SUPRAVEGHEREA TEHNICĂ
În art. 139 din Codul de procedură penală, adoptat prin Legea nr. 135 din 1 iulie 2010, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 486 din 15 iulie 2010, modificat prin O.U.G. nr. 3 din 5 februarie 2014 , publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 98/07.02.2014 este reglementată, ca metodă specială , supravegherea tehnică.
Aceasta este dispusă de judecătorul de drepturi şi libertăţi[1] – ca magistrat independent – atunci când sunt îndeplinite cumulativ următoarele condiţii:
– există o suspiciune rezonabilă cu privire la pregătirea sau săvârşirea unei infracţiuni contra securităţii naţionale prevăzute de Codul penal şi de legi speciale, precum şi în cazul infracţiunilor de trafic de droguri, de trafic de arme, de trafic de persoane, acte de terorism, de spălare a banilor, de falsificare de monede ori alte valori, de falsificare de instrumente de plată electronică, contra patrimoniului, de şantaj, de viol, de lipsire de libertate, de evaziune fiscală, în cazul infracţiunilor de corupţie şi al infracţiunilor asimilate infracţiunilor de corupţie, infracţiunilor împotriva intereselor financiare ale Uniunii Europene, al infracţiunilor care se săvârşesc prin sisteme informatice sau mijloace de comunicaţii electronice ori în cazul altor infracţiuni pentru care legea prevede pedeapsa închisorii de 5 ani sau mai mare;
– măsura să fie proporţională cu restrângerea drepturilor şi libertăţilor fundamentale, date fiind particularităţile cauzei, importanţa informaţiilor ori a probelor ce urmează a fi obţinute sau gravitatea infracţiunii;
– probele nu ar putea fi obţinute în alt mod sau obţinerea lor ar presupune dificultăţi deosebite ce ar prejudicia ancheta ori există un pericol pentru siguranţa persoanelor sau a unor bunuri de valoare.
Supravegherea tehnică poate fi luată în cursul urmăririi penale, pe o durată de cel mult 30 de zile, la cererea procurorului, de judecătorul de drepturi şi libertăţi de la instanţa căreia i-ar reveni competenţa să judece cauza în primă instanţă sau de la instanţa corespunzătoare în grad acesteia în a cărei circumscripţie se află sediul parchetului din care face parte procurorul care a formulat cererea[2].
Cererea prin care se solicită încuviinţarea supravegherii tehnice se soluţionează în aceeaşi zi, în camera de consiliu, fără citarea părţilor, dar cu participarea obligatorie a procurorului.
Încheierea prin care judecătorul de drepturi şi libertăţi se pronunţă asupra măsurilor de supraveghere tehnică nu este supusă căilor de atac.
La cererea motivată a persoanei vătămate, procurorul poate solicita judecătorului autorizarea interceptării comunicaţiilor ori înregistrării acestora, precum şi a oricăror tipuri de comunicări efectuate de aceasta prin orice mijloc de comunicare, indiferent de natura infracţiunii ce formează obiectul cercetării (Art. 140).
Procurorul poate autoriza, pe o durată de maximum 48 de ore, măsurile de supraveghere tehnică atunci când:
a) există urgenţă, iar obţinerea mandatului de supraveghere tehnică în condiţiile art. 140 ar conduce la o întârziere substanţială a cercetărilor, la pierderea, alterarea sau distrugerea probelor ori ar pune în pericol siguranţa persoanei vătămate, a martorului sau membrilor familiilor acestora; şi
b) sunt îndeplinite condiţiile arătate mai sus ( art. 141).
Procurorul pune în executare supravegherea tehnică ori poate dispune ca aceasta să fie efectuată de organul de cercetare penală sau de lucrători specializaţi din cadrul poliţiei ori de alte organe specializate ale statului.
Furnizorii de reţele publice de comunicaţii electronice sau furnizorii de servicii de comunicaţii electronice destinate publicului sau de orice tip de comunicare ori de servicii financiare sunt obligaţi să colaboreze cu organele de urmărire penală, cu autorităţile prevăzute la alin. (1), în limitele competenţelor acestora, pentru punerea în executare a mandatului de supraveghere tehnică (Art. 142).
Orice persoană autorizată care realizează activităţi de supraveghere tehnică, în baza prezentei legi, are posibilitatea de a asigura semnarea electronică a datelor rezultate din activităţile de supraveghere tehnică, utilizând o semnătură electronică extinsă bazată pe un certificat calificat eliberat de un furnizor de servicii de certificare acreditat.
Orice persoană autorizată care transmite date rezultate din activităţile de supraveghere tehnică, în baza prezentei legi, are posibilitatea să semneze datele transmise, utilizând şi o semnătură electronică extinsă bazată pe un certificat calificat eliberat de un furnizor de servicii de certificare acreditat şi care permite identificarea neambiguă a persoanei autorizate, aceasta asumându-şi astfel responsabilitatea în ceea ce priveşte integritatea datelor transmise.
Orice persoană autorizată care primeşte date rezultate din activităţile de supraveghere tehnică, în baza prezentei legi, are posibilitatea să verifice integritatea datelor primite şi să certifice această integritate prin semnarea datelor, utilizând o semnătură electronică extinsă bazată pe un certificat calificat eliberat de un furnizor de servicii de certificare acreditat şi care permite identificarea neambiguă a persoanei autorizate.
Fiecare persoană care certifică datele sub semnătură electronică răspunde potrivit legii pentru securitatea şi integritatea acestor date (Art. 1421 , introdus prin Legea nr. 255/2013 de la data de 1 februarie 2014)
În dosarul „Rompetrol” s-a decis că interceptarea convorbirilor în au avut bază legală, pentru că faptele comise de acesta afectau securitatea naţională.
Anterior, în procesul cu S.R.I., o instanţă civilă a acordat despăgubiri pentru interceptări ilegale. Magistraţii au constatat că decizia irevocabilă a instanţei civile, prin care s-a stabilit despăgubirea lui D. P. pe motiv că ar fi fost interceptat ilegal, este greşită. „Contrar apărărilor formulate de intimaţii inculpaţi în cauză, care au invocat nelegalitatea interceptărilor şi au solicitat excluderea lor, Curtea constată … că interceptarea convorbirilor telefonice purtate de inculpatul P. D. C. a fost autorizată în baza ordonanţei nr. 002034 din 31.10.2003, emisă de Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie – Cabinet Procuror General, mandat solicitat în conformitate cu dispoziţiile Legii nr. 51/1991 privind siguranţa naţională a României şi hotărârii 0034/2004 a Consiliului Suprem de Apărare a Ţării”, se arată în motivarea instanţei[3] .
Solicitând daune morale pentru interceptarea ilegala a convorbirilor telefonice în perioada 2003-2004, cererea a fost admisă[4] .
Instanţa a reţinut, în esenţă, existenţa „faptei” de ascultare a convorbirilor telefonice purtate de la posturi telefonice private sau afectarea vieţii private, săvârşită „cu încălcarea art.3 din Legea 51/1991”.
În schimb, în 2014, judecătorii de la Curtea de Apel Bucureşti au stabilit că „Interceptările au avut bază legală” , în condiţiile în care faptele comise de omul de afaceri în legătură cu Creanţa Libia şi cu procesul de privatizare şi postprivatizare a Petromidia (cu privire la care cercetările au fost disjunse) sunt de natură a aduce atingere siguranţei naţionale a statului, astfel că nu se poate reţine încălcarea articolului 3 din Legea 51/1991.
Interceptarea convorbirilor telefonice ale inculpatului P. D. C. a avut bază legală, fiind respectate prevederile procesual penale existente la momentul constatării infracţiunilor, „chiar în condiţiile în care instanţa de contencios european a reţinut lipsa de previzibilitate a Legii 51/1991 privind siguranţa naţională a României, a fost validată, la acea dată, prin decizia Curţii Constituţionale nr.766/16.01.2007, publicată în Monitorul Oficial nr.25 din 16.05.2007, în sensul că măsurile de supraveghere în cazurile reglementate de Legea 51/1991 rămân supuse procedurii impuse de art. 13 din legea specială, care nu au fost abrogate implicit şi nici modificate”.
Este vorba de decizia nr. 766 din 7 noiembrie 2006 referitoare la excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 10, art. 11 alin. 1 lit. d), art. 13 şi 15 din Legea nr. 51/1991 privind siguranţa naţională a României şi art. 24 alin. (4) din Legea nr. 182/2002 privind protecţia informaţiilor clasificate, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 25 din 16 ianuarie 2007.
În motivarea excepţiei de neconstituţionalitate autorii acesteia arată că perioada de interceptare a convorbirilor lor telefonice a fost plasată între anii 2001 – 2004, intrând sub incidenţa unor norme procesual penale diferite. În exercitarea dreptului lor la apărare, inculpaţii au solicitat instanţei de judecată în apel să se pronunţe asupra legalităţii interceptării convorbirilor şi să dispună efectuarea unei expertize tehnice. Acest lucru nu a fost însă posibil, deoarece prevederile Legii nr. 51/1991 şi ale Legii nr. 182/2002 împiedică instanţa de judecată să declasifice autorizaţia emisă de procuror, aceasta intrând, potrivit art. 17 lit. f) şi g) din Legea nr. 182/2002, în categoria informaţiilor secret de stat cu nivelul de secretizare strict secret.
Autorii excepţiei mai arată că prin dispoziţiile legale contestate se încalcă şi principiul separaţiei puterilor în stat atât timp cât puterea executivă poate îngrădi chiar şi judecătorului accesul la informaţii necesare şi utile înfăptuirii justiţiei şi poate refuza declasificarea anumitor documente care, în opinia inculpaţilor, au fost în mod abuziv cartate ca documente clasificate secret de stat.
Curtea de Apel Bucureşti – Secţia a II-a penală şi pentru cauze cu minori şi familie susţine că excepţia de neconstituţionalitate este întemeiată pentru următoarele considerente: Până la modificarea Codului de procedură penală prin Legea nr. 281/2003 înregistrările audio sau video se efectuau – potrivit art. 911 din acest cod – în baza unei autorizări motivate a unui procuror anume desemnat de prim-procurorul Parchetului de pe lângă Curtea de Apel, în timp ce interceptarea comunicaţiilor în situaţiile ce constituie ameninţări la adresa siguranţei naţionale a României se efectua în baza unui mandat emis de procuror în condiţiile art. 13 din Legea nr. 51/1991 privind siguranţa naţională a României. Conform art. 10 din Legea nr. 51/1991, activitatea de informaţii pentru realizarea siguranţei naţionale are însă caracter de secret de stat, iar accesul la astfel de informaţii este permis numai anumitor persoane, după o procedură de verificare a acestora de către Oficiul Registrului Naţional al Informaţiilor Secrete de Stat (O.R.N.I.S.S.).
Rezultă, aşadar, că, în timp ce autorizaţiile emise de procuror în condiţiile Codului de procedură penală erau depuse la dosarul cauzei, fiind accesibile instanţei de judecată şi părţilor, mandatele emise de procuror în baza Legii nr. 51/1991 au caracter de secret de stat, ceea ce face practic imposibilă cenzurarea lor de către instanţa de judecată, nefiind accesibile nici acesteia şi nici părţilor.
Pentru aceste considerente, instanţa de judecată apreciază că art. 10 din Legea nr. 51/1991 încalcă art. 16 alin. (1) şi (2) şi art. 124 alin. (2) din Constituţie, existând o inegalitate în privinţa evaluării înregistrărilor audio între persoanele cercetate pentru infracţiuni ce atrag incidenţa Codului de procedură penală şi persoanele cercetate în condiţiile Legii nr. 51/1991. Această diferenţiere are implicaţii în ce priveşte dreptul la apărare şi la un proces echitabil al părţilor în procesul penal, întrucât poate conduce la o conduită abuzivă a autorităţilor statului, materializată prin interceptarea unor convorbiri telefonice, urmată de folosirea acestora ca mijloace de probă, fără a exista un mandat emis potrivit legii, situaţie ce nu poate fi verificată şi, deci, cenzurată de instanţa învestită cu soluţionarea cauzei.
În ce priveşte art. 13 din Legea nr. 51/1991, instanţa de judecată arată că, în pofida modificărilor aduse Codului de procedură penală, textul legal criticat permite şi în prezent ca, în cazul unor ameninţări la adresa siguranţei naţionale a României, interceptarea comunicaţiilor să se facă în baza unui mandat emis de procuror, ceea ce este de natură a aduce atingere art. 26 şi 28 din Constituţie.
