatea de inculpat în prezenta cauză.
Potrivit art. 40 C. proc. pen., atunci când competenţa instanţei este determinată de calitatea inculpatului, instanţa rămâne competentă să judece chiar dacă inculpatul, după săvârşirea infracţiunii, nu mai are acea calitate, în cazurile când fapta are legătură cu atribuţiile de serviciu ale acestuia sau s-a dat o hotărâre în primă instanţă.
În prezenta cauză, niciuna dintre aceste condiţii nu este îndeplinită.
Acuzaţiile formulate de Ministerul Public nu au legătură cu atribuţiile decurgând din calitatea de senator a inculpatului D.M., fiind menţionat expres în faptul că pretinsele infracţiuni ar fi fost comise de către inculpat în anul 2007 şi, respectiv, în anul 2011, în calitate de director al Teatrului C.I.N. Bucureşti.
Pe de altă parte, se reţine că în cauză nu s-a pronunţat o hotărâre în primă instanţă, astfel că nici cea de-a doua condiţie prevăzută de art. 40 C. proc. pen. nu este îndeplinită.
Ca atare, inculpatul, care nu mai are calitatea de la momentul pretinsei săvârşiri a faptelor de care este acuzat, pierde beneficiul unei competenţe speciale, determinate de acea calitate, având în vedere că faptele nu au legătură cu acea calitate şi cauza se află la judecata în primă instanţă.
Având în vedere pierderea calităţii de senator a inculpatului D.M., care atrăgea competenţa Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie de soluţionare a cauzei, urmează a fi admisă excepţia necompetenţei după calitatea persoanei şi a se dispune trimiterea cauzei privind pe inculpatul D.M., cercetat sub aspectul săvârşirii a cinci infracţiuni de conflict de interese prevăzute de art. 2531 C. pen. cu aplicarea art. 33 lit. a) C. pen., la Curtea de Apel Bucureşti, instanţă căreia îi revine competenţa materială de soluţionare conform art. 281 lit. a1) C. proc. pen., în raport de natura infracţiunilor pentru care s-au formulat acuzaţii[19].
Un conflict de interese implică un conflict între datoria faţă de public şi interesele personale ale unui funcţionar public, în care funcţionarul public are interese, în calitatea sa de persoană privată, care ar putea influenţa necorespunzător îndeplinirea obligaţiilor şi responsabilităţilor oficiale[20].
Potrivit art. 25 alin. (2) ultima teză din Legea nr. 176/2010 privind integritatea în exercitarea funcţiilor şi demnităţilor publice, pentru modificarea şi completarea Legii nr. 144/2007 privind înfiinţarea, organizarea şi funcţionarea Agenţiei Naţionale de Integritate, precum şi pentru modificarea şi completarea altor acte normative, lege publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 621 din 2 septembrie 2010, “În cazul în care persoana nu mai ocupă o funcţie sau o demnitate publică la data constatării stării de incompatibilitate ori a conflictului de interese, interdicţia de 3 ani operează potrivit legii, de la data rămânerii definitive a raportului de evaluare, respectiv a rămânerii definitive şi irevocabile a hotărârii judecătoreşti de confirmare a existenţei unui conflict de interese sau a unei stări de incompatibilitate.”
Curtea Constituţională reţine că Agenţia Naţională de Integritate a constatat că T. V. A. s-a aflat, în perioada 23 ianuarie 2007 – 1 martie 2009, în stare de incompatibilitate, întrucât a deţinut concomitent calităţile de funcţionar public – purtător de cuvânt în cadrul Agenţiei Naţionale a Funcţionarilor Publici, director executiv în cadrul Asociaţiei Române pentru Transparenţă, începând cu anul 2004, şi avocat definitiv în cadrul Cabinetului individual de avocatură , începând cu 23 ianuarie 2007 şi până în prezent[21].
Constatarea stării de incompatibilitate a lui T. V. A. a rămas definitivă la data de 7 august 2009, acesta necontestând actul Agenţiei Naţionale de Integritate în termenul prevăzut de lege, la instanţa competentă
Curtea precizează că alegerea reprezentanţilor societăţii civile în cadrul Consiliului Superior al Magistraturii trebuie să se întemeieze pe verificarea prealabilă a îndeplinirii cerinţelor legale pentru ocuparea respectivei demnităţi, a competenţelor profesionale, a reputaţiei morale şi a interdicţiilor şi incompatibilităţilor izvorâte fie din statutul personal, fie din alte prevederi legale.
Curtea constată că toate aceste aspecte reliefează faptul că Hotărârea Plenului Senatului nr. 31 din 15 decembrie 2010 privind alegerea lui T. V. A. ca reprezentant al societăţii civile în Consiliul Superior al Magistraturii a fost dată cu încălcarea dispoziţiilor de lege sus-citate, ceea ce atrage neconstituţionalitatea acesteia în raport cu prevederile constituţionale ale art. 1 alin. (5), potrivit cărora “În România, respectarea Constituţiei, a supremaţiei sale şi a legilor este obligatorie.” şi ale art. 16 alin. (2), conform cărora “Nimeni nu este mai presus de lege.”
Conflictele de interese sunt acele conflicte de munca ce au ca obiect stabilirea conditiilor de munca cu ocazia negocierilor contractelor colective de munca şi sunt referitoare la interesele cu caracter profesional, social sau economic ale salariaţilor. Este evident că sunt astfel excluse conflictele cu persoanele care prestează activitatea în temeiul unei convenţii civile de prestări-servicii etc.
Pentru aplicarea prevederilor art. 12 alin. (1) şi (2) din Ordonanţa Guvernului nr. 65/1994, republicată, şi în baza prevederilor pct. 7 din Codul etic naţional al profesioniştilor contabili se stabilesc cerinţe etice detaliate pentru profesioniştii contabili membri ai Corpului[22].
Atât O.G. nr. 65/1994 actualizată, cât şi regulamentul de organizare şi funcţionare şi Codul privind conduita etică şi profesională a experţilor contabili şi contabililor autorizaţi din România se referă la situaţiile de incompatibilitate.
Profesionistul contabil de bazează în conduita sa pe mai multe principii ( integritate, obiectivitate, competenţă profesională şi bunavoinţă, confidenţialitate, profesionalism , comportament profesional), a căror încălcare înseamnă tot atâtea incompatibilităţi în exercitarea profesiei.
Constituie abatere disciplinară pentru un auditor statutar sau de către o firmă de audit din România, precum şi de către un membru al Consiliului CAFR sau de către un alt membru ales în structurile de conducere ale CAFR , nerespectarea prevederilor Codului etic al profesioniştilor contabili, elaborat de Consiliul pentru Standarde Internaţionale de Etică pentru Contabili (IESBA) al Federaţiei Internaţionale a Contabililor şi aprobat prin hotărâre a Consiliului CAFR.
Potrivit pct. 121 paragraful 2 din Regulamentul de organizare şi funcţionare a Corpului Experţilor Contabili şi Contabililor Autorizaţi din România, aprobat prin Hotărârea Conferinţei naţionale a experţilor contabili şi contabililor autorizaţi nr. 1/1995, republicat, cu modificările şi completările ulterioare, constituie abatere disciplinară , printre altele, săvârşirea, de către un membru al organelor de conducere ale CECCAR şi ale filialelor acestuia, precum şi de către un membru al Comisiei superioare de disciplină a CECCAR, a ( lit. i) încălcării dispoziţiilor cu privire la incompatibilităţi sau conflicte de interese (Art. 29 din Regulamentul intern al Comisiei de disciplină a Consiliului pentru Supravegherea în Interes Public a Profesiei Contabile[23]).
Potrivit art.5 din Legea nr.168/1999[24], conflictele de muncă ce au ca obiect exercitarea unor drepturi sau îndeplinirea unor obligaţii decurgând din legi sau alte acte normative, precum şi din contractele colective sau individuale de muncă sunt conflicte referitoare la drepturile salariaţilor, denumite conflicte de drepturi.
Ca varietate a conflictelor de muncă, conflictele de drepturi se referă la orice aspect privind raporturile juridice de muncă.
Conflictele derivate din contractele de altă natură decât cele de muncă, precum contractul de mandat sau de management, convenţiile civile de prestări servicii sunt supuse reglementărilor specifice sau principiilor generale de drept, dar în nici un caz celor din legislaţia muncii[25].
Sunt conflicte individuale de muncă şi acelea vizând valorificarea unor drepturi aflate în legătură de conexitate cu raportul juridic de muncă, precum cele care se referă la completarea carnetului de muncă şi reconstituirea vechimii în muncă, deşi pentru acestea legea prevede o procedură specifică.
Sunt calificate drept conflicte de muncă, nu numai acelea privind clauzele exprese ale contractului de muncă, ci orice conflicte în legătură cu activitatea desfăşurată în unitate, inclusiv cele referitoare la răspunderea pentru fapte ilicite săvârşite în procesul de producţie sau cu ocazia lui, cu excepţia faptelor care constituie infracţiuni .
Şi funcţionarii publici se află în raporturi de muncă cu autorităţile sau instituţiile publice din care fac parte. Dispoziţia sau ordinul conducătorului autorităţii sau instituţiei publice, de numire a funcţionarului public, deşi este un act administrativ, generează şi raporturi de muncă, dovadă în acest sens fiind şi prevederile art.93 din Legea nr. 188/1999, republicată , care statuează că dispoziţiile legii se completează cu prevederile legislaţiei muncii, în măsura în care nu contravin legislaţiei specifice funcţiei publice.
Natura complexă a raportului de muncă al funcţionarului public, grefat pe actul administrativ de autoritate, conferă o fizionomie aparte litigiilor de muncă ale funcţionarilor publici.
Potrivit art.30 din Legea nr.130/1996, republicată, executarea contractului colectiv de muncă este obligatorie, iar neîndeplinirea obligaţiilor asumate prin contractul colectiv de muncă atrage răspunderea părţilor care se fac vinovate de aceasta. Obligaţia de respectare a clauzelor contractului menţionat derivă din poziţia de egalitate a partenerilor sociali la negocierea colectivă, precum şi din prevederea legală cuprinsă în art.7 alin.2 din acelaşi act normativ, care stipulează că aceste contracte încheiate cu respectarea legii constituie legea părţilor.
Intervenţia statului pe plan legislativ pentru a răspunde provocărilor economico-financiare, operează chiar şi atunci când contractul colectiv este încheiat de un agent economic privat, dacă cerinţele interesului colectiv impun revizuirea, modificarea sau suspendarea clauzelor acestui contract[26].
Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a hotărât că participarea unui funcţionar public la luarea unor decizii de natură să faciliteze obţinerea unor avantaje de natură patrimonială pentru o asociaţie al cărei preşedinte şi membru fondator este soţul respectivului funcţionar public constituie o încălcare a prevederilor legale privind regimul juridic al conflictelor de interese, astfel cum acesta e stabilit prin conţinutul dispoziţiilor art. 70 şi 72 din Legea nr. 161/2003 privind unele măsuri pentru asigurarea transparenţei în exercitarea demnităţilor publice, a funcţiilor publice şi în mediul de afaceri, prevenirea şi sancţionarea corupţiei. În speţă, reclamanta, care deţinea funcţia de Secretar General al Guvernului, a aprobat închirierea de către R.A.–A.P.P.S., în condiţii avantajoase, a unui spaţiu asociaţiei unde soţul acesteia avea calităţile menţionate, deşi o astfel de conduită îi era interzisă de prevederile art. 72 din Legea nr. 161/2003[27].
Prin sentinţa civilă nr.3526 din 25 mai 2012 a Curţii de Apel Bucureşti, Secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal acţiunea formulată a fost admisă, instanţa dispunând anularea raportului întocmit de intimata Agenţia Naţională pentru Integritate .
Prima instanţă a constatat că reclamanta a fost informată cu privire la faptul că, în conformitate cu prevederile art.8 alin. (1), (2) şi (3) şi art.10 lit. b) din Legea nr.176/2010, iar reclamanta a trimis pe adresa Agenţiei Naţionale de Integritate o adresă referitoare la „modalitatea comunicării de A.N.I. a faptului că au fost identificate elemente în sensul existenţei unui conflict de interese, fără a se face vreo referire la actul, acţiunea, la ce se referă şi când au avut loc pentru a se prezenta un punct de vedere la speţă”.
A.N.I a comunicat faptul că urmare a verificărilor efectuate au fost identificate elemente în sensul existenţei unui conflict de interese, întrucât în perioada exercitării funcţiei publice de Secretar General al Guvernului a încălcat prevederile art.70 şi art.72 din Legea nr.161/2003.
Instanţa fondului a considerat ca raportul A.N.I. este nelegal pe fond.
Astfel, conform Legii nr.161/2003 persoana care exercită funcţia de membru al Guvernului, secretar de stat, subsecretar de stat sau funcţii asimilate acestora, prefect ori subprefect este obligată să nu emită un act administrativ sau să nu încheie un act juridic ori să nu ia sau să nu participe la luarea unei decizii în exercitarea funcţiei publice de autoritate, care produce un folos material pentru sine, pentru soţul său ori rudele sale de gradul I.
S-a reţinut că petenta nu a obţinut nici un folos material, constatările afişate pe site-ul instituţiei în comunicatul de presă neindicând care este „ interesul personal de natură patrimonială” cu referire la aprobarea privind închirierea spaţiului unei asociaţii fără scop patrimonial, aşa cum prevede art.1 alin.(2) din O.G. nr.26/2000, care reglementează activităţile asociaţiilor şi fundaţiilor şi care specifică că aceasta face parte din categoria persoanelor juridice de drept privat” fără scop patrimonial”, de unde rezultă foarte clar lipsa oricărui conflict de interese.
A mai constatat judecătorul fondului că aprobarea pentru spaţiul de aproximativ 30 de metri, dată pentru firma în care soţul său era asociat, este dată de către RAAPPS, respectiv de către directorul general şi directorul comercial, sub condiţii similare cu încă alte 23 de aprobări, date de acelaşi RAAPPS fără să o informeze, sau fără să emită vreun act în acest sens.
De asemenea, nu a rezultat care este avantajul material procurat soţului reclamantei, atâta timp cât avizarea sediului s-a realizat pentru mai multe ONG-uri şi, în plus, asociaţiile/ fundaţiile au un scop non-profit.
Astfel, nu se poate reţine existenţa unor foloase materiale ale soţului-preşedinte al asociaţiei, decât dacă s-ar dovedi că acesta folosea în interes pur personal spaţiul (locuinţă personală, birou personal), sau dacă ar realiza un comodat în interesul său urmat de subînchirieri oneroase pentru terţi.
Împotriva acestei sentinţe, considerând-o netemeinică şi nelegală a formulat recurs Agenţia Naţională de Integritate.
Instanţa de recurs apreciază că motivul de recurs este fondat.
Reclamanta a formulat contestaţie împotriva Raportului de evaluare prin care s-a reţinut că A.D.N. nu a respectat prevederile legale privind conflictul de interese, întrucât Secretariatul General al Guvernului a avizat Nota Regiei Autonome „Administraţia Patrimoniului Protocolului de Stat” având ca obiect atribuirea spaţiului de 105,2 m.p., Asociaţiei „CPSDF”.
Prin contestaţia formulată s-a solicitat a se constata nulitatea absolută a acestui raport de evaluare pentru argumentele arătate în cuprinsul cererii de chemare în judecată şi, în subsidiar, anularea acestuia, motivat de faptul că nu a fost dovedit folosul material, condiţie pentru a se reţine existenţa conflictului de interese, conform art.70, 72 din Legea nr.161/2003.
Prin sentinţa nr.3526 din 25.05.2012 a Curţii de Apel Bucureşti, Secţia contencios administrativ şi fiscal s-a admis cererea reclamantei, anulându-se raportul contestat în cauză, reţinându-se că nu a fost dovedit faptul că s-a produs un folos material pentru sine, pentru soţul sau rudele de gradul I, pentru a se reţine existenţa conflictului de interese în ceea ce o priveşte pe reclamantă.
Referitor la aspectele invocate de reclamantă în susţinerea nulităţii absolute a raportului de evaluare, acestea nu au fost reţinute a fi întemeiate de instanţa de fond.
Recursul formulat de A.N.I. vizează lămurirea problemei dacă în ceea ce o priveşte pe intimata-reclamantă se poate reţine că nu a respectat prevederile legale privind conflictul de interese conform art.70 şi 72 din Legea nr.161/2003.
Din cuprinsul acestor dispoziţii rezultă că pentru a se reţine existenţa conflictului de interese, trebuie îndeplinită condiţia referitoare la „interesul personal de natură patrimonială” sau „folosul material” pentru sine, pentru soţul ori rudele sale de gradul I”.
Din înscrisurile depuse la dosarul cauzei rezultă că intimata-reclamantă în calitatea sa de Secretar General al Guvernului, a aprobat Nota R.A. – A.P.P.S. privind cererea de atribuire către Asociaţia „CPSDF”, aflată în curs de dobândire a personalităţii juridice, a spaţiului în suprafaţă de 105,20 m.p. , în vederea stabilirii sediului social al asociaţiei.
Necontestat este faptul că membru fondator şi preşedinte al asociaţiei este soţul reclamantei, T.A., care, potrivit actului constitutiv a adus ca aport în lei suma de 350 lei la constituirea patrimoniului social al acesteia.
Aprobările pentru atribuirea spaţiului au fost acordate şi semnate de intimata-reclamantă în calitate de Secretar General al Guvernului, în condiţiile în care, potrivit art. 1 alin.(2) din H. G. nr. 60/2005 RA-APPS „este persoană juridică şi funcţionează pe bază de gestiune economică şi autonomie financiară sub autoritatea Secretariatului General al Guvernului, care îndeplineşte faţă de aceasta atribuţiile legale prevăzute pentru ministerul de resort.”
Potrivit dispoziţiilor art.6 alin.(2) din H.G. nr.60/2005 privind organizarea şi funcţionarea R.A. – APPS [28], cu modificările şi completările ulterioare, „atribuirea, în condiţiile legii, către instituţii publice care se autofinanţează, organizaţii sindicale, partide politice, fundaţii, asociaţii, cabinete de avocatură, birouri notariale, unităţi aparţinând cultelor religioase, unităţi din domeniul presei sau edituri, a spaţiilor pentru birouri şi pentru alte destinaţii din imobilele ce se află în administrarea regiei, se face de către aceasta, cu aprobarea Secretariatului General al Guvernului”.
De asemenea, conform art. 6 alin.(4) din HG nr.60/2005 „Atribuirea, în totalitate sau în parte, a imobilelor, construcţii şi terenuri aflate în administrarea regiei, către alte persoane juridice decât cele prevăzute la alin. (1), se face pe bază de contracte de asociere, de închiriere, de prestări de servicii, încheiate potrivit legii, cu aprobarea Secretariatului General al Guvernului.” Deci, în raport de aceste dispoziţii, atribuirea spaţiului, cât şi încheierea contractului de închiriere nu se putea realiza fără aprobarea Secretariatului General al Guvernului, respectiv reclamantei. Este adevărat că atribuirea se putea face, în condiţiile legii, şi către fundaţii sau asociaţii.
Este evident că deciziile reclamantei în acordarea aprobărilor în modalitatea reţinută anterior au fost influenţate de calitatea pe care soţul său o deţinea în cadrul asociaţiei şi care participase cu un aport în numerar la constituirea patrimoniului acesteia, afectând imparţialitatea, respectiv atitudinea neutră la care aceasta era obligată în virtutea funcţiei deţinute, de Secretar General al Guvernului.
În acest context, se reţine că există un interes personal de natură patrimonială prin faptul că un membru al familiei reclamantei, respectiv soţul său, implicat patrimonial, era membru fondator şi preşedintele asociaţiei ce a solicitat şi a beneficiat de spaţiul închiriat urmare a aprobării date de reclamantă, care deţinea funcţia de Secretar General al Guvernului, în condiţiile reţinute în raport de înscrisurile existente la dosar.
Or, implicarea patrimonială a soţului său şi acordarea aprobării închirierii spaţiului de reclamantă asociaţiei unde acesta avea calităţile menţionate, în situaţiile de fapt expuse, confirmă inclusiv folosul material al soţului său.
Reclamanta, în raport de dispoziţiile art.72 din Legea nr.161/2003, avea obligaţia de a nu emite vreun act administrativ sau să nu încheie un act juridic ori să nu ia sau să nu participe la luarea unei decizii în exercitarea funcţiei publice deţinute care produce un folos material pentru soţul său. Prin aprobările date în maniera expusă, având ca obiect atribuirea spaţiului menţionat şi vizat de asociaţia al cărei preşedinte şi membru fondator era soţul său, implicat patrimonial, căruia evident i-a fost produs un folos material, a încălcat prevederile legale privind regimul juridic al conflictelor de interese, astfel cum este prevăzut de art.70 şi 72 din Legea nr.161/2003.
Prin urmare, faţă de toate considerentele expuse, motivul de recurs prevăzut de art.304 pct.9 C. proc. civ. este fondat, fiind nelegală şi netemeinică hotărârea instanţei de fond prin care a anulat Raportul de evaluare ce o priveşte pe reclamantă, cu interpretarea greşită a situaţiei de fapt, precum şi a dispoziţiilor legale incidente în cauză.
Faţă de cele reţinute, în considerentele acestei decizii, instanţa de recurs a apreciat că sunt nefondate toate susţinerile intimatei-reclamante formulate în apărare.
În concluzie, Înalta Curte a casat sentinţa recurată şi, rejudecând cauza, a respins acţiunea, actul administrativ atacat – Raportul de evaluare al Agenţiei Naţionale de Integritate, fiind legal şi temeinic[29].
O problemă asemănătoare s-a ridicat și la Curtea de Apel Suceava[30].
Reclamantul L.G. a solicitat, în contradictoriu cu pârâta Agenţia Națională de Integritate Bucureşti, anularea Raportului de evaluare emis .
Prin sentinţa nr.29 din 26.01.2012, Curtea de Apel Suceava – Secţia a II-a Civilă, de Contencios Administrativ şi Fiscal a admis acţiunea şi a anulat Raportul de evaluare întocmit de Agenţia Naţională de Integritate, reţinând următoarele:
Reclamantul L.G. a supus controlului de legalitate raportul de evaluare din data de 7.11.2011, prin care s-a constatat ca nu a respectat regimul juridic al conflictelor de interese, întrucât a propus angajarea fratelui sau, domnul L.I. Iosif în funcţia de expert la Biroul parlamentar şi a avizat contractul individual de munca al acestuia, încălcând astfel prevederile Legii nr. 161/ 2003. S-a reţinut că reclamantul a încălcat legislaţia în materia conflictelor de interese prevăzută de art. 70 şi art. 71 din Legea nr. 161/2003 privind unele măsuri pentru asigurarea transparenţei în exercitarea demnităţilor publice, a funcţiilor publice şi în mediul de afaceri, prevenirea şi sancţionarea corupţiei. Potrivit principiilor enunţate în art. 70 şi art. 71 din actul normativ menţionat, persoanele care deţin funcţii publice sunt obligate să manifeste o atitudine neutră şi imparţială faţă de interesele lor de orice natură, acestor persoane fiindu-le interzis sa abuzeze în orice fel de poziţiile pe care le deţin şi sa obţină anumite beneficii pentru ei, rudele sau alte persoane, în considerarea funcţiei lor.
Prin propunerea angajării şi avizarea contractului individual de muncă al fratelui său, reclamantul nu a manifestat o atitudine neutră, imparţială şi obiectivă faţă de interesele patrimoniale ale sale şi ale familiei sale.
Instituirea regimului incompatibilităţilor şi conflictului de interese în exercitarea demnităţilor şi funcţiilor publice reprezintă restrângerea exerciţiului unor drepturi şi libertăţi prevăzute în Constituţie.Conform dispoziţiilor din art. 53 din legea fundamentală, restrângerea exerciţiului unor drepturi sau al unor libertăţi este posibilă numai prin lege şi numai dacă se impune pentru situaţiile expres prevăzute în acest articol.
Fiind instituite cu titlu de excepţie, dispoziţiile prin care se reglementează conflictul de interese sunt de stricta interpretare şi aplicare.
Din lecturarea Legii nr.161/2003 rezultă că în materia conflictului de interese nu există nici o dispoziţie care să se refere la deputaţi sau senatori. Lipsa reglementarii a fost adesea criticată de analiştii politici care au susţinut că o asemenea omisiune nu ar fi întâmplătoare. Cu toate acestea, nici prin actele normative ulterioare care au completat şi modificat legea de bază nu au fost enumerate situaţiile în care deputaţii sau senatorii se află în conflict de interese.
Constituind restrângeri ale exerciţiului unor drepturi civile, situaţiile în care o persoana se afla în conflict de interese nu se poate face numai în baza principiilor generale prevăzute în art. 70 şi 71 din Legea nr.161/2003, fără ca dispoziţiile legale sa prevadă situaţiile în care deputaţii şi senatorii sunt în conflict de interese.
Extinderea interpretării legii şi aplicarea ei la persoane care ocupa funcţii de demnitate publica fără o prevedere expresa constituie un exces de putere în sensul art. 2 alin. 1 lit. n din Legea 554/2004, adică o exercitare a dreptului de apreciere al Agenţiei Naţionale de Integritate prin incalcarea drepturilor şi libertăţilor cetăţenilor.
Interpretarea data de pârâtă dispoziţiilor art. 70 şi 71 din Legea nr.161/2003 şi extinderea lor la alte categorii de demnitari decât cele la care legea se referă expres constituie şi o încălcare a dispoziţiilor art. 10 din Noul cod civil, cu aplicabilitate generală în materia drepturilor civile. Acest articol interzice analogia şi dispune că „Legile care derogă de la o dispoziţie generală, care restrâng exerciţiul unor drepturi civile sau care prevăd sancţiuni civile se aplică numai în cazurile expres şi limitativ prevăzute de lege .”
Manifestarea excesului de putere justifică acţiunea reclamantului în contencios administrativ, astfel încât, în temeiul art. 8 alin. 1 şi art. 18 alin. 1 din Legea 554/2004, Curtea a admis acţiunea şi a anulat raportul de evaluare întocmit de pârâtă şi supus controlului de legalitate în prezenta cauză[31].
Potrivit Legii 176/2010, fapta persoanei cu privire la care s-a constatat starea de incompatibilitate sau de conflict de interese constituie temei pentru eliberarea din funcţie ori, după caz, constituie abatere disciplinară şi se sancţionează potrivit reglementării aplicabile demnităţii, funcţiei sau activităţii respective.
În martie 2012, Curtea de Apel Târgu Mureş a anulat raportul întocmit de A.N.I. referitor la preşedintele Consiliului Judeţean Argeş.
Decizia a fost atacată la Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie , care, la 11 ianuarie 2014, a dat dreptate ANI, hotărârea fiind irevocabilă.
În cazul lui V. N. , A.N.I. a stabilit existenţa conflictului de interese prin semnarea sau aprobarea de către acesta, în calitate de preşedinte al Consiliului Judeţean Argeş, a unui număr de 14 contracte (13 contracte în sumă de 1.139.715,84 lei, cu TVA inclus şi un contract adiţional de prelungire a perioadei) încheiate de către CJ Argeş sau instituţii şi servicii publice aflate în coordonarea, subordinea sau sub autoritatea Consiliului cu SC Auto. M. SA, respectiv, SC Mac Auto SA (societăţi la care N. este acţionar majoritar, în procent de 92,194% şi, respectiv, 63,08%).
De asemenea, A.N.I. arăta că societăţile Auto M. şi M. Auto, precum şi SC D. M. A. SRL (la care V. N. este acţionar majoritar) au încheiat 12 contracte (nouă contracte în sumă de 303.262,12 lei, TVA inclus, un contract conform comenzilor, două contracte – oră de manoperă) cu instituţii şi servicii publice aflate în coordonarea, subordinea sau sub autoritatea Consiliului Judeţean Argeş.
În perioada 2006 – 2010, SC Auto. M. SA a prestat servicii către instituţii şi servicii publice aflate în coordonarea, subordinea sau sub autoritatea Consiliului Judeţean Argeş, pe bază de comenzi, în sumă de 124.327,49 lei, preciza ANI.
Suma totală a celor nouă contracte încheiate sub semnătura C N., a celor cinci contracte încheiate cu aprobarea acestuia, a celor 12 contracte încheiate de către societăţi la care acesta sau soţia lui sunt acţionari majoritari, precum şi a prestărilor de servicii efectuate instituţiilor şi serviciilor publice aflate în coordonarea, subordinea sau sub autoritatea Consiliului Judeţean Argeş, de către societăţile la care preşedintele CJ Argeş sau soţia acestuia sunt acţionari majoritari este de 1.567.305,45 lei, mai nota ANI.
Conform legii, preşedinţilor de consilii judeţene li se interzice să ia parte la deliberarea şi adoptarea hotărârilor în care au un interes patrimonial faţă de problema supusă dezbaterii. Interesul poate fi personal sau prin soţie/soţ, afini sau rude de până la gradul al patrulea inclusiv. Hotărârile adoptate prin încălcarea acestei prevederi sunt nule de drept. Nulitatea se constată de către instanţa de contencios administrativ.
Pe de altă parte, în noiembrie 2013, Curtea de Apel Bucureşti l-a condamnat pe N. , la trei ani şi patru luni de închisoare cu executare, în dosarul privind contractarea de fonduri PHARE de 900.000 de euro pentru patru unităţi şcolare, cu acte false, decizia nefiind însă definitivă[32].
Fapta funcţionarului public, având atribuţii referitoare la emiterea avizelor sau a autorizaţiilor privind securitatea la incendiu, de a întocmi pentru agenţi economici privaţi documentaţia necesară emiterii acestor avize ori autorizaţii, în scopul obţinerii unor sume de bani necuvenite, întruneşte elementele constitutive ale infracţiunii prevăzute în art. 11 alin. (1) din Legea nr. 78/2000, iar fapta aceluiaşi funcţionar public, de a participa, în exerciţiul atribuţiilor de serviciu, la luarea deciziei de emitere a avizului sau a autorizaţiei privind securitatea la incendiu, pe baza documentaţiei întocmite de funcţionarul public în schimbul unor sume de bani, întruneşte elementele constitutive ale infracţiunii de conflict de interese prevăzută în art. 2531 C. pen. [33] .
Prin sentinţa nr. 92 din 1 iulie 2010 a Curţii de Apel Bacău, Secţia penală, cauze minori şi familie, s-a dispus, între altele, în baza art. 11 alin. (1) din Legea nr. 78/2000, cu aplicarea art. 41 alin. (2) C. pen., condamnarea inculpatei R.C. la pedeapsa de 3 ani închisoare.
În baza art. 2531 C. pen., cu aplicarea art. 41 alin. (2) C. pen., pentru săvârşirea infracţiunii de conflict de interese, a fost condamnată aceeaşi inculpată la pedeapsa de un an şi 6 luni închisoare.
În mod corect, prima instanţă a reţinut, cu referire la inculpata R.C., că aceasta este funcţionar public în sensul art. 147 C. pen., având în vedere dispoziţiile art. 6 din Legea nr. 80/1995 privind statutul cadrelor militare şi art. 20 din H. G. nr. 1492/2004 privind principiile de organizare, funcţionarea şi atribuţiile serviciilor de urgenţă profesioniste, în baza cărora inculpata, în funcţie de gradul militar şi de atribuţiile de control, este învestită cu exerciţiul autorităţii publice.
Conform fişei postului inculpatei, aceasta are în atribuţii executarea de controale la unităţile de proiectare pentru verificarea proiectelor, obiectivelor etc. Atribuţiile de a verifica documentaţiile P.S.I. întocmite de proiectanţi pentru eliberarea avizelor ori a autorizaţiilor presupun sarcini de control, în sensul art. 11 alin. (1) din Legea nr. 78/2000 asupra proiectanţilor ce funcţionează ca agenţi economici privaţi. În privinţa infracţiunii prevăzute în art. 11 alin. (1) din Legea nr. 78/2000, ce este una de pericol, textul de incriminare nu cere realizarea efectivă a foloaselor necuvenite. În cauză, inculpata R.C. a săvârşit faptele, întrucât urmărea obţinerea unor astfel de foloase şi, în unele cazuri, aceasta le-a realizat.
Pentru aceste motive, fapta sa întruneşte elementele constitutive ale infracţiunii prevăzute în art. 11 alin. (1) din Legea nr. 78/2000, în forma continuată prevăzută în art. 41 alin. (2) C. pen., compusă din 23 de acte materiale, corespunzător scenariilor prezentate la punctele 1 – 23.
Din cele opt lucrări pentru care a rezultat din probele coroborate realizarea unor foloase materiale de către inculpata R.C., un număr de 7 astfel de documentaţii i-au fost supuse verificării în exercitarea atribuţiilor de serviciu: documentaţia pentru emiterea avizului Bisericii Romano-Catolice şi casei parohiale; etc.
În cazul acestor lucrări, inculpata a săvârşit şi infracţiunea de conflict de interese în formă continuată, prevăzută şi pedepsită de art. 2531 alin. (1) C. pen., cu aplicarea art. 41 alin. (2) C. pen., compusă din şapte acte materiale.
| În actul îndeplinit de inculpata R.C. cu privire la fiecare din aceste lucrări, respectiv referatul cu concluziile rezultate în urma verificării documentelor pentru avizarea/autorizarea privind securitatea la incendiu, aceasta a formulat aprecieri şi propuneri, analizate de şeful de compartiment, vizate de adjunctul inspectorului şef, pentru ca în final aprobarea referatului să se realizeze de şeful inspectoratului, care semna şi avizul ori autorizaţia. Inculpata R.C. a participat astfel, în sensul art. 2531 C. pen., la luarea deciziei de emitere a avizului/autorizaţiei de securitate la incendiu, referatul său fiind esenţial în formarea deciziei inspectorului şef.
Este de precizat că, decizia a fost de emitere a avizului ori autorizaţiei, însă, în practica acestor organe de control, există şi cazuri în care cererile se resping ca urmare a neîntrunirii unor condiţii impuse de diverse norme din domeniu, astfel încât documentaţiile trebuie refăcute. Consecinţa unor astfel de „negaţii”, cum se numesc uzual în domeniu, este întârzierea solicitanţilor în realizarea altor interese legitime. Există, astfel, riscul expirării valabilităţii certificatului de urbanism ori întârzierea în darea în folosinţă a unor obiective economice. Tocmai calitatea oficială a inculpatei R.C. prezenta garanţia atât a specializării în întocmirea documentaţiilor, cât şi a facilitării obţinerii avizelor ori a autorizaţiilor şi era de natură să-i asigure un loc privilegiat în mediul agenţilor care activează în proiectare.
