CONVENŢIA PENTRU APĂRAREA DREPTURILOR OMULUI ŞI A LIBERTĂŢILOR FUNDAMENTALE

CURTEA EUROPEANĂ A DREPTURILOR OMULUI

(CAZUL PETRA ÎMPOTRIVA ROMÂNIEI)

(115/1997/899/1.111)

Hotărârea din 23 septembrie 1998,

publicată în M.Of. nr.637 din 27 decembrie 1999

I. Cu privire la pretinsa încălcare a art. 8 din convenţie

A. Cu privire la obiectul litigiului

31. În cererea adresată Curţii la 21 ianuarie 1998 reclamantul se plânge de îngrădirea dreptului său la corespondenţă (deschiderea corespondenţei şi întârzieri în expedierea acesteia) nu numai cu Comisia, ci şi cu familia şi cu autorităţile publice. El invocă art. 8 din convenţie, care prevede:

„1. Orice persoană are dreptul la respectarea vieţii sale private şi de familie, a domiciliului său şi a corespondenţei sale.

2. Nu este admis amestecul unei autorităţi publice în exercitarea acestui drept decât în măsura în care acest amestec este prevăzut de lege şi dacă constituie o măsură care, într-o societate democratică, este necesară pentru securitatea naţională, siguranţa publică, bunăstarea economică a ţării, apărarea ordinii şi prevenirea faptelor penale, protejarea sănătăţii sau a moralei ori protejarea drepturilor şi libertăţilor altora.”

32. Guvernul subliniază că domnul Petra nu a invocat niciodată în faţa Comisiei îngrădirea corespondenţei cu autorităţile române şi susţine că limitarea libertăţii corespondenţei reclamantului cu familia sa este justificată din punct de vedere al art. 8.

33. Delegatul Comisiei nu a luat nici o poziţie în această privinţă.

34. Curtea reaminteşte că, în ceea ce priveşte competenţa sa ratione materiae, aceasta este determinată de cadrul deciziei Comisiei asupra admisibilităţii unei cereri (a se vedea, mutatis mutandis, hotărârea Guerra şi alţii împotriva Italiei din 19 februarie 1998, Culegere de hotărâri şi decizii 1998-I, şi 44). Or, Comisia a reţinut la 13 ianuarie 1997 că „fără a prejudicia fondul, capătul de cerere al reclamantului privitor la îngrădirea corespondenţei sale (art. 8 din convenţie)”, apoi, la 30 octombrie 1997, ş I expus punctul de vedere conform căruia a existat o încălcare a acestui articol, datorită „deschiderii corespondenţei şi întârzierii expedierii”.

Totuşi, chiar dacă ultimele două capete de cerere, invocate de către domnul Petra în plângerea sa din 21 ianuarie 1998 (paragraful 31 de mai sus), se referă la aceleaşi fapte, dosarul cauzei nu conţine nici o scrisoare adresată de reclamant familiei sale sau autorităţilor din ţara sa, care să fi fost interceptată şi controlată de către conducerea penitenciarelor din Mărgineni şi din Aiud. În lipsa probelor care să sprijine aceste susţineri, Curtea consideră că nu trebuie să le ia în considerare.

B. Cu privire la respectarea art. 8

35. Reclamantul afirmă că este obligat să prezinte scrisorile adresate Comisiei comandantului penitenciarului, care le trimite la Bucureşti, producându-se astfel întârzieri considerabile. Cât despre corespondenţa provenită de la Comisie, aceasta soseşte desfăcută şi cu întârzieri de mai mult de o lună. El invocă o încălcare a art. 8.

36. De comun acord cu Guvernul şi cu Comisia, Curtea apreciază că a avut loc „o ingerinţă din partea unei autorităţi publice” în exercitarea dreptului reclamantului la respectarea corespondenţei sale, drept garantat de alin. 1 al art. 8. O astfel de ingerinţă încalcă dispoziţiile acestui text, dacă „nu este prevăzută de lege” şi nu urmăreşte unul sau mai multe scopuri legitime dintre cele menţionate la alin. 2. În plus, atingerea adusă dreptului trebuie să fie „necesară într-o societate democratică” pentru atingerea acestor scopuri (a se vedea hotărârile Silver şi alţii împotriva Regatului Unit din 25 martie 1983, seria A, nr. 61, p. 32, paragraful 84, Campbell împotriva Regatului Unit din 25 martie 1992, seria A, nr. 233, p. 16, paragraful 34 şi Calogero Diana împotriva Italiei din 15 noiembrie 1996, Culegere 1996 – V, p.1.775, paragraful 28).

37. Curtea reaminteşte că din moment ce o anumită lege oferă autorităţilor o putere de apreciere este imposibil să fie redactată în termeni foarte cerţi, o rigiditate excesivă a textului fiind rezultatul probabil al unei astfel de griji pentru certitudine (a se vedea, printre multe altele, Hotărârea Calogero Diana mai sus citată, p.1.775, paragraful 32).

În speţă, dispoziţiile interne aplicabile controlului corespondenţei deţinuţilor sunt incluse în Legea nr. 23/1969 şi în regulamentul său de aplicare. Or, art. 17, 18 şi 20 ale amintitei legi lasă autorităţilor naţionale o marjă prea mare de apreciere: legea se limitează la a indica, într-o manieră foarte generală, dreptul condamnaţilor de a primi şi de a trimite corespondenţă şi acordă directorilor penitenciarelor autoritatea de a păstra orice scrisoare, ziar, carte sau revistă „neadecvate reeducării condamnatului” (paragraful 25 de mai sus). Controlul corespondenţei pare deci automat, independent de orice decizie a unei autorităţi judecătoreşti şi nesupus căilor de atac.

Cât despre regulamentul de aplicare, acesta nu este publicat, motiv pentru care reclamantul nu a putut să ia cunoştinţă de conţinutul acestuia.

38. Curtea observă, în plus, faptul că Guvernul nu contestă concluziile Comisiei, conform cărora regulamentul de aplicare nu corespunde exigenţei de accesibilitate cerute de art. 8 alin. 2 din convenţie, iar legea română nu indică destul de clar întinderea şi modalităţile de exercitare a acestei puteri de apreciere acordate autorităţilor.

39. În concluzie, domnul Petra nu s-a bucurat de protecţia minimă cerută de preeminenţa dreptului într-o societate democratică (Hotărârea Calogero Diana mai sus citată, p. 1.776, paragraful 33). Prin urmare, Curtea constată că ingerinţa în discuţie nu era prevăzută de lege şi că a avut loc o încălcare a art. 8.

40. Având în vedere concluzia precedentă, Curtea nu consideră că este necesar să verifice în speţă respectarea celorlalte cerinţe ale alin. 2 al art. 8.

(CAZUL I. DALBAN ÎMPOTRIVA ROMÂNIEI)

Hotărârea din 28 septembrie 1999,

publicată în M.Of. nr. 277 din 20 iunie 2000

III. Cu privire la pretinsa încălcare a art. 10 din convenţie

40. Conform susţinerilor reclamantului condamnarea sa pentru calomnie a adus atingere dreptului său la libertatea de exprimare, garantat de art. 10 din convenţie, care prevede următoarele:

„1. Orice persoană are dreptul la libertatea de exprimare. Acest drept cuprinde libertatea de opinie şi libertatea de a primi sau de a comunica informaţii ori idei fără amestecul autorităţilor publice şi fără a ţine seama de frontiere. Prezentul articol nu împiedică statele să supună societăţile de radiodifuziune, de cinematografie sau de televiziune unui regim de autorizare.

2. Exercitarea acestor libertăţi ce comportă îndatoriri şi responsabilităţi poate fi supusă unor formalităţi, condiţii, restrângeri sau sancţiuni prevăzute de lege, care constituie măsuri necesare, într-o societate democratică, pentru securitatea naţională, integritatea teritorială sau siguranţa publică, apărarea ordinii şi prevenirea infracţiunilor, protecţia sănătăţii sau a moralei, protecţia reputaţiei sau a drepturilor altora, pentru a împiedica divulgarea de informaţii confidenţiale sau pentru a garanta autoritatea şi imparţialitatea puterii judecătoreşti.”

A. Cu privire la pierderea calităţii de „victimă”

41. Curtea constată, în primul rând, că decizia Curţii Supreme de Justiţie din 2 martie 1991, care a admis recursul în anulare al parchetului, a anulat cele două hotărâri de condamnare aflate la originea cererii întemeiate pe art. 10 din convenţie (a se vedea alin. 28 de mai sus).

42. În observaţiile sale din data de 1 iunie 1999 Guvernul susţine că în ceea ce priveşte condamnarea reclamantului pentru calomnierea lui G.S. instanţa supremă a pronunţat achitarea, considerând că domnul Dalban acţionase cu bună-credinţă. Această concluzie, alături de posibilitatea pe care o avea văduva de a recupera pe cale judiciară civilă daunele pretinse a fi fost suferite, constituie, conform Guvernului, o recunoaştere „în substanţă a unei eventuale încălcări a convenţiei şi permite din plin despăgubirea în conformitate cu dreptul intern”. Guvernul invită prin urmare Curtea să respingă cererea pentru pierderea calităţii de „victimă”.

În ceea ce priveşte condamnarea pentru calomnierea senatorului R.T. Guvernul subliniază că cele două hotărâri care făceau obiectul recursului parchetului au fost casate de Curtea Supremă de Justiţie „şi, după o nouă judecată, şaceastaţ a pronunţat încetarea procesului penal ca urmare a decesului inculpatului”. Considerând că în acest mod a reparat pretinsa încălcare a art. 10 din convenţie, Guvernul „lasă la aprecierea Curţii” faptele respective.

43. Avocatul doamnei Dalban consideră decizia Curţii Supreme un adevărat rechizitoriu la adresa defunctului reclamant şi o apologie explicită a lui R.T.

44. În Hotărârea sa Amuur împotriva Franţei din 25 iunie 1996 Curtea a reafirmat că „o decizie sau o măsură favorabilă reclamantului nu este în principiu suficientă pentru a-şi pierde calitatea de victimă, decât dacă autorităţile naţionale au recunoscut, în mod explicit sau în substanţă, şi apoi au reparat încălcarea convenţiei” (Culegere, 1996 – III, pag.8 – 46, alin. 36).

În cazul de faţă, chiar dacă decizia Curţii Supreme de Justiţie, care a anulat hotărârile atacate cu motivarea că reclamantul acţionase cu bună-credinţă, pe baza unor documente oficiale privitoare la G.S. (a se vedea mai sus alin. 28), ar putea trece drept o recunoaştere în substanţă a limitării nejustificate a „dreptului la libertatea de exprimare”, Curtea apreciază că decizia menţionată nu constituie o reparaţie adecvată în sensul propriei sale jurisprudenţe. Într-adevăr, pe de o parte, deşi Guvernul citează art. 998 şi 999 din Codul civil şi art. 505 C. pr. pen. (a se vedea alin. 30 de mai sus), nu este clar dacă şi prin ce mijloace doamna Dalban va putea obţine vreo despăgubire. Pentru ca responsabilitatea civilă să fie angajată, calea deschisă de Codul civil prevede existenţa unei culpe. Doamna Dalban afirmă, fără a fi contrazisă de Guvern, că trebuie plătită o taxă de timbru consistentă. În ceea ce priveşte calea prevăzută de Codul de procedură penală nu ar fi rezonabil să se solicite doamnei Dalban să declanşeze o nouă procedură cu un final cel puţin incert, după ce cercetarea judecătorească s-a finalizat printr-o condamnare confirmată în recurs.

În ceea ce priveşte concluziile privindu-l pe senatorul R.T., inserate în decizia din data de 2 martie 1999, Curtea constată că instanţa supremă română a considerat întemeiată condamnarea reclamantului, întrucât acesta acţionase în scopul creării unui prejudiciu, fără a verifica înainte informaţiile publicate în articolele incriminate (a se vedea alin. 28 de mai sus). Decizia prin care s-a încetat procesul penal nu a fost pronunţată decât datorită decesului domnului Dalban. Este evident că nu există nici o recunoaştere explicită sau implicită din partea autorităţilor naţionale a încălcării art. 10.

45. În concluzie Curtea apreciază că văduva reclamantului poate să se pretindă „victimă” în sensul art. 34 din convenţie.

B. Cu privire la temeinicia plângerii

46. Nimeni nu contestă în faţa Curţii că a existat o ingerinţă a unei autorităţi publice în dreptul reclamantului la libertatea de exprimare, garantat de primul alineat al art. 10 din convenţie, datorată condamnării în litigiu. Nu se poate contesta faptul că ingerinţa era „prevăzută de lege” şi urmărea un scop legitim, „apărarea reputaţiei (…) altora”, şi că răspundea deci la două dintre condiţiile care permit ca ingerinţa să fie considerată ca justificată din punct de vedere al alin. 2 al art. 10 din convenţie. Curtea a făcut aceleaşi constatări pe care le-a făcut deja Comisia.

47. În ceea ce priveşte chestiunea de a şti dacă atingerea era necesară „într-o societate democratică”, Curtea reaminteşte că, în conformitate cu jurisprudenţa constantă, trebuie stabilit dacă atingerea în litigiu corespundea unei nevoi sociale imperioase, dacă era proporţională cu scopul legitim urmărit, dacă motivele invocate de autorităţile naţionale pentru a o justifica sunt întemeiate şi suficiente (a se vedea, între altele, Hotărârea Bladet Tromso şi Stensaas împotriva Norvegiei din 20 mai 1999, Colecţie de hotărâri şi decizii, 1999). Curtea nu are sarcina de a se substitui instanţelor naţionale, ci de a verifica din perspectiva art. 10, având în vedere toate circumstanţele cauzei, deciziile pe care acestea le-au pronunţat în virtutea puterii lor de apreciere (ibidem, alin. 60, şi, printre altele, Hotărârea Fressoz şi Roire împotriva Franţei din 21 ianuarie 1999, Colecţie de hotărâri şi decizii – I, 1999.

48. Articolele incriminate tratau un subiect de interes public: administrarea patrimoniului statului şi modul în care oamenii politici îşi îndeplinesc mandatul. Primul articol dădea informaţii extrase din dosarele de cercetare penală ale direcţiei economice a poliţiei, punând în discuţie gestionarea Întreprinderii Agricole de Stat „Fastrom”, al cărei director a fost G.S., R.T. fiind reprezentantul statului în consiliul de administraţie. Al doilea articol menţiona indemnizaţia primită în această calitate de senatorul R.T., precum şi faptul că a folosit un autoturism pus la dispoziţia sa de către societate (a se vedea pct.13 şi 14 de mai sus).

49. Pentru a se pronunţa în cauză Curtea trebuie deci să ţină seama de un element deosebit de important: rolul esenţial jucat de presă într-o societate democratică. Dacă presa nu trebuie să depăşească anumite limite, îndeosebi în ceea ce priveşte reputaţia şi drepturile celorlalţi, precum şi necesitatea de a împiedica divulgarea unor informaţii confidenţiale, sarcina sa este totuşi comunicarea, cu respectarea datoriilor şi responsabilităţilor proprii, a informaţiilor şi ideilor referitoare la orice problemă de interes general. Mai mult, Curtea este conştientă de faptul că libertatea în domeniul presei scrise include, de asemenea, şi recurgerea la o anume doză de exagerare, chiar de provocare. În cauze asemănătoare celei de faţă marja de apreciere a autorităţilor naţionale se circumscrie interesului unei societăţi democratice de a permite presei să îşi joace rolul indispensabil de „câine de pază” şi să îşi exercite aptitudinea de a da informaţii cu privire la problemele de interes general (Hotărârea în cauza Tromso şi Stensaas împotriva Norvegiei, citată mai sus la alin. 59). Într-adevăr, este inadmisibil ca un ziarist să nu poată formula judecăţi critice de valoare decât sub condiţia demonstrării veridicităţii (Hotărârea Lingens împotriva Austriei din 8 iulie 1986, seria A nr. 103, pag. 28, alin. 46).

50. În acest caz Curtea constată, la fel ca şi Comisia, că nu s-a făcut dovada că faptele descrise în articole erau în totalitate false şi că serveau alimentării unei campanii de defăimare a lui G.S. şi a senatorului R.T. Articolele domnului Dalban nu se refereau la aspecte ale vieţii particulare ale lui R.T., ci la comportamentul şi atitudinea sa în calitate de ales al poporului (a se vedea alin. 13 şi 14 de mai sus). Formulele folosite de reclamant pentru a-şi exprima părerea asupra practicilor sus-numitului senator şi asupra modului în care acesta ş I îndeplinit mandatul au fost considerate de instanţele naţionale ca necorespunzătoare realităţii şi deci calomnioase. În ceea ce îl priveşte pe G.S., acestea au apreciat că neînceperea urmăririi penale dispusă de către parchet era suficientă pentru a stabili că informaţiile conţinute în articole erau false, şi aceasta fără să se fi examinat anterior probele furnizate de reclamant (a se vedea alin. 17 şi 20 de mai sus).

51. Guvernul nu contestă concluzia Comisiei, conform căreia, avându-se în vedere chiar îndatoririle şi responsabilităţile unui ziarist atunci când acesta se prevalează de dreptul pe care i-l garantează art. 10 din convenţie (…), condamnarea reclamantului nu poate fi considerată ca „necesară într-o societate democratică”.

52. Curtea ia act de aceasta şi constată şi ea că, în raport cu scopul legitim urmărit, condamnarea penală a domnului Dalban la o pedeapsă cu închisoarea a constituit o încălcare disproporţionată a dreptului la libertatea de exprimare a unui ziarist.

În consecinţă a existat o încălcare a art. 10 din convenţie.

IV. Cu privire la pretinsa încălcare a art. 6 alin. 1 din convenţie

53. Reclamantul afirmă că nu a beneficiat de un proces echitabil din cauza faptului că instanţele naţionale nu au avut în vedere probele administrate în apărare, respectiv documentele oficiale care au servit ca sursă articolelor sale (a se vedea alin. 17 şi 20 de mai sus). El invocă art. 6 alin. 1 care prevede următoarele:

„Orice persoană are dreptul la judecarea în mod echitabil, (…) de către o instanţă (…), care va hotărî (…) asupra temeiniciei oricărei acuzaţii în materie penală îndreptate împotriva sa (…)”

54. Guvernul invită Curtea să declare că nu a existat o încălcare a acestor dispoziţii, deoarece „absenţa unor trimiteri explicite la argumentele invocate de domnul Dalban” nu poate fi considerată o neexaminare a argumentelor sale. Faptul că documentele în discuţie au fost admise ca probă şi depuse la dosar conduce la concluzia că judecătorii naţionali au examinat şi au avut în vedere toate actele depuse de reclamant.

55. Având în vedere concluzia în ceea ce priveşte capătul de cerere întemeiat pe art. 10 din convenţie, Curtea, la fel ca şi Comisia, consideră că nu este necesar să examineze faptele reţinute şi din punct de vedere al art. 6 alin. 1.

V. Cu privire la aplicarea art. 41 din convenţie

56. Conform art. 41 din convenţie:

„Dacă Curtea declară că a avut loc o încălcare a convenţiei sau a protocoalelor sale şi dacă dreptul intern al Înaltei Părţi contractante nu permite decât o înlăturare incompletă a consecinţelor acestei încălcări, Curtea acordă părţii lezate, dacă este cazul, o reparaţie echitabilă.”

A. Despăgubiri

57. Doamna Dalban solicită acordarea sumei de 250 milioane lei româneşti (ROL) ca reparaţie a prejudiciului moral cauzat de condamnarea care a condus la discreditarea defunctului său soţ şi a prejudiciului material care ar decurge din pierderile suferite în urma dispariţiei revistei „Cronica Romaşcană”. Ea precizează că „această sumă reprezintă o recompensă minimă, destinată exclusiv reapariţiei ziarului”, şi nu o sporire a averii personale.

58. Guvernul subliniază în primul rând absenţa oricărei legături de cauzalitate între pretenţiile formulate şi prejudiciul material pretins şi consideră că suma indicată ar fi oricum exagerată. În ceea ce priveşte prejudiciul moral, simpla constatare a încălcării art. 10 din convenţie ar constitui în sine o satisfacţie echitabilă suficientă. În privinţa despăgubirilor la care a fost obligat reclamantul, Guvernul susţine că ele nu au fost niciodată achitate, reamintind posibilitatea pe care o are doamna Dalban de a le recupera printr-o acţiune civilă.

59. Curtea împărtăşeşte punctul de vedere al Guvernului cu privire la pretinsul prejudiciu material. În ceea ce priveşte daunele morale, ea consideră, dimpotrivă, că reclamantul şi văduva sa au suferit un asemenea prejudiciu care nu poate fi reparat suficient prin simpla constatare a încălcării. În cauză, decesul domnului Dalban, intervenit înaintea introducerii de către parchet a recursului în anulare, este un element care trebuie luat în considerare la evaluarea prejudiciului. Ţinând seama de rata ridicată a inflaţiei în România, Curtea va exprima suma acordată în franci francezi (FRF), convertibili în lei româneşti la cursul zilei. Curtea acordă doamnei Dalban 20.000 FRF. În ceea ce priveşte al treilea argument al Guvernului Curtea se limitează să constate că doamna Dalban nu solicită rambursarea despăgubirilor la care a fost obligat reclamantul, cu atât mai mult cu cât ele nu au fost plătite (a se vedea alin. 22 de mai sus).

B. Taxe şi cheltuieli

60. Reclamantul a beneficiat de asistenţă judiciară în faţa Comisiei şi apoi a Curţii, iar văduva sa nu a solicitat rambursarea unor taxe şi cheltuieli suplimentare.

C. Dobânzi

61. Curtea consideră necesar să reţină dobânzile legale aplicabile în Franţa la data adoptării prezentei hotărâri, adică 3,47% pe an.

PENTRU ACESTE MOTIVE, CURTEA,

ÎN UNANIMITATE:

1. Hotărăşte că moştenitoarea reclamantului are calitatea de a se substitui în drepturile sale.

2. Hotărăşte că văduva reclamantului poate să se pretindă „victimă” în sensul art. 34 din convenţie.

3. Hotărăşte că a avut loc o încălcare a art. 10 din convenţie.

4. Hotărăşte că nu se impune examinarea cauzei din punct de vedere al art. 6 alin. 1.

5. Hotărăşte:

a) că statul pârât trebuie să plătească văduvei reclamantului, în termen de 3 luni, 20.000 (douăzeci de mii) franci francezi cu titlu de prejudiciu moral, convertibili în lei româneşti la cursul din momentul plăţii;

b) că această sumă va fi majorată cu o dobândă simplă de 3,47% pe an, începând cu data expirării termenului mai sus menţionat şi până la data achitării sumei.

(CAZUL IGANCCOLO-ZENIDE ÎMPOTRIVA ROMÂNIEI)

hot. din 11 ianuarie 2000,în M.Of. nr.6 din 8 ianuarie 2001

I. Cu privire la pretinsa încălcare a art. 8 din convenţie

89. Reclamanta susţine că autorităţile române nu au luat măsurile adecvate pentru asigurarea executării rapide a hotărârilor judecătoreşti pronunţate şi pentru a favoriza întoarcerea fiicelor lângă ea. Autorităţile menţionate mai sus ar fi încălcat astfel art. 8 din convenţie, care prevede următoarele:

1. Orice persoană are dreptul la respectarea vieţii sale private şi de familie, a domiciliului său şi a corespondenţei sale.

2. Nu este admis amestecul unei autorităţi publice în exercitarea acestui drept decât în măsura în care acest amestec este prevăzut de lege şi dacă constituie o măsură care, într-o societate democratică, este necesară pentru securitatea naţională, siguranţa publică, bunăstarea economică a ţării, apărarea ordinii şi prevenirea faptelor penale, protejarea sănătăţii sau a moralei ori protejarea drepturilor şi libertăţilor celorlalţi.

90. Reclamanta denunţă îndeosebi lipsa de seriozitate a încercărilor făcute pentru executarea ordonanţei din 14 decembrie 1994, pe care le califică drept „simulacre”, subliniind că nu a fost întreprins nici un demers pentru găsirea fiicelor sale, ascunse de tatăl lor de fiecare dată înainte de sosirea executorului judecătoresc. În ceea ce priveşte întâlnirea organizată de autorităţi la 29 ianuarie 1997, ea apreciază că, ţinând seama de circumstanţe, nu a fost vorba decât de încă un simulacru. Ea reproşează, de asemenea, autorităţilor române totala inactivitate între decembrie 1995 şi ianuarie 1997.

91. Guvernul susţine că autorităţile în discuţie au întreprins demersurile adecvate şi suficiente pentru executarea ordonanţei din 14 decembrie 1994, de exemplu dispunând asistarea executorului judecătoresc de către poliţişti sau convocându-l pe tatăl minorelor la Ministerul Justiţiei. Acesta subliniază că, dacă hotărârea menţionată mai sus nu a fost executată, aceasta se datorează, pe de o parte, atitudinii tatălui, de care nu poate fi făcut răspunzător Guvernul, iar pe de altă parte, refuzului copiilor de a locui cu reclamanta, lucru care iarăşi nu poate fi reproşat Guvernului.

92. Opinia Comisiei a fost în sensul că autorităţile naţionale nu au depus eforturi rezonabile pentru a impune respectarea drepturilor reclamantei, încălcând astfel dreptul la respectarea vieţii de familie garantat de art. 8 din convenţie.

93. În primul rând, Curtea a constatat că în prezenta cauză nimeni nu a negat faptul că trebuie analizat dreptul la viaţa de familie, în sensul textului mai sus citat.

94. Prin urmare, trebuie stabilit dacă a existat sau nu o încălcare a dreptului la respectarea vieţii de familie a reclamantei. Curtea reaminteşte că, dacă art. 8 din convenţie încearcă în principal să apere individul împotriva ingerinţelor arbitrare din partea autorităţilor publice, el implică, de asemenea, şi unele obligaţii pozitive inerente „respectării” efective a vieţii de familie. Şi într-un caz şi în celălalt trebuie avut în vedere raportul de proporţionalitate care trebuie să existe între interesul persoanei şi cel al societăţii, în ansamblul ei; de asemenea, în ambele ipoteze statul se bucură de o anume marjă de apreciere (Hotărârea Keegan împotriva Irlandei din 26 mai 1994, seria A nr. 290, pag. 19, alin. 49).

Fiind vorba de obligaţia statului de a dispune măsuri pozitive, Curtea a afirmat în permanenţă că art. 8 implică dreptul părintelui de a beneficia de măsuri adecvate din partea statului pentru a fi alături de copilul său, precum şi obligaţia autorităţilor naţionale de a dispune aceste măsuri (a se vedea, de exemplu, hotărârile Eriksson împotriva Suediei din 22 iunie 1989, seria A nr. 156, pag.26 – 27, alin. 71, Margareta şi Roger Andersson împotriva Suediei din 25 februarie 1992, seria A nr.226-A, pag. 30, alin. 91, Olsson împotriva Suediei (nr.2) din 27 noiembrie 1992, seria A nr. 250, pag. 35 – 36, alin. 90, şi Hokkanen împotriva Finlandei din 23 septembrie 1994, seria A nr. 299-A).