Referitor la art. 15 din Legea nr. 51/1991 care permite în anumite situaţii şi pentru o perioadă limitată să se procedeze la interceptarea comunicaţiilor fără autorizarea prevăzută de lege, instanţa de judecată apreciază că prin această dispoziţie legală se eludează cadrul legal prevăzut de Codul de procedură penală în privinţa interceptărilor şi înregistrărilor audio şi video, inclusiv a garanţiilor oferite în această materie.
În sfârşit, instanţa de judecată opinează că dispoziţiile art. 24 alin. (4) din Legea nr. 182/2002 încalcă prevederile constituţionale ale art. 1 alin. (4), art. 21 alin. (3) şi art. 24, în măsura în care declasificarea vizează informaţii ce sunt necesare ca mijloace de probă ori ca acte procedurale într-un proces penal.
Potrivit art. 30 alin. (1) din Legea nr. 47/1992, încheierea de sesizare a fost comunicată preşedinţilor celor două Camere ale Parlamentului, Guvernului şi Avocatului Poporului, pentru a-şi exprima punctele de vedere asupra excepţiei de neconstituţionalitate.
Guvernul apreciază că excepţia de neconstituţionalitate este întemeiată pentru următoarele considerente:
Prevederile art. 10, art. 11 alin. 1 lit. d) din Legea nr. 51/1991 şi ale art. 24 alin. (4) din Legea nr. 182/2002 sunt contrare art. 21 alin. (3) şi art. 24, art. 16 alin. (1) şi art. 1 alin. (4) din Constituţie, precum şi art. 6 din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale, întrucât limitează ori restrâng sistematic accesul instanţelor de judecată şi al părţilor interesate la mandatul emis de procuror, ca urmare a clasificării acestuia ca document secret de stat.
Procedura de interceptare a comunicaţiilor prevăzută de art. 13 din Legea nr. 51/1991 contravine art. 26 şi 28 din Constituţie, deoarece, din perspectiva interpretării acestor drepturi fundamentale prin prisma jurisprudenţei CEDO, conţine o serie de garanţii esenţiale de natură să limiteze la nivel minim amploarea ingerinţei autorităţilor publice în sfera vieţii private a indivizilor. Astfel, durata de valabilitate a mandatului este deosebit de lungă (6 luni) şi poate fi prelungită pe un termen nedefinit “în cazuri excepţionale”, legea neprevăzând nici în ce condiţii sunt notificate persoanele care au făcut obiectul interceptărilor. Totodată, legea nu conţine dispoziţii referitoare la certificarea înregistrărilor obţinute prin măsuri de supraveghere, modul în care sunt consemnate în procesele-verbale de înregistrare şi nicio procedură prin care să fie separate înregistrările ce conţin elemente pertinente pentru apărarea siguranţei naţionale de acele înregistrări ce nu au acest caracter. De asemenea, nu se prevede nici care este regimul informaţiilor obţinute întâmplător cu privire la terţe persoane care nu au făcut obiectul mandatului de interceptare, nici nu sunt stabilite limite referitoare la vechimea informaţiilor deţinute de serviciile secrete şi la durata de păstrare a acestora.
În sfârşit, art. 13 din Legea nr. 51/1991 nu prevede în ce condiţii informaţiile obţinute ca urmare a interceptărilor autorizate potrivit textului criticat pot fi utilizate ca mijloace de probă în procese penale, nu reglementează posibilitatea persoanelor interesate de a avea acces la textul interceptărilor sau de a solicita motivat consultarea integralităţii înregistrărilor atunci când considerente ce ţin de apărarea siguranţei naţionale au făcut ca ele să nu fie consemnate în procesele-verbale şi nu oferă posibilitatea solicitării unei expertize referitoare la suportul înregistrării.
Curtea nu poate reţine existenţa unei discriminări în aplicarea legii rezultând din faptul că în cazul autorilor excepţiei de neconstituţionalitate au fost obţinute probe prin interceptarea unor convorbiri telefonice în condiţiile Legii nr. 51/1991 privind siguranţa naţională a României, în timp ce în alte cazuri interceptarea convorbirilor telefonice în scopul obţinerii de probe judiciare are loc pe baza prevederilor Codului de procedură penală. Justificarea diferenţei de reglementare a mijloacelor de obţinere a probelor rezidă în obiectul special al Legii nr. 51/1991 şi nu încalcă în niciun fel prevederile Constituţiei.
Probele administrate – indiferent de procedura legală urmată – vor fi evaluate uniform de instanţa de judecată, cu respectarea contradictorialităţii şi a tuturor celorlalte garanţii prevăzute de Codul de procedură penală. Faptul că o probă a fost obţinută de organul de urmărire penală în condiţiile prevăzute de Legea nr. 51/1991 nu îl împiedică pe judecător să constate, când este cazul, că această probă este neconcludentă întrucât nu corespunde realităţii sau nu face dovada faptului ori a împrejurării în legătură cu care a fost administrată. Nu există o ierarhie a probelor în funcţie de procedura legală după care au fost administrate, astfel că judecătorul are obligaţia să examineze şi să aprecieze toate probele cu aceeaşi măsură şi după aceleaşi criterii.
În aceeaşi ordine de idei, Curtea reţine că examinarea excepţiei în lumina Convenţiei pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale nu este de natură să conducă la altă concluzie, deoarece convenţia nu tratează regimul probelor, admisibilitatea acestora fiind reglementată de dreptul intern.
Nu poate fi reţinută nici obiecţia că instanţa de judecată nu are acces la cunoaşterea mandatului de interceptare a convorbirilor telefonice emis de procuror, Legea nr. 182/2002 privind protecţia informaţiilor clasificate prevăzând procedura de urmat în acest scop. Eventualele dificultăţi care pot apărea în această privinţă ţin de aplicarea legii, şi nu de constituţionalitatea ei, iar rezolvarea nu intră în competenţa Curţii Constituţionale. În orice caz, accesul dificil la mandatul de interceptare a convorbirilor telefonice emis în scopul şi după regulile cuprinse în Legea nr. 51/1991 privind siguranţa naţională a României nu poate fi apreciat ca o împiedicare a instanţei şi a părţilor de a cunoaşte, dezbate şi evalua înseşi probele administrate, care sunt depuse de către organul de urmărire penală la dosar.
Nu se poate reţine neconstituţionalitatea art. 15 din Legea nr. 51/1991, care prevede un caz excepţional de efectuare de interceptări ale convorbirilor telefonice fără autorizaţie – pe o perioadă de 48 de ore -, reglementarea având suport în dispoziţiile art. 53 din Constituţie.
În sfârşit, Curtea constată că, prin prevederile art. 24 alin. (4) din Legea nr. 182/2002, nu se încalcă principiul separaţiei puterilor în stat, deoarece declasificarea informaţiilor secrete de stat este, prin natura sa, o activitate administrativă, de resortul Guvernului, şi nu o activitate judiciară.
Asupra constituţionalităţii dispoziţiilor art. 10 şi 11 din Legea nr. 51/1991 s-a mai pronunţat prin Decizia nr. 37 din 29 ianuarie 2004, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 183 din 3 martie 2004. Cu acel prilej s-a respins ca neîntemeiată excepţia de neconstituţionalitate.
Curtea Constituţională arată că nu se poate reţine nici neconstituţionalitatea prevederilor legale atacate care atribuie PROCURORULUI competenţa de a emite mandate de interceptare a convorbirilor telefonice în condiţiile Legii nr. 51/1991, întrucât acestea sunt dispoziţii de procedură, pe care legiuitorul este liber să le adopte în baza art. 126 alin. (2) din Constituţie, iar, pe de altă parte, nicio altă normă constituţională nu împiedică stabilirea unei asemenea competenţe în sarcina procurorului, care, potrivit art. 131 şi art. 132 din Legea fundamentală, este magistrat independent, reprezentând interesele generale ale societăţii şi desfăşurându-şi activitatea pe baza principiilor imparţialităţii şi legalităţii.
Curtea Constituţională respinge excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 13 şi 15 din Legea nr. 51/1991 privind siguranţa naţională a României[5] .
Curtea Constituţională nu a ţinut seama de existenţa art. X din Legea nr. 281/2003 și se pare că nici guvernul nu a pomenit de art. X din Legea nr. 281/2003…
Revenind la speţă, subliniem că interceptarea convorbirilor telefonice purtate de inculpatul P. D. C. era ulterioară 2003/2004. Or, dacă hotărârea Consiliului Suprem de Apărare a Ţării, era secretă (0034/2004) ea nu putea fi nici măcar pomenită într-o instanță, fără a fi desecretizată.
Judecătorii au arătat că „ interceptarea convorbirilor telefonice efectuate în baza art. 13 din Legea 51/1991 privind siguranţa naţională a României nu poate fi privită de Curte ca un mijloc de probă nelegal obţinut cu consecinţa că proba nu poate fi folosită în procesul penal. ”, „s-au constatat elemente de fapt care, în opinia Curţii, au fost de natură să confirme, o dată în plus, existenţa faptelor astfel cum rezultă, dincolo de orice îndoială, din toate celelalte probe administrate”. Instanţa a menţionat că inculpaţii nu au contestat elementele de fapt din conţinutul discuţiilor prezentate, “ci au reacţionat identic, invocând încălcarea drepturilor cetăţeneşti şi faptul că interceptările sunt nelegale”[6].
Existând dovada unei probleme de drept care a fost soluţionată în mod diferit prin hotărâri judecătoreşti definitive, ar putea apare necesitatea admisibilităţii intervenţiei unui recurs în interesul legii (conform Art. 472 din Noul Cod de procedură penală ).
Potrivit art. 471 C. pr. pen. , pentru a se asigura interpretarea şi aplicarea unitară a legii de către toate instanţele judecătoreşti, procurorul general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, din oficiu sau la cererea ministrului justiţiei, colegiul de conducere al Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie sau colegiile de conducere ale curţilor de apel, precum şi Avocatul Poporului au îndatorirea să ceară Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie să se pronunţe asupra chestiunilor de drept care au fost soluţionate diferit de instanţele judecătoreşti.
Cererea trebuie să cuprindă soluţiile diferite date problemei de drept şi motivarea acestora, jurisprudenţa Curţii Constituţionale, a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, a Curţii Europene a Drepturilor Omului sau, după caz, a Curţii de Justiţie a Uniunii Europene, opiniile exprimate în doctrină relevante în domeniu, precum şi soluţia ce se propune a fi pronunţată în recursul în interesul legii.
Noi trebuie să vorbim de Codul de procedură penală anterior, aplicabil până la data de 1 februarie 2014, care a fost înlocuit de Codul de procedură penală din 1 iulie 2010. potrivit art. 103 şi 108 din Legea nr. 255/2013.
Mai înainte, prin Legea nr. 141 din 5 noiembrie 1996, pentru modificarea şi completarea Codului de procedură penală , publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 289 din 14 noiembrie 1996, în Capitolul II, după Secţiunea V s-a introdus Secţiunea V1, denumită Înregistrările audio sau video.
Iniţial, înregistrările pe bandă magnetică ale unor convorbiri efectuate cu autorizarea motivată a procurorului desemnat de prim-procurorul Parchetului de pe lângă Curtea de Apel, în cazurile şi în condiţiile prevăzute de lege, dacă sunt date sau indicii temeinice privind pregătirea sau săvârşirea unei infracţiuni pentru care urmărirea penală se face din oficiu, iar interceptarea este utilă, pentru aflarea adevărului, pot servi ca mijloace de probă, dacă din conţinutul convorbirilor înregistrate rezultă fapte sau împrejurări de natură să contribuie la aflarea adevărului.
Autorizarea procurorului se dă pentru durata necesară înregistrării, până la cel mult 30 de zile, în afară de cazul în care legea dispune altfel. Autorizarea poate fi prelungită în aceleaşi condiţii, pentru motive temeinic justificate, fiecare prelungire neputând depăşi 30 de zile.