În cauză este îndeplinită şi cerinţa infracţiunii prevăzute în art. 2531 alin. (1) C. pen., întrucât prin decizia de emitere a avizului ori a autorizaţiei de securitate la incendiu, la luarea căreia a participat, s-a realizat indirect folosul urmărit de inculpata R.C. Se observă, astfel, că pentru cele şapte documentaţii indicate, plata serviciilor inculpatei s-a realizat concomitent ori ulterior emiterii avizului ori a autorizaţiei, acestea fiind intercondiţionate.
Caracterul necuvenit la foloaselor rezultă din dispoziţiile art. 79 alin. (1) lit. c) şi art. 94 alin. (2) lit. c) din Legea nr. 161/2003 referitoare la conflictul de interese şi incompatibilităţile funcţionarilor publici.
În concluzie, fapta inculpatei R.C., funcţionar public încadrată ca ofiţer specialist I la Compartimentul de avizare/autorizare din cadrul Inspectoratului pentru Situaţii de Urgenţă „Mr. Constantin Ene” al judeţului Bacău (I.S.U.J. Bacău), cu gradul de căpitan, realizează conţinutul infracţiunilor prevăzute în art. 11 alin. (1) din Legea nr. 78/2000, cu aplicarea art. 41 alin. (2) C. pen. şi în art. 2531 C. pen. privind conflictul de interese, cu aplicarea art. 41 alin. (2) C. pen.
Pentru aceste considerente, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, în baza art. 38515 pct. 1 lit. b) C. proc. pen., a respins, ca nefondat, recursul declarat împotriva sentinţei nr. 92 din 1 iulie 2010 a Curţii de Apel Bacău, Secţia penală, cauze minori şi familie[34].
Prin plângerea adresată Judecătoriei Constanţa, petenta M.M. a solicitat desfiinţarea Ordonanţei Parchetului de pe lângă Curtea de Apel Constanţa pentru nelegalitate şi netemeinicie.
Prin Sentinţa penală nr. 268 din 18 martie 2010 a Judecătoriei Constanţa, s-a admis excepţia necompetenţei materiale a Judecătoriei Constanţa şi s-a declinat competenţa de soluţionare a plângerii formulate de petenta M.M.
Pentru a se pronunţa în sensul celor menţionate, Judecătoria Constanţa a reţinut, în esenţă că, potrivit prevederilor art. 2781 alin. (1) C. proc. pen., împotriva ordonanţei de scoatere de sub urmărire penală dată de procuror, persoana vătămată sau orice altă persoană interesată, poate face plângere la instanţa căreia i-ar reveni competenţa să judece cauza în primă instanţă, iar în cauză instanţa competentă este Curtea de Apel Constanţa.
Având în vedere că, Ordonanţa Parchetului de pe lângă Curtea de Apel Constanţa, a fost comunicată petentei M.M. la 6 august 2010, iar la 26 august 2010 aceasta s-a adresat procurorului general al respectivului parchet, care prin Rezoluţia din 24 septembrie 2009 a respins plângerea, menţinând ordonanţa atacată, Curtea a reţinut că plângerea a fost adresată instanţei în termen legal.
În esenţă, petenta M.M. a susţinut că, în condiţiile în care decizia de aprobare a Planului Urbanistic de Detaliu a fost adoptată fără vreo imixtiune a ei şi fără votul personal, este evident că, nu a urmărit procurarea unui folos material pentru tatăl ei B.S., astfel că nu a săvârşit infracţiunea de conflict de interese, prevăzută de art. 2531 C. pen., aşa cum eronat s-a reţinut prin ordonanţa atacată.
În concluzie, s-a solicitat, admiterea plângerii, desfiinţarea Ordonanţei din 17 iulie 2009 şi, urmare rejudecării, să se constate inexistenţa faptei cu consecinţa exonerării ei de plata amenzii administrative în cuantum de 700 RON.
Examinând Ordonanţa Parchetului de pe lângă Curtea de Apel Constanţa, astfel cum a fost menţinută prin Rezoluţia din 24 septembrie 2009 pronunţată de Procurorul General al Parchetului de pe lângă Curtea de Apel Constanţa , Curtea a reţinut următoarele:
La data de 18 mai 2004, primarul oraşului Cernavodă, judeţ Constanţa, în persoana lui H.G. a eliberat autorizaţia de construcţie numitului B.S. din Cernavodă, pentru un imobil S+P+M, pe un teren retrocedat acestuia în luna aprilie 2003.
Autorizaţia de construcţie pentru imobilul menţionat a fost eliberată pe baza certificatului de urbanism din 19 martie 2004.
După începerea construcţiei, urmare reclamaţiilor unor cetăţeni proprietari din blocul învecinat, Inspectoratul Teritorial Constanţa pentru calitatea Construcţiilor, a verificat legalitatea autorizaţiei de construcţie, fără a constata abateri de la normele legale.
Dată fiind împrejurarea că terenul pe care urma să se edifice construcţia, este situat la confluenţa zonei cu case şi aceea cu blocuri a oraşului Cernavodă, iar construcţia era într-un stadiu incipient de execuţie, s-a dispus sistarea lucrărilor şi întocmirea unui Plan Urbanistic de Detaliu.
După întocmirea Planului Urbanistic de Detaliu şi obţinerea avizării lui de către Comisia de Urbanism din cadrul Consiliului Local Orăşenesc, acesta a fost propus spre aprobare Consiliului Local Cernavodă, care în şedinţa din 27 noiembrie 2006, prin Hotărârea nr. 282, l-a aprobat cu votul a 13 consilieri din cei 16 prezenţi, 3 voturi fiind împotrivă.
La data respectivă petenta M.M., care este fiica lui B.S. (beneficiarul autorizaţiei de construcţie), deţinea funcţia de consilier local, dar şi pe aceea de şef al Comisiei de Urbanism.
Avizul favorabil al Comisiei de Urbanism s-a dat şi prin concursul petentei M.M. în calitatea sa de şef al comisiei respective, aceasta în exerciţiul atribuţiilor de serviciu luând astfel parte la luarea unei decizii, în baza căreia tatăl ei B.S. a obţinut dreptul de a continua edificarea construcţiei.
Mai mult decât atât, din procesul-verbal al şedinţei din 27 noiembrie 2006 la care a participat şi petenta în calitate de consilier cu drept de vot, rezultă că aceasta a luat cuvântul pentru a susţine legitimitatea dreptului de proprietate al tatălui ei asupra terenului pe care urma să se construiască imobilul şi a participat la vot.
În condiţiile în care din procesul-verbal al şedinţei din 27 noiembrie 2006 nu rezultă că petenta M.M. s-a abţinut de la vot sau că ar fi votat împotrivă este evident că, aceasta, în exercitarea atribuţiilor funcţiei de consilier, a acţionat în sensul aprobării Planului Urbanistic de Detaliu şi a continuării construcţiei, asigurând un folos material tatălui ei, numitul B.S.
Raportat la cele ce preced, Curtea a constatat că fapta petentei M.M., astfel cum a fost reţinută anterior, întruneşte elementele unui conflict de interese.
Faţă de împrejurarea că, la momentul ivirii conflictului de interese autorizaţia de construcţie era deja eliberată şi până la sistarea lucrărilor prevederile acesteia fuseseră respectate, dar şi faptul că votul petentei M.M. nu a fost determinant în aprobarea Planului Urbanistic de Detaliu, Curtea a apreciat că fapta petentei nu întruneşte gradul de pericol social necesar calificării ei ca şi infracţiune.
Pentru considerentele menţionate, constatându-se temeinicia şi legalitatea soluţiei adoptată de Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Constanţa, de scoatere de sub urmărire penală a învinuitei M.M. pentru infracţiunea prevăzută de art. 2531 C. pen., în baza art. 181 alin. (1) C. pen. şi aplicarea unei amenzi administrative de 700 RON, Curtea de Apel Constanţa a respins plângerea petentei ca nefondată cu consecinţa menţinerii ordonanţei atacate.
Împotriva Sentinţei penale nr. 84/P din 7 septembrie 2010 a Curţii de Apel Constanţa, secţia penală şi pentru cauze cu minori şi de familie, a formulat recurs petiţionara M.M.
Examinând hotărârea atacată, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie constată că aceasta este legală şi temeinică, iar recursul petentei este nefondat.
Prin cererea de recurs depusă la dosarul cauzei petiţionara M.M. a solicitat admiterea plângerii formulate, desfiinţarea sentinţei penale atacate şi a rezoluţiei pronunţată de procuror susţinând că în mod greşit s-a dispus aplicarea unei sancţiuni cu caracter administrativ, întrucât fapta reţinută în sarcina sa nu există.
Din actele premergătoare rezultă că s-au identificat fapte sau împrejurări care să contureze existenţa elementelor constitutive ale infracţiunii de conflict de interese, potrivit dispoziţiilor art. 2531 C. pen. săvârşită de către petiţionara M.M.
Împrejurarea că petiţionara M.M. în calitatea sa de şef al Comisiei de Urbanism din Cadrul Primăriei oraşului Cernavodă, a avizat în favoarea aprobării Planului Urbanistic de Detaliu pentru eliberarea unei autorizaţii de construcţie solicitată de tatăl petiţionarei, beneficiarul construcţiei în discuţie numitul B.S., poate determina întrunirea elementelor constitutive ale infracţiunii prevăzute de art. 2531 C. pen.
Judecând plângerea, instanţa de fond a verificat rezoluţia dată de procuror pe baza lucrărilor şi a materialului din dosarul cauzei, analizând amănunţit toate împrejurările şi aspectele sesizate de petentă, modul în care ele se regăsesc în dovezile efectuate şi concluziile stabilite de organele de urmărire penală.
În mod corect a stabilit instanţa de fond că petenta M.M., în calitatea sa de funcţionar public, care în exerciţiul atribuţiilor de serviciu, a îndeplinit un act ori a participat la luarea unei decizii prin care s-a realizat, direct sau indirect, un folos material pentru tatăl său numitul B.S. nerespectând procedurile legale.
Îndeplinirea, de către intimată, în cadrul atribuţiilor de serviciu, a actelor procedurale, în prezenţa unor elemente de natură a-i pune la îndoială buna-credinţă, constituie temei pentru îndeplinirea elementelor constitutive ale unui de conflict de interese însă fapta neîndeplinind gradul de pericol social al unei infracţiunii corect s-a dispus aplicarea unei sancţiuni cu caracter administrativ în sumă de 700 RON.
Soluţiile adoptate de către procuror, în virtutea dispoziţiilor art. 275 – art. 278 C. proc. pen., respectiv de scoatere de sub urmărire penală a învinuitei M.M. pentru săvârşirea infracţiunii prevăzute de art. 2531 C. proc. pen., întrucât fapta nu prezintă pericolul social al unei infracţiuni şi aplicarea unei sancţiuni administrative s-au făcut cu respectarea acestor dispoziţii.
Înalta Curte constată că nu au fost încălcate texte de lege prin care să se fi adus atingere drepturilor procesuale ale recurentei.
Respingând plângerea şi menţinând rezoluţia atacată, prima instanţă a pronunţat o hotărâre temeinică şi legală.
Pentru aceste considerente, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie va respinge, ca nefondat, recursul declarat[35].
În Condiţiile Generale aplicabile contractelor de finanţare nerambursabilă, beneficiarul se angajează să ia toate măsurile necesare pentru a evita orice conflicte de interese şi va informa Autoritatea Contractantă fără întârziere de orice situaţie care ar determina sau ar putea să determine apariţia oricărui asemenea conflict de interese
Infracţiunea de obţinere pe nedrept de fonduri din bugetul general al Comunităţilor europene, se consumă în momentul în care sumele primite pentru implementarea proiectelor sunt justificate şi nu în momentul în care s-a depus documentaţia iniţială care a avut drept efect doar aprobarea finanţării celor două proiecte şi virarea primelor tranşe la dispoziţia beneficiarului care devin nerambursabile după justificarea lor aşa cum o cer clauzele celor două contracte de finanţare şi care nu au fost respectate de inculpată.
Pentru a înţelege mecanismul şi procedurile aplicabile pentru realizarea cheltuielilor eligibile de către inculpata O. N. în cadrul proiectului, instanţa de fond a reţinut că trebuie avute în vedere prevederile Anexei (…). II a Contractului de Finanţare O. (H.) referitoare la dispoziţiile generale şi administrative aplicabile.
Încă din Art. 1 se impune implementarea proiectului în conformitate cu descrierea făcută în cererea de finanţare, beneficiarul, prin reprezentantul legal, având obligaţia să acorde toată atenţia, eficienţa şi transparenţa tuturor procedurilor, în concordanţă cu cele mai bune practici din domeniul de activitate vizat. În acest scop, beneficiarul trebuie să mobilizeze toate resursele financiare, umane şi materiale necesare finalizării proiectului, aşa cum este specificat în partea descriptivă.
În continuare, sunt prevăzute clauze relative la responsabilitatea, conflictul de interese, confidenţialitatea, vizibilitatea, dreptul de proprietate şi de utilizare a echipamentelor, modul de evaluare a proiectului, modificarea contractului, durata de implementare, cazurile de reziliere, legea aplicabilă şi modul de soluţionare a litigiilor.
S-a reţinut astfel că, în materia finanţărilor nerambursabile alocate din bugetul general al Comunităţilor Europene, există reguli specifice de maximă stricteţe în ceea ce priveşte disciplina financiar contabilă, acest lucru datorându-se, în principal, faptului că beneficiarilor nu li se solicită prezentarea unor garanţii materiale (exemplu: instituirea unor ipoteci ca în situaţia creditelor bancare), aplicându-se cu precădere principiul bunei- credinţe în executarea convenţiilor iar banii obţinuţi sunt investiţi în bunuri sau servicii care, în final, rămân să profite numai beneficiarul, de regulă agent economic.
S-a reţinut astfel că aprovizionarea materialelor de construcţie, de la SC G. SRL, s-a realizat prin conflict de interese, în perioada în care administratorul proiectului O. N. era asociată, împreună cu soţul şi la SC G. SRL, încălcându-se dispoziţiile art.4 din Condiţiile Generale aplicabile contractelor de finanţare nerambursabilă, potrivit cărora beneficiarul se angajează să ia toate măsurile necesare pentru a evita orice conflicte de interese şi va informa Autoritatea Contractantă fără întârziere de orice situaţie care ar determina sau ar putea să determine apariţia oricărui asemenea conflict de interese.
De altfel, conflictul de interese a fost menţinut în permanenţă pentru că, pe parcurs, avansul acordat pentru proiect a fost transferat integral la SC G. SRL, care nu era beneficiara fondurilor nerambursabile, fiind utilizat în interes propriu.
Fraudarea fondurilor europene de către inculpata O. N. în cazul celor două proiecte cu finanţare PHARE de care a beneficiat SC I. T. SRL, a fost rodul unei activităţi premeditate, coordonate, deosebit de complexe şi ingenioase realizată cu sprijinul inculpatului E. E.-E., expert programe regionale al A.D.R. SUD – VEST OLTENIA, care în cadrul atribuţiunilor de serviciu avea obligaţia de a monitoriza modul de implementare a proiectelor cu finanţare europeană în care A.D.R. SUD – VEST OLTENIA avea calitatea de Autoritate de Implementare.
Prin decizia penală nr. 118 A din 9 octombrie 2007, Tribunalul Mehedinţi a admis apelurile declarate de D.N.A.- Serviciul Teritorial Craiova, de inculpaţii O. N. şi E. E. E..
Cu privire la apelul declarat de Direcţia Naţională Anticorupţie – Serviciul Teritorial Craiova, tribunalul a constatat că, instanţa de fond, dispunând condamnarea inculpatului E. E. E. pentru săvârşirea infracţiunii de fals intelectual prevăzute de art.289 alin. 1 C.pen. cu aplicarea art.17 lit. c din Legea nr.78/2000 şi art.41 alin. 2 C.pen. a omis să dispună anularea actelor false, aşa cum o cereau dispoziţiile art.445 C.proc.pen. , actele false fiind cele două procese verbale întocmite de inculpat la datele de 20.10.2003 şi 20.09.2004 referitoare la rapoartele de vizită la faţa locului cu privire la monitorizarea modului de implementare a proiectelor PHARE.
Şi cel de al doilea motiv de apel s-a constatat că este întemeiat, tribunalul apreciind că, se impunea aplicarea celor doi inculpaţi şi a pedepsei complementare prevăzute de art.64 lit.c C.p., constând în interzicerea dreptului de a ocupa o funcţie, ori de a exercita o activitate de natura aceleia de care s-au folosit pentru săvârşirea infracţiunilor, respectiv inculpatei O. N. pentru cele două infracţiuni pentru care a fost condamnată, iar inculpatului E. E. E. pentru cele două infracţiuni de complicitate la care a fost condamnat.
Aplicarea şi a acestei pedepse complementare se impunea deoarece cei doi inculpaţi s-au folosit în săvârşirea infracţiunilor deduse judecăţii, de calităţile pe care le aveau, respectiv inculpatul O. N. avea calitatea de administrator al SC I. T. SRL, iar inculpatul E. E. E. avea calitatea de expert programe regionale ADR Sud-Vest Oltenia.
Motivul de apel invocat oral de către reprezentantul M i n i s t e r u l u i P u b l i c a fost întemeiat, deoarece instanţa nu s-a pronunţat cu privire la durata pentru care a aplicat pedeapsa complementară, instanţa de fond nesocotind astfel prevăzute art. 53 pct. 2 lit. a cod pen. Aşa fiind, tribunalul va stabili această durată la 2 ani pentru fiecare dintre inculpaţi, executarea acesteia urmând a se face după executarea pedepselor principale la care au fost condamnaţi cei doi inculpaţi.
Referitor la critica vizând imposibilitatea reţinerii în sarcina sa a celor două infracţiuni, s-a apreciat că aceasta nu este întemeiată, având în vedere că elementul material care intră în conţinutul laturii obiective a fiecărei infracţiuni este diferit .
Astfel pentru infracţiunea prevăzute de art.181 alin. 1 şi 3 din Legea nr. 78/2000, elementul material constă în acţiunea inculpatei de a obţine fonduri prin prezentarea de documente false , inexacte sau incomplete, iar pentru infracţiunea prevăzute de art.182 alin. 1 şi 2 din Legea nr. 78/2000 elementul material constă în acţiunea de schimbare a destinaţiei fondurilor, fără respectarea prevederilor legale, situaţie în care s-a apreciază că cele două infracţiuni menţionate mai sus, nu se exclud una pe cealaltă
În cauza de faţă trebuia avut în vedere că ne aflăm în materia finanţărilor nerambursabile alocate din bugetul general al Comunităţii Europene, unde există reguli specifice de maximă stricteţe în ceea ce priveşte disciplina financiar contabilă, acest lucru datorându-se în principal faptului că beneficiarilor nu li s-a solicită prezentarea unor garanţii materiale cum ar fi ipoteca, aplicându-se cu precădere principiul bunei credinţe în executarea convenţiilor, iar banii obţinuţi sunt investiţi în bunuri sau servicii care în final rămân să profite numai beneficiarului.
Pornind de la aceste particularităţi de finanţare nerambursabilă de fonduri europene, instanţa a apreciat că infracţiunea de obţinere pe nedrept de fonduri din bugetul general al Comunităţilor europene, se consumă în momentul în care sumele primite pentru implementarea proiectelor sunt justificate şi nu în momentul în care s-a depus documentaţia iniţială care a avut drept efect doar aprobarea finanţării celor două proiecte şi virarea primelor tranşe la dispoziţia beneficiarului care devin nerambursabile după justificarea lor aşa cum o cer clauzele celor două contracte de finanţare şi care nu au fost respectate de inculpată.
Drept urmare, obţinerea pe nedrept de fonduri europene de inculpata O. N. a avut loc o data cu depunerea Rapoartelor intermediare şi finale însoţite de acte justificative inexacte cu privire la implementarea celor două proiecte.
Faţă de cele reţinute mai sus, tribunalul a constatat că inculpata O. N. a comis infracţiunea prevăzute de art. 181 alin. 1 şi 3 din Legea nr. 78 /2000[36], astfel că este neîntemeiată şi critica privind susţinerea acesteia că din probele administrate nu rezultă că sunt întrunite elementele constitutive ale acestei infracţiuni. Astfel actele care au însoţit cele două cereri de finanţare nerambursabile depuse de inculpata O. N. nu s-a reţinut că nu ar corespunde realităţii, acestea servind doar la evaluarea şi aprobarea celor două proiecte de comitetul de evaluare al ADR. S-V Oltenia.
De asemenea tribunalul a constatat că în mod corect instanţa de fond a reţinut vinovăţia inculpatei şi pentru infracţiunea prevăzute de art. 182 alin. 1 şi 2 din Legea nr.78/2000, rezultând din probatoriul administrat, că aceasta a schimbat destinaţia fondurilor obţinute de la Comunitatea Europeană prin folosirea acestora în interes personal.
Faţă de cele reţinute mai sus, tribunalul a constatat că instanţa de fond a făcut o corectă încadrare juridică a faptelor comise de inculpata O. N., aşa încât cererea acesteia de schimbare a încadrării juridice din infracţiunile prevăzute de art. 181 alin. 1 şi 3 din Legea nr. 78/2000 cu aplicarea art. 41 alin. 1 C.pen. şi prevăzute de art.182 alin. 1 şi 2 din Legea nr. 78/2000 cu aplicarea art. 41 alin. 2 C.pen. în două infracţiuni prevăzute de art. 182 alin. 1 şi 2 din Legea nr.78/2000 şi cu aplicarea art. 33 C.pen. , a fost neîntemeiată, după cum neîntemeiată a fost şi cererea privind achitarea pentru cele două infracţiuni prevăzute de art.182 alin. 1 şi 2 din Legea nr. 78/2000
Referitor la complicitatea apelantului inculpat E. E. E., s-a constatat că acesta îndeplinea funcţia de expert programe regionale ADR-SUD-VEST Oltenia şi avea ca sarcini de serviciu să monitorizeze modul de implementare a proiectelor cu finanţare europeană. Astfel, în această calitate, apelantul pentru a asigura o aparenţă de legalitate a documentelor financiar-contabile şi a rapoartelor tehnice trimestriale şi finale prezentate în vederea justificării cheltuirii sumelor primite sub formă de avans, a consemnat pe copiile documentelor depuse de inculpată menţiunea „conform cu originalul”, iar asupra bugetelor de cheltuieli, menţiunea „verificat ”, semnând pentru conformitate în condiţiile în care acesta nu a confruntat documentele originale cu copiile actelor justificative .
Fără aceste activităţi desfăşurate de inculpatul E. E. E., inculpata O. N. nu putea justifica fondurile obţinute pentru implementarea celor două proiecte şi nici nu putea să schimbe destinaţia acestora, ceea ce atestă complicitatea inculpatului în comiterea celor două infracţiuni de către inculpata O. N..
Tribunalul a apreciat că apelantul inculpat se face vinovat şi de săvârşirea infracţiunii prevăzute de art. 31 C.pen. raportat la art. 289 C.pen. cu art.17 lit. c din Legea nr. 78 /2000[37] întrucât, cu ocazia efectuării cercetării la faţa locului la 31 ianuarie 2007 la sediul SC I. T. S.R.L., acesta a recunoscut că aspectele consemnate în raportul din 20 septembrie 2004, privitoare la finalizarea proiectului Fabrica de napolitane, erau nereale şi că martorul E. E. N. a semnat fără a mai verifica realitatea consemnărilor făcute de inculpat fiind asigurat de acesta că totul este în regulă.
Concluzionând, s-a apreciat că instanţa de fond a dat o încadrare juridică corespunzătoare tuturor faptelor comise de inculpat şi a reţinut în mod corect vinovăţia acestuia.
Cu privire la apelul declarat de partea responsabilă civilmente SC G. S.RL. tribunalul a reţinut că este nefondat deoarece, inculpata având raporturi de muncă cu societatea în perioada săvârşirii infracţiunilor, a rezultat că SC G. SRL are calitate procesuală în cauză ca parte responsabilă civilmente şi drept urmare are răspundere pentru prejudiciile cauzate de inculpată în solidar cu aceasta, mai ales că a beneficiat de pe urma infracţiunilor comise de inculpata O. N. care a achiziţionat toate bunurile pentru SC I. T. S.R.L prin intermediul acestei societăţi.
Împotriva acestei decizii au declarat recurs DNA – Serviciul T e r i t o r i a l C r a i o v a, inculpaţii O. N. şi E. E. şi partea responsabilă civilmente SC G. SRL.
Prin motivele de recurs, DNA – Serviciul t e r i t o r i a l C r a i o v a a invocat faptul că pedepsele accesorii au fost aplicate cu încălcarea art. 71 alin. 2 C.pen., iar pedepsele principale au fost greşit individualizate, fiind nejustificat reţinute circumstanţele atenuante prevăzute de art. 74 C.pen.
Inculpata O. N. a invocat, prin motivele de recurs, nulitatea absolută determinată de încălcarea normelor de competenţă materială, greşit fiind instanţa sesizată de DNA, întrucât Legea nr. 78/2000 nu trebuia aplicată retroactiv.
Recursurile sunt fondate.
În ceea ce priveşte motivul de recurs prin care inculpata O. a solicitat restituirea cauzei la procuror pentru refacerea urmăririi penale, având în vedere necompetenţa organului de urmărire penală, Curtea apreciază că acesta este neîntemeiat, având în vedere că, faţă de încadrarea juridică dată faptelor pentru care inculpaţii au fost trimişi în judecată (art. 181 alin. 1 şi 3 , art. 182 alin. 1 şi 2 din Legea nr. 78/2000), competenţa aparţine DNA potrivit art. 13 alin. 11 din OUG nr. 43/2002, iar încadrarea juridică în infracţiunile pentru care inculpaţii au fost trimişi în judecată a fost efectuată de acest organ de urmărire având în vedere faptul că s-a reţinut forma continuată a infracţiunilor, având ca moment de epuizare o dată ulterioară intrării în vigoare a Legii nr. 161/2003 prin care au fost introduse art. 181 şi 182 din legea nr. 78/2000.
Totodată, în ceea ce priveşte susţinerea privind încălcarea dreptului la apărare al inculpatei la urmărirea penală, trebuie avut în vedere faptul că deciziile Curţii Constituţionale prin care se constată neconstituţionalitatea unui text de lege (în speţă, art. 172 alin. 1 C.proc.pen.) au efecte ex nunc, nu şi pentru trecut, astfel încât nu se poate aprecia că există, pentru acest motiv, vreo cauză de nulitate absolută prevăzute de art. 197 alin. 2 C.proc.pen. şi care să determine restituirea la procuror pentru refacerea urmăririi penale.
Curtea constată însă, pe de altă parte, că deşi în faţa instanţei de fond inculpaţii au solicitat audierea unor martori şi efectuarea unor expertize, au invocat o serie de apărări, solicitând achitarea şi făcând referire la o serie de împrejurări de fapt şi de drept în susţinerea acestor cereri, prima instanţă nu a răspuns acestor susţineri, înţelegând să expedieze în câteva fraze sumare motivarea hotărârii pe care îşi întemeiază soluţia.
Astfel, în condiţiile în care inculpaţii şi-au susţinut nevinovăţia, arătând că infracţiunile nu sunt dovedite, iar pe de altă parte, solicitând totodată, pentru alte infracţiuni, şi schimbarea încadrării juridice prin înlăturarea art. 41 alin. 2 C.pen. şi a alin. 3 al art. 181 din Legea nr. 78/2000, invocând şi lipsa intenţiei şi schimbarea încadrării juridice pentru inculpatul E. în infracţiunea prevăzută de art. 249 C.pen., instanţa de fond s-a limitat la o apreciere generală asupra acestor apărări, constatând că infracţiunile pentru care a fost trimis în judecată inculpaţii sunt dovedite şi că este neîndoielnic că inculpaţii au conlucrat în vederea obţinerii de fonduri nerambursabile pentru satisfacerea unor interese personale, fără a se referi la probele administrate în cauză şi fără a face o analiză serioasă a acestora care să-i permită eventual înlăturarea apărărilor făcute de inculpaţi sau, dimpotrivă, reţinerea acestora.
Se mai constată că, în condiţiile în care sentinţa copiază practic rechizitoriul, instanţa de fond a ignorat dispoziţiile art. 200 C.proc.pen. , potrivit cărora probele administrate în cursul urmăririi penale servesc pentru a se constata dacă este sau nu cazul să se dispună trimiterea în judecată, nefiind aşadar suficient, pentru fundamentarea unei hotărâri judecătoreşti, de condamnare sau achitare, să se facă trimitere numai la probele administrate la urmărirea penală, ci fiind imperios necesar, pentru a respecta nu numai principiul contradictorialităţii, dar şi dreptul părţilor la un proces echitabil şi jurisprudenţa
CEDO în materie, ca instanţa de judecată să administreze probatoriul oral, nemijlocit şi în contradictoriu în faza de cercetare judecătorească (fiind vorba atât de readministrarea probelor de la urmărirea penală, cât şi de orice alte probe – martori, expertize, înscrisuri, necesare pentru justa soluţionare a cauzei) şi să facă o analiză efectivă, temeinică şi completă a acestuia.
Mai mult decât atât, se constată că instanţa de fond a omis să se pronunţe asupra cererilor de schimbare a încadrării juridice formulate de inculpaţi, căci deşi în considerente a arătat că aceste solicitări „nu au suport real”, în minuta şi dispozitivul hotărârii nu există nici o referire la faptul că s-ar fi pronunţat în vreun fel asupra acestor cereri formulate în condiţiile art. 334 C.proc.pen.
Aşa fiind, Curtea constată că în cauză hotărârea instanţei de fond nu satisface cerinţele impuse de dispoziţiile art.356 Cod procedură penală, fiind identificate cazurile de casare prevăzute de art. 3859 pct. 9 şi 10 C.proc.pen., hotărârea instanţei de fond necuprinzând motivele pe care se întemeiază soluţia, şi totodată instanţa nepronunţându-se asupra unor cereri esenţiale pentru părţi, de natură să garanteze drepturile acestora şi să influenţeze soluţia procesului, astfel că, vor fi admise recursurile, vor fi casate ambele hotărâri şi se va trimite cauza spre rejudecare la instanţa de fond; cu ocazia rejudecării, această instanţă urmează să verifice toate susţinerile, criticile şi apărările invocate de inculpaţi şi de parchet şi se va pronunţa motivat asupra acestora şi asupra eventualelor cereri de probatorii, în urma examinării tuturor probelor cu referiri concrete la ceea ce a rezultat din evaluarea lor, nu numai prin aprecieri cu caracter general (se va avea, totodată, în vedere, faptul că respingerea unei cereri de efectuare a unor expertize de către un expert independent, cu singura motivare că în cauză există procese-verbale de constatare întocmite de organe de stat, nu este în concordanţă cu practica CEDO în materie)[38].
Prin rechizitoriul Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, D.I.I.C.O.T. din 3 august 2011 s-a dispus trimiterea în judecată în stare de arest a inculpaţilor:
– C.D.N. pentru săvârşirea infracţiunilor de sprijinire a unui grup infracţional nestructurat prevăzut de art. 8 din Legea nr. 39/2003, complicitate la evaziune fiscală prevăzută de art. 26 raportat la art. 9 alin. (1) lit. b), c) din Legea nr. 241/2005 (referitor la SC P. SA), conflict de interese prevăzut de art. 2531 C. pen. (referitor la SC P. SA), favorizarea infractorului prevăzut de art. 264 C. pen. (referitor la SC P. SA), omisiunea sesizării organelor judiciare prevăzut de art. 263 alin. (1) şi (2) C. pen. (referitor la SC P. SA), complicitate la evaziune fiscală prevăzută de art. 26 raportat la art. 9 alin. (1) lit. b) din Legea nr. 241/2005 (referitor la SC B. SRL), complicitate la delapidare prevăzut de art. 26 raportat la art. 2151 alin. (1) C. pen. (referitor la sumele de bani identificate şi primite prin SC B. SRL de la SC P. SA), omisiunea sesizării organelor judiciare prevăzută de art. 263 alin. (1) şi (2) C. pen. (referitor la SC F.C.U. SA), conflict de interese prevăzut de art. 2531 C. pen. (referitor la SC M.S. SRL), fals în declaraţii prevăzut de art. 292 C. pen. cu aplicarea art. 41 alin. (2) C. pen. ( corespondent în Noul Cod penal: Art. 35 NCP) (declaraţiile de avere şi interese sumele primite de la SC P. SA, SC M.S. SRL, maşina folosită, interesele din firmele de unde obţinea foloase, inclusiv SC B. SRL), totul cu aplicarea art. 33 lit. a) C. pen.
– D.I., pentru săvârşirea infracţiunilor de sprijinire a unui grup infracţional nestructurat prevăzut de art. 8 din Legea nr. 39/2003, conflict de interese prevăzute de art. 2531 C. pen. (referitor la SC P. SA), favorizarea infractorului prevăzută de art. 264 C. pen. (referitor la SC P. SA), omisiunea sesizării organelor judiciare prevăzută de art. 263 alin. (1) şi (2) C. pen. (referitor la SC P. SA), fals în declaraţii prevăzut de art. 292 C. pen. cu aplicarea art. 41 alin. (2) C. pen. (n.r: corespondent în Noul Cod Penal: Art. 35 NCP) (declaraţiile de avere şi interese), omisiunea sesizării organelor judiciare prevăzute de art. 263 alin. (1) şi (2) C. pen. (referitor la SC F.C.U. SA) totul cu aplicarea art. 33 lit. a) C. pen.
– S.M.I., pentru săvârşirea infracţiunilor de sprijinire a unui grup infracţional nestructurat prevăzut de art. 8 din Legea nr. 39/2003, complicitate la evaziune fiscală prevăzută de art. 26 raportat la art. 9 alin. (1) lit. b), d) din Legea nr. 241/2005 (referitor la redevenţele calculate la SC P. SA şi activităţile derulate prin SC E. SRL), conflict de interese prevăzut de art. 2531 C. pen. (sume de bani şi alte foloase primite de la L.A.), favorizarea infractorului prevăzută de art. 264 C. pen., omisiunea sesizării organelor judiciare prevăzut de art. 263 alin. (1), (2) C. pen. cu aplicarea art. 41 alin. (2) C. pen. ( corespondent în Noul Cod Penal: Art. 35 NCP) (constatările de la SC E. SRL şi SC P. SA), fals în declaraţii prevăzută de art. 292 C. pen. cu aplicarea art. 41 alin. (2) C. pen. ( corespondent în Noul Cod Penal: Art. 35 NCP) (declaraţiile de avere şi interese), totul cu aplicarea art. 33 lit. a) C. pen.