Cu toate acestea, obligaţia autorităţilor naţionale de a lua măsuri în acest scop nu este absolută, deoarece este posibil ca reluarea convieţuirii cu minorii care au locuit un timp cu celălalt părinte să nu se realizeze atât de uşor, să nu se poată face imediat şi să necesite unele măsuri pregătitoare. Natura şi anvergura acestora depind de circumstanţele fiecărei cauze, dar înţelegerea şi cooperarea din partea tuturor persoanelor vizate constituie întotdeauna un factor important. Dacă autorităţile naţionale trebuie să se străduiască să faciliteze o astfel de colaborare în acest domeniu, obligaţia lor de a recurge la coerciţie nu poate fi decât limitată: acestea trebuie să ţină seama de interesele şi de drepturile şi libertăţile acelor persoane şi în special de interesele superioare ale copilului şi de drepturile sale, stipulate în art. 8 din convenţie. În ipoteza în care contactele cu părinţii riscă să ameninţe aceste interese sau să încalce drepturile respective, autorităţile naţionale trebuie să vegheze la stabilirea unui raport de proporţionalitate între ele (Hotărârea Hokkanen mai sus citată, pag. 22, alin. 58).

95. În sfârşit, Curtea apreciază că obligaţiile pozitive impuse de art. 8 din convenţie statelor contractante, în materie de reunire a unui părinte cu minorii, trebuie interpretate în lumina Convenţiei de la Haga din 25 octombrie 1980 privind aspectele civile ale răpirii internaţionale de copii (Convenţia de la Haga). Aceasta este cu atât mai valabil în cauza de faţă, deoarece statul pârât este şi el parte la acest instrument, al cărui articol 7 conţine o listă de măsuri ce trebuie luate de state pentru asigurarea reîncredinţării imediate a copiilor.

96. Esenţial în analiza din prezenta cauză este dacă autorităţile naţionale au dispus măsuri rezonabile pentru punerea în executare a ordonanţei din 14 decembrie 1994 (Hotărârea Hokkanen, ibidem).

1. Perioada ce urmează a fi analizată

97. Guvernul susţine că obligaţia de a lua măsuri pentru facilitarea întâlnirii reclamantei cu fiicele sale a început la 14 decembrie 1994, dată la care Judecătoria Sectorului II Bucureşti a pronunţat ordonanţa, şi a luat sfârşit o dată cu hotărârea irevocabilă din 28 mai 1998, prin care Curtea de Apel Bucureşti a dispus reîncredinţarea minorilor lui D.Z.

98. Reclamanta contestă susţinerile Guvernului şi argumentează că hotărârea din 28 mai 1998 nu i-a fost niciodată comunicată şi că nu cunoaşte implicaţiile acesteia. În plus, a negat faptul că ar fi mandatat pe cineva să o reprezinte în respectiva procedură şi a apreciat că, din moment ce nu a fost citată în instanţă, hotărârea a fost pronunţată cu încălcarea principiului contradictorialităţii şi nu îi este opozabilă. În cele din urmă reclamanta contestă competenţa instanţelor de a lua o hotărâre pe fond cu privire la autoritatea părintească şi argumentează că, faţă de dispoziţiile art. 16 din Convenţia de la Haga, competenţa exclusivă în materie aparţine instanţelor franceze. Cu privire la acest aspect a subliniat că instanţele române au fost sesizate de către D.Z. cu o acţiune pentru modificarea modului de exercitare a autorităţii părinteşti, în timp ce o acţiune identică se afla deja pe rol în faţa instanţelor franceze, tot la iniţiativa lui D.Z.

99. Prin urmare, Curtea trebuie să stabilească dacă obligaţia autorităţilor de a dispune măsurile necesare în vederea executării ordonanţei din 14 decembrie 1994 a încetat în urma hotărârii de reîncredinţare din 28 mai 1998.

Curtea reaminteşte că în Hotărârea McMichael împotriva Regatului Unit al Marii Britanii din 24 februarie 1995 (seria A nr.307-B, pag. 55, alin. 87) a considerat că, deşi art. 8 nu face referire la o anumită procedură, este necesar totuşi „ca procesul de decizie privind luarea măsurilor să fie echitabil şi să respecte corespunzător drepturile ocrotite de art. 8”:

„Rezultă (…) că trebuie stabilit, în funcţie de circumstanţele fiecărei cauze şi în special de gravitatea măsurilor ce urmează a fi luate, dacă părinţii au putut să aibă în procesul de decizie, considerat ca un întreg, un rol atât de important pentru a li se acorda protecţia cerută de interesele lor. În caz contrar, a existat o încălcare a dreptului la respectarea vieţii de familie, iar încălcarea rezultată nu poate fi considerată „necesară” în sensul art. 8 (Hotărârea W. împotriva Regatului Unit din 8 iulie 1987, seria A nr. 121-A, pag. 8 şi 29, alin. 62 şi 64).”

Ca un prim element, Curtea reţine că nici reclamanta şi nici un reprezentant al acesteia nu au fost prezenţi în momentul pronunţării deciziei din 28 mai 1998 a Curţii de Apel Bucureşti, care nici măcar nu a fost comunicată reclamantei. Numai la 13 septembrie 1999, dată la care Guvernul pârât a transmis-o Curţii, reclamanta a luat cunoştinţă de hotărârea în discuţie. Pe de altă parte, reclamanta nu a fost prezentă la nici un termen al procedurii care s-a finalizat prin pronunţarea hotărârii în cauză. Din documentele prezentate de Guvern reiese că, în ciuda dispoziţiilor art. 87 alin. (8) din Codul de procedură civilă român, reclamanta nu a fost citată la domiciliul său din Franţa, deşi acesta era cunoscut.

În ceea ce priveşte citarea lui Ştefan Constantin, Curtea reţine că ea nu putea suplini citarea reclamantei conform art. 87 în fine din Codul de procedură civilă şi jurisprudenţei instanţelor interne (alin. 83 de mai sus).

100. Având în vedere aceste circumstanţe, Curtea apreciază că procedura care s-a finalizat prin decizia Curţii de Apel Bucureşti nu îndeplinea cerinţele de procedură stipulate în art. 8 din convenţie. În consecinţă, nu se poate considera că decizia menţionată mai sus a exonerat Guvernul de obligaţiile pozitive care îi incumbă potrivit art. 8.

(CAZUL ROTARU ÎMPOTRIVA ROMÂNIEI)

hot. din 29 martie 2000,

în M.Of. nr.19 din 11 ianuarie 2001

A. Cu privire la calitatea de victimă

33. În primul rând, menţinându-şi poziţia exprimată în faţa Comisiei, Guvernul a arătat că reclamantul nu se mai poate pretinde „victimă” a unei încălcări a convenţiei în sensul art. 34. A subliniat că reclamantul a obţinut câştig de cauză în faţa Curţii de Apel Bucureşti care, prin Hotărârea din 25 noiembrie 1997, a declarat nule menţiunile incluse în scrisoarea Serviciului Român de Informaţii (S.R.I.) din 19 decembrie 1990. Or, în opinia Guvernului, singura încălcare a drepturilor reclamantului a provenit din această scrisoare.

În orice caz, a susţinut Guvernul, reclamantul dispune în prezent de procedura deschisă de Legea nr. 187 din 29 octombrie 1999, care îi oferă toate garanţiile cerute de convenţie pentru protejarea drepturilor sale.

34. Reclamantul a solicitat Curţii să continue examinarea cauzei, arătând că Hotărârea din 25 noiembrie 1997 nu a schimbat în mod fundamental situaţia care a determinat plângerea iniţială. În primul rând, simplul fapt de a recunoaşte eroarea menţiunilor, după hotărârea de admisibilitate a Comisiei, nu poate constitui o reparaţie adecvată a încălcării drepturilor garantate de convenţie. În al doilea rând, reclamantul nu are încă acces la dosarul său secret, care nu este doar păstrat, ci şi folosit de S.R.I. Din această cauză, chiar şi după Hotărârea din 25 noiembrie 1997 folosirea de către S.R.I. a informaţiilor privitoare la pretinsul trecut legionar al reclamantului sau a oricăror alte informaţii conţinute în dosarul său nu poate fi exclusă.

35. În ceea ce priveşte noţiunea de victimă Curtea reaminteşte că o persoană poate, în anumite condiţii, să pretindă că este victimă a unei încălcări, generată de simpla existenţă a unor măsuri secrete sau a unei legislaţii ce permite astfel de măsuri chiar dacă acestea nu i-au fost efectiv aplicate (Hotărârea Klass şi alţii împotriva Germaniei din 6 septembrie 1978, seria A nr. 28, pag. 18, alin. 34).

De altfel, „o hotărâre sau o măsură favorabilă reclamantului nu este suficientă, în principiu, pentru a pierde calitatea de <<victimă>>, decât în situaţia în care autorităţile naţionale au recunoscut, explicit sau implicit, iar apoi au reparat încălcarea convenţiei” (Hotărârea Amuur împotriva Franţei din 25 iunie 1996, Culegere de hotărâri şi decizii 1996-III, pag. 846, alin. 36, şi Hotărârea Dalban împotriva României şGCţ nr. 28.114/1995, alin. 44, CEDO 1999-VI).

36. În speţă Curtea observă că reclamantul critică deţinerea unui registru secret conţinând date care îl privesc, a cărui existenţă a fost dezvăluită în mod public în cursul unei proceduri judiciare. Din acest motiv reclamantul se poate pretinde victimă a unei încălcări a convenţiei.

Curtea mai arată că prin Hotărârea din 25 noiembrie 1997 Curtea de Apel Bucureşti a anulat menţiunile privind pretinsul trecut legionar al reclamantului, inserate în scrisoarea din 19 decembrie 1990, constatând că nu erau conforme realităţii – probabil se refereau la o altă persoană cu acelaşi nume.

Chiar acceptând ideea că într-o anumită măsură reclamantul a obţinut prin această hotărâre o reparaţie în ceea ce priveşte informaţiile false din fişierul său, Curtea apreciază că această reparaţie nu este decât parţială şi că, în orice caz, ea este insuficientă, în sensul jurisprudenţei sale, pentru pierderea calităţii de victimă. În afara considerentelor de mai sus cu privire la calitatea de victimă ce izvorăşte din deţinerea unui fişier secret, Curtea a avut în vedere şi alte elemente importante.

Se pare că informaţiile asupra pretinsului trecut legionar al reclamantului mai sunt încă păstrate în fişierele S.R.I. fără să fi fost făcută vreo menţiune cu privire la Hotărârea din 25 noiembrie 1997. În plus Curtea de Apel Bucureşti nu s-a pronunţat, şi nici nu avea competenţa să o facă, asupra faptului că S.R.I. este autorizat de legislaţia română să deţină şi să folosească fişiere create de fostele servicii de informaţii, care conţin informaţii cu privire la reclamant. Or, capătul principal de cerere se referă la faptul că legea internă nu reglementează suficient de precis condiţiile în care S.R.I. îşi exercită atribuţiile şi nu pune la dispoziţie persoanei o cale de a obţine repararea eventualelor prejudicii în faţa unei autorităţi naţionale.

În sfârşit Curtea de Apel Bucureşti, în Hotărârea din 25 noiembrie 1997, nu s-a pronunţat cu privire la despăgubirile solicitate pentru prejudiciul moral suferit şi nici asupra cheltuielilor de judecată.

37. În ceea ce priveşte Legea nr. 187 din 20 octombrie 1999, invocată de Guvern, Curtea apreciază, având în vedere circumstanţele prezentei cauze, că această lege nu este aplicabilă (alin. 71 de mai jos).

38. Curtea concluzionează că reclamantul se poate pretinde „victimă” în sensul art. 34 din convenţie şi, în consecinţă, respinge excepţia invocată de Guvern.

B. Cu privire la epuizarea căilor de atac interne

39. Guvernul a mai ridicat şi excepţia neepuizării căilor de atac interne. S-a arătat că reclamantul putea invoca dispoziţiile Decretului nr. 31/1954 cu privire la persoanele fizice şi juridice, în baza cărora instanţa poate dispune orice măsură pentru a face să înceteze atingerea reputaţiei unei persoane.

40. Curtea arată că există o strânsă legătură de cauzalitate între această susţinere a Guvernului şi temeinicia cererii privind art. 13 din convenţie. Prin urmare, Curtea reuneşte această excepţie cu fondul (alin. 70 de mai jos).

II. Cu privire la pretinsa încălcare a art. 8 din convenţie

41. Reclamantul se plânge că S.R.I. deţine şi poate folosi în orice moment date cu privire la viaţa sa particulară, dintre care unele sunt false şi defăimătoare. El invocă încălcarea art. 8 din convenţie, care prevede următoarele:

„1. Orice persoană are dreptul la respectarea vieţii private şi de familie, a domiciliului său şi a corespondenţei sale.

2. Nu este admis amestecul unei autorităţi publice în exercitarea acestui drept decât în măsura în care acest amestec este prevăzut de lege şi dacă constituie o măsură care, într-o societate democratică, este necesară pentru securitatea naţională, siguranţa publică, bunăstarea economică a ţării, apărarea ordinii şi prevenirea faptelor penale, protejarea sănătăţii sau a moralei, ori protejarea drepturilor şi libertăţilor altora.”

A. Cu privire la aplicabilitatea art. 8

42. Guvernul contestă aplicabilitatea art. 8, arătând că informaţiile menţionate în scrisoarea S.R.I. din 19 decembrie 1990 nu ţin de viaţa particulară a reclamantului, ci de viaţa sa publică. Hotărând să se implice în activitatea politică şi să publice pamflete, reclamantul a renunţat implicit la anonimatul inerent vieţii private. În ceea ce priveşte interogarea sa de către poliţie şi cazierul său judiciar, este vorba de informaţii publice.

43. Curtea reaminteşte că art. 8 alin. 1 din convenţie este aplicabil atunci când este vorba despre stocarea într-un registru secret şi comunicarea datelor privind „viaţa privată” a unei persoane (Hotărârea Leander împotriva Suediei din 26 martie 1987, seria A nr. 116, pag. 22, alin. 48).

Respectarea vieţii private include dreptul individului de a întreţine şi de a dezvolta relaţii cu semenii săi; în plus nici o raţiune nu permite excluderea activităţii profesionale sau comerciale din sfera noţiunii de „viaţă privată” (hotărârile Niemietz împotriva Germaniei din 16 decembrie 1992, seria A nr. 251-B, pag. 33, alin. 29, şi Halford împotriva Regatului Unit din 25 iunie 1997, Culegere 1997-III, pag. 1015 – 1016, alin. 42 – 46).

Curtea a subliniat deja concordanţa dintre această interpretare extensivă şi Convenţia Consiliului Europei din 28 ianuarie 1981 privind protecţia persoanelor faţă de procesarea datelor cu caracter personal, intrată în vigoare la 1 octombrie 1985, care are drept scop „protejarea (…) oricărei persoane fizice (…), respectarea (…) în special a dreptului la viaţă privată, faţă de procesarea datelor cu caracter personal” (art. 1), acestea fiind definite la art. 2 ca „orice informaţie privind o persoană fizică identificată sau identificabilă” Amann împotriva Suediei (GC) nr. 27.798/1995, alin. 65, CEDO 2000.

În plus unele date de natură publică pot ţine de viaţa privată atunci când ele sunt în mod sistematic adunate şi introduse în fişiere ţinute de autorităţile publice, cu atât mai mult cu cât se referă la trecutul îndepărtat al unei persoane.

44. În speţă Curtea constată că scrisoarea S.R.I. din 19 decembrie 1990 conţinea diverse informaţii asupra vieţii reclamantului, în special asupra studiilor sale, activităţilor politice şi cazierului său judiciar, parte din ele fiind culese cu mai mult de 50 de ani înainte. În opinia Curţii, astfel de informaţii, sistematic culese şi introduse într-un fişier ţinut de agenţi ai statului, pot fi analizate din punctul de vedere al noţiunii de „viaţă privată”, în sensul art. 8 alin. 1 din convenţie. Şi aceasta cu atât mai mult cu cât unele informaţii au fost declarate nereale, ca în prezenta cauză, riscând să aducă atingere reputaţiei reclamantului.

În consecinţă, art. 8 din convenţie este aplicabil.

B. Cu privire la respectarea exigenţelor art. 8

1. Cu privire la existenţa unei încălcări

45. În opinia Guvernului trei condiţii trebuie îndeplinite cumulativ pentru a exista o încălcare a dreptului la respectarea vieţii private:

– înregistrarea să intereseze persoana în discuţie;

– informaţiile să fi fost folosite;

– imposibilitatea persoanei respective de a le contesta.

Or, în speţă atât înregistrarea, cât şi folosirea datelor referitoare la reclamant au avut loc înaintea ratificării convenţiei de către România. În ceea ce priveşte pretinsa imposibilitate de a contesta informaţiile, Guvernul susţine că, dimpotrivă, reclamantul are posibilitatea de a contesta datele care contravin realităţii, dar că el nu a folosit căi de atac adecvate.

46. Curtea reaminteşte că atât înregistrarea de către o autoritate publică a unor date privind viaţa privată a unui individ, cât şi folosirea lor şi refuzul de a acorda posibilitatea ca acestea să fie contestate constituie o încălcare a dreptului la respectarea vieţii private, garantat de art. 8 alin. 1 din convenţie (hotărârile Leander împotriva Suediei citată mai sus, pag. 22, alin. 48, Kopp împotriva Suediei din 25 martie 1998, Culegere 1998-II, pag. 540, alin. 53, şi Amann împotriva Suediei citată mai sus, alin. 69 şi 80).

În speţă, din scrisoarea S.R.I., datată 19 decembrie 1990, reiese fără nici o îndoială că acest serviciu deţine informaţii referitoare la viaţa privată a reclamantului. Dacă este adevărat că această scrisoare este anterioară datei de 20 iunie 1994, dată la care dispoziţiile convenţiei au intrat în vigoare pentru România, Guvernul nu a susţinut că începând cu această dată S.R.I. a încetat să deţină informaţii asupra vieţii private a reclamantului. Curtea subliniază, de asemenea, că aceste date au fost folosite şi ulterior, de exemplu în cadrul acţiunii în revizuire care s-a finalizat prin Hotărârea din 25 noiembrie 1997.

Atât înregistrarea acestor date, cât şi folosirea lor, însoţite de refuzul de a-i acorda reclamantului posibilitatea să le conteste, constituie o încălcare a dreptului la respectarea vieţii private, garantat de art. 8 alin. 1 din convenţie.

2. Justificarea încălcării

47. Principala problemă care se pune este aceea de a şti dacă încălcarea astfel constatată se poate justifica din punct de vedere al art. 8 alin. 2 din convenţie. Reglementând o excepţie la un drept garantat de convenţie, acest alineat este de strictă interpretare. Recunoscând că într-o societate democratică existenţa unor servicii de informaţii se poate dovedi legitimă, Curtea reaminteşte că supravegherea secretă a persoanelor nu este acceptată de convenţie decât ca o măsură strict necesară pentru apărarea instituţiilor democratice (Hotărârea Klass şi alţii împotriva Germaniei mai sus citată, pag. 21, alin. 42).

48. Pentru a răspunde exigenţelor art. 8 din convenţie, o astfel de ingerinţă trebuie să fie „prevăzută de lege”, să urmărească unul dintre scopurile legitime menţionate la alin. 2 şi, în plus, să fie necesară într-o societate democratică pentru atingerea scopului respectiv.

49. Guvernul a considerat că măsurile în discuţie erau prevăzute de lege. Datele au fost folosite de S.R.I. în cadrul unei proceduri reglementate de Decretul-lege nr. 118/1990, care dă posibilitatea persoanelor persecutate de regimul comunist să primească despăgubiri. Conform art. 11 din actul normativ menţionat, nu se acordă despăgubiri persoanelor care au avut o activitate fascistă.

50. Conform susţinerilor reclamantului, păstrarea şi folosirea fişierului nu sunt măsuri prevăzute de lege, deoarece dreptul intern nu are reglementări suficient de precise pentru ca cetăţenii să cunoască în ce împrejurări şi condiţii autoritatea publică poate culege, stoca şi folosi informaţii cu privire la viaţa lor privată. Mai mult decât atât, legea internă nu defineşte cu suficientă precizie modalitatea de exercitare a acestor competenţe şi nu conţine garanţii împotriva abuzurilor.

51. Comisia a considerat că dreptul intern nu definea cu suficientă precizie condiţiile în care S.R.I. putea să arhiveze, să comunice şi să folosească informaţii referitoare la viaţa privată a reclamantului.

52. Curtea reaminteşte jurisprudenţa sa constantă, conform căreia „prevăzut de lege” înseamnă nu doar o anume bază legală în dreptul intern, dar şi calitatea legii în cauză: astfel, aceasta trebuie să fie accesibilă persoanei şi previzibilă (a se vedea Hotărârea Amann împotriva Elveţiei mai sus citată, alin. 50).

53. În cauza de faţă Curtea constată că art. 6 din Decretul-lege nr. 118/1990, invocat de Guvern ca temei al măsurii incriminate, permite oricărei persoane să facă dovada că răspunde cerinţelor necesare în vederea recunoaşterii anumitor drepturi, fie prin documente oficiale eliberate de autorităţile competente, fie prin orice element cu valoare de probă. Nu există totuşi o anumită reglementare cu privire la modalitatea în care poate fi obţinută o astfel de probă şi nici nu se acordă competenţe Serviciului Român de Informaţii de a culege, păstra şi comunica date privind viaţa privată.

Curtea trebuie deci să verifice dacă Legea nr. 14/1992 cu privire la organizarea şi funcţionarea S.R.I., invocată de altfel şi de Guvern, poate constitui fundamentul legal al acestor măsuri. Cu privire la acest aspect se constată că legea menţionată autorizează S.R.I. să culeagă, să arhiveze şi să folosească informaţii care vizează securitatea naţională, motiv pentru care Curtea are dubii cu privire la relevanţa pentru securitatea naţională a datelor deţinute despre reclamant. Cu toate acestea, reaminteşte că în primul rând autorităţile naţionale şi mai ales instanţele sunt chemate să interpreteze şi să aplice dreptul intern (Hotărârea Kopp împotriva Elveţiei mai sus citată, pag. 541, alin. 59) şi constată că prin Hotărârea din 25 noiembrie 1997 Curtea de Apel Bucureşti a confirmat legalitatea deţinerii de către S.R.I. a datelor respective, în calitate de depozitar al arhivelor fostelor organe de siguranţă.

Acesta este motivul pentru care Curtea concluzionează că arhivarea unor date cu privire la viaţa privată a reclamantului are temei legal în dreptul intern.

54. Curtea apreciază că şi cerinţa accesibilităţii legii a fost îndeplinită, din moment ce Legea nr. 14/1992 a fost publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 33 din 3 martie 1992.

55. În ceea ce priveşte cerinţa previzibilităţii legii, Curtea reaminteşte că o normă este „previzibilă” numai atunci când este redactată cu suficientă precizie, în aşa fel încât să permită oricărei persoane – care, la nevoie, poate apela la consultanţă de specialitate – să îşi corecteze conduita. Curtea a subliniat importanţa acestui concept mai ales atunci când este vorba despre o supraveghere secretă (Hotărârea Malone împotriva Regatului Unit din 2 august 1984, reluată în Hotărârea Amann împotriva Elveţiei mai sus citată, alin. 56):

„Curtea reaminteşte că sintagma <<prevăzută de lege>> nu se referă doar la dreptul intern, ci vizează şi calitatea <<legii>>; prin această expresie se înţelege compatibilitatea legii cu principiul preeminenţei dreptului, menţionat explicit în preambulul convenţiei (…). Înseamnă – şi aceasta reiese din obiectul şi din scopul articolului 8 – că dreptul intern trebuie să ofere o anume protecţie împotriva încălcărilor arbitrare ale drepturilor garantate de paragraful 1 (…). Or, pericolul arbitrarului apare cu o deosebită claritate atunci când o autoritate îşi exercită în secret atribuţiile (…).

(…) Deoarece aplicarea unei măsuri secrete de supraveghere a convorbirilor telefonice nu poate fi cenzurată de persoana vizată sau de public, <<legea>> contravine principiului preeminenţei dreptului atunci când marja de apreciere acordată executivului, nu este limitată. Prin urmare, legea trebuie să definească suficient de clar limitele marjei de apreciere acordate executivului, dar şi modalităţile de exercitare, având în vedere scopul legitim al măsurii în discuţie, pentru a oferi persoanei protecţie adecvată împotriva arbitrarului.”

56. Pentru a se determina „calitatea” Dispoziţiilor legale invocate în cauză, trebuie analizat în ce măsură dreptul intern stabileşte cu suficientă precizie condiţiile în care S.R.I. poate să arhiveze şi să folosească informaţii referitoare la viaţa privată a reclamantului.

57. Curtea constată că art. 8 din Legea nr. 14/1992 prevede că pot fi culese, înregistrate şi arhivate în dosare secrete informaţii vizând siguranţa naţională.

Totuşi nici o reglementare internă nu prevede limite ce urmează să fie respectate în exercitarea acestei competenţe. Astfel, dreptul intern nu defineşte genul de informaţie ce poate fi înregistrată, categoriile de persoane susceptibile să facă obiectul măsurilor de supraveghere, precum strângerea şi arhivarea datelor, nici împrejurările în care pot fi luate aceste măsuri şi nici procedura care trebuie urmată. De asemenea, legea nu stabileşte limite cu privire la vechimea informaţiilor deţinute şi la durata păstrării lor.

Art. 45 dispune că S.R.I. va prelua în păstrare şi folosire arhivele care au aparţinut fostelor organe de informaţii care au avut competenţe pe teritoriul României şi permite consultarea documentelor S.R.I. cu aprobarea directorului.

Curtea observă că acest articol nu include nici o dispoziţie explicită şi detaliată cu privire la persoanele autorizate să consulte dosarele, natura dosarelor, procedura care trebuie urmată şi modul în care pot fi utilizate informaţiile astfel obţinute.

58. Curtea observă, de asemenea, că, deşi art. 2 din Legea nr. 14/1992 împuterniceşte autorităţile competente să autorizeze acele măsuri necesare în vederea prevenirii şi contracarării ameninţărilor la siguranţa naţională, motivul unor astfel de ingerinţe nu este suficient de precis definit.

59. Curtea trebuie, de asemenea, să verifice dacă există garanţii adecvate şi suficiente împotriva abuzurilor, deoarece un sistem de supraveghere secretă destinat să protejeze siguranţa naţională, motivat de ideea apărării democraţiei, creează riscul de a o submina sau chiar de a o distruge (Hotărârea Klass şi alţii împotriva Germaniei mai sus citată, alin. 49 – 50).

Pentru a fi compatibil cu exigenţele art. 8, un sistem de supraveghere secretă trebuie să conţină garanţii stabilite de lege, aplicabile atunci când activitatea structurilor abilitate să supravegheze este controlată. Procedurile de control trebuie să respecte cât se poate de fidel valorile unei societăţi democratice, în special principiul preeminenţei dreptului, la care se referă în mod expres preambulul convenţiei. Aceasta înseamnă că orice ingerinţă a executivului în exercitarea drepturilor unei persoane va fi supusă unui control eficient, asigurat – cel puţin şi în ultimă instanţă – de către puterea judecătorească, care oferă cele mai largi garanţii de independenţă, imparţialitate şi procedură (Hotărârea Klass şi alţii împotriva Germaniei mai sus citată, pag. 25 – 26, alin. 55).