Conform Legii nr. 281 din 24 iunie 2003, interceptările şi înregistrările pe bandă magnetică sau pe orice alt tip de suport ale unor convorbiri ori comunicări se vor efectua cu autorizarea motivată a instanţei, la cererea procurorului, în cazurile şi în condiţiile prevăzute de lege, dacă sunt date sau indicii temeinice privind pregătirea sau săvârşirea unei infracţiuni pentru care urmărirea penală se efectuează din oficiu, iar interceptarea şi înregistrarea se impun pentru aflarea adevărului. Autorizaţia se dă de către preşedintele instanţei căreia i-ar reveni competenţa să judece cauza în primă instanţă, în camera de consiliu. Interceptarea şi înregistrarea convorbirilor se impun pentru aflarea adevărului, atunci când stabilirea situaţiei de fapt sau identificarea făptuitorului nu poate fi realizată în baza altor probe.
Prin Legea nr. 356 din 21 iulie 2006 (pct. 47), în vigoare din 6 septembrie 2006 , interceptarea şi înregistrarea convorbirilor sau comunicărilor efectuate prin telefon ori prin orice mijloc electronic de comunicare se realizează cu autorizarea motivată a judecătorului, la cererea procurorului care efectuează sau supraveghează urmărirea penală, în condiţiile prevăzute de lege, dacă sunt date ori indicii temeinice privind pregătirea sau săvârşirea unei infracţiuni pentru care urmărirea penală se efectuează din oficiu, iar interceptarea şi înregistrarea se impun pentru stabilirea situaţiei de fapt ori pentru că identificarea sau localizarea participanţilor nu poate fi făcută prin alte mijloace ori cercetarea ar fi mult întârziată.
Conform Ordonanţei de urgenta nr. 60 din 6 septembrie 2006 (pct. 1), în vigoare din 7 septembrie 2006, interceptarea şi înregistrarea convorbirilor sau comunicărilor efectuate prin telefon ori prin orice mijloc electronic de comunicare se realizează cu autorizarea motivată a judecătorului, la cererea procurorului care efectuează sau supraveghează urmărirea penală, în condiţiile prevăzute de lege, dacă sunt date ori indicii temeinice privind pregătirea sau săvârşirea unei infracţiuni pentru care urmărirea penală se efectua, în oficiu, iar interceptarea şi înregistrarea se impun pentru stabilirea situaţiei de fapt ori pentru că identificarea sau localizarea participanţilor nu poate fi făcută prin alte mijloace ori cercetarea ar fi mult întârziată.
Dar art. X din Legea nr. 281 din 24 iunie 2003 privind modificarea şi completarea Codului de procedură penală şi a unor legi speciale[7] adăuga : Ori de câte ori alte legi[8] prevăd dispoziţii referitoare la dispunerea de către procuror a luării, menţinerii, revocării ori încetării măsurii arestării preventive, a liberării provizorii şi a obligării de a nu părăsi localitatea, a măsurilor de siguranţă prevăzute în art. 113 şi 114 din Codul penal, a interceptării şi înregistrării convorbirilor, a percheziţiilor, a reţinerii şi predării corespondenţei şi a obiectelor trimise de învinuit sau de inculpat ori adresate acestuia, se aplică, în mod corespunzător, dispoziţiile prevăzute în art. I din prezenta lege.
Amintim din art. I al legii: interceptările şi înregistrările unor convorbiri ori comunicări se vor efectua cu autorizarea motivată a instanţei, la cererea procurorului, în cazurile şi în condiţiile prevăzute de lege, dacă sunt date sau indicii temeinice privind pregătirea sau săvârşirea unei infracţiuni pentru care urmărirea penală se efectuează din oficiu, iar interceptarea şi înregistrarea se impun pentru aflarea adevărului. Autorizaţia se dă de către preşedintele instanţei căreia i-ar reveni competenţa să judece cauza în primă instanţă, în camera de consiliu. Interceptarea şi înregistrarea convorbirilor se impun pentru aflarea adevărului, atunci când stabilirea situaţiei de fapt sau identificarea făptuitorului nu poate fi realizată în baza altor probe.
Interceptarea şi înregistrarea convorbirilor sau comunicărilor pot fi autorizate în cazul infracţiunilor contra siguranţei naţionale prevăzute de Codul penal şi de alte legi speciale, precum şi în cazul infracţiunilor de trafic de stupefiante, trafic de arme, trafic de persoane, acte de terorism, spălare a banilor, falsificare de monede sau alte valori, în cazul infracţiunilor prevăzute de Legea nr. 78/2000 pentru prevenirea, descoperirea şi sancţionarea faptelor de corupţie ori al unor alte infracţiuni grave care nu pot fi descoperite sau ai căror făptuitori nu pot fi identificaţi prin alte mijloace ori în cazul infracţiunilor care se săvârşesc prin mijloace de comunicare telefonică sau prin alte mijloace de telecomunicaţii.
Este vorba de modificarea codului de procedură penală, dar şi a tuturor legilor care afectează un proces penal, potrivit codului român de procedură penală.
Există în legislaţie dispoziţii referitoare la dispunerea de către procuror a interceptării şi înregistrării convorbirilor. Astfel, în art. 184 din Legea nr. 302 din 28 iunie 2004 privind cooperarea judiciară internaţională în materie penală[9], în art. 20 din Legea nr. 535 din 25 noiembrie 2004 privind prevenirea şi combaterea terorismului[10], şi în Legea nr. 51 din 29 Iulie 1991.
Astfel, în vederea soluţionării unei cauze penale, autorităţile judiciare ale statului solicitant sau autorităţile competente astfel desemnate de către statul solicitant pot adresa autorităţilor române o cerere de asistenţă judiciară având ca obiect interceptarea telecomunicaţiilor şi transmiterea lor imediată către statul solicitat sau interceptarea înregistrării şi a transmiterii ulterioare a înregistrării telecomunicaţiilor către statul solicitant, în cazul în care persoana urmărită:
a) se află pe teritoriul statului solicitant şi acesta are nevoie de asistenţă tehnică pentru a putea intercepta comunicaţiile de la ţintă;
b) se află pe teritoriul statului român, în cazul în care comunicaţiile dinspre ţintă pot fi interceptate în statul român;
c) se află pe teritoriul unui stat terţ care a fost informat şi dacă statul solicitant are nevoie de asistenţă tehnică pentru interceptarea comunicărilor de la ţintă.
Cererile prezentate în aplicarea prezentului articol trebuie să îndeplinească următoarele condiţii:
a) să indice şi să confirme emiterea unui ordin sau a unui mandat de interceptare şi înregistrare, în cadrul unui proces penal;
b) să conţină informaţii care să permită identificarea ţintei interceptării;
c) să indice faptele penale care fac obiectul anchetei penale;
d) să menţioneze durata interceptării;
e) dacă este posibil, să conţină suficiente date tehnice, în special numărul de conectare la reţea, pentru a permite prelucrarea cererii ( Art. 184 alin. 1 şi 2 din Legea nr. 302 din 28 iunie 2004).
Articolul 20 din Legea nr. 535 din 25 noiembrie 2004[11] , dispune că ameninţările la adresa securităţii naţionale a României, prevăzute la art. 3 din Legea nr. 51/1991 privind siguranţa naţională a României, inclusiv faptele de terorism prevăzute în prezenta lege, constituie temeiul legal pentru a se propune procurorului de către organele de stat cu atribuţii în domeniul securităţii naţionale, în cazuri justificate, să solicite autorizarea efectuării unor activităţi în scopul culegerii de informaţii, constând în: interceptarea şi înregistrarea comunicaţiilor, căutarea unor informaţii, documente sau înscrisuri pentru a căror obţinere este necesar accesul într-un loc, la un obiect sau deschiderea unui obiect; ridicarea şi repunerea la loc a unui obiect sau document, examinarea lui, extragerea informaţiilor pe care acesta le conţine, cât şi înregistrarea, copierea sau obţinerea de extrase prin orice procedee; instalarea de obiecte, întreţinerea şi ridicarea acestora din locurile în care au fost depuse.
Conform pct. 1 din Legea nr. 255 din 19 iulie 2013 în vigoare din 1 februarie 2014, art. 20 dispune că ameninţările la adresa securităţii naţionale a României în ceea ce priveşte infracţiunile prevăzute în prezenta lege constituie temeiul legal pentru organele de stat cu atribuţii în domeniul securităţii naţionale să solicite autorizarea efectuării unor activităţi specifice culegerii de informaţii, potrivit procedurii prevăzute în Legea nr. 51/1991 privind siguranţa naţională a României, care se aplică în mod corespunzător.
Art. 13 din Legea nr. 51/1991[12], abrogat ulterior prin Legea nr. 255/2013 prevedea că: “Situaţiile prevăzute de art. 3 constituie temei legal pentru a se solicita procurorului, în cazuri justificate, cu respectarea prevederilor Codului de procedură penală, autorizarea efectuării unor acte, în scopul culegerii de informaţii, constând în: interceptarea comunicaţiilor, căutarea unor informaţii, documente sau înscrisuri pentru a căror obţinere este necesar accesul într-un loc, la un obiect sau deschiderea unui obiect; ridicarea şi repunerea la loc a unui obiect sau document, examinarea lui, extragerea informaţiilor pe care acestea le conţin, cât şi înregistrarea, copierea sau obţinerea de extrase prin orice procedee; instalarea de obiecte, întreţinerea şi ridicarea acestora din locurile în care au fost depuse.
Cererea de autorizare se formulează în scris şi trebuie să cuprindă: date sau indicii din care să rezulte existenţa uneia din ameninţările la adresa siguranţei naţionale prevăzute de art. 3 pentru a cărei prevenire, descoperire sau contracarare este necesară emiterea mandatului; categoriile de activităţi pentru a căror desfăşurare trebuie emis mandatul; identitatea persoanei ale cărei comunicaţii trebuie interceptate, dacă este cunoscută, sau a persoanei care deţine informaţiile, documentele ori obiectele ce trebuie obţinute; descrierea generală, dacă şi când este posibil, a locului unde urmează a fi executate activităţile autorizate; durata de valabilitate a mandatului solicitat.
Actul de autorizare se emite la cererea organelor cu atribuţii în domeniul siguranţei naţionale, de către procurori anume desemnaţi de procurorul general al României.
În cazul în care procurorul constată că cererea este justificată, emite un mandat care trebuie să conţină: aprobarea pentru categoriile de comunicaţii care pot fi interceptate, categoriile de informaţii, documente sau obiecte care pot fi obţinute; identitatea persoanei, dacă este cunoscută, ale cărei comunicaţii trebuie interceptate ori care se află în posesia datelor informaţiilor, documentelor sau obiectelor ce trebuie obţinute; organul împuternicit cu executarea; descrierea generală a locului în care urmează a fi executat mandatul; durata de valabilitate a mandatului.
Durata de valabilitate a mandatului nu poate depăşi 6 luni. În cazurile întemeiate, procurorul general poate prelungi, la cerere, durata mandatului, fără a se putea depăşi, de fiecare dată, 3 luni.
Orice cetăţean care se consideră vătămat în mod nejustificat prin activităţile care fac obiectul mandatului prevăzut în alin. 1 – 4 se poate adresa cu plângere procurorului anume desemnat, ierarhic superior procurorului care a emis mandatul.”
Potrivit art. 16 din lege, mijloacele de obţinere a informaţiilor necesare securităţii naţionale nu trebuie să lezeze, în nici un fel, drepturile sau libertăţile fundamentale ale cetăţenilor, viaţa particulară, onoarea sau reputaţia lor, ori să îi supună la îngrădiri ilegale.
Legea nr. 255 din 19 iulie 2013 pentru punerea în aplicare a Legii nr. 135/2010 privind Codul de procedură penală şi pentru modificarea şi completarea unor acte normative care cuprind dispoziţii procesual penal[13], prevede, printre altele, în art. 29 că Legea nr. 51/1991 privind siguranţa naţională a României, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 163 din 7 august 1991, cu modificările ulterioare, se modifică şi se completează după cum urmează:
1. Titlul legii se modifică şi va avea următorul cuprins:
“LEGE privind securitatea naţională a României”
2. În tot cuprinsul legii, sintagma “siguranţă naţională” se înlocuieşte cu sintagma “securitate naţională”.
3. După articolul 12 se introduc zece noi articole, articolele 121 – 1210, cu următorul cuprins:
4. Articolele 13 – 15 se abrogă.
Articolul 122 a fost introdus prin L. nr. 255/2013 din data de 1 februarie 2014 . Activităţile specifice culegerii de informaţii care presupun restrângerea exerciţiului unor drepturi sau libertăţi fundamentale ale omului se efectuează numai în situaţiile în care:
a) nu există alte posibilităţi ori sunt posibilităţi limitate pentru cunoaşterea, prevenirea sau contracararea riscurilor ori ameninţărilor la adresa securităţii naţionale;
b) acestea sunt necesare şi proporţionale, date fiind circumstanţele situaţiei concrete;
c) a fost obţinută autorizaţia prevăzută de lege.