– I.D.I., pentru săvârşirea infracţiunilor de sprijinire a unui grup infracţional nestructurat prevăzute de art. 8 din Legea nr. 39/2003, complicitate la evaziune fiscală prevăzută de art. 26 raportat la art. 9 alin. (1) lit. b) din Legea nr. 241/2005 (referitor la redevenţele calculate la SC P. SA şi activităţile derulate prin SC E. SRL), conflict de interese prevăzut de art. 2531 C. pen., favorizarea infractorului prevăzut de art. 264 C. pen., omisiunea sesizării organelor judiciare prevăzut de art. 263 alin. (1), (2) C. pen. cu aplicarea art. 41 alin. (2) C. pen. (corespondent în Noul Cod penal: Art. 35 NCP) (constatările de la SC E. SRL şi SC P. SA), fals în declaraţii prevăzut de art. 292 C. pen. Cu aplicarea art. 41 alin. (2) C. pen. (corespondent în Noul Cod penal: Art. 35 NCP) (declaraţiile de avere şi interese), totul cu aplicarea art. 33 lit. a) C. pen.
Prin sentinţa penală nr. 148/2011 pronunţată de Curtea de Apel Alba Iulia, au fost condamnaţi inculpaţii A. L. , A. E. , G. A. M. , C. M. E. , P. O. I. şi B. D. la pedeapsa închisorii, pedepsele fiind suspendate sub supraveghere.
Înalta Curte constată că recursul parchetului este fondat.
Din examinarea lucrărilor şi actelor dosarului, rezultă că în raport de natura şi gradul deosebit de ridicat de pericol social al faptelor săvârşite de inculpaţi (sprijinire a unui grup infracţional nestructurat, complicitate la evaziune fiscală, conflict de interese, favorizarea infractorului, omisiunea sesizării organelor judiciare, fals în declaraţii), reflectat de modalitatea în care se reţine că le-au săvârşit şi de calitatea inculpaţilor, pentru care au fost trimişi în judecată şi pentru care nu s-a pronunţat încă o hotărâre în primă instanţă, precum şi de faptul că cercetarea judecătorească este la început, lăsarea inculpaţilor în libertate ar putea crea atât riscul de influenţare a probatoriului în cauză, precum şi ca aceştia să repete asemenea fapte.
Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie admite recursul declarat de Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, D. I. I. C. O. T. , împotriva încheierii din 26 ianuarie 2012 a Curţii de Apel Alba Iulia, secţia penală, privind pe intimaţii inculpaţi C. D. N. , D. I. , S. M. I. şi I. D. I. [39].
Inculpatul D. D. s-a folosit de poziţia sa de primar pentru a duce la „bun sfârşit” activitatea infracţională, antrenând mai multe persoane în atingerea scopului său, încercând chiar să influenţeze poziţia unor martori şi inculpaţi pentru a denatura adevărul[40], aspecte în raport de care apreciază Înalta Curte că nu se impune, în acest moment procesual, lăsarea în libertate a inculpatului, scopul luării celei mai grave măsuri preventive subzistând în continuare.
Aspectele de nelegalitate invocate de apărare în sensul că la data la care Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a admis recursul declarat de D. N. A. , S. T. Craiova şi a dispus prin încheierea din 3 ianuarie 2013 arestarea preventivă a inculpatului era deja sesizată instanţa cu soluţionarea în fond a cauzei, nu sunt întemeiate şi nu pot afecta legalitatea încheierii recurate.
Înalta Curte este sesizată cu recursul declarat de inculpat împotriva unei încheieri prin care s-a menţinut starea de arest a acestuia în condiţiile prevăzute de art. 3002 C. proc. pen. Raportat la art. 160b alin. (3) C. proc. pen. , ocazie cu care se verifică legalitatea şi temeinicia măsurii arestării preventive în sensul constatării subzistenţei temeiurilor avute în vedere la luarea măsurii arestării preventive.
Este adevărat că la data de 3 ianuarie 2013 când Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a admis recursul declarat de parchet şi a dispus în baza art. 1491 C. proc. pen. Arestarea preventivă a inculpatului era deja sesizată instanţa de fond cu judecarea cauzei, însă această împrejurare nu poate afecta legitimitatea măsurii arestării preventive nici din perspectiva dispoziţiilor art. 5 § (3) din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului şi nici din perspectiva dispoziţiilor legale interne referitoare la măsurile preventive.
Indiferent de stadiul procesual în care se dispune arestarea preventivă a inculpatului, luarea acestei măsuri preventive se dispune în raport de existenţa unuia din cazurile prevăzute de art. 148 C. proc. pen. fapt pentru care apreciază Înalta Curte că indicarea dispoziţiilor art. 1491 C. proc. pen. ca temei al arestării preventive, nu poate afecta legalitatea acestei măsuri.
Având în vedere natura şi gravitatea faptelor comise, stadiul procesual în care se află cauza, apreciază Înalta Curte că nu se impune a se lua faţă de inculpat o măsură preventivă neprivativă de libertate, temeiurile avute în vedere la luarea acestei măsuri impunând în continuare privarea de libertate a inculpatului pentru buna desfăşurare a procesului penal.
Faţă de toate argumentele prezentate, Înalta Curte urmează să respingă ca nefondat recursul declarat de inculpat împotriva încheierii din 23 ianuarie 2013 a Curţii de Apel Craiova[41].
În urma intensificării eforturilor privind combaterea micii corupţii şi a conflictelor de interese, ca domenii prioritare asumate de conducerea Ministerului Public, au fost înregistrate o serie de progrese în investigarea acestui tip de cauze[42].
În ceea ce priveşte urmărirea penală, din datele statistice rezultă faptul că, în perioada 1 ianuarie 2013 – 31august 2013, în cazurile de conflict de interese, la nivel naţional au fost emise 17 rechizitorii, prin care s-a dispus trimiterea în judecată a 19 inculpaţi – 3 parlamentari, 6 primari, 1 viceprimar, 2 consilieri locali, 1 inspector Compartimentul Achiziţii Publice primărie, 3 membri comisia de evaluare a persoanelor cu handicap, 1 funcţionar public Registrul Auto Român, 1 director executiv direcţie de sănătate publică judeţ, 1 director administrativ spital.
Referitor la săvârşirea infracţiunilor de conflict de interese în materia achiziţiilor publice, au fost întocmite 7 rechizitorii şi s-a dispus trimiterea în judecată a 9 inculpaţi (4 primari, 2 consilieri locali, 1 viceprimar, 1 director spital, 1 inspector Compartimentul Achiziţii Publice primărie).
De asemenea, Biroul de informare publică şi relaţii cu presa din cadrul Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a adus la cunoştinţa opiniei publice că s-a dispus trimiterea în judecată a inculpaţilor:
N. M. sub aspectul săvârşirii infracţiunii de conflict de interese, care, în calitate de deputat în cadrul Parlamentului României, a formulat cererea de angajare a fiicei sale în cadrul biroului său parlamentar şi apoi a avizat contractul de muncă pe perioadă determinată (iulie 2009 – decembrie 2012);
B. Ş. care, în calitate de deputat în cadrul Parlamentului României în legislatura 2008-2012, a formulat cererea de angajare a fiicei sale la Camera Deputaţilor şi apoi a avizat contractul de muncă pe perioadă determinată (decembrie 2008 – septembrie 2012) în baza căruia s-a realizat în mod direct un folos material pentru aceasta în cuantum de 59.499 lei;
S. A. care, în calitate de deputat în cadrul Parlamentului României, a încheiat cu fiul său două contracte civile prin care acesta din urmă a fost angajat în perioada 2007-2011 în cadrul biroului său parlamentar, contracte în baza cărora s-a realizat în mod direct un folos material pentru fiul său în cuantum de 38.945 lei. Totodată, inculpatul, în aceeaşi calitate, a încheiat cu nora sa un contract civil, angajând-o în perioada 2008-2011 în cadrul biroului său parlamentar, activitate în urma căreia aceasta a realizat un folos material în cuantum de 26.934 lei;
C. I. C. , fost primar al Comunei Tărtăşeşti, judeţul Dâmboviţa, care, în calitate de primar, a încheiat un număr de 18 contracte de achiziţie publică cu o societate comercială, administrată de fratele său, creându-i acestuia din urmă un folos material în valoare de 912.344,08 lei;
C. G. (deputat în cadrul Parlamentului României) care în calitate de primar al municipiului Paşcani, a perfectat un număr de 9 acte juridice cu societăţi comerciale (în cadrul uneia dintre acestea activând până la momentul dobândirii calităţii de primar) al căror reprezentant legal era fiul său, realizându-se, astfel, un folos material pentru acesta, la diferite intervale de timp;
N. –M. –Ş. O. care, în calitate de deputat în Parlamentul României, a solicitat încadrarea în muncă a mamei sale în cadrul biroului său parlamentar şi a avizat contractul individual de muncă prin care, în perioada mai 2009 – septembrie 2011, aceasta a realizat foloase materiale în cuantum de 65.697 lei;
B. V. I. și H. I. care au organizat un sistem de percepere şi primire de bani şi alte foloase necuvenite de la persoanele care solicitau la Registrul Auto Român omologări auto şi alte servicii ;
I.-S. S. care, în calitate de deputat în cadrul Parlamentului României, a solicitat încadrarea în muncă a fiului său în cadrul propriului birou parlamentar şi apoi a avizat contractul de muncă pe perioadă determinată prin care s-a realizat în mod direct un folos material pentru fiul său în cuantum de 48.118 lei;
– M. A.-L. care, în calitate de deputat în cadrul Parlamentului României, a formulat cererea de angajare a soţiei sale la Camera Deputaţilor şi apoi a avizat contractul de muncă pe perioadă determinată în baza căruia s-a realizat în mod direct un folos material pentru soţia sa în cuantum de 5.508 lei ;
M. I. care, în calitate de director administrativ al Spitalului Judeţean de Urgenţă Vaslui, a avizat un număr de 14 contracte de achiziţii de produse (arbuşti şi plante ornamentale, insecticide, substanţe chimice pentru efectuarea în regim propriu a lucrărilor de dezinsecţie şi deratizare), în valoare totală de 69.092, lei de la o societate comercială la care atât el, cât şi soţia sa, Manole Elena, erau asociaţi;
N. C. – B. care, în calitate de director/manager al Circului “GLOBUS” și ordonator terţiar de credite, în exerciţiul atribuțiilor de serviciu, a îndeplinit acte în urma cărora s-au încheiat 11 contracte cu aceasta sau cu o societate comercială la care avea calitatea de asociat, realizând astfel, direct sau indirect, foloase materiale pentru sine în valoare totală de 758.217 RON;
– D. S. –M. , reţinând ca , în calitate de deputat, a propus angajarea şi a avizat contractul individual de muncă în baza căruia fiul său a fost angajat în perioada 02.03.2009 – 15.09.2009 şi ulterior, începând cu data de 21.09.2009 şi până la sfârşitul mandatului, în cadrul biroului său de parlamentar;
– C. I. (fost deputat în Parlamentul României) care, în calitate de deputat, a propus şi a avizat angajarea în cadrul biroului său parlamentar a soţiei sale;
– L. S. C. care, în calitate de senator, a propus angajarea şi a avizat contractul individual de muncă în baza căruia fiul său a fost angajat la biroul parlamentar de circumscripţie;
– K. K. (deputat în Parlamentul României, 5 acte materiale), care, a propus şi a avizat angajarea în cadrul biroului său parlamentar a fiului său şi a perfectat 3 contracte civile de prestări servicii cu soţia sa, pentru activităţi remunerate de Camera Deputaţilor;
– R. M. (fost deputat în Parlamentul României, 4 acte materiale), care, în calitate de deputat în Parlamentul României, a propus şi a avizat angajarea în cadrul biroului său parlamentar a fiului său (în funcţiile de referent, respectiv şef cabinet), precum şi a nurorii sale (în funcţia de consilier). Totodată, în aceeaşi perioadă, învinuitul a încheiat cu soţia sa un contract civil având ca obiect prestarea de către aceasta a unor activităţi remunerate de Camera Deputaţilor;
– L. G. (deputat în Parlamentul României), care a propus angajarea fratelui său , prin contract individual de muncă pe perioadă determinată, avizat chiar de către deputat. |
[1] Codul penal a fost publicat în Buletinul Oficial nr. 79 – 79 bis din 21 iunie 1968 şi a mai fost republicat în Buletinul Oficial nr. 55 – 56 din 23 aprilie 1973, în temeiul art. III din Legea nr. 6/1973, publicată în Buletinul Oficial nr. 49 din 6 aprilie 1973. Republicat în temeiul art. III din Legea nr. 140/1996, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 289 din 14 noiembrie 1996.
[2] Codul penal , adoptat prin Legea nr. 286 din 17 iulie 2009 , este publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 510 din 24 iulie 2009. Codul a fost modificat prin Legea nr. 187 din 24 octombrie 2012 , publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 757 din 12 noiembrie 2012.
“(1) Fapta funcţionarului public care, în exercitarea atribuţiilor de serviciu, a îndeplinit un act ori a participat la luarea unei decizii prin care s-a obţinut, direct sau indirect, un folos patrimonial, pentru sine, pentru soţul său, pentru o rudă ori pentru un afin până la gradul II inclusiv sau pentru o altă persoană cu care s-a aflat în raporturi comerciale ori de muncă în ultimii 5 ani sau din partea căreia a beneficiat ori beneficiază de foloase de orice natură, se pedepseşte cu închisoarea de la unu la 5 ani şi interzicerea exercitării dreptului de a ocupa o funcţie publică.
(2) Dispoziţiile alin. (1) nu se aplică în cazul emiterii, aprobării sau adoptării actelor normative.”
Serviciile reprezintă,oricum, foloase. Vechea formulare era redundantă, grăbit redactată.
[3] Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, Secţia penală, Decizia nr. 2142 din 19 iunie 2012, Dosar nr. 760/33/2011
[4] Ghidul OECD pentru rezolvarea conflictului de interese în administraţia publică, iunie 2003, htpp://www.oecd.org/governance/ethics
[5] Legea nr. 144/2007 privind înfiinţarea, organizarea şi funcţionarea Agenţiei Naţionale de Integritate a fost publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 359 din 25 mai 2007, a fost rectificată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 368 din 30 mai 2007 şi a mai fost modificată prin Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 49/2007 pentru modificarea şi completarea Legii nr. 144/2007 privind înfiinţarea, organizarea şi funcţionarea Agenţiei Naţionale de Integritate, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 375 din 1 iunie 2007, aprobată cu modificări şi completări prin Legea nr. 94/2008, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 305 din 18 aprilie 2008. Republicată în temeiul art. II din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 138/2007, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 843 din 8 decembrie 2007, aprobată prin Legea nr. 105/2008, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 375 din 16 mai 2008. Cu modificarea din O.U.G. nr. 5 din 30 ianuarie 2013 , publicată în Monitorul oficial al României, Partea I, nr. 72 din 04.02.2013
[6]Legea nr. 278 din 4 iulie 2006 pentru modificarea şi completarea Codului penal, precum şi pentru modificarea şi completarea altor legi, Publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 601, Partea I, din 12 iulie 2006
[7] Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, Secţia penală, Decizia nr.4310 din 30 noiembrie 2010, Dosar nr. 508/42/2010, http://legeaz.net
[8] Vezi şi Decizia nr. 5036 din 18 aprilie 2013 pronunţată în recurs de Secţia de contencios administrativ şi fiscal a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie. Prin intrarea în vigoarea a Noul Cod penal s-a produs abrogarea unor texte de incriminare din legislaţia specială, ca urmare a cuprinderii acestora în Partea specială a noului Cod penal, pentru evitarea paralelismelor de reglementare. Astfel, dispoziţiile art. 42 – 51 din Legea nr. 161/2003 privind unele măsuri pentru asigurarea transparenţei în exercitarea demnităţilor publice, a funcţiilor publice şi în mediul de afaceri, prevenirea şi sancţionarea corupţiei, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 279 din 21 aprilie 2003, cu modificările şi completările ulterioare, infracţiunile regăsindu-se în incriminările prevăzute de Codul penal (art. 249, art. 325, art. 360 – 365 sau art. 374);
[9] Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, Secţia penală, Decizia nr.4310 din 30 noiembrie 2010, Dosar nr. 508/42/2010, http://legeaz.net
[10] Înalta Curte e Casaţie şi Justiţie, Secţia penală, Decizia nr. 2142 din 19 iunie 2012, Dosar nr. 760/33/2011
[11] Legea nr. 176 din 1 septembrie 2010 privind integritatea în exercitarea funcţiilor şi demnităţilor publice, pentru modificarea şi completarea Legii nr. 144/2007 privind înfiinţarea, organizarea şi funcţionarea Agenţiei Naţionale de Integritate, precum şi pentru modificarea şi completarea altor acte normative, publicată în: Monitorul Oficial Nr. 621 din 2 septembrie 2010, modificată prin Legea nr. 187 din 24.10.2012, , publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 757 din 12.11.2012. Legea se aplică următoarelor categorii de persoane, care au obligaţia declarării averii şi a intereselor: Preşedintele României; consilierii prezidenţiali şi consilierii de stat; preşedinţii Camerelor Parlamentului, deputaţii şi senatorii; membrii din România în Parlamentul European şi membrii în Comisia Europeană din partea României; primul-ministru, membrii Guvernului, secretarii de stat, subsecretarii de stat, asimilaţii acestora, precum şi consilierii de stat din aparatul de lucru al primului-ministru; membrii Consiliului Superior al Magistraturii; judecătorii, procurorii, magistraţii-asistenţi, asimilaţii acestora, precum şi asistenţii judiciari; personalul auxiliar de specialitate din cadrul instanţelor judecătoreşti şi parchetelor; judecătorii Curţii Constituţionale; membrii Curţii de Conturi şi personalul cu funcţii de conducere şi de control din cadrul acesteia; preşedintele Consiliului Legislativ şi preşedinţii de secţie; Avocatul Poporului şi adjuncţii săi; preşedintele şi vicepreşedintele Autorităţii Naţionale de Supraveghere a Prelucrării Datelor cu Caracter Personal; membrii Consiliului Concurenţei;ai Colegiului Consiliului Naţional pentru Studierea Arhivelor Securităţii; ai Comisiei Naţionale a Valorilor Mobiliare; ai Consiliului Economic şi Social; ai Consiliului Comisiei de Supraveghere a Asigurărilor; ai Consiliului Comisiei de Supraveghere a Sistemului de Pensii Private; ai Consiliului Naţional pentru Combaterea Discriminării;ai Consiliului Naţional al Audiovizualului; ai consiliilor de administraţie şi ai comitetelor directoare ale Societăţii Române de Radiodifuziune şi ale Societăţii Române de Televiziune; preşedintele şi vicepreşedintele Agenţiei Naţionale de Integritate, precum şi membrii Consiliului Naţional de Integritate; directorul general şi membrii consiliului director al Agenţiei Naţionale de Presă AGERPRES; directorul Serviciului Român de Informaţii, prim-adjunctul şi adjuncţii săi; directorul Serviciului de Informaţii Externe şi adjuncţii săi; personalul diplomatic şi consular; directorul Serviciului de Protecţie şi Pază, prim-adjunctul şi adjunctul său; directorul Serviciului de Telecomunicaţii Speciale, prim-adjunctul şi adjuncţii săi; aleşii locali; persoanele cu funcţii de conducere şi de control, precum şi funcţionarii publici, inclusiv cei cu statut special, care îşi desfăşoară activitatea în cadrul tuturor autorităţilor publice centrale ori locale sau, după caz, în cadrul tuturor instituţiilor publice; persoanele cu funcţii de conducere şi de control din cadrul unităţilor sistemului de învăţământ de stat şi unităţilor de stat din sistemul de sănătate publică; personalul încadrat la cabinetul demnitarului în administraţia publică centrală, precum şi personalul încadrat la cancelaria prefectului; membrii consiliilor de administraţie, ai consiliilor de conducere sau ai consiliilor de supraveghere, precum şi persoanele care deţin funcţii de conducere în cadrul regiilor autonome de interes naţional sau local, companiilor şi societăţilor naţionale sau, după caz, societăţilor comerciale la care statul sau o autoritate a administraţiei publice locale este acţionar majoritar sau semnificativ; guvernatorul, prim-viceguvernatorul, viceguvernatorii, membrii consiliului de administraţie, angajaţii cu funcţii de conducere ai Băncii Naţionale a României, precum şi personalul din conducerea băncilor la care statul este acţionar majoritar sau semnificativ; personalul instituţiilor publice, inclusiv personalul angajat cu contract individual de muncă, implicat în realizarea procesului de privatizare, precum şi personalul instituţiilor şi autorităţilor publice, inclusiv personalul angajat cu contract individual de muncă, care administrează sau implementează programe ori proiecte finanţate din fonduri externe sau din fonduri bugetare; preşedinţii, vicepreşedinţii, secretarii şi trezorierii federaţiilor şi confederaţiilor sindicale; prefecţii şi subprefecţii; candidaţii pentru funcţiile de Preşedinte al României, deputat, senator, consilier judeţean, consilier local, preşedinte al consiliului judeţean sau primar (alin. 1 al art. 1 din lege), precum şi celorlalte categorii de persoane, care sunt numite în funcţie de Preşedintele României, de Parlament, de Guvern sau de primul-ministru, cu excepţia celor care ocupă funcţii aparţinând cultelor religioase (alin. 2 al art. 1 din lege).
[12] Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, Completul de 9 Judecători, Decizia nr. 414 din 19 septembrie 2011, Dosar nr. 6285/1/2011.
[13] Jacques Chevallier, Statul de drept, Universul Juridic, Bucureşti, Editura Universitaria, Craiova, 2012, pp. 130 sqq
[14] Laura Ștefan, Septimius Pârvu, Conflicte de interese și incompatibilități în România, în “Conflicts of interest and incompatibilities in Eastern Europe”, Konrad Adenauer Stiftung, Expert Forum, București, 2013. Studiul comparativ analizează evoluția politicilor publice legate de conflicte de interese, inclusiv din perspectiva impactului agendei internaționale în acest domeniu.
[15] Legea nr. 7 din 18 februarie 2004 privind Codul de conduită a funcţionarilor publici, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 157 din 23 februarie 2004, Republicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 525 din 2 august 2007, în temeiul art. II din Legea nr. 50/2007 pentru modificarea şi completarea Legii nr. 7/2004 privind Codul de conduită a funcţionarilor publici, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 194 din 21 martie 2007, dându-se textelor o nouă numerotare.
[15] Legea nr. 96 din 21 aprilie 2006 privind Statutul deputaţilor şi al senatorilor , publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 380 din 3 mai 2006, Republicată în temeiul art. V din Legea nr. 219/2013, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 411 din 8 iulie 2013, dându-se textelor o nouă numerotare. Legea nr. 96/2006 a fost republicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 763 din 12 noiembrie 2008, şi a mai fost modificată prin Legea nr. 118/2010 privind unele măsuri necesare în vederea restabilirii echilibrului bugetar, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 441 din 30 iunie 2010, cu modificările şi completările ulterioare, Legea nr. 263/2010 privind sistemul unitar de pensii publice, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 852 din 20 decembrie 2010, cu modificările şi completările ulterioare, Legea-cadru nr. 284/2010 privind salarizarea unitară a personalului plătit din fonduri publice, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 877 din 28 decembrie 2010, cu modificările ulterioare şi, Legea nr. 187/2012 pentru punerea în aplicare a Legii nr. 286/2009 privind Codul penal, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 757 din 12 noiembrie 2012.
[16] Legea nr. 96 din 21 aprilie 2006 privind Statutul deputaţilor şi al senatorilor , publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 380 din 3 mai 2006, Republicată în temeiul art. V din Legea nr. 219/2013, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 411 din 8 iulie 2013, dându-se textelor o nouă numerotare. Legea nr. 96/2006 a fost republicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 763 din 12 noiembrie 2008, şi a mai fost modificată prin Legea nr. 118/2010 privind unele măsuri necesare în vederea restabilirii echilibrului bugetar, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 441 din 30 iunie 2010, cu modificările şi completările ulterioare, Legea nr. 263/2010 privind sistemul unitar de pensii publice, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 852 din 20 decembrie 2010, cu modificările şi completările ulterioare, Legea-cadru nr. 284/2010 privind salarizarea unitară a personalului plătit din fonduri publice, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 877 din 28 decembrie 2010, cu modificările ulterioare şi, Legea nr. 187/2012 pentru punerea în aplicare a Legii nr. 286/2009 privind Codul penal, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 757 din 12 noiembrie 2012.
[17] Laura Ștefan, S. Pârvu, op. cit.
[18] Ibidem
[19] Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, Secţia penală, Sentinţa nr. 286 din 18 martie 2013, Dosar nr. 7486/1/2012, http://legeaz.net/spete.
[20] Ghidul OECD pentru rezolvarea conflictului de interese în administraţia publică, htpp://www.oecd.org/governance/ethics
[21] Sesizarea de neconstituţionalitate a Hotărârii Plenului Senatului nr. 31 din 15 decembrie 2010 privind alegerea celor doi reprezentanţi ai societăţii civile în Consiliul Superior al Magistraturii, Curtea Constituţională, Decizia nr. 54 din 25 ianuarie 2011, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 90 din 3 februarie 2011, https://dorin.ciuncan.com/jurisprudenta
[22] A se vedea CECCAR, nr. 4.200/2005, Notă privind unele măsuri pentru prevenirea şi combaterea incompatibilităţilor şi a conflictelor de interese, www. ceccar. Ro.
[23] Consiliul pentru Supravegherea în Interes Public a Profesiei Contabile, Regulamentul intern al Comisiei, , publicat în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 106 din 12 februarie 2014.
[24] Legea nr. 168 din 12 noiembrie 1999 privind soluţionarea conflictelor de muncă , publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 582 din 29 noiembrie 1999, modificată prin Legea. nr. 62 din 10.05.2011 , publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 322 din 10.05.2011.
[25] Valeria Gheorghiu, Consideraţii privind situaţiile în care se pot declanşa conflictele de drepturi , http://www.ccj.ro
[26] ibidem
[27] Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie , Decizia nr. 5036 din 18 aprilie 2013 pronunţată în recurs de Secţia de contencios administrativ şi fiscal a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie având ca obiect anulare raport de evaluare întocmit de ANI.
[28] Publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 105 din 1 februarie 2005, modificată prin H.G. nr. 145 din 03.04.2013 , publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 845 din 30.12.2013
[29] Decizia nr. 5036 din 18 aprilie 2013 pronunţată în recurs de Secţia de contencios administrativ şi fiscal a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie
[30] Sentinţa comerciala nr. 29 din 26.01.2012, Sectia a II-a Civila, de Contencios Administrativ si Fiscal, , euroavocatura. ro
[31] Curtea de Apel Suceava, Sentinţa comerciala nr. 29 din 26.01.2012 , euroavocatura. ro
[32] V. Anghel, Preşedintele CJ Argeş, [. . .], în conflict de interese – decizie irevocabilă ICCJ, la 11 ianuarie 2014 , http://www.mediafax.ro.
[33] Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, Secţia penală, decizia nr. 249 din 26 ianuarie 2011
[34] Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, Secţia penală, decizia nr. 249 din 26 ianuarie 2011
[35] Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, Secţia penală, Decizia nr. 4165 din 22 noiembrie 2010, Dosar nr. 834/36/2010, , http://legeaz.net
[36] Prin (art. 79 pct. 12) Legea nr. 187 din 24 octombrie 2012 pentru punerea în aplicare a Legii nr. 286/2009 privind Codul penal (publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 757 din 12 noiembrie 2012), Legea nr. 78/2000 pentru prevenirea, descoperirea şi sancţionarea faptelor de corupţie, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 219 din 18 mai 2000, cu modificările şi completările ulterioare, se modifică şi se completează astfel încât Articolul 181 se modifică şi va avea următorul cuprins:
“Art. 181 – (1) Folosirea sau prezentarea cu rea-credinţă de documente ori declaraţii false, inexacte sau incomplete, dacă fapta are ca rezultat obţinerea pe nedrept de fonduri din bugetul general al Uniunii Europene sau din bugetele administrate de aceasta ori în numele ei, se pedepseşte cu închisoare de la 2 la 7 ani şi interzicerea unor drepturi.
(2) Cu pedeapsa prevăzută la alin. (1) se sancţionează omisiunea de a furniza, cu ştiinţă, datele cerute potrivit legii pentru obţinerea de fonduri din bugetul general al Uniunii Europene sau din bugetele administrate de aceasta ori în numele ei, dacă fapta are ca rezultat obţinerea pe nedrept a acestor fonduri.
(3) Dacă faptele prevăzute la alin. (1) şi (2) au produs consecinţe deosebit de grave, limitele speciale ale pedepsei se majorează cu jumătate.”
[37] Prin (art. 79 pct. 10) Legea nr. 187 din 24 octombrie 2012 pentru punerea în aplicare a Legii nr. 286/2009 privind Codul penal (publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 757 din 12 noiembrie 2012), Legea nr. 78/2000 pentru prevenirea, descoperirea şi sancţionarea faptelor de corupţie, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 219 din 18 mai 2000, cu modificările şi completările ulterioare a abrogat art. 17.
[38] Curtea de Apel Craiova, Secţia penală, Decizia penală nr. 124 din 13 februarie 2008, Jurindex.
[39] Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, Secţia penală, Decizia nr. 310 din 2 februarie 2012, Dosar nr.676/1/2012, (www. scj.ro ) casează parţial încheierea atacată şi, rejudecând, respinge, ca neîntemeiate, cererile de înlocuire a măsurii arestării preventive a inculpaţilor C.D.N., D.I., S.M.I. şi I.D.I. cu măsura preventivă a obligării de a nu părăsi ţara. Definitivă
[40] cercetat în Dosarul nr. 36/P/2009
[41] Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, Secţia penală, Decizia nr. 368 din 1 februarie 2013, Dosar nr. 2423/54/2012/a1, http://legeaz.net/spete
[42] http://www.mpublic.ro/presa/2013
DREPTUL LA INFORMARE CU PRIVIRE LA DREPTURILE PROCEDURALE. NORME CU PRIVIRE LA DREPTURILE LOR ÎN CADRUL PROCEDURILOR PENALE ȘI LA ACUZAREA CARE LE ESTE ADUSĂ
Directiva 2012/13/UE a Parlamentului European și a Consiliului din 22 mai 2012 privind dreptul la informare în cadrul procedurilor penale [1] se aplică din momentul în care o persoană este informată de către autoritățile competente ale unui stat membru cu privire la faptul că este suspectată sau acuzată de săvârșirea unei infracțiuni, până în momentul finalizării procedurilor, prin aceasta înțelegându-se hotărârea definitivă în legătură cu întrebarea dacă persoana suspectată sau acuzată a comis infracțiunea, inclusiv, dacă este cazul, pronunțarea sentinței și soluționarea unei căi de atac (art. 2).
Potrivit articolul 3, Statele membre se asigură că persoanele suspectate sau acuzate sunt informate prompt cu privire la cel puțin următoarele drepturi procedurale, astfel cum se aplică în dreptul intern, pentru a asigura posibilitatea exercitării efective a drepturilor respective:
a) dreptul de a fi asistat de un avocat;
b) orice drept la consiliere juridică gratuită și condițiile pentru obținerea unei astfel de consilieri;
c) dreptul de a fi informat cu privire la acuzare, în conformitate cu articolul 6;
d) dreptul la interpretare și traducere;
e) dreptul de a păstra tăcerea.
Dreptul la informare cu privire la acuzare este dezvoltat în art. 6 al directivei.
1. Statele membre se asigură că persoanele suspectate sau acuzate primesc informații cu privire la fapta penală de a cărei comitere aceasta sunt suspectate sau acuzate. Informațiile respective se furnizează cu promptitudine și cu detaliile necesare pentru a se putea garanta caracterul echitabil al procedurilor și exercitarea efectivă a dreptului la apărare.
2. Statele membre se asigură că persoanele suspectate sau acuzate care sunt arestate sau reținute sunt informate cu privire la motivele arestării sau reținerii, inclusiv cu privire la fapta penală de a cărei comitere sunt suspectate sau acuzate.
3. Statele membre se asigură că, cel târziu la prezentarea fondului acuzării în instanță, se oferă informații detaliate cu privire la acuzare, inclusiv natura și încadrarea juridică a infracțiunii, precum și forma de participare a persoanei acuzate.
4. Statele membre se asigură că persoanele suspectate sau acuzate sunt informate cu promptitudine cu privire la orice modificare a informațiilor oferite în conformitate cu prezentul articol, acolo unde este necesar pentru a garanta caracterul echitabil al procedurilor.
Printre altele, Noul Cod de procedură penală are ca obiectiv şi stabilirea unui echilibru corespunzător între cerinţele pentru o procedură penală eficientă, protejarea drepturilor procedurale elementare, dar şi drepturilor fundamentale ale omului pentru participanţii la procesul penal şi respectarea unitară a principiilor care privesc desfăşurarea echitabilă a procesului penal[2].
Prin modificările Noului Cod de procedură penală s-a vizat, printre altele, îmbunătăţirea tehnicilor de supraveghere şi a tehnicilor de cercetare, subliniindu-se principiul că tehnicilor de supraveghere sunt dispuse de judecătorul de drepturi şi libertăţi, în concordanţă atât cu practica CEDO, cât şi cu soluţiile adoptate în legislaţiile altor state.
Tehnicile de cercetare presupun intruziuni minime în viaţa privată a persoanei, astfel încât nu se justifică reglementarea unor garanţii excesive[3].
În Hotărârea PG şi JH vs UK, din 25 septembrie 2001 (§§ 35-63) s-a arătat că solicitarea listei de convorbiri nu reprezintă, în sine, o încălcare prevederilor art. 8 din CEDH.
Principiul după care dreptul intern trebuie să protejeze contra arbitrariului şi abuzului în ceea ce priveşte utilizarea unor tehnici de supraveghere secretă se aplică şi dispozitivelor instalate în localurile de poliţie.
În cauză, conversaţiile purtate în apartament , supravegheate de poliţie, iar dispozitivul a fost descoperit de către cei urmăriţi. Poliţia a obţinut ulterior factura detaliată a apelurilor telefonice efectuate din apartament. Deşi nu s-a mai comis nicio faptă, reclamanţii au fost arestaţi şi trimişi în judecată pentru asociere în vederea comiterii de infracţiuni. La sfatul avocatului, cei doi au preferat să păstreze tăcerea şi au refuzat să ofere eşantioane de voce pentru compararea cu înregistrările. În consecinţă, poliţiştii au obţinut autorizarea de a înregistra în secret discuţiile purtate de reclamanţi în celulă, iar un expert a confruntat vocile de pe cele două mostre de înregistrări. Acestea au fost utilizate pentru a se motiva condamnarea reclamanţilor.