60. În cauza de faţă Curtea reţine că sistemul românesc de strângere şi de arhivare a informaţiilor nu furnizează astfel de garanţii, deoarece Legea nr. 14/1992 nu prevede nici o procedură de control în timpul aplicării măsurii sau după ce aceasta a încetat.

61. Prin urmare, Curtea constată că dreptul intern nu indică cu suficientă claritate limitele şi modalităţile de exercitare a marjei de apreciere acordate autorităţilor.

62. Prin urmare, deţinerea şi folosirea de către S.R.I. a unor informaţii privind viaţa privată a reclamantului nu erau măsuri „prevăzute de lege”, ceea ce este suficient pentru a se constata o încălcare a art. 8. Această încălcare dispensează Curtea de sarcina de a examina legitimitatea scopului urmărit prin măsurile dispuse şi dacă acestea erau „necesare într-o societate democratică”.

63. În consecinţă, a existat o încălcare a art. 8.

III. Cu privire la pretinsa încălcare a art. 13 din convenţie

64. Reclamantul a arătat că absenţa oricărei forme de atac în faţa unei instanţe naţionale, care să dispună anularea fişierului ce conţinea date privitoare la persoana sa şi a datelor inexacte, este contrară art. 13.

Conform art. 13:

„Oricare persoană ale cărei drepturi şi libertăţi recunoscute de prezenta convenţie au fost încălcate are dreptul să se adreseze efectiv unei instanţe naţionale, chiar şi atunci când încălcarea s-ar datora unor persoane care au acţionat în exercitarea atribuţiilor lor oficiale.”

65. Guvernul a susţinut că reclamantul a obţinut satisfacţie prin Hotărârea din 25 noiembrie 1997, care a declarat nule menţiunile făcute în Scrisoarea S.R.I. datată 19 decembrie 1990. În ceea ce priveşte distrugerea sau modificarea datelor din fişierul păstrat de S.R.I., Guvernul apreciază că reclamantul nu a ales calea de atac adecvată. Cererea sa ar fi trebuit să aibă drept temei art. 54 alin. 2 din Decretul-lege nr. 31/1954, care împuterniceşte instanţa să dispună orice măsură necesară pentru restabilirea dreptului încălcat, în speţă dreptul la propria onoare şi reputaţie.

„Pe de altă parte, subliniază Guvernul, reclamantul poate să se prevaleze în prezent de dispoziţiile Legii nr. 187/1999 pentru a lua cunoştinţă de dosarul care i s-a întocmit de Securitate. În temeiul art. 15 şi 16 din această lege, reclamantul ar putea contesta în faţa unei instanţe veridicitatea informaţiilor conţinute în dosarul său.

66. În opinia Comisiei Guvernul nu a reuşit să demonstreze că în dreptul român exista o cale de atac eficientă, în practică sau în drept, care să îi fi permis reclamantului să se plângă de o încălcare a art. 8 din convenţie.

67. Interpretând art. 13 în lumina propriei jurisprudenţe, Curtea a stabilit că doar pentru cererile ce pot fi considerate „întemeiate” Din punct de vedere al convenţiei este necesară existenţa unui remediu în dreptul intern (a se vedea, de exemplu, Hotărârea Cakici împotriva Turciei şGCţ nr. 23657/1994, alin. 112, CEDO 1999-IV). Art. 13 solicită ca în fiecare ţară să existe un mecanism care să permită persoanei remedierea în plan naţional a oricărei încălcări a unui drept consacrat în convenţie. Această dispoziţie solicită deci o cale internă de atac în faţa unei „autorităţi naţionale competente” care să examineze orice cerere întemeiată pe dispoziţiile convenţiei, dar care să ofere şi reparaţia adecvată, chiar dacă statele contractante se bucură de o anume marjă de apreciere în ceea ce priveşte modalitatea de a se conforma obligaţiilor impuse de această dispoziţie. Calea de atac la care art. 13 face referire trebuie să fie „efectivă” atât din punct de vedere al reglementării, cât şi al rezultatului practic (Hotărârea Wille împotriva Liechtenstein nr. 28396/1995, alin. 75, CEDO 1999-III).

68. Curtea constată că cererea reclamantului privind deţinerea de date privind viaţa personală, în scop de arhivare şi utilizare, cu încălcarea art. 8 din convenţie, are fără îndoială un caracter întemeiat. Reclamantul trebuia deci să beneficieze de o cale de atac internă efectivă în sensul art. 13 din convenţie.

69. „Autoritatea” la care se referă art. 13 nu trebuie să fie neapărat o instanţă de judecată. Totuşi atribuţiile şi garanţiile procesuale oferite de o astfel de autoritate prezintă o deosebită importanţă pentru a determina caracterul efectiv al căii de atac oferite (Hotărârea Klass şi alţii mai sus citată, pag.30, alin. 67).

În plus, atunci când este vorba despre un sistem secret de supraveghere, un mecanism obiectiv de control poate fi suficient atâta timp cât măsurile rămân secrete. Persoana trebuie să aibă la îndemână o cale de atac numai atunci când măsurile au fost făcute publice (Hotărârea Klass şi alţii mai sus citată, pag.31, alin. 70 – 71).

70. În cauză Guvernul a susţinut că reclamantul putea introduce o acţiune întemeiată pe art. 54 din Decretul nr. 31/1954. Curtea apreciază că această apărare nu poate fi reţinută.

În primul rând, Curtea constată că art. 54 din decret deschide calea unei acţiuni în justiţie cu caracter general, care are ca scop apărarea drepturilor nepatrimoniale încălcate. Or, Curtea de Apel Bucureşti a arătat în Hotărârea din 25 noiembrie 1997 că S.R.I. era abilitat de lege să deţină informaţii cu privire la reclamant, provenite din dosarele fostelor servicii de informaţii.

În al doilea rând, Guvernul nu a putut prezenta Curţii vreo hotărâre pronunţată în dreptul intern care să constituie jurisprudenţă în materie. El nu a demonstrat deci că o astfel de cale de atac ar fi fost efectivă. Prin urmare, excepţia preliminară invocată de Guvern va fi respinsă.

71. În ceea ce priveşte mecanismul creat prin Legea nr. 187/1999, presupunând că s-ar fi înfiinţat consiliul prevăzut, Curtea constată că nici dispoziţiile invocate de Guvernul pârât şi nici vreo altă prevedere a acestei legi nu permit contestarea deţinerii de către agenţii de stat a datelor cu privire la viaţa particulară a unei persoane sau contestarea veridicităţii acestor informaţii. Sistemul de control instituit de art. 15 şi 16 nu vizează decât divulgarea de informaţii cu privire la identitatea unor colaboratori şi agenţi ai Securităţii.

72. Alte informaţii cu privire la alte dispoziţii din dreptul român care să permită contestarea deţinerii de către serviciile de informaţii a unor date referitoare la viaţa privată a reclamantului sau contestarea veridicităţii acestor informaţii nu au fost furnizate Curţii.

73. Prin urmare, Curtea constată că reclamantul a fost victima încălcării art. 13.

IV. Cu privire la pretinsa încălcare a art. 6 din convenţie

74. Reclamantul a susţinut că nesoluţionarea de către instanţe a cererilor privind despăgubirile civile şi cheltuielile de judecată a reprezentat o atingere a „dreptului la instanţă”, încălcându-se astfel dispoziţiile art. 6 din convenţie, care prevede următoarele:

„1. Orice persoană are dreptul la judecarea într-un termen rezonabil a cauzei sale (…) de către o instanţă (…) care va hotărî (…) asupra încălcării drepturilor şi obligaţiilor sale cu caracter civil (…).”

75. Guvernul nu s-a pronunţat în această privinţă.

76. Comisia a decis să examineze acest capăt de cerere din punctul de vedere al obligaţiei mai generale impuse de art. 13 de a oferi o cale de atac efectivă care să permită introducerea unor cereri privind încălcările convenţiei.

77. Curtea observă că, pe lângă aspectele referitoare la absenţa unei căi de atac care să permită soluţionarea cererii de modificare sau distrugere a fişierului conţinând datele personale ale reclamantului, acesta se plânge şi de faptul că, deşi a solicitat despăgubiri civile şi restituirea cheltuielilor de judecată, Curtea de Apel Bucureşti nu s-a pronunţat cu privire la aceste capete de cerere.

78. Nu există nici un dubiu asupra caracterului civil, în sensul art. 6 alin. 1, al cererii de acordare a despăgubirilor civile şi cheltuielilor de judecată, iar Curtea de Apel Bucureşti era competentă să se pronunţe cu privire la acestea (Hotărârea Robins împotriva Regatului Unit din 23 septembrie 1997, Culegere 1997-V, pag. 1809, alin. 29).

Prin urmare, Curtea apreciază că omisiunea Curţii de Apel Bucureşti de a examina această cerere a adus atingere dreptului reclamantului la un proces echitabil în sensul art. 6 alin. 1 (Hotărârea Ruiz Torija împotriva Spaniei din 9 decembrie 1994, seria A nr. 303-A, pag.12, alin. 30).

79. A existat deci şi o încălcare a art. 6 alin. 1 din convenţie.

V. Cu privire la aplicarea art. 41 din convenţie

80. Reclamantul a solicitat acordarea unor despăgubiri în conformitate cu art. 41 din convenţie, care prevede următoarele:

„Dacă Curtea declară că a avut loc o încălcare a convenţiei sau a protocoalelor sale şi dacă dreptul intern al Înaltei Părţi contractante nu permite decât o înlăturare incompletă a consecinţelor acestei încălcări, Curtea acordă părţii lezate, dacă este cazul, o reparaţie echitabilă.”

A. Despăgubiri

81. Reclamantul a solicitat 20 miliarde lei (ROL) reprezentând despăgubiri pentru prejudiciul moral cauzat prin divulgarea unor informaţii false şi defăimătoare în legătură cu persoana sa, precum şi prin refuzul autorităţilor timp de mai mulţi ani de a admite eroarea şi de a o îndrepta.

82. Guvernul a solicitat respingerea acestor pretenţii, apreciind că nu sunt rezonabile, mai ales datorită faptului că în faţa instanţelor naţionale reclamantul nu a solicitat astfel de despăgubiri.

83. Curtea reaminteşte jurisprudenţa sa constantă conform căreia împrejurarea că un reclamant nu a solicitat despăgubiri în faţa unei instanţe interne nu va determina respingerea cererii respective ca nefondată, cu atât mai mult cu cât acest lucru nu constituie un obstacol în calea admisibilităţii cererii Hotărârea De Wilde, Ooms şi Versyp împotriva Belgiei din 10 martie 1972 (art. 50), seria A nr. 14, pag. 10, alin. 20. Mai mult, în cazul de faţă Curtea constată, contrar susţinerilor Guvernului, că reclamantul a cerut în faţa instanţelor interne să i se acorde, cu titlu de prejudiciu moral, suma simbolică de 1 leu, cerere nesoluţionată de instanţe.

Curtea mai observă că informaţiile considerate defăimătoare au fost declarate nule de Curtea de Apel Bucureşti, răspunzând astfel parţial cererii reclamantului. Se apreciază că reclamantul a suferit totuşi un prejudiciu moral, datorită faptului că a existat un fişier secret, contrar exigenţelor art. 8, că nu a existat o cale de atac efectivă în această privinţă, nu a avut loc un proces echitabil şi a trecut un număr de ani până când o instanţă să constate că este competentă să anuleze informaţiile defăimătoare.

Prin urmare, Curtea constată că în cauză a existat o atingere gravă a drepturilor domnului Rotaru, iar suma de 50.000 FRF reprezintă o reparaţie echitabilă a prejudiciului moral suferit. Această sumă va trebui plătită în lei româneşti, conform ratei de schimb aplicabile la momentul plăţii.

B. Cheltuieli de judecată

84. Reclamantul a solicitat 38 milioane ROL (13.450 FRF) reprezentând:

a) 30 milioane ROL, cheltuielile de judecată achitate în procedura internă, din care 20 milioane ROL, cheltuielile de transport şi cazare la Iaşi şi Bucureşti şi 10 milioane ROL pentru cheltuieli diverse (taxe de timbru, telefon, fotocopii etc.);

b) 8 milioane ROL, taxele necesare în faţa instituţiilor convenţiei, din care 6 milioane ROL, cheltuieli de traducere şi secretariat, 1.250.000 ROL, cheltuieli de călătorie Bârlad – Bucureşti şi 1 milion ROL, cheltuieli pentru viza franceză a fiului reclamantului.

85. Guvernul consideră această sumă exorbitantă, cu atât mai mult cu cât reclamantul ar fi solicitat judecarea în lipsă în toate procedurile interne.

86. Curtea reaminteşte că în temeiul art. 41 din convenţie ea rambursează cheltuielile care au fost stabilite ca efectiv şi neapărat necesare şi au fost calculate la o sumă rezonabilă (a se vedea, printre altele, Hotărârea Nikolova împotriva Bulgariei GCţ nr. 31.195/1996, alin. 79, CEDO 1999-II). În această privinţă trebuie reamintit că reclamantului i se poate acorda de către Curte nu numai plata taxelor şi cheltuielilor în faţa organelor convenţiei, ci şi plata celor suportate în faţa instanţelor naţionale, pentru ca acestea din urmă să prevină sau să corecteze încălcările constatate de Curte (Hotărârea Van Geyseghem împotriva Belgiei GCţ nr. 26103/1995, alin. 45, CEDO 1999-I).

87. Curtea observă că reclamantul nu a fost reprezentat în faţa instanţelor interne. Ea arată, de asemenea, că reclamantul şi-a apărat singur cauza în faţa Comisiei şi că în faţa Curţii a fost reprezentat în şedinţa publică. Curtea constată, de asemenea, că a fost plătită domnului Rotaru de către Consiliul Europei suma de 9.759,72 FRF cu titlu de asistenţă judiciară.

Curtea acordă integral reclamantului suma solicitată de el, mai precis 13.450 FRF, minus suma deja plătită de Consiliul Europei cu titlu de asistenţă judiciară. Suma este convertibilă în lei româneşti la rata de schimb de la data când vor fi făcute plăţile.

C. Dobânzi

88. Curtea consideră potrivit să se reţină nivelul dobânzilor care se aplică legal în Franţa la data adoptării prezentei hotărâri, adică 2,74% pe an.

PENTRU ACESTE MOTIVE,

CURTEA

1. respinge, în unanimitate, excepţia preliminară a Guvernului de pierdere a calităţii de victimă;

2. uneşte cu fondul, în unanimitate, excepţia preliminară a Guvernului de neepuizare a căilor de atac interne şi o respinge în unanimitate după examinarea pe fond;

3. decide, cu 16 voturi contra 1, că a existat o încălcare a art. 8 din convenţie;

4. decide, în unanimitate, că a existat o încălcare a art. 13 din convenţie;

5. decide, în unanimitate, că a existat o încălcare a art. 6 alin. 1 din convenţie;

6. decide, în unanimitate:

a) că statul pârât trebuie să îi plătească reclamantului, în termen de 3 luni, 50.000 (cincizeci mii) franci francezi cu titlu de daune morale şi 13.450 (treisprezece mii patru sute cincizeci) franci francezi cu titlu de taxe şi cheltuieli, minus 9.759,72 (nouă mii şapte sute cincizeci şi nouă) franci francezi şi 72 (şaptezeci şi două) centime, sume convertibile în lei româneşti la rata de schimb din ziua în care vor fi plătite;

b) că aceste sume vor trebui majorate cu o dobândă simplă de 2,74% pe an, începând cu data expirării termenului menţionat şi până la data la care reclamantul îşi va încasa banii;

7. respinge, în unanimitate, alte cereri de satisfacţie echitabilă.

OPINIA CONCORDANTĂ

a domnului judecător Wildhaber, la care se alătură opiniile domnilor Makarczyk, Turmen, Costa, doamnei Tulkens, domnului Casadevall şi doamnei Weber

În cauza de faţă reclamantul a invocat o încălcare a dreptului la respectarea vieţii private, cauzată de deţinerea şi utilizarea de către Serviciul Român de Informaţii (S.R.I.) a unui fişier conţinând informaţii, cele mai multe din perioada 1946 – 1948. Una dintre acestea era în sensul că în anul 1937, în timpul studiilor (atunci când acesta avea doar şaisprezece ani), fusese membru al unei mişcări de tip „legionar”, adică o organizaţie paramilitară de extremă dreaptă, naţionalistă şi antisemită. Această informaţie, dezvăluită într-o scrisoare de la sfârşitul lui 1990, expediată de Ministerul de Interne, a fost declarată inexactă în anul 1997 de către Curtea de Apel Bucureşti. Cu toate acestea, s-ar părea că informaţia încă mai este consemnată în fişierele S.R.I., fără ca hotărârea din anul 1997 să fie şi ea menţionată în acel fişier. În plus, reclamantul nu a primit nici daune-interese şi nici vreo indemnizaţie pentru taxele şi cheltuielile ocazionate de procedurile iniţiate. O acţiune în despăgubire împotriva S.R.I. a fost respinsă în 1994. Aparent, dreptul românesc nu îi permite încă reclamantului să conteste deţinerea de către S.R.I. a unor informaţii privind viaţa sa privată, să respingă veridicitatea acestora din urmă sau să solicite distrugerea lor.

În acest context Curtea din Strassbourg decide că a existat o încălcare a art. 8, 13 şi a art. 6 alin. 1. Conform jurisprudenţei sale constante (Hotărârea Malone împotriva Regatului Unit din 2 august 1984, seria A nr. 82, pag. 36 – 38, alin. 87 – 88; Hotărârea Kruslin şi Huvig împotriva Franţei din 24 aprilie 1990, seria A nr. 176-A, pag. 24 – 25, alin. 36 – 37, şi 176-B, pag. 56 – 57, alin. 35 – 36; Hotărârea Halford împotriva Regatului Unit din 25 iunie 1997, Culegere de hotărâri şi decizii 1997-III, pag. 1017, alin. 51; Hotărârea Kopp împotriva Elveţiei din 25 martie 1998, Culegere 1998-II, pag. 543, alin. 75 – 76; şi Hotărârea Amann împotriva Elveţiei şGCţ nr. 27798/1995, alin. 61 – 62 şi 77 – 81, CEDO 2000-…), Curtea apreciază că normele de drept intern care permit strângerea, consemnarea şi arhivarea în dosare secrete a unor informaţii vizând securitatea naţională nu prezintă un grad suficient de previzibilitate. Prin urmare, deţinerea şi folosirea de către S.R.I. a unor informaţii cu privire la viaţa privată a reclamantului nu erau „prevăzute de lege”, motiv pentru care a existat o încălcare a art. 8. Personal, subscriu total acestor concluzii.

Cu toate acestea – fie că baza legală este sau nu este suficientă -, aş dori să adaug că în speţă am serioase îndoieli cu privire la faptul că încălcarea drepturilor reclamantului ar fi urmărit un scop legitim din punct de vedere al art. 8 alin. 2. De altfel, pentru mine este de necontestat că restrângerea acestui drept nu este necesară într-o societate democratică.

În ceea ce priveşte scopul legitim, de obicei Curtea admite că acesta este legitim atunci când sunt îndeplinite condiţiile prevăzute la alineatul 2 din art. 8 – 11. Totuşi, fiind vorba de securitatea naţională, apreciez că trebuie să existe cel puţin o legătură rezonabilă şi reală între măsurile care aduc atingere vieţii private şi obiectivul invocat pentru ca acest scop să poată fi considerat legitim. Din punctul meu de vedere păstrarea arbitrară a unor informaţii privind viaţa privată a persoanelor cu scopul asigurării securităţii naţionale este de natură să ridice probleme serioase.

În cauza Rotaru informaţiile culese de regimul trecut, într-un mod nelegal şi arbitrar, cu privire la activitatea desfăşurată de o persoană în adolescenţă şi în timpul studiilor, în urmă cu mai mult de 50 de ani şi chiar, în unul dintre cazuri, 63 de ani, unele dintre ele dovedindu-se că nu corespund adevărului, sunt încă păstrate, fără a se oferi vreo garanţie adecvată şi eficientă împotriva abuzurilor. Nu este sarcina Curţii să se pronunţe că aceste informaţii trebuie distruse, că trebuie să existe o reglementare privind dreptul de acces la aceste informaţii sau dreptul de a cere rectificarea acestora ori dacă un alt sistem ar fi conform convenţiei. Este totuşi greu de precizat ce anume interes privind securitatea naţională poate justifica continua păstrare a informaţiilor privind viaţa privată a reclamantului. Prin urmare, consider că onorata Curte ar fi trebuit să constate că măsura în discuţie nu urmărea un scop legitim în sensul art. 8 alin. 2.

Această concluzie nu ar mai fi făcut necesară examinarea împrejurării de a şti dacă măsura era necesară într-o societate democratică, deoarece aceasta depinde de existenţa unui scop legitim. Dacă totuşi Curtea ar fi preferat să accepte existenţa unui scop legat de siguranţa naţională, ar fi trebuit să reamintească că statele nu dispun de puteri discreţionare nelimitate pentru a supune persoanele fizice unor măsuri de supraveghere secretă. Astfel, trebuie să existe un echilibru între interesul unui stat de a lua măsurile necesare pentru protecţia siguranţei naţionale şi gravitatea măsurilor care duc la încălcarea dreptului reclamantului la respectarea vieţii private. Curtea din Strasbourg a subliniat în repetate rânduri că „un sistem secret de supraveghere, având drept scop apărarea siguranţei naţionale, creează riscul de a pune în pericol sau chiar de a distruge democraţia pe motiv că o apără” (Hotărârea Leander împotriva Suediei din 26 martie 1987, seria A nr. 116, pag. 25, alin. 60; vezi şi Hotărârea Klass şi alţii împotriva Germaniei din 6 septembrie 1978, seria A nr. 28, pag. 21 – 23, alin. 42 şi 49 şi, mutatis, Hotărârea Chahal împotriva Regatului Unit din 15 noiembrie 1996, Culegere 1996-V, pag. 1.866, alin. 131, şi Hotărârea Tinnely & Sons Ltd şi alţii şi McElduff şi alţii împotriva Regatului Unit din 10 iulie 1998, Culegere 1998-IV, pag. 1662, alin. 77). Acesta este motivul pentru care Curtea trebuie să îşi formeze convingerea că supravegherea secretă a cetăţenilor este strict necesară apărării instituţiilor democratice şi că există garanţii adecvate şi suficiente împotriva abuzurilor.

Având în vedere ansamblul circumstanţelor cauzei şi în lumina consideraţiilor de mai sus cu privire la scopul legitim, trebuie să tragem concluzia că în speţă nu era deloc necesară încălcarea dreptului reclamantului la viaţă privată într-o societate democratică, pentru atingerea unui scop legat de securitatea naţională.

Într-un cuvânt deci, chiar dacă ar fi existat în cauza Rotaru un temei legal previzibil, Curtea ar fi trebuit totuşi să se pronunţe pentru încălcarea art. 8, fie pe motivul că nici un scop legitim nu justifica perpetuarea păstrării unui sistem abuziv de fişiere secrete, fie pentru că această măsură în mod evident nu era necesară într-o societate democratică.

OPINIA CONCORDANTĂ

a domnului judecător Lorenzen

Am votat în speţă în favoarea concluziilor majorităţii, având în vedere aceleaşi motive. Aceasta nu înseamnă că aş fi în mod fundamental în dezacord cu observaţiile prezentate de domnul judecător Wilhaber în opinia sa concordantă cu privire la celelalte cerinţe ale art. 8 alin. 2. Motivul pentru care nu m-am raliat punctului său de vedere constă doar în faptul că în jurisprudenţa sa Curtea a decis în mod constant că atunci când o măsură ce a dus la încălcarea dreptului garantat de art. 8 nu este „prevăzută de lege”, nu mai este necesar să se examineze dacă sunt îndeplinite celelalte condiţii cerute de art.  8 alin. 2. Mi se pare esenţială menţinerea acestei jurisprudenţe.

OPINIA PARŢIAL SEPARATĂ

a domnului judecător Bonello

1. Majoritatea a decis că a existat o încălcare a art. 8, după ce a constatat că dispoziţiile acestui articol sunt aplicabile cauzei analizate. Am votat împreună cu majoritatea în favoarea constatării altor încălcări ale convenţiei, dar nu pot să reţin aplicabilitatea art. 8.

2. Art. 8 protejează viaţa privată a individului. În centrul acestei protecţii se află dreptul oricărei persoane de a nu expune publicului aspectele cele mai intime ale fiinţei sale. Există anumite elemente, în persoana noastră, în modul nostru de a gândi, care, din punct de vedere al convenţiei, trebuie să rămână inaccesibile. Nu este legitimă disecarea, păstrarea, clasarea sau divulgarea unor date care se referă la domeniile cele mai secrete ale activităţii, orientării sau convingerii unui individ, adăpostite în spatele zidurilor confidenţialităţii.

3. În schimb, activităţi care sunt, prin însăşi natura lor, publice şi care se hrănesc cu adevărat din publicitate nu beneficiază în nici un fel de protecţia oferită de art.  8.

4. Informaţiile secrete deţinute de serviciile de securitate ale statului, pe care reclamantul a solicitat să le consulte, erau în principal legate de: a) participarea activă a unui anume Aurel Rotaru la o mişcare politică; b) cererea sa pentru publicarea a două pamflete politice; c) apartenenţa sa la secţiunea tineret a unui partid politic; d) faptul că nu avea antecedente penale (alin. 13).

5. Primele trei tipuri de informaţie trimit exclusiv la activităţile publice, eminamente publice aş spune eu, în măsura în care activitatea politică şi publicistică implică noţiunea de public ca o condiţie a existenţei şi succesului său. Documentele nu arătau că reclamantul ar fi votat pentru un anume partid politic – ceea ce, bineînţeles, ar fi constituit o pătrundere în zona interzisă de confidenţialitate -, ci făceau dovada, în principal, a unor manifestări publice de militantism public ale lui Aurel Rotaru în cadrul unor organizaţii publice.

6. În ce măsură păstrarea unor documente privind activităţile eminamente publice ale unui individ încalcă dreptul acestuia la viaţă privată? Până acum, în mod corect după aprecierea mea, Curtea a decis că protecţia oferită de art. 8 vizează unele domenii confidenţiale, precum datele medicale şi sanitare, activitatea şi orientarea sexuală, legăturile de familie, relaţiile profesionale şi comerciale, precum şi alte probleme de ordin privat în care orice imixtiune a publicului ar constitui o depăşire ilegală a barierelor naturale ale sinelui. Militantismul public în cadrul unor partide politice publice nu are, după părerea mea, nimic de-a face cu principiul care ridică protecţia vieţii private la rangul de drept fundamental.