Activităţile specifice pot consta în:
a) interceptarea şi înregistrarea comunicaţiilor electronice, efectuate sub orice formă;
b) căutarea unor informaţii, documente sau înscrisuri pentru a căror obţinere este necesar accesul într-un loc, la un obiect ori deschiderea unui obiect;
c) ridicarea şi repunerea la loc a unui obiect sau document, examinarea lui, extragerea informaţiilor pe care acesta le conţine, precum şi înregistrarea, copierea sau obţinerea de extrase prin orice procedee;
d) instalarea de obiecte, întreţinerea şi ridicarea acestora din locurile în care au fost depuse, supravegherea prin fotografiere, filmare sau prin alte mijloace tehnice ori constatări personale, efectuate sistematic în locuri publice sau efectuate în orice mod în locuri private;
e) localizarea, urmărirea şi obţinerea de informaţii prin GPS sau prin alte mijloace tehnice de supraveghere;
f) interceptarea trimiterilor poştale, ridicarea şi repunerea la loc a acestora, examinarea lor, extragerea informaţiilor pe care acestea le conţin, precum şi înregistrarea, copierea sau obţinerea de extrase prin orice procedee;
g) obţinerea de informaţii privind tranzacţiile financiare sau datele financiare ale unei persoane, în condiţiile legii.
Propunerea de autorizare a unor activităţi specifice din cele prevăzute la art. 122 alin. 2 se formulează în scris şi … se înaintează procurorului general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie şi este examinată sub aspectul legalităţii şi temeiniciei, în termen de 24 de ore de la înregistrare ori de îndată în cazurile urgente, de procurori anume desemnaţi de acesta.
Dacă apreciază că propunerea este nejustificată, procurorul o respinge prin ordonanţă motivată, comunicând aceasta de îndată organului care a formulat-o.
Dacă se apreciază că propunerea este întemeiată şi sunt întrunite condiţiile prevăzute de lege, procurorul general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie sau înlocuitorul de drept al acestuia solicită în scris preşedintelui Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie autorizarea activităţilor propuse.
Solicitarea este examinată, de urgenţă, în camera de consiliu, de unul din judecătorii anume desemnaţi de preşedintele Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie (Art. 123 introdus prin L. nr. 255/2013. După republicare a devenit art. 14).
Durata de valabilitate a autorizării activităţilor este cea necesară pentru desfăşurarea acestora, dar nu mai mult de 6 luni. Autorizarea poate fi prelungită în aceleaşi condiţii, pentru motive temeinic justificate, fiecare prelungire neputând depăşi 3 luni. Durata maximă a autorizărilor cu privire la aceleaşi date şi informaţii din care să rezulte existenţa unei ameninţări la adresa securităţii naţionale este de doi ani. Activităţile specifice încetează înainte de expirarea duratei pentru care au fost autorizate, îndată ce au încetat motivele care le-au justificat.
Prin securitatea naţională a României se înţelege starea de legalitate, de echilibru şi de stabilitate socială, economică şi politică necesară existenţei şi dezvoltării statului naţional român ca stat suveran, unitar, independent şi indivizibil, menţinerii ordinii de drept, precum şi a climatului de exercitare neîngrădită a drepturilor, libertăţilor şi îndatoririlor fundamentale ale cetăţenilor, potrivit principiilor şi normelor democratice statornicite prin Constituţie (Art. 1).
În baza art. 15, propunerea de autorizare a unor activităţi specifice se înaintează procurorului general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie şi este examinată sub aspectul legalităţii şi temeiniciei, în termen de 24 de ore de la înregistrare ori de îndată în cazurile urgente, de procurori anume desemnaţi de acesta.
Dacă apreciază că propunerea este nejustificată, procurorul o respinge prin ordonanţă motivată, comunicând aceasta de îndată organului care a formulat-o.
Dacă se apreciază că propunerea este întemeiată şi sunt întrunite condiţiile prevăzute de lege, procurorul general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie sau înlocuitorul de drept al acestuia solicită în scris preşedintelui Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie autorizarea activităţilor propuse.
Solicitarea este examinată, de urgenţă, în camera de consiliu de unul din judecătorii anume desemnaţi de preşedintele Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie.
În consecinţă, art. X din Legea nr. 281 din 24 iunie 2003 impune şi modificarea expresă, nenominală a dispoziţiilor celor trei legi amintite. Ulterioara modificare expresă nominală nu exclude nicio normă referitoare la dispunerea de către procuror a interceptării şi înregistrării convorbirilor, ci o confirmă.
Prin Sentinţa civila nr. 709 din 11 mai 2007, Tribunalul Bucureşti a statuat: “Cu referire speciala la Legea nr. 51/1991 , Curtea Europeana a Drepturilor Omului a reţinut în Hotărârea pronuntata în cauza Dumitru Popescu contra României ca acest act normativ nu îndeplineşte cerinţele de previzibilitate în discuţie, întrucât nu prezintă garanţiile necesare prevenirii arbitrariului şi abuzului de drept. în acest sens, s-a reţinut ca interceptarea convorbirilor telefonice se face în temeiul acestei legi cu autorizarea procurorului (cum este cazul în speţa, potrivit celor reţinute mai sus), iar procurorul român nu îndeplineşte cerinţa independentei fata de executiv (Hotărârile Vasilescu şi Pantea contra României), după cum în procedura reglementata de lege nu exista niciun control a priori al autorizaţiei emise de procuror de către o autoritate independenta, mai ales ca persoanele care fac obiectul unei interceptări nu sunt informate, în sistemul legii speciale. De asemenea, s-a reţinut ca nu exista niciun control a priori al temeiniciei interceptărilor convorbirilor telefonice de către o autoritate independenta şi imparţiala, de vreme ce posibilitatea reglementata de art. 16 din legea de sesizare a comisiilor de apărare şi de ordine publica din cadrul Parlamentului (acest control fiind apreciat ca pur teoretic şi lipsit de sancţiune) nu suplineşte absenta totala a controlului asupra interceptărilor. CEDO a reţinut şi schimbarea legislativa intervenita în dispoziţiile Codului de procedura penala prin Legile nr.281/2003 şi nr.356/2006, dar a notat şi poziţia Curţii Constituţionale române exprimata în decizia pronuntata de aceasta la 16.01.2007, în sensul ca masurile de supraveghere în cazurile reglementate de Legea nr.51/1991 rămân supuse procedurii cuprinse în art.13 din legea speciala, care nu au fost abrogate implicit şi nici modificate.
In consecinţa acestor argumente (si a altora, specifice pricinii, dar nerelevante în speţa), CEDO a reţinut ca legea în discuţie nu prezintă un grad minimal de protecţie contra arbitrarului, încălcând astfel art.8 din Convenţie.
Tribunalul retine dispoziţiile art.20 din Constituţia României, în temeiul cărora jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului are o aplicare directa în dreptul intern, chiar Curtea Constituţionala reţinând ca “interpretarea instanţei de contencios european, în virtutea principiului subsidiarităţii, se impune şi fata de instanţa de contencios constituţional naţional”.
Prin urmare, în considerarea aderării României la Convenţia Europeana a Drepturilor Omului prin Legea nr.30/18.06.1994, interpretarea CEDO reţinuta mai sus este obligatorie pentru instanţa naţionala, în detrimentul legii interne, astfel incot se considera ca apărarea paratei (n.r. – SRI) în sensul ca măsura era justificată de legea internă nu poate fi reţinută. Acesta este motivul pentru care instanţa apreciază ca fapta paratei imbrica un caracter ilicit în sensul invocat de reclamantul P. D. C. , fiind totodată săvârşită cu vinovăţie, care nu poate fi exclusa prin simpla invocare a legii ca temei al interceptării comunicaţiilor reclamantului.
Va fi reţinuta existenta prejudiciului moral pretins, ce rezulta chiar din incalcarea dreptului la viata intima şi privata protejat de art.8 din Convenţie, după cum va fi reţinuta şi legătura directa de cauzalitate dintre fapta ilicita a paratei şi prejudiciul suferit de reclamant”.
Prin Decizia civilă nr. 1/09.02.2009 , Curtea de Apel Bucureşti arată că: “In speţă, prima instanţa a reţinut în mod corect ca fapta Serviciului Român de Informaţii, constând în ascultarea convorbirilor telefonice purtate de la posturi telefonice private sau afectate vieţii private a apelantului P. D. C. , dar şi ascultarea convorbirilor purtate de acest reclamant prin intermediul posturilor telefonice din reţeaua companiei private SC Rompetrol SA, săvârşita cu incalcarea art.3 din Legea nr.51/1991, constituie o imixtiune grava în viata privata a persoanei, incalca secretul corespondentei şi al celorlalte mijloace de comunicare şi lezează drepturile subiective civile statuate de art.26 şi 28 din Constituţia României, consacrate, de asemenea, şi de Convenţia Europeana a Drepturilor Omului. (…)
Legislaţia română în materia siguranţei naţională a României, care nu suferise modificări până la apariţia Legii nr. 535/2004 privind prevenirea şi combaterea terorismului (cu referire expresa la dispoziţiile art.13 din Legea nr.51/1991) contravine Convenţiei Europene a Drepturilor Omului în ce priveşte respectarea secretului corespondentei (în care se include şi convorbirile telefonice), nefiind de natura a conferi garanţii suficiente împotriva oricărei ingerinţe arbitrare a puterii publice în exercitarea acestui drept. Astfel, legea în cauza aduce restricţii secretului comunicaţiilor, permite o supraveghere secreta, fără obligaţia de a informa pe cel interesat. în afara de aceasta, legislaţia exclude exercitarea controlului asupra mandatelor emise de procuror şi nu oferă garanţii prevenirii arbitrariului şi abuzului de drept.
Sub pretextul existentei unei ameninţări la adresa siguranţei naţionale, au fost înregistrate convorbirile telefonice ale reclamantului P. D. C. pentru o perioada extrem de lunga (1 an şi 3 luni), pentru ca ulterior datele obţinute sa fie folosite împotriva sa în procese penale ce au exclusiv ca obiect săvârşirea unor infracţiuni de drept comun, fără ca vreo instanţa de judecata sa poată cenzura legalitatea administrării unor asemenea mijloace de proba.
Astfel, ca urmare a ascultărilor telefonice ilegal efectuate de către instituţia publica în cauza, Serviciul Român de Informaţii a obţinut şi a deţinut informaţii cu privire la viata privata a reclamantului P. D. C. , date cu privire la activităţi de natura politica, profesionala sau de afaceri, nicidecum, pana la momentul formulării prezentei acţiuni, cu referiri la siguranţa naţionala a României.
Măsura luată de Serviciul Român de Informaţii, şi anume interceptarea convorbirilor telefonice ale reclamantului P. D. C. , în condiţiile în care existau indicii în acest sens, trebuia sa fie justificata/probata ulterior prin obţinerea unor date care sa vizeze atingerea adusa siguranţei naţionale a României, iar nu sa fie adoptata pentru o perioada lunga de timp, în încercarea de a se realiza scopul pentru care au fost emise mandatele. (…) Ingerinţa autorităţii statale, în cauza a paratului Serviciul Român de Informaţii, în exerciţiul dreptului la corespondenta al reclamantului P. D. C. consta, în cauza, în interceptarea pe orice cale, a convorbirilor acestuia, deşi procedura de obţinere şi eliberare a mandatului în temeiul Legii nr.51/1991 nu oferă nicio protecţie juridica celui urmărit. (…) Ca atare, legea nr.51/1991, întrucât contravenea normelor internaţionale în ceea ce priveşte respectarea secretului corespondentei (in care se include şi convorbirile telefonice), trebuia înlăturata de la aplicare. (…) Aşadar, întrucât interceptarea corespondentei constituie o ingerinţa foarte grava în dreptul persoanei şi doar motive foarte serioase, bazate pe o bănuiala verosimila, ca persoana este implicata în activităti criminale serioase, ar trebui puse la baza autorizării.
In considerarea acestor argumente, Curtea constata ca legislaţia româna nu prevede o protecţie adecvata împotriva abuzului puterii de stat în domeniul interceptării convorbirilor telefonice, astfel incot ingerinţa în dreptul reclamantului P. D. C. “nu era prevazuta de lege”, în sensul Convenţiei, articolul 8 fiind încălcat.