Obţinerea de către poliţie a unor informaţii telefonice situată a constituit o ingerinţă în dreptul la inviolabilitatea corespondenţei reclamanţilor. Problema centrală consta în existenţa unei norme legale şi dacă viza un scop legitim, dacă există suficiente garanţii contra arbitrariului Curtea a considerat că, dat fiind că existau informaţii privind comiterea unei infracţiuni grave, ingerinţa statului a fost proporţională, astfel că art. 8 nu a fost violat sub acest aspect.
Ţinând cont de faptul că există cazuri în care oamenii se angajează conştient în activităţi înregistrate sau raportate public, ori susceptibile de a fi, faptul de a aştepta o anumită formă de respect al intimităţii poate juca un rol semnificativ. În schimb, protecţia vieţii private poate intra în joc atunci când există o înregistrare sistematică sau permanentă a unor elemente din domeniul public. Curtea a considerat că obţinerea unor eşantioane de voce ale reclamanţilor pentru a fi supuse analizei comparative cu altele ţine de tratamentul datelor cu caracter personal, astfel că art. 8 este aplicabil. Curtea a considerat că principiul după care dreptul intern trebuie să protejeze contra arbitrariului şi abuzului în ceea ce priveşte utilizarea unor tehnici de supraveghere secretă se aplică şi dispozitivelor instalate în localurile de poliţie. Ţinând cont că, la momentul evenimentelor, dreptul britanic nu conţinea nicio lege care să permită şi să reglementeze astfel de cazuri, Curtea a constatat că măsura nu a fost prevăzută de lege, astfel că art. 8 a fost violat sub acest aspect[4].
The Court’s assessment
(a) The existence of an interference with private life
56. Private life is a broad term not susceptible to exhaustive definition. The Court has already held that elements such as gender identification, name and sexual orientation and sexual life are important elements of the personal sphere protected by Article 8 (see, for example, B. v. France, judgment of 25 March 1992, Series A no. 232-C, pp. 53-54, § 63; Burghartz v. Switzerland, judgment of 22 February 1994, Series A no. 280-B, p. 28, § 24; Dudgeon v. the United Kingdom, judgment of 22 October 1981, Series A no. 45, pp. 18-19, § 41; and Laskey, Jaggard and Brown v. the United Kingdom, judgment of 19 February 1997, Reports 1997-1, p. 131, § 36). Article 8 also protects a right to identity and personal development, and the right to establish and develop relationships with other human beings and the outside world (see, for example, Burghartz, cited above, opinion of the Commission, p. 37, § 47, and Friedl v. Austria, judgment of 31 January 1995, Series A no. 305-B, opinion of the Commission, p. 20, § 45). It may include activities of a professional or business nature (see Niemietz v. Germany, judgment of 16 December 1992, Series A no. 251-B, pp. 33-34, § 29, and Halford, cited above, p. 1016, § 44). There is therefore a zone of interaction of a person with others, even in a public context, which may fall within the scope of “private life”.
57. There are a number of elements relevant to a consideration of whether a person’s private life is concerned by measures effected outside a person’s home or private premises. Since there are occasions when people knowingly or intentionally involve themselves in activities which are or may be recorded or reported in a public manner, a person’s reasonable expectations as to privacy may be a significant, although not necessarily conclusive, factor. A person who walks down the street will, inevitably, be visible to any member of the public who is also present. Monitoring by technological means of the same public scene (for example, a security guard viewing through closed-circuit television) is of a similar character. Private-life considerations may arise, however, once any systematic or permanent record comes into existence of such material from the public domain. It is for this reason that files gathered by security services on a particular individual fall within the scope of Article 8, even where the information has not been gathered by any intrusive or covert method (see Rotaru v. Romania [GC], no. 28341/95, §§ 43-44, ECHR 2000-V). The Court has referred in this context to the Council of Europe’s Convention of 28 January 1981 for the protection of individuals with regard to automatic processing of personal data, which came into force on 1 October 1985 and whose purpose is “to secure in the territory of each Party for every individual … respect for his rights and fundamental freedoms, and in particular his right to privacy, with regard to automatic processing of personal data relating to him” (Article 1), such data being defined as “any information relating to an identified or identifiable individual” (Article 2) (see Amann v. Switzerland [GC], no. 27798/95, §§ 65-67, ECHR 2000-II, where the storing of information about the applicant on a card in a file was found to be an interference with private life, even though it contained no sensitive information and had probably never been consulted).
58. In the case of photographs, the Commission previously had regard, for the purpose of delimiting the scope of protection afforded by Article 8 against arbitrary interference by public authorities, to whether the taking of the photographs amounted to an intrusion into the individual’s privacy, whether the photographs related to private matters or public incidents and whether the material obtained was envisaged for a limited use or was likely to be made available to the general public (see Friedl, cited above, opinion of the Commission, p. 21, §§ 49-52). Where photographs were taken of an applicant at a public demonstration in a public place and retained by the police in a file, the Commission found no interference with private life, giving weight to the fact that the photograph was taken and retained as a record of the demonstration and no action had been taken to identify the persons photographed on that occasion by means of data processing (ibid., §§ 51-52).
59. The Court’s case-law has, on numerous occasions, found that the covert taping of telephone conversations falls within the scope of Article 8 in both aspects of the right guaranteed, namely, respect for private life and correspondence. While it is generally the case that the recordings were made for the purpose of using the content of the conversations in some way, the Court is not persuaded that recordings taken for use as voice samples can be regarded as falling outside the scope of the protection afforded by Article 8. A permanent record has nonetheless been made of the person’s voice and it is subject to a process of analysis directly relevant to identifying that person in the context of other personal data. Though it is true that when being charged the applicants answered formal questions in a place where police officers were listening to them, the recording and analysis of their voices on this occasion must still be regarded as concerning the processing of personal data about the applicants.
60. The Court concludes therefore that the recording of the applicants’ voices when being charged and when in their police cell discloses an interference with their right to respect for private life within the meaning of Article 8 § 1 of the Convention.
(b) Compliance with the requirements of the second paragraph of Article 8
61. The Court has examined, firstly, whether the interference was “in accordance with the law.” As noted above, this criterion comprises two main requirements: that there be some basis in domestic law for the measure and that the quality of the law is such as to provide safeguards against arbitrariness (see paragraph 44).
62. It recalls that the Government relied as the legal basis for the measure on the general powers of the police to store and gather evidence. While it may be permissible to rely on the implied powers of police officers to note evidence and collect and store exhibits for steps taken in the course of an investigation, it is trite law that specific statutory or other express legal authority is required for more invasive measures, whether searching private property or taking personal body samples. The Court has found that the lack of any express basis in law for the interception of telephone calls on public and private telephone systems and for using covert surveillance devices on private premises does not conform with the requirement of lawfulness (see Malone, Halford and Khan, all cited above). It considers that no material difference arises where the recording device is operated, without the knowledge or consent of the individual concerned, on police premises. The underlying principle that domestic law should provide protection against arbitrariness and abuse in the use of covert surveillance techniques applies equally in that situation.
63. The Court notes that the Regulation of Investigatory Powers Act 2000 contains provisions concerning covert surveillance on police premises. However, at the relevant time, there existed no statutory system to regulate the use of covert listening devices by the police on their own premises.
The interference was not therefore “in accordance with the law” as required by the second paragraph of Article 8 and there has been a violation of this provision. In these circumstances, an examination of the necessity of the interference is no longer required.[5]
Potrivit art. 1 din Legea nr. 255 din 19 iulie 2013[6] , textul are ca obiect punerea în aplicare a Legii nr. 135/2010 privind Codul de procedură penală, prin reglementarea situaţiilor tranzitorii rezultând din intrarea sa în vigoare, precum şi prin punerea de acord a legislaţiei cu dispoziţiile acesteia.
Potrivit pct. 83 al legii, denumirea capitolului IV din titlul IV al Părţii generale se modifică şi va avea următorul cuprins:
“CAPITOLUL IV
Metode speciale de supraveghere sau cercetare”
84. La articolul 138, alineatele (1), (2), (9) – (11) şi (13) se modifică şi vor avea următorul cuprins:
“Art. 138 – (1) Constituie metode speciale de supraveghere sau cercetare următoarele:
a) interceptarea comunicaţiilor ori a oricărui tip de comunicare la distanţă;
b) accesul la un sistem informatic;
c) supravegherea video, audio sau prin fotografiere;
d) localizarea sau urmărirea prin mijloace tehnice;
e) obţinerea datelor privind tranzacţiile financiare ale unei persoane;
f) reţinerea, predarea sau percheziţionarea trimiterilor poştale;
g) utilizarea investigatorilor sub acoperire şi a colaboratorilor;
h) participarea autorizată la anumite activităţi;
i) livrarea supravegheată;
j) obţinerea datelor generate sau prelucrate de către furnizorii de reţele publice de comunicaţii electronice ori furnizorii de servicii de comunicaţii electronice destinate publicului, altele decât conţinutul comunicaţiilor, reţinute de către aceştia în temeiul legii speciale privind reţinerea datelor generate sau prelucrate de furnizorii de reţele publice de comunicaţii electronice şi de furnizorii de servicii de comunicaţii electronice destinate publicului.
(2) Prin interceptarea comunicaţiilor ori a oricărui tip de comunicare se înţelege interceptarea, accesul, monitorizarea, colectarea sau înregistrarea comunicărilor efectuate prin telefon, sistem informatic ori prin orice alt mijloc de comunicare.
. . .
(9) Prin obţinerea datelor privind tranzacţiile financiare ale unei persoane se înţelege operaţiunile prin care se asigură cunoaşterea conţinutului tranzacţiilor financiare şi al altor operaţiuni efectuate sau care urmează să fie efectuate prin intermediul unei instituţii de credit ori al altei entităţi financiare, precum şi obţinerea de la o instituţie de credit sau de la altă entitate financiară de înscrisuri ori informaţii aflate în posesia acesteia referitoare la tranzacţiile sau operaţiunile unei persoane.
(10) Prin utilizarea investigatorilor sub acoperire şi a colaboratorilor se înţelege folosirea unei persoane cu o altă identitate decât cea reală în scopul obţinerii de date şi informaţii cu privire la săvârşirea unei infracţiuni.
(11) Prin participarea autorizată la anumite activităţi se înţelege comiterea unei fapte similare laturii obiective a unei infracţiuni de corupţie, efectuarea de tranzacţii, operaţiuni sau orice fel de înţelegeri privind un bun sau privind o persoană despre care se bănuieşte că ar fi dispărută, că este victima traficului de persoane ori a unei răpiri, efectuarea de operaţiuni privind droguri, precum şi prestarea unui serviciu, desfăşurate cu autorizarea organului judiciar competent, în scopul obţinerii de mijloace de probă.
. . .
(13) Prin supraveghere tehnică se înţelege utilizarea uneia dintre metodele prevăzute la alin. (1) lit. a) – e).”
Pct. 85prevede ca la articolul 139, alineatele (2) şi (4) se modifică şi vor avea următorul cuprins:
“(2) Supravegherea tehnică se poate dispune în cazul infracţiunilor contra securităţii naţionale prevăzute de Codul penal şi de legi speciale, precum şi în cazul infracţiunilor de trafic de droguri, de trafic de arme, de trafic de persoane, acte de terorism, de spălare a banilor, de falsificare de monede ori alte valori, de falsificare de instrumente de plată electronică, contra patrimoniului, de şantaj, de viol, de lipsire de libertate, de evaziune fiscală, în cazul infracţiunilor de corupţie şi al infracţiunilor asimilate infracţiunilor de corupţie, infracţiunilor împotriva intereselor financiare ale Uniunii Europene, al infracţiunilor care se săvârşesc prin sisteme informatice sau mijloace de comunicaţii electronice ori în cazul altor infracţiuni pentru care legea prevede pedeapsa închisorii de 5 ani sau mai mare.
. . .
(4) Raportul dintre avocat şi persoana pe care o asistă sau o reprezintă nu poate forma obiectul supravegherii tehnice decât dacă există date că avocatul săvârşeşte ori pregăteşte săvârşirea unei infracţiuni dintre cele prevăzute la alin. (2). Dacă pe parcursul sau după executarea măsurii rezultă că activităţile de supraveghere tehnică au vizat şi raporturile dintre avocat şi suspectul ori inculpatul pe care acesta îl apără, probele obţinute nu pot fi folosite în cadrul niciunui proces penal, urmând a fi distruse, de îndată, de către procuror. Judecătorul care a dispus măsura este informat, de îndată, de către procuror. Atunci când apreciază necesar, judecătorul dispune informarea avocatului.”
Pct. 86. La articolul 140, după alineatul (8) se introduce un nou alineat, alineatul (9), cu următorul cuprins:
“(9) La cererea motivată a persoanei vătămate, procurorul poate solicita judecătorului autorizarea interceptării comunicaţiilor ori înregistrării acestora, precum şi a oricăror tipuri de comunicări efectuate de aceasta prin orice mijloc de comunicare, indiferent de natura infracţiunii ce formează obiectul cercetării. Dispoziţiile alin. (1) – (8) se aplică în mod corespunzător.”
Codul de procedură penală[7] adoptat prin Legea nr. 135 din 1 iulie 2010, cu modificările şi completările ulterioare, intră în vigoare la data de 1 februarie 2014 [8].
Modificarea introdusă prin Legea nr. 63/17.04.2012[9] transpune în legislaţia naţională art. 3 din Decizia-cadru 2005/212/JAI a Consiliului din 24 februarie 2005 privind confiscarea produselor, a instrumentelor şi a bunurilor având legătură cu infracţiunea, publicată în Jurnalul Oficial al Uniunii Europene seria L nr. 68 din 15 martie 2005.
Modificarea introdusă prin Legea nr. 255/2013 transpune dispoziţii cuprinse în directive ale Uniunii Europene, după cum urmează:
1. Art. 1, art. 2 alin. (1) – (5), art. 3 alin. (1), (2), (5), (7) şi (9) şi art. 4 din Directiva 2010/64/UE a Parlamentului European şi a Consiliului din 20 octombrie 2010 privind dreptul la interpretare şi traducere în cadrul procedurilor penale, publicată în Jurnalul Oficial al Uniunii Europene (JOUE), seria L, nr. 280 din 26 octombrie 2010;
2. Art. 3, 4, 6, 7 şi art. 8 alin. (2) din Directiva 2012/13/UE a Parlamentului European şi a Consiliului din 22 mai 2012 privind dreptul la informare în cadrul procedurilor penale, publicată în Jurnalul Oficial al Uniunii Europene (JOUE), seria L, nr. 142 din 1 iunie 2012.
Articolul 47 din Carta drepturilor fundamentale a Uniunii Europene și articolul 6 din Convenția europeană pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale consacră dreptul la un proces echitabil. Articolul 48 alineatul 2.din Cartă garantează respectarea dreptului la apărare.
Articolul 6 din Cartă și articolul 5 din CEDO consacră dreptul la libertatea și la siguranța persoanei. Orice limitare a acestui drept nu trebuie să depășească limitările permise în conformitate cu articolul 5 din CEDO și deduse din jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului.
Cu toate că statele membre sunt părți la CEDO, experiența a arătat că doar acest element nu poate oferi întotdeauna un grad suficient de încredere în sistemele de justiție penală ale altor state membre[10].
În Directiva 2012/13/UE a Parlamentului European și a Consiliului din 22 Mai 2012 privind dreptul la informare în cadrul procedurilor penale [11] s-a subliniat că consolidarea încrederii reciproce necesită norme detaliate privind protecția drepturilor și garanțiilor procedurale care își au originea în Cartă și în CEDO.
Normele minime comune ar trebui să aibă ca rezultat sporirea încrederii în sistemele de justiție penală ale tuturor statelor membre.
La 30 noiembrie 2009, Consiliul a adoptat o rezoluție privind o Foaie de parcurs pentru consolidarea drepturilor procedurale ale persoanelor suspectate sau acuzate în cadrul procedurilor penale . Foaia de parcurs pune în evidență faptul că ordinea prezentării drepturilor este orientativă, prin urmare poate fi modificată în funcție de priorități.
La 11 decembrie 2009, Consiliul European a salutat Foaia de parcurs și a integrat-o în Programul de la Stockholm – O Europă deschisă și sigură în serviciul cetățenilor și pentru protecția acestora . Consiliul European a subliniat caracterul neexhaustiv al Foii de parcurs, invitând Comisia să studieze elemente suplimentare ale drepturilor procedurale minime ale persoanelor suspectate sau acuzate și să evalueze dacă este necesară analizarea altor aspecte, de exemplu prezumția de nevinovăție, pentru a promova o mai bună cooperare în domeniu.
Directiva se referă la măsura B din Foaia de parcurs. Aceasta stabilește standarde minime comune ce urmează a fi aplicate în domeniul informării cu privire la drepturi și la acuzare, care vor fi aduse la cunoștința persoanelor suspectate sau acuzate de a fi comis o infracțiune, în vederea consolidării încrederii reciproce a statelor membre. Directiva dezvoltă drepturile prevăzute în Cartă, în special articolele 6, 47 și 48 din aceasta, prin întemeierea pe articolele 5 și 6 din CEDO, astfel cum au fost interpretate de Curtea Europeană a Drepturilor Omului. În prezenta directivă, termenul “acuzare” descrie același concept ca termenul “acuzație” utilizat în articolul 6 alineatul 1 din CEDO.
În comunicarea sa din 20 aprilie 2010 intitulată “Crearea unui spațiu de libertate, securitate și justiție pentru cetățenii Europei. Plan de acțiune pentru punerea în aplicare a Programului de la Stockholm”, Comisia a anunțat că va prezenta o propunere privind dreptul la informare privind drepturile și informarea privind acuzațiile în 2010.
Directiva ar trebui să se aplice persoanelor suspectate și acuzate indiferent de statutul lor juridic, cetățenie sau naționalitate.
Autoritățile competente ar trebui să informeze cu promptitudine persoanele suspectate sau acuzate cu privire la drepturile respective, așa cum se aplică ele conform dreptului intern, care sunt esențiale pentru garantarea caracterului echitabil al procedurilor, verbal sau în scris, astfel cum se prevede în prezenta directivă. Pentru a permite exercitarea practică și efectivă a acestor drepturi, informațiile ar trebui furnizate cât mai curând în cursul procedurilor și cel târziu înainte de primul interogatoriu oficial al persoanei suspectate sau acuzate de către poliție sau de către o altă autoritate competentă[12].
Prezenta directivă stabilește normele minime relative la informațiile privind drepturile persoanelor suspectate sau acuzate. Acest lucru nu afectează informațiile furnizate cu privire la alte drepturi procedurale care derivă din Cartă, din CEDO, din dreptul intern și din legislația aplicabilă a Uniunii, astfel cum a fost interpretată de instanțele competente. Odată ce s-a furnizat o informare cu privire la un anumit drept, autoritățile competente nu ar trebui obligate să o repete, cu excepția situației în care circumstanțele specifice ale cauzei sau normele specifice din dreptul intern necesită aceasta.
Referirile din prezenta directivă la persoane suspectate sau acuzate care sunt arestate sau reținute ar trebui înțelese ca trimițând la orice situație în care, în cursul procedurilor penale, persoanele suspectate sau acuzate sunt lipsite de libertate în sensul articolului 5 alineatul 1.litera (c) din CEDO, astfel cum este interpretat în jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului.
În cazul în care persoanele suspectate sau acuzate sunt arestate sau reținute, informațiile privind drepturile procedurale aplicabile ar trebui furnizate printr-o notă scrisă privind drepturile, întocmită într-un mod ușor de înțeles, astfel încât să ajute persoanele respective la înțelegerea efectivă a drepturilor de care beneficiază. O astfel de Notă privind drepturile ar trebui furnizată cu promptitudine fiecărei persoane arestate în momentul lipsirii de libertate prin intervenția autorităților de aplicare a legii, în contextul procedurilor penale. Nota ar trebui să cuprindă informațiile de bază privind posibilitățile de contestare a legalității arestării, de obținere a unei revizuiri a reținerii sau de solicitare a eliberării provizorii, atunci când și în măsura în care există astfel de drepturi în legislația națională. Pentru a ajuta statele membre să întocmească Nota privind drepturile, un model este prevăzut în anexa I. Modelul respectiv este orientativ și poate face obiectul revizuirii în contextul raportului Comisiei privind punerea în aplicare a prezentei directive și, de asemenea, odată cu intrarea în vigoare a tuturor măsurilor din Foaia de parcurs. În conținutul Notei privind drepturile pot fi incluse și alte drepturi procedurale relevante care se aplică în statele membre.
Condițiile și regulile specifice privind dreptul persoanei suspectate sau acuzate să informeze o altă persoană în legătură cu arestarea sau reținerea urmează să fie determinate de către statele membre în cadrul dreptului intern. După cum se menționează în Foaia de parcurs, exercitarea acestui drept nu ar trebui să aducă atingere cursului normal al procedurilor penale.
Prezenta directivă nu aduce atingere dispozițiilor de drept intern privind siguranța persoanelor reținute în locuri de detenție.
Persoanele acuzate de săvârșirea unei infracțiuni ar trebui să primească toate informațiile referitoare la acuzare, astfel încât să-și poată pregăti apărarea și să se garanteze echitatea procedurilor penale[13].
Informațiile puse la dispoziția persoanelor suspectate sau acuzate cu privire la fapta penală de a cărei comitere sunt suspectate ar trebui să fie furnizate cu promptitudine, cel târziu înainte de primul lor interogatoriu oficial, de către poliție sau de către o altă autoritate competentă și fără a aduce atingere desfășurării anchetei în curs. Ar trebui furnizată o descriere suficient de detaliată a faptelor, inclusiv, dacă se cunosc, a momentului și locului, referitoare la infracțiunea de a cărei comitere sunt suspectate sau acuzate persoanele, precum și a încadrării juridice posibile a infracțiunii prezumate, având în vedere etapa procedurilor penale în care se furnizează o astfel de descriere, astfel încât să se garanteze caracterul echitabil al procedurilor menționate și să se permită exercitarea efectivă a dreptului la apărare.
În cazul în care, în cursul procedurilor penale, detaliile acuzării se modifică într-o măsură care să afecteze în mod substanțial poziția persoanei suspectate sau acuzate, modificările ar trebui să i se comunice persoanei respective atunci când este necesar pentru garantarea caracterului echitabil al procedurilor și la timp pentru a permite exercitarea efectivă a dreptului la apărare[14].
Documentele și, dacă este cazul, fotografiile și înregistrările audio și video care sunt esențiale pentru contestarea efectivă a legalității unei arestări sau detenției unor persoane suspectate sau acuzate, în conformitate cu dreptul intern, ar trebui să fie puse la dispoziția persoanelor suspectate sau acuzate sau a avocaților acestora cel târziu înainte ca autoritatea judiciară competentă să fie chemată să se pronunțe cu privire la legalitatea arestării sau detenției în conformitate cu articolul 5 alineatul 4. din CEDO și cu suficient timp înainte pentru a permite exercitarea efectivă a dreptului de a contesta legalitatea arestării sau detenției[15].
În sensul prezentei directive, accesul la mijloacele de probă materiale, definite în conformitate cu dreptul intern, în apărarea sau împotriva persoanei suspectate sau acuzate și care sunt în posesia autorităților competente în raport cu cauza penală specifică, ar trebui să includă accesul la materiale cum ar fi documente și, dacă este cazul, fotografii și înregistrări audio sau video. Astfel de materiale pot fi incluse într-un dosar sau deținute de autoritățile competente în orice mod adecvat în conformitate cu dreptul intern.
Accesul la mijloacele de probă materiale, aflate în posesia autorităților competente, în apărarea sau împotriva persoanei suspectate sau acuzate, astfel cum este prevăzut în prezenta directivă, poate fi refuzat, în conformitate cu dreptul intern, în cazul în care astfel de acces poate avea drept consecință periclitarea gravă a vieții sau a drepturilor fundamentale ale unei alte persoane sau dacă refuzul acestui acces este strict necesar pentru apărarea unui interes public important. Decizia prin care se refuză accesul trebuie privită în raport cu drepturile în materie de apărare ale persoanei suspectate sau acuzate, ținând seama de diferitele etape ale procedurilor penale. Restricțiile la acest acces ar trebui interpretate strict și în conformitate cu dreptul la un proces echitabil, prevăzut de CEDO și astfel cum este interpretat în jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului.
Dreptul de acces la materialele unei cauze ar trebui exercitat fără a aduce atingere dispozițiilor de drept intern privind protecția datelor personale și localizarea persoanelor din programele de protecție a martorilor.
Statele membre ar trebui să ia toate măsurile necesare pentru a se conforma prezentei directive. O aplicare practică și eficace a unor dispoziții cum ar fi obligația de a asigura persoanelor suspectate sau acuzate informațiile privind drepturile lor într-un limbaj simplu și accesibil ar putea fi realizată prin diverse mijloace, inclusiv prin măsuri nelegislative, ca, de exemplu, o formare corespunzătoare a autorităților competente sau o Notă privind drepturile redactată într-un limbaj simplu și netehnic, care să fie ușor de înțeles de către o persoană din afara sistemului judiciar care nu cunoaște dreptul procedural penal.
Dreptul la informare în scris cu privire la drepturile în momentul arestării, prevăzut în prezenta directivă, ar trebui să se aplice, mutatis mutandis, și persoanelor arestate în scopul executării unui mandat european de arestare, în baza Deciziei-cadru 2002/584/JAI a Consiliului din 13 iunie 2002 privind mandatul european de arestare și procedurile de predare între statele membre[16] .
Prezenta directivă stabilește norme minime. Statele membre pot extinde drepturile menționate în prezenta directivă în vederea asigurării unui nivel mai ridicat de protecție și în situațiile care nu sunt tratate în mod expres în prezenta directivă. Nivelul de protecție nu ar trebui să scadă niciodată sub standardele prevăzute de CEDO, astfel cum sunt interpretate în jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului.
Prezenta directivă respectă drepturile fundamentale și principiile recunoscute de Cartă. În special, prezenta directivă urmărește promovarea dreptului la libertate, a dreptului la un proces echitabil și a drepturilor în materie de apărare. Aceasta ar trebui pusă în aplicare în mod corespunzător[17].
Dispozițiile prezentei directive care corespund drepturilor garantate de CEDO ar trebui să fie interpretate și puse în aplicare cu respectarea drepturilor respective, astfel cum au fost interpretate în jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului.
Deoarece obiectivul prezentei directive, respectiv stabilirea unor standarde minime comune referitoare la dreptul la informare în cadrul procedurilor penale, nu poate fi realizat de statele membre prin acțiune unilaterală la nivel național, regional sau local și, prin urmare, având în vedere dimensiunea și efectele sale, poate fi atins mai bine la nivelul Uniunii, Uniunea poate adopta măsuri, în conformitate cu principiul subsidiarității, astfel cum este prevăzut la articolul 5 din Tratatul privind Uniunea Europeană. În conformitate cu principiul proporționalității, astfel cum este enunțat în respectivul articol, prezenta directivă nu depășește ceea ce este necesar pentru atingerea obiectivului respectiv.
Referindu-se la articolul 140 din Codul de procedură penală, Traian Basescu a afirmat că păstrarea acestei prevederi în forma în care exista în Noul Cod de procedură penală, va conduce la rămânerea României fără mijloace de identificare si prevenire a infracţiunilor precum abuz in serviciu, trafic de influenta, fraude fiscale, trafic de persoane, criminalitate transfrontalieră, comercializare sau tranzit de droguri pe teritoriul României[18].
Direcţia Naţională Anticorupţie îşi exprimă deosebita îngrijorare privind intrarea în vigoare, în forma adoptată de Parlament, a prevederilor Noului Cod Penal şi ale Noului Cod de Procedură Penală la data de 1 februarie 2014, situaţie în care există un risc major ca eficienţa investigaţiilor în cauzele de corupţie să fie semnificativ diminuată[19].
Dispoziţiile referitoare la efectuarea urmăririi penale in personam “sunt neclare cu privire la momentul la care trebuie să îi fie adusă la cunoştinţă suspectului această calitate, ceea ce ar atrage imposibilitatea folosirii tehnicilor speciale de investigaţie”.
Reglementarea a fost criticată de către practicieni întrucât poate fi interpretată în sensul că persoana cercetată devine suspect şi trebuie anunţată în momentul în care există indicii rezonabile că a săvârşit o infracţiune, ceea lipseşte de eficienţă metode de investigaţie precum interceptarea comunicaţiilor sau folosirea investigatorilor sub acoperire.
„ Prevederile noului Cod de procedură penală lipsesc de eficienţă corpul de specialişti care funcţionează în cadrul organelor de urmărire penală, în condiţiile în care rapoartele de constatare întocmite de aceştia nu ar mai avea o valoare probatorie proprie, fiind obligatorie înlocuirea lor cu un raport de expertiză.
Normele tranzitorii nu cuprind prevederi referitoare la măsurilor de supraveghere autorizate potrivit legii vechi şi care sunt în curs şi nu reglementează situaţia persoanelor împotriva cărora s-a dispus începerea urmăririi penale potrivit vechilor dispoziţii, ceea ce va genera dificultăţi de interpretare în practică.”[20]
Astfel, interceptarea convorbirilor telefonice este înlocuită cu instituţia supravegherii tehnice, iar regimul interceptărilor efectuate până în prezent în raport cu noua instituţie nu este suficient reglementat.
În şedinţa de azi, 30 ianuarie 2014, Plenul Consiliului Superior al Magistraturii a hotărât sesizarea Ministerului Justiţiei[21] , printre altele, cu propunerea de completare a art. 138. După alineatul (13) se introduce un nou alineat, alineatul (14), cu următorul cuprins:
„(14) Metodele speciale de supraveghere sau cercetare se dispun şi în cazul în care urmărirea penală este începută potrivit art. 305 alin.1”.
Credem că suntem în faţa unei situaţii de neînţeles pentru noi. Textul probabil că poate fi interpretabil. Părerea noastră este că şi înainte şi după 1 februarie 2014, supravegherea tehnică poate fi dispusă în cursul urmăririi penale. Când actul de sesizare îndeplineşte condiţiile prevăzute de lege şi se constată că nu există vreunul dintre cazurile care împiedică exercitarea acţiunii penale prevăzute la art. 16 alin. (1), organul de urmărire penală dispune/ dispunea începerea urmăririi penale cu privire la faptă ( Art. 305 – Începerea urmăririi penale).
Persoanei care a dobândit calitatea de suspect i se aduc la cunoştinţă, înainte de prima sa audiere, această calitate, fapta pentru care este suspectată, încadrarea juridică a acesteia, drepturile procesuale prevăzute la art. 83, încheindu-se în acest sens un proces-verbal. Până la identificarea infractorului, supravegherea tehnică poate fi dispusă(art. 150)/aprobată (art. 152, 170, 191)/încuviinţată (art.153, 154) cu privire la faptă. Dacă ea există! Sau se ”pregăteşte o infracţiune” ( de exemplu, art.154).
Să continuăm!
Autorităţilor . . . nu li se poate impune, fără să se încalce principiul separaţiei puterilor în stat, prevăzut de art. 1 alin. (4) din Constituţie, obligaţia de a efectua cercetări proprii sau de a încredinţa unor structuri extrajudiciare verificarea faptelor penale cu care sunt sesizate de Ministerul Public, de alte organe ale statului sau de cetăţeni. Asemenea cercetări au caracterul de acte de urmărire penală sau de acte premergătoare urmăririi penale şi sunt cu totul străine statutului juridic constituţional, rolului şi funcţiilor autorităţilor publice menţionate[22].
Actele premergătoare, efectuându-se conform art. 224 C. proc. pen. în vederea începerii urmăririi penale, sunt limitate la îndeplinirea scopului lor, de a completa informaţiile organului de urmărire penală pentru a le aduce la nivelul unor constatări care să determine începerea urmăririi penale, de a verifica informaţiile deţinute, confirmând sau infirmând concordanţa acestora cu realităţile faptice ale cauzei şi, după caz, de a fundamenta convingerea organului de urmărire penală referitoare la soluţia de neurmărire penală, potrivit art. 228 C. proc. pen.[23]
Decizia penală nr. 10 din data de 07 ianuarie 2008 pronunţată de Secţia penală a ICCJ[24]. Soluţia invocată precizează ca valoare de principiu că legalitatea interceptărilor nu este condiţionată de începerea urmăririi penale, ci acestea pot fi autorizate şi în faza actelor premergătoare[25], având valoare de probe în sensul art. 64 Cod procedură penală. Potrivit acestei decizii, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie raportându-se la dispoziţiile art. 911 alin. 1 Cod procedură penală a apreciat că înregistrarea convorbirilor telefonice este subordonată unor condiţii strict determinate, şi anume:
a) să existe date sau indicii temeinice privind pregătirea sau săvârşirea unei infracţiuni. Datele sau indiciile temeinice pot privi fie pregătirea, fie săvârşirea unei infracţiuni, astfel încât înregistrarea se poate efectua şi înainte de săvârşirea oricărei infracţiuni;
b) să privească o infracţiune dintre cele pentru care urmărirea penală se efectuează din oficiu;
c) să fie utilă pentru aflarea adevărului. Utilitatea trebuie apreciată de organul de urmărire penală care face propunerea pentru autorizarea, de către judecător, a interceptărilor convorbirilor telefonice;
d) să existe o autorizaţie din partea judecătorului competent.
Decizia nr. 962 din data de 25 iunie 2009 a Curţii Constituţionale[26] a apreciat că dispoziţia criticată nu contravine principiilor recunoscute de Constituţie. Cu toate că excepţia de neconstituţionalitate a fost respinsă, Curtea Constituţională, în considerentele deciziei pronunţată a făcut următoarele precizări:
“Dispoziţiile legale criticate nu permit, aşa cum în mod eronat susţine autorul excepţiei, administrarea mijloacelor de probă în afara procesului penal, adică în faza actelor premergătoare. Dacă ar fi aşa, în mod evident o astfel de instrumentare poate fi cenzurată în faţa instanţelor de judecată. Nu se poate admite însă ideea înfrângerii prezumţiei de constituţionalitate ca urmare a aplicării unor dispoziţii legale în contradicţie cu legea ori cu principiile fundamentale.
Actele premergătoare au o natură proprie, care nu poate fi identificată sau subsumată naturii precise sau bine determinate a altor instituţii şi care au ca scop verificarea şi completarea informaţiilor deţinute de organele de urmărire penală în vederea fundamentării convingerii cu privire la oportunitatea urmăririi penale. Având un caracter sui-generis sustras hegemoniei garanţiilor impuse de faza propriu-zisă de urmărire penală, este unanim acceptat faptul că în cadrul investigaţiilor prealabile nu pot fi luate măsuri procesuale ori administrate probe care presupun existenţa certă a unei urmăriri penale începute.