7. Al patrulea element din informaţiile pe care le conţinea fişierul în ceea ce îl priveşte pe reclamant trimite la o notă în care se arată că acesta nu are cazier judiciar. În opinia Curţii chiar şi această informaţie atrage o încălcare a dreptului la viaţă privată al reclamantului. Curtea a subliniat că observaţiile serviciilor române de informaţii (care conţin informaţii dintre care unele datează de mai mult de 50 de ani) includeau şi cazierul judiciar al reclamantului şi a concluzionat că „astfel de informaţii, atunci când sunt sistematic strânse şi arhivate într-un fişier păstrat de agenţi ai statului, vizează <<viaţa privată>> în sensul art. 8 alin. 1 din convenţie” (alin. 44).

8. Aceasta, mi se pare mie, depăşeşte în mod periculos sfera art. 8. A declara că păstrarea de către poliţie a cazierului judiciar a unei persoane aduce atingere art. 8 (chiar dacă reiese, ca în speţa de faţă, că individul în cauză nu are antecedente judiciare) poate avea consecinţe incalculabile şi importante în ceea ce priveşte securitatea naţională, siguranţa publică, apărarea ordinii şi prevenirea infracţionalităţii, valori pe care art.  8 le protejează în mod expres.

9. Aş fi acceptat, deşi nu cu toată convingerea, că păstrarea de către poliţie a cazierului judiciar al unei persoane poate constitui o ingerinţă în exercitarea dreptului la viaţă privată, dar m-aş fi grăbit să adaug că o asemenea ingerinţă se justifică prin prevenirea unor infracţiuni penale şi protejarea securităţii naţionale. Curtea nu a considerat util să facă aceasta.

10. Bineînţeles, confuzia mea nu are ca obiect decât cenzurarea de către Curte a păstrării de informaţii de natură penală. Este absolut de înţeles că divulgarea gratuită şi nelegitimă a conţinutului cazierelor judiciare pune probleme din punct de vedere al art. 8.

11. Curtea pare să acorde o importanţă deosebită faptului că „unele informaţii au fost declarate false şi riscă să aducă atingere reputaţiei reclamantului” (alin. 4). Aceste preocupări pun două probleme distincte: cea a inexactităţii informaţiilor şi cea a caracterului lor defăimător.

12. Unele dintre datele păstrate în fişierul reclamantului nu se referă în realitate la el, ci la o persoană care avea acelaşi nume. Fără îndoială, aceasta înseamnă informaţii „false”Din punct de vedere al reclamantului. Dar inexactitatea „unor informaţii intrate în domeniul public” le transformă oare în date cu caracter privat? Logica acestui raţionament îmi scapă.

13. Încă o dată recunosc fără nici o dificultate că informaţiile „false” stocate erau de natură să îi afecteze reputaţia. S-ar părea că în ultimul timp Curtea încearcă să acrediteze ideea că „reputaţia” ar putea pune probleme din punctul de vedere al art. 81. Deschiderea art. 8 către aceste noi perspective ar adăuga protecţiei dreptului omului o nouă dimensiune incitantă. În opinia mea însă Curtea ar trebui să atace frontal această reformă şi nu să o abordeze aproape pe furiş, ca o problemă marginală a dreptului la viaţă privată.

14. Dacă aş fi împărtăşit teza majorităţii, conform căreia dreptul la viaţă privată protejează şi informaţii eminamente publice, aş fi subscris şi eu la pronunţarea cu privire la încălcarea art. 8, deoarece nu am nici o rezervă referitor la concluzia Curţii, conform căreia păstrarea şi folosirea de către forţele de ordine a informaţiilor privitoare la reclamant nu erau „prevăzute de lege” (alin. 57 – 63).

VASILESCU versus ROMÂNIA

Hotărârea din 22 mai 1988

. . . .

PROCEDURA

… Cauza a fost trimisă Curţii de Elisabeta Vasilescu (reclamanta), cetăţean român, şi de Comisia Europeană a Drepturilor Omului (Comisia), la datele de 22 şi, respectiv, 28 mai 1997,În termenul de trei luni prevăzut de articolele 32 paragraful şi 47 ale Convenţiei. La cauzei se află plângerea (nr. 27053/95) formulată împotriva României, trimisă de reclamantă Comisiei la data de 10 februarie 1995, în conformitate cu articolul 25.

… Plângerea şi cererea au ca obiect obţinerea unei hotărâri care să lămurească dacă faptele, în cauză constituie, o Încălcare de către statul chemat în judecată a obligaţiilor asumate pe baza articolului 6 paragraful 1 al Convenţiei şi articolului 1 din Protocolul nr. 1 şi, referitor la plângere, a articolelor 8 şi 13 ale Convenţiei.

. . .

ÎN FART

1. CIRCUMSTANŢELE PARTICULARE  ALE CAUZEI

7. Elisabeta Vasilescu, de cetăţenie română, născută în 1897, domiciliază În Potlogi (Dâmboviţa).

8. La 23 iunie 1966, lucrători ai Miliţiei judeţului Argeş au percheziţionat fără mandat domiciliul reclamatei, în cadrul unei anchete efectuate împotriva soţului său, pentru deţinere ilegală de obiecte de valoare, fapt pedepsit de legislaţia în vigoare în acel moment (Decretul nr. 210/1960).

Cu acest prilej, lucrătorii Miliţiei au confiscat trei sute douăzeci şi şapte monede din aur, din care cele mai multe erau găurite în scopul confecţionării unor bijuterii, iar două fuseseră transformate în cercei.

9. La 4 iulie 1966, aceste obiecte au fost depuse la filiala Argeş a Băncii Naţionale a României, întocmindu-se,un proces-verbal.

10. La 8 iulie 1966, conducerea Miliţiei Argeş a decis să nu formuleze învinuiri împotriva soţului reclamantei şi a finalizat cauza, în conformitate cu articolul 216 din vechiul Cod de procedură penală. Miliţia a decis că infracţiunea comisă nu prezenta pericol social; cu toate acestea, însă, a decis să menţină confiscarea obiectele respective.

La 24 mai 1990, Procuratura judeţului Argeş, căreia reclamanta i s-a adresat, interesându-se de soarta bunurilor sale, a răspuns că nu există nimic în arhivele Procuraturii locale Argeş care să permită stabilirea faptului că o asemenea măsură ar fi fost dispusă în cazul respectiv.

12. Reclamanta s-a adresat apoi procurorului general al Parchetul de pe lângă Curtea Supremă de Justiţie cerând restituirea bunurilor. La 11 octombrie 1990, acesta i-a răspuns că în cauză nu a fost emisă o ordonanţă de confiscare ori un mandat de percheziţie nici în 1966, nici ulterior.

13. La o dată neprecizată, în 1991, Ministerul de Interne a confirmat reclamantei că în 1966 s-a dispus efectuarea unor cercetări cu privire la obiectele pe care le revendică, dar că, ulterior, s-a decis neînceperea urmăririi penale împotriva soţului său. Potrivit afirmaţiilor Ministerului, măsura de confiscare a fost menţinută de Procuratura judeţului Argeş.

14. În 1991, reclamanta a introdus o acţiune de restituire a patruzeci de monede din aur transformate în salbă şi a unei perechi de cercei, chemând în judecată Banca Naţională, ca depozitar al acestor obiecte.

În faţa Judecătoriei Găeşti, reclamanta a argumentat că aceste obiecte fuseseră confiscate ilegal de Miliţie, fără ca această măsură să fi fost dispusă şi de o autoritate judiciară, competentă. În sprijinul cererii sale, reclamanta a invocat răspunsul procurorului general.

15. La 21 februarie 1992, bazându-se pe mărturiile şi documentele prezentate, instanţa a admis acţiunea reclamantei şi a obligat Banca Naţională să restituie obiectele solicitate. Instanţa a constatat, de asemenea, că Miliţia Argeş confiscase în total trei sute douăzeci şi şapte de monede din aur, aparţinând reclamantei.

16. Banca Naţională a declarat recurs la Tribunalul Judeţean Dâmboviţa care a fost respins la 7 octombrie 1992. Tribunalul a constatat că la, finalizarea cercetărilor efectuate împotriva soţului reclamantei s-a dispus neînceperea urmăririi penale, la 8 iulie 1966, şi, prin urmare, nici o dispoziţie legală nu-i interzicea reclamantei să intre în posesia obiectelor respective.

17. În 1993, considerându-se îndreptăţită. la restituirea tuturor obiectelor reţinute de Miliţie, reclamanta a solicitat procurorului general să declare recurs extraordinar la Curtea Supremă de Justiţie împotriva hotărârii judecătoreşti din 21 februarie 1992.

18. La 10 iunie 1993, procurorul general a comunicat reclamantei că nu intenţionează să dea curs acestei cereri. În opinia sa, hotărârea judecătorească din 21 februarie 1992 era legală şi temeinică.

19. La 19 august 1993, procurorul general a indicat reclamantei că, în cazul în care nu este mulţumită de hotărârile pronunţate, poate folosi noua procedură de recurs introdusă prin Legea nr. 59 din 1993 de modificare a Codului de procedură civilă.

20. În consecinţă, atât reclamanta, cât şi Banca Naţională au declarat recurs împotriva hotărârii din 21 februarie 1992, la Curtea de Apel Ploieşti. Reclamanta a cerut restituirea tuturor monedelor, în timp ce banca a solicitat desfiinţarea hotărârilor anterioare. Banca Naţională a argumentat în sensul lipsei de competenţă a instanţelor de judecată, afirmând că orice plângere împotriva măsurilor luate de organele de cercetare este de competenţa exclusivă a Procuraturii, în conformitate cu dispoziţiile articolelor 275-278 din Codul de procedură penală.

Prin decizia din 24 februarie 1994, Curtea de apel a respins ambele recursuri. Cu privire la reclamantă, instanţa a subliniat că, aceasta a solicitat iniţial patruzeci de monede şi o pereche de cercei din aur şi, în consecinţă, nu era îndreptăţită să-şi modifice pretenţiile prin recurs.

În ceea ce priveşte Banca Naţională, instanţa de apel a invocat măsura de neurmărire penală dispusă la finalizarea cercetărilor efectuate împotriva soţului reclamantei. Instanţa a mai constatat că procurorul general nu a dat curs cererii de restituire formulată de reclamantă şi, s-a rezumat la a o convinge să,intenteze acţiune în justiţie. Referitor la învinuirea de deţinere ilegală a unor obiect din aur, instanţa de apel a afirmat că Miliţia nu a avut nici o bază legală de confiscare şi, în consecinţă, instanţele au dispus în mod corect restituirea acestora. Hotărârea Curţii de Apel a rămas definitivă.

În 1994, în conformitate cu dispoziţiile art. 330 din Codul de procedură civilă, procurorul general a declarat recurs în anulare la Curtea Supremă de Justiţie, atacând, hotărârile judecătoreşti din 21 februarie 1992 şi 22 februarie 1994.

În motivarea recursului în anulare, procurorul general a reluat argumentul potrivit căruia, hotărând în cazul respectiv, instanţele civile şi-au depăşit competenţa ratione materiae şi au încălcat competenţa exclusivă a Procuraturii de a decide în astfel de cazuri. În consecinţă, procurorul general solicita trimiterea cauzei la organul competent.

Reclamanta a invocat încălcarea articolului 21 din Constituţie, prin care se garantează accesul liber la justiţie, şi a cerut respingerea recursului în anulare.

23. La 20 octombrie 1994, Curtea Supremă de Justiţie a admis recursul în anulare şi a casat toate hotărârile judecătoreşti, argumentând că, potrivit prevederilor articolului 275 din Codul de procedură penală, numai Parchetul de pe lângă Tribunalul Argeş era singurul competent să soluţioneze cererea reclamantei privind restituirea obiectelor în litigiu.

II. LEGISLAŢIA INTERNĂ RELEVANTĂ

A. Constituţia

24. Articolul 2l din Constituţie prevede:

„Orice persoană se poate adresa justiţiei în vederea apărării drepturilor sale, libertăţilor şi intereselor sale legitime. Nici o lege nu poate îngrădi exercitarea acestui drept”.

B. Codul de procedură penală

25. Codul de procedură penală anterior modificărilor din 1 ianuarie 1969 prevedea:

Articolul 115 alineatul 4 :

„Obiectele din metale sau pietre preţioase… vor fi depuse în 48 de ore la cea mai apropiată unitate a Băncii de Stat”.

Articolul 187

„Organele de cercetare penală au însă nevoie de încuviinţare procurorului pentru efectuarea următoarelor acte de urmărire penală:

a) efectuarea percheziţiilor domiciliare, cu excepţia cazurilor de infracţiuni flagrante;

…

Încuviinţarea se dă numai în scris şi pe baza ordonanţei motivate prin care organul de cercetare dispune efectuarea actului de urmărire penală”.

Articolul 261

„Dacă în urma efectuării actelor de urmărire penală se stabileşte că există vreo cauză de împiedicare a pornirii sau continuării procesului penal, organul de urmărire încetează procesul penal, clasând cauza.

…

Încetarea procesului penal se face printr-o ordonanţă motivată (…)”.

…

PROCEDURA ÎN FAŢA COMISIEI

28. Elisabeta Vasilescu a sesizat Comisia la 10 februarie 1995, afirmând că percheziţionarea locuinţei şi confiscarea unor bunuri, care îi aparţin a încălcat articolul 8 al Convenţiei. Reclamanta a mai susţinut încălcarea articolelor 6 paragraful 1 din Convenţie şi 1 din Protocolul nr. 1, întrucât Curtea Supremă de Justiţie a privat-o de accesul o instanţă de judecată care i-ar fi putut permite să reintre în posesia bunurilor sale.

29. La 7 martie 1996,,Comisia a declarat plângerea (nr. 27053/95) admisibilă cu privire la patruzeci de monede şi o pereche de cercei din aur. În raportul din 17 aprilie 1997, Comisia a exprimat opinia încălcării articolului 6 paragraful 1 din Convenţie (în unanimitate)şi a articolului 1 din Protocolul nr. 1 (douăzeci şi opt de voturi contra unul), afirmând că nu este cazul examinării plângerii şi în raport cu articolul 8 al Convenţiei (douăzeci şi opt de voturi contra unul). […]

ARGUMENTELE FINALE, ÎN FAŢA CURŢII,

30. Reclamanta a cerut Curţii să decidă încălcarea articolului 6 paragraful 1, singur sau coroborat cu articolul 13, şi a articolelor 8 din Convenţie şi 1 din Protocolul nr. 1. A cerut ca statul român să fie obligat să-i restituie patruzeci de monede şi o pereche de cercei din aur sau, dacă aceasta nu mai este posibil, să-i fie acordată o justă reparaţie, pe baza articolului 50.

31. Guvernul a solicitat Curţii să decidă că hotărârea Curţii Supreme de Justiţie nu a încălcat drepturile  garantate de articolele invocate.

ÎN DREPT

ÎNCĂLCAREA RECLAMATĂ A ARTICOLULUI 6 PARAGRAFUL 1 DIN CONVENŢIE

32. Dna Vasilescu a reclamat încălcarea dreptului de acces Iad instanţă care să decidă cu privire la restituirea monedelor din aur. A invocat articolul 6 paragraful 1 din Convenţie, potrivit căruia:

„Orice persoană are dreptul la judecarea în mod echitabil… a cauzei sale, de către o instanţă care va hotărî… asupra încălcării drepturilor şi obligaţiilor sale cu caracter civil…”.

Guvernul a contrazis această afirmaţie, în timp ce Comisia a susţinut-o.

A. Cu privire la excepţia preliminară ridicată de guvern

33. Guvernul a susţinut că, pe lângă acţiunea posesorie pe care a intentat-o în instanţa civilă, dna Vasilescu mai avea la dispoziţie alte trei mijloace pentru a se plânge împotriva măsurilor adoptate de organele de cercetare penală.

Astfel, în opinia guvernului, reclamanta ar fi putut să sesizeze Parchetul, care este însărcinat cu supravegherea organelor de cercetare penală, în conformitate cu dispoziţiile articolelor 475-278 C. pr. pen.. În al doilea rând, reclamanta putea să sesizeze Parchetul pe baza articolelor 218-220 ale aceluiaşi Cod. În al treilea rând, dna Vasilescu avea posibilitatea să ceară restituirea bunurilor în conformitate cu dispoziţiile articolelor 168 şi 169 C. pr. pen..

34. Curtea consideră că aceste observaţii constituie excepţia neepuizării căilor de recurs interne, care nu a fost însă ridicată în faţa Comisiei. De aceea, guvernul este decăzut din dreptul de a ridica această excepţie (a se vedea, între multe altele, hotărârea Sakik şi alţii versus Turcia, din 26 noiembrie 1997).

B. Cu privire la fondul plângerii

35. Dna Vasilescu a susţinut că instanţele civile aveau competenţa de a examina cererea de restituire a bunurilor confiscate de Miliţia Argeş.

Pretenţiile sale au fost recunoscute ca întemeiate, mai întâi prin hotărârea din 21 februarie 1992 a Judecătoriei Găeşti, care a dispus restituirea, apoi prin hotărârea Tribunalului Judeţean Dâmboviţa şi, în sfârşit, prin cea a Curţii de Apel Ploieşti.

Anulând aceste hotărâri cu argumentul că instanţele civile au încălcat competenta exclusivă a procurorului, Curtea Supremă de Justiţie a lipsit-o pe reclamantă de dreptul la judecarea cauzei sale de o instanţă de judecată.

36. Guvernul nu ii contestat dreptul de proprietate al dnei Vasilescu asupra monedelor din aur în litigiu. În opinia guvernului, hotărârea din 20 octombrie 1994 a Curţii Supreme de Justiţie s-a întemeiat pe o interpretare greşită a legii române deoarece, în speţă, instanţele civile aveau competenta să decidă asupra cererii reclamantei.

Cu toate că hotărârea Curţii Supreme de Justiţie poate fi interpretată ca o limitare a dreptului de acces în justiţie, aceasta nu a prejudiciat fondul dreptului, întrucât reclamanta a mai avut la dispoziţie trei căi de atac, inclusiv pe cea oferită de articolele 168 şi 169 C. pr. pen..

37. Comisia a contestat argumentul guvernului, considerând că regulile de procedură ale legii române, aşa cum au fost interpretate şi aplicate de Curtea Supremă de Justiţie, au avut drept consecinţă faptul că nici o instanţă nu era, de fapt, competentă să decidă asupra cererii reclamantei.

38. Curtea observă că, sesizată prin recursul în anulare a cărui iniţiere revine exclusiv procurorului general, potrivit articolului 330 din Codul de procedură civilă, Curtea Supremă de Justiţie a desfiinţat la 20 octombrie 1994 toate hotărârile pronunţate de instanţele civile care au judecat acţiunea în restituire a dnei Vasilescu. Prin hotărârea sa, bazată pe articolul 275 C. pr. pen., Curtea Supremă de Justiţie a subliniat că, pronunţându-se în cauza respectivă, instanţele de judecată şi-au depăşit competenţa ratione materiae. Cerând restituirea monedelor confiscate de Miliţie, reclamanta ar fi contestat de fapt un act de cercetare penală. De aceea, competenta soluţionării unei astfel de cereri revenea numai Parchetului de pe lângă Tribunalul Argeş, însărcinat cu instrumentarea cauzei şi cu supravegherea activităţii politiei, şi nu instanţelor civile.

Guvernul a argumentat că modul în care Curte a Supremă de Justiţie a interpretat regulile de procedură a fost greşit.

39. Curtea nu consideră că trebuie să decidă asupra acestei chestiuni de drept românesc (a se vedea, între altele, mutatis mutandis, hotărârea Sakik şi alţii). Rolul său se limitează la a verifica dacă, în cauză, dna Vasilescu a avut acces la o instanţă de judecată. În consecinţă, Curtea îşi va baza examinarea pe dispoziţiile legii române, aşa cum au fost ele aplicate în cazul reclamantei de Curte a Supremă de Justiţie.

În hotărârea din 20 octombrie 1994, Curtea Supremă a considerat că cererea reclamantei ataca o măsură de cercetare penală. În consecinţă, a decis că instanţele civile nu erau competente, iar singurul organ competent să ia o decizie în cauză era Parchetul de pe lângă Tribunalul Argeş. Nu există însă nici un dubiu (şi nici una din părţile care au apărut în faţa Curţii nu a contestat aceasta) că acţiunea reclamantei intra în sfera de aplicabilitate a articolului 6; întrucât viza restituirea unor bunuri de care reclamanta fusese deposedată (vezi paragraful 14). Curtea a reţinut că dna Vasilescu se adresase deja Parchetului Argeş şi apoi procurorului general. Indiferent de rezultatul acestor demersuri (vezi paragrafele 11 şi 12) şi de cel al cererilor pe care, conform hotărârii Curţii Supreme de Justiţie, reclamanta le-ar fi putut adresa eventual Parchetului de pe lângă Tribunalul Argeş, este necesar ca autorităţile respective să poată fi considerate o instanţă de judecată, în sensul articolului 6. De aceea, Curtea va verifica această chestiune.

40. Curtea ia notă că Parchetul General care a înlocuit vechea Procuratură, prin efectul Legii nr. 92 din 4 august 1992, este alcătuit din funcţionari care îşi exercită activităţile sub autoritatea procurorului general. Ministrul de Justiţie are drept de control asupra tuturor membrilor Parchetului General, inclusiv asupra procurorului general.

Chiar şi atunci când exercită, ca în cazul de faţă, funcţii de natură judiciară, un procuror al unui Parchet de pe lângă Tribunal acţionează ca un membru al Parchetului General, fiind subordonat mai întâi procurorului general şi apoi ministrului de justiţie.

41. Curtea reaminteşte că numai un organism care are competenţă deplină şi satisface o serie de cerinţe – cum este independenţa faţă de puterea executivă şi de părţi – poate fi descris ca o „instanţă de judecată” în sensul articolului 6 paragraful 1 (a se vedea, printre altele, hotărârea Beaumartin versus Franţa din 24 noiembrie 1994). Nici procurorii din cadrul Parchetului de pe lângă Tribunalul Argeş şi nici procurorul general nu îndeplinesc aceste cerinţe.

În consecinţă, articolul 6 paragraful 1 fost încălcat.

II. ÎNCĂLCAREA RECLAMANTĂ A ARTICOLULUI 13 AL CONVENŢIEI

42. În opinia reclamantei, lipsa accesului la o instanţă de judecată a încălcat şi articolul 3 al Convenţiei, care prevede:

Orice persoană ale cărei drepturi şi libertăţi, recunoscute de prezenta Convenţie au fost încălcate, are dreptul să se adreseze efectiv unei instanţe naţionale chiar şi atunci când încălcarea s-ar datora unor persoane care au acţionat în exercitarea atribuţiilor lor oficiale.

43. Ţinând seama de constatarea încălcării articolului 6 paragraful 1 Curtea nu socoteşte necesar să se pronunţe asupra acestei plângeri, care, de altfel, nu a fost argumentată. Atunci când dreptul revendicat are un caracter civil, articolul 6 paragraful 1 constituie lex specialis în raport cu articolul 13, ale cărei garanţii sunt absorbite de acesta (a se vedea mutatis mutandis, hotărârea Brualla Gomez de la Torre versus Spania din 19 decembrie 1997) .

III ÎNCĂLCAREA RECLAMANTĂ A ARTICOLULUI 1 AL PROTOCOLULUI NR. 1

44. Denunţând consecinţele hotărârii din 20 octombrie 1994 a Curţii Supreme de Justiţie, dna Vasilescu a pretins, de asemenea, că este victima încălcării articolului 1 din Protocolul nr. 1, care prevede:

„Orice persoană fizică sau juridică are dreptul la respectarea bunurilor sale. Nimeni nu poate fi lipsit de proprietatea sa decât pentru cauză de utilitate publică şi în condiţiile prevăzute de lege şi de principiile generale ale dreptului internaţional.

Dispoziţiile precedente nu aduc atingere dreptului statelor de a adopta legile pe care le consideră necesare pentru a reglementa folosinţa bunurilor conform interesului general sau pentru a asigura plata impozitelor ori a altor contribuţii sau amenzilor”.

Comisia a împărtăşit susţinerea reclamantei, dar guvernul a contestat-o.

45. Dna Vasilescu a afirmat că hotărâre a Curţii Supreme de Justiţie a avut ca efect împiedicarea intrării în posesia bunurilor sale. Reclamanta a subliniat că instanţele civile au soluţionat favorabil cererea de restituire a patruzeci din cele trei sute douăzeci şi şapte de monede din aur şi a unei perechi de cercei, toate confiscate în 1966, recunoscând astfel, că era proprietara acelor bunuri şi că nu exista o bază legală pentru reţinerea lor.

46. Potrivit guvernului, din derularea faptelor rezultă că membrii Miliţiei au acţionat fără ştirea Procuraturii competente şi că ancheta penală a fost, mai ales din acest motiv, contrară legislaţiei în vigoare în acel moment. Guvernul a admis că măsura confiscării, de asemenea ilegală, a deposedat-o pe reclamantă de bunurile a căror proprietară era. Guvernul explică, de asemenea, că potrivit jurisprudenţei organelor de la Strassbourg hotărârea pronunţată la 21 februarie 1992 de Judecătoria Găeşti, care a devenit apoi definitivă, a constituit prin ea însăşi, un „drept” în sensul articolului 1 din Protocolul nr. 1. Cu toate că desfiinţarea acelei hotărâri a antrenat, cu siguranţă, o lipsire de acest „drept”, acesta a rămas totuşi câştigat la sfârşitul,procedurilor viciate prin ‘încălcarea regulilor de competenţă, De aceea Curtea Supremă de Justiţie nu a făcut decât să constate ilegalitatea frapantă a dreptului astfel câştigat, indicând în acelaşi timp reclamantei procedura de urmat pentru dobândirea pe căi legale a dreptului respectiv.

Guvernul a continuat afirmând că, prin hotărârea sa, Curtea Supremă de Justiţie a decis numai cu privire la aplicarea regulilor de competentă, fără să afecteze substanţa dreptului de proprietate al doamnei Vasilescu. Hotărârea Curţii Supreme a urmărit, aşadar, un scop de utilitate publică şi nu a deposedat-o pe reclamantă în mod definitiv sau în totalitate de bunurile respective. Întrucât reclamanta putea în continuare să-şi exercite drepturile în maniera indi­cată de Curtea Supremă de Justiţie, echilibru corect dintre interesele acesteia şi interesul general a fost respectat.

47. Comisia a arătat că hotărârea Curţii Supreme de Justiţie a lipsit-o pe dna Vasilescu de. orice mijloc procedural de protecţie a dreptului său de proprietate. Considerând că, în fapt, lipsirea de posibilitatea exercitării dreptului, nu a fost justificată, Comisia a constatat absenta unui echilibru corect între scopul urmărit de hotărâre – respectarea regulilor interne de competenţă – şi obligaţia individuală care rezulta în sarcina reclamantei.