Chiar simpla existenta a legislaţiei interne privind interceptările implica, pentru cei care intra sub incidenta sa, un pericol de supraveghere, care afectează libertatea de comunicare intre utilizatorii serviciilor de telecomunicaţii si, prin urmare, constituie o ingerinţa din partea unei autorităţi publice în exercitarea dreptului la respectarea corespondentei”.
Prin Decizia civila nr. 1475 din 18 februarie 2011, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a statuat: “ concluzia instanţei de apel conform căreia interceptarea convorbirilor telefonice ale reclamantului P. D. C. , în lipsa preexistentei oricăror date sau indicii referitoare la existenta unei ameninţări la adresa siguranţei naţionale, reprezintă o fapta ilicita, săvârşită chiar cu incalcarea legii naţionale este corecta atât în ceea ce priveşte perioada anului 2003, cat şi perioada anului 2004, prevederile art.13 alin.2 referitoare la cuprinsul cererii de autorizare din Legea nr.51/1995 rămânând neschimbate şi după modificarea Codului de procedura penala prin Legea nr.281/2003.
In acest context, împrejurarea ca durata mare a interceptărilor, 1 an şi 3 luni, ar fi fost sau nu permisă de lege nu mai are relevanţă din punctul de vedere al caracterului ilicit al faptei – din moment ce a lipsit situaţia premisă a acestora – ci doar din perspectiva gravitaţii acesteia, avuta în vedere la stabilirea cuantumului despăgubirilor. (…) în realitate, simpla interceptare a convorbirilor telefonice a unei persoane este cauzatoare de prejudiciu moral, pentru ca reprezintă un amestec, o intruziune, o ingerinţa în viata privata a acesteia. Conform Art. 8 din CEDO, obligaţia autorităţilor publice este de a nu exercita vreun amestec în viata privata, inclusiv în corespondenta unei persoane. Amestecul este permis numai ca excepţie, cu respectarea conditiilor şi garanţiilor din paragraful (2) al art. 8. Chiar daca aceste conditii şi garanţii sunt respectate, efectul prejudiciabil asupra vieţii private a persoanei se produce oricum, numai ca autoritatea publica este exonerata de răspundere. Or, în speţa, s-a reţinut ca interceptările au fost nelegale, ceea înseamnă ca autoritatea care se face culpabilă – adică SRI – trebuie să fie obligată la repararea prejudiciului”.
În Cauza Calmanovici c României[14], Curtea Europeană a Drepturilor Omului a arătat că, fiind cuprinse în noţiunile de “viaţă privată” şi “corespondenţă” în sensul art. 8 § 1, interceptarea convorbirilor telefonice, memorarea datelor astfel obţinute şi eventuala lor utilizare în cadrul urmăririi penale îndreptate împotriva reclamantului reprezintă o “ingerinţă a unei autorităţi publice” în exercitarea dreptului pe care îl garanta art. 8 (vezi, printre altele, hotărârile Malone c Regatului Unit din 2 august 1984, seria A nr. 82, p. 30, § 64; Kruslin c Franţei şi Huvig c Franţei din 24 aprilie 1990, seria A nr. 176-A şi 176-B, p. 20, § 26, şi p. 52, § 25, Halford c Regatului Unit din 25 iunie 1997, Culegere 1997-III, pp. 1016 – 1017, § 48).
Expresia “prevăzută de lege” presupune nu numai respectarea dreptului intern, ci se referă şi la calitatea legii, care trebuie să fie compatibilă cu principiul supremaţiei dreptului (Khan c Regatului Unit, nr. 35.394/97, § 26, CEDO 2000-V). În contextul supravegherii secrete exercitate de autorităţile publice, dreptul intern trebuie să ofere o protecţie împotriva ingerinţei arbitrare în exercitarea dreptului unui individ protejat prin art. 8. Mai mult decât atât, legea trebuie să utilizeze termeni suficient de clari pentru a le indica indivizilor în mod suficient în ce circumstanţe şi în ce condiţii abilitează autorităţile publice să ia astfel de măsuri secrete [Malone, § 67; Weber şi Saravia c Germaniei (dec.), nr. 54.934/00, § 93, CEDO 2006-…]. Dacă nu putem niciodată, indiferent care ar fi sistemul, să îndepărtăm complet eventualitatea acţiunii ilegale a unui funcţionar necinstit, neglijent sau cu exces de zel, atunci probabilitatea unei astfel de acţiuni şi garanţiile oferite pentru a se proteja împotriva sa sunt cele care contează în scopul controlului efectuat de Curte în speţă (Klass şi alţii c Germaniei, Hotărârea din 6 septembrie 1978, seria A nr. 28, § 59).
În speţă, Curtea observă că părţile sunt ambele de acord cu faptul că temeiul legal al ingerinţei era constituit de art. 911 – 914 din Codul de procedură penală, reclamantul contestând caracterul “previzibil” al prevederilor legale în discuţie şi, în special, lipsa, la data evenimentelor, a unor garanţii suficiente împotriva arbitrarului.
Curtea a analizat anterior prevederile legale în materie de interceptare a convorbirilor telefonice în vigoare în România înainte de modificarea Codului de procedură penală prin Legea nr. 281/2003 într-o cauză în care a constatat că analiza detaliată a cerinţelor legislaţiei româneşti aplicabile şi a obstacolelor de fapt întâlnite eventual de orice persoană care se consideră lezată printr-o măsură de interceptare a convorbirilor sale dezvăluie insuficienţe incompatibile cu gradul minim de protecţie cerut de supremaţia dreptului într-o societate democratică (Dumitru Popescu, § 69 în fine şi următoarele). Cu toate acestea, este important să observăm că, în cauza de faţă, analiza Curţii s-a referit în acelaşi timp la prevederile relevante din Legea nr. 51/1991 privind siguranţa naţională, punerea sub ascultare în speţă fiind întemeiată pe art. 13 din această lege şi pe articolele menţionate mai sus din Codul de procedură penală , care constituiau dreptul comun în materie şi completau Legea nr. 51/1991. Prin urmare, Curtea consideră necesar în speţă să analizeze mai jos existenţa garanţiilor impuse de articolul 8 § 2 din Convenţie exclusiv în lumina art. 911 – 914 din Codul de procedură penală anterior (§120).
Ca măsuri de protecţie minime, necesare pentru a evita abuzurile, care trebuie să figureze în lege, jurisprudenţa Curţii menţionează: definirea categoriilor de persoane susceptibile să fie puse sub ascultare judiciară; natura infracţiunilor care o pot ocaziona; stabilirea unei limite pentru durata executării măsurii; condiţiile de întocmire a proceselor-verbale de sinteză care consemnează conversaţiile interceptate; măsurile de precauţie ce trebuie luate pentru a comunica înregistrările efectuate, intacte şi complete, în vederea eventualului control de către judecător şi de către apărare; circumstanţele în care poate sau trebuie să se facă ştergerea sau distrugerea benzilor respective, în special după o neîncepere a urmăririi sau după o punere în libertate (Valenzuela Contreras c Spaniei, Hotărârea din 30 iulie 1998, Culegere 1998-V, § 46 în fine, p. 1925). De asemenea, trebuie luate în considerare şi alte garanţii, precum cea care prevede că măsura trebuie să fie autorizată şi că punerea sa în aplicare trebuie să fie controlată de către o autoritate independentă, în special de către un magistrat (Kruslin, § 34, şi Dumitru Popescu, § 70 – 77).
Curtea observă mai întâi că, la data evenimentelor, procurorul competent putea autoriza interceptarea şi înregistrarea convorbirilor telefonice dacă, în prezenţa unor indicii convingătoare privind pregătirea sau comiterea unei infracţiuni pentru care are loc o urmărire penală ex officio, această măsură părea “utilă” aflării adevărului (art. 911 din Codul de procedură penală).
Îndeosebi, Curtea observă că măsura în discuţie era de competenţa exclusivă a procurorului şi că, în speţă, procurorul care autorizase interceptarea convorbirilor telefonice utilizate ulterior ca mijloace de probă a redactat şi rechizitoriul de trimitere în judecată a reclamantului. Era vorba, în mod cert, de o măsură care aducea o gravă atingere dreptului la respectarea vieţii private a particularilor şi care era lăsată la discreţia procurorului. Or, Curtea reaminteşte că a constatat deja lipsa de independenţă a procurorilor români care, acţionând în calitate de magistraţi ai Ministerului Public, nu îndeplineau cerinţa de independenţă faţă de Executiv (Dumitru Popescu, § 71).
Curtea mai reaminteşte că a constatat absenţa, la data evenimentelor, a oricărui control a priori al autorizaţiei procurorului din partea unui judecător sau a unei alte autorităţi independente, precum şi a oricărui control a posteriori a temeiniciei autorizaţiei respective (Dumitru Popescu, , §§ 72 – 76).
Prin urmare, a avut loc încălcarea art. 8 din Convenţie (§126).
În Cauza Dumitru Popescu (§61), Curtea constată faptul că plângerea reclamantului se referă, pe de o parte, la încălcarea prevederilor legale din dreptul naţional în materia interceptărilor telefonice, în absenţa unei autorizaţii eliberate de procuror pe numele său, iar pe de altă parte vizează inexistenţa unei baze legale cuprinzătoare în dreptul român, pentru a se putea proceda la ascultarea convorbirilor telefonice, în absenţa unei legi care să ofere suficiente garanţii împotriva arbitrarului (a se vedea, printre altele, hotărârile Malone c Regatului Unit din 2 august 1984, seria A nr. 82, p. 30, § 64; Kruslin c Franţei şi Huvig c Franţei din 24 aprilie 1990, seria A nr. 176-A şi 176-B, p. 20, § 26, şi p. 52, § 25, Halford c Regatului Unit din 25 iunie 1997, Culegere de hotărâri şi decizii 1997-III, p. 1016 – 1017, § 48; Aalmoes şi alţi 112 c Olandei (dec.), nr. 16.269/02, 25 noiembrie 2004).
În speţă, dacă nu se contestă faptul că a avut loc o ingerinţă în dreptul reclamantului la respectarea vieţii private, părţile nu sunt de acord în ceea ce priveşte temeiul său legal: potrivit reclamantului, ar fi vorba de dispoziţiile Legii nr. 14/1992 privind organizarea Serviciului Român de Informaţii, considerată deja de Curte ca fiind incompatibilă cu art. 8 § 2 din Convenţie în Cauza Rotaru c României ([MC], nr. 28.341/95, §§ 61 – 63, CEDO 2000-V), în timp ce, în opinia Guvernului, ar fi vorba de Legea nr. 51/1991 privind siguranţa naţională (§62).
Curtea admite, potrivit exemplului Guvernului, că acele constatări pe care le-a formulat în cauza Rotaru, citată de reclamant, nu sunt direct aplicabile în cauza de faţă. Într-adevăr, obiectul litigiului prezentat Curţii în cauza respectivă nu se referea la măsuri de supraveghere secretă autorizate de parchet în temeiul Legii nr. 51/1991 privind siguranţa naţională, ci la păstrarea şi utilizarea de către Serviciul Român de Informaţii a datelor obţinute de fostele organe de securitate ale statului, referitoare la viaţa privată a domnului Rotaru, precum şi la imposibilitatea acestuia de a le combate (Rotaru, §§ 61 – 63).
Presupunând că ingerinţa în viaţa privată a reclamantului ar fi avut un astfel de temei în dreptul intern, pentru ca aceasta să nu ducă la încălcarea art. 8, este necesar să fi fost respectate condiţiile prevăzute de legea naţională pentru autorizarea ascultărilor telefonice de către serviciile speciale şi, în acest caz, să fi existat în lege suficiente garanţii pentru ca autorităţile să nu poată lua măsuri arbitrare care să aducă atingere dreptului reclamantului la respectarea vieţii private. Prin urmare, Curtea va analiza fiecare dintre aceste cerinţe (§65).