De altfel, interceptarea şi înregistrarea convorbirilor pot fi dispuse, aşa cum prevede în alin. 1 al art. 911 din Codul de procedură penală, la cererea procurorului care efectuează ori supraveghează urmărirea penală. Iată deci că administrarea unor astfel de mijloace de probă este plasată în cadrul primei faze a procesului penal, urmărirea penală putând fi începută potrivit art. 221 şi 228 din Codul de procedură penală, atât in personam, cât şi in rem. În plus, textul stabileşte în termeni fără echivoc că înregistrarea audio sau video se dispune dacă sunt date privind pregătirea sau săvârşirea unei infracţiuni, prin această a doua alternativă înţelegându-se evident şi situaţiile ce intră în sfera actelor de punere în executare a hotărârii de a săvârşi infracţiunea în acord cu art. 20 din codul penal referitor la tentativă, şi nu în sfera unor simple acte de pregătire.”
Noul Cod de procedură penală a renunţat la actele premergătoare.
Ori de câte ori este necesară o autorizare prealabilă sau îndeplinirea unei alte condiţii prealabile pentru începerea urmăririi penale, organul de urmărire penală efectuează verificări prealabile.
În cazurile prevăzute la alin. (1), parchetul, odată cu sesizarea instituţiei competente, înaintează un referat întocmit de procurorul căruia i-a fost repartizată lucrarea, care va cuprinde rezultatele verificărilor prealabile cu privire la săvârşirea unor fapte prevăzute de legea penală de către persoana cu privire la care se solicită autorizarea prealabilă sau îndeplinirea altei condiţii prealabile ( Art. 2941 a fost introdus prin Legea nr. 255/2013 ).
Pentru realizarea obiectului urmăririi penale, organele de cercetare penală au obligaţia ca, după sesizare, să caute şi să strângă datele ori informaţiile cu privire la existenţa infracţiunilor şi identificarea persoanelor care au săvârşit infracţiuni, să ia măsuri pentru limitarea consecinţelor acestora, să strângă şi să administreze probele cu respectarea prevederilor art. 100 şi 101 (Art. 306 – Obligaţiile organelor de urmărire penală).
Pentru că totul se subsumează instrucţiei penale.
(1) Exerciţiul unor drepturi sau al unor libertăţi poate fi restrâns numai prin lege şi numai dacă se impune, după caz, pentru: apărarea securităţii naţionale, a ordinii, a sănătăţii ori a moralei publice, a drepturilor şi a libertăţilor cetăţenilor; desfăşurarea instrucţiei penale; prevenirea consecinţelor unei calamităţi naturale, ale unui dezastru ori ale unui sinistru deosebit de grav.
(2) Restrângerea poate fi dispusă numai dacă este necesară într-o societate democratică. Măsura trebuie să fie proporţională cu situaţia care a determinat-o, să fie aplicată în mod nediscriminatoriu şi fără a aduce atingere existenţei dreptului sau a libertăţii.( Art. 53 – Restrângerea exerciţiului unor drepturi sau al unor libertăţi- din Constituţia României[27]. )
După 1990, mai ales în al doilea deceniu ‘90-2000, influența polițiștilor a scăzut, iar cea a procurorilor a crescut. Care sînt astăzi dimensiunile puterii unui procuror? Procurorul posedă în continuare monopolul acuzării. În acest monopol s-a încercat după 1990 o breșă foarte timidă. A apărut posibilitatea de a reclama în justiție soluții de clasare ale procurorului. Monopolul acuzării înseamnă o mare doză de putere discreționară la dispoziția procurorului. De exemplu, poate transforma un suspect în martor, cu motivarea-pretext că acesta a comis infracțiunile sub constrîngere morală. Pentru el, o serie de norme din Codul de procedură penală sînt practic, norme de recomandare. De exemplu, obligația de a administra probe în favoarea infractorului. Este bine protejat de un regim juridic al nulităților relative croit de legislator pe măsura intereselor sale. Bref, monopolul acuzării reprezintă o putere exorbitantă ( prof. av. Valentin Constantin, NOUA REGINĂ A PROBELOR, Juridice,ro)
[1] Jurnalul Oficial L 142 , 01/06/2012 p. 0001 – 0010 . Articolul 10: Nicio dispoziție a Directivei 2012/13/UE nu se interpretează ca o limitare sau ca o derogare de la oricare dintre drepturile sau garanțiile procedurale care sunt asigurate în temeiul Cartei, în temeiul CEDO, în temeiul altor dispoziții relevante de drept internațional sau în temeiul dreptul intern al oricărui stat membru, care asigură un nivel mai ridicat de protecție (Menținerea nivelului de protecție).
[2] Expunerea de motive la http://www.cdep.ro/proiecte/2013/100/30/1/em249.pdf
[3] ibidem
[4] http://jurisprudentacedo.com/
[5] CEDO, secţia III, hotărârea P. G. şi J. H. versus Marea Britanie, 25 septembrie 2001, 44787/98, THIRD SECTION, CASE OF P.G. AND J.H. v. THE UNITED KINGDOM (Application no. 44787/98), http://hudoc.echr.coe.int
[6] Legea nr. 255 din 19 iulie 2013 pentru punerea în aplicare a Legii nr. 135/2010 privind Codul de procedură penală şi pentru modificarea şi completarea unor acte normative care cuprind dispoziţii procesual penale , publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 515 din 14 august 2013.
[7] Adoptat prin Legea nr. 135 din 1 iulie 2010, prezentul Cod de procedură penală, cu modificările şi completările ulterioare, intră în vigoare la data de 1 februarie 2014 conform art. 103 din Legea nr. 255/2013. Noul Cod de procedură penală a fost Modificat prin Legea nr. 63 din 17 aprilie 2012 , publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 258 din 19 aprilie 2012 şi prin Legea nr. 255 din 19 iulie 2013 , publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 515 din 14 august 2013.
[8] În baza art. 103 din Legea nr. 255/2013.
[9] Publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 258 din 19 aprilie 2012
[10] Pct. 7 al Directivei
[11] Jurnalul Oficial L 142 , 01/06/2012 p. 0001 – 0010 . Articolul 10: Nicio dispoziție a DIRECTIVei 2012/13/UE nu se interpretează ca o limitare sau ca o derogare de la oricare dintre drepturile sau garanțiile procedurale care sunt asigurate în temeiul Cartei, în temeiul CEDO, în temeiul altor dispoziții relevante de drept internațional sau în temeiul dreptul intern al oricărui stat membru, care asigură un nivel mai ridicat de protecție (Menținerea nivelului de protecție).
[12] Pct. 19 din directivă.
[13] Pct. 27
[14] Pct. 29
[15] Pct. 30.
[16] JO L 190, 18.7.2002, p. 1.
[17] Pct. 41
[18] Scrisoarea lui Traian Basescu adresata premierului Victor Ponta, Cancelaria Preşedintelui, nr. 307 din 30 ianuarie 2014.
[19] Comunicat 30 ianuarie 2014 , Nr. 73/VIII/3 , http://www.pna.ro/comunicat.xhtml?id=4616&. Pe de altă parte, s-a observant că multe dosare din ultimii ani s-au bazat exclusiv pe interceptari telefonice, luju.ro, Disperat ca marile parchete nu mai pot vana cetateni prin interceptari – Basescu se leapada de promulgarea Codurilor Boc-Predoiu.
[20] http://www.pna.ro/comunicat.xhtml?id=4616&, subl.ns.-D.C.
[21] 30 ianuarie 2014, Comunicat de presă Privind sesizarea Ministerului Justiţiei entru iniţierea unei modificări a Legii de punere în aplicare a Codului Penal, Codului de procedură penală şi a Legii nr. 304/2004, http://www.csm1909.ro/csm.
[22] Curtea Constituţională, Decizia nr. 799 din 17 iunie 2011, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 440 din 23 iunie 2011.
[23] I.C.C.J., secţia penală, decizia nr. 1390 din 14 aprilie 2008.
[24] Publicată pe site-ul www.scj.ro la categoria jurisprudenţă penală.
[25] Vezi şi alte păreri sau nuanţe la D.Ciuncan, Jurisprudenţă şi doctrină penală în materia corupţiei, Editura Lumina Lex, Bucureşti, 2004, pp.35 sqq, cu bibliografie acolo indicată; Milu Constantin TIMOCE, http://www.iordachescu-law.ro/Studii-de-caz/Interceptarile-audio-video-realizate-anterior-inceperii-urmaririi-penale-nu-pot-constitui-mijloace-de-proba, şi în http://www.juridice.ro/211609/interceptarile-audio-video-realizate-anterior-inceperii-urmaririi-penale-nu-pot-constitui-mijloace-de-proba; M. Udroiu, R. Slăvoiu, O. Predescu , Tehnici speciale de investigare în justiţia penală, Editura C.H. Beck, Bucureşti 2009; D.Ciuncan, Actele premergătoare şi garanţiile procesuale, în “Dreptul” nr.7/1996, p.88 ; A. Petre, C. Grigoraş , Înregistrările audio şi audio-video, Editura C.H. Beck, Bucureşti 2010; S. Voinea , Actele premergătoare urmăririi penale , www.scibd.com; R. Slăvoiu , Discuţii privind interceptările şi înregistrările audio sau video în faza actelor premergătoare, în “Dreptul” nr. 5/2010; C. Coandă, Relevanţa probatorie a interceptărilor audio sau video autorizate în faza actelor premergătoare, în “Dreptul” nr. 9/2009;D.Ciuncan, Dreptul penal al afacerilor, Editura Universul Juridic, Bucureşti, 2012, pp. 341 sqq, 352 sqq, 411 sqq.
[26] publicată în Monitorul Oficial nr. 563 din 13 august 2009.
[27] Constituţia din 21 noiembrie 1991 , publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 767 din 31 octombrie 2003. Modificată şi completată prin Legea de revizuire a Constituţiei României nr. 429/2003, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 758 din 29 octombrie 2003, republicată de Consiliul Legislativ, în temeiul art. 152 din Constituţie, cu reactualizarea denumirilor şi dându-se textelor o nouă numerotare (art. 152 a devenit, în forma republicată, art. 156). Legea de revizuire a Constituţiei României nr. 429/2003 a fost aprobată prin referendumul naţional din 18 – 19 octombrie 2003 şi a intrat în vigoare la data de 29 octombrie 2003, data publicării în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 758 din 29 octombrie 2003 a Hotărârii Curţii Constituţionale nr. 3 din 22 octombrie 2003 pentru confirmarea rezultatului referendumului naţional din 18 – 19 octombrie 2003 privind Legea de revizuire a Constituţiei României.
Constituţia României, în forma iniţială, a fost adoptată în şedinţa Adunării Constituante din 21 noiembrie 1991, a fost publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 233 din 21 noiembrie 1991 şi a intrat în vigoare în urma aprobării ei prin referendumul naţional din 8 decembrie 1991.
DOSARUL POȘTA ROMÂNĂ, ABUZ ÎN SERVICIU ÎN FORMĂ CALIFICATĂ
Completul de 5 judecători de la Înalta Curte de Casație și Justiție s-a pronunțat, în 24 ianuarie 2014 în dosarul Poșta Română, în care au fost judecați foștii miniștri Tudor Chiuariu și Nagy Zsolt, alături de fostul director al Poștei, Mihai Toader, precum şi Andrei Marinescu, directorul executiv al Direcției de Dezvoltare Strategica al CNPR.
Astfel, Tudor Chiuariu a primit o pedeapsă de 3 ani și jumătatede închisoare cu suspendare, Naghy Zsolt a fost condamnat la 4 ani de închisoare cu suspendare, iar Andrei Marinescu, trei ani și jumătate tot cu suspendare.
Decizia este definitivă[1].
În perioada anilor 2005 – 2007, reprezentanţii C.N.P.R. S.A. au contribuit la trecerea unui imobil din proprietatea publică a Statului Român în proprietatea privată a S.C. IMOPOST DEVELOPEMENTS S.A., demers în care au fost implicaţi şi doi membri ai Guvernului României prin emiterea unui act normativ cu scopul de a „clarifica” situaţia juridică a terenului şi a favoriza astfel S.C. IMOPOST DEVELOPMENTS S.A.
. La data de 19 iulie 2005, conducerea Poştei Române a aprobat ca imobilul din Calea Victoriei nr.133-135 să fie adus de C.N. Poşta Română S.A. ca aport în natură la capitalul social al societăţii nou înfiinţate.
Toader Dan Mihai, Lepădatu Emanoil şi Marinescu Andrei, în calitate de director general, director economic executiv şi, respectiv, director al Direcţiei de Dezvoltare Strategică, au subevaluat imobilul din Calea Victoriei nr. 133 – 135, stabilind cu intenţie o valoare diminuată faţă de valoarea comercială reală a imobilului.
Având în vedere că exista un litigiu pe rolul Curţii de Apel cu privire la dreptul de proprietate al Poştei Române asupra terenului, respectiv că făcea parte din categoria bunurilor proprietate publică ale statului şi deci nu putea fi înstrăinat, Nagy Zsolt, în calitatea sa de ministru al Comunicaţiilor şi Tehnologiei Informaţiei, a iniţiat şi a avizat proiectul unei hotărâri de guvern prin care să se clarifice acest aspect. Zsolt Nagy a întocmit nota de fundamentare şi proiectul H.G. nr.377/2007 pentru modificarea Hotărârii Guvernului nr.550/1996 privind transmiterea unui imobil, situat în municipiul Bucureşti, în administrarea Companiei Naţionale “Poşta Română” – S.A. [2]
Prin această Hotărâre de Guvern s-a stabilit că la data adoptării Hotărârii Guvernului nr. 550/1996 privind transmiterea unui imobil, situat în municipiul Bucureşti, în administrarea Companiei Naţionale “Poşta Română” – S.A., publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 150 din 17 iulie 1996, imobilul situat în municipiul Bucureşti, Calea Victoriei nr. 133 – 135, sectorul 1, “care face obiectul acesteia, nu avea destinaţie publică şi nu era afectat vreunui uz sau interes public”.
De asemenea, “Imobilul proprietate publică a statului” defineşte ca fiind „Imobilul, proprietate a statului” [3].
Practic, – de arată în rechizitoriu- Zsolt Nagy a iniţiat o de hotărâre de guvern cu caracter retroactiv asupra dreptului de proprietate a imobilului, în vederea promovării intereselor private ale consorţiului format din S.C. PROCEMA S.A. şi S.C. COMNORD S.A.
La scurt timp, Chiuariu Tudor Alexandru a avizat acest proiect de hotărâre de guvern cu ignorarea opiniei specialiştilor din subordine care susţinuseră că acest demers este ilegal.
La data de 25 aprilie 2007, Guvernul României a adoptat H.G. nr.377/2007 prin care s-a consfinţit definitiv trecerea bunului în domeniul privat al statului. Prin aceasta S.C. IMOPOST DEVELOPMENTS S.A. a obţinut un avantaj patrimonial ( dreptul de proprietate) şi, în mod indirect, Consorţiul S.C. PROCEMA S.A. – S.C. COMNORD S.A. a obţinut beneficiile rezultate în urma subevaluării imobilului cu ocazia aducerii ca aport la capitalul social al S.C. IMOPOST DEVELOPMENTS S.A.[4]
Potrivit art. 12 din Legea nr. 115 din 28 iunie 1999 privind responsabilitatea ministerială, republicată[5], numai Camera Deputaţilor, Senatul şi Preşedintele României au dreptul să ceară urmărirea penală a membrilor Guvernului pentru faptele săvârşite în exerciţiul funcţiei lor.
În exercitarea dreptului de a cere urmărirea penală a unui membru al Guvernului, Preşedintele României, la propunerea comisiei speciale instituite pentru analiza sesizărilor cu privire la săvârşirea unei infracţiuni în exerciţiul funcţiei de către membrii Guvernului, adresează ministrului justiţiei o cerere în acest scop, pentru a proceda potrivit legii.
Preşedintele României este sesizat pentru a cere urmărirea penală a unui membru al Guvernului de către primul-ministru, procurorul general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie sau de procurorul şef al Direcţiei Naţionale Anticorupţie.
Orice cetăţean care are cunoştinţă despre săvârşirea unei fapte penale de către membrii Guvernului în exerciţiul funcţiei lor se poate adresa primului-ministru, procurorului general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie sau procurorului şef al Direcţiei Naţionale Anticorupţie, pentru a solicita sesizarea Preşedintelui României.
Comisia specială este formată din 5 membri numiţi pentru un mandat de 3 ani, care nu poate fi reînnoit, iar componenţa acesteia se aprobă prin decret al Preşedintelui României, la propunerea ministrului justiţiei şi a ministrului administraţiei şi internelor.
Pe baza analizei sesizării, a probelor depuse în susţinerea acesteia, a declaraţiilor şi a probelor invocate de membrul Guvernului faţă de care se solicită urmărirea penală, comisia specială va prezenta Preşedintelui României un raport cu propuneri privind urmărirea penală sau clasarea sesizării. Şedinţele comisiei nu sunt publice. Membrul Guvernului pentru care s-a făcut sesizarea are dreptul de a fi audiat de comisie înaintea întocmirii raportului acesteia.
Preşedintele României hotărăşte asupra raportului prezentat de comisia specială şi dispune comunicarea soluţiei mijloacelor de informare în masă.
Dacă membrul Guvernului pentru care Preşedintele României a cerut urmărirea penală este şi deputat sau senator, ministrul justiţiei sau, după caz, primul-ministru va solicita Camerei competente să declanşeze procedura de adoptare a cererii de începere a urmăririi penale (Art. 16 al legii).
În baza art. 19 din Legea privind responsabilitatea ministerială, urmărirea penală a membrilor Guvernului pentru faptele săvârşite în exerciţiul funcţiei lor se efectuează, după caz, de către Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie sau de către Direcţia Naţională Anticorupţie, iar judecarea acestora, de către Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, potrivit legii.
În conformitate cu prevederile art. 12, art. 16 alin. 2 şi art. 19 din Legea 115/1999 privind răspunderea ministerială, republicată, şi având în vedere Decizia Curţii Constituţionale nr. 665 din 5 iulie 2007, procurorul şef al Direcţiei Naţionale Anticorupţie l-a sesizat pe Preşedintele României pentru ca acesta să ceară urmărirea penală faţă de Szolt Nagy, ministrul Comunicaţiilor şi Tehnologiei Informaţiei în perioada decembrie 2004 – iunie 2007 şi faţă de Tudor Chiuariu, ministrul Justiţiei, ambii pentru săvârşirea infracţiunii asimilată infracţiunilor de corupţie, şi anume abuz în serviciu contra intereselor publice având ca urmare obţinerea unui avantaj patrimonial pentru altul, prevăzută de art. 132 din Legea 78/2000 cu modificările ulterioare, în dosarul nr. 240/P/2007[6].
Pe 27 noiembrie 2012, completul de trei judecători a decis, la fond, achitarea lui Tudor Chiuariu (cu opinia separată a judecătoarei Francisca Vasile care l-a găsit vinovat) şi condamnarea lui Zsolt Nagy la 3 ani şi jumătate de închisoare, cu suspendarea executării pedepsei. Totodată, fostul şef al Poştei Române, Dan Mihai Toader, a primit 6 ani de închisoare, Andrei Marinescu, director executiv – 5 ani şi jumătate şi Emanoil Lepădatu, director economic executiv – 5 ani de detenţie. Administratorul firmei Topcadex 99, Ioan Folfă, a primit un an de închisoare, cu suspendare.
De asemenea, ÎCCJ a mai decis atunci restabilirea situaţiei anterioare prin aducerea imobilului din calea Victoriei nr.133-135, sector 1, Bucureşti, în proprietatea publică a statului, cu drept de administrare asupra acestuia în favoarea Companiei Naţionale Poşta Română.
În Nota inspecţiei judiciare, ca rezultat al verificărilor efectuate de inspectorii judiciari, se trage concluzia că „Ministrul Justiţiei nu a desfăşurat activităţi de natură să afecteze independenţa şi imparţialitatea procurorilor DNA”, dar s-a constatat “o anume presiune asupra conducerii administrative a Direcţiei”.[7]
[1] Crişan Andreescu , Dosarul Poșta Română: Tudor Chiuariu și Nagy Zsolt, condamnați cu suspendare,
http://www.dcnews.ro, dosarul-posta-romana, 24 Jan 2014
[2] Publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 281 din 26 aprilie 2007. Hotărârea este semnată de Prim-Ministru Călin Popescu-Tăriceanu. Contrasemnează: Ministrul comunicaţiilor şi tehnologiei informaţiei,Zsolt Nagy, Ministrul economiei şi finanţelor,Varujan Vosganian.
[3] Hotărârea Guvernului nr. 550/1996 privind transmiterea unui imobil, situat în municipiul Bucureşti, în administrarea Regiei Autonome “Poşta Română”, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 150 din 17 iulie 1996
[4] cf rechizitoriu, , http://www.pna.ro, 15 decembrie 2010 , Nr. 687/VIII/3
[5] Republicată în temeiul art. II din Legea nr. 90/2005 privind aprobarea Ordonanţei de urgenţă a Guvernului nr. 3/2005 pentru modificarea şi completarea Legii nr. 115/1999 privind responsabilitatea ministerială, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 322 din 15 aprilie 2005, dându-se textelor o nouă numerotare.
Legea nr. 115/1999 privind responsabilitatea ministerială a fost republicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 334 din 20 mai 2002.
Legea nr. 115/1999 privind responsabilitatea ministerială a mai fost modificată şi completată prin:
– Legea nr. 161/2003 privind unele măsuri pentru asigurarea transparenţei în exercitarea demnităţilor publice, a funcţiilor publice şi în mediul de afaceri, prevenirea şi sancţionarea corupţiei, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 279 din 21 aprilie 2003, cu modificările şi completările ulterioare;
– Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 24/2004 privind creşterea transparenţei în exercitarea demnităţilor publice şi a funcţiilor publice, precum şi intensificarea măsurilor de prevenire şi combatere a corupţiei, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 365 din 27 aprilie 2004, aprobată cu modificări şi completări prin Legea nr. 601/2004, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 1.227 din 20 decembrie 2004;
– Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 3/2005 pentru modificarea şi completarea Legii nr. 115/1999 privind responsabilitatea ministerială, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 116 din 4 februarie 2005, aprobată cu modificări prin Legea nr. 90/2005, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 322 din 15 aprilie 2005.
[6] http://www.pna.ro,, 18 septembrie 2007 , Nr. 225/VIII/3 ,
[7] Biroul de Informare şi Relaţii Publice, 10 septembrie 2007, Nr. 13/VIII/3 , http://www.pna.ro/comunicat
PRINCIPIUL SEPARAŢIEI ŞI ECHILIBRULUI PUTERILOR – LEGISLATIVĂ, EXECUTIVĂ ŞI JUDECĂTOREASCĂ – ÎN CADRUL DEMOCRAŢIEI CONSTITUŢIONALE
În şedinţa din data de 16 ianuarie 2014, Plenul Consiliului Superior al Magistraturii a analizat rezultatele verificărilor efectuate de Inspecţia Judiciară la cererile de apărare a independenţei sistemului judiciar formulate la data de 07.01.2014 de Secţia pentru judecători şi Secţia pentru procurori a Consiliului, ca urmare afirmaţiilor făcute de domnul Victor Ponta, primul ministru al României, făcute în cadrul emisiunii „Ora de vârf” difuzată pe postul de televiziune România TV, în data de 6 ianuarie 2014.
De aemenea, având în vedere suprapunerea tematică ce presupune aceleaşi verificări din partea Inspecţiei Judiciare, Plenul CSM a procedat la conexarea solicitării domnului judecător Ionuţ Matei, vicepreşedinte al Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, referitoare la declaraţiile domnului Dan Şova, ministrul delegat pentru Proiecte de Infrastructură de Interes Național și Investiții Străine, făcute în cadrul emisiunii „ iMPARŢIAL” difuzată de postul de televiziune DIGI 24, în data de 14 ianuarie 2014.
Din verificările efectuate, cu privire la aspectele semnalate referitor la activitatea judecătorilor nu au rezultat indicii privind nerespectarea, din motive imputabile, a dispoziţiilor legale privitoare la soluţionarea cu celeritate a cauzelor menţionate, măsurile luate de instanţă fiind motivate de necesitatea lămuririi cauzelor sub toate aspectele, pe bază de probe, în vederea asigurării aflării adevărului, cu respectarea rolului activ ( art. 3 şi 4 Cod procedură penală).
Consiliul Superior al Magistraturii, potrivit art. 30 din Legea nr. 303/2004 privind statutul judecătorilor şi procurorilor, are dreptul şi obligaţia de a apăra magistraţii împotriva oricărui act care le-ar afecta independenţa sau imparţialitatea, ori ar crea suspiciuni cu privire la acestea.
Din analiza declaraţiei şi a punctului de vedere exprimat de premierul României, s-a constatat că acestea pun în discuţie, limitele discursului politic în raport cu autoritatea judecătorească.
Articolul 1 pct. (4) din Constituţia României consacră expres principiul separaţiei şi echilibrului puterilor legislativă, executivă şi judecătorească.
Potrivit acestui principiu raporturile dintre legislativ, executiv şi puterea judecătorească sunt condiţionate de respectarea principiului independenţei magistraţilor şi supunerii lor numai legii, prevăzut de art. 123 din Constituţie.
Principiile independenţei şi imparţialităţii magistraţilor sunt consfinţite de art. 124 alin. 3 din Constituţie, art. 3 alin. 1 din Legea nr. 303/2004 privind statutul judecătorilor şi procurorilor, precum şi de art. 3 alin. 2 din Codul deontologic al judecătorilor şi procurorilor.
Unul dintre aceste principii vizează obligaţia statelor de a lua toate măsurile necesare pentru a respecta, promova şi proteja independenţa judecătorilor. Conţinutul acestui principiu constă în obligaţia executivului şi legislativului să se abţină de la adoptarea oricăror măsuri care ar putea submina independenţa judecătorilor.
Independenţa magistraţilor nu constituie doar o garanţie a statului pentru înfăptuirea justiţiei, ci în egală măsură, un drept şi o obligaţie a magistraţilor. Independenţa este privită ca „atribut al funcţiei, care îi permite judecătorului să acţioneze în realizarea actului juridic şi, mai ales, să decidă doar în baza legii şi a propriei conştiinţe, fără nici o subordonare sau influenţă”.
Statul se organizează potrivit principiului separaţiei şi echilibrului puterilor – legislativă, executivă şi judecătorească – în cadrul democraţiei constituţionale[1].
Potrivit principiului separaţiei puterilor în stat, un reprezentant al uneia din celelalte două puteri, nu are dreptul să extrapoleze nemulţumirile referitoare la instrumentarea unei anumite cauze, asupra întregului sistem judiciar. În măsura în care se procedează astfel, persoana care face aceste afirmaţii aduce inevitabil, atingere principiului constituţional al separaţiei puterilor în stat cu consecinţa afectării prestigiului justiţiei şi implicit a independenţei şi reputaţiei magistraţilor.
Inspectorii judiciari au constatat că, prin afirmaţiile făcute în cadrul emisiunii în discuţie, liderul politic a depăşit limitele admisibile ale discursului public politic, aşa cum sunt protejate de dispoziţiile art. 10 din Convenţia europeană pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale, care consacră libertatea de exprimare.
Deşi în cadrul interviului, primul ministru al României se referă în mod expres la activitatea Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie inspectorii judiciari au apreciat că, afirmaţiile la adresa instanţei supreme afectează, în mod direct, întreg sistemul judiciar, dată fiind poziţia Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie în vârful ierarhiei instanţelor judecătoreşti.
Totodată, s-a apreciat că afirmaţiile domnului Victor au afectat imaginea şi independenţa procurorilor din cadrul D.N.A, fiind de natură să contribuie la pierderea încrederii cetăţenilor în actul de justiţie prin acreditarea ideii că dosarele penale sunt înregistrate la comanda unor persoane cu putere de decizie din mediul politic, sau că soluţionarea unor dosare este tergiversată, deşi există probe suficiente pentru finalizarea lor.
În raport de aspectele analizate inspectorii judiciari au considerat că, prin afirmaţiile emise în spaţiul public, a fost afectată nu numai imaginea unei instanţe judecătoreşti sau a unor parchetelor vizate, ci şi imaginea sistemului judiciar în ansamblul său, în acest sens fiind şi practica Plenului Consiliului Superior al Magistraturii, concretizată prin Hotărârile nr. 724 din 27 iunie 2013, nr. 813 din 18 septembrie 2012 şi nr. 816 din 18 septembrie 2012.
Plenul Consiliului Superior al Magistraturii a reţinut că afirmaţiile domnlor Victor Ponta, primul ministru al României şi Dan Şova, ministru delegat pentru Proiecte de Infrastructură de Interes Național și Investiții Străine prin natura şi impactul lor asupra opiniei publice, au produs o încălcare a principiului separaţiei şi echilibrului puterilor în stat, cu consecinţa scăderii încrederii cetăţenilor în sistemul judiciar şi, implicit, a afectării independenţei acestuia.
Plenul Consiliului a decis că cererile de apărare a independenţei sistemului judiciar formulate de Secţia pentru judecător, respectiv, pentru procurori a Consiliului Superior al Magistraturii, precum şi solicitarea vicepreşedintelui ÎCCJ sunt întemeiate şi a procedat la admiterea acestora[2].
Pe de altă parte, în cursul zilei de 20 ianuarie 2014, fostul prim-ministru a înaintat preşedintelui Consiliului Superior al Magistraturii, judecătorul Adrian Bordea, o sesizare in care solicita ca Inspecţia Judiciara sa efectueze verificările corespunzătoare pentru a se stabili daca Preşedintele Băsescu a afectat independenta Justiţiei in momentul in care a afirmat, chiar cu câteva ore înainte de pronunţarea deciziei definitive a ICCJ, ca “Nastase a reuşit sa instituie un sistem clientelar care a fost si este extrem de greu de dislocat”.
In sesizarea înaintata CSM, Adrian Năstase precizează ca afirmaţia care îl viza a fost făcuta de către Traian Băsescu in aceeaşi zi, intre orele 11-12.00, cu doar patru ore înainte de a fi pronunţat verdictul din dosarul Zambaccian. In aceste condiţii, fostul premier ii solicita preşedintelui CSM, Adrian Bordea sa constate ca Traian Băsescu a făcut acea afirmaţie, deşi dosarul nu era finalizat, fapt care a condus, conform sesizării, la afectarea independentei Justiţiei.
Altfel, Adrian Năstase s-a referit in sesizarea sa şi la decizia CSM din data de 16 ianuarie 2014, când s-a stabilit ca premierul Victor Ponta a afectat independenta Justiţiei, când a afirmat înainte de finalizarea procesului ca George Becali si fostul ministru al Transporturilor, Relu Fenechiu, sunt “oameni buni”. In opinia fostului premier, situaţia este similară cu declaraţia lui Traian Băsescu făcută în cazul sau, si care arata ca “in mod evident aceasta afirmaţie a afectat independenta justiţiei”[3].
Consolidarea regimului democratic românesc reclamă astăzi mai mult ca niciodată restaurarea constituţionalismului prin care înţelegem guvernare limitată în condiţiile în care suverană este legea şi nu voinţa potenţial despotică a unui individ sau grup de interese. Constituţionalismul nu este însă, doar rezultatul unui proces constituţional, ci se sprijină şi pe încrederea fiecărui cetăţean în puterea Constituţiei de a-i apăra libertăţile şi drepturile fundamentale. Pledoaria pe care o facem aici este în favoarea unui regim politic întemeiat pe libertate politică, libertate care, la rândul ei, nu poate supravieţui decât în cadrul unui regim moderat şi temperat de separaţia puterilor, existenţa corpurilor intermediare şi domnia legii. Aceste limite sunt puse nu numai de instituţiile politice, legile, constituţiile sau corpurile intermediare ce acţionează ca adevărate ecrane protectoare în calea puterii absolute, ci şi de moravuri, maniere, educaţie, tradiţii şi cutume.
De aceea, pentru a crea un regim moderat, separarea puterilor nu e decât o condiţie necesară, nu însă şi suficientă. Puterile legislativă şi executivă trebuie să fie nu numai clar divizate pentru a evita cumulul de funcţii, ci şi combinate între ele în mod judicios, prin intermediul unui sistem de contraputeri, checks and balances, care asigură în final echilibrul balanţei politice. Ca atare, arhitectura instituţională a unui regim moderat este rezultatul unei adevărate „capodopere” legislative care combină, temperează şi moderează puterile în vederea creării unui echilibru viabil între ele. Dacă atribuţiile şi sferele de competenţă ale puterilor în stat trebuie să fie precis definite, aceasta nu revine la a afirma că ele se cuvine să fie şi complet separate. O separaţie rigidă şi absolută a puterilor ar conduce în final la paralizie politică şi haos. De aceea, legile trebuie să permită puterilor să coopereze pentru realizarea binelui comun, dându-le în acelaşi timp posibilitatea şi libertatea de a veghea reciproc la posibilele încălcări ale sferei lor de competenţă. Astfel se explică de ce, prin dreptul său de veto, preşedintele, care nu are dreptul de a iniţia legi, participă totuşi în mod indirect la exercitarea puterii legislative, în timp ce parlamentul are dreptul de a exercita o parte din puterea executivă prin dreptul său de a chema miniştrii să dea seama de deciziile lor în faţa aleşilor naţiunii.
Aceste checks and balances reprezintă condiţia sine qua non a libertăţii şi moderaţiei politice, împiedicând atât omnipotenţa legislativului, cât şi pe cea a executivului[4].
Cu un alt prilej, Plenul Consiliului Superior al Magistraturii apreciază ca declaraţiile publice, „deşi nereale şi lipsite de orice suport obiectiv, alegaţiile şi afirmaţiile deosebit de virulente, inclusiv cele referitoare la modalitatea de accedere în funcţia de judecător a doamnei M.I.N., la presupusa lipsa a sa de independenţă şi de profesionalism, sunt de natură să influenţeze, în mod negativ, opinia publică cu privire la integritatea magistratului în cauză, să-i afecteze imaginea publică şi să-l discrediteze”.
Prin acuzele lansate de politicieni s-au adus grave prejudicii magistraţilor şi s-a încălcat principiul separaţiei puterilor în stat, se afirmă în continuare. În ceea ce priveşte solicitarea de apărare a reputaţiei profesionale a judecătorului M.I.N., în comunicat se precizează că „independenţa justiţiei trebuie sa fie garantată de către stat” şi că este „datoria tuturor instituţiilor, guvernamentale şi a celorlalte, să respecte şi să supravegheze independenţa justiţiei” [5] .