48. Curtea constată că, la 23 iunie 1966, membri ai Miliţiei au percheziţionat fără mandat domiciliul reclamantei şi au confiscat trei sute douăzeci şi şapte de monede din aur, în cadrul unei anchete iniţiate de Miliţie împotriva soţului său. Ancheta a fost închisă la 8 iulie 1966, dar obiectele confiscate au fost reţinute de conducerea Miliţiei judeţului Argeş. Nici ilegalitatea acestei măsuri şi nici dreptul de proprietate asupra bunurilor în cauză, recunoscut de altfel de instanţele civile – nu fac obiectul unei controverse în fata Curţii. În consecinţă, Curtea consideră că din perspectiva articolului 1 din Protocolul nr. 1, reclamanta, care din 1966 este lipsită de folosinţa acestor bunuri, a rămas până astăzi proprietara lor.

49. Fără îndoială, România nu a recunoscut dreptul de petiţie individuală (articolul 25) şi jurisdicţia Curţii (articolul 46) decât la 20 iunie 1994. Cu toate acestea, Comisia constată că plângerea reclamantei se referă la o situaţie continuă care persistă şi în prezent (a se vedea, mutatis mutandis, hotărârile Papamichalopoulus şi alţii versus Grecia, din 24 iunie 1993 şi Loizidou versus Turcia din 18 decembrie 1996). Curtea notează că, în orice caz, Curte a Supremă de Justiţie s-a pronunţat la 20 octombrie 1994, deci ulterior datei de 20 iunie 1994.

50. Ţinând seama de lipsa unui temei legal, recunoscut atât de instanţele de judecată naţionale, cât şi de guvern, reţinerea în continuare a obiectelor în discuţie nu poate fi privită ca o lipsire de posesie ori. ca un control al folosinţei proprietăţii permise de primul şi al doilea paragraf al articolului 1 din Protocolul nr. 1.

51. Curtea reaminteşte că un obstacol de fapt poate duce la încălcarea Convenţiei în aceeaşi măsură ca un obstacol juridic (a se vedea, mutatis mutandis, hotărârea Loizidou, citată anterior).

Întrucât scopul Convenţiei este garantarea unor drepturi „concrete şi efective”, Curtea trebuie să verifice dacă situaţia respectivă a echivalat cu o confiscare de facto (vezi, între altele, mutatis mutandis, hotărârile Sporrong şi Lonnroth versus Suedia, din 23 septembrie, şi Papamichalopo,ulusşi allii, citată anterior).

52. Ilegalitatea confiscării bunurilor reclamantei este un factor decisiv pentru soluţionarea acestei chestiuni. În plus, reclamanta a obţinut o hotărâre judecătorească prin care Banca Naţională a României era obligată să îi restituie cele patruzeci de monede din aur şi cerceii solicitaţi (vezi paragraful 15). Această. sentinţă, ca şi cea care a menţinut-o au fost însă desfiinţate de Curtea Supremă de Justiţie, cu argumentul că instanţele civile au încălcat competenţa exclusivă a Parchetului de pe lângă Tribunalul Argeş. Or, dna Vasilescu făcuse demersuri încă din 1990 la Parchetul respectiv şi la procurorul general, dar fără succes.

53. Curtea consideră că pierderea posibilităţii de a dispune de proprietatea sa, însoţită de eşecul tentativelor făcute până în prezent în faţa autorităţilor naţionale şi a instanţelor de judecată pentru remedierea situaţiei, a avut consecinţe suficient de grave pentru a-i permite să tragă concluzia că reclamanta a fost victima unei confiscări de facto incompatibilă cu dreptul la folosinţa netulburată a proprietăţii (vezi mutatis mutandis, hotărârea Sporrong şi Lonnroth versus Suedia din 23 septembrie 1982 şi Papa michailopoulus şi alţi, citată anterior).

54. În concluzie, articolul 1 din Protocolul nr. 1 a fost încălcat.

IV. ÎNCĂLCAREA RECLAMATĂ A ARTICOLULUI 8 AL CONVENŢIEI

55. În final, reclamanta a susţinut că percheziţionarea fără mandat a domiciliului său de către Miliţie, şi confiscarea monedelor din aur pe care le transformase pentru uzul său personal au încălcat articolul 8 al Convenţiei, care prevede:

„Orice persoană are dreptul la respectarea vieţii sale private şi de familie, a domiciliului său şi a corespondenţei sale.

Nu este admis amestecul unei autorităţi publice în exercitarea acestui drept decât în măsura în care acest amestec este prevăzut de lege şi dacă constituie o măsură care, într-o societate democratică, este necesară pentru securitatea naţională, siguranţa publică, bunăstarea economică’ a ţării, apărarea ordinii şi prevenirea faptelor penale, protejarea sănătăţii sau a moralei/ori protejarea drepturilor şi libertăţilor altora”.           .

56. Guvernul a invocat lipsa de competenţă ratione temporis a Curţii în raport cu această parte a plângerii, arătând că incidentul reclamat a avut loc la 23 iunie 1966, respectiv cu mult înainte de 20 iunie 1994, dată la care România a recunoscut jurisdicţia Curţii.

57. Indiferent de răspunsul la întrebarea referitoare la,competenţa sa, Curtea nu consideră necesar să examineze cauza şi din perspectiva articolului 8, la care a ajuns cu privire la articolul 1 din Protocolul nr. 1.

V. CU PRIVIRE LA APLICAREA ARTICOLULUI 50 AL CONVENŢIEI

58. În termenii articolului 50 al Convenţiei,

În principiu, dna Vasilescu a cerut Curţii să dispună restituirea bunurilor în discuţie  ori

să compenseze pierderea materială suferită. Reclamanta a lăsat la latitudinea Curţii compensarea prejudiciului moral şi al cheltuielilor de judecată.

A. Daune materiale

59. Reclamanta a solicitat, în primul rând, restituirea în natură al celor patruzeci de monede transformate în salbă şi a perechii de cercei din aur sau, dacă aceasta nu este posibil, în echivalent bănesc. Reclamanta a contestat estimarea făcută de guvern şi concluziile raportului de expertiză pe care acesta l-a invocat, evaluându-se prejudiciul la,suma de 30. 000 de dolari SUA; a precizat însă că lasă chestiunea la latitudinea Curţii.

60. Guvernul a afirmat că nu mai era posibilă restituirea în natură a proprietăţii, întrucât obiectele respective nu se găsesc în posesia nici unei autorităţi.

Guvernul a mai afirmat că, în măsura în care Curtea va decide că articolul 6 paragraful 1 a fost încălcat, această constatare constituie în sine o justă reparaţie suficientă, având în vedere că nu s,a stabilit nici o legătură de cauzalitate între încălcarea articolului 6 şi prejudiciul material invocat.

Cu privire la un eventual prejudiciu în temeiul articolului 1 al Protocolului nr. l, guvernul a afirmat că modalitatea de calcul a reclamantei este lipsită de Suport tehnic ori ştiinţific. În observaţiile referitoare la aplicarea articolului 50, guvernul s-a referit la evaluarea făcută de Banca Naţională a României, afirmând că 31.856.648 de lei româneşti, respectiv circa 3.750 de dolari SUA, ar constitui o reparaţie adecvată a pagubei suferite de reclamantă. În sprijinul tezei sale, guvernul a prezentat un raport al Muzeului Naţional de Istorie a României, în care prejudiciul respectiv este evaluat din punct de vedere numismatic.

61. Curtea reaminteşte că, în măsura în care nu este. posibilă înlăturarea consecinţelor unei încălcări a Convenţiei, articolul 50 o abilitează să acorde părţii vătămate compensaţia pe care o consideră potrivită (hotărârea Papamichalopoulos şi alţii versus Grecia, din 30 octombrie 1995).

În cazul de faţă, restituirea obiectelor respective ar fi plasat-o pe reclamantă, pe cât posibil, într-o situaţie echivalentă celei în care s-ar fi găsit dacă nu s-ar fi Încălcat articolul 1 din Protocolul nr. 1 (…). Guvernul a afirmat Însă că Îi este imposibil să restituie.

În aceste condiţii, Curtea, evaluând prejudiciul pe o bază echitabilă în lumina informaţiilor primite, acordă reclamantei suma de 60.000 de franci francezi cu titlu de daune materiale, sumă care va fi convertită în lei româneşti la cursul aplicabil la data plăţii.

B. Daune morale

62. Reclamanta a cerut compensarea daunelor morale cauzate de comportamentul autorităţilor naţionale şi a instanţelor, fără a preciza însă cuantumul acestora.

63. Guvernul nu a comentat această chestiune.

64. Curtea nu. poate să excludă faptul că reclamanta, care a fost deposedată de bunurile sale mai mult de treizeci de ani, a avut de suferit. Dna Vasilescu a suferit un prejudiciu moral pentru care Curtea îi acordă o compensaţie de 30.000 de franci francezi pe baza unui calcul echitabil, în conformitate cu dispoziţiile articolului 50. Această sumă urmează a fi convertită în lei româneşti, la cursul aplicabil la data plăţii.

C. Cheltuieli de judecată

65. Reclamanta a solicitat rambursarea cheltuielilor de judecată, lăsând evaluarea acestora la latitudinea Curţii. Guvernul nu s-a opus acestei cereri.

În conformitate cu propria jurisprudenţă, Curte a poate dispune rambursarea cheltuielilor de judecată reale şi necesare pentru a împiedica sau corecta o încălcare a Convenţiei, În contextul sistemului de drept intern şi în faţa Comisiei şi a Curţii; nivelul acestor cheltuieli trebuie de altfel să fie unul rezonabil (vezi, între altele, hotărârea Demicoli versus Malta, din 27 august 1991).

Procedând la o evaluare echitabilă, Curte a acordă reclamantei 10.000 de franci francezi cu titlu de cheltuieli de judecată, mai puţin suma de 4.815 franci francezi primită din partea Consiliului Europei cu titlul de asistenţă juridică. Suma rezultată va fi plătită În lei româneşti la cursul din data plăţii.

D. Dobânzi de întârziere

66. Curtea consideră potrivit să aplice procentul legal aplicabil În Franţa la data adoptării prezentei hotărâri, care este de 3,36% pe an.

PENTRU ACESTE MOTIVE, CURTEA, ÎN UNANIMITATE,

1. Respinge excepţia preliminară,a guvernului;

2. Hotărăşte că articolul 6 paragraful 1 al Convenţiei a fost încălcat;

3. Hotărăşte că articolul 1 din Protocolul nr. 1 a fost încălcat;

4. Hotărăşte că nu este necesară examinarea plângerii din perspectiva articolelor 8 şi 13 ale Convenţiei;

5. Hotărăşte:

a) plata către reclamantă, de staul pârât, în termen de trei luni, a următoarelor sume, convertite în lei româneşti, la cursul aplicabil la data plăţii:

i) 60.000 (şaizeci de mii) de franci francezi daune materiale;

ii) 30.000 (treizeci de mii) de franci francezi daune morale;

iii) 5.185 (cinci mii o sută optzeci şi cinci) de franci francezi cheltuieli de judecată;

b) majorarea acestor sume cu dobânzi de întârziere de 3,36% pe an, începând cu data expirării termenului de trei luni menţionat şi până la efectuarea plăţii.

Redactată în limbile franceză şi engleză şi pronunţată în şedinţă publică, la 22 mai 1998…

Dreptul la respectarea vieţii private. Dispozitive secrete de înregistrare audio şi video în sediul poliţei şi la locul de detenţie şi utilizarea informaţiilor astfel obţinute ca probe împotriva inculpatului. Dreptul la un proces echitabil. Dreptul de a păstra tăcerea şi privilegiul împotriva auto-incriminării. Utilizarea de poliţie a unui informator în celula inculpatului şi utilizarea mărturiei acestuia ca mijloc de probă. Dreptul la o cale efectivă de atac. Violarea. art. 6, art. 8 şi art. 13 din Convenţie

I. Situaţia de fapt

Reclamantul Richard Roy Allan, resortisant britanic, este arestat preventiv de poliţie pentru săvârşirea unei infracţiuni de omor. În celula şi spaţiile în care este deţinut reclamantul sunt instalate dispozitive audio şi video, iar în celula reclamantului este introdus şi un alt arestat preventiv, informator al poliţiei.

La audierile inculpatului este prezent apărătorul acestuia, iar poliţia îl informează de dreptul de a nu spune nimic.

Înregistrările audio şi video sau transcrierile acestora, precum şi depoziţia informatorului sunt singurele probe care îl incriminează pe reclamant şi ele sunt utilizate în justiţie. Acesta este găsit vinovat de săvârşirea infracţiunii de omor şi condamnat la detenţiune pe viaţă, iar căile de atac sunt respinse.

II. Procedura în faţa Curţii Europene a Drepturilor Omului

La 20 ianuarie 1999, reclamantul Richard Roy Allan sesizează Curtea Europeană a Drepturilor Omului cu o plângere individuală împotriva Regatului Unit, susţinând violarea art. 6 („Dreptul la un proces echitabil”), art. 8 („Dreptul la respectarea vieţii private şi familiale”) şi art. 13 („Dreptul la o cale efectivă de atac”) din Convenţia europeană a drepturilor omului, care este înregistrată sub nr. 48539/99. Cauza este atribuită Secţiei a IV-a, în cadrul căreia se constituie camera competentă cu judecarea admisibilităţii şi a fondului în primă instanţă.

Prin decizia din 28 august 2001, camera declară plângerea parţial admisibilă.

Deliberările camerei asupra fondului cauzei în primă’ instanţă au loc în şedinţele din camera de consiliu din 18 iunie 2002 şi 8 octombrie 2002, hotărârea fiind adoptată la data ultimei deliberări şi fiind comunicată în scris la 5 noiembrie 2002. Ea poate fi atacată cu cererea de retrimitere în faţa Marii Camere, în termen de 3 luni de la comunicare.

III. Motivarea în drept şi dispozitivul hotărârii Curţii Europene a Drepturilor Omului

1. Chestiunea pretinsei violări a art. 8 („Dreptul la respectarea vieţii private şi familiale”) din Convenţia europeană a drepturilor omului

Curtea trimite la propria jurisprudenţă în materie în cauze împotriva Marii Britanii[1], în sensul că, la data faptelor, nu exista nici un sistem legal care să reglementeze instalarea de dispozitive secrete de ascultare de poliţie, astfel încât ingerinţa nu este „prevăzută de lege” în sensul parag. 2 din. art. 8, care a fost astfel violat.

2. Chestiunea pretinsei violări a art. 6 („Dreptul la un proces echitabil”) din Convenţia europeană a drepturilor omului

Curtea reiterează că sarcina sa, potrivit art. 19 din Convenţie, este să asigure respectarea angajamentelor luate de state potrivit Convenţiei. În special, nu este funcţia sa să analizeze erorile de fapt sau de drept pretins comise de instanţele naţionale, cu excepţia cazurilor şi în măsura în care se încalcă drepturile şi libertăţile protejate de Convenţie. Art. 6 garantează dreptul la un proces echitabil, dar nu conţine reguli privind admisibilitatea probelor ca atare, aceasta constituind în primul rând domeniu de reglementare pentru dreptul intern[2]. Ca o chestiune de principiu, nu este rolul Curţii să determine dacă o categorie specială de probe – spre exemplu, probele obţinute în mod nelegal – sunt admisibile şi dacă, într-adevăr, reclamantul este vinovat. Chestiunea la care Curtea este chemată să găsească un răspuns priveşte măsura în care procedura, în ansamblul ei, incluzând modul în care au fost obţinute probele, este echitabilă. Aceasta implică examinarea „nelegalităţii” în chestiune şi, dacă este vorba şi de o altă violare a Convenţiei, a naturii violării constatate.

În acest context, trebuie analizată şi respectarea, drepturilor apărării, în special posibilitatea reală a reclamantului de a contesta autenticitatea probelor şi de a se opune la folosirea lor, posibilitatea de a examina martori, măsura în care recunoaşterile reclamantului în cursul conversaţiilor sale au fost făcute voluntar, neexistând nici o capcană şi reclamantul nefiind determinat să facă asemenea mărturisiri, calitatea probei, inclusiv faptul dacă împrejurările în care a fost obţinută generează îndoieli asupra certitudinii sau acurateţii ei. Deşi nu se pune automat vreo problemă referitoare la caracterul echitabil atunci când proba obţinută nu este susţinută de alte materiale, trebuie reţinut că atunci când proba este foarte puternică şi nu există nici un risc dea fi incertă, necesitatea unor probe care să o susţină este corespunzător mai redusă.

Cât priveşte privilegiul împotriva auto-incriminării sau dreptul la tăcere, Curtea reiterează că acestea sunt în general recunoscute de standardele internaţionale, care le leagă de conţinutul procedurii echitabile. Scopul lor este să îl protejeze pe acuzat de acţiunile necorespunzătoare ale autorităţilor şi, astfel evitarea erorilor judiciare şi protecţia scopurilor art. 6[3]. dreptul şi absenţa auto-incriminării vizează, în primul rând respectarea voinţei persoanei acuzate de a păstra tăcerea şi presupune ca, în cauzele penale acuzarea să facă dovada împotriva acuzatului, fără a obţine probe prin metode coercitive sau opresive împotriva voinţei acuzatului[4]. În examinarea chestiunii dacă procedura a vizat însăşi esenţa privilegiului împotriva auto-incriminării, Curtea examinează natura şi gradul obligaţiilor, existenţa oricărei protecţii relevante în cadrul procedurilor şi modul în care au fost utilizate materialele astfel obţinute[5].

În prezenta cauză, Curtea aminteşte că înregistrarea reclamantului la sediul poliţei şi în penitenciar, făcută când el se afla în compania complicelui său (la alte infracţiuni), prietenei sale şi a informatorului poliţiei, precum şi mărturia informatorului constituie principalele probe ale acuzării împotriva sa.

Curtea observă, în primul rând, că materialele obţinute prin înregistrările audio şi video nu sunt ilegale, în sensul că nu sunt contrare dreptului intern. De asemenea, nu există nici un indiciu că recunoaşterile făcute de reclamant în discuţiile cu complicele său şi cu prietena sa nu ar fi fost voluntare, în sensul că ar fi fost constrâns sau păcălit să le facă. într-adevăr, reclamantul admite că era conştient de posibilitatea de a fi înregistrat la sediul poliţiei. Curtea aminteşte şi faptul că avocatul reclamantului a contestat admisibilitatea probelor, iar instanţele s-au pronunţat după ce au analizat îndeaproape chestiunea. Prin urmare, Curtea nu este convinsă că utilizarea materialelor privindu-i pe complicele şi pe prietena reclamantului sunt contrare cerinţelor procesului echitabil conform art. 6 parag. 1.

Cât priveşte utilizarea înregistrărilor discuţiilor purtate cu informatorul poliţiei, Curtea reţine că dacă dreptul la tăcere şi privilegiul împotriva auto-incriminării au în primul rând rolul de protecţie împotriva acţiunilor necorespunzătoare ale autorităţilor şi a obţinerii probelor prin metode coercitive sau opresive, contrar voinţei acuzatului, sfera dreptului nu se limitează la cazurile în care s-au produs în acest fel suferinţe acuzatului ori acesta a fost făcut să sufere în mod direct în orice mod. Acest drept, pentru care Curtea a reţinut că se află în centrul noţiunii de-proces echitabil, serveşte în principiu pentru a proteja libertatea unei persoane chemată să aleagă între a răspunde sau nu la întrebările poliţiei. Această libertate de alegere este subminată în cazul în care, suspectul alegând să păstreze tăcerea în timpul interogatoriilor, autorităţile recurg la subterfugiul obţinerii de mărturisiri de la suspect ori de alte declaraţii incriminatoare pe care nu au putut să le obţină în timpul interogatoriilor, iar aceste mărturisiri sau declaraţii sunt prezentate ca probe în proces.

Aprecierea, în acest caz, a măsurii în care subminarea dreptului la tăcere se constituie într-o violare a act. 6 din Convenţie depinde de împrejurările cazului individual. Anumite orientări în acest sens pot fi găsite în jurisprudenţa canadiană.

În prezenta cauză, Curtea notează că, la interogatorii, conform sfaturilor avocatului, reclamantul a ales în mod constant să păstreze tăcerea. Un arestat, informator de lungă durată al poliţiei, a fost plasat în celula acestuia, în scopul de a obţine informaţii de la el privind implicarea în săvârşirea infracţiunii de care era suspectat. Probele prezentate la proces denotă că informatorul a fost instruit de poliţie să îl determine să facă mărturisiri, astfel că probele decisive în acuzare obţinute pe această cale nu au fost făcute în mod spontan, voluntar, ci ele au fost determinate de întrebările persistente ale informatorului, care sub îndrumarea poliţiei, a canalizat discuţia spre împrejurările infracţiunii, aspect care poate fi privit ca echivalentul funcţional al interogatoriu lui, în absenţa oricărei protecţii care există în cazul unui interogatoriu formal din partea poliţiei, incluzând prezenţa unui avocat şi avertizările obişnuite. Dacă este adevărat că nu a existat vreo relaţie specială între reclamant şi informator şi nu s-a identificat nici un factor direct de coerciţie, Curtea consideră că reclamantul a fost subiectul unor presiuni psihologice, care au influenţat asupra caracterului „voluntar” al afirmaţilor făcute de reclamant informatorului: el era un suspect într-un caz de omor, aflat în detenţie şi sub presiunea directă a interogatoriilor poliţiei privind omorul, astfel încât era susceptibil să fie convins de informator, cu care a împărţit aceeaşi celulă mai multe săptămâni, să facă anumite confidenţe. În aceste împrejurări informaţiile obţinute prin utilizarea în acest mod a informatorului pot fi privite ca fiind împotriva voinţei acuzatului, iar utilizarea lor în proces ca fiind contrară dreptului acuzatului la tăcere şi privilegiului împotriva auto-incriminării.

Prin urmare, sub acest aspect, art. 6 parag. 1 din Convenţie a fost violat.

3. Chestiunea pretinsei violări a art. 13 („Dreptul la o cale efectivă de atac”) din Convenţia europeană a drepturilor omului

Întrucât Guvernul acceptă, că reclamantul nu a dispus de un remediu efectiv în dreptul intern privind violarea dreptului la viaţă privată, Curtea constată violarea art. 13 sub acest aspect.

4. Chestiunea aplicării art. 41 („Satisfacţia echitabilă”) din Convenţia Europeană a drepturilor omului

Curtea acordă o indemnizaţie pentru prejudiciul moral şi pentru cheltuielile de procedură.

5. Dispozitivul hotărârii Curţii Europene a Drepturilor Omului

Pentru aceste motive Curtea, în unanimitate: 1. statuează că a existat violarea art. 8 din Convenţie sub aspectul utilizării mijloacelor ascunse de înregistrare; 2. statuează că a existat violarea art. 6 din Convenţie sub aspectul admiterii în procesul reclamantului a probei obţinute prin utilizarea informatorului; 3. statuează că a existat violarea art. 13 din Convenţie; 4. statuează: a. statul pârât trebuie să plătească reclamantului, în trei luni de la data când hotărârea va deveni definitivă, următoarele sume, de convertit în lire sterline la data plăţii: i. 1.642 euro pentru prejudiciul moral; ii. 12.800 euro pentru cheltuieli de procedură, plus orice TVA care ar putea fi datorată; b. că o dobândă simplă la un nivel anual egal cu nivelul împrumutului marginal al Băncii Centrale Europene, plus trei puncte procentuale, va fi plătită de la expirarea respectivelor trei luni şi până la plată; 5. respinge restul cererii reclamantului de satisfacţie echitabilă.

Curtea Europeană a Drepturilor Omului, Secţia a IV-a în „Pro lege” nr.cameră, Hotărârea din 5 noiembrie 2002, Cauza Allan c. Regatul Unit, în „Curierul judiciar” nr. 2/2003, p.52

VASILESCU versus ROMÂNIA

Hotărârea din 22 mai 1998

. . .

PROCEDURA

1. Cauza a fost trimisă Curţii de Elisabeta Vasilescu (reclamanta), cetăţean român, şi de Comisia Europeană a Drepturilor Omului (Comisia), la datele de 22 şi, respectiv, 28 mai 1997, în termenul de trei luni prevăzut de articolele 32 paragraful şi 47 ale Convenţiei. La cauzei se află plângerea (nr. 27053/95) formulată împotriva României, trimisă de reclamantă Comisiei la data de 10 februarie 1995, în conformitate cu articolul 25.

Plângerea şi cererea au ca obiect obţinerea unei hotărâri care să lămurească dacă faptele, în cauză constituie, o încălcare de către statul chemat în judecată a obligaţiilor asumate pe baza articolului 6 paragraful 1 al Convenţiei şi articolului 1 din Protocolul nr. 1 şi, referitor la plângere, a articolelor 8 şi 13 ale Convenţiei.

. . .

ÎN FAPT

I. CIRCUMSTANŢELE PARTICULARE  ALE CAUZEI

7. Elisabeta Vasilescu, de cetăţenie română, născută în 1897, domiciliază în Potlogi (Dâmboviţa).

8. La 23 iunie 1966, lucrători ai Miliţiei judeţului Argeş au percheziţionat fără mandat domiciliul reclamatei, în cadrul unei anchete efectuate împotriva soţului său, pentru deţinere ilegală de obiecte de valoare, fapt pedepsit de legislaţia în vigoare în acel moment (Decretul nr. 210/1960).

Cu acest prilej, lucrătorii Miliţiei au confiscat trei sute douăzeci şi şapte monede din aur, din care cele mai multe erau găurite în scopul confecţionării unor bijuterii, iar două fuseseră transformate în cercei.

9. La 4 iulie 1966, aceste obiecte au fost depuse la filiala Argeş a Băncii Naţionale a României, întocmindu-se,un proces-verbal.

10. La 8 iulie 1966, conducerea Miliţiei Argeş a decis să nu formuleze învinuiri împotriva soţului reclamantei şi a finalizat cauza, în conformitate cu articolul 216 din vechiul Cod de procedură penală. Miliţia a decis că infracţiunea comisă nu prezenta pericol social; cu toate acestea, însă, a decis să menţină confiscarea obiectele respective.

11. La 24 mai 1990, Procuratura judeţului Argeş, căreia reclamanta i s-a adresat, interesându-se de soarta bunurilor sale, a răspuns că nu există nimic în arhivele Procuraturii locale Argeş care să permită stabilirea faptului că o asemenea măsură ar fi fost dispusă în cazul respectiv.

12. Reclamanta s-a adresat apoi procurorului general al Parchetul de pe lângă Curtea Supremă de Justiţie cerând restituirea bunurilor. La 11 octombrie 1990, acesta i-a răspuns că în cauză nu a fost emisă o ordonanţă de confiscare ori un mandat de percheziţie nici în 1966, nici ulterior.

13. La o dată neprecizată, în 1991, Ministerul de Interne i-a confirmat reclamantei că în 1966 s-a dispus efectuarea unor cercetări cu privire la obiectele pe care le revendică, dar că, ulterior, s-a decis neînceperea urmăririi penale împotriva soţului său. Potrivit afirmaţiilor Ministerului, măsura de confiscare a fost menţinută de Procuratura judeţului Argeş.

14. În 1991, reclamanta a introdus o acţiune de restituire a patruzeci de monede din aur transformate în salbă şi a unei perechi de cercei, chemând în judecată Banca Naţională, ca depozitar al acestor obiecte.