Din probele administrate la dosar nu reiese în mod clar dacă procurorul a emis o autorizaţie pentru a permite explicit ascultarea convorbirilor reclamantului, aşa cum prevede în mod expres art. 13 din Legea nr. 51/1991, sau dacă interceptările în litigiu au fost efectuate din întâmplare în cadrul interceptărilor ce au fost autorizate pentru convorbirile unei persoane de origine arabă, J.A.A. Potrivit observaţiilor iniţiale ale Guvernului, ar fi vorba mai degrabă de această ultimă ipoteză, la care subscrie reclamantul, contestând că ar fi existat o autorizaţie care să-l vizeze personal. Acest argument pare să fie contrazis de motivarea deciziilor Curţii Militare de Apel şi Curţii Supreme de Justiţie, care indică faptul că ar fi existat, în dosarul instanţei, un mandat emis de Parchetul de pe lângă Curtea Supremă de Justiţie, ce autoriza interceptarea convorbirilor domnului P. . Pe de altă parte, Guvernul se referă, de asemenea, în observaţiile sale complementare, la un mandat de interceptare pe care procurorul l-ar fi emis la o dată ulterioară primelor interceptări ale convorbirilor reclamantului şi care l-ar fi vizat personal de această dată (§66).
În orice caz, existenţa sau inexistenţa unei astfel de autorizaţii nu constituie un element decisiv deoarece, presupunând chiar că aceasta ar fi existat şi că cerinţele dreptului intern în materie de interceptare a convorbirilor telefonice ar fi fost respectate, rămâne de analizat dacă legea însăşi – în redactarea de la data faptelor – era susceptibilă să-l protejeze pe reclamant împotriva arbitrarului autorităţilor, prevăzând garanţii suficiente într-un domeniu atât de sensibil cum este dreptul la respectarea vieţii private.
Curtea admite – după exemplul Guvernului – că prezenta cauză prezintă similitudini cu Cauza Klass c Germaniei (Hotărârea din 6 septembrie 1978, seria A nr. 28), în măsura în care ingerinţa în dreptul la respectarea vieţii private a reclamantului viza şi apărarea siguranţei naţionale. În această materie, Curtea a admis că existenţa unor dispoziţii legale atribuind competenţe de supraveghere secretă a corespondenţei şi a telecomunicaţiilor, putea, într-o situaţie excepţională, să se dovedească necesară într-o societate democratică şi că legiuitorul naţional se bucura de o anumită putere discreţionară, care nu era însă nelimitată (Klass, § 49 în fine).
Este adevărat că, în timp ce cauza Klass, a oferit prilejul constatării neîncălcării art. 8, motivat de faptul că legea germană privind siguranţa naţională (Legea “G10”) cuprindea garanţii adecvate şi suficiente pentru a proteja indivizii de eventualele abuzuri ale autorităţilor (a se vedea, în acelaşi sens, şi Weber şi Saravia, § 137), Curtea nu este convinsă că în cauza de faţă este vorba de aceeaşi situaţie. Într-adevăr, analiza detaliată a cerinţelor legislaţiei române aplicabile şi a impedimentelor de fapt eventual întâlnite de orice persoană care se consideră lezată de o măsură de interceptare a comunicaţiilor sale reliefează absenţa unor garanţii adecvate, situaţie care este incompatibilă cu gradul minim de protecţie impus de preeminenţa dreptului într-o societate democratică.
În caz de ameninţare la adresa siguranţei naţionale, convorbirile telefonice puteau fi interceptate, în temeiul art. 13 din Legea nr. 51/1991, de către serviciile speciale ale Serviciului Român de Informaţii pentru o durată de 6 luni, cu simpla autorizare a procurorului (§ 41 ). Acesta avea dreptul, la cererea serviciilor speciale, să prelungească ulterior durata interceptărilor pentru termene de câte 3 luni, consecutiv, fără ca legea să prevadă vreo limită temporală (a se vedea, per a contrario, hotărârile Klass, §§ 51 – 52, Prado Bugallo c Spaniei, nr. 58.496/00, § 29, 18 februarie 2003, şi Valenzuela Contreras c Spaniei, Culegerea 1998-V, § 60).
În acest caz era vorba, în mod cert, de măsuri ce încalcă grav dreptul la respectarea vieţii private a particularilor, lăsate la discreţia procurorului. Or, Curtea a statuat deja că procurorii români, acţionând în calitate de magistraţi ai ministerului public, nu îndeplineau cerinţa de a fi independenţi faţă de puterea executivă (Vasilescu c României, hotărârea din 22 mai 1998, Culegerea 1998 III, p. 1075, §§ 40, 41, Pantea c României, nr. 33.343/96, §§ 238 – 239, CEDO 2003-VI).
Autorizaţia procurorului de a proceda la interceptarea convorbirilor nu era susceptibilă, la data faptelor, de vreun control a priori din partea unui judecător sau a unei autorităţi independente, fie că era vorba de un control din oficiu sau la cererea părţii în cauză; din lectura dispoziţiilor naţionale în vigoare reiese faptul că persoanele ce făceau obiectul interceptărilor propriilor convorbiri nu erau, de altfel, informate în niciun moment cu privire la acest aspect, iar legea nu prevedea nicio posibilitate de a introduce un recurs în faţa unei instanţe (a se vedea, per a contrario, Kruslin § 34).
Articolul 911 – 5 din Codul de procedură penală anterior nu obliga nici serviciile secrete, nici procurorul să depună la dosarul instanţei sesizate cu o acuzaţie penală documentaţia pe care acestea s-au bazat atunci când au solicitat şi, respectiv, au autorizat interceptarea convorbirilor, aşa cum a arătat în mod expres reclamantul în excepţia sa de neconstituţionalitate a art. 911 – 5 din CPP .
Or, aceste lacune ale legii par să fi condus, în speţă, la o imposibilitate pentru instanţele sesizate cu acuzaţia penală îndreptată împotriva reclamantului de a verifica temeinicia autorizaţiei emise de parchet; astfel, aceste instanţe s-au limitat la a controla respectarea condiţiilor de formă în ceea ce priveşte interceptările propriu-zise, procesele-verbale şi transcrierile convorbirilor interceptate (§ 76).
În opinia Curţii, simpla posibilitate pentru un particular – prevăzută de art. 16 în fine din Legea nr. 51/1991 – de a sesiza comisiile pentru apărare şi ordine publică ale celor două camere ale Parlamentului naţional nu ar putea compensa lipsa oricărui control a priori sau a posteriori al interceptărilor de către o autoritate judiciară independentă şi imparţială. Aşa cum era reglementat de lege, controlul exercitat de puterea legislativă părea mai degrabă teoretic şi, în orice caz, lipsit de efect practic pentru individ, în măsura în care o persoană pusă sub ascultare nu era încunoştinţată de existenţa unor astfel de măsuri secrete în privinţa sa. Mai mult, legea nu prevedea nicio sancţiune sau măsură pe care comisiile parlamentare ar fi putut să le ia în caz de încălcare a legii de către autorităţile ce au efectuat sau au autorizat interceptările (a se vedea, per a contrario, Klass §§ 53 şi 55).
Curtea constată că, în prezent, Codul de procedură penală cuprinde numeroase garanţii în materie de interceptare şi transcriere a convorbirilor, de arhivare a datelor pertinente şi de distrugere a celor nerelevante; acest lucru este certificat de Legile nr. 281/2003 şi 356/2006 privind modificarea Codului de procedură penală, care impun ca operaţiunile de interceptare şi înregistrare a comunicaţiilor efectuate prin telefon sau prin orice alt mijloc electronic să fie realizate în baza unei autorizaţii motivate, dată de un judecător ( § 82 ).
Curtea remercă faptul că, în pofida modificărilor aduse Codului de procedură penală prin Legile nr. 281/2003 şi 356/2006, măsurile de supraveghere în cazul unor potenţiale ameninţări la adresa siguranţei naţionale par să poată fi dispuse în prezent şi de parchet, conform procedurii prevăzute de art. 13 din Legea nr. 51/1991, prevedere care nu a fost abrogată până în prezent. Acest lucru este confirmat de decizia Curţii Constituţionale nr. 766 din 7 noiembrie 2006, prin care judecătorul constituţional, sesizat de o instanţă naţională ce susţinea tocmai neconstituţionalitatea art. 13, motivat de faptul că acesta permitea eludarea garanţiilor prevăzute de Codul de procedură penală în materie de interceptare a comunicaţiilor, a invocat caracterul special al Legii nr. 51/1991, pentru a justifica aplicarea sa în cazul unor fapte ulterioare intrării în vigoare a noii proceduri prevăzute de Codul de procedură penală.
În concluzie, Curtea consideră că reclamantul nu s-a bucurat de gradul minim de protecţie împotriva arbitrarului, impus de art. 8 din Convenţie ( Curtea Europeană a Drepturilor Omului, Secţia a III-a, Cauza Dumitru Popescu c României , nr. 2, Hotărârea din 26 aprilie 2007[15] .
În Cauza Răducu c României[16], Curtea reaminteşte că, în contextul supravegherii secrete exercitate de autorităţile publice, dreptul intern trebuie să ofere protecţie împotriva ingerinţei arbitrare în exercitarea dreptului unei persoane protejat de art. 8 (Malone, , § 67 şi Klass şi alţii c Germaniei, hotărâre din 6 septembrie 1978, seria A nr. 28, § 59).
În speţă, părţile convin asupra faptului că temeiul legal al ingerinţei îl constituie art. 911 – 914 C. proc. pen. Curtea reaminteşte că a examinat deja aceste dispoziţii legale, aplicabile în materie de interceptare a convorbirilor telefonice în România înainte de modificarea Codului de procedură penală prin Legea nr. 281/2003, într-o cauză în care a constatat că examinarea minuţioasă a acestora arăta deficienţe incompatibile cu gradul minim de protecţie impus de supremaţia dreptului într-o societate democratică (Calmanovici §§ 121 – 126). Curtea observă că guvernul nu a oferit niciun element care să conducă la o concluzie diferită în prezenta cauză.
Curtea observă, de asemenea, că noul cadru legislativ impus de Legea nr. 281/2003 care prevede numeroase garanţii în materie de interceptare şi de transcriere a convorbirilor, de arhivare a datelor relevante şi de distrugere a celor care nu sunt relevante (Dumitru Popescu, §§ 45 – 46 şi 82), ulterior faptelor în cauză, nu poate influenţa concluzia Curţii în prezenta cauză. Prin urmare, a fost încălcat art. 8 din Convenţie (§94).
Dacă, în cauză, autorizarea s-ar fi dat (de procuror) anterior Legii nr. 281/2003, (și nu în baza ordonanţei nr. 002034 din 31.10.2003, ca în realitate) ea trebuia prelungită conform procedurii penale și a art. 13 din Legea nr. 51/1991 , modificat (prin Legea nr. 281), de instanță. după iunie 2003. Și prin pct. 47 din Legea nr. 356 din 21 iulie 2006 în vigoare din 6 septembrie 2006 , interceptarea şi înregistrarea convorbirilor sau comunicărilor efectuate prin telefon ori prin orice mijloc electronic de comunicare se realizează cu autorizarea motivată a judecătorului.
Mai ar fi o variantă de interpretare, pe care o prezentăm şi ca lege ferenda.
Modificarea adusă prin art. X din Legea nr. 281/2003 priveşte doar activitatea judiciară, şi nu şi aceea extrajudiciară , privind strict securitatea naţională, fără implicaţii penale, procesuale. Dealtfel, în această situaţie, prevenind abuzurile, controlul independent, deşi nu ar veni de la o instanţă, – căci nu vorbim de o urmărire penală – ar exista, venind din partea CSAT, organism administrativ exterior[17].
Dar, în această interpretare, nu am avea cum să folosim interceptările în procesul penal, pentru că nu au caracter procesual penal legal, nefiind autorizate sub regimul dreptului procesual penal; s-ar putea folosi doar indirect[18] informaţii obţinute pe această cale.
Serviciul tehnic al D. N. A. trebuie să acţioneze numai în condiţiile prestabilite de Codul de procedură penală, ca organ de punere în executare a autorizării supravegherii tehnice.
Aducerea înregistrărilor în parchet sau în instanţă ar contraveni legislaţiei secretului de stat. Dealtfel, întreaga activitate nu trebuie desfăşurată în calitate de organe de cercetare specială, pentru că activitatea organelor de cercetare specială se desfăşoară , evident, în raport de exigenţele codului de procedură penală[19].
În acest fel ar trebui citit art. 11 alin. 1 lit. d) din Legea nr. 51/1991: “Informaţii din domeniul siguranţei naţionale pot fi comunicate:
[…] d) organelor de urmărire penală, când informaţiile privesc săvârşirea unei infracţiuni.”