Prin urmare, într-un stat de drept nimeni, şi cu atât mai mult un reprezentant al uneia din celelalte două puteri, nu are dreptul să extrapoleze nemulţumirile referitoare la instrumentarea unei anumite cauze asupra întregului sistem judiciar. În caz contrar, persoana care face aceste afirmaţii aduce inevitabil atingere principiului constituţional al separaţiei puterilor în stat, cu consecinţa afectării prestigiului justiţiei şi implicit a independenţei şi reputaţiei magistraţilor.
Comunicatul CSM prezintă un fragment din raportul Singhvi către Comisia drepturilor omului a ONU din 1987, în care se precizează că „principiile independenţei şi imparţialităţii sunt pietrele de fundament ale motivării şi legitimităţii funcţiei judiciare în orice stat” şi prezintă şi alte articole din convenţii internaţionale în care se vorbeşte despre necesitatea ca statele să ia măsurile adecvate pentru a se asigura buna desfăşurare a activităţii procurorilor şi judecătorilor.
„Prin afirmaţiile făcute în cadrul diferitelor dezbateri publice, politicienii au depăşit limitele admisibile ale discursului public politic, aşa cum sunt protejate de dispoziţiile articolului 10 din Convenţia europeană pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale, care consacră libertatea de exprimare”, se mai arată în comunicatul CSM în care se solicită protejarea autorităţii şi imparţialităţii puterii judecătoreşti.
Articolul 1 alin. (4) din Constituţie dispune că statul se organizează potrivit principiului separaţiei şi echilibrului puterilor – legislativă, executivă şi judecătorească – în cadrul democraţiei constituţionale. Publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 767 din 31 octombrie 2003, modificată şi completată prin Legea de revizuire a Constituţiei României nr. 429/2003, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 758 din 29 octombrie 2003, republicată de Consiliul Legislativ, în temeiul art. 152 din Constituţie, cu reactualizarea denumirilor şi dându-se textelor o nouă numerotare. Legea de revizuire a Constituţiei României nr. 429/2003 a fost aprobată prin referendumul naţional din 18 – 19 octombrie 2003 şi a intrat în vigoare la data de 29 octombrie 2003, data publicării în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 758 din 29 octombrie 2003 a Hotărârii Curţii Constituţionale nr. 3 din 22 octombrie 2003 pentru confirmarea rezultatului referendumului naţional din 18 – 19 octombrie 2003 privind Legea de revizuire a Constituţiei României.
Constituţia României, în forma iniţială, a fost adoptată în şedinţa Adunării Constituante din 21 noiembrie 1991, a fost publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 233 din 21 noiembrie 1991 şi a intrat în vigoare în urma aprobării ei prin referendumul naţional din 8 decembrie 1991.
Sistemul constituţional se întemeiază, printre altele pe concepţia principială a separaţiei puterilor şi al echilibrului între structurile de guvernare[6] . El reflectă, în ultimă instanţă, în mod indirect, şi nu direct, echilibrul care trebuie să existe în societate.
În filosofia politică a Constituţiei americane teoria separaţiei puterilor este însoţită de doctrina nondelegării, niciuna dintre puteri neputând delega autoritatea sa unei alte puteri[7].
Principiul fundamental se află la baza organizării şi funcţionării aparatului de stat. Checks and balances se referă la mecanismul controlului reciproc între puteri, şi nu între, pe de o parte, oamenii politici, de exemplu şi o anume persoană funcţionând într-o autoritate, pe de alta. Diferite disensiuni apar sub forma conflictelor sociale, politice, etnice, profesionale etc. fără a afecta/a constitui/a reprezenta în mod direct abuzul uneia dintre autorităţi în faţa alteia. Esenţa acestei norme constă în împiedicarea unei manifestări de forţă excesivă a unei puteri în detrimentul alteia. Numai în ultimă instanţă, echilibrul se repercutează asupra cetăţeanului, fie el om politic sau nu.
Legat de problema în discuţie,CEDO s-a pronunţat cu privire la pretinsa încălcare a art. 6 alin. 1 din Convenţie privind imparţialitatea şi independenţa instanţelor interne.
În Cauza Moşteanu şi alţii împotriva României[8] , reclamantele invocă faptul că, în faţa Curţii de Apel Bucureşti, cauza lor nu a fost judecată de un tribunal independent şi imparţial. Acestea remarcă, în primul rând, că Preşedintele României declarase, într-un discurs pronunţat în oraşul Satu Mare, în iulie 1994, că hotărârile judecătoreşti dispunând restituirea bunurilor naţionalizate nelegal nu trebuiau executate şi că acest discurs determinase o schimbare de atitudine a judecătorilor Curţii Supreme de Justiţie, care au admis recursurile în anulare împotriva hotărârilor definitive prin care s-a recunoscut dreptul de proprietate al foştilor proprietari.
Acestea adaugă că judecătorii curţii de apel care s-au pronunţat asupra cauzei nu erau inamovibili în acea perioadă. În concluzie, reclamantele consideră că judecătorii au fost influenţaţi de „discursul direct şi agresiv care a fost adresat de Preşedinte”.
Curtea notează că acţiunea în revendicare a reclamantelor a fost soluţionată definitiv prin Decizia din 23 octombrie 1995 a Curţii de Apel Bucureşti, iar capătul de cerere a reclamantelor cu privire la independenţa şi imparţialitatea instanţelor trebuie să fie analizat în raport cu această hotărâre.
Curtea trebuie aşadar să constate dacă Decizia din 23 octombrie 1995 a fost pronunţată de un tribunal care poate fi considerat independent şi imparţial, în sensul art. 6 alin. 1 din Convenţie.
Curtea notează că declaraţiile Preşedintelui României, fără îndoială critice cu privire la puterea judecătorească, se adresau în primul rând administraţiei responsabile cu executarea hotărârilor judecătoreşti, şi nu tribunalelor. Or, nimic nu-i îngăduie Curţii să ajungă la concluzia că, în speţă, aceste declaraţii i-ar fi influenţat pe judecătorii Curţii de Apel Bucureşti care s-au pronunţat în cauza reclamantelor[9]. Aşadar, nu a fost încălcat art. 6 alin. 1 din Convenţie cu privire la acest punct.
Regimul constituţional al procesului penal este definit, între altele, prin normele şi principiile Legii fundamentale privind separaţia puterilor, obligativitatea respectării Constituţiei şi a legilor ţării şi consacrarea dreptăţii ca valoare supremă a statului de drept – art. 1 alin. (3), (4) şi (5), egalitatea cetăţenilor în faţa legii şi principiul potrivit căruia nimeni nu este mai presus de lege – art. 16 alin. (1) şi (2), accesul liber la justiţie şi dreptul la un proces echitabil şi la soluţionarea cauzelor într-un termen rezonabil – art. 21 alin. (1) şi (3), dreptul la apărare – art. 24, prezumţia de nevinovăţie – art. 23 alin. (11), imparţialitatea şi egalitatea justiţiei şi independenţa judecătorilor – art. 124 alin. (2) şi (3) şi realizarea justiţiei prin Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie şi prin celelalte instanţe judecătoreşti – art. 126 alin. (1)[10].
Curtea Constituţională, apreciind că una dintre condiţiile realizării obiectivelor fundamentale ale statului român, definite în textul citat, o constituie buna funcţionare a autorităţilor publice, cu respectarea principiilor separaţiei şi echilibrului puterilor, fără blocaje instituţionale, a constatat că, în aplicarea art. 85 alin. (2) din Constituţie, “Preşedintele României, neavând drept de veto, poate să ceară primului-ministru o singură dată, motivat, să facă o nouă propunere de numire a altei persoane în funcţia de ministru. Motivele cererii Preşedintelui României nu pot fi cenzurate de primul-ministru, care nu are decât dreptul de a propune Preşedintelui numirea unui ministru, iar nu şi competenţă decizională. Ca şi în cazul exercitării celorlalte atribuţii prevăzute în Constituţie, Preşedintele rămâne răspunzător politic, în faţa electoratului, pentru modul în care a motivat refuzul de a da curs propunerii primului-ministru, după cum primul-ministru şi Guvernul rămân răspunzători politic în faţa Parlamentului.”
Luând în considerare argumentele reţinute de Curtea Constituţională cu prilejul pronunţării deciziei mai sus menţionate, completarea textului constituţional în sensul consultării Preşedintelui de către primul-ministru înaintea propunerii de revocare sau de numire a unor membri ai Guvernului constituie consacrarea în norma constituţională a soluţiei pronunţate de Curtea Constituţională[11].
În ceea ce priveşte competenţa Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, care se reflectă în reglementarea infraconstituţională a recursului în interesul legii, aceasta este prevăzută de art. 126 alin. (3) din Constituţie, potrivit căruia “Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie asigură interpretarea şi aplicarea unitară a legii de către celelalte instanţe judecătoreşti, potrivit competenţei sale”. Curtea Constituţională a statuat, prin Decizia nr. 838 din 27 mai 2009[12], că “în exercitarea atribuţiei prevăzute de art. 126 alin. (3) din Constituţie, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie are obligaţia de a asigura interpretarea şi aplicarea unitară a legii de către toate instanţele judecătoreşti, cu respectarea principiului fundamental al separaţiei şi echilibrului puterilor, consacrat de art. 1 alin. (4) din Constituţia României[13].
Judecătorii nu pot judeca într-un mediu în care opinia publică a fost inflamată şi manipulată[14] şi ceea ce contează este legea, în speţă îndeplinirea condiţiilor prevăzute de art. 148 din Codul de procedură penală, iar nu „condamnarea” unei persoane încă de la momentul dispunerii măsurilor preventive. Judecătorii nu trebuie forţaţi de „strigătul străzii”, corpul magistraţilor de carieră nu trebuie pus în discuţie, fiind inadmisibil să se facă procese de intenţie. În mod similar a fost apreciată afirmaţia procurorului în sensul că luarea de măsuri ferme duce la eradicarea corupţiei, precum şi cea privind urmările eventualei coruperi a membrilor completului de trei judecători.
Justiţia trebuie să analizeze activităţile parchetului, nu să fie colaboratorul acestuia, în caz contrar punându-se în discuţie verticalitatea magistratului şi separaţia puterilor în stat, confirmarea anumitor soluţii prejudiciind procesul penal în care trebuie să guverneze principiile de drept şi nu calitatea părţilor.
S-a solicitat sancţionarea abuzurilor pentru salvgardarea statului de drept, arătându-se că dacă instanţa achiesează la concluziile procurorului (care iniţial a dispus faţă de inculpat obligarea de a nu părăsi localitatea pentru ca apoi să ceară arestarea), ar fi mai bine ca acesta să fie lăsat să fie în continuare suveran, putându-se crea o disproporţie între apărare şi acuzare şi desfiinţându-se principiul egalităţii armelor, avocatul fiind vătămat în dreptul său de a asigura asistenţă calificată prin izolarea clientului, situaţie cu atât mai gravă cu cât în anumite situaţii nu este posibilă exercitarea căilor de atac[15].
Curtea Constituţională, apreciind că una dintre condiţiile realizării obiectivelor fundamentale ale statului român, definite în textul citat, o constituie buna funcţionare a autorităţilor publice, cu respectarea principiilor separaţiei şi echilibrului puterilor, fără blocaje instituţionale, a constatat că, în aplicarea art. 85 alin. (2) din Constituţie, “Preşedintele României, neavând drept de veto, poate să ceară primului-ministru o singură dată, motivat, să facă o nouă propunere de numire a altei persoane în funcţia de ministru. Motivele cererii Preşedintelui României nu pot fi cenzurate de primul-ministru, care nu are decât dreptul de a propune Preşedintelui numirea unui ministru, iar nu şi competenţă decizională. Ca şi în cazul exercitării celorlalte atribuţii prevăzute în Constituţie, Preşedintele rămâne răspunzător politic, în faţa electoratului, pentru modul în care a motivat refuzul de a da curs propunerii primului-ministru, după cum primul-ministru şi Guvernul rămân răspunzători politic în faţa Parlamentului.”
Luând în considerare argumentele reţinute de Curtea Constituţională cu prilejul pronunţării deciziei mai sus menţionate, completarea textului constituţional în sensul consultării Preşedintelui de către primul-ministru înaintea propunerii de revocare sau de numire a unor membri ai Guvernului constituie consacrarea în norma constituţională a soluţiei pronunţate de Curtea Constituţională[16].
Cu privire la obiecţiile de neconstituţionalitate privind modificarea şi completarea Legii nr. 317/2004 privind Consiliul Superior al Magistraturii se invocă o încălcare a principiul separaţiei puterilor în stat prin textul propus al art. 39 alin. (6) din Legea nr. 317/2004 care instituie obligativitatea prezentării de către Consiliul Superior al Magistraturii a rapoartelor anuale asupra stării justiţiei şi asupra activităţii proprii.
Critica face, în mod voit abstracţie de faptul că art. 1 alin. (4) din Constituţia României, republicată, consacră nu numai principiul separaţiei, ci şi pe acela al echilibrului puterilor – legislativă, executivă şi judecătorească – în cadrul democraţiei constituţionale.
În încercarea de a da substanţă ideii de echilibru între autoritatea legislativă şi cea judecătorească doctrina s-a găsit adesea în impas. S-a susţinut că echilibrul se realizează prin respectarea de către autoritatea judecătorească a legilor elaborate de Parlament.
Obligaţia respectării legilor este însă una generală, iar realitatea este că reglementările din anul 2004 au avut ca obiectiv exclusiv asigurarea unui plus de independenţă justiţiei, precum şi a unui anumit echilibru între autoritatea judecătorească şi cea executivă.
Acest obiectiv a fost de altfel atins dacă luăm în considerare prerogativele, limitate, pe care Preşedintele României sau ministrul justiţiei le are în raport cu Consiliul Superior al Magistraturii.
Există în schimb o deplină independenţă şi nici un element de echilibrare în raporturile autorităţii judecătoreşti cu Parlamentul, adică exact cu organul reprezentativ suprem al poporului român art. 61 alin. (1) din Constituţie.
Este de observat că atribuţia Consiliului Superior al Magistraturii referitoare la elaborarea raportului anual privind activitatea sa şi a celui privind starea justiţiei şi prezentarea acestora în faţa Parlamentului nu încalcă în nici un fel separaţia puterilor în stat.
Principiul separaţiei puterilor în stat nu presupune o izolare a respectivelor “puteri” ci, dimpotrivă, o colaborare permanentă a acestora, cu respectarea strictă a atribuţiilor fiecăreia şi cu luarea în considerare a independenţei autorităţilor publice în exercitarea atribuţiilor prevăzute de lege.
Prezentarea anuală a rapoartelor Consiliului Superior al Magistraturii asupra activităţii proprii şi asupra stării justiţiei este necesară întrucât măsurile de asanare a legislaţiei ori de organizare a justiţiei se iau prin intermediul activităţii de legiferare a Parlamentului României. În vederea elaborării unei legislaţii moderne şi eficiente, Parlamentul trebuie să cunoască evoluţia şi problemele cu care se confruntă sistemul judiciar, pe baza unor date reale şi verificate statistic.
Pe de altă parte, prezentarea unui raport privind activităţi realizate anterior întocmirii raportului, nu poate afecta independenţa Consiliului Superior al Magistraturii întrucât, potrivit dispoziţiilor legale în vigoare, Parlamentul nu are şi nu va avea nici în viitor posibilitatea de a interveni în activitatea Consiliului Superior al Magistraturii şi nici nu poate lua măsuri sancţionatorii sau de coordonare vizând magistraţii sau activitatea acestora.
Aşa cum reiese din ansamblul reglementării, prezentarea unui raport de activitate şi a unuia asupra stării justiţiei are un evident caracter de informare şi constituie un instrument necesar în asigurarea transparenţei. În plus, CSM este o autoritate publică şi nu una ocultă, iar toate autorităţile publice au o răspundere publică (diferită de răspunderea juridică). Instituţiile lăsate în afara controlului public tind să se comporte abuziv.
Totodată, având în vedere caracterul public şi solemn al şedinţelor Parlamentului, ca autoritate de largă reprezentativitate socială, prezentarea unei informări constituie o măsură necesară de informare a opiniei publice, având şi un caracter de sensibilizare a populaţiei. Prezentarea raportului în Parlament nu face altceva decât să faciliteze o dezbatere publică asupra unei componente a administrării justiţiei, chestiune de mare interes public.
Nu în ultimul rând un astfel de raport are şi o valoare practică de necontestat deoarece permite CSM să introducă pe agenda dezbaterilor parlamentare şi publice imperativele de ordin legislativ necesare pentru buna funcţionare a justiţiei.
În altă ordine de idei este de amintit că o astfel de practică nu este singulară deoarece şi alte autorităţi publice prezintă, de asemenea, rapoarte Parlamentului, transmiţând periodic informaţii care pot contribui la îmbunătăţirea şi modernizarea legislaţiei.
Curtea constată că principiul constituţional al separaţiei puterilor în stat impune autorităţilor publice exercitarea atribuţiilor proprii stabilite de lege, fără vreo imixtiune ÎN COMPETENŢA altei autorităţi publice. Este de esenţa autorităţii administrative să exercite funcţia publică de realizare în concret a prevederilor legale ce au ca finalitate satisfacerea intereselor legitime ale cetăţeanului, iar prin dispoziţia legală se reglementează obligaţia organului administrativ emitent de a “revoca titlurile emise cu încălcarea legii, dacă acestea nu au intrat în circuitul civil”. Dispoziţia din teza a doua a alineatului (22), de la pct. 8 al Titlului IV, nu reglementează revocarea titlurilor ci dreptul fostului proprietar, ca în cazul în care titlurile au produs efecte juridice în circuitul civil, de a se adresa justiţiei pentru constatarea nulităţii absolute a titlului emis cu încălcarea legii, potrivit prevederilor art. III din Legea nr. 169/1997[17].
Printre obiecţiile de neconstituţionalitate privind modificarea şi completarea Legii nr. 317/2004 privind Consiliul Superior al Magistraturii , se invocă o încălcare a principiul separaţiei puterilor în stat prin textul propus al art. 39 alin. (6) din Legea nr. 317/2004 care instituie obligativitatea prezentării de către Consiliul Superior al Magistraturii a rapoartelor anuale asupra stării justiţiei şi asupra activităţii proprii.
Critica face, în mod voit abstracţie de faptul că art. 1 alin. (4) din Constituţia României, republicată, consacră nu numai principiul separaţiei, ci şi pe acela al echilibrului puterilor – legislativă, executivă şi judecătorească – în cadrul democraţiei constituţionale.
În încercarea de a da substanţă ideii de echilibru între autoritatea legislativă şi cea judecătorească, doctrina s-a găsit adesea în impas. S-a susţinut că echilibrul se realizează prin respectarea de către autoritatea judecătorească a legilor elaborate de Parlament.
Obligaţia respectării legilor este însă una generală, iar realitatea este că reglementările din anul 2004 au avut ca obiectiv exclusiv asigurarea unui plus de independenţă justiţiei, precum şi a unui anumit echilibru între autoritatea judecătorească şi cea executivă.
Acest obiectiv a fost de altfel atins dacă luăm în considerare prerogativele, limitate, pe care Preşedintele României sau ministrul justiţiei le are în raport cu Consiliul Superior al Magistraturii.
Există în schimb o deplină independenţă şi nici un element de echilibrare în raporturile autorităţii judecătoreşti cu Parlamentul, adică exact cu organul reprezentativ suprem al poporului român art. 61 alin. (1) din Constituţie.
Este de observat că atribuţia Consiliului Superior al Magistraturii referitoare la elaborarea raportului anual privind activitatea sa şi a celui privind starea justiţiei şi prezentarea acestora în faţa Parlamentului nu încalcă în nici un fel separaţia puterilor în stat.
Principiul separaţiei puterilor în stat nu presupune o izolare a respectivelor “puteri” ci, dimpotrivă, o colaborare permanentă a acestora, cu respectarea strictă a atribuţiilor fiecăreia şi cu luarea în considerare a independenţei autorităţilor publice în exercitarea atribuţiilor prevăzute de lege.
Prezentarea anuală a rapoartelor Consiliului Superior al Magistraturii asupra activităţii proprii şi asupra stării justiţiei este necesară întrucât măsurile de asanare a legislaţiei ori de organizare a justiţiei se iau prin intermediul activităţii de legiferare a Parlamentului României. În vederea elaborării unei legislaţii moderne şi eficiente, Parlamentul trebuie să cunoască evoluţia şi problemele cu care se confruntă sistemul judiciar, pe baza unor date reale şi verificate statistic.
Pe de altă parte, prezentarea unui raport privind activităţi realizate anterior întocmirii raportului, nu poate afecta independenţa Consiliului Superior al Magistraturii întrucât, potrivit dispoziţiilor legale în vigoare, Parlamentul nu are şi nu va avea nici în viitor posibilitatea de a interveni în activitatea Consiliului Superior al Magistraturii şi nici nu poate lua măsuri sancţionatorii sau de coordonare vizând magistraţii sau activitatea acestora.
Aşa cum reiese din ansamblul reglementării, prezentarea unui raport de activitate şi a unuia asupra stării justiţiei are un evident caracter de informare şi constituie un instrument necesar în asigurarea transparenţei. În plus, CSM este o autoritate publică şi nu una ocultă, iar toate autorităţile publice au o răspundere publică (diferită de răspunderea juridică). Instituţiile lăsate în afara controlului public tind să se comporte abuziv.
Totodată, având în vedere caracterul public şi solemn al şedinţelor Parlamentului, ca autoritate de largă reprezentativitate socială, prezentarea unei informări constituie o măsură necesară de informare a opiniei publice, având şi un caracter de sensibilizare a populaţiei. Prezentarea raportului în Parlament nu face altceva decât să faciliteze o dezbatere publică asupra unei componente a administrării justiţiei, chestiune de mare interes public.
Nu în ultimul rând un astfel de raport are şi o valoare practică de necontestat deoarece permite CSM să introducă pe agenda dezbaterilor parlamentare şi publice imperativele de ordin legislativ necesare pentru buna funcţionare a justiţiei.
În altă ordine de idei este de amintit că o astfel de practică nu este singulară deoarece şi alte autorităţi publice prezintă, de asemenea, rapoarte Parlamentului, transmiţând periodic informaţii care pot contribui la îmbunătăţirea şi modernizarea legislaţiei[18].
Constituţia delimitează destul de exact separaţia puterilor (autorităţilor) în stat, de exemplu, numirea în funcţie a magistraţilor trebuie să fie apanajul exclusiv al propriilor cerinţe, fără nici un amestec al altei autorităţi (puteri). Or, prerogativele ministrului justiţiei sunt multe prea mari pentru a avea vreo justificare legală sau pragmatică. De altfel, însuşi ministerul recunoaşte această critică, prin proiectele noii legi de organizare judecătorească fiind corectate multe derapaje.
Noţiunea de minister public desemnează ansamblul ierarhizat al agenţilor publici, numiţi procurori, împuterniciţi să facă, în principal, acte cu caracter executiv privind descoperirea încălcărilor legii penale, sesizarea instanţelor şi susţinerea acuzaţiei în faţa acestora.
Activitatea Ministerului Public este organizată potrivit principiilor legalităţii, imparţialităţii şi controlului ierarhic, fiind totodată independent în relaţiile cu celelalte autorităţi publice, exercitându-şi atribuţiile numai în temeiul legii şi pentru asigurarea respectării acesteia.
Competenţa procurorului este stabilită prin reguli de procedură, şi nu administrative, întrucât autoritatea publică este instituţia, iar puterile statului sunt funcţii ale acesteia. Puterea executivă este încredinţată Preşedintelui, Guvernului şi administraţiei publice, după cum puterea judecătorească aparţine instanţelor judecătoreşti, care o exercită cu sprijinul Ministerului Public şi al Consiliului Superior al Magistraturii. Dacă toate aceste trei structuri organizatorice au competenţe judecătoreşti, nu toate intră sub incidenţa exigenţelor pe care principiul separaţiei puterilor în stat le cere pentru definirea puterii judecătoreşti.
Activitatea Ministerului Public este prin natura ei o activitate executivă care sprijină instanţele judecătoreşti în activitatea de înfăptuire a justiţiei.
Amintim că , de exemplu, recursul extraordinar , era exclusiv în interesul ordinii publice, sub forma recursului în interesul legii şi recursul guvernamental puteau doar profita acuzatului, însă nu îi puteau vătăma[19] . Cu alte cuvinte erau numai o casaţie teoretică. Ulterior, lucrurile au evoluat către un sistem autoritar, autocratic, dictatorial, fără a se mai respecta separaţia puterilor – de iure imperii.
Realizarea unui sistem judiciar independent, imparţial, credibil şi eficient reprezintă o condiţie necesară pentru supremaţia legii şi a principiilor statului de drept. Măsurile de consolidare a independenţei sistemului judiciar trebuie să ducă nu numai la afirmarea principiului separaţiei puterilor în stat, dar şi la aplicarea acestuia în practică[20].
În concluzie, principiul constituţional al separaţiei puterilor în stat impune autorităţilor publice exercitarea atribuţiilor proprii stabilite de lege, fără vreo imixtiune ÎN COMPETENŢA altei autorităţi publice. Este de esenţa autorităţii administrative să exercite funcţia publică de realizare în concret a prevederilor legale ce au ca finalitate satisfacerea intereselor legitime ale cetăţeanului, fără o atitudine subiectivă, de parţialitate, nejustificată[21]. Principiul constituţional al separaţiei puterilor în stat este afectat printr-o încălcare obiectivăde către un funcţionar public- civil servants- a exigenţelor de imparţialitate, întrucât este vorba de încrederea pe care justiţiabilii trebuie să o aibă în tribunale[22].
În cadrul libertăţii de exprimare a funcţionarilor, drepturile şi responsabilităţile dobândesc o greutate deosebită[23]. Morala are dreptul să pretindă demnitarilor să fie loiali principiilor constituţionale, fără distincţie între activitatea profesională, viaţa politică sau privată.
BIBLIOGRAFIE
– Gh. Tănase Gheorghe, Separaţia puterilor în stat, Editura Ştiinţifică, Bucureşti 1994.
– Dr.Cristian Ionescu, Principiul Separaţiei puterilor,1997, Studiu parlamentar, Camera Deputaţilor, 1997.
– Gabriela A. Almond, Sidnez Verba, Cultura Civică, editura DU Style, Bucureşti 1996.
– N. Steinhardt, Principiile clasice şi noile tendinţe ale dreptului constituţional, Editura Solstiţiu, Satu Mare 2000.
– Vasile Gionea, Studii de drept constituţional şi istoria dreptului, vol. I şi II, Regia Autonomă „Monitorul Oficial”, Bucureşti 1993.
– Antonio La Pergola, Dreptul constituţional al statului şi normele internaţionale din perspectiva integrării europene, Fundaţia Română de Democraţie prin Drept, Bucureşti 2001.
– Cristian Ionescu, Sisteme constituţionale contemporane, Editura Şansa, Bucureşti 1994.
– Victor Duculescu, Constanţa Călinoiu, Georgeta Duculescu, Drept constituţional comparat, vol. I şi II, editura Luminalex, Bucureşti 1999.
– C.Avramescu, Constituţia Statelor Unite ale Americii, Humanitas, 2010.
– Geneza Constituţiei României 1991, Lucrările Adunării Constituante, RA „Monitorul Oficial”.
– I. Ionescu Dolj, Curs de procedură penală, Editura Socec, 1937,pp. 468 sqq.
– C. Vicol, Recursul, 1946, p. 152.
-Frederic Sudre, Jean-Pierre Marguenaud, Joel Sandriansimbazovina, Adeline Guttenoire, Michel Levinet, Les grands arrets de la Cour Europeenne des a Droits de l’Homme, PUF, 2009, ed. rom. Marile hotărâri ale Curţii Europene a Drepturilor Omului, Rosetti International, 2011, pp. 509 sqq.
– Jean-Francois Renucci, Tratat de drept european al drepturilor omului, Editura Hamangiu, 2009, pp. 452 sqq.
[1] Constituţia din 21 noiembrie 1991 , publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 767 din 31 octombrie 2003.
Modificată şi completată prin Legea de revizuire a Constituţiei României nr. 429/2003, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 758 din 29 octombrie 2003, republicată de Consiliul Legislativ, în temeiul art. 152 din Constituţie, cu reactualizarea denumirilor şi dându-se textelor o nouă numerotare (art. 152 a devenit, în forma republicată, art. 156).
Legea de revizuire a Constituţiei României nr. 429/2003 a fost aprobată prin referendumul naţional din 18 – 19 octombrie 2003 şi a intrat în vigoare la data de 29 octombrie 2003, data publicării în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 758 din 29 octombrie 2003 a Hotărârii Curţii Constituţionale nr. 3 din 22 octombrie 2003 pentru confirmarea rezultatului referendumului naţional din 18 – 19 octombrie 2003 privind Legea de revizuire a Constituţiei României.
Constituţia României, în forma iniţială, a fost adoptată în şedinţa Adunării Constituante din 21 noiembrie 1991, a fost publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 233 din 21 noiembrie 1991 şi a intrat în vigoare în urma aprobării ei prin referendumul naţional din 8 decembrie 1991.
[2] Plenul Consiliului Superior al Magistraturii, Comunicat privind admiterea de către Plenul CSM a cererii de apărare a independenţei sistemului judiciar în raport de declaraţiile publice ale domnulilor Victor Ponta, prim ministru al României şi Dan Şova, ministrul delegat pentru Proiecte de Infrastructură de Interes Național și Investiții Străine, www.csm1909 ; un alt punct de vedere, la Robert Cazanciuc.citat de http://www.gandul.info/politica/csm. La finalul şedinţei CSM, ministrul Justiţiei Robert Cazanciuc a declarat că afirmaţiile premierului Ponta privind condamnarea lui Adrian Năstase nu pot afecta independenţa justiţiei şi că premierul ar trebui judecat după fapte, nu după vorbe.
“Anumite declaraţii ale oamenilor politici, din ultima vreme, puteau fi cel puţin nuanţate, dar nu pot afecta independenţa justiţiei. Deciziile Guvernului au arătat în mod constant sprijinul pentru independenţa justiţiei, dacă vorbim despre acte normative” .
[3] http://www.luju.ro/dezvaluiri/evenimente,20 ianuarie 2014
[4] A. Crăiuţu, Raport al Comisiei Prezidenţiale de Analiză a Regimului Politic şi Constituţional din România– Pentru consolidarea statului de drept .
[5] http://www.dorin.ciuncan.com, www.ziare.com.
[6] Vezi, de exemplu, Decretul-Lege nr. 92/1990, art. 2, V.Gionea, Studii de drept constituţional şi istoria dreptului, I, RA „Monitorul Oficial”1993, pp. 13 sqq, Cr. Ionescu, Sisteme constituţionale contemporane, „Şansa” 1994, pp. 28 sqq, Geneza Constituţiei României 1991, Lucrările Adunării Constituante, RA „Monitorul Oficial”.
[7] C.Avramescu, Constituţia Statelor Unite ale Americii, Humanitas, 2010, pp.110 sqq, Gh. Tănase Gheorghe, Separaţia puterilor în stat, Editura Ştiinţifică, 1994.
[8] Cererea nr. 33.176/1996, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 710 din 18 august 2006,
[9] CEDO, Ciobanu împotriva României, Cererea nr. 29.053/1995, Hotărârea din 16 iulie 2002, § 44.
[10] Noul Cod de Procedură Penală; Prezentarea principalelor obiective . Curtea Constituţională, decizia nr. 54/2009 asupra sesizării de neconstituţionalitate a dispoziţiilor articolului unic pct. 1-23 din Legea privind aprobarea Ordonanţei de urgenţă a Guvernului nr. 60/2006 pentru modificarea şi completarea Codului de procedură penală, precum şi pentru modificarea altor legi, publicată în Monitorul Oficial al României, partea I, nr. 42 din 23/01/2009.
[11] Decizia nr. 98 din 7 februarie 2008 asupra cererii de soluţionare a conflictului juridic de natură constituţională dintre Preşedintele României şi Guvernul României, formulată de primul-ministru Călin Popescu-Tăriceanu, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 140 din 22 februarie 2008
[12] Publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 461 din 3 iulie 2009.
[13] Decizia Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie – Secţiile Unite nr. 8 din 18 octombrie 2010, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 416 din 14 iunie 2011, este neconstituţională, contravenind prevederilor art. 1 alin. (3), (4) şi (5), ale art. 126 alin. (3), ale art. 142 alin. (1) şi ale art. 147 alin. (1) şi (4) din Constituţie şi Deciziei Curţii Constituţionale nr. 62 din 18 ianuarie 2007, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 104 din 12 februarie 2007, Curtea Constituţională, Decizia nr. 206 din 29 aprilie 2013, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 350 din 13 iunie 2013
[14] Curtea Europeană a Drepturilor Omului a hotărât că este în interesul public ca procurorii şi judecătorii să se bucure de încredere., În Cauza Lavric vs României (Cererea nr. 22231/05, Decizia din 14 ianuarie 2014) CEDO a hotărât că statul a încălcat dreptul la viaţă privată al doamnei Lavric, prevăzut în art. 8 al Convenţiei Europene a Drepturilor Omului, prin exonerarea răspunderii unui jurnalist pentru două articole în care acesta a criticat în termeni excesivi activitatea reclamantei, aducându-i atingere reputaţiei http://www.juridice.ro/304235/romania-condamnata-la-cedo-pentru-atingerea-reputatiei-unui-procuror.html.
[15]Vezi, de exemplu, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie Completul de 9 Judecători Încheierea nr. 245 Dosar nr. 3023/1/2010 Şedinţa publică din 12 aprilie 2010.
[16] Curtea Constituţională, Decizia nr. 799 din 17 iunie 2011, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 440 din 23 iunie 2011.