În faţa Judecătoriei Găeşti, reclamanta a argumentat că aceste obiecte fuseseră confiscate ilegal de miliţie, fără ca această măsură să fi fost dispusă şi de o autoritate judiciară, competentă. În sprijinul cererii sale, reclamanta a invocat răspunsul procurorului general.

15. La 21 februarie 1992, bazându-se pe mărturiile şi documentele prezentate, instanţa a admis acţiunea reclamantei şi a obligat Banca Naţională să restituie obiectele solicitate. Instanţa a constatat, de asemenea, că Miliţia Argeş confiscase în total trei sute douăzeci şi şapte de monede din aur, aparţinând reclamantei.

16. Banca Naţională a declarat recurs la Tribunalul Judeţean Dâmboviţa care a fost respins la 7 octombrie 1992. Tribunalul a constatat că la, finalizarea cercetărilor efectuate împotriva soţului reclamantei s-a dispus neînceperea urmăririi penale, la 8 iulie 1966, şi, prin urmare, nici o dispoziţie legală nu-i interzicea reclamantei să intre în posesia obiectelor respective.

17. În 1993, considerându-se îndreptăţită. la restituirea tuturor obiectelor reţinute de miliţie, reclamanta a solicitat procurorului general să declare recurs extraordinar la Curtea Supremă de Justiţie împotriva hotărârii judecătoreşti din 21 februarie 1992.

18. La 10 iunie 1993, procurorul general a comunicat reclamantei că nu intenţionează să dea curs acestei cereri. În opinia sa, hotărârea judecătorească din 21 februarie 1992 era legală şi temeinică.

19. La 19 august 1993, procurorul general a indicat reclamantei că, în cazul în care nu este mulţumită de hotărârile pronunţate, poate folosi noua procedură de recurs introdusă prin Legea nr. 59 din 1993 de modificare a Codului de procedură civilă.

20. În consecinţă, atât reclamanta, cât şi Banca Naţională au declarat recurs împotriva hotărârii din 21 februarie 1992, la Curtea de Apel Ploieşti. Reclamanta a cerut restituirea tuturor monedelor, în timp ce banca a solicitat desfiinţarea hotărârilor anterioare. Banca Naţională a argumentat în sensul lipsei de competenţă a instanţelor de judecată, afirmând că orice plângere împotriva măsurilor luate de organele de cercetare este de competenţa exclusivă a Procuraturii, în conformitate cu dispoziţiile articolelor 275-278 C. pr. pen..

21. Prin decizia din 24 februarie 1994, Curtea de apel a respins ambele recursuri. Cu privire la reclamantă, instanţa a subliniat că, aceasta a solicitat iniţial patruzeci de monede şi o pereche de cercei din aur şi, în consecinţă, nu era îndreptăţită să-şi modifice pretenţiile prin recurs.

În ceea ce priveşte Banca Naţională, instanţa de apel a invocat măsura de neurmărire penală dispusă la finalizarea cercetărilor efectuate împotriva soţului reclamantei. Instanţa a mai constatat că procurorul general nu a dat curs cererii de restituire formulată de reclamantă şi, s-a rezumat la a o convinge să intenteze acţiune în justiţie. Referitor la învinuirea de deţinere ilegală a unor obiect din aur, instanţa de apel a afirmat că miliţia nu a avut nici o bază legală de confiscare şi, în consecinţă, instanţele au dispus în mod corect restituirea acestora. Hotărârea Curţii de Apel a rămas definitivă.

22. În 1994, în conformitate cu dispoziţiile art. 330 din Codul de procedură civilă, procurorul general a declarat recurs în anulare la Curtea Supremă de Justiţie, atacând, hotărârile judecătoreşti din 21 februarie 1992 şi 22 februarie 1994.

În motivarea recursului în anulare, procurorul general a reluat argumentul potrivit căruia, hotărând în cazul respectiv, instanţele civile şi-au depăşit competenţa ratione materiae şi au încălcat competenţa exclusivă a Procuraturii de a decide în astfel de cazuri. În consecinţă, procurorul general solicita trimiterea cauzei la organul competent.

Reclamanta a invocat încălcarea articolului 21 din Constituţie, prin care se garantează accesul liber la justiţie, şi a cerut respingerea recursului în anulare.

23. La 20 octombrie 1994, Curtea Supremă de Justiţie a admis recursul în anulare şi a casat toate hotărârile judecătoreşti, argumentând că, potrivit prevederilor articolului 275 C. pr. pen., numai Parchetul de pe lângă Tribunalul Argeş era singurul competent să soluţioneze cererea reclamantei privind restituirea obiectelor în litigiu.

II. LEGISLAŢIA INTERNĂ RELEVANTĂ

A. Constituţia

24. Articolul 2l din Constituţie prevede:

„Orice persoană se poate adresa justiţiei în vederea apărării drepturilor sale, libertăţilor şi intereselor sale legitime. Nici o lege nu poate îngrădi exercitarea acestui drept”.

B. Codul de procedură penală

25. Codul de procedură penală anterior modificărilor din 1 ianuarie 1969 prevedea:

Articolul 115 alineatul 4:

„Obiectele din metale sau pietre preţioase…vor fi depuse în 48 de ore la cea mai apropiată unitate a Băncii de Stat”.

Articolul 187:

„Organele de cercetare penală au însă nevoie de încuviinţare procurorului pentru efectuarea următoarelor acte de urmărire penală:

a) efectuarea percheziţiilor domiciliare, cu excepţia cazurilor de infracţiuni flagrante;

…

Încuviinţarea se dă numai în scris şi pe baza ordonanţei motivate prin care organul de cercetare dispune efectuarea actului de urmărire penală”.

Articolul 261

„Dacă în urma efectuării actelor de urmărire penală se stabileşte că există vreo cauză de împiedicare a pornirii sau continuării procesului penal, organul de urmărire încetează procesul penal, clasând cauza…

Încetarea procesului penal se face printr-o ordonanţă motivată (…)”…

PROCEDURA ÎN FAŢA COMISIEI

28. Elisabeta Vasilescu a sesizat Comisia la 10 februarie 1995, afirmând că percheziţionarea locuinţei şi confiscarea unor bunuri, care îi aparţin a încălcat  articolul 8 al Convenţiei. Reclamanta a mai susţinut încălcarea articolelor 6 paragraful 1 din Convenţie şi 1 din Protocolul nr. 1, întrucât Curtea Supremă de Justiţie a privat-o de accesul o instanţă de judecată care i-ar fi putut permite să reintre în posesia bunurilor sale.

29. La 7 martie 1996, Comisia a declarat plângerea (nr. 27053/95) admisibilă cu privire la patruzeci de monede şi o pereche de cercei din aur. În raportul din 17 aprilie 1997, Comisia a exprimat opinia încălcării articolului 6 paragraful 1 din Convenţie (în unanimitate)şi a articolului 1 din Protocolul nr. 1 (douăzeci şi opt de voturi contra unul), afirmând că nu este cazul examinării plângerii şi în raport cu articolul 8 al Convenţiei (douăzeci şi opt de voturi contra unul). […]

ARGUMENTELE FINALE, ÎN FAŢA CURŢII,

30. Reclamanta a cerut Curţii să decidă încălcarea articolului 6 paragraful 1, singur sau coroborat cu articolul 13, şi a articolelor 8 din Convenţie şi 1 din Protocolul nr. 1. A cerut ca statul român să fie obligat să-i restituie patruzeci de monede şi o pereche de cercei din aur sau, dacă aceasta nu mai este posibil, să-i fie acordată o justă reparaţie, pe baza articolului 50.

31. Guvernul a solicitat Curţii să decidă că hotărârea Curţii Supreme de Justiţie nu a încălcat drepturile garantate de articolele invocate.

ÎN DREPT

I ÎNCĂLCAREA RECLAMATĂ A ARTICOLULUI 6 PARAGRAFUL 1 DIN CONVENŢIE

32. Dna Vasilescu a reclamat încălcarea dreptului de acces Iad instanţă care să decidă cu privire la restituirea monedelor din aur. A invocat articolul 6 paragraful 1 din Convenţie, potrivit căruia:

„Orice persoană are dreptul la judecarea în mod echitabil a cauzei sale, de către o instanţă care va hotărî asupra încălcării drepturilor şi obligaţiilor sale cu caracter civil”.

Guvernul a contrazis această afirmaţie, în timp ce Comisia a susţinut-o.

A. Cu privire la excepţia preliminară ridicată de guvern

33. Guvernul a susţinut că, pe lângă acţiunea posesorie pe care a intentat-o în instanţa civilă, dna Vasilescu mai avea la dispoziţie alte trei mijloace pentru a se plânge împotriva măsurilor adoptate de organele de cercetare penală.

Astfel, în opinia guvernului, reclamanta ar fi putut să sesizeze Parchetul, care este însărcinat cu supravegherea organelor de cercetare penală, în conformitate cu dispoziţiile articolelor 475-278 C. pr. pen.. În al doilea rând, reclamanta putea să sesizeze Parchetul pe baza articolelor 218-220 ale aceluiaşi cod. În al treilea rând, dna Vasilescu avea posibilitatea să ceară restituirea bunurilor în conformitate cu dispoziţiile articolelor 168 şi 169 C. pr. pen..

34. Curtea consideră că aceste observaţii constituie excepţia neepuizării căilor de recurs interne, care nu a fost însă ridicată în faţa Comisiei. De aceea, guvernul este decăzut din dreptul de a ridica această excepţie (a se vedea, între multe altele, hotărârea Sakik şi alţii vs. Turcia, din 26 noiembrie 1997).

B. Cu privire la fondul plângerii

35. Dna Vasilescu a susţinut că instanţele civile aveau competenţa de a examina cererea de restituire a bunurilor confiscate de Miliţia Argeş.

Pretenţiile sale au fost recunoscute ca întemeiate, mai întâi prin hotărârea din 21 februarie 1992 a Judecătoriei Găeşti, care a dispus restituirea, apoi prin hotărârea Tribunalului Judeţean Dâmboviţa şi, în sfârşit, prin cea a Curţii de Apel Ploieşti.

Anulând aceste hotărâri cu argumentul că instanţele civile au încălcat competenta exclusivă a procurorului, Curtea Supremă de Justiţie a lipsit-o pe reclamantă de dreptul la judecarea cauzei sale de o instanţă de judecată.

36. Guvernul nu a contestat dreptul de proprietate al dnei Vasilescu asupra monedelor din aur în litigiu. În opinia guvernului, hotărârea din 20 octombrie 1994 a Curţii Supreme de Justiţie s-a întemeiat pe o interpretare greşită a legii române deoarece, în speţă, instanţele civile aveau competenta să decidă asupra cererii reclamantei.

Cu toate că hotărârea Curţii Supreme de Justiţie poate fi interpretată ca o limitare a dreptului de acces în justiţie, aceasta nu a prejudiciat fondul dreptului, întrucât reclamanta a mai avut la dispoziţie trei căi de atac, inclusiv pe cea oferită de articolele 168 şi 169 C. pr. pen..

37. Comisia a contestat argumentul guvernului, considerând că regulile de procedură ale legii române, aşa cum au fost interpretate şi aplicate de Curtea Supremă de Justiţie, au avut drept consecinţă faptul că nici o instanţă nu era, de fapt, competentă să decidă asupra cererii reclamantei.

38. Curtea observă că, sesizată prin recursul în anulare a cărui iniţiere revine exclusiv procurorului general, potrivit articolului 330 din Codul de procedură civilă, Curtea Supremă de Justiţie a desfiinţat la 20 octombrie 1994 toate hotărârile pronunţate de instanţele civile care au judecat acţiunea în restituire a dnei Vasilescu. Prin hotărârea sa, bazată pe articolul 275 C. pr. pen., Curtea Supremă de Justiţie a subliniat că, pronunţându-se în cauza respectivă, instanţele de judecată şi-au depăşit competenţa ratione materiae. Cerând restituirea monedelor confiscate de Miliţie, reclamanta ar fi contestat de fapt un act de cercetare penală. De aceea, competenta soluţionării unei astfel de cereri revenea numai Parchetului de pe lângă Tribunalul Argeş, însărcinat cu instrumentarea cauzei şi cu supravegherea activităţii politiei, şi nu instanţelor civile.

Guvernul a argumentat că modul în care Curte a Supremă de Justiţie a interpretat regulile de procedură a fost greşit.

39. Curtea nu consideră că trebuie să decidă asupra acestei chestiuni de drept românesc (a se vedea, între altele, mutatis mutandis, hotărârea Sakik şi alţii). Rolul său se limitează la a verifica dacă, în cauză, dna Vasilescu a avut acces la o instanţă de judecată. În consecinţă, Curtea îşi va baza examinarea pe dispoziţiile legii române, aşa cum au fost ele aplicate în cazul reclamantei de Curte a Supremă de Justiţie.

În hotărârea din 20 octombrie 1994, Curtea Supremă a considerat că cererea reclamantei ataca o măsură de cercetare penală. În consecinţă, a decis că instanţele civile nu erau competente, iar singurul organ competent să ia o decizie în cauză era Parchetul de pe lângă Tribunalul Argeş. Nu există însă nici un dubiu (şi nici una din părţile care au apărut în faţa Curţii nu a contestat aceasta) că acţiunea reclamantei intra în sfera de aplicabilitate a articolului 6; întrucât viza restituirea unor bunuri de care reclamanta fusese deposedată (vezi paragraful 14). Curtea a reţinut că dna Vasilescu se adresase deja Parchetului Argeş şi apoi procurorului general. Indiferent de rezultatul acestor demersuri (vezi paragrafele 11 şi 12) şi de cel al cererilor pe care, conform hotărârii Curţii Supreme de Justiţie, reclamanta le-ar fi putut adresa eventual Parchetului de pe lângă Tribunalul Argeş, este necesar ca autorităţile respective să poată fi considerate o instanţă de judecată, în sensul articolului 6. De aceea, Curtea va verifica această chestiune.

40. Curtea ia notă că Parchetul General care a înlocuit vechea Procuratură, prin efectul Legii nr. 92 din 4 august 1992, este alcătuit din funcţionari care îşi exercită activităţile sub autoritatea procurorului general. Ministrul de Justiţie are drept de control asupra tuturor membrilor Parchetului General, inclusiv asupra procurorului general.

Chiar şi atunci când exercită, ca în cazul de faţă, funcţii de natură judiciară, un procuror al unui Parchet de pe lângă Tribunal acţionează ca un membru al Parchetului General, fiind subordonat mai întâi procurorului general şi apoi ministrului de justiţie.

41. Curtea reaminteşte că numai un organism care are competenţă deplină şi satisface o serie de cerinţe – cum este independenţa faţă de puterea executivă şi de părţi – poate fi descris ca o „instanţă de judecată” în sensul articolului 6 paragraful 1 (a se vedea, printre altele, hotărârea Beaumartin vs. Franţa din 24 noiembrie 1994). Nici procurorii din cadrul Parchetului de pe lângă Tribunalul Argeş şi nici procurorul general nu îndeplinesc aceste cerinţe.

În consecinţă, articolul 6 paragraful 1 fost încălcat.

II. ÎNCĂLCAREA RECLAMANTĂ A ARTICOLULUI 13 AL CONVENŢIEI

42. În opinia reclamantei, lipsa accesului la o instanţă de judecată a încălcat şi articolul 3 al Convenţiei, care prevede:

„Orice persoană ale cărei drepturi şi libertăţi, recunoscute de prezenta Convenţie au fost încălcate, are dreptul să se adreseze efectiv unei instanţe naţionale chiar şi atunci când încălcarea s-ar datora unor persoane care au acţionat în exercitarea atribuţiilor lor oficiale.”

43. Ţinând seama de constatarea încălcării articolului 6 paragraful 1 Curtea nu socoteşte necesar să se pronunţe asupra acestei plângeri, care, de altfel, nu a fost argumentată. Atunci când dreptul revendicat are un caracter civil, articolul 6 paragraful 1 constituie lex specialis în raport cu articolul 13, ale cărei garanţii sunt absorbite de acesta (a se vedea mutatis mutandis, hotărârea Brualla Gomez de la Torre versus Spania din 19 decembrie 1997).

III ÎNCĂLCAREA RECLAMANTĂ A ARTICOLULUI 1 AL PROTOCOLULUI NR. 1

44. Denunţând consecinţele hotărârii din 20 octombrie 1994 a Curţii Supreme de Justiţie, dna Vasilescu a pretins, de asemenea, că este victima încălcării articolului 1 din Protocolul nr. 1, care prevede:

Orice persoană fizică sau juridică are dreptul la respectarea bunurilor sale. Nimeni nu poate fi lipsit de proprietatea sa decât pentru cauză de utilitate publică şi în condiţiile prevăzute de lege şi de principiile generale ale dreptului internaţional.

Dispoziţiile precedente nu aduc atingere dreptului statelor de a adopta legile pe care le consideră necesare pentru a reglementa folosinţa bunurilor conform interesului general sau pentru a asigura plata impozitelor ori a altor contribuţii sau amenzilor. Comisia a împărtăşit susţinerea reclamantei, dar guvernul a contestat-o.

45. Dna Vasilescu a afirmat că hotărârea Curţii Supreme de Justiţie a avut ca efect împiedicarea intrării în posesia bunurilor sale. Reclamanta a subliniat că instanţele civile au soluţionat favorabil cererea de restituire a patruzeci din cele trei sute douăzeci şi şapte de monede din aur şi a unei perechi de cercei, toate confiscate în 1966, recunoscând astfel, că era proprietara acelor bunuri şi că nu exista o bază legală pentru reţinerea lor.

46. Potrivit guvernului, din derularea faptelor rezultă că membrii Miliţiei au acţionat fără ştirea Procuraturii competente şi că ancheta penală a fost, mai ales din acest motiv, contrară legislaţiei în vigoare în acel moment. Guvernul a admis că măsura confiscării, de asemenea ilegală, a deposedat-o pe reclamantă de bunurile a căror proprietară era. Guvernul explică, de asemenea, că potrivit jurisprudenţei organelor de la Strasbourg hotărârea pronunţată la 21 februarie 1992 de Judecătoria Găeşti, care a devenit apoi definitivă, a constituit prin ea însăşi, un „drept” în sensul articolului 1 din Protocolul nr. 1. Cu toate că desfiinţarea acelei hotărâri a antrenat, cu siguranţă, o lipsire de acest „drept”, acesta a rămas totuşi câştigat la sfârşitul, procedurilor viciate prin încălcarea regulilor de competenţă. De aceea, Curtea Supremă de Justiţie nu a făcut decât să constate ilegalitatea frapantă a dreptului astfel câştigat, indicând în acelaşi timp reclamantei procedura de urmat pentru dobândirea pe căi legale a dreptului respectiv.

Guvernul a continuat afirmând că, prin hotărârea sa, Curtea Supremă de Justiţie a decis numai cu privire la aplicarea regulilor de competentă, fără să afecteze substanţa dreptului de proprietate al dnei Vasilescu. Hotărârea Curţii Supreme a urmărit, aşadar, un scop de utilitate publică şi nu a deposedat-o pe reclamantă în mod definitiv sau în totalitate de bunurile respective. Întrucât reclamanta putea în continuare să-şi exercite drepturile în maniera indicată de Curtea Supremă de Justiţie, echilibru corect dintre interesele acesteia şi interesul general a fost respectat.

47. Comisia a arătat că hotărârea Curţii Supreme de Justiţie a lipsit-o pe dna Vasilescu de. orice mijloc procedural de protecţie a dreptului său de proprietate. Considerând că, în fapt, lipsirea de posibilitatea exercitării dreptului, nu a fost justificată, Comisia a constatat absenta unui echilibru corect între scopul urmărit de hotărâre – respectarea regulilor interne de competenţă – şi obligaţia individuală care rezulta în sarcina reclamantei.

48. Curtea constată că, la 23 iunie 1966, membri ai Miliţiei au percheziţionat fără mandat domiciliul reclamantei şi au confiscat trei sute douăzeci şi şapte de monede din aur, în cadrul unei anchete iniţiate de Miliţie împotriva soţului său. Ancheta a fost închisă la 8 iulie 1966, dar obiectele confiscate au fost reţinute de conducerea Miliţiei judeţului Argeş. Nici ilegalitatea acestei măsuri şi nici dreptul de proprietate asupra bunurilor în cauză, recunoscut de altfel de instanţele civile – nu fac obiectul unei controverse în faţa Curţii. În consecinţă, Curtea consideră că din perspectiva articolului 1 din Protocolul nr. 1, reclamanta, care din 1966 este lipsită de folosinţa acestor bunuri, a rămas până astăzi proprietara lor.

49. Fără îndoială, România nu a recunoscut dreptul de petiţie individuală (articolul 25) şi jurisdicţia Curţii (articolul 46) decât la 20 iunie 1994. Cu toate acestea, Comisia constată că plângerea reclamantei se referă la o situaţie continuă care persistă şi în prezent (a se vedea, mutatis mutandis, hotărârile Papamichalopoulus şi alţii vs. Grecia, din 24 iunie 1993 şi Loizidou vs. Turcia din 18 decembrie 1996). Curtea notează că, în orice caz, Curte a Supremă de Justiţie s-a pronunţat la 20 octombrie 1994, deci ulterior datei de 20 iunie 1994.

50. Ţinând seama de lipsa unui temei legal, recunoscut atât de instanţele de judecată naţionale, cât şi de guvern, reţinerea în continuare a obiectelor în discuţie nu poate fi privită ca o lipsire de posesie ori ca un control al folosinţei proprietăţii permise d primul şi al doilea paragraf al articolului 1 din Protocolul nr. 1.

51. Curtea reaminteşte că un obstacol de fapt poate duce la încălcarea Convenţiei în aceeaşi măsură ca un obstacol juridic (a se vedea, mutatis mutandis, hotărârea Loizidou, citată anterior).

Întrucât scopul Convenţiei este garantarea unor drepturi „concrete şi efective”, Curtea trebuie să verifice dacă situaţia respectivă a echivalat cu o confiscare de facto (vezi, între altele, mutatis mutandis, hotărârile Sporrong şi Lonnroth versus Suedia, din 23 septembrie, şi Papamichalopo,ulusşi allii, citată anterior).

52. Ilegalitatea confiscării bunurilor reclamantei este un factor decisiv pentru soluţionarea acestei chestiuni. În plus, reclamanta a obţinut o hotărâre judecătorească prin care Banca Naţională a României era obligată să îi restituie cele patruzeci de monede din aur şi cerceii solicitaţi (vezi paragraful 15). Această. sentinţă, ca şi cea care a menţinut-o au fost însă desfiinţate de Curtea Supremă de Justiţie, cu argumentul că instanţele civile au încălcat competenţa exclusivă a Parchetului de pe lângă Tribunalul Argeş. Or, dna Vasilescu făcuse demersuri încă din 1990 la Parchetul respectiv şi la procurorul general, dar fără succes.

53. Curtea consideră că pierderea posibilităţii de a dispune de proprietatea sa, însoţită de eşecul tentativelor făcute până în prezent în faţa autorităţilor naţionale şi a instanţelor de judecată pentru remedierea situaţiei, a avut consecinţe suficient de grave pentru a-i permite să tragă concluzia că reclamanta a fost victima unei confiscări de facto incompatibilă cu dreptul la folosinţa netulburată a proprietăţii (vezi mutatis mutandis, hotărârea Sporrong şi Lonnroth vs. Suedia din 23 septembrie 1982 şi Papa michailopoulus şi alţi, citată anterior).

54. În concluzie, articolul 1 din Protocolul nr. 1 a fost încălcat.

IV. ÎNCĂLCAREA RECLAMATĂ A ARTICOLULUI 8 AL CONVENŢIEI

55. În final, reclamanta a susţinut că percheziţionarea fără mandat a domiciliului său de către Miliţie, şi confiscarea monedelor din aur pe care le transformase pentru uzul său personal au încălcat articolul 8 al Convenţiei, care prevede:

„Orice persoană are dreptul la respectarea vieţii sale private şi de familie, a domiciliului său şi a corespondenţei sale.

Nu este admis amestecul unei autorităţi publice în exercitarea acestui drept decât în măsura în care acest  amestec este prevăzut de lege şi dacă constituie o măsură care, într-o societate democratică, este necesară pentru securitatea naţională, siguranţa publică, bună-starea economică a ţării, apărarea ordinii şi prevenirea faptelor penale, protejarea sănătăţii sau a moralei/ori protejarea drepturilor şi libertăţilor altora”…

56. Guvernul a invocat lipsa de competenţă ratione temporis a Curţii în raport cu această parte a plângerii, arătând că incidentul reclamat a avut loc la 23 iunie 1966, respectiv cu mult înainte de 20 iunie 1994, dată la care România a recunoscut jurisdicţia Curţii.

57. Indiferent de răspunsul la întrebarea referitoare la, competenţa sa, Curtea nu consideră necesar să examineze cauza şi din perspectiva articolului 8, la care a ajuns cu privire la articolul 1 din Protocolul nr. 1.

V. CU PRIVIRE LA APLICAREA ARTICOLULUI 50 AL CONVENŢIEI

58. În termenii articolului 50 al Convenţiei,

[. . .]

În principial, dna Vasilescu a cerut Curţii să dispună restituirea bunurilor în discuţie ori să compenseze pierderea materială suferită. Reclamanta a lăsat la latitudinea Curţii compensarea prejudiciului moral şi al cheltuielilor de judecată.

A. Daune materiale

59. Reclamanta a solicitat, în primul rând, restituirea în natură al celor patruzeci de monede transformate în salbă şi a perechii de cercei din aur sau, dacă aceasta nu este posibil, în echivalent bănesc. Reclamanta a contestat estimarea făcută de guvern şi concluziile raportului de expertiză pe care acesta l-a invocat, evaluându-se prejudiciul la,suma de 30.000 de dolari SUA; a precizat însă că lasă chestiunea la latitudinea Curţii.

60. Guvernul a afirmat că nu mai era posibilă restituirea în natură a proprietăţii, întrucât obiectele respective nu se găsesc în posesia nici unei autorităţi.

Guvernul a mai afirmat că, în măsura în care Curtea va decide că articolul 6 paragraful 1 a fost Încălcat, această constatare constituie în sine o justă reparaţie suficientă, având în vedere că nu s,a stabilit nici o legătură de cauzalitate între încălcarea articolului 6 şi prejudiciul material invocat.

Cu privire la un eventual prejudiciu în temeiul articolului 1 al Protocolului nr. l, guvernul a afirmat că modalitatea de calcul a reclamantei este lipsită de Suport tehnic ori ştiinţific. În observaţiile referitoare la aplicarea articolului 50, guvernul s-a referit la evaluarea făcută de Banca Naţională a României, afirmând că 31.856.648 de lei româneşti, respectiv circa 3.750 de dolari SUA, ar constitui o reparaţie adecvată a pagubei suferite de reclamantă. În sprijinul tezei sale, guvernul a prezentat un raport al Muzeului Naţional de Istorie a României, în care prejudiciul respectiv este evaluat din punct de vedere numismatic.