Secretul se răsfrânge şi asupra organelor de urmărire penală – dar altele decât cele speciale -, căci odată dobândite cauzei trebuiesc comunicate şi celorlalte părţi[20], putând fi folosite ca atare în instanţă şi de către acestea; am fi într-un impas; doar caracterul de şedinţă secretă nu ar acoperi încălcarea legii secretului de stat, datele din dosar devenind oricum publice[21].
Dealtfel, Senatul a adoptat , în calitate de Cameră decizională, proiectul de lege privind securitatea cibernetică a României, prin care se constituie Sistemul Național de Securitate Cibernetică .
Într-un comunicat remis presei, Partidul Național Liberal cere Curții Constituționale a României să constate neconstituționalitatea Legii privind securitatea cibernetică a țării[22].
PNL susține că Legea privind securitatea cibernetică a României este neconstituțională deoarece încalcă principiul legalității , drept fundamental pentru buna funcționare a statului de drept.
În sesizarea depusă se arată că textul actului normativ nu respectă prevederi din Legea nr. 24/2000 privind normele de tehnică legislativă pentru elaborarea actelor normative.
Prin această lege , deținătorii de infrastructuri cibernetice vor trebui să se supună unor constrângeri generate de instituții ale sistemului național de securitate al țării . Potrivit PNL, Legea privind securitatea cibernetică a României are probleme fundamentale de concepție, propunând o serie de măsuri cu efect limitativ asupra dreptului la viață privată în zona digitală și încalcă reglementările europene discutate pe subiectul securității informației.
“Prin această lege în mod mascat se restrâng drepturi și libertăți ale cetățeanului prin permiterea accesului la infrastructură cibernetică și la datele conținute în baza unei simple motivări comunicate de instituțiile abilitate și nominalizate prin lege fără existența unei aprobări judecătorești, conform Codului de procedura penală și cerințelor adoptate de Curtea Constituțională prin Deciziile 440/2014 și 461/2014. Legea încalcă dispozițiile art. 148, alin (2) și următoarele din Constituția României, prin netranspunerea corectă reglementărilor comunitare în materie”.
Examinând excepţia de neconstituţionalitate, Curtea Constituţională[23] admite excepţia de neconstituţionalitate ridicată de Judecătoria Constanţa – Secţia penală, din oficiu, în Dosarul nr. 11.972/212/2014 şi de Judecătoria Târgovişte, din oficiu, în Dosarul nr. 4.753/315/2014 şi constată că dispoziţiile Legii nr. 82/2012 privind reţinerea datelor generate sau prelucrate de furnizorii de reţele publice de comunicaţii electronice şi de furnizorii de servicii de comunicaţii electronice destinate publicului, precum şi pentru modificarea şi completarea Legii nr. 506/2004 privind prelucrarea datelor cu caracter personal şi protecţia vieţii private în sectorul comunicaţiilor electronice sunt neconstituţionale. Totodată, Curtea constată că prevederile art. 152 din Codul de procedură penală sunt constituţionale .
Curtea de Justiţie a Uniunii Europene a arătat că măsurile dispuse prin Directiva 2006/24/CE, transpusă în legislaţia naţională prin Legea nr. 82/2012 , reprezintă o ingerinţă în drepturile garantate prin art. 7 şi art. 8 din Cartă, care nu respectă principiul proporţionalităţii între măsurile luate şi interesul public ocrotit.
S-a constatat[24] că păstrarea datelor în scopul asigurării eventualului acces al autorităţilor naţionale competente la acestea, astfel cum este prevăzută de dispoziţiile Directivei 2006/24/CE, priveşte în mod direct şi specific viaţa privată şi, în consecinţă, drepturile garantate prin art. 7 din Cartă şi că o astfel de stocare a datelor încalcă şi prevederile art. 8 din Cartă, întrucât constituie o prelucrare a unor date cu caracter personal, în sensul acestui articol, şi trebuie să îndeplinească cerinţele de protecţie a datelor care decurg din articolul menţionat ( § 29).
În sensul încălcării prevederilor art. 7 şi art. 8 din Cartă, instanţa europeană a concluzionat că obligaţia impusă prin art. 3 şi art. 6 din Directiva 2006/24/CE furnizorilor de servicii de comunicaţii electronice accesibile publicului sau de reţele de comunicaţii publice de a păstra pentru o anumită perioadă date referitoare la viaţa privată a unei persoane şi la comunicaţiile sale, precum cele prevăzute la art. 5 din această directivă constituie per se o ingerinţă în drepturile garantate prin art. 7 din Cartă ( § 34). S-a constatat, totodată, că aceeaşi obligaţie constituie o ingerinţă în dreptul fundamental la protecţia datelor cu caracter personal garantat la art. 8 din Cartă, întrucât prevede o prelucrare a datelor cu caracter personal ( § 36).
Persoanele ale căror date au fost păstrate trebuie să beneficieze de garanţii suficiente care să asigure o protecţie eficientă împotriva abuzurilor şi a oricărui acces sau utilizări ilicite (§ 54).
Curtea de Justiţie a Uniunii Europene a mai reţinut că Directiva 2006/24/CE s-ar aplica chiar şi acelora în privinţa cărora nu există în prealabil indicii că ar putea avea vreo legătură, chiar indirectă sau îndepărtată, cu săvârşirea unor infracţiuni grave ( § 31).
S-a mai reţinut că Directiva 2006/24/CE nu prevede că accesul autorităţilor naţionale la datele stocate nu este condiţionat de controlul prealabil efectuat de către o instanţă sau de o entitate administrativă independentă.
Pentru motivele arătate, Curtea de Justiţie a Uniunii Europene a hotărât că legiuitorul Uniunii a încălcat, prin dispoziţiile Directivei 2006/24/CE, principiul proporţionalităţii, această directivă contravenind prevederilor art. 7, art. 8 şi art. 52 alin. (1) din Cartă ( § 69).
Pe de altă parte, se constată că Legea nr. 82/2012 a fost adoptată de Parlament ca urmare a pronunţării de către instanţa constituţională a Deciziei nr. 1.258 din 8 octombrie 2009[25], prin care s-a constatat că dispoziţiile Legii nr. 298/2008 privind reţinerea datelor generate sau prelucrate de furnizorii de servicii de comunicaţii electronice destinate publicului sau de reţele publice de comunicaţii, precum şi pentru modificarea Legii nr. 506/2004 privind prelucrarea datelor cu caracter personal şi protecţia vieţii private în sectorul comunicaţiilor electronice sunt neconstituţionale, Legea nr. 298/2008 reprezentând prima transpunere în legislaţia naţională a Directivei 2006/24/CE.
Prin Decizia nr. 1.258 din 8 octombrie 2009, Curtea a reţinut că art. 1 alin. (2) din Legea nr. 298/2008 include în categoria datelor de trafic şi localizare a persoanelor fizice şi juridice şi “datele conexe necesare pentru identificarea abonatului sau a utilizatorului înregistrat”, fără însă a defini în mod expres ce se înţelege prin sintagma “date conexe”. S-a arătat că lipsa unei reglementări legale precise, care să determine cu exactitate sfera acelor date necesare identificării persoanelor fizice sau juridice utilizatoare, deschide posibilitatea unor abuzuri în activitatea de reţinere, prelucrare şi utilizare a datelor stocate de furnizorii serviciilor de comunicaţii electronice destinate publicului sau de reţele publice de comunicaţii şi că limitarea exerciţiului dreptului la viaţă intimă şi la secretul corespondenţei şi a libertăţii de exprimare, de asemenea, trebuie să aibă loc într-o manieră clară, previzibilă şi lipsită de echivoc, astfel încât să fie îndepărtată, pe cât posibil, eventualitatea arbitrarului sau a abuzului autorităţilor în acest domeniu.
De asemenea, Curtea Constituţională a observat aceeaşi manieră ambiguă de redactare, neconformă cu normele de tehnică legislativă, a dispoziţiilor art. 20 din Legea nr. 298/2008, potrivit cărora, “În scopul prevenirii şi contracarării ameninţărilor la adresa securităţii naţionale, organele de stat cu atribuţii în acest domeniu pot avea acces, în condiţiile stabilite prin actele normative ce reglementează activitatea de realizare a securităţii naţionale, la datele reţinute de furnizorii de servicii şi reţele publice de comunicaţii electronice”. ( § 41).
În ceea ce priveşte posibilitatea organelor de stat cu atribuţii în domeniul prevenirii şi contracarării ameninţărilor la adresa securităţii naţionale de a avea acces la datele reţinute de furnizorii de servicii şi reţele publice de comunicaţii electronice, prevăzută la art. 20 din Legea nr. 298/2008, Curtea constată că dreptul acestor organe de stat de a avea acces la datele reţinute se regăseşte în cuprinsul art. 16 alin. (1) din Legea nr. 82/2012, potrivit căruia “Furnizorii de reţele publice de comunicaţii electronice şi furnizorii de servicii de comunicaţii electronice destinate publicului au obligaţia ca, la solicitarea organelor de urmărire penală, a instanţelor de judecată şi a organelor de stat cu atribuţii în domeniul securităţii naţionale, formulată în aplicarea dispoziţiilor Codului de procedură penală, precum şi a celor din legile speciale în materie, să transmită acestora, în cel mult 48 de ore de la data solicitării, datele reţinute potrivit prezentei legi”, text ce reglementează o situaţie asemănătoare cu cea prevăzută de legea veche (§51).
Procedând la efectuarea controlului de constituţionalitate al Legii nr. 82/2012, Curtea constată că prevederile art. 26, art. 28 şi art. 30 din Constituţie reglementează dreptul la viaţă intimă, familială şi privată, secretul corespondenţei, precum şi libertatea de exprimare, condiţii în care obiectul de reglementare al legii criticate intră în sfera de protecţie a acestor texte constituţionale. Legea criticată, antamând probleme ce ţin de protecţia drepturilor constituţionale invocate, reprezintă o intervenţie legislativă în sfera acestora, motivată chiar de scopul acestei legi, care coincide, la nivel naţional, cu cel al Directivei 2006/24/CE şi constă în prevenirea, descoperirea şi cercetarea infracţiunilor grave de către organele de urmărire penală, instanţele de judecată şi organele de stat cu atribuţii în domeniul siguranţei naţionale, scop pe deplin realizat prin legea supusă controlului de constituţionalitate (§53).
Analizând dispoziţiile Legii nr. 82/2012, precum şi considerentele de principiu cuprinse în Hotărârea Curţii de Justiţie a Uniunii Europene din 8 aprilie 2014, prin care Directiva 2006/24/CE a fost declarată nevalidă, şi în Decizia Curţii Constituţionale nr. 1.258 din 8 octombrie 2009, Curtea reţine că acestea sunt aplicabile, în principiu, şi Legii nr. 82/2012.
Solicitările de acces la datele reţinute în vederea utilizării lor în scopul prevăzut de lege, formulate de către organele de stat cu atribuţii în domeniul securităţii naţionale, nu sunt supuse autorizării sau aprobării instanţei judecătoreşti, lipsind astfel garanţia unei protecţii eficiente a datelor păstrate împotriva riscurilor de abuz precum şi împotriva oricărui acces şi a oricărei utilizări ilicite a acestor date. Această împrejurare este de natură a constitui o ingerinţă în drepturile fundamentale la viaţă intimă, familială şi privată şi a secretului corespondenţei şi, prin urmare, contravine dispoziţiilor constituţionale care consacră şi protejează aceste drepturi (§63)..
Din analiza “legilor speciale în materie”, la care art. 16 alin. (1) din Legea nr. 82/2012 face trimitere, Curtea constată că organele de stat cu atribuţii în domeniul securităţii naţionale pot accesa şi folosi datele stocate fără a fi nevoie de autorizarea instanţei de judecată. Astfel, Legea nr. 51/1991 privind securitatea naţională a României, republicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 190 din 18 martie 2014, stabileşte, la art. 8, organele de stat cu atribuţii în domeniul securităţii naţionale, acestea fiind Serviciul Român de Informaţii, Serviciul de Informaţii Externe şi Serviciul de Protecţie şi Pază, iar la art. 9 prevede că Ministerul Apărării Naţionale, Ministerul Afacerilor Interne şi Ministerul Justiţiei îşi organizează structuri de informaţii cu atribuţii specifice domeniilor lor de activitate. Curtea mai constată că, potrivit art. 13 lit. e) din lege, organele cu atribuţii în domeniul securităţii naţionale pot, în condiţiile existenţei unor ameninţări la adresa siguranţei naţionale a României, astfel cum sunt definite acestea la art. 3 din Legea nr. 51/1991, să solicite obţinerea datelor generate sau prelucrate de către furnizorii de reţele publice, de comunicaţii electronice ori furnizorii de servicii de comunicaţii electronice destinate publicului, altele decât conţinutul acestora, şi reţinute de către aceştia potrivit legii, fără ca acest articol ori art. 14 din lege să prevadă că această solicitare trebuie să fie autorizată de către judecător.