[17] Curtea Constituţională, Decizia nr. 454 din 28 octombrie 2004 publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 29 din 10 ianuarie 2005; Vezi şi Curtea Constituţională, Decizia nr. 133 din 3 martie 2005 referitoare la excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 5 alin. (2) şi (3), art. 22, art. 29 şi a celor cuprinse în secţiunea a 3-a şi secţiunea a 4-a ale cap. III din Legea nr. 78/2000 pentru prevenirea, descoperirea şi sancţionarea faptelor de corupţie, precum şi a dispoziţiilor art. 13 din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 43/2002 privind Parchetul Naţional Anticorupţie , publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 349 din 25 aprilie 2005; Curtea Constituţională, Decizia nr. 227 din 21 aprilie 2005 publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 518 din 17 iunie 2005; Decizia nr. 384 din 7 iulie 2005 referitoare la excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 10 lit. c) din Legea nr. 78/2000 pentru prevenirea, descoperirea şi sancţionarea faptelor de corupţie , publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. . 757 din 19 august 2005; Decizia nr. 402 din 14 iulie 2005 referitoare la excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 29 din Legea nr. 78/2000 pentru prevenirea, descoperirea şi sancţionarea faptelor de corupţie , publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 807 din 6 septembrie 2005; Decizia nr. 315 din 17 iulie 2003 referitoare la excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 136 alin. 2 teza a doua, art. 1371 alin. 2, art. 139 alin. 3, art. 146, art. 151 alin. 1 şi ale art. 156 din Codul de procedură penală, precum şi a prevederilor art. 40 alin. 2 din Legea nr. 92/1992 pentru organizarea judecătorească, republicată, şi a prevederilor art. 8 alin. (1) şi (2) din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 43/2002 privind Parchetul Naţional Anticorupţie , publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. . 566 din 6 august 2003; Decizia nr. 515 din 24 noiembrie 2004 asupra sesizării de neconstituţionalitate a dispoziţiilor cuprinse la articolul unic punctul 8 din Legea pentru aprobarea Ordonanţei de urgenţă a Guvernului nr. 24/2004 privind creşterea transparenţei în exercitarea demnităţilor publice şi a funcţiilor publice, precum şi intensificarea măsurilor de prevenire şi combatere a corupţiei, partea referitoare la dispoziţiile art. 28 alin. (5) din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 43/2002 , publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 1195 din 14 decembrie 2004; Decizia nr. 235 din 5 mai 2005 privind sesizarea de neconstituţionalitate a prevederilor art. I pct. 2 din Legea privind aprobarea Ordonanţei de urgenţă a Guvernului nr. 103/2004 pentru modificarea Ordonanţei de urgenţă a Guvernului nr. 43/2002 privind Parchetul Naţional Anticorupţie, cu referire la art. 13 alin. (1) lit. b) din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 43/2002 , publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 462 din 31 mai 2005; Decizia nr. 328 din 21 iunie 2005 referitoare la excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 28 alin. (5) din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 43/2002 privind Parchetul Naţional Anticorupţie , publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 690 din 1 august 2005; Decizia nr. 375 din 6 iulie 2005 referitoare la sesizările de neconstituţionalitate a Legii privind reforma în domeniile proprietăţii şi justiţiei, precum şi unele măsuri adiacente , publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 591 din 8 iulie 2005395/05; Decizia nr. 419 din 18 iulie 2005 asupra modului în care Parlamentul României a pus de acord prevederile Legii privind reforma în domeniile proprietăţii şi justiţiei, precum şi unele măsuri adiacente cu Decizia Curţii Constituţionale nr. 375 din 6 iulie 2005, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 591 din 8 iulie 2005 , publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 653 din 22 iulie 2005421/05; Decizia nr. 447 din 15 septembrie 2005 referitoare la excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 28 alin. (5) din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 43/2002 privind Parchetul Naţional Anticorupţie , publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 879 din 30 septembrie 2005.
[18] Decizia nr. 375 din 6 iulie 2005 referitoare la sesizările de neconstituţionalitate a Legii privind reforma în domeniile proprietăţii şi justiţiei, precum şi unele măsuri adiacente , publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 591 din 8 iulie 2005.
[19] I. Ionescu Dolj, Curs de procedură penală, Editura Socec, 1937,pp. 468 sqq. C. Vicol, Recursul, 1946, p. 152.
[20] Strategia de Reformă a Sistemului Judiciar pe perioada 2005 – 2007 (Hotărârea de Guvern nr. 232 din 30 martie 2005, privind aprobarea Strategiei de reformă a sistemului judiciar pe perioada 2005 – 2007 şi a Planului de acţiune pentru implementarea Strategiei de reformă a sistemului judiciar pe perioada 2005 – 2007, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 273 din 1 aprilie 2005 ).
[21] Mutatis mutandis CEDO, Haushildt vs Danemarca, 24 mai 1989, § 50.
[22] Mutatis mutandis CEDO, De Cuber vs Belgia, 26 octombrie 1984 § 29.
[23] Mutatis mutandis, Vogt vs Germania, 26 septembrie 1995; vezi şi Frederic Sudre, Jean-Pierre Marguenaud, Joel Sandriansimbazovina, Adeline Guttenoire, Michel Levinet, Les grands arrets de la Cour Europeenne des a Droits de l’Homme, PUF, 2009, ed. rom. Marile hotărâri ale Curţii Europene a Drepturilor Omului, Rosetti International, 2011, pp. 509 sqq.
PROIECT DE LEGE PENTRU ABROGAREA ART. 741 DIN CODUL PENAL, EXCEPŢIA DE NECONSTITUŢIONALITATE A DISPOZIŢIILOR ART. 741 DIN CODUL PENAL, PRINCIPIUL EGALITĂŢII CETĂŢENILOR ÎN FAŢA LEGII – ART. 16 ALIN. (1) DIN CONSTITUŢIE, IMPARȚIALITATE·INTEGRITATE·EFICIENȚĂ
Curtea Constituţională a fost legal sesizată să soluţioneze excepţia de neconstituţionalitate privind dispoziţiile art. 741 din Codul penal, introdus prin art. XX pct. 2 din Legea nr. 202/2010 privind unele măsuri pentru accelerarea soluţionării proceselor[1].
Art. 741 din Codul penal dispunea: “În cazul săvârşirii infracţiunilor de gestiune frauduloasă, înşelăciune, delapidare, abuz în serviciu contra intereselor persoanelor, abuz în serviciu contra intereselor publice, abuz în serviciu în formă calificată şi neglijenţă în serviciu, prevăzute în prezentul cod, ori a unor infracţiuni economice prevăzute în legi speciale, prin care s-a pricinuit o pagubă, dacă în cursul urmăririi penale sau al judecăţii, până la soluţionarea cauzei în primă instanţă, învinuitul sau inculpatul acoperă integral prejudiciul cauzat, limitele pedepsei prevăzute de lege pentru fapta săvârşită se reduc la jumătate.
Dacă prejudiciul cauzat şi recuperat în aceleaşi condiţii este de până la 100.000 euro, în echivalentul monedei naţionale, se poate aplica pedeapsa cu amendă. Dacă prejudiciul cauzat şi recuperat în aceleaşi condiţii este de până la 50.000 euro, în echivalentul monedei naţionale, se aplică o sancţiune administrativă, care se înregistrează în cazierul judiciar.
Dispoziţiile prevăzute la alin. 1 şi 2 nu se aplică dacă făptuitorul a mai săvârşit o infracţiune de acelaşi gen, prevăzută de prezentul cod, într-un interval de 5 ani de la comiterea faptei, pentru care a beneficiat de prevederile alin. 1 şi 2.”
Examinând excepţia de neconstituţionalitate, Curtea constată că prin dispoziţiile legale criticate legiuitorul a urmărit instituirea unor noi circumstanţe atenuante care să ducă la reducerea la jumătate a limitelor de pedeapsă, ajungând până la posibilitatea aplicării unei pedepse cu amendă penală ori a unei sancţiuni cu caracter administrativ. De principiu, o astfel de măsură de clemenţă nu contravine dispoziţiilor constituţionale invocate, întrucât procesul penal nu vizează numai constatarea la timp şi în mod complet a infracţiunilor şi pedepsirea celor vinovaţi, ci contribuie şi la apărarea ordinii de drept şi a drepturilor persoanelor. Un astfel de drept proteguit îl constituie şi recuperarea prejudiciului cauzat, prejudiciu suferit de către persoanele vătămate care se constituie părţi civile în procesul penal.
Totuşi, din reglementarea dedusă controlului Curţii Constituţionale se desprind vicii de neconstituţionalitate, sens în care Curtea constată că excepţia de neconstituţionalitate formulată este întemeiată pentru următoarele considerente:
1. Prin condiţionarea reducerii limitelor de pedeapsă de un anumit moment procesual, respectiv până la soluţionarea cauzei în primă instanţă, este afectat principiul egalităţii cetăţenilor în faţa legii – art. 16 alin. (1) din Constituţie.
În acord cu jurisprudenţa constantă a Curţii Constituţionale, este incontestabil că acest principiu presupune eo ipso că la aceleaşi situaţii juridice tratamentul aplicat nu poate fi decât identic[2] .
Curtea Constituţională a statuat în mod constant în jurisprudenţa sa că situaţiile în care se află anumite categorii de persoane trebuie să difere în esenţă pentru a se justifica deosebirea de tratament juridic, iar această deosebire trebuie să se bazeze pe un criteriu obiectiv şi rezonabil [3].
În cauza de faţă, tratamentul juridic de clemenţă opozabil învinuiţilor sau inculpaţilor care solicită reducerea pedepsei la jumătate, aplicarea unei pedepse cu amenda ori a unei sancţiuni cu caracter administrativ, nu este justificată de situaţia diferită în care s-ar afla făptuitorii, ci de celeritatea soluţionării cauzei. Stabilirea unui asemenea criteriu, aleatoriu şi exterior conduitei persoanei, este în contradicţie cu principiul egalităţii în faţa legii, consacrat de art. 16 alin. (1) din Constituţie, conform căruia, la situaţii egale, tratamentul juridic aplicat nu poate fi diferit.
Astfel, durata procesului şi finalizarea acestuia depind adesea de o serie de factori cum sunt gradul de operativitate a organelor judiciare, incidente legate de îndeplinirea procedurii de citare, complexitatea cazului şi alte împrejurări care pot să întârzie sau nu soluţionarea cauzei. De asemenea, în numeroase cazuri, durata proceselor nu depinde numai de atitudinea părţilor care pot formula sau nu cereri diverse sau se pot afla în situaţii de natură obiectivă, ci se datorează unor alte circumstanţe, care ţin de organizarea justiţiei şi de gradul de încărcare a rolurilor instanţelor judecătoreşti.
În ceea ce priveşte modul de acordare a beneficiului reglementat de art. 741 alin. 1 şi 2 din Codul penal, se observă existenţa unui tratament distinct aplicat învinuiţilor sau inculpaţilor cercetaţi pentru aceleaşi infracţiuni, care se încadrează în ipoteza normei şi care pot fi chiar coautori, în funcţie de pronunţarea sau nu de către instanţa de judecată pe fondul cauzei. Instituirea acestui tratament diferit în funcţie de momentul în care instanţa de judecată a soluţionat cauza în primă instanţă nu are o justificare obiectivă şi rezonabilă[4]. În acest sens, Curtea Constituţională, , a statuat că încălcarea principiului egalităţii şi nediscriminării există atunci când se aplică un tratament diferenţiat unor cazuri egale, fără să existe o motivare obiectivă şi rezonabilă, sau dacă există o disproporţie între scopul urmărit prin tratamentul inegal şi mijloacele folosite.
Tratamentul juridic diferenţiat în funcţie de acest moment procesual afectează drepturile învinuiţilor sau inculpaţilor faţă de care s-a pronunţat deja o hotărâre judecătorească pe fond, fiind discriminaţi în raport cu cei care se află în faza de urmărire penală ori în faza de judecată în primă instanţă, cu toate că ambele categorii se află în aceeaşi situaţie juridică fiind cercetaţi pentru infracţiuni de prejudiciu identice, comise în aceeaşi perioadă.
De altfel, Curtea Constituţională s-a mai pronunţat în acest sens cu prilejul soluţionării excepţiei de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 8 din Legea nr. 543/2002 privind graţierea unor pedepse şi înlăturarea unor măsuri şi sancţiuni[5], statuând că aceste prevederi sunt neconstituţionale, întrucât limitează aplicarea legii la pedepse, măsuri şi sancţiuni aplicate prin hotărâri judecătoreşti rămase definitive până la data intrării în vigoare a legii, excluzând pedepsele, măsurile şi sancţiunile aplicate ulterior pentru fapte săvârşite până la această dată. Totodată, a arătat că, “sub aspectul incidenţei actului de clemenţă colectivă, toţi infractorii care au comis infracţiuni de aceeaşi categorie, anterior datei intrării în vigoare a legii, se află într-o situaţie identică, data condamnării lor definitive neavând nicio semnificaţie în ceea ce priveşte stabilirea unui tratament juridic diferenţiat, întrucât aceasta depinde de factori străini conduitei procesuale a infractorilor. Spre exemplu, în cazul a doi coautori este posibil ca unul să fie condamnat printr-o hotărâre judecătorească până la data publicării Legii nr. 543/2002 în Monitorul Oficial al României, Partea I, şi să beneficieze astfel de graţiere; celălalt coautor, nefiind condamnat, din varii motive, printr-o hotărâre judecătorească definitivă, nu va putea beneficia de actul de clemenţă, ceea ce conduce la o inegalitate de tratament juridic”.
Pe cale de consecinţă, legiuitorul, prin Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 18/2003[6], a pus de acord dispoziţiile art. 8 din Legea nr. 543/2002 cu decizia mai sus menţionată, sens în care a instituit un criteriu unitar cu privire la aplicabilitatea beneficiului graţierii, ţinând seama nu de un anumit moment procesual, ci de data comiterii infracţiunii.
Această soluţie este în concordanţă şi cu jurisprudenţa constantă a Curţii Europene a Drepturilor Omului, în speţă privind aplicarea art. 14, cât şi a Protocolului 12 al Convenţiei pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale. Curtea Europeană a Drepturilor Omului a evidenţiat că, pe baza art. 14 din Convenţie, o distincţie este discriminatorie dacă “nu are o justificare obiectivă şi rezonabilă” [7] .
În acelaşi timp, Curtea Europeană a Drepturilor Omului a subliniat că lista care cuprinde articolul 14 capătă un caracter indicativ, şi nu unul restrictiv[8] .
Mai mult decât atât, prin Hotărârea din 6 aprilie 2000, pronunţată în Cauza Thlimmenos împotriva Greciei, Curtea de la Strasbourg a statuat că “dreptul de a nu fi discriminat, garantat de Convenţie, este încălcat nu numai atunci când statele tratează în mod diferit persoane aflate în situaţii analoage, fără a oferi justificări obiective şi rezonabile, dar şi atunci când statele omit să trateze diferit, tot fără justificări obiective şi rezonabile, persoane aflate în situaţii diferite, necomparabile”.
În plus, Curtea Constituţională constată că o reglementare cu un conţinut similar se regăseşte în art. 10 alin. (1) teza întâi din Legea nr. 241/2005 pentru prevenirea şi combaterea evaziunii fiscale[9], potrivit căruia limitele pedepsei prevăzute de lege pentru fapta săvârşită se reduc la jumătate numai dacă în cursul urmăririi penale sau al judecăţii, până la primul termen de judecată, învinuitul ori inculpatul acoperă integral prejudiciul cauzat. Cu prilejul controlului de constituţionalitate exercitat, Curtea a statuat prin Decizia nr. 932/2006[10] şi prin Decizia nr. 1.196/2010[11], că textul legal criticat este constituţional, făcând totodată menţiunea că, de această dată, nu se creează premisele unei discriminări, întrucât beneficiul este aplicabil tuturor subiecţilor activi ai infracţiunii, primul termen de judecată putând fi considerat cel imediat următor datei intrării în vigoare a Legii nr. 241/2005, indiferent de faza în care se află judecarea procesului penal.
Având în vedere considerentele expuse, Curtea constată că prin instituirea momentului procesual ales în textul legal criticat se creează premisele unei discriminări între cetăţeni, care, deşi se găsesc în situaţii obiectiv identice, beneficiază de un tratament juridic diferit, ceea ce contravine prevederilor art. 16 alin. (1) din Legea fundamentală.
Aceleaşi argumente sunt valabile şi în ce priveşte dispoziţiile alin. 2 al art. 741 din Codul penal. În consecinţă, Curtea constată că prevederile art. 741 alin. 1 şi 2 din Codul penal sunt contrare dispoziţiilor art. 16 alin. (1) din Constituţie.
Textul de lege criticat este deficitar din perspectiva lipsei de corelare atât cu alte prevederi similare din Codul penal, cât şi cu cele reglementate în legi speciale la care se face trimitere, ceea ce este de natură să genereze confuzii, incertitudine şi dificultăţi în ceea ce priveşte interpretarea şi aplicarea acestuia.
Curtea Constituţională remarcă faptul că acest viciu de redactare afectează garanţiile constituţionale privind dreptul la un proces echitabil. Astfel, este de observat că acest drept este unul complex, care are mai multe componente şi în care se include lato sensu şi dreptul la o apărare eficientă. Aceasta nu poate fi realizată în condiţiile în care există o incertitudine cu privire la aplicabilitatea într-o speţă sau alta a beneficiului reducerii la jumătate a pedepsei. Judecătorul însuşi se află în dificultate, fiind pus în situaţia de a opta între mai multe variante posibile, în lipsa unei reprezentări clare a regimului sancţionator aplicabil. Din cauza manierei defectuoase de redactare a textului de lege criticat, individualizarea judiciară a pedepsei nu poate fi făcută de instanţă decât în mod arbitrar, aproximativ, în funcţie de aprecieri lipsite de obiectivitate, într-o situaţie putând aplica o pedeapsă cu amendă, iar în alta, nu, ori în altele fiind obligată să aplice o sancţiune cu caracter administrativ sau să reducă pedeapsa la jumătate, după cum pentru infracţiuni identice prejudiciul atinge sau nu o anumită valoare. De pildă, în cazul în care prejudiciul acoperit în condiţiile alin. 1 este cuprins între 50.000 de euro şi 100.000 de euro, se poate aplica fie pedeapsa cu închisoarea, în limitele prevăzute de lege pentru infracţiunile respective, reduse la jumătate potrivit alin. 1 al art. 741 din Codul penal, fie pedeapsa amenzii potrivit alin. 2 teza întâi al aceluiaşi articol.
Curtea constată că reglementări similare se găsesc şi în alte legislaţii europene. Însă în acestea repararea pagubei produsă printr-o infracţiune reprezintă o circumstanţă atenuantă. În acest sens Curtea reţine cu titlu exemplificativ art. 46 paragraful 2 din Codul penal german (care are în vedere conduita făptuitorului după comiterea faptei, în mod special eforturile depuse de acesta pentru a repara paguba pricinuită, eforturile sale pentru a ajunge la o înţelegere cu persoana vătămată); art. 62 paragraful 6 din Codul penal italian (care priveşte pe oricare făptuitor judecat care a reparat prejudiciul prin despăgubire ori prin restituirea lucrului sau dacă, înainte de judecată, în mod voluntar şi spontan, a depus eforturi pentru înlăturarea sau atenuarea consecinţelor dăunătoare sau periculoase ale infracţiunii); art. 21 din Codul penal spaniol (care vizează eforturile făptuitorului pentru repararea prejudiciilor provocate sau pentru diminuarea consecinţelor faptei) sau art. 34 paragraful 1 pct. 14 din Codul penal austriac (care ţine seama de iniţiativa pe care a avut-o făptuitorul de a se abţine de la producerea unei pagube mari ori dacă a acoperit el însuşi sau o terţă persoană prejudiciul cauzat).
De asemenea, potrivit art. 21 alin. 2 din Codul penal, “tentativa se sancţionează cu o pedeapsă cuprinsă între jumătatea minimului şi jumătatea maximului prevăzute de lege pentru infracţiunea consumată, fără ca minimul să fie mai mic decât minimul general al pedepsei. În cazul când pedeapsa prevăzută de lege este detenţiunea pe viaţă, se aplică pedeapsa închisorii de la 10 la 25 de ani”. Ţinând seama de acest text, Curtea constată că legiuitorul nu a dispus nimic cu privire la situaţia tentativei în cazul infracţiunilor de prejudiciu ce intră sub incidenţa dispoziţiilor art. 741 din Codul penal. Aceasta conduce la o situaţie inechitabilă în care un inculpat cercetat pentru o tentativă la infracţiunea de înşelăciune să primească aceeaşi pedeapsă ca şi un inculpat cercetat pentru aceeaşi infracţiune consumată, dar care a acoperit prejudiciul cauzat în condiţiile art. 741 alin. 1 din Codul penal.
Toate aceste circumstanţieri variate şi neunitare nu fac altceva decât să lipsească de fermitate atitudinea statului de drept ce urmăreşte contracararea fenomenul infracţional şi să îngreuneze înfăptuirea actului de justiţie, care, potrivit art. 21 şi art. 124 alin. (2) din Constituţie, trebuie să se facă pentru toţi justiţiabilii în cadrul unui real proces echitabil şi într-o manieră unică, imparţială şi egală.
3. Cât priveşte dispoziţiile art. 741 alin. 3 din Codul penal referitoare la măsura înlăturării beneficiului prevăzut în primele două alineate pentru inculpaţii care au mai săvârşit o infracţiune de acelaşi gen într-un interval de 5 ani şi care s-au mai bucurat anterior de reducerea de pedeapsă, Curtea constată că acestea constituie o normă de trimitere şi nu pot fi disociate de alin. 1 şi 2 ale art. 741 din Codul penal, întrucât reprezintă consecinţa lor directă. Acest fapt generează inaplicabilitatea lor, întrucât nu pot avea o existenţă de sine stătătoare în absenţa normei la care se face trimitere. Aşa fiind, viciul de neconstituţionalitate constatat în privinţa art. 741 alin. 1 şi 2 se extinde în mod corespunzător şi cu privire la dispoziţiile art. 741 alin. 3 din acelaşi cod, astfel încât instanţa de contencios constituţional constată că şi acestea sunt neconstituţionale.
Pentru considerentele expuse, Curtea Constituţională admite excepţia de neconstituţionalitate şi constată că dispoziţiile art. 741 din Codul penal sunt neconstituţionale[12].
Ca urmare a constatării neconstituţionalităţii dispoziţiile art. 741 din Codul penal de către Curtea Constituţională un proiect de lege pentru abrogarea art.741 din Codul penal, a fost înregistrat Iniţiatori au fost 5 senatori, din care Plăcintă Sorina Luminiţa(PD-L), Lazar Sorin Constantin(PSD), Frâncu Emilian Valentin(PNL), Frunda György(UDMR) , Chivu Sorin Serioja (independenţi).
Avizul Consiliului Legislativ[13] a fost favorabil, cu observaţii şi propuneri de tehnică legislativă.
Cu respectarea prevederilor art.76 alin.(1) din Constituţia României, proiectul fusese adoptat de Senat la 21 noiembrie 2011.
Prezentat la Camera Deputaţilor , la 28 noiembrie 2011[14], proiectul a fost înregistrat spre dezbatere.
Comisia pentru drepturile omului, culte şi problemele minorităţilor naţionale l-a adoptat cu aviz favorabil .
În Comisia juridică, de disciplină şi imunităţi, raportul asupra proiectului[15], specifică:
1. Prin Decizia nr. 62/2007 Curtea Constituţională (având ca practică şi Decizia Curţii Constituţionale nr.20/2000) a decis următoarele:
– ”abrogarea art.205, art.206, respectiv 207 privind Insulta, Calomnia şi Proba verităţii este neconstituţională” şi pe cale de consecinţă efectele abrogării au încetat iar ”prevederile legale care au format obiectul abrogării (art.205, art.206 şi 207) continuă să producă efecte” adică art.205, art.206 şi 207 sunt în vigoare;
– Parlamentul nu poate abroga art.205, art.206 privind Insulta şi Calomnia, ci se poate pronunţa doar cu privire la cuantumul sancţiunii;
– ”Libertatea de reglementare pe care o are Parlamentul în aceste cazuri se exercită prin reglementarea condiţiilor de tragere la răspundere penală pentru faptele antisociale care aduc atingere valorilor prevăzute şi garantate de Constituţie.”
2. Contrar deciziei Curţii Constituţionale nr. 62/2007, unele instanţe au considerat că infracţiunile prevăzute la art.205 şi art.206 au rămas dezincriminate.
3. Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a dat o hotărâre de unificare a practicii prin care a hotărât (contrar deciziei Curţii Constituţionale nr. 62/2007) că infracţiunile prevăzute la art.205 şi art.206 au rămas dezincriminate, fiind abrogate.
Hotărârea este prost motivată şi se bazează pe confuzia dintre ”abrogarea abrogării” şi ”declararea neconstituţională a abrogării”.
Diferenţa este enormă:
– ”abrogarea abrogării” nu repune în vigoare textul abrogat conform Legii 24/2000;
– ”declararea neconstituţională a abrogării” face să înceteze efectele abrogării adică repune în vigoare textul abrogat conform DCCR nr. 62/2007 şi a DCCR nr.20/2000.
4. Parlamentul a încălcat decizia Curţii Constituţionale nr. 62/2007 deoarece în noul Cod penal nu a mai prevăzut infracţiunile de insultă şi calomnie, acestea fiind astfel dezincriminate.
5. Curtea Constituţională şi-a păstrat jurisprudenţa şi a emis decizia Curţii Constituţionale nr. 206/2013.
Faţă de acestea Parlamentul trebuie să pună în acord Codul penal cu deciziile Curţii Constituţionale şi să clarifice legislaţia pentru a nu mai exista astfel de interpretări eronate, adică:
– introducerea în Codul penal a infracţiunilor de insultă şi calomnie;
– precizarea efectelor Curţii Constituţionale, inclusiv cele prin care se declară neconstituţională abrogarea unui text;
– clarificarea terminologiei şi a situaţiilor de dezincriminare;
– interpretarea legii;
– efectele suspendării sau întreruperii cursului prescripţiei pentru perioadele în care prevederile legislative contrare sau interpretarea eronată a acestora (cauze neprevăzute) împiedică punerea în mişcare a acţiunii penale sau continuarea procesului penal[16].
În urma dezbaterilor, membrii Comisiei juridice, de disciplină şi imunităţi au hotărât, cu majoritate de voturi (4 abţineri), să propună plenului Camerei Deputaţilor adoptarea proiectului de lege pentru abrogarea art. 741 din Codul penal, cu amendamentele admise, redate în Anexa la prezentul raport. Semnează, vicepreşedintele comisiei, Ciprian Nicolae Nica.
…Amendamentul 5[17]. Propune ca
după alineatul (2) al articolului 147 se introduce alin. (3), cu următorul cuprins:
Art. 147: Funcţionar public şi funcţionar (1)Prin “funcţionar public” se înţelege orice persoană care exercită permanent sau temporar, cu orice titlu, indiferent cum a fost învestită, o însărcinare de orice natură, retribuită sau nu, în serviciul unei unităţi dintre cele la care se referă art. 145.
(2)Prin “funcţionar” se înţelege persoana menţionată în alin. 1, precum şi orice salariat care exercită o însărcinare în serviciul unei alte persoane juridice decât cele prevăzute în acel alineat.
(3) Sunt exceptaţi de la dispoziţiile art. 147, Preşedintele României, deputaţii şi senatorii, precum şi persoanele care îşi desfăşoară activitatea în cadrul unei profesii liberale, în baza unei legi speciale şi care nu sunt finanţaţi de la bugetul de stat, aceştia răspunzând penal, civil sau administrativ în conformitate cu dispoziţiile legilor speciale în baza cărora îşi desfăşoară activitatea, precum şi cu dispoziţiile dreptului comun, cu respectarea dispoziţiilor prezentului alineat.
Înscris pe ordinea de zi a plenului Camerei Deputaţilor, proiectul a fost adoptat la data de 10 decembrie 2013.
rezultat vot pentru=240, contra=57, abţineri=4, nu au votat=2 (prezenţi=303)
În aceeaşi zi are loc depunerea la Secretarul general pentru exercitarea dreptului de sesizare asupra constitutionalitatii legii, iar la 16 decembrie 2013, este trimis la Preşedintele României pentru promulgare.
Camera Deputaţilor adoptă prezentul proiect de lege în forma:
L E G E pentru modificarea şi completarea unor acte normative
Art. I. – Codul penal al României, republicat în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 65 din 16 aprilie 1997, cu modificările şi completările ulterioare, se modifică şi se completează după cum urmează:
1. După articolul 10 se introduce un nou articol, articolul 101, cu următorul cuprins:
„Aplicarea legii penale de dezincriminare Art. 101. – Legea penală nu se aplică faptelor săvârşite sub legea veche, dacă nu mai sunt prevăzute de legea nouă. În acest caz, executarea pedepselor, a măsurilor educative şi a măsurilor de siguranţă, pronunţate în baza legii vechi, precum şi toate consecinţele penale ale hotărârilor judecătoreşti privitoare la aceste fapte încetează prin intrarea în vigoare a legii noi.
În cuprinsul prezentei legi, prin legea veche se înţelege forma unei legi până la data când intră în 2 vigoare modificările, completările sau abrogarea ei după caz, iar prin legea nouă se înţelege forma legii vechi după data intrării în vigoare a modificărilor sau completărilor ei după caz, sau o lege care intră în vigoare după data abrogării legii vechi şi înlocuieşte legea veche abrogată.
Dispoziţiile alin. 1 nu se aplică în situaţia în care fapta este incriminată chiar sub o altă denumire de legea nouă sau de o altă lege în vigoare la data modificării, completării sau abrogării legii vechi.”
2. Articolul 741 se modifică şi va avea următorul cuprins:
„Art. 741. – În cazul săvârşirii infracţiunilor prin care s-a produs un prejudiciu evaluabil în bani, dacă până la rămânerea definitivă a hotărârii de condamnare, învinuitul sau inculpatul acoperă integral prejudiciul cauzat, limitele pedepsei prevăzute de lege pentru fapta săvârşită se reduc la jumătate.
Dacă prejudiciul cauzat şi recuperat în aceleaşi condiţii este de până la 500.000 euro, în echivalentul monedei naţionale, se aplică pedeapsa cu amendă. Dacă prejudiciul cauzat şi recuperat în aceleaşi condiţii este de până la 100.000 euro, în echivalentul monedei naţionale, se aplică o sancţiune administrativă, care se înregistrează în cazierul judiciar. Dispoziţiile prevăzute la alin. 1 şi 2 nu se aplică dacă făptuitorul a mai săvârşit o infracţiune de acelaşi gen, prevăzută de prezentul cod, într-un interval de 5 ani de la comiterea faptei, pentru care a beneficiat de prevederile alin. 1 şi 2.
Dispoziţiile alin. 1 şi 2 se aplică şi în cazul tentativei.”
3. După articolul 123 se introduce un nou articol, articolul 1231, cu următorul cuprins:
„Suspendarea cursului prescripţiei Art. 1231. – Cursul termenului prescripţiei răspunderii penale este suspendat pe timpul cât o dispoziţie legală sau o împrejurare de neprevăzut ori de neînlăturat împiedică punerea în mişcare a acţiunii penale sau continuarea procesului penal.
Prescripţia îşi reia cursul din ziua în care a încetat cauza de suspendare.
Suspendarea cursului prescripţiei produce efecte faţă de toţi participanţii la infracţiune, chiar dacă actul de suspendare priveşte numai pe unii dintre ei.”
4. Articolul 124 se modifică şi va avea umătorul cuprins:
„Prescripţia specială Art. 124. – Prescripţia înlătură răspunderea penală oricâte întreruperi sau suspendări ar interveni, dacă termenul de prescripţie prevăzut în art. 122 este depăşit cu încă jumătate.”
5. După alineatul (2) al articolului 147 se introduce un nou alineat, alineatul (3), cu următorul cuprins:
„Sunt exceptaţi de la dispoziţiile art. 147, Preşedintele României, deputaţii şi senatorii, precum şi persoanele care îşi desfăşoară activitatea în cadrul unei profesii liberale, în baza unei legi speciale şi care nu sunt finanţaţi de la bugetul de stat, aceştia răspunzând penal, civil sau administrativ în conformitate cu dispoziţiile legilor speciale în baza cărora îşi desfăşoară activitatea, precum şi cu dispoziţiile dreptului comun, cu respectarea dispoziţiilor prezentului alineat.”
6. Articolul 205 se modifică şi va avea următorul cuprins:
„Insulta Art. 205. – Atingerea adusă onoarei ori reputaţiei unei persoane prin cuvinte, prin gesturi sau prin orice alte mijloace, ori prin expunerea la batjocură, se pedepseşte cu amendă de la 150 lei la 500 lei.
Aceeaşi pedeapsă se aplică şi în cazul în când se atribuie unei persoane un defect, boală sau infirmitate care, chiar reale de ar fi, nu ar trebui relevate.
Acţiunea penală se pune în mişcare la plângerea prealabilă a persoanei vătămate.
Împăcarea părţilor înlătură răspunderea penală.”
7. Articolul 206 se modifică şi va avea următorul cuprins:
„Calomnia Art. 206. – Afirmarea sau imputarea în public, prin orice mijloace, a unei fapte determinate privitoare la o persoană, care, dacă ar fi adevărată, ar expune acea persoană la o sancţiune penală, administrativă sau disciplinară, ori dispreţului public, se pedepseşte cu amendă de la 500 lei la 13.000 lei.
Acţiunea penală se pune în mişcare la plângerea prealabilă a persoanei vătămate.
Împăcarea părţilor înlătură răspunderea penală.”
8. Articolul 207 se modifică şi va avea următorul cuprins:
„Proba verităţii Art. 207. – Proba verităţii celor afirmate sau imputate este admisibilă, dacă afirmarea sau imputarea a fost săvârşită pentru informarea publică şi pentru apărarea unui interes legitim.
Fapta cu privire la care s-a făcut proba verităţii nu constituie infracţiunea de insultă sau calomnie.”
Art. II. – Legea nr. 286/2009 privind Codul penal, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 510 din 24 iulie 2009, cu modificările şi completările ulterioare, se modifică şi se completează după cum urmează:
1. Articolul 4 se modifică şi va avea următorul cuprins:
„Aplicarea legii penale de dezincriminare Art. 4. – (1) Legea penală nu se aplică faptelor săvârşite sub legea veche, dacă nu mai sunt prevăzute de legea nouă. În acest caz, executarea pedepselor, a măsurilor educative şi a măsurilor de siguranţă, pronunţate în baza legii vechi, precum şi toate consecinţele penale ale hotărârilor judecătoreşti privitoare la aceste fapte încetează prin intrarea în vigoare a legii noi.
(2) În cuprinsul prezentei legi, prin legea veche se înţelege forma unei legi până la data când intră în vigoare modificările, completările sau abrogarea ei după caz, iar prin legea nouă se înţelege forma legii vechi după data intrării în vigoare a modificărilor sau completărilor ei după caz, sau o lege care intră în vigoare după data abrogării legii vechi şi înlocuieşte legea veche abrogată.
(3) Dispoziţiile alin. (1) din Codul penal nu se aplică în situaţia în care fapta este incriminată chiar sub o altă denumire de legea nouă sau de o altă lege în vigoare la data modificării, completării sau abrogării legii vechi.”