61. Curtea reaminteşte că, în măsura în care nu este. posibilă înlăturarea consecinţelor unei încălcări a Convenţiei, articolul 50 o abilitează să acorde părţii vătămate compensaţia pe care o consideră potrivită (hotărârea Papamichalopoulos şi alţii versus Grecia, din 30 octombrie 1995).

În cazul de faţă, restituirea obiectelor respective ar fi plasat-o pe reclamantă, pe cât posibil, într-o situaţie echivalentă celei în care s-ar fi găsit dacă nu s-ar fi încălcat articolul 1 din Protocolul nr. 1 (…). Guvernul a afirmat însă că îi este imposibil să restituie.

În aceste condiţii, Curtea, evaluând prejudiciul pe o bază echitabilă în lumina informaţiilor primite, acordă reclamantei suma de 60.000 de franci francezi cu titlu de daune materiale, sumă care va fi convertită În lei româneşti la cursul aplicabil la data plăţii.

B. Daune morale

62. Reclamanta a cerut compensarea daunelor morale cauzate de comportamentul autorităţilor naţionale şi a instanţelor, fără a preciza însă cuantumul acestora.

63. Guvernul nu a comentat această chestiune.

64. Curtea nu poate să excludă faptul că reclamanta, care a fost deposedată de bunurile sale mai mult de treizeci de ani, a avut de suferit. Dna Vasilescu a suferit un prejudiciu moral pentru care Curtea îi acordă o compensaţie de 30.000 de franci francezi pe baza unui calcul echitabil, în conformitate cu dispoziţiile articolului 50. Această sumă urmează a fi convertită în lei româneşti, la cursul aplicabil la data plăţii.

C. Cheltuieli de judecată

65. Reclamanta a solicitat rambursarea cheltuielilor de judecată, lăsând evaluarea acestora la latitudinea Curţii. Guvernul nu s-a opus acestei cereri.

În conformitate cu propria jurisprudenţă, Curtea poate dispune rambursarea cheltuielilor de judecată reale şi necesare pentru a împiedica sau corecta o încălcare a Convenţiei, în contextul sistemului de drept intern şi în faţa Comisiei şi a Curţii; nivelul acestor cheltuieli trebuie de altfel să fie unul rezonabil (vezi, între altele, hotărârea Demicoli versus Malta, din 27 august 1991).

Procedând la o evaluare echitabilă, Curtea acordă reclamantei 10.000 de franci francezi cu titlu de cheltuieli de judecată, mai puţin suma de 4.815 franci francezi primită din partea Consiliului Europei cu titlul de asistenţă juridică. Suma rezultată va fi plătită În lei româneşti la cursul din data plăţii.

D. Dobânzi de întârziere

66. Curtea consideră potrivit să aplice procentul legal aplicabil în Franţa la data adoptării prezentei hotărâri, care este de 3,36% pe an.

pentru aceste motive, curtea, în unanimitate,

1. Respinge excepţia preliminară,a guvernului;

2. Hotărăşte că articolul 6 paragraful 1 al Convenţiei a fost încălcat;

3. Hotărăşte că articolul 1 din Protocolul nr. 1 a fost încălcat;

4. Hotărăşte că nu este necesară examinarea plângerii din perspectiva articolelor 8 şi 13 ale Convenţiei;

5. Hotărăşte:

a) plata către reclamantă, de staul pârât, în termen de trei luni, a următoarelor sume, convertite în lei româneşti, la cursul aplicabil la data plăţii:

i) 60.000 (şaizeci de mii) de franci francezi daune materiale;

ii) 30.000 (treizeci de mii) de franci francezi daune morale;

iii) 5.185 (cinci mii o sută optzeci şi cinci) de franci francezi cheltuieli de judecată;

b) majorarea acestor sume cu dobânzi de întârziere de 3,36% pe an, începând cu data expirării termenului de trei luni menţionat şi până la efectuarea plăţii.

Redactată în limbile franceză şi engleză şi pronunţată în şedinţă publică, la 22 mai 1998…

---

1 Hotărârea Fayed împotriva Regatului Unit din 21 septembrie 1994, seria A nr. 294-B, pag. 50 – 51; Hotărârea Niemietz împotriva Germaniei din 16 decembrie 1992, seria A nr. 251-B, pag. 36.

[1] Curtea Europeană a Drepturilor Omului, Hotărârea din 12 mai 2000, Cauza Khan c. Regatul Unit

[2] Curtea Europeană a Drepturilor Omului, Hotărârea l din 12 iulie 1988, Cauza Schelik vs Elveţia; Hotărârea din 9 iunie 1998, Cauza Teixeira de Castroc vs. Portugalia

[3] Curtea Europeană a Drepturilor Omului, Hotărârea din 8 februarie 1996, Cauza John Murray c. Regatul Unit ii’

[4] Curtea Europeană a Drepturilor Omului, Hotărârea din 17 decembrie 1996, cauza Saunders vs Regatul Unit

[5] Curtea Europeană. a Drepturilor Omului, Hotărârea din 21 decembrie 2000, Cauza Heaney şi McGuinness vs Irlanda; Hotărârea din 3 mai 2001, Cauza J.B. vs Elveţia.

(IMPARŢIALITATE. ECHILIBRU)

Recomandând achitarea sau respingerea recursului unui acuzat, magistratul M.P. devine aliatul sau adresorul obiectiv al acestuia.

În condiţiile în care concluziile nu sunt defavorabile, acuzatul avea un interes sigur de a putea să le discute înainte de încheierea dezbaterilor, chiar dacă de competenţa Curţii de casaţie ţine doar chestiunile de drept, pentru a nu accentua dezechilibru.

(Plen.) hot. din 30 martie 1991 (Borgers vs. Belgia)

Notă: în „Pro lege” Curtea arată mai întâi că îşi păstrează întreaga lor valabilitate constatările deciziei sale în cazul Delcourt din 17 ian.70 în privinţa independenţei şi imparţialităţii Curţii de casaţie belgiene şi a parchetului său.

(DREPTUL LA DESPĂGUBIRI PENTRU ÎNCETAREA URMĂRIRII)

O decizie care, după încetarea urmăririlor, refuză unui acuzat rambursarea cheltuielilor de judecată şi are şi o reparaţie pentru detenţia provizorie poate ridica o problemă din perspectiva art. 6 § 2, dacă motivele indisociabile ale dispozitivului echivalează în substanţă cu o constatare a vinovăţiei fără ca aceasta din urmă să fie în prealabil stabilită legal şi îndeosebi fără ca cel interesat să aibă ocazia să-şi exercite dreptul la apărare.

(Plen) hot. din 25 august 1987, Nölkenlockhoff vs. Germania

Notă: CEDH nu reglementează pentru acuzat un drept la rambursarea cheltuielilor sau un drept la reparaţie pentru detenţie provizorie legală.

Dar garanţia prezumţiei de nevinovăţie (art. 6 § 2) presupune o indemnizaţie pentru achitare (Sekanina vs. Austria, hot.25 august 1993)

(HOTĂRÂRE JUDECĂTOREASCĂ. MOTIVARE)

Art.6 şi 1 CEDH obligă toate instanţele să-şi motiveze hotărârile, dar nu poate cere să se dea un răspuns detaliat la fiecare argument.

Un argument formulat clar şi precis, deja întărit prin probe merită un răspuns specific şi explicit. Nepronunţarea instanţei nu echivalează cu o respingere implicită.

(Cameră) hot. 9 dec. nr. 1994 (Ruiz Toriga vs. Spania)

(PRINCIPIUL PREEMINENŢEI DREPTULUI. PROCES ECHITABIL)

Principiul preeminenţei dreptului şi noţiunea de proces echitabil se spun oricărei ingerinţe a puterii legislative în administrarea justiţiei în scopul de a influenţa deznodământul judiciar al unui litigiu, anulând printr-o lege efectele unei sentinţe arbitrale ce constata existenţa unei datorii a statului.

(Cameră) hot.9 dec. nr. 1994 în „Pro lege” Rafinăriile greceşti Strau şi Stratis Andreadis vs. Grecia

Notă: Intervenţia legiuitorului a avut loc într-un moment în care procedura judiciară la care statul era una din părţi se afla chiar pe rol.

Speţa ne-ar putea trimite cu ideea şi la încălcarea principiului separaţiei puterilor în stat.

(PROCES ECHITABIL. REFUZUL INFORMĂRII ASUPRA DESFĂŞURĂRII ANCHETEI)

Refuzul informării asupra desfăşurării anchetei lăsată multă vreme în nelucrare (septembrie 1994 – decembrie 1997) reprezintă o violare a prevederilor art. 2, 6 şi 16 din C.E.D.H.

C.E.D.H., Velicova vs. Bulgaria, 20 mai 2000, în C. Păun, rezumare în „R.D.P.” nr. 2/2001,161

(APĂRARE PENALĂ. GARANŢII)

Principiul prezumţiei de nevinovăţie reclamă, printre altele, ca sarcina probei să revină acuzării şi ca dubiul să fie profitabil acuzatului.

Acuzării îi revine obligaţia de a arăta învinuitului care sunt acuzaţiile cărora le va face obiectul şi a oferi probe suficiente pentru a întemeia o declaraţie de vinovăţie.

Statul este obligat să asigure acuzatului dreptul la apărare (el însuşi sau cu asistenţa unui avocat) şi să-i permită să interogheze sau să pună să fie audiaţi martorii acuzării. Acest drept nu implică numai un echilibru între acuzare şi apărare şi ca audierea martorilor să fie în general, în contradictoriu. Elementele de probă trebuie să fie în principiu, produse în faţa acuzatului în audienţă publică şi în vederea unei dezbateri în contradictoriu.

(Plen) hot. 6 decembrie 1988 (Barbera, Messegué şi Jabordo vs.Spania)

(CARACTER CONTRADICTORIU AL URMĂRIRII PENALE)

În timpul primelor treizeci de zile ale detenţiei, avocatul nu a putut să ia cunoştinţă de elementele dosarului şi deci să respingă în mod util declaraţiile sau consideraţiile pe care Ministerul Public le baza pe anumite probe de la dosar. Or, accesul inculpatului era indispensabil în acest stadiu crucial al procedurii, în care instanţa trebuie să decidă prelungirea sau încetarea detenţiei. În timp de procurorul regelui avea cunoştinţă de întregul dosar, procedura urmată nu i-a oferit petiţionarului posibilitatea de a combate motivele invocate pentru a justifica detenţia. În lipsa garantării egalităţii armelor, această procedură nu a fost cu adevărat contradictorie. S-au violat deci prevederile art. 5 § 4 CEDH.

Lamy vs. Belgia hot. Cam. din 30 martie 1989, în V. Berger, 121

O copie a mandatului de arestare trebuie eliberată făptuitorului în ziua arestării. Acest document trebuie să enunţe motivele privării sale de libertate, cât şi detaliile acuzaţiilor pentru care este inculpat pentru ca acesta să poată să-şi pregătească efectiv şi util apărarea.

Lamy vs Belgia, hot. Cam. din 30.martie 1989 în V. Berger,p.122

(ACCESUL LA DOSARUL DE URMĂRIRE PENALĂ)

Comunicarea pieselor dosarului este obligatorie în măsura în care presupune un proces echitabil şi în contradictorialitate.

Petiţionarul poate solicitat motivat, furnizarea (unor piese din dosar).

Accesul liber la dosarul complet al instanţei reprezintă o suficientă garanţie a unui proces echitabil, în contradictoriu.

Bendenoun vs. Franţa, hot. Cam., 24.2.1994

(PREZUMŢIA DE VINOVĂŢIE. LIBERTATEA DE EXPRIMARE A ORGANELOR DE CERCETARE)

Libertatea de exprimare o cuprinde şi pe aceea de a primi sau de a comunica informaţii. Art.6 § 2 nu ar putea deci să împiedice autorităţile să informeze publicul asupra anchetelor penale în curs, dar cele ca ele să o facă foarte direct şi cu toată rezerva impusă de respectarea prezumţiei de nevinovăţie.

Desemnarea unei persoane, fără vreo nuanţă sau vreo rezervă drept infractor reprezintă o declaraţiei de vinovăţie care, pe de o parte, încât publicul să creadă în aceasta, iar, pe de altă parte, prejudiciază aprecierea faptelor de către judecătorii competenţi.

(Cameră) hot. din 10 februarie 1995 (Allenet de Ribemorit vs. Franţa)

(DREPT DE APĂRARE. LIMITELE REPREZENTĂRII)

Un acuzat nu pierde beneficiul dreptului la apărare prin simplul fapt al absenţei la dezbateri. O descurajare a absenţei nu poate reprezenta chiar o suprimare a dreptului la avocat, aceasta apărând ca disproporţionată.

în fond sau prin dreptul de a formula recurs în numele acuzatului.

(Cameră) hot. din 23 noiembrie 1993 (Poitrimol vs. Franţa)

(EXPERŢI. MARTORI)

(Com.) hot. din 6 mai 1985 (Bönisch vs. Austria) Berger ed. II rom., p.278 urm.

Regula epuizării căilor interne de recurs nu are caracter absolut, trebuind să se ţină seama şi de circumstanţele cauzei. Important este ca randamentul să fi făcut ceea ce putea, în mod naţional, să se aştepte de la el pentru a epuiza căile de recurs interne (atât timp cât finalizarea unei anchete judicioase depinde de poliţie) aşteptată şi după 5 ani)

CEDH, Strasbourg, hot. din 24 august 1998, dos. 92.1997/876/7088 cit apud., C. Păun, Practică judiciară a CEDH, în „R.D.P.” nr. 1/1999, 165.

În cazul infracţiunilor grave, pericolul dispariţiei arestatului, riscul recidivei, al alterării probelor; al coruperii martorilor justifică deţinerea provizorie (art. 275 § 3 C. pr.pen. italian).

În cazul infracţiunilor complexe, o detenţie provizorie de peste 2 ani  şi şapte luni nu este excesivă necesitând valorificări miniţioase strângerea a numeroase probe, comisii raporturi internaţionale, interogării amănunţite.

Durata mare a cercetărilor nu prezumă o lipsă de diligenţă în desfăşurarea procesului şi o prelungire excesivă a detenţiei.

CEDH hot. din 24 septembrie 1998, Contrada vs. Italia, la C. Păun, Practica judiciară a CEDH în „R.D.P.” nr. 1/1999, 163.

(LIBERTATEA DE EXPRIMARE. AMESTEC AL AUTORITĂŢII. PROPORŢIONALITATEA SANCŢIUNII. VIAŢA PRIVATĂ)

Limitele criticii admisibile sunt deci mai largi pentru Ministerul Public. Exigenţele protejării reputaţiei trebuie puse în balanţă cu interesele discutării publice a problemelor politice, chestiuni de interes public.

Judecăţile de valoare pun în cauză libertatea de opinie şi dreptul de a comunica idei şi nu sunt fapte, care să fie demonstrate ca adevărate.

Excepţia o reprezintă reaua-credinţă.

(Plen) hot.8 iulie 1986, Lingens vs. Austria

(INJURII. OPINII POLITICE. BUNA-CREDINŢĂ)

Libertatea discuţiei politice publicate de un parlamentar nu are caracter absolut însă limitele sunt mai largi faţă de guvern dacă atacurile au o bază şi sunt de bună-credinţă.

(Cam.) hot. 23 aprilie 19 92 (Castells vs. Spania)

(PRESĂ. DEZVĂLUIREA SURSEI. PROPORŢIONALITATEA OCROTIRII)

Protecţia surselor jurnalistice este una din pietrele de temelie ale libertăţii presei cu excepţia unei imperativ preponderent de interes public şi nu o simplă şicanare a presei.

(Marea Cam.) hot. 27 martie 1996 (Goodwin vs. U.K.)

Vezi: Calomnie

(RETRANSMISIE PRIN CABLU. CONTROL)

Plen. hot. 28 martie 1990 (Groppera Radio AG şi alţii vs. Elveţia) în V. Berger, ed. II rom., p.52 urm.

(DEŢINUŢI. DREPTUL LA CORESPONDENŢĂ PRIVATĂ)

(Cam.) hot. 25 martie 1983 (Silver ş.a. vs. UK) în V. Berger, p.399; idem Campbell vs. UK, în V. Berger, p.403

(INTERCEPTĂRI)

Legislaţia în cauză are un scop legitim, acela de a proteja securitatea naţională şi de a asigura apărarea ordinii şi prevenirea infracţiunilor. Supravegherea secretă este necesară dar măsurile trebuiesc luate cu existenţa unor garanţii potrivite şi suficiente contra abuzurilor.

Este de dorit, în principiu, ca acest control să fie încredinţat unui judecător (suficient de independent).

(Plen) hot. din 6 septtembrie 1978 (Klass ş.a. vs. Germania)

Notă: idem Malone vs. UK, în V. Berger, p.409

Este recomandabilă elaborarea unei legislaţii care să prevadă:

– categoriile de infractori

– natura infracţiunilor

– limitarea în timp

– decizia să aparţină judecătorului

– condiţiile procesului-verbal de sinteză

– utilizare

– respectarea secretului

– distrugerea după condamnare (neurmărire sau eliberare).

Toate în scopul unei protecţii adecvate împotriva abuzurilor posibile

(Cam.) hot. 24 aprilie 90 (Huvig vs. Franţa)

ascultări telefonice (Huvig şi Kruslin vs. Franta, 24 aprilie 1990

L. franceza 516 din 15 iunie 2000 abrogă art. 121, 583, 583-1 C. pr. pen. fr.

(INTERACŢIA PUBLICĂRII MERSULUI UNUI PROCES)

Publicarea nu dăunează puterii judecătoreşti. De altfel există dreptul la replică.

(Plen) hot. 26 apr. 1979, Sunday Times vs. UK (Thalidomida)

(DIFUZARE ACTUALITĂŢI RASISTE)

Difuzarea unor declaraţii ale textelor nu este de natură, prin ea însăşi, a înlătura caracterul obiectiv şi echilibrat, care poate avea căi foarte diferite. Difuzarea nu transformă pe ziarist în complice dacă nu este dovedită urmărirea unui obiectiv rasist, propaganda rasistă, chiar dacă a lipsit o avertizare a publicului.

(Marea Cam.) hot. 23 septembrie 1994 (Jersild vs. Danemarca)

(DISTRUGERI. FORŢE DE ORDINE)

Distrugerea deliberată a unor bunuri de către forţele de securitate dă dreptul la indemnizaţii şi obligă autorităţile să cerceteze faptele împotriva autorilor.

(Marea Cam.) hot. 16 septembrie 1996 (Akdivar ş.a. vs. Turcia)

(NAŢIONALIZARE)

Despăgubirile trebuie să ţină seama de schimbările în timp, până la data transferului, de inflaţie sau Plusvaloare, cu o largă marjă acordată statului în administrare.

(Plen) hot. din 8 iulie 1986 (Lithgow ş.a. vs. UK)

(DREPTUL CHIRIAŞILOR LA CUMPĂRARE)

Legea din 1967 privind reforma emfiteuzei conferă chiriaşului dreptul de a cesiona proprietatea (freehold) dacă contractul pe termen mai mare de 21 ani, o valoare locativă teoretică impozabilă medie; chiria anuală să fie mică, de cel puţin 2/3 din valoarea impozabilă; locuinţa să fie principală. În esenţă de plata doar valoarea termenului modestei construcţii, iar anterior valoarea de piaţă pentru amândouă.

O privare de libertate făcută în cadrul unei politici sociale poate fi privită ca utilitate publică (art. 1 fraza II Protocolul I CEDH).

Recunoaşterea titlului moral nu este iraţională şi faţă de valoarea inferioară a imobilului. Există echilibru, datorită marjei mari acordate statului chiar după criteriile indemnizării din 1967.

(Plen) hot. din 21 februarie 1986 (James ş.a. vs. UK)

(NEPREZENTAREA MARTORILOR. NEAUDIERE. VALOARE. SIMPLE INFORMAŢII)

Declaraţiile date organelor de urmărire nu pot fi considerate decât simple informaţii, şi nu probe ale exactităţii acuzaţiilor, cu atât mai mult cu cât acuzatul nu a avut în nici un stadiu al procesului ocazia de a pune întrebări persoanelor ale căror declaraţii au fost citite la audiere.

(Com.) hot. 24 noiembrie 19 86 (Unterpertinger vs. Austria)idem Delta vs. Franţa, hot.19 dec. nr. 1990 în V. Berger, ed. II rom., p.282 urm.

(PROBE. CONTRADICTORIALITATE)

Dispoziţiile din faza instrucţiei pot fi utilizate ca probe dacă într-un stadiu sau altul al procedurii s-a acordat acuzatului ocazia adecvată şi suficientă de a contesta o mărturie în acuzare şi de a întreba autorul.

(Cam.) hot. 29 martie 1990 (Kostovski vs. Olanda)

(PROCES ECHITABIL. DREPTUL LA ASISTENŢĂ LA ARESTARE)

Inculpatului trebuia să i se dea posibilitatea să ia legătura cu avocatul înainte de primul interogatoriu şi nu doar după 24 ore de la arestare.

Averill vs. UK, 2000 în C. Păun, Practica CEDH, „R.D.P.”nr. 2/2001, p. 187

(CERCETAREA APROFUNDATĂ ÎNTR-UN TERMEN UTIL A PLÂNGERII)

Plângerea împotriva tratamentelor neomenoase în timpul reţinerii, a luării prin violenţă a declaraţiilor, a fost soluţionată cu o durată excesivă a procedurii (7 ani) adiacente secundare, în raport cu fondul cauzei.

Pentru lipsa de preocupare a organelor judiciare în rezolvarea într-un timp raţional al cauzei, statul a fost obligat la despăgubiri.

Caloc vs. Franţa, 2000 în C Păun, Practica CEDH, „R.D.P.” nr. 2/2000, p. 187

(RecursurI ÎN ANULARE. AUDIERE)

Împrejurarea că – într-un recurs în anulare – reclamantul a avut ultimul cuvânt la proces nu exclude obligaţia instanţei de a-l interoga în timpul dezbaterilor.

Constantinescu vs. România, 2000

Notă: Deşi RA era în favoare şi a fost acceptat, C.S.J. n-a acordat daune morale, iar restituirea amenzii nu a ţinut cont de valoarea inflaţiei. Statul a fost obligat la despăgubiri.

C. Păun, Practica CEDH, „R.D.P.” nr. 2/2001, p. 187

Previzibilitatea legii presupune utilizarea unor termeni suficient de clari pentru a indica în mod precis în ce împrejurări şi în ce condiţii organele statului sunt abilitate să recurgă la ingerinţa în cauză.

Kipp vs. Elveţia, 25.3.1998

(MAGISTRAŢII. OBLIGAŢII DE REZERVĂ A FUNCŢIONARILOR PUBLICI DACĂ ESTE AFECTATĂ AUTORITATEA ŞI IMPARŢIALITATEA PUTERII JUDICIARE)

Necesitatea proporţionalităţii ingerinţei cu scopul legitim urmărit, de exemplu asupra chestiunilor politice, dar nu asupra unor chestiuni de drept constituţional (chiar cu evidente implicaţii politice).

În acest caz, libertatea de cercetare ştiinţifică a magistraţilor în chestiuni juridice inclusiv cu implicaţii politice este limitată doar de comentarea unor cauze aflate pe rol, de critica severă exagerată a unor persoane sau instituţii publice, de afirmaţii injurioase cu repercusiuni asupra procedurii judiciare în curs sau iminente.

CEDH, hot. Wille vs. Liechtenstein, 28 octombrie 1999, în Pan. Rom. 1/2001 cu nota C.L. Popescu, p.162 şi urm.

(AGENT INFILTRAT. AUDIERE)

Punerea (procesuală) sub ascultare a telefonului este o ingerinţă în viaţa privată dar este prevăzută de lege, necesară într-o societate democratică în scopul prevenirii infracţiunilor penale.

Recurgerea la un agent infiltrat nu atinge în nici un fel sfera vieţii private. Săvârşirii unui act criminal i se opune întotdeauna un funcţionar al poliţiei, chiar infiltrat.

Audierea agentului este obligatorie pentru realizarea confruntării şi comparării declaraţiilor, chiar şi numai într-un mod care să asigure anonimatul şi interesul legitim al poliţiei.

(Com.) hot. 15 iunie 1992 (Lüdi vs. Elveţia)

(ÎNLOCUIREA AMENZII CU ÎNCHISOARE. APLICAREA LEGII ÎN TIMP. ASPECTE DE PROCEDURĂ ALE LEGII)

Caracterul penal (nu de procedură) al unor dispoziţii rezidă în:

– prezumţia amplă a averii ilicite, cu excepţia răsturnării;

– ordonanţa de confiscare vizează produsul infracţiunii şi nu se limitează la îmbogăţirea sau profitul efectiv;

– puterea discreţională a judecătorului la luarea măsurii.

Pe de altă parte, prejudiciul suferit este mai mare prin noua lege.

Concluzia este că ordonanţa de confiscare (şi înlocuire a amenzii) adăugând la pedeapsa principală o altă perioadă de detenţie, reprezintă o veritabilă pedeapsă.

(Com.) hot. 9 febr. 1994, (Welch vs. UK)

(INTERPRETARE JUDICIARĂ)

Oricât de clar ar putea fi textul unei dispoziţii legale, în orice sistem juridic, există, în mod inevitabil, un element de interpretare judicioasă şi trebuie elucidate punctele îndoielnice, ca şi adaptarea la schimbările de situaţie.

C.R. vs. U.K. în V. Berger, p.298

Notă: Instanţele interpretează şi Aplică dreptul intern (Huvig vs. Franţa, V. Berger, p.412)

(DREPTUL LA VIAŢĂ. RECURGEREA LA FORŢĂ)

Autorităţile trebuie, prin însăşi obligaţia lor, de a respecta viaţa, să evalueze cu cea mai mare prudenţă informaţiile, înainte de a le transmite unor soldaţi care folosesc în mod automat armele pentru a ucide. Un asemenea act reflex suntem în drept să-l aşteptăm din partea unor persoane responsabile de aplicarea legilor într-o societate democratică, chiar atunci când este vorba de terorişti periculoşi.

Altfel, recurgerea la forţă nu devine absolut necesară pentru a asigura apărarea altor persoane împotriva violenţei ilegale.

(Marea Cameră) hot. din 27 sept. 1995 (Mc.Cann ş.a. vs. U.K.)

(NOŢIUNEA DE MAGISTRAT. ARESTARE)

Termenul de magistrat nu se confundă cu judecător, dar trebuie să îndeplinească condiţiile:

– garanţiei de independenţă faţă de executiv şi de părţi (chiar în condiţiile unor relaţii de subordonare);

– obligaţia audierii personale;

– obligaţia examinării tuturor circumstanţelor pro sau contra; pronunţare motivată asupra raţiunii detenţiei.

(Camera) hot. 4 dec. nr. 1979 (Schisser vs. Elveţia)

(PROCUROR. EXECUTARE SUCCESIVĂ A FUNCŢIILOR DE INSTRUCŢIE ŞI DE URMĂRIRE)

Funcţia de urmărire trebuie separată de aceea de instrucţie. Cel ce dispune arestarea trebuie să fie altul decât cel ce inculpă, iar apoi cu cel ce asigură acuzarea în fond.

(Plenul Curţii), hot. 23 art. 1990 (Huber vs. Elveţia)

Notă: C. pr. pen. al Zürich-ului a fost modificat la 1 septembrie 1991 (în vigoare de la 1 iulie 1992); procurorul nu mai poate decide detenţia provizorie.

(EXERCITAREA DE VISU A ATRIBUŢIEI JUDICIARE A REŢINERII PREVENTIVE)

Orice persoană arestată trebuie adusă de îndată înaintea unui magistrat care nu poate decide asupra măsurii preventive de auditu.

(Cameră) hot.2 octombrie 1984 (Skoogström vs. Suedia)

(STAREA DE URGENŢĂ. DECLARARE. PERICOL PUBLIC EXCEPŢIONAL CE AMENINŢĂ EXISTENŢA NAŢIUNII ŞI ESTE PROCLAMAT PRINTR-UN ACT OFICIAL)

(art. 4 din Pactul Internaţional cu privire la drepturile civile şi politice, ratificat prin Decretul nr. 212/1974)

Declaraţia ministrului de interne făcută în faţa unei camere a parlamentului se potriveşte bine cu noţiunea de proclamaţie oficială.

În caz de război sau în cazul unui alt pericol public care ameninţă viaţa naţiunii, se pot lua măsuri derogatorii, dar numai în măsura în care situaţia o cere şi sub condiţia proporţionalităţii.

(Plen) hot. din 28 mai 1993 (Branniga şi Mc Bride vs. U.K.)

Notă: Dispoziţiile art. 15 CEDH nu pot fi interpretate ca înlăturând recursul de habeas corpus la un judecător conform art. 5 § 3 CEDH (vezi şi Brogan ş.a. vs. T.U.K., hot.29 noiembrie 1988 în V. Bergir, Jurisprudenţa CEDH, ed. 2 rom., p.78 şi urm.).

(INCOMPATIBILITATE. JUDECĂTOR PREVENTIV. JUDECĂTOR AL FONDULUI, SUCCESIV)

Întrucât judecătorul însărcinat cu detenţiile (cf. art. 762 § 2 din Legea daneză asupra administrării justiţiei), înainte de a dispune, trebuie să se asigure de existenţa bănuielii deosebit de consolidate, adică de existenţa unei vinovăţii foarte clare, temerile acuzatului în privinţa subiectivităţii aceluiaşi judecător în fond sunt justificate, existând, o încălcare a art. 6 § 1 CEDH.

Plen, hot. 24 mai 1989 (Hauschildt vs. Danemarca)

(AVOCAT. DREPTUL LA UN PROCES. TRIBUNAL INDEPENDENT ŞI IMPARŢIAL)

Avocatura reprezintă un serviciu public. Consiliul ordinului avocaţilor belgieni are competenţa să statueze asupra unei contestaţii referitoare la un drept, baroul având putere deplină asupra listei membrilor şi a disciplinei.

Împotriva soluţiei jurisdicţiei interne, există accesul la o procedură independentă şi imparţială, cf. art. 6 § 1.

(Plen) hot. 30 noiembrie 1981 (H. vs. Belgia)

(CARACTERUL ECHITABIL AL PROCEDURII)

Art.6 & 1 este Aplicabil procedurilor în faţa tribunalului constituţional (spaniol), deşi sarcina acestuia nu este de a statua asupra drepturilor sau intereselor individului, ci de a veghea la respectarea Constituţiei de către puterile în stat, datorită strânsei legături între procedurile principale şi excepţiile de neconstituţionalitate

(Plen) hot. 23 iunie 1993 (Ruiz Mateos vs. Spania)

(PROCES ECHITABIL)

Exigenţa egalităţii armelor, în sensul unui echilibru just între părţi, implică obligaţia de a oferi  fiecărei părţi o posibilitate rezonabilă de a-şi prezenta cauza – inclusiv probele – în condiţii care să nu o plaseze într-o situaţie de dezavantaj net în comparaţie cu adversarul său.

Obligaţia de a veghea în fiecare caz la respectarea condiţiilor unui proces echitabil revine autorităţilor naţionale.

(Cameră) hot. 27 octombrie 1993 (Dombo Beheer B.V. vs. Olanda)

Notă: – O.Predescu, CEDH şi implicaţiile ei asupra dreptului penal român, „Dreptul” nr. 9/1999, 79

– L.A.D.O., Convenţia europeană a drepturilor omului, însoţită de note şi comentarii, Bucureşti, 1994, 144 p.

-Cristina Tarcea, Agentul guvernamental – coordonate de activitate, M.J., „Bul.int.” nr. 1/2000, 15.

Dispoziţiile art. 5 § 3 din CEDH, prevăzând controlul jurisdicţional al deţinerii preventive, nu presupune o cerere formală prealabilă a persoanei de a se verifica legalitatea măsurii, ci operează automat, indiferent de o atare cerere.

Sub acest aspect, textul § 3 nu se confundă cu art. 5 § 4 CEDH, care prevede dreptul persoanei deţinute de a solicita ca un tribunal să examineze legalitatea deţinerii.

CEDH extras din hot., publicat în nota de informaţii nr. 5/aprilie 1999, „R.D.P.” nr. 1/2000, 156.

Notă: Legea procesuală română nu prevede exercitarea unui control jurisdicţional imediat şi automat fără o cerere expresă, vezi şi G. Antoniu, Articolul 5 din CEDH, „Studii de drept românesc” nr. 2/1993, p.167 în acelaşi sens nota C. Păun în „R.D.P.” nr. 1/2000, 157.

Publicarea unor date confidenţiale nu reprezintă infracţiunea de (complicitate) tăinuire la violarea secretului profesional dacă nu sunt încălcate obligaţiile păstrării secretului fiscal.

CEDH, hot., nota de informaţii nr. 2 din ianuarie 1999.

(AUDIERI)

În virtutea legislaţiei suedeze referitoare la accesul publicului la dosarele oficiale, toate dosarele jurisdicţiilor sunt publice. Dar acest drept nu suplineşte obligaţia audierii penale în cazul confirmării în apel a condamnării, lipsind o apreciere directă a declaraţiilor părţilor.

Ekbatani vs. Suedia, plenul Curţii, hot. 26.5. 1988, V. Berger, p.235

(PREZENŢA AVOCATULUI LA INTEROGATORII)

În cursul urmăririi penale avocatul avea acces la dosar doar în măsura în care nu periclita obiectivele cercetării (art. 17 C. pr. pen. cantonul Zürich).

În 1991 textul a fost modificat în sensul dreptului nelimitat la a asista la interogatorii dar a rămas restricţia periclitării.

Imbrioscia vs. Elveţia, hot. 24.11. 1993, în Culegere Polirom, p. 394

(DETENŢIA PROVIZORIE. DURATĂ)

Chiar dacă infractorul a fost condamnat la o pedeapsă mai mare decât durata detenţiei provizorii, se apreciază că durata prevenţiei de 2 ani pentru motive de pericol de cârdăşie, repetare a infracţiunilor şi riscului de fugă reprezintă o depăşire a termenului rezonabil vizat de art. 5 § 3 CEDH.

Faptul că a beneficiat de liberare provizorie compensează într-o mică măsură prejudiciul suferit, dându-se o satisfacţie echitabilă.

Cam. CEDH, hot. 22 iunie 1972, Ringeisen vs. Austria.

(cĂi de atac. proces echitabil)

aplicarea art. 6 CEDH într-o cale de atac ordinară diferă în funcţie de specificul procedurii în discuţie; se vor avea în vedere astfel întreaga procedură internă şi rolul pe care îl are instanţa de control judiciar în sistemul naţional de drept. Dacă a avut loc o dezbatere publică în primă instanţă, lipsa acesteia într-o cale de atac poate fi justificată prin particularităţile procedurii în cauză, avându-se în vedere natura criteriului intern de atac, limitele competenţelor atribuite instanţei de control judiciar, modul în care drepturile reclamantului au fost expuse şi apărate efectiv şi în special natura chestiunilor care trebuie soluţionate.

CEDH, hot. Botlen vs. Norvegia, 19.2. 1996,alin. 39; Constantinescu vs. România, M. Of. nr. 279.30.5.2001

(TERMEN REZONABIL. CONTESTAREA DREPTURILOR ŞI OBLIGAŢIILOR CIVILE)

Numai litigiile agenţilor publici, al căror serviciu este caracteristic activităţilor specifice administraţiei publice, sunt sustrase câmpului de aplicare al art. 6 § 1 CEDH, în măsura în care aceasta apare ca deţinătoare a puterii publice însărcinată cu salvgardarea intereselor generale ale statului. Un exemplu manifest de asemenea activitate îl constituie forţele armate şi poliţia.

CEDH hot. Pellegrin vs. Franţa, 8 dec. 1999 GC nr. 28541/1995, § 60; idem CEDH, I Sect., dec. parţială, 23 octombrie 2001 asupra admisibilităţii nr. 43137/1998 Romanescu vs. România.

(RECURSURI DISPONIBILE ŞI SUFICIENTE)

Pentru a se putea cosidera că a respectat regula epuizării căii interne, petiţionarul trebuie să se prevaleze de recursuri disponibile şi suficiente pentru a-i permite să obţină repararea violărilor pe care le afirmă.

C.E.D.H., Aksoy vs. Turcia, 18 decembrie 1996, Recueil 1996-VI, p. 2275 § 51 -52; Assenov vs. Bulgaria, hot. 28 octombrie 1998, Recueil 1998 – VIII § 85

(RECURS EFECTIV)

Noţiunea de recurs efectiv implică din partea statului investigaţii aprofundate  efective proprii a conduce la identificarea şi pedepsirea responsabililor.

C.E.D.H., Selmouni vs. Franţa, 28 iulie 1999, Recueil 1999 – V, § 79; Egmez vs. Cipru, 21 decembrie 2000, Recueil 1999, § 65

(RECURS EFICACE ŞI SUFICIENT)

Dacă un sistem judiciar naţional nu permite o acţiune directă pentru infracţiuni comise de funcţionarii de stat (de a angaja el însuşi o urmărire penală), o plângere la parchet sau la un organ administrativ poate fi considerată ca reprezentând un recurs eficace şi suficient pentru a permite reclamantului să obţină reparaţii.

CEDH, Assenov vs. Bulgaria, 28 octombrie 1998, Recueil 1998 – VIII § 86, p. 3286; CEDH, acţiunea nr. 33343/1996, Al. Pantea vs. România, 28 august 1995, înreg. la 4 octombrie 1996 la Comisie, şi tranferată la Curte cf. art. 5§2 din Protocolul 11

(LIBERARE CONDIŢIONATĂ. CONTROL JUDICIAR)

Competenţa comisiei de liberare condiţionată trebuie dublată de posibilitatea unui control judiciar.

Curtea apreciază ca independentă şi imparţială comisia dar, în ceea ce priveşte procedura, trebuie asigurată şi garanţia unei instanţe cu caracter judiciar, deţinutul având dreptul de a cunoaşte elementele defavorabile aflate în dosarul cauzei, cu elemente indispensabile legalităţii detenţiei.

CEDH, Weeks, vs. UK, hot. 2.3. 1987

Notă: Speţa rezolvă problema reîncarcerării.

(ARESTARE PREVENTIVĂ. DOSARUL URMĂRIRII)

Accesul inculpatului la dosarul detenţiei preventive este indispensabil în acest stadiu crucial al procedurii, în care instanţa trebuie să decidă prelungirea sau încetarea detenţiei.

Avocatul petiţionarului nu a putut să ia cunoştinţă de elementele dosarului şi deci nici să respingă, în mod util, declaraţiile şi consideraţiile pe care Ministerul Public le-a avut în vedere.

Există o legătură prea strânsă între aprecierea necesităţii detenţiei şi cea ulterioară a vinovăţiei pentru a putea refuza comunicarea pieselor dosarului.

În lipsa garantării egalităţii armelor, această procedură nu a fost cu adevărat contradictorie.

CEDH, Lamy vs. Belgia, hot. din 30 martie 1989

(VIAŢĂ PARTICULARĂ. PRELEVĂRI. PROBE MATERIALE)

Dreptul unei persoane de a nu recunoaşte săvârşirea unei fapte nu se extinde la utilizarea datelor ce pot fi obţinute de la acuzat, recurgând la puteri coercitive care există independent de voinţa suspectului, de exemplu, documente ridicate pe bază de mandat, prelevări de aer expirat, de sânge şi de urină, ca şi de ţesuturi corporale în vederea analizei ADN-ului.

CEDH, Saunders vs. UK., 1966; şi Curtea Constituţională dec. nr. 178/2001, M.Of. nr. 87/2001.

Notă: Instanţele nu s-au ocupat de departajarea probelor la care trebuie sau nu mandatul unui magistrat.

(DREPTUL LA VIAŢA PRIVATĂ)

Există o violare a dreptului la viaţă privată şi la secretul corespondenţei în cazul în care legislaţia nu conţine dispoziţii precise şi detaliate privind colectarea, înregistrarea şi păstrarea datelor personale.

Legislaţia elveţiană prevede în schimb, în mod expres, distrugerea datelor ce nu sunt necesare.

Hermann Amann vs. Elveţia, 2000, apud A.F.P., Curierul naţional 15.2.2000.

Soluţii (rezumate): A.Hood contra Anglia; B.Bladet Tromso şi Stensaas contra Norvegia (Constantin Păun), „R.D.P.” nr. 2/2000, 171.

(VIAŢĂ PRIVATĂ. CONTROLUL INFORMAŢIILOR)

1. Legea română nu permite organelor judecătoreşti să se pronunţe asupra deţinerii şi utilizării fişierelor de securitate de către S.R.I.

Legea nu enunţă cu suficientă precizie condiţiile în care S.R.I. are dreptul de a-şi exercita atributele sale şi nu oferă unui justiţiabil o cale efectivă de recurs în faţa unei autorităţi naţionale.

2. Chiar dacă această culegere de date este mult anterioară în timp, lipsa unei căi de atac efective afectează dreptul la viaţă privată. Oricum, în speţă, memorizarea de date şi utilizarea sunt  ulterioare CEDH.

3. Legea nr. 14/1992 autoriza S.R.I. de a culege, memoriza şi utiliza numai informaţii atingând securitatea naţională.

Legea nu fixează nici o limită a respectării acestui prerogativ. Legea nu fixează genul de informaţii şi nici categoriile de persoane ce fac obiectul culegerii de date şi  nici limite de vechime.

Art. 45 a legii nu include nici o dispoziţie explicită şi detaliată asupra persoanelor autorizate să consulte dosarele, natura acestora, procedura de urmat şi destinaţia ce se poate da informaţiilor.

Sistemul românesc de colectare şi schimbare a informaţiilor nu oferă o garanţie a unui control judiciar, cel puţin într-o ultimă fază.

Dreptul intern nu indică cu suficientă claritate întinderea şi modalităţile de exercitare a puterii de apreciere din partea autorităţilor în acest domeniu.

În speţă, detenţia şi utilizarea de către S.R.I. de informaţii asupra vieţii private (asupra trecutului său eronat apreciat ca legionar şi comunicat unei instanţe în aplicarea D-l nr. 118/1990) nu este „prevăzută de către lege” în sensul art. 8 CEDH.

Formularea vagă a legii împiedică însăşi CEDH de a controla legitimitatea scopului urmărit fără măsurile ordonate, şi dacă acesta era – presupunând un scop legitim, necesară într-o societate democratică.

4. Existenţa art. 54 alin. 2 D.31/54 care dă dreptul celui ce a suferit o atingere a unor drepturi personale nepatrimoniale să obţină îndeplinirea oricărei măsuri pentru restabilirea acestora nu echivalează cu existenţa unei căi de a ataca în baza art. 13 CEDH, a unui recurs permiţând oricui de a se prevala de dreptul şi libertăţile convenţiei, aşa cum sunt consacrate.

Instanţa de care face vorbire art. 13 nu poate fi, neapărat, în toate cazurile, o instituţie judiciară, în sens strict, fiind necesară existenţa unui mecanism obiectiv de control atât timp cât măsurile de supraveghere rămân secrete. Calea de recurs trebuie să fie deschisă individului atunci când datele sunt divulgate.

5.În baza art. 6 § 1 CEDH, CAB era competentă să acorde despăgubiri morale şi rambursarea cheltuielilor de judecată pentru a nu se aduce atingere dreptului la un proces echitabil.

Rotaru vs. România, hot. 4 mai 2000.

(VIAŢĂ PRIVATĂ. JUSTIFICAREA INGERINŢEI)

Într-o societate democratică existenţa unui Serviciu de informaţii, poate fi legitimă, dar puterea de a supraveghea în secret pe cetăţeni este intolerabilă, potrivit CEDH, decât dacă este strict necesară salvgardării instituţiilor democratice.

Ingerinţa executivului în drepturile unui individ trebuie supusă unui control eficace care trebuie în mod normal asigurat, cel puţin în ultimă instanţă, puterii judiciare, când acesta oferă cele mai bune garanţii de independenţă, imparţialitate şi de procedură regulată.

Instanţa de care face vorbire art. 13 CEDH nu trebuie să fie neapărat, în toate cazurile una judiciară în sens strict, fiind suficientă existenţa unui mecanism obiectiv de control atât timp cât măsurile de supraveghere rămân secrete. Calea de recurs trebuie să fie însă deschisă individului atunci când datele sunt divulgate.

Klass ş.a. vs. Germania, 6 septembrie 1978

(NORMĂ PREVĂZUTĂ DE LEGE)

O normă este prevăzută de lege atunci când ea este redactată cu aşa precizie încât să permită oricui, fără a avea nevoie de asistenţă, a-şi regla conduita.

Malone vs. UK 2 august 1984; Amann vs. Elveţia.

(VIAŢĂ PRIVATĂ. COMUNICARE DE DATE)

Înregistrarea într-un registru secret şi comunicarea de date relative la viaţa privată încalcă art. 8 CEDH.

Leander vs. Suedia, 16 septembrie 1987

Datele cu caracter personal sunt toate (orice informaţie referitoare la o persoană fizică sau identificabilă.

Date de natură publică pot releva viaţa privată atunci când sunt schematizate, adnotate şi memorizate într-un fişier ţinut de un funcţionar de stat, în consecinţă, încalcă dreptul la viaţă privată.

Amann vs. Elveţia, nr. 27198/1995 §65; V.D. Convenţia europeană pentru protecţia persoanelor la tratamentul automat al datelor, 28.1. 1981 (în vigoare 1.10. 1995).

– Riera Blume şi alţii contra Spaniei; B. Öztürk contra Turcia; C.Escoubet contra Belgia (Constantin Păun), „R.D.P.” nr. 3/2000, p. 175

– Corneliu Turianu, Contribuţii jurisprudenţiale la clarificarea conţinutului prevederilor art. 6 paragraful 1, fraza 1, din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale, referitoare la cerinţa soluţionării litigiilor „într-un termen rezonabil”, „Dreptul” nr. 9/2000, p. 158

(DOMICILIU. INVIOLABILITATE)

În domeniul luptei împotriva evaziunii capitalurilor (spălarea banilor) şi a fugii de impozit (evaziune fiscală) statele pot considera ca necesară recurgerea la anumite măsuri, cum ar fi vizitele la domiciliu şi sechestrele, pentru a stabili proba delictelor de schimb şi de a urmări, dacă este cazul, pe autori, pentru acestea. Ceea ce trebuie însă este ca legislaţia (şi jurisprudenţa) să ofere garanţii adecvate şi suficiente contra abuzurilor.

În speţă, administraţia vămilor, dispunând de putere prea largă, a efectuat între ianuarie 1977 şi februarie 1980 la reşedinţa şi domiciliul persoanei, numeroase „vizite”, asistată de un ofiţer al poliţiei judiciare, ocazie cu care a sechestrat o mare cantitate de documente. (Ulterior s-a dat ordonanţă de neurmărire, în iunie 1987).

În alt caz, vizitele efectuate (la 5 şi 6 ianuarie 1983) la domiciliu (care este şi sediul consulatului Filipinelor) au dus la sechestrarea masivă a 15.000 documente (restituite ulterior) în cadrul anchetei cu privire la statutul refugiaţilor.

Vama franceză avea o anumită competenţă de a aprecia singură oportunitatea, numărul, durata şi amploarea operaţiunilor de „control”. În absenţa mai ales a unui mandat judiciar, restricţiile şi condiţiile acelei legi (vamale) apăreau ca foarte laxe şi lacunare pentru ca ingerinţele în drepturi să fie considerate proporţionale scopului legitim urmărit. (Administraţia nefăcând ulterior plângere penală).

Cum sechestrele au îmbrăcat un caracter masiv şi mai ales nediferenţiat, există o violare a art. 8.

Miasilhe, Funke, vs. Franţa, hot. cam.25 februarie 1993

(DOMICILIU. ÎNCĂLCARE PRIN MIROS URÂT)

Există o încălcare a art. 8 în cazul violării domiciliului prin mirosuri pestilenţiale.

Lopez Ostra vs. Spaia, hot. cam.9 dec.1994.

(DOMICILIU. ÎNŢELES. DOMICILIU PROFESIONAL SAU COMERCIAL)

Nu există nici un motiv de principiu în a considera noţiunea de „viaţă privată” ca excluzând activităţile profesionale sau comerciale; în ocupaţiile unei persoane, nu se poate despărţi, întotdeauna ceea ce aparţine domeniului profesional şi cel personal.

Cuvintele home, domicile, haus includ şi sensul de local profesional; se pot desfăşura acasă activităţi legate de o profesie sau de comerţ, precum şi activităţi de ordin personal din birou sau dintr-un local comercial.

Viaţa privată şi domiciliul includ şi localurile sau activităţile profesionale sau comerciale.

În speţă, judecătorul a ordonat cercetarea şi sechestrarea de documente, dar aceasta s-a făcut printr-o percheziţie neautorizată, care a vizat şi documente individuale, private, fără garanţia prezenţei unui observator independent, încălcând secretul profesional.

În Plus, publicitatea a compromis renumele petiţionarului în ochii actualei clientele şi a publicităţii în general, existând o violare a art.  6 şi 8.

Curtea apreciază că daunele morale sunt satisfăcute prin însăşi constatarea violării.

Niemietz vs. Germania, hot.16 dec. nr. 1992; Holfild vs. UK, 25.6. 1997

Notă: Bun = orice drept (de prorpietate, de creanţă; garanţii, clientelă) (possession; biens)

Ex. Regele ş.a. vs. Grecia, 2000; Beyeler vs. Italia, 2000, Gasus Dosier und Fordertechnik GmbH vs. Olanda, 1996; Van Marle ş.a. vs. Olanda, 1996; Iatridis vs. Grecia, 1999; Pressos Campania Navieras A.s.a. vs. Belgia, 1995; Curtea Constituţionalădec. nr. 70/2001, M.Of. nr. 236/2001

– Ionel Olteanu, Curtea Europeană a Drepturilor Omului. Cazul Brumărescu contra României, „Juridica” nr. 1/2000, p.26

– Ionel Olteanu, Curtea Europeană a Drepturilor Omului. Cazul E.Vasilescu contra României, „Juridica” nr. 1/2000, p.30

– Ionel Olteanu, Comisia Europeană a Drepturilor Omului. Cazul Asociaţia „Regele Mihai” contra României, „Juridica” nr. 2/2000, p.71

– Ionel Olteanu, C.E.D.O. Cazul Constantinescu contra României, “Juridica” 6/2000, p.232

– Ionel Olteanu, C.E.D.O., Cazul Niedbala contra Poloniei, „Juridica” nr. 8/2000, p.312

– Ionel Olteanu, C.E.D.O. Cazul Coëme şi alţii contra Belgiei, „Juridica” nr. 9/2000, p.349

– Ionel Olteanu, C.E.D.O. Cazul Frydlender contra Franţei în „Juridica” nr. 10/2000, p.399

– Ionel Olteanu, Cronica de jurisprudenţă a Convenţiei Europene a Drepturilor Omului, „Juridica” nr. 6/2000; 2/2000; 1/2000

– Ionel Olteanu, C.E.D.O Cazul Cha’are Shalom Ve  Trib.Supredek contra Franţei, „Juridica” nr. 7/2000, p.272

(OFENSĂ ADUSĂ AUTORITĂŢII)

Tribunalul Bucure a statuat expres că art. 238 C.pen. nu este aplicabil presei,deci reclamanţii nu au calitatea de victimă, fiind achitaţi

CEDH, S.R. Stănescu, Cristina Ardeleanu vs. România, dec. de admisibilitate 12 februarie 2002, „Curier judiciar” nr. 3/2002,p.132; pe o altă situaţie v Asociaţia Ekin

(ACUZARE. DEFINIŢIE)

Acuzaţia este definită ca o notificare oficială făcută unei persoane de către autoritatea competentă, că a săvârşit o infracţiune, ceea ce înseamnă că situaţia persoanei respective a suferit o afectare substanţială.

CEDH, Slezevicius vs. Lituania, hot. 13 noiembrie 2001, S. III Cameră, în Curierul judiciar nr. 3/2002, p.125, comentariu C.L. Popescu; idem cauza Eckle vs. Germania, hot.15 iulie 1982

(DREPTUL LA UN PROCES ECHITABIL)

Deşi, în principiu, într-o cauză complexă – infracţiuni financiare – este posibil o durată mai mare de timp (patru ani ) o lipsă diligenţă şi de rigoare (restituiri repetate la parchet) reprezintă depăşirea unei durate rezonabile.

În speţă, fostul prim-ministru a fost acuzat de abuz în serviciu, fals, înşelăciune.

CEDH, Slezevicius vs. Lituania, hot. 13 noiembrie 2001, S. III Cameră, în „Curierul judiciar” nr. 3/2002, p.125, comentariu C.L.Popescu

(MONARH)

Interdicţia de intrare în Italia a fostului moştenitor al tronului nu semnifică o încălcare a dreptului la respectarea vieţii familiale (invocate).

Referitor la interdicţie, la 27 mai 1982, cu ocazia ratificării Protocolului 4, Guvernul italian a făcut o cuvenită rezervă tranzitoriu.

CEDH, V. Emmanuel de Savoie vs. Italia, hot. asupra admisibilităţii, 13 septembrie 2001, cu comentariu C.L. Popescu în „Curierul judiciar” nr. 3/2002, p.127

(SECRETUL INSTRUCŢIEI)

CEDH, Weber vs. Elvetia, 22 mai 1990

(INTERES LEGITIM)

O decizie sau o măsură favorabilă reclamantului nu este, în principiu, suficientă pentru a se pierde calitatea de victimă, decât dacă autorităţile naţionale au recunoscut, în mod explicit sau în substanţă şi apoi au reparat încălcarea convenţiei.

CEDH, Aniuur vs. Franţa, hot. 25 iunie 1996. idem Dalban vs. România, hot. 28 septembrie 1999, în M.Of. nr. 277 din 20 iunie 2000

Notă: – C-L. Popescu, Regresul statului împotriva persoanelor vinovate de obligarea sa la plata satisfacţiei echitabile prin hotărâri ale C.E.D.H., „Dreptul” nr. 9/2002, 40