Curtea reţine, de asemenea, că, potrivit art. 9 din Legea nr. 14/1992 privind organizarea şi funcţionarea Serviciului Român de Informaţii, “În vederea stabilirii existenţei ameninţărilor la adresa securităţii naţionale, prevăzute la art. 3 din Legea nr. 51/1991 privind siguranţa naţională a României, cu modificările ulterioare, serviciile de informaţii pot efectua, cu respectarea legii, verificări prin: […] e) obţinerea datelor generate sau prelucrate de către furnizorii de reţele publice de comunicaţii electronice sau furnizorii de servicii de comunicaţii electronice destinate publicului, altele decât conţinutul acestora, şi reţinute de către aceştia potrivit legii.” Dar, la fel ca şi prevederile Legii nr. 82/2012 şi ale Legii nr. 51/1991, nici dispoziţiile Legii nr. 14/1992 nu prevăd obligaţia acestui serviciu de informaţii de a obţine autorizarea judecătorului pentru a avea acces la datele stocate.
Totodată, Curtea reţine că Legea nr. 1/1998 privind organizarea şi funcţionarea Serviciului de Informaţii Externe, republicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 511 din 18 octombrie 2000, prevede la art. 10 alin. (1) că “Serviciul de Informaţii Externe este autorizat să folosească persoane juridice sub acoperire, înfiinţate în condiţiile legii, să utilizeze metode specifice, să creeze şi să deţină mijloace adecvate pentru obţinerea, verificarea, protecţia, evaluarea, valorificarea şi stocarea datelor şi informaţiilor referitoare la siguranţa naţională”, iar, conform alin. (3) al aceluiaşi articol, “Folosirea mijloacelor de obţinere, verificare şi valorificare a datelor şi a informaţiilor nu trebuie să lezeze în niciun fel drepturile sau libertăţile fundamentale ale cetăţenilor, viaţa particulară, onoarea sau reputaţia lor ori să îi supună la îngrădiri ilegale”. De asemenea, potrivit art. 11 al Legii nr. 1/1998, “Serviciul de Informaţii Externe are dreptul, în condiţiile prevăzute de lege, să solicite şi să obţină de la autorităţile publice române, agenţi economici, alte persoane juridice, precum şi de la persoane fizice informaţii, date sau documente necesare îndeplinirii atribuţiilor sale”. Prin urmare, Curtea constată că Legea nr. 1/1998 nu reglementează în mod distinct accesul Serviciului de Informaţii Externe la datele reţinute de furnizorii de reţele publice de comunicaţii electronice şi furnizorii de servicii de comunicaţii electronice destinate publicului, acest acces fiind însă reglementat de art. 13 din Legea nr. 51/1991, fără a fi condiţionat deci de autorizarea prealabilă a unei instanţe judecătoreşti (§66).
Or, lipsa unor astfel de autorizări a fost criticată, printre altele, şi de către Curtea de Justiţie a Uniunii Europene prin Hotărârea din 8 aprilie 2014, această lipsă echivalând cu insuficienţa garanţiilor procesuale necesare ocrotirii dreptului la viaţa privată şi a celorlalte drepturi consacrate de art. 7 din Carta drepturilor şi libertăţilor fundamentale şi a dreptului fundamental la protecţia datelor cu caracter personal, consacrat de art. 8 din Cartă ( § 67).
Referitor la critica de neconstituţionalitate formulată cu privire la prevederile art. 152 din Codul de procedură penală acest text care reglementează una din metodele speciale de supraveghere sau cercetare prevăzute de titlul IV capitolul IV din Codul de procedură penală este cel care asigură controlul judecătoresc asupra activităţilor reglementate de lege, constituind tocmai garanţia procedurală a dreptului la viaţa intimă, familială şi privată, prevăzut la art. 26 din Constituţie, invocat în susţinerea excepţiei de neconstituţionalitate. Este evident că, în condiţiile inexistenţei unei legi care să reglementeze procedura reţinerii şi stocării datelor, art. 152 din Codul de procedură penală rămâne fără aplicabilitate practică, dar această împrejurare nu se constituie într-un viciu de neconstituţionalitate, textul urmând a deveni incident imediat ce este adoptată o nouă lege referitoare la reţinerea datelor.
Aşa fiind, Curtea apreciază că dispoziţiile art. 152 din Codul de procedură penală nu încalcă prevederile Constituţiei, astfel încât critica având acest obiect urmează a fi respinsă ca neîntemeiată.
În consecinţă, reglementarea legală poate fi susceptibilă de a genera abuzuri în activitatea practică. Fără standarde corespunzătoare de asigurare a nivelului de securitate şi confidenţialitate care să poată fi controlate efectiv, legea poate fi folosită antrenând contradicţii iremediabile în aplicarea practică.
[1] Sandra Grădinaru, Supravegherea tehnică în Noul Cod de procedură penală , Editura C. H. Beck, Bucureşti, 2014, pp. 42-43.
[2] Compară cu CEDO, cauzele Kruslin c Franţa, hotărârea din 4 aprilie 1990 sau Huvig c Franţa, hotărârea din 24 aprilie 1990, la www.coe.
[3] Potrivit Mediafax, M. Stoica, Condamanări cu executare în dosarul „Rompetrol” .
[4] Prin sentinţa civilă nr.709 din 11.05.2007 pronuntata în dosarul nr.12770/3/2006 de Tribunalul Bucuresti Sectia IV Civila definitivă prin respingerea apelului (cu opinie separată) şi irevocabila, prin decizia nr.1745 din 18.02.2011 a ICCJ Sectia Civila şi de Proprietate Intelectuala
[5] Curtea Constituţională, Decizia nr. 37 din 29 ianuarie 2004 , publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 183 din 3 martie 2004
[6] Anca Lupescu, C. Lupasteanu , Mediafax, 28 noiembrie 2014; V.M. , HotNews.ro ; A. Puiu luju.ro , 1 decembrie 2014 etc.
[7] Publicată în Monitorul oficial al României, Partea I, nr. 468 din 1 iulie 2003, modificată prin Legea nr. 85 din 25 iunie 2014, publicată în Monitorul oficial al României, Partea I, nr. 466 din 25 iunie 2014
[8] Vezi şi N.Volonciu, Ana Barbu, Codul de procedură penală comentat, art. 62-135, Probele şi mijloacele de probă, Editura Hamangiu, Bucureşti, 2007, p.139-140;D.L. Julean, Drept procesual penal, Parte generală, Editura Universităţii de Vest, Timişoara, 2010, p. 262; un alt sens , Sandra Grădinaru, Supravegherea tehnică în Noul Cod de procedură penală , Editura C. H. Beck, Bucureşti, 2014, pp. 84 sqq.
[9] Republicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 377 din 31 mai 2011, modificată prin Legea nr. 300 din 15 noiembrie 2013 , publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 72 din 11 decembrie 2013,
[10] Publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 1.161 din 8 decembrie 2004, modificată prin Legea nr. 187 din 24 octombrie 2012 , publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 757 din 12 noiembrie 2012, Legea nr. 255 din 19 iulie 2013, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 515 din 14 august 2013
[11] Legea nr. 535 din 25 noiembrie 2004 privind prevenirea şi combaterea terorismului, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 1.161 din 8 decembrie 2004, modificată prin Legea nr. 187 din 24 octombrie 2012 , publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 757 din 12 noiembrie 2012, Legea nr. 255 din 19 iulie 2013 , publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 515 din 14 august 2013
[12] Legea nr. 51 din 29 Iulie 1991 privind securitatea naţională a României a fost , republicată în Monitorul oficial al României, Partea I, nr. 190 din 18 martie 2014, în temeiul art. 107 alin. (3) din Legea nr. 255/2013 pentru punerea în aplicare a Legii nr. 135/2010 privind Codul de procedură penală şi pentru modificarea şi completarea unor acte normative care cuprind dispoziţii procesual penale, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 515 din 14 august 2013, cu modificările ulterioare, dându-se textelor o nouă numerotare. Legea nr. 51/1991 a fost publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 163 din 7 august 1991, şi a mai fost modificată prin Legea nr. 187/2012 pentru punerea în aplicare a Legii nr. 286/2009 privind Codul penal, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 757 din 12 noiembrie 2012, rectificată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 117 din 1 martie 2013, cu modificările ulterioare. O ultimă modificare este conţinută în Legea nr. 255 din 19 iulie 2013
[13] Publicată în Monitorul oficial al României, Partea I, nr. 515 din 14 august 2013
[14] Hotărârea din 1 iulie 2008 , publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 283 din 30 aprilie 2009, (Cererea nr. 42.250/02)
[15] Publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 830 din 5 decembrie 2007.
[16] CEDO, Secţia a treia, Hotărârea din 21 aprilie 2009, www. CSM 1909.
[17] Ca entitate administrativă independent, de care aminteşte Hotărârea Curţii de Justiţie a Uniunii Europene din 8 aprilie 2014, pronunţată în cauzele conexate C-293/12 – Digital Rights Ireland Ltd împotriva Minister for Communications, Marine and Natural Resources şi alţii – şi C-594/12 – Kärntner Landesregierung şi alţii.
[18] Vezi şi Sandra Grădinaru, Supravegherea tehnică în Noul Cod de procedură penală , Editura C. H. Beck, Bucureşti, 2014,p. 91. Cum ar putea fi acte de constatare, -înaintate de îndată- secrete de stat, în condiţiile în care atât iniţiativa, cât şi decizia finală în ce priveşte declasificarea aparţin unor instituţii din afara puterii judecătoreşti, se limitează dreptul la un proces echitabil şi dreptul la apărare, cu consecinţe directe şi asupra înfăptuirii actului de justiţie, ce constituie esenţa şi menirea puterii judecătoreşti?
[19] ICCJ, S.pen.,decizia nr.948 din 12 martie 2010, la www.scj.ro.
[20] Despre dreptul la informare ,vezi, Directiva 13/2012/UE.
[21] Există şi părerea unei excepţii, ca o confirmare a actului îndeplinit fără autorizaţie, conform art.19 di Legea nr.51/1991, la Gh.Mateuţ, În legătură cu noua reglementare privind înregistrările audio sau video în probaţiunea penală, în „Dreptul”nr. 8/1997, p.73. Nu aceasta este soluţia încălcării principiilor legalităţii şi al egalităţii armelor.
[22] Iulia Carciog, editor: Antonia Niță, PNL cere CCR să constate neconstituționalitatea Legii privind securitatea cibernetică, http://www.agerpres.ro , 23 decembrie 2014,
[23] Curtea Constituţională, Decizia nr. 440 din 8 iulie 2014, referitoare la excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor Legii nr. 82/2012 privind reţinerea datelor generate sau prelucrate de furnizorii de reţele publice de comunicaţii electronice şi de furnizorii de servicii de comunicaţii electronice destinate publicului, precum şi pentru modificarea şi completarea Legii nr. 506/2004 privind prelucrarea datelor cu caracter personal şi protecţia vieţii private în sectorul comunicaţiilor electronice şi ale art. 152 din Codul de procedură penală , publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 653 din 4 septembrie 2014. În acelaşi sens, Decizia nr. 461 din 16 septembrie 2014 asupra obiecţiei de neconstituţionalitate a dispoziţiilor Legii pentru modificarea şi completarea Ordonanţei de urgenţă a Guvernului nr. 111/2011 privind comunicaţiile electronice, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 775 din 24 octombrie 2014.
[24] Hotărârea Curţii de Justiţie a Uniunii Europene din 8 aprilie 2014, pronunţată în cauzele conexate C-293/12 – Digital Rights Ireland Ltd împotriva Minister for Communications, Marine and Natural Resources şi alţii – şi C-594/12 – Kärntner Landesregierung şi alţii. Prin hotărârea menţionată instanţa europeană a constatat că directiva analizată încalcă dispoziţiile art. 7, art. 8 şi art. 52 alin. (1) din Carta drepturilor fundamentale a Uniunii Europene.
[25] Publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 798 din 23 noiembrie 2009.
Leave a Reply
You must be logged in to post a comment.