2. După alineatul (2) al articolului 156 se introduc două noi alienate, alineatele (3) şi (4), cu următorul cuprins:
„(3) Suspendarea cursului prescripţiei produce efecte faţă de toţi participanţii la infracţiune, chiar dacă actul de suspendare priveşte numai pe unii dintre ei.
(4) Termenele prevăzute în art. 154, dacă au fost depăşite cu încă o jumătate, vor fi socotite îndeplinite oricâte suspendări ar interveni.”
3. La articolul 175, după alineatul (2) se introduce alineatul (3) cu următorul cuprins:
„(3) Sunt exceptaţi de la dispoziţiile art. 175, Preşedintele României, deputaţii şi senatorii, precum şi persoanele care îşi desfăşoară activitatea în cadrul unei profesii liberale, în baza unei legi speciale şi care nu sunt finanţaţi de la bugetul de stat, aceştia răspunzând penal, civil sau administrativ în conformitate cu dispoziţiile legilor speciale în baza cărora îşi desfăşoară activitatea, precum şi cu dispoziţiile dreptului comun, cu respectarea prezentului alineat.”
4. După articolul 227 se introduce un nou capitol, Capitolul X, cu următorul cuprins:
„CAPITOLUL X
Infracţiuni contra demnităţii
Insulta Art. 2271. – (1) Atingerea adusă onoarei ori reputaţiei unei persoane prin cuvinte, prin gesturi sau prin orice alte mijloace, ori prin expunerea la batjocură, se pedepseşte cu amendă de la 150 lei la 500 lei.
(2) Aceeaşi pedeapsă se aplică şi în cazul în când se atribuie unei persoane un defect, boală sau infirmitate care, chiar reale de ar fi, nu ar trebui relevate.
(3) Acţiunea penală se pune în mişcare la plângerea prealabilă a persoanei vătămate.
(4) Împăcarea părţilor înlătură răspunderea penală.
Calomnia Art. 2272. – (1) Afirmarea sau imputarea în public, prin orice mijloace, a unei fapte determinate privitoare la o persoană, care, dacă ar fi adevărată, ar expune acea persoană la o sancţiune penală, administrativă sau disciplinară, ori dispreţului public, se pedepseşte cu amendă de la 500 lei la 13.000 lei.
(2) Acţiunea penală se pune în mişcare la plângerea prealabilă a persoanei vătămate. (3) Împăcarea părţilor înlătură răspunderea penală.
Proba verităţii Art. 2273. – Proba verităţii celor afirmate sau imputate este admisibilă, dacă afirmarea sau imputarea a fost săvârşită pentru informarea publică şi pentru apărarea unui interes legitim.
Fapta cu privire la care s-a făcut proba verităţii nu constituie infracţiunea de insultă sau calomnie.”
5. După articolul 309 se introduce un nou articol, articolul 3091, cu următorul cuprins: „Art. 3091. – (1) În cazul săvârşirii infracţiunilor prin care s-a produs un prejudiciu evaluabil în bani, dacă până la rămânerea definitivă a hotărârii de condamnare, învinuitul sau inculpatul acoperă integral prejudiciul cauzat, limitele pedepsei prevăzute de lege pentru fapta săvârşită se reduc la jumătate.
(2) Dacă prejudiciul cauzat şi recuperat în aceleaşi condiţii este de până la 500.000 euro, în echivalentul monedei naţionale, se aplică pedeapsa cu amendă. Dacă prejudiciul cauzat şi recuperat în aceleaşi condiţii este de până la 100.000 euro, în echivalentul monedei naţionale, se aplică o sancţiune administrativă, care se înregistrează în cazierul judiciar
(3) Dispoziţiile prevăzute la alin. (1) şi (2) nu se aplică dacă făptuitorul a mai săvârşit o infracţiune de acelaşi gen, prevăzută de prezentul cod, într-un interval de 5 ani de la comiterea faptei, pentru care a beneficiat de prevederile alin. (1) şi (2).
(4) Dispoziţiile alin. (1) şi (2) se aplică şi în cazul tentativei.”
Opinia publică, internă şi internaţională, reacţionează aproape imediat. Un protest de proporţii are loc, sâmbăta seara, la14 decembrie 2013, la Bucureşti. Pe afişul protestului se poate citi: “La 24 de ani de la momentul decembrie 1989, in contrast cu visurile şi speranţele de atunci ale românilor, avem o clasă politică imorală, tot mai ruptă de cetăţeni, care s-a înconjurat cu ziduri legislative menite sa-i protejeze privilegiile.
Prefăcându-se ca sunt in tabere opuse, politicienii mimează democraţia, dar pe sub masa îşi dau mana pentru a satisface interesele îmbogăţiţilor de tranziţie si ale corporaţiilor străine (…) “, se menţionează in chemarea la protest[18].
Cu referire la modificarea articolului care defineşte noţiunea de „Funcţionar”, prevăzut în Codul Penal (atât în Codul Penal în vigoare – art. 147, cât și în Noul Codul Penal, respectiv art. 175), în sensul exceptării de la dispoziţiile menționate a unor categorii distinct definite, Biroul de Informare și Relații Publice DNA a transmis următorul punct de vedere:
“Direcția Națională Anticorupție consideră că, prin această modificare, categoriile menționate – Preşedintele României, deputaţii şi senatorii, precum şi persoanele care îşi desfăşoară activitatea în cadrul unei profesii liberale, în baza unei legi speciale şi care nu sunt finanţaţi de la bugetul de stat – nu vor mai putea fi cercetate și sancționate pentru infracțiuni comise în exercitarea atribuțiilor care derivă din această calitate.
De exemplu Președintele României, senatorii și deputații, avocații, notarii, executorii judecătorești, nu vor mai putea fi cercetați și sancționați pentru infracțiuni de corupție şi infracțiuni asimilate celor de corupție cum ar fi luarea de mită și abuzul în serviciu.
De asemenea, inculpaţii trimişi în judecată, în calităţile sus menţionate, ar putea să fie achitaţi, iar cei aflaţi în executarea pedepselor privative de libertate ar putea fi puşi în libertate.
Menţionăm că, pe rolul instanţelor de judecată se află în curs de judecare sau în executarea pedepselor un număr de 28 de parlamentari, în cauze instrumentate de DNA.
Prin această modificare, legislația română va intra în contradicție flagrantă cu dispozițiile convențiilor internaționale anticorupție pe care România le-a ratificat în anul 2002, respectiv 2004: Convenţia penală împotriva corupţiei a Consiliului Europei şi Convenţia ONU asupra corupţiei. Ambele Convenţii cer statelor părţi ca în incriminarea corupţiei să dea o definiţie cât mai cuprinzătoare categoriilor funcţionarilor. Concret, corupţia membrilor forurilor legiuitoare este în mod expres reglementată în aceste două Convenţii.
Or, prin scoaterea acestor categorii din sfera de reglementare, România se va afla în situaţie de neconformitate şi cu standardele de cooperare judiciară internaţională, nemaifiind în măsură să execute cereri de asistenţă judiciară în materie penală cu referire la aceste categorii de persoane, atunci când se aplică regula dublei incriminări.
De asemenea, prin același act, Plenul Camerei Deputaţilor a modificat şi regimul prescripţiei răspunderii penale, în sensul reducerii termenului de prescripţie specială.
Cu referire la modificarea unui alt articol din Codul Penal, respectiv cel privind conflictul de interese, adoptat de Plenul Camerei Deputaţilor tot în cursul zilei de 10 decembrie 2013, Direcţia Naţională Anticorupţie consideră că noua prevedere restrânge în mod nejustificat aplicabilitatea conflictului de interese la anumite categorii de persoane care îndeplinesc un serviciu public. Astfel, de exemplu, primarii ies de sub incidenţa acestui articol şi, prin urmare, vor putea să acorde contracte finanţate din bani publici sau din fonduri europene propriilor rude.
În prezent, pe rolul instanţelor de judecată, pentru diferite infracţiuni, în cauze care au fost instrumentate de DNA, se află peste 100 de primari şi viceprimari. “[19]
La 12 decembrie, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie și PDL au sesizat Curtea Constituțională cu privire la modificările pe care deputații le-au adus Codului Penal în „marțea neagră a Parlamentului”. ÎCCJ a contestat modificarea legislativă care îi scoate pe parlamentari din rândul funcţionarilor publici şi dezincriminarea conflictului de interese în cazul parlamentarilor[20].
S-a arătat că legea este dată in interes propriu al anumitor oameni[21] .
Impactul acestor modificări este dramatic atât in privinţa cauzelor penale aflate pe rolul instanţelor, cât şi în ceea ce priveşte reputaţia României in plan internaţional.
“ Romania nu este o tara în care sa poţi avea încredere”.
S-au întâmplat doua lucruri majore. Primul vizează excluderea din sfera funcţionarilor publici a preşedintelui României, a parlamentarilor si a profesiilor liberale. Asta înseamnă ca unele infracţiuni de corupţie, cele asimilate si abuzul in serviciu săvârşite de anumiţi subiecţi activi sunt dezincriminate faţă de persoanele arătate în articolul 175, alineatul (3)[22].
Practic, prin modificarea operata, conflictul de interese a fost dezincriminat. Sfera subiecţilor care pot comite fapta a fost drastic redusa doar la persoanele care lucrează in cadrul instituţiilor publice, doar pe baza unui contract de munca. Nu are contract de munca nici primarul, nici prefectul, nici preşedintele consiliului judeţean, nici ministrul si nici măcar funcţionarii. Are contract de munca in instituţiile publice doar personalul contractual, puţin şi fără atribuţii importante[23].
Statutul funcţionarilor publici reglementează regimul general al raporturilor juridice dintre funcţionarii publici şi stat sau administraţia publică locală, prin autorităţile administrative autonome ori prin autorităţile şi instituţiile publice ale administraţiei publice centrale şi locale, denumite în continuare raporturi de serviciu[24].
Scopul Legii nr. 188 îl constituie asigurarea, în conformitate cu dispoziţiile legale, a unui serviciu public stabil, profesionist, transparent, eficient şi imparţial, în interesul cetăţenilor, precum şi al autorităţilor şi instituţiilor publice din administraţia publică centrală şi locală.
Funcţia publică reprezintă ansamblul atribuţiilor şi responsabilităţilor, stabilite în temeiul legii, în scopul realizării prerogativelor de putere publică de către administraţia publică centrală, administraţia publică locală şi autorităţile administrative autonome.
Funcţionarul public este persoana numită, în condiţiile legii, într-o funcţie publică. Persoana care a fost eliberată din funcţia publică şi se află în corpul de rezervă al funcţionarilor publici îşi păstrează calitatea de funcţionar public.
Activităţile desfăşurate de funcţionarii publici, care implică exercitarea prerogativelor de putere publică, sunt următoarele:
a) punerea în executare a legilor şi a celorlalte acte normative;
b) elaborarea proiectelor de acte normative şi a altor reglementări specifice autorităţii sau instituţiei publice, precum şi asigurarea avizării acestora;
c) elaborarea proiectelor politicilor şi strategiilor, a programelor, a studiilor, analizelor şi statisticilor necesare realizării şi implementării politicilor publice, precum şi a documentaţiei necesare executării legilor, în vederea realizării competenţei autorităţii sau instituţiei publice;
d) consilierea, controlul şi auditul public intern;
e) gestionarea resurselor umane şi a resurselor financiare;
f) colectarea creanţelor bugetare;
g) reprezentarea intereselor autorităţii sau instituţiei publice în raporturile acesteia cu persoane fizice sau juridice de drept public sau privat, din ţară şi străinătate, în limita competenţelor stabilite de conducătorul autorităţii sau instituţiei publice, precum şi reprezentarea în justiţie a autorităţii sau instituţiei publice în care îşi desfăşoară activitatea;
h) realizarea de activităţi în conformitate cu strategia de informatizare a administraţiei publice.
Funcţiile publice sunt prevăzute în anexa la prezenta lege.
În sensul legii, totalitatea funcţionarilor publici din cadrul autorităţilor administrative autonome şi din cadrul autorităţilor şi instituţiilor publice din administraţia publică centrală şi locală constituie corpul funcţionarilor publici (art. 3 din lege).
Prevederile acestei legi nu se aplică:
a) personalului contractual salariat din aparatul propriu al autorităţilor şi instituţiilor publice, care desfăşoară activităţi de secretariat, administrative, protocol, gospodărire, întreţinere-reparaţii şi de deservire, pază, precum şi altor categorii de personal care nu exercită prerogative de putere publică. Persoanele care ocupă aceste funcţii nu au calitatea de funcţionar public şi li se aplică legislaţia muncii;
b) personalului salariat încadrat, pe baza încrederii personale, la cabinetul demnitarului;
c) corpului magistraţilor;
d) cadrelor didactice;
e) persoanelor numite sau alese în funcţii de demnitate publică (Art. 6 din lege).
Dacă din acest punct de vedere demnitarii nu sunt funcţionarii publici, nu există nici o apropiere/nici o paralelă cu reglementarea penală.
Articolul 147 din Codul penal reglementa sintagmele Funcţionar public şi funcţionar.
(1) Prin “funcţionar public” se înţelege orice persoană care exercită permanent sau temporar, cu orice titlu, indiferent cum a fost învestită, o însărcinare de orice natură, retribuită sau nu, în serviciul unei unităţi dintre cele la care se referă art. 145.
Potrivit art. 147 alin. 2 din Codul penal, “prin funcţionar se înţelege persoana menţionată în alin. 1″, adică aceea care exercită permanent sau temporar, cu orice titlu, indiferent cum a fost învestită, o însărcinare de orice natură, retribuită sau nu, în serviciul unei unităţi dintre cele la care se referă art. 145, “precum şi orice salariat care exercită o însărcinare în serviciul unei alte persoane juridice decât cele prevăzute în acel alineat”.
Din coroborarea dispoziţiilor cuprinse în cele două alineate ale art. 147 din Codul penal rezultă astfel că are calitatea de “funcţionar” atât persoana care este “funcţionar public” în accepţiunea prevederilor din primul alineat al acestui articol, cât şi orice salariat care exercită o însărcinare în serviciul unei alte persoane juridice decât “autorităţile publice, instituţiile sau alte persoane juridice de interes public”, la care se referă art. 145 din Codul penal[25].
În sensul noii legislaţii penale, (1) Funcţionar public este persoana care, cu titlu permanent sau temporar, cu sau fără o remuneraţie:
a) exercită atribuţii şi responsabilităţi, stabilite în temeiul legii, în scopul realizării prerogativelor puterii legislative, executive sau judecătoreşti;
b) exercită o funcţie de demnitate publică sau o funcţie publică de orice natură;
c) exercită, singură sau împreună cu alte persoane, în cadrul unei regii autonome, al altui operator economic sau al unei persoane juridice cu capital integral sau majoritar de stat ori al unei persoane juridice declarate ca fiind de utilitate publică, atribuţii legate de realizarea obiectului de activitate al acesteia.
(2) De asemenea, este considerată funcţionar public, în sensul legii penale, persoana care exercită un serviciu de interes public pentru care a fost învestită de autorităţile publice sau care este supusă controlului ori supravegherii acestora cu privire la îndeplinirea respectivului serviciu public (Art. 175 din NCP).
Curtea Constituțională a României a hotărât în 15 ianuarie 2014 că modificările aduse Codului Penal la 10 decembrie de către deputați sunt neconstituționale. Toți cei nouă judecători ai CCR au admis sesizările făcute de PDL şi ÎCCJ după “marțea neagră” a Parlamentului.
Judecătorii CCR au decis că parlamentarii sunt funcționari publici și sunt expuși astfel infracțiunii de conflict de interese.
Modificările aduse Codului Penal se vor întoarce la Parlament și vor intra în procedura normală, iar pentru a intra în vigoare, Legislativul trebuie să stipuleze că , din punct de vedere penal, parlamentarii nu au un statut privilegiat, ci sunt funcționari publici.
“Dacă Descentralizarea și modificările Codului penal cad cu 9-0 la CCR, ar trebui să reprezinte o îngrijare pentru majoritatea politică. Să sperăm că nu va deveni un obicei ca CCR să respingă proiectele USL”, a declarat Radu Tudor[26],
Modificările adoptate de Camera Deputaţilor în “marțea neagră a Parlamentului” privesc Codul penal al României, republicat în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 65 din 16 aprilie 1997, cu modificările şi completările ulterioare (Art. I. din proiect),
Odată cu intrarea în vigoare a noului Cod Penal, ar fi fost abrogate şi aceste modificări aduse Codului penal (și declarate neconstituționale de către CCR), S-a susținut că “toată această vâlvă creată în spațiul public a fost în zadar”[27].
Chiar dacă modificările Codului Penal ar fi fost “declarate constituționale, intrarea în vigoare a acestora ar fi fost tărăgănată de către președintele Traian Băsescu, astfel că este greu de crezut că ar fi putut fi aplicate până la 1 februarie”[28].
După intrarea în vigoare a NCP , Codul penal al României republicat în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 65 din 16 aprilie 1997 şi-ar fi găsit totuşi aplicare pentru situaţiile care îndeplineau condiţiile art. 15 din Constituţie ( Universalitatea – 1. Cetăţenii beneficiază de drepturile şi de libertăţile consacrate prin Constituţie şi prin alte legi şi au obligaţiile prevăzute de acestea. 2. Legea dispune numai pentru viitor, cu excepţia legii penale sau contravenţionale mai favorabile[29].).
Dar, proiectul ar fi produs efectele unei dezincriminări pentru anumite fapte penale săvârşite de anumite persoane, de la data comiterii lor şi până la data intrării în vigoare a NCP.
[1] Curtea Constituţională, Decizia nr. 573 din 3 mai 2011, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 363 din 25 mai 2011. Legea este publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 714 din 26 octombrie 2010
[2] Subl. ns. – DC. A se vedea, spre exemplu Decizia nr. 1/1994, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 69 din 16 martie 1994, Decizia nr. 86/2003, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 207 din 31 martie 2003, şi Decizia nr. 89/2003, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 200 din 27 martie 2003.
[3] A se vedea, spre exemplu, Decizia nr. 423/2007, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 418 din 22 iunie 2007.
[4] Prin Decizia nr. 599 din 14 aprilie 2009, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 329 din 18 mai 2009
[5] Publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 726 din 4 octombrie 2002, prin Decizia nr. 89 din 27 februarie 2003, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 200 din 27 martie 2003.
[6] Publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 224 din 3 aprilie 2003 .
[7] A se vedea, în special, Hotărârea din 13 iunie 1979, pronunţată în Cauza Marckx împotriva Belgiei, Hotărârea din 11 iunie 2002, pronunţată în Cauza Willis împotriva Regatului Unit al Marii Britanii şi Hotărârea din 22 februarie 2011, pronunţată în Cauza Soare împotriva României.
[8] A se vedea Hotărârea din 8 iunie 1976, pronunţată în Cauza Engel şi alţii împotriva Olandei, Hotărârea din 28 noiembrie 1984, pronunţată în Cauza Rasmussen împotriva Danemarcei şi Hotărârea din 10 martie 2011, pronunţată în Cauza Kiyutin împotriva Rusiei.
[9] Publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 672 din 27 iulie 2005.
[10] Publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 42 din 19 ianuarie 2007
[11] Publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 745 din 8 noiembrie 2010.
[12] Curtea Constituţională, Decizia nr. 573 din 3 mai 2011, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 363 din 25 mai 2011
[13] Cu nr.750 din 4 iulie 2011
[14] Cu numărul 680/ 2011.
[15] 9 decembrie 2013.
[16] La dezbateri au fost prezenţi 22 deputaţi, din totalul de 27 membri ai Comisiei juridice, de disciplină şi imunităţi.
[17] Autorul amendamentelor: Comisia juridică, de disciplină şi imunităţi .
[19] 10 decembrie 2013 Nr. 1145/VIII/3 Comunicat http://www.pna.ro/comunicat.
[20] Iulian Bratu, CCR Modificările aduse Codului Penal sunt neconstituționale, http://www.dcnews.ro/2014/01
[21] http://expertforum.ro/wp-content/uploads/2013/12/Laura-Stefan_-Parlamentarii-cercetati-judecati-sau-condamnati-pentru-coruptie-vor-scapa-toti-Interviu.pdf
[22] Cu excepţia infracţiunii care are întotdeauna un subiect necalificat (de exemplu, dare de mită sau cumpărare de influenţă).
[23] De pe alta parte, trebuie sa ne uitam ce actiuni mai acopera conflictul de interese. Incheierea de acte administrative a fost exclusa din sfera conflictului de interese. Actele administrative acopera o plaja foarte mare din administratia publica. Cel mai relevant exemplu sunt contractele de achizitii publice. Achizitiile publice nu mai pot face obiectul unui conflict de interese. Vorbim despre miliarde de euro, bani publici romanesti sau europeni.
[24] Legea nr. 188 , republicată, din 8 decembrie 1999 privind Statutul funcţionarilor publici, modificată şi prin OUG nr. 82 din 27 august 2013, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 549/29.08.2013
Republicată în temeiul art. III din Legea nr. 251/2006 pentru modificarea şi completarea Legii nr. 188/1999 privind Statutul funcţionarilor publici, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 574 din 4 iulie 2006, dându-se textelor o nouă numerotare.
Legea nr. 188/1999 privind Statutul funcţionarilor publici a fost republicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 251 din 22 martie 2004 şi ulterior a mai fost modificată prin:
– Legea nr. 164/2004 pentru aprobarea Ordonanţei de urgenţă a Guvernului nr. 123/2003 privind creşterile salariale ce se vor acorda personalului din sectorul bugetar, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 446 din 19 mai 2004;
– Legea nr. 344/2004 pentru modificarea art. 27 din Legea nr. 188/1999 privind Statutul funcţionarilor publici, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 674 din 27 iulie 2004;
– Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 92/2004 privind reglementarea drepturilor salariale şi a altor drepturi ale funcţionarilor publici pentru anul 2005, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 1.091 din 23 noiembrie 2004, aprobată cu modificări şi completări prin Legea nr. 76/2005, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 324 din 18 aprilie 2005;
– Legea bugetului de stat pe anul 2005 nr. 511/2004, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 1.121 din 29 noiembrie 2004;
– Legea bugetului asigurărilor sociale de stat pe anul 2005 nr. 512/2004, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 1.128 din 30 noiembrie 2004;
– Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 39/2005 pentru modificarea art. 84 din Legea nr. 188/1999 privind Statutul funcţionarilor publici, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 430 din 20 mai 2005, aprobată prin Legea nr. 228/2005, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 607 din 13 iulie 2005;
– Legea bugetului de stat pe anul 2006 nr. 379/2005, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 1.151 din 19 decembrie 2005;
– Legea bugetului asigurărilor sociale de stat pe anul 2006 nr. 380/2005, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 1.150 din 19 decembrie 2005;
– Ordonanţa Guvernului nr. 2/2006 privind reglementarea drepturilor salariale şi a altor drepturi ale funcţionarilor publici pentru anul 2006, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 57 din 20 ianuarie 2006, aprobată cu modificări şi completări prin Legea nr. 417/2006, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 951 din 24 noiembrie 2006;
– Legea nr. 442/2006 pentru modificarea alin. (2) al art. 15 din Legea nr. 188/1999 privind Statutul funcţionarilor publici, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 969 din 4 decembrie 2006.
[25] Curtea Supremă de Justiţie, Secţiile Unite Decizia nr. III din 2 decembrie 2002, , publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 113 din 24 februarie 2003
[26]într-o intervenție telefonică la Antena 3, Radu Tudor, după decizia CCR: USL are motive de îngrijorare, http://www.dcnews.ro,15 ianuarie 2014
[27] Eugen Nicolicea, http://www.dcnews.ro,15 ianuarie 2014
[28] Eugen Nicolicea, http://www.dcnews.ro,15 ianuarie 2014
[29] Subl. ns. -DC . Constituţia din 21 noiembrie 1991, , publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 767 din 31 octombrie 2003. (Modificată şi completată prin Legea de revizuire a Constituţiei României nr. 429/2003 , publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 758 din 29 octombrie 2003, republicată de Consiliul Legislativ, în temeiul art. 152 din Constituţie, cu reactualizarea denumirilor şi dându-se textelor o nouă numerotare ; art. 152 a devenit, în forma republicată, art. 156..
Legea de revizuire a Constituţiei României nr. 429/2003 a fost aprobată prin referendumul naţional din 18 – 19 octombrie 2003 şi a intrat în vigoare la data de 29 octombrie 2003, data publicării în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 758 din 29 octombrie 2003 a Hotărârii Curţii Constituţionale ne. 3 din 22 octombrie 2003 pentru confirmarea rezultatului referendumului naţional din 18 – 19 octombrie 2003 privind Legea de revizuire a Constituţiei României.
Constituţia României, în forma iniţială, a fost adoptată în şedinţa Adunării Constituante din 21 noiembrie 1991, a fost publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 233 din 21 noiembrie 1991 şi a intrat în vigoare în urma aprobării ei prin referendumul naţional din 8 decembrie 1991.
CASETELE DE VALORI
Avantajele casetelor de valori sunt : siguranţa valorilor tezaurizate (bijuterii, diverse colecţii, documente de valoare, testamente, titluri, acţiuni, obligaţiuni, certificate de proprietate, certificate de depozit), confidenţialitatea operaţiunilor, eliminarea riscurilor furtului din locuinţă. Potrivit procedurii, casetele de valori pot fi deschise numai cu cheile unice de acces aflate in posesia clienţilor, după acţionarea, in prealabil, a unei alte chei unice aflate in posesia băncii
Anchetatorii au întocmit un cerc de suspecţi în cazul furtului din cutia de valori de la sucursala BCR din centrul Piteştiului. Potrivit unor surse din poliţie, sunt suspecte toate persoanele care au intrat şi au ieşit din încăperea unde se găsea cutia de valori respectivă, inclusiv angajaţi şi clienţi ai băncii[1].
Directorul de comunicare al BCR a descris jurnaliştilor sistemul de securitate al băncii din zona de Tezaur şi procedura deschiderii unei casete de valori, cu “trei bariere de securitate”, precizând că în niciun moment “un angajat al băncii nu vede, nu observă, nu are idee ceea ce se află în interiorul acesteia”[2].
Se pare că au fost persoane care, au închiriat cutii de valori la bancă pentru o scurtă perioadă de timp, au făcut dubluri la cheile de la seifuri şi au aşteptat ca acestea să fie reînchiriate. Deşi cheile ar trebui schimbate după încetarea contractului cu fiecare client, poliţiştii ar fi aflat că, din lipsă de fonduri, reprezentanţii băncii nu au mai făcut acest lucru[3].
Hoţii ar fi deschis respectivele casete cu dubluri după cheile pe care banca le dădea clienţilor, ceea ce înseamnă ca nu existau chei unice, pentru fiecare client, aşa cum susţine banca[4].
Daca acest lucru a fost posibil, atunci este, in mod evident, un caz de flagranta neglijenţă din partea băncii. Nu credem însă ca aceasta s-a fi putut întâmpla intr-o banca de calibrul BCR[5].
Măsuri suplimentare de securitate sunt cheia unică pentru fiecare client şi legitimarea chiriaşului casetei (un permis de intrare în bancă). Identitatea chiriaşului poate înlătura răspunderea băncii, dacă actele prezentate nu ridică suspiciuni evidente.
Capitolul XV din Titlul IX intitulat Diferite contracte speciale al Cărţii a V-a – Despre obligaţii[6] din Codul civil[7] tratează Contul bancar curent şi alte contracte bancare.
Secţiunea a 4-a a acestui capitol reglementează Închirierea casetelor de valori.
În executarea contractului de închiriere a casetei de valori, instituţia de credit sau o altă entitate care prestează în condiţiile legii astfel de servicii, denumită prestator, răspunde faţă de client pentru asigurarea unei încăperi adecvate şi sigure, precum şi pentru integritatea casetei (Art. 2.196 din Codul civil ).
În cazul în care caseta este închiriată mai multor persoane, oricare dintre acestea poate cere deschiderea casetei, dacă nu s-a stipulat altfel prin contract.
În caz de deces al clientului sau al unuia dintre clienţii care foloseau aceeaşi casetă, prestatorul, odată ce a fost înştiinţat, nu poate să consimtă la deschiderea casetei decât cu acordul tuturor celor îndreptăţiţi sau, în lipsă, în condiţiile stabilite de instanţa de judecată.
Dispoziţiile alin. (2) se aplică în mod corespunzător şi în cazul încetării sau reorganizării persoanei juridice. În acest caz poate solicita deschiderea casetei de valori administratorul judiciar sau lichidatorul judiciar (Art. 2.197 din Codul civil ).
La împlinirea termenului prevăzut în contract, după expirarea unei perioade de 3 luni de la notificarea adresată clientului, prestatorul poate cere instanţei de judecată, pe cale de ordonanţă preşedinţială, autorizarea de a deschide caseta de valori. Notificarea clientului se poate face prin scrisoare recomandată cu confirmare de primire la ultimul domiciliu sau sediu adus la cunoştinţa instituţiei de credit.
Deschiderea forţată a casetei de valori se face în prezenţa unui notar public şi, după caz, cu respectarea măsurilor de prudenţă stabilite de instanţă.
Instanţa de judecată poate, de asemenea, să dispună măsuri de conservare a obiectelor descoperite, precum şi vânzarea acestora în măsura necesară acoperirii chiriei şi cheltuielilor efectuate de prestator, precum şi, dacă este cazul, a prejudiciului cauzat acestuia (Art. 2.198 din Codul civil ).
Îndeplinind o funcţie bancară, interpretarea Codului civil caracterizează contractul ca fiind un contract de închiriere[8], ca fiind un (alt) contract bancar.
Banca îşi asumă securitatea compartimentului. Ea este responsabilă de furt sau de pierdere sau pieire, dacă există o neglijenţă din partea sa[9], indiferent de ce scrie in contractul de închiriere a casetei cu privire la responsabilităţile si obligaţiile băncii[10], potrivit principiilor generale ale răspunderii prevăzute în Codul civil[11].
Asigurarea complexă a băncilor, Banker’s Blanket Bond desemnează nu atât o acoperire extinsă de riscuri (cum ar fi la poliţele de asigurare de proprietate „toate riscurile”), ci faptul că asigurarea cuprinde toate subdiviziunile, posturile şi operaţiunile băncii.
BBB compensează pierderile financiare şi de patrimoniu cauzate băncilor de imperfecţiunea comportamentului uman, şi anume legat de:
– infidelitatea angajaţilor (deturnări de fonduri, furturi de valori, fraude cu scop de îmbogăţire personală);
– factor uman extern (jaf, furt, hold-up, falsificări, fraude etc.) la sediile băncilor sau în tranzit, inclusiv pierderile rezultând din falsuri de bani şi documente bancare.
Dacă se vrea o protecţie de asigurare contra toate riscurile asigurabile, banca are nevoie să încheie suplimentar la BBB asigurări de proprietate contra riscurilor de foc şi explozii, calamităţi naturale, căderi de obiecte, inundaţie, alte distrugeri accidentale[12].
Un exemplu celebru de fraudă internă este cazul Barings Bank (1762) banca s-a prăbușit în 1995, după ce unul dintre angajații băncii, Nick Leeson , a pierdut £ 827 milioane (1.3 dolari miliarde de euro) din cauza investițiilor speculative, în special în contracte futures, în urma operaţiunilor la bursa de valori din Singapore[13].
Între 45-75% de infracţiuni săvârşite împotriva companiilor sunt cauzate de angajaţi (îndeosebi sub formă de deturnări de fonduri)[14].
Într-un litigiu, conţinutul casetei este o problemă de probă.
Răspunderea băncii intervine doar în cazul neglijenţei proprii sau alături de angajaţii proprii.
[1] http://www.romanialibera.ro
[2] Director BCR despre furtul din casetele de valori: Nu sunt indicii privind vinovăţia unui angajat al băncii , 30 Octombrie 2013 , http://www.romanialibera.ro/actualitate/eveniment.
[3] http://www.click.ro/news/national/seifuri-banca-pitesti,30-10-2013. Mediafax.
[4] Dilemă. Avantajele discreţiei acoperă riscurile depunerilor necertificate? Cât de sigure mai sunt casetele de valori? , 30 Octombrie 2013 , http://www.romanialibera.ro/actualitate. În iulie, doi clienţi Raiffeisen din Ploieşti reclamau dispariţia a sute de mii de euro, ceasuri şi aur din casetele de valori, http://www.romanialibera.ro/actualitate.
[5] http://www.romanialibera.ro .
[6] Dispoziţiile tranzitorii şi de punere în aplicare a cărţii a V-a sunt cuprinse în art. 102 – 189 din Legea nr. 71/2011. Obligaţiile născute din faptele juridice extracontractuale sunt supuse dispoziţiilor legii în vigoare la data producerii ori, după caz, a săvârşirii lor. Vezi art. 103 din Legea nr. 71/2011.
[7] Codul Civil republicat, adoptat prin Legea Nr. 287 din 17 iulie 2009, modificat prin Legea nr. 60 din 10 aprilie 2012 , Art. IX, cu Rectificarea, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 246/29.04.2013.
[8] Est un contract de louage le contract par laquel une banque met un coffre-fort à la disposition d´un client, Arret de la Cour de cassation, 11 fev 1946 Recueil Dalloz, 1946, 365, Civ 1re 29 mars 1989 Juris-Classeur Periodique 90, II, 21415. Un asemenea contract are o natură complexă, Paris, 19 aprilie 1984, JCP 85, ed.II, 14491 notă Prevault, code civil fr art. 1715
[9] Pierre Despessailles, Au service des affaires:La banque, J, Delmas et Cie, 1959, K5, La location de coffres-forts.
[10] www.bancherul.ro , 2013-10-29.
[11] E. Safta-Romano, Contrace civile, 1, Editura Graphix, Iaşi, 1993, p. 144-145, Locaţiunea de servicii, Dimitrie Alexandresco, Explicaţiunea teoretică şi practică a dreptului civil român,Bucureşti, 1916, tom 9, p. 258, C. Hamangiu, N. Georgean, Codul civil adnotat, Bucureşti, 1932, vol. 9, p. 126, C. Hamangiu,I. Rosetti-Bălănescu, Al. Băicoianu Tratat de drept civil român, Editura Naţională E. Ciornei , 1929, pp. 986 sqq
[12][12] V.Cernica, Asigurări pentru bănci: BBB , wwwervax. Com.
[13] Reason, James (1997). Managing the Risks of Organizational Accidents. Ashgate Publishing Limited. p. 29.
[14] Sursa:”Infidelity insurance”, Munich Re
|
Non haberes potestatem adversum me ullam nisi tibi esset datum desuper propterea qui tradidit me tibi maius peccatum habet.
Ioannes, 19, 11